„Zborul spre zenit” din poezia „În

Ca simbol al libertăţii, poate fi interpretată şi încercarea lui Manole noiembrie” de Şt. Augustin-Doinaş
de a coborî de pe acoperişul bisericii cu aripi de şindrili uşoare exprimă căutarea armonieie
(„Monastirea Argeşului”), dar şi Hyperion, care zboară purtat de interioare. Acesta e drumul poeziei,
dor, pentru a se elibera de povara veşniciei: „Porni luceafărul. drumul literei de foc, pe care
Creşteau/ În cer a lui aripe,/ Şi căi de mii de ani treceau/ În tot atîtea autorul o doreşte să cutreiere prin
clipe”(„Luceafărul” M. Eminescu). Zburînd peste punctul zero al lumea dreaptă şi purificatoare:
Creaţiei, în care sălăşluia Demiurgul, Luceafărul îşi cîştigă condiţia „Numai litera de foc ...ştie zborul
de spirit pur: „El zboară, gînd purtat de dor...”. spre zenit”.

În poezia lui G.Vieru, motivul este

utilizat cu un accent interior, În operele lui M. Eliade, zborul
dramatic, ce ţine de îmbătrînirea sugerează dorinţa omului de a
naturii (faţa măicuţei): „Pe sfinte ape
ZBORUL/MITUL
rupe legăturile care îl ţin prins
tremurînde/ Din ceruri frunze se LUI ICAR de pămînt.
prăvăl/ Îmbătrînind nespus de tare/ În
zborul dintre ram şi val”.

Zborul exprimă o dorinţă de sublimare, de căutare a unei armonii

La N. Labiş zborul constituie setea
interioare, de depăşire a conflictelor. Prin zbor omul dovedeşte
unei schimbări aflate sub semnul
incapacitatea acestei societăţi de a-şi rezolva propriile probleme.
insatisfacţiei, expresia spontană a
Zborul reînnoieşte mitul lui Icar care fuge de sine, crezînd că se înalţă
spiritului să afirme: „Aripa mea se
spre cer. El exprimă dorinţa de confruntare cu timpul şi de înfrîngere
izbeşte mereu de zăbrelele
a distanţelor. Zborul reprezintă o proiecţie a dorinţelor nestăvilite.
nemărginirii”.