Drept Penal. Partea Generala I PDF

Av.dr.
Gliga Constantin Ioan DREPT PENAL – PARTEA GENERALĂ
Unitatea de învăţare nr.1

ŞTIINŢA DREPTULUI PENAL
Cuprins
ŞTIINŢA DREPTULUI PENAL
Evolutia dreptului penal roman modern

Şcoala clasică
Şcoala pozitivistă
Şcoala apărării sociale
1.1 OBIECTIVE
Asimilarea unor cunoştinţe generale referitoare la ştiinţa dreptului penal
1.2 Evoluţia dreptului penal roman modern

Codul penal de la 1865 realizeaza unificarea legislatiei penale in statul
unitar roman si marcheaza totodata inceputul dreptului penal modern.
Codul penal de la 1937, acest cod este menit sa asigure unitatea legislativa a
Romaniei dupa realizarea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918.
In 1938 se instaureaza regimul de dictatura al regelui Carol al II-lea care a
deschis sirul regimurilor totalitare incheiat la 22 decembrie 1989.
Dreptul penal a fost folosit in scopurile politice ale regimurilor totalitare.
Codul penal de la 1969, este aliniat la curentele dreptului penal
contemporan. Desi elaborat sub influenta ideologiei marxiste, codul penal s-
a detasat in mare masura de aceasta influenta si a consacrat principii de
politica penala moderna intalnite in toate legislatiile contemporane.
Sunt consacrate in codul penal principiile : legalitatii incriminarii si
pedepsei, raspunderii penale personale intemeiata pe vinovatie.
In codul penal sunt receptate ideile, tezele scolii clasice, scolii pozitiviste (
masuri de siguranta , masuri educative ), noii aparari sociale ( inlocuirea
raspunderii penale. ).
1.3 Şcoala clasică

Principiile de bază ale şcolii clasice sunt următoarele:
- toţi oamenii sunt egali în faţa legii;
- omul este o fiinţă raţională iar conduita sa este conformă cu
deciziile pe care le ia în cunoştiinţă de cacuză;
- acţionând în conformitate cu liberul său arbitru, omul trebiue să
suporte consecinţele actelor sale.
_________________________________________________________________________ 3
Av.dr.Gliga Constantin Ioan DREPT PENAL – PARTEA GENERALĂ
1.4 Şcoala pozitivistă

A fost fondată de Enrico Ferri, care a contestatteoria liberului arbitru şi
virtuţiile sistemului penal represiv conceput de şcoala clasică a dreptului
penal.
1.5 Şcoala apărării sociale

În dreptul penal încearcă să îmbine cele două concepţii anterioare într-o doctrină,
potrivit căreia finalitatea dreptului penal este apărarea socială care se realizează atât
prin prevenire cât şi prin represiune . Iniţiată în perioada interbelică de Filippo
Gramatica, şcoala apărări sociale a luat amploare după cel de-al doilea război
mondial, adepţii aceste teorii grupându-se în Societatea Internaţională de Apărare
Socială.
1.7 TEST DE EVALUARE

Enumeraţi principiile de bază ale şcolii clasice
1.8 LUCRARE DE VERIFICARE
Cine a fost fondatorul şcolii pozitiviste
1.9 RĂSPUNS LA TESTUL DE EVALUARE
- toţi oamenii sunt egali în faţa legii;
- omul este o fiinţă raţională iar conduita sa este conformă cu deciziile pe care le ia
în cunoştiinţă de cacuză;
- acţionând în conformitate cu liberul său arbitru, omul trebiue să suporte
consecinţele actelor sale.
1.10 BIBLIOGRAFIE
1. M. Basarab, Drept penal, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1995
2. C. Bulai, manual de drept penal, Partea generală, Editura All, Bucureşti, 1997
3. V. Dongoroz, Drept penal, (tratat), 1939
4 _________________________________________________________________________

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PENAL
Cuprins
PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PENAL
Principiul reacţiei sociale

Principiul legalitatii
Principiul umanismului
Principiul egalitatii in fata legii penale
Principiul prevenirii savarsirii faptelor prevazute
de legea penală
Principiul personalitatii raspunderii penale
1.1 OBIECTIVE
Asimilarea cunoştinţelor privind principiile fundamentale ale dreptului
penal
1.2 Principiul reacţiei sociale

Împotriva infracţiunilor capătă, de asemenea o semnificaţie deosebită
deoarece dreptul penal, alături de celelalte ramuri de drept, trebuie să la
afirmarea şi consolidarea structurilor statale, să apere suveranitatea,
independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului.
Acest principiu orientează activitatea de elaborare şi de aplicare a normelor
dreptului penal, deoarece în raport de importanţa valorii sociale ce pot fi
periclitate prin infracţiuni se va stabili conţinutul normei juridice, iar,
ulterior, instanţele judecătoreşti vor realiza procesul de individualizare a
răspunderii penale.
1.3 Principiul legalităţii

Este un principiu unanim admis in doctrina penala romana si straina si
exprima regula ca întreaga activitate in domeniul dreptului penal se
desfasoara pe baza legii si in conformitate cu aceasta.
Principiul este menit sa constituie o garantie a libertatii persoanei
impotriva abuzurilor si arbitrarului din activitatea aparatului judiciar si
totodata, o garantie ca legea ce incrimineaza “ ex novo “ nu se va aplica
faptelor savarsite inainte de intrarea ei in vigoare.
Principiul legalităţii prevăzut în art.2C.P. ar putea fi formulat astfel :
“ nimeni nu poate răspunde penal, pentru o faptă care nu era prevazută de
lege ca infracţiune în momentul săvârşirii ei şi nici supus la alte sancţiuni
decât acelea pe care legea le prevedea pentru infracţiunea săvârşită “ .
Principiul legalităţii în domeniul dreptului penal îmbracă două
_________________________________________________________________________ 5
aspecte:
a) legalitatea incriminării – exprimată prin regula "nu există
infracţiune fără lege" – nicio persoană un poate fi trasă la răspundere
penală pentru o faptă care, în momentul săvârşirii ei nu era prevăzută de
lege ca infracţiune.
b) legalitatea pedepsei şi a măsurilor ce se pot lua în cazul săvârşirii
faptelor prevăzute de legea penală.
Potrivit acestui principiu, persoanei care a săvârşit o infracţiune
trebuie să i se aplice numai pedeapsa prevăzută de legea penală pentru acea
infracţiune.
Pedepsele aplicabile infracţiunilor sunt strabilite dinainte de lege,
instanţa având posibilitatea să aleagă o pedeapsă de o anumită natură şi
durată.
1.4. Principiul umanismului

Principiul presupune ca întreaga reglementare penală trebuie să pornească de
la interesele fundamentale ale omului. In centrul activităţii de apărare se află
omul cu drepturile şi libertăţile sale. In normele penale sunt prevăzute exigenţe
cărora conduita omului li se poate conforma.
Umanizarea pedepselor a fost şi un principiu al Şcolii clasice.
“Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să
înjoseasca persoana condamnatului “.
1.5 Principiul egalităţii în faţa legii penale

Principiu care exprimă regula că toţi indivizii din societate sunt egali în
faţa legii.
“Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi autorităţilor publice fără privilegii şi
fără discriminări. Nimeni nu este mai presus de lege “.
1.6 Principiul prevenirii săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală

Presupune ca întreaga reglementare juridico-penală trebuie să asigure
prevenirea săvârşirii faptelor periculoase atât prin conformare, cât şi prin
constrângere faţă de cei care săvârşesc astfel de fapte.
1.6 Principiul personalităţii răspunderii penale
Acest principiu conţine regula potrivit căreia atât obligaţia ce decurge
dintr-o normă penală de a avea o anumită conduită, cât şi răspunderea ce
decurge din nesocotirea acelei obligaţii revin persoanei ce nu şi-a respectat
obligaţia.
Art. 1 şi art. 2 ale N.C.P au în ceea ce priveşte principiile generale,

următorul conţinut:
Art. 1. – (1) Legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni.
(2) Nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era
6 _________________________________________________________________________
prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşită.
Art. 2. – (1) Legea penală prevede pedepsele aplicabile şi măsurile educative ce

se pot lua faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile
de
siguranţă ce se pot lua faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de
legea penală.
(2) Nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau
o măsură de siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data
când
fapta a fost săvârşită.
(3) Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită şi aplicată în afara limitelor generale
ale acesteia.

Specificaţi aspectele pe care le îmbracă principiul legalităţii în domeniul dreptului
penal

Cărui principiu de drept penal îi revine sintagma „Nimeni nu este mai presus de lege”?
a) legalitatea incriminării – exprimată prin regula "nu există infracţiunefără lege" –
nicio persoană un poate fi trasă la răspundere penală pentru o faptă care, în momentul
săvârşirii ei un era prevăzută de lege ca infracţiune.
b) legalitatea pedepsei şi a măsurilor ce se pot lua în cazul săvârşirii faptelor prevăzute
de legea penală.
1.10 BIBLIOGRAFIE
4. C. Mitrache, Drept penal român – Partea generală, Ed.Şansa, Bucureşti, 1998, 1999
5. M. Basarab, drept penal. Partea generală., Editura Chemarea, Iaşi, 1992
_________________________________________________________________________ 7

IZVOARELE DREPTULUI PENAL
Cuprins
IZVOARELE DREPTULUI PENAL
Noţiunea izvoarelor dreptului penal

Izvoarele dreptului penal în special
1.1 OBIECTIVE
Învăţarea izvoarelor dreptului penal.
1.2 Noţiunea izvoarelor dreptului penal

În general, prin izvor al dreptului se înţelege forma juridică pe care o
îmbracă o normă pentru a deveni obligatorie,
Având în vedere că prin normele de drept penal trebuie combătut enomenul
periculos al infracţionalităţii, pentru apărarea valorilor sociale esenţiale, prin
prevederea celei mai grele forme ale răspunderii judicie – pentru
infracţiunile comise, izvoarele dreptului penal, sub raportul formei prezintă
particularitatea că pot fi exprimate numai prin legi.
Sensul noţiunii ca izvor al dreptului penal este acela, de act cu caracter
normativ adoptat de Parlamentul României, după o procedură specifică ce
cuprinde norme prin care sunt reglementate cu o forţă juridică superioară
relaţiile sociale din diferite domenii.
1.3. Izvoarele dreptului penal în special
1. Constitutia Romaniei care prin normele sale consacra valorile
sociale fundamentale ale statului roman:
- suveranitatea
- -independenta
- -unitatea si indivizibilitatea sa
- -persoana umana cu drepturile si libertatile sale etc.
Codul penal al Romaniei este principalul izvor al dreptului penal.
A fost adoptat la 21 iunie 1968 si a intrat in vigoare la 1 ianuarie
1969.
2. Tratatele şi convenţiile internaţionale
Tratatele şi convenţiile internaţionale încheiate pentru prevenirea sau
combaterea criminalităţii, la care România este parte, aşa cum se
apreciază constant în literatura juridică de specialitate, constituie izvoare
ale dreptului penal.
În doctrina penală se face distincţie între tratatele şi convenţiile
internaţionale care constituie izvoare directe ale dreptului penal şi cele
care constituie izvoare indirecte, mediate.
8 _________________________________________________________________________
Izvoare directe – tratatele sau convenţiile referitoare la asistenţă

juridică internaţională ( ex. Convenţiile bilaterale cu privire la extrădare
încheiate între ţara noastră şi alte ţări).
Izvoare indirecte – tratatele şi convenţiile ce cuprind angajamentele
statelor părţi de a incrimina pe plan intern anumite fapte socialmente
periculoase.
Ţara noastră a ratificat Convenţia de la Geneva adoptată la 6
septembrie 1956 privitoare la abolirea sclavajului, a traficului de
sclavi.Ca urmare a ratificării aceste Convenţii şi , în legislaţia internă,
respectiv art. 190 C. pen a fost incriminată sclavia. Mai recent prin
Decretul-Lege nr.111 din 30.03.1990, ţara noastră a aderat la Convenţia
internaţională contra luării de ostateci adoptată la New York în 17
decembrie 1979. Ca urmare aderării la ceastă convenţie s-a impus
modificarea art. 189 C. pen ce incriminează lipsirea ilegală de libertate a
unei persoane, lucru care s-a şi făcut prin Decretul – Lege nr. 112 din
30.03.1990.
Tratatele şi convenţiile internaţionale reprezintă un izvor mediat al
dreptului penal român în sensul că acesta va cuprinde în sfera sa norme
ce rezultă din cuprinsul actelor internaţionale la care statul român a
aderat .
De la acestă regulă există şi o excepţie consacrată în art. 20 alin. 2 din
Constituţie. Potrivit textului invocat, când există neconcordanţă între
pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la
care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările
internaţionale, din această ipoteză de excepţie rezultând că pactul sau
tratatul internaţional devine izvor direct.
3) Legile penale ca izvoare principale ale dreptului penal
Principalele izvoare ale dreptului penal sunt evident legile penale ,
acele legi care au fost anume adoptate, în primul rând pentru a
reglementa relaţiile sociale ce se formează între oameni în sensul
impunerii unei conduite care să determine abţinerea de la săvârşirea de
infracţiuni , în al doilea rând pentru pentru a reglementa relaţiile ce iau
naştere după ce au fost săvârşite infracţiunile.
Pe lângă Codul penal care este principalul izvor al dreptului penal,
există şi alte legi penale cu o aplicare mai restrânsă, cum ar fi LEGE nr.
302 din 28 iunie 2004 privind cooperarea judiciară internaţională în
materie penală care reglementeaza dispoziitiile privitoare la extradare,
sau Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor. Specific acestor
legi este că ele au un domeniu de aplicare mai restrâns deoarece privesc
o anumită instituţie sau câteva instituţii ale dreptului penal. Aceste legi
sunt numite în literatura de specialitate legi complinitoare
Legile penale complinitoare

Nu contin incriminari noi si cuprind in exclusivitate numai norme de
_________________________________________________________________________ 9
drept penal.
Dupa continutul lor, sunt considerate izvoare ale dreptului penal.
Legile speciale nepenale ce cuprind dispozitii de drept penal sunt
- legi care completează incriminari din Codul penal. Cu alte cuvinte,
legile speciale sunt considerate, ca au un caracter penal numai daca in
continutul lor sunt prevazute fapte sanctionate penal.

Noţiunea izvoarelor de drept penal

Enumeraţi şi detaliaţi izvoarele dreptului penal, in special
În general, prin izvor al dreptului se înţelege forma juridică pe care o îmbracă o
normă pentru a deveni obligatorie,
Având în vedere că prin normele de drept penal trebuie combătut enomenul periculos
al infracţionalităţii, pentru apărarea valorilor sociale esenţiale, prin prevederea celei
mai grele forme ale răspunderii judicie – pentru infracţiunile comise, izvoarele
dreptului penal, sub raportul formei prezintă particularitatea că pot fi exprimate
numai prin legi.
Sensul noţiunii ca izvor al dreptului penal este acela, de act cu caracter normativ
adoptat de Parlamentul României, după o procedură specifică ce cuprinde norme prin
care sunt reglementate cu o forţă juridică superioară relaţiile sociale din diferite
domenii.
1.6 BIBLIOGRAFIE
7. C. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura All, Bucureşti, 1997
10 _________________________________________________________________________

RAPORTUL JURIDIC PENAL
Cuprins
RAPORTUL JURIDIC PENAL
Raportul Juridic – Instrument de infaptuire a

dreptului penal
Elementele raportului juridic penal
Naşterea, modificarea şi stingerea raportului
juridic penal
1.1 OBIECTIVE
Asimilarea unor cunoştinţe generale referitoare la raportul juridic de
drept penal
1.2 Raportul juridic – Instrument de înfăptuire a dreptului penal

1. NOTIUNEA SI SPECIFICUL RAPORTULUI JURIDIC
PENAL
Raportul juridic penal reprezinta mijlocul prin care legile penale,

normele juridice penale se realizeaza, adica se transpun in fapt.
Premisele raporturilor juridice penale constau, pe de-o parte, in
existenta relatiilor sociale de aparare impotriva infractiunilor, iar, pe de alta
parte, in adoptarea normelor juridice penale care faixeaza conduita
oamenilor ce participa la aceste relatii sociale.
Putem defini raportul juridic penal ca fiind raportul care se
realizeaza, in conformitate cu prevederile legii penale, între stat si toti
ceilalti membri ai societatii, raport in care statul, prin organele sale
specializate, are dreptul de a impune respectarea valorilor sociale
ocrotite de lege si trage la raspundere penala pe cei care au savarsit
infractiuni, iar membrii societatii au obligatia de a se confomr a legii si
a suport a sanctiunile penale in masura in care au violat prescriptiile
normei penale.
2. RAPORTURILE JURIDICE PENALE SI REALIZAREA

ORDINII DE DREPT PENAL IN CADRUL STATULUI DE
DREPT
Aplicarea legii penale se realizeaza între limite foarte largi si foarte
bine determinate: de la intrarea in vigoare a normelor respective.
Din momentul intrarii in vigoare a legii penale, un numar indefinit de
relatii sociale intra sub incidenta legii penale si se desfasoara conform
exigentelor formulate de aceste norme. Aceste raporturi devin raporturi
_________________________________________________________________________ 11
juridice ce se stabilesc între stat si toti cetatenii, carora normele penale li se

adreseaza.
Aceste raporturi, denumite de conformare au o existenta , abstracta,
imateriala.
Prin urmare, apararea sociala impotriva infractiunilor se realizeaza fie
prin repsectarea de buna voie a dispozitiilor legii penale, situatie in care
raporturile penale sunt de conformare, fie prin aplicarea constrangerii
penale pentru cei care au savarsit infractiuni, cazuri in care raporturile
juridice penale sunt de conflict sau de contradictie.
1.3 Elementele raportului juridic penal
Asemanator oricarui alt raport juridic si raportul juridic penal cuprinde in

structura sa mai multe elemente si anume : subiectele, continutul si
obiectul.
1. SUBIECTELE RAPORTULUI JURIDIC PENAL
Subiectele raportului juridic penal sunt persoanele care participa la

acest raport in calitate de beneficiari ai ocrotirii juridice penale sau de
destinatari ai prevederilor legii penale.
1.1 Subiectele raportului juridic de conformare
Subiectele raportului juridic de conformare sunt, pe de-o parte, statul,

iar, pe de alta parte, toate persoanele din societate.
Statul este instrumentul unic indrituit sa pretinda respectarea
prevederilor legii si sa actioneze, prin organele sale specializate, pentru e
preveni si combate orice fapta infractionala.
Cel de-al doilea subiect al raportului juridic penal de conformare
este, în sens generic, persoana fizică.
1.2 Subiectele raportului juridic penal de conflict
Din momentul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală ia naştere

raportul juridic penal de conflict în cadrul căruia subiecte sunt statul, în
principal şi persoana fizică sau juridică –vatamată, în secundar.
2. CONTINUTUL RAPORTULUI JURIDIC PENAL
Conţinutul raportului juridic penal constă în : drepturile şi obligaţiile

ce revin subiectelor care participă la respectivul raport.
2.1 Conţinutul raportului juridic de conformare
12 _________________________________________________________________________
Conţinutul raportului juridic de conformare se stabileşte în funcţie de

prevederile normei penale de incriminare din care rezultă care sunt
drepturile şi obligaţiile participanţilor la acest raport juridic penal.
- acest raport juridic este un raport de putere
- statul are dreptul de a pretinde tuturor persoanelor fizice să
coopereze pentru ocrotirea valorilor sociale ce cad sub incidenţa legii
penale
- statul are obligaţia să întreprindă măsurile necesare pentru a propaga
conţinutul normelor penale
- statul are obligatia de a-şi exercita drepturile în limitele stricte ce
decurg din conţinutul legii penale.
- Persoanele fizice au obligaţia de a se conforma prevederilor legii
penale, de a se abţine sau de a întreprinde ceea ce norma penală
prevede sub ameninţarea constrângerii penale.
- Persoanele fizice au dreptul de a se supune numai obligaţiei pe care
legea o stabileşte şi nu altor pretenţii.
2.2 Continutul raportului juridic de conflict
În cadrul raportului juridic, statul are dreptul de a trage la răspundere

pe cel care a nesocotit prevederile legii penale. Acest drept al statului se
completează cu obligaţia de a acţiona în spiritul principiilor dreptului penal.
Persoana fizică are obligaţia să răspundă penal suportând sancţiunile
penale ce vor fi dispuse de instanţa judecătorească.
Şi raportul juridic penal de conflict este un raport de subordonare
deoarece părţile nu sunt egale, datorită însuşi temeiului care dă naştere
raportului.
3. OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC PENAL
3.1 Obiectul raportului juridic de conformare
Obiectul raportului juridic de conformare este tocmai atitudinea de

conformare, de cooperare care decurge din dispoziţiile normei penale,
conduită care devine obligatorie persoanelor fizice.
3.2 Obiectul raportului juridic de conflict
Obiectul raportului juridic de conflict consta în sancţiunea ce

urmează a fi aplicată în mod legal sub forma unei pedepse sau a altor
măsuri penale. În acest caz obiectul raportului juridic penal presupune o
constrângere absolut necesară pentru a restabili autoritatea legii penale.
_________________________________________________________________________ 13
1.4 NASTEREA, MODIFICAREA SI STINGEREA RAPORTULUI

JURIDIC PENAL
1. CARACTERISTICILE PRIVIND RAPORTUL JURIDIC PENAL DE

CONFORMARE
Naşterea raportului juridic penal de conformare are loc în momentul intrării în

vigoare a normei penale incriminatoare prin care sunt stabilite drepturile şi obligaţiile
subiectelor acestui raport juridic penal.
Durata de desfăşurare a acestui raport juridic penal nu este determinată.
Modificarea raportului juridic penal de conformare se produce ca urmare a
modificărilor care intervin în conţinutul normei de incriminare.
Stingerea raportului juridic penal de conformare intervine la data ieşirii din
vigoare a legii penale care a dat naştere acelui raport juridic.
2. CARACTERISTICILE PRIVIND RAPORTUL JURIDIC PENAL DE

CONFLICT
Naşterea raportului juridic penal de conflict se realizează în temeiul săvârşirii

unei infracţiuni.
Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale, prin urmare săvârşirea
faptei prevazute de legea penală reprezintă faptul juridic care dă naştere raportului
juridic penal de conflict.
Raportul juridic de conflict se poate modifica în condiţiile în care intervin sau
operează anumite cauze expres prevăzute de lege.
Stingerea raportului juridic penal de conflict are loc în momentul în care
părţile, adică subiectele raportului juridic şi-au exercitat, respectiv şi-au îndeplinit
drepturile şi obligaţiile ce s-au născut în cadrul raportului.

Definiţi raportul juridic penal

Care este obiectul raportului juridic penal?
Raportul care se realizeaza, in conformitate cu prevederile legii penale, între
stat si toti ceilalti membri ai societatii, raport in care statul, prin organele sale
specializate, are dreptul de a impune respectarea valorilor sociale ocrotite de
lege si trage la raspundere penala pe cei care au savarsit infractiuni, iar membrii
societatii au obligatia de a se confomr a legii si a suport a sanctiunile penale in
masura in care au violat prescriptiile normei penale.
14 _________________________________________________________________________
1.8 BIBLIOGRAFIE
_________________________________________________________________________ 15

LEGEA PENALĂ: NOŢIUNE, STRUCTURĂ, INTERPRETARE
Cuprins
LEGEA PENALĂ: NOŢIUNE, STRUCTURĂ, INTERPRETARE
Noţiune
Structura normei penale
Interpretarea legii penale
1.1 OBIECTIVE
Utilizarea noţiunilor şi principiilor fundamentale privind structura şi
interpretarea legii penale
1.2 Noţiune
Conceptul de lege penală este examinat în doctrina penală în două sensuri.
Într-un sens larg, de regula ori norma de drept penal, sens pe care îl are în
vedere legiuitorul prin dispoziţiile art. 141 C.P.
În alt sens, restrans, conceptul de lege penală, desemnează actul
normativ emis de parlament, dupa o procedură specială şi care conţine
norme de drept penal.
1.Criterii de clasificare a legilor penale
a) Legi penale generale şi legi penale speciale
Aceasta clasificare se face dupa rolul pe care îl au în reglementarea
relaţiilor de apărare socială.
Important de reţinut este faptul că, atunci când legea generală şi cea
specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru soluţionarea unui raport
juridic de conflict, problema se rezolvă după regula : legea penală specială
derogă de la legea generală şi se completează cu aceasta.
Legea penală generală cuprinde norme cu caracter de principii , iar
legea penală specială cuprinde norme de incriminare.
Legea penală generală constituie cea ce se denumeşte în mod curent
dreptul penal comun, având ponderea cea mai mare în cadrul legislaţiei
penale şi reprezentând cel mai important instrument de luptă împotriva
infracţionalităţii.
Unica lege penală generală în ţara noastră este Codul penal ce se
caracterizează printr-un sistem unitar de norme, cuprinzând două părţi: una
generală şi alta specială.
Legile penale speciale au un câmp mai restrâns de acţiune,

cuprinzând norme ce reglementează instituţii speciale de drept penal sau
incriminând ca infracţiuni fapte săvârşite într-un anumit domeniu.
Spre deosebire de legile generale, legile speciale nu au o structură
16 _________________________________________________________________________
determinată, ele putând cuprinde, de la caz la caz, mai multe capitole,

secţiuni sau număr de articole.
Importanta distincţiei între legile generale şi cele speciale este legată
de interpretarea lor, în sensul că legea generală este de cea mai largă
aplicaţiune, însă în cazul unui concurs între o lege generală şi una specială
care derogă de la cea generaşă sau o completează pe aceasta, legea specială
are prioritate.
Raporturile dîntre aceste legi trebuie privite şi dintr-un alt punct de
vedere, în sensul că dispoziţiile din Partea generală a Codului penal se
aplică şi Părţi speciale, precum şi instituţiilor reglementate prin legi
speciale.
b) Legi penale cu durata nedeterminata si legi penale temporare

Dupa durata de timp, legile penale pot fi :
- cu durată nedeterminate ( permanente )-sunt cele obişnuite
- cu durata predeterminata ( temporare )-se aplică şi după ieşirea ei
din vigoare, faptelor săvârşite cât timp era în vigoare.
Legi penale cu durată nedeterminată (permanente) sunt acelea în al

căror cuprins nu se stipulează perioada lor de aplicare. Legile permanente
au o stabilitate mai mare, ele fiind principalul instrument de luptă împotriva
infracţionalităţii. Sunt legi cu durată nedeterminată atât legile generale cât şi
legile speciale.
Legile penale cu durată determinată (temporare) sunt cele ce au o

aplicare limitată în timp, prevăzându-se din momentul adoptării lor până
când vor rămâne în vigoare. Aceste legi mai sunt denumite şi legi temporare
deoarece au o durată relativ scurtă de aplicare. Durata de aplicabilitate a
legii temporare poate rezulta fie din conţinutul ei (precizându-se că legea
intră în vigoare la o anumită data şi va ieşi din uz la altă data, care este
stabilită în textul legii) sau din împrejurările speciale care au impus
adoptarea ei (cutremure, indundaţii catastrofale, etc.)care, odată depăşite şi
ridicată starea de necesitate, atrag în mod automat autoabrogarea legii
respective.
c) Legi penale ordinare si legi penale exceptionale

Legile penale ordinare sau obisnuite-adoptate în situaţii normale,
obişnuite, de evoluţie a societăţii.
Legile penale extraordinare sau exceptionale- sunt adoptate în situaţii
de excepţie(calamităţi, stare de război)
Legile penale ordinare sunt cele ce sunt adoptate în condiţii normale,
obişnuite de luptă împotriva fenomenului infracţional. Din această categorie
fac parte Codul penal şi majoritatea legilor speciale.
_________________________________________________________________________ 17
Legile penale extraordinare sau exceptionale- sunt adoptate în

situaţii de excepţie (calamităţi, stare de război). Normele penale
excepţionale derogă de la dreptul comun.
Legile excepţionale sunt, de regulă, legi temporare, ele rămânând în
vigoare doar atâta timp cât situaţia excepţională o impune.
Între o lege generală, una specială şi una excepţională se aplică cu
prioritate legea excepţională, avându-se în vedere necesităţile unei unei
acţiuni eficiente în lupta antiinfracţională.
2) Normele juridice de drept penal

Definiţie: Normele juridice penale reprezintă o specie de norme
juridice care se caracterizează prin conţinutul şi structura lor specifică,
presciind reguli de drept penal precum şi sancţiunile aplicabile în cazul
încălcării acestora.
Cunoaşterea normelor penale, a structuri lor, este importantă şi de
aceea în doctrina penală structura normei este examinată pornindu-se de la
distincţia care se face între normele penale generale şi normele penale
speciale.
Având o funcţie specifică şi anume reglementarea relaţiilor de apărare
socială împotriva celor mai grave fapte, normele juridice penale îşi
realizează funcţia regulatoare prin prevederea tuturor faptelor ce sunt
periculoase pentru valorile sociale ce formează obiectul dreptului penal şi
interzicerea lor sub sancţiune penală.
1.3 Structura normei penale
Norma penală generală conţinând precepte cu valoare de principiu, nu

se deosebeşte, prin structura ei, de alte norme de drept.
Normele penale speciale prezintă unele particularităţi în structura lor
care derivă din faptul că ele sunt norme incriminatorii.
Categorii de norme penale -norme penale generale
-norme penale speciale
Norme penale generale sunt acele norme care prevăd condiţiile în care
se nasc, modifică ori sting raporturile juridice penale, au o structură
asemănătoare tuturor celorlalte norme juridice care aparţin altor ramuri de
drept şi anume: ipoteză, dispoziţie şi sancţiune.
Normele penale generale sunt cuprinse de regulă, în partea generală a
Codului penal şi, rareori în legile speciale.
Aceste norme cuprind dispoziţii cu caracte general privind condiţiile în
care se nasc, se modifică şi se sting raporturile juridice penale.
Normele generale sunt de cea mai largă aplicaţiune, fiind incidente în
raport cu toate normele speciale.
18 _________________________________________________________________________
Norme juridice speciale prezintă unele particularităţi în structura lor

care derivă din faptul că ele sunt norme incriminatorii.
Normele speciale,sunt înscrise de regulă în Partea specială a Codului
penal, dar în multe situaţii, în unele legi speciale.
Normele speciale indică condiţiile în care o anumită faptă constituie
infracţiune şi pedeapsa care se poate aplica în cazul săvârşirii unei astfel de
fapte.
Structura normei penale, fie că este o normă generală sau una specială,
cuprinde elemente indispensabile din care să rezulte, direct sau indirect,
conduita impusă participanţilor în cazul realizării situaţiei de fapt îndicate
în ipoteză şi sancţiunea care intervine ca element de constrângere în caz de
nerespectare a dispoziţiei din normă, de natură să asigure o eficientă
acţiune a legii penale în lupta împotriva criminalităţii.
Categorii de norme penale - norme penale generale
- norme penale speciale
Norme penale prohibitive sunt normele corespunzătoare infracţiunilor
comosive, stabilesc ca regulă de conduită, abţinerea de a săvârşi fapta care
este scrisă în conţinutul textului respectiv (art. 208 alin. 1 C. pen.).
Norme penale onerative sunt normele specifice infracţiunilor omisive ,
are ca refulă de conduită obligaţia de a face sau de a acţiona, inacţiunea
făptuitorului fiind de natură să producă urmări periculoase (art. 263 C.
pen.).
- norme penale complete (unitare)

- norme penale divizate
Normele penale complete (unitare) cuprind în conţinutul lor atât
dispoziţia cât şi sancţiunea, aşadar toate elementele ce sunt necesare
incriminării şi sancţionării unei fapte ca infracţiune (art. 208 alin. 1 c. pen.).
Normele penale divizate sunt acele norme care au o structură
încompletă, dispoziţia sau sancţiunea fiind formulate într-un alt articol al
aceleaşi legi sau chiar în alt act normativ (art. 3 si 12 din Legea 143/2000
privind consumul de droguri).
Normele penale divizate se împart la rândul lor în:
- norme de incriminare cadru sau norme
în alb
- norme de trimitere sau referire.
Norme de incriminare cadru sau norme în alb au în structura lor o
dispoziţie de incriminare cadru şi o sancţiune corespunzătoare, urmând ca
prevedrea faptelor interzise să se facă ulterior, prin alte acte normative.
Norme de trimitere sau referire sunt norme divizate incomplete cât
priveşte dispoziţia sau sancţiunea, pentru care se face trimitere sau referire
la o normă complinitoare care este cuprinsă în aceeaşi lege ori în alta.
_________________________________________________________________________ 19
1.4 Interpretarea legii penale

Este o operatiune logico-raţională ce se efectuează cu ocazia
aplicării normei de drept şi are drept scop aflarea voinţei legiuitorului
exprimată în acea normă.
Unele texte de lege nu sunt suficiente de clare, situaţie ce poate
rezulta din folosirea unor termeni sau expresii cu înţelesuri multiple, ori
redactării neglijente.
Felurile interpretării :
După organul sau persoana care face interpretarea acesta poate fi :
- Interpretare oficială-făcută de un organ sau subiect oficial şi poate
fi autentică sau legală făcută de legiuitor şi cauzală sau de caz făcută de
organul judiciar la cazul concret
- Interpretare legală – este efectuată de legiuitor în momentul când
adoptă o anumită lege penală şi constă în explicarea, în conţinutul acesteia,
a anumitor termeni, expresii sau situaţii juridice care impun o interpretare
unitară.
- Interpretare judiciară apare cel mai frecvent în practica, deoarece
rezolvarea oricărui caz presupune o activitate permanentă de interpretare a
prevederilor legale care au incidenţă în acea cauză.
Un rol important în activitatea de interpretare juridică îl are Curtea
Supremă de Justiţie care asigură o interpretare unitară a legilor penale prin
orice fel de decizie.
- Interpretare neoficială sau interpretarea doctrinară sau ştiinţifică

este făcută de teoreticienii dreptului penal care prin tratatele, cursurile sau
articolele publicate, fac un examen teoretic al normelor penale şi
implicaţiilor practice care apar în procesul de aplicare a acestora.
Interpretarea doctrinară este de natură să orienteze interpretarea
judiciară, dar poate constitui şi un preţios material documentar pentru
eventualele iniţiative legislative.
Interpretarea oficială este obligatorie , iar cea neoficială nu are forţă

obligatorie ce decurge de la un organ oficial.
- Interpretare autentică poate fi de 2 feluri :

- contextuală
- posterioară
După metodele folosite interpretarea poate fi:
- Interpretare literară sau gramaticală constă în aflarea înţelesului
normei de drept penal cu ajutorul textului în care este exprimată aceea
normă penală.
Atunci când apar unele imperfecţiuni ce pot determina înţelegeri diferite
ale aceluiaşi text, este necesar să se efectueze o asemenea interpretare
literală sau gramaticaşă, pe baza unui studiu etimologic, stilistic şi sintactic.
20 _________________________________________________________________________
- Interpretare raţională sau logică constă în folosirea procedeelor

logice, a raţionamentelor, pentru a afla voinţa legiuitorului.
Interpretarea logică se realizează prin descoperirea înţelesului unei
norme sau legi penale cu ajutorul elementelor şi procedeelor logice:
noţiuni, judecăţi, raţionamente, analiză, sinteză, inducţie, deducţie.
În cazul interpretării logice se iau în discuţie mai multe elemente şi
anume: care este cauza (împrejurările care au determinat elaborarea şi
adoptarea legii penale) şi scopul (ce a urmărit legiuitorul prin adoptarea
acelei legi). Din cunoaşterea acestor elemente esenţiale, pe cale de
raţionament se poate deduce care a fost voinţa reală a legiuitorului şi sensul
pe care el a urmărit să-l dea normelor pe care le-a adoptat.
Interpretarea logică se face după anumite reguli, apelând la unele
raţionamente.
Raţionamente folosite :
a) ,, A forţiori “-dacă legea penală permite mai mult, implicit permite
şi mai puţin şi invers, dacă legea penală interzice mai puţin (a minori ad
minus), implicit ea interzice şi mai mult (a minori ad majus)
b) ,,Per a contrario”- se bazează pe argumentul că acolo unde există
o altă motivare, obligatoriu trebuie să existe şi o altă rezolvare juridică.
c) ,,Reductio ad absurdum”- reducerea la absurd
d) ”A pari” – pentru situaţii identice soluţia juridică trebuie să fie
aceeaşi, legea penală se aplică şi în cazurile neprevăzute în norma
interpretată, dar care sunt identice cu cele formulate în mod expres de lege.
- Interpretare istorică
Această interpretare presupune analiza istoricului legii sau normei
ce se interpretează.
- Interpretare sistematică
Interpretarea sistematică constă în studierea normei ce se
interpretează în corelaţie cu alte norme ce sunt cuprinse în aceeaşi lege sau
cu alte legi ce fac parte din sistemul de drept pozitiv.
- Interpretarea legii prin analogie
Interpretarea prin analogie este o metodă de interpretare care se
foloseşte în mai mică măsură în dreptul penal şi care constă în explicarea
sensului unei legi penale cu ajutorul altor norme care sunt asemănătoare.
Interpretare după rezultat :
- Interpretare declarativă
Este întâlnită atunci când se constată că textul interpretat exprimă
exact ceea ce legiutorul a vrut să reţină prin acea lege, în consecinţă, textul
nu cuprinde nici mai mult, nici mai puţin decât a dorit puterea legislativă
(lex dixit quam voluit).
Concluziile oricărei interpretări declarative sunt că legea este
valabilă, asigurând condiţii pentru o apărare socială eficientă în lupta
_________________________________________________________________________ 21
infracţionalităţii.
- Interpretarea restrictivă
Apare atunci când în urma procesului de interpretare se constată că
legea spune mai mult decât a voit legiutorul (lex dixit plus quam voluit).
- Interpretare extensivă
Este o altă situaţie care poate apărea în finalul procesului de interpretare
atunci când se constată că norma juridică interpretată exprimă mai puţin în
raport cu intenţiile legiuitorului (lex dixit minus quam voluit).
Acest gen de interpretare se foloseşte rar în domeniul dreptului penal
şi doar atunci când nu defavorizează pe cel ce cade sub incidenţa legii
penale.
- Limitele interpretării
În mod întemeiat legea penală este de strictă interpretare, ceea ce
presupune că limitele interpretării se găsesc acolo unde se termină normele
penale ce-au fost interpretate.
Interpretarea legii penale se efectuează nu pentru a crea noi norme de
drept, ci ea trebuie să fie amintită de dorinţa cunoaşterii, cercetării şi
elucidării înţelesului real al normei de drept, înlăturării unor lacune ale
legii, cu ajutorul altor norme în materie, pentru realizarea scopului legii
penale şi promovarea principiilor fundamentale ale dreptului penal. Atunci
când, însă, în procesul de interpretare se constată lacune grave ale legii,
persoana sau instituţia care a realizat interpretarea poate face propuneri
motivate de „lege ferenda” care, fiind înaintate puterii legislativ, vor
determina promovarea unor proiecte de modificare a legii care a făcut
obiectul interpretării.

Definiţi normele juridice de drept penal

Detaliaţi structura normei penale

Normele juridice penale reprezintă o specie de norme juridice care se
caracterizează prin conţinutul şi structura lor specifică, presciind reguli de drept
penal precum şi sancţiunile aplicabile în cazul încălcării acestora. Cunoaşterea
normelor penale, a structuri lor, este importantă şi de aceea în doctrina penală
structura normei este examinată pornindu-se de la distincţia care se face între normele
penale generale şi normele penale speciale.
22 _________________________________________________________________________
1.10 BIBLIOGRAFIE
10. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, partea generală,, casa
de Presă şi Editură „Şansa” S.R.L., Bucureşti,2002
11. I. Oancea, Drept penal, partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1971
3. M. Zolyneak, M.I. Michinici, Drept penal, partea generală, Editura Fundaţiei
Chemarea, Iaşi, 1999
_________________________________________________________________________ 23

APLICAREA LEGII PENALE IN SPAŢIU ŞI TIMP
Cuprins
APLICAREA LEGII PENALE IN SPAŢIU ŞI TIMP
Consideraţii generale
Aplicarea legii penale în spaţiu
Aplicarea legii penale în timp
1.1 OBIECTIVE
Asimilarea cunoştinţelor referitoare la principiul aplicării legii penale în
timp, respectiv principiul aplicării legii penale în spaţiu
1.2 Consideraţii generale

1. Noţiunea aplicării legii penale
Prin aplicarea legii penale înţelegem executarea sau îndeplinirea
îndatoririlor pe care ea le prevede ce pot avea loc fie de bunăvoie, prin
respectarea prescripţiilor acesteia, fie silit, în cazul săvârşirii faptei interzise.
2. Elementele în raport cu care se aplică legea penală

Nu putem vorbi de aplicarea legii penale fără a ne referi la elementele care
îi fixează limitele aplicării acesteia şi anume : timpul, teritoriul, persoanele
şi faptele.
Timpul : Se ştie că orice lege care emană de la puterea legislativă, nu poate
fi veşnică, ea este limitată în timp, de la momentul intrării în vigoare şi până
la ieşirea din vigoare. De aceea există o corelaţie între faptă şi legea penală
care urmează să fie aplicată.
Spatiul : este un alt element obligatoriu în determinarea limitelor aplicării
legii penale.
Persoanele : întotdeauna legea penală reglementează relaţii între oameni.
Faptele : pentru ocrotirea valorilor sociale fundamentale, legea penală
descrie explicit şi concret faptele sub forma acţiunii sau omisiunii.
1.3 Aplicarea legii penale în spaţiu

1. Notiunea aplicarii legii penale in spatiu
Aplicarea legii penale in spatiu consta in activitatea de traducere in
viata a prescriptiilor sanctionatoare ale legii penale in raport cu locul
comiterii diferitelor infractiuni (in tara sau strainatate) de catre cetateni
romani sau straini.
Principiile menite sa asigure inevitabilitatea aplicarii legii penale in
raport cu spatiul sunt :
- principiul teritorialitatii legii penale,
24 _________________________________________________________________________
- principiul personalităţii legii penale,

- principiul realităţii
- principiul universalităţii legii penale.
Un lucru foarte important este faptul că numai recunoaşterea şi
aplicarea tuturor principiilor care guvernează întinderea în spaţiu a
efectelor legii penale fac posibilă realizarea unei eficiente activităţi de
represiune.
2. Aplicarea legii penale faptelor săvârşite pe teritoriul României

2.1 Principiul teritorialităţii legii penale
Este principiul de bază potrivit căruia se face aplicarea legii penale în
raport cu locul săvârşirii infracţiunii, principiu consacrat în art. 3 C. pen.
Legea penală se aplică în exclusivitate tuturor infracţiunilor comise
pe teritoriul ţării, neavând nicio relevanţă calitatea făptuitorului.
În N.C.P. acest principiu de bază este enunţat prin prisma

prevederilor Art. 8. care prevede că: „– (1) Legea penală română se
aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României.
(2) Prin teritoriul României se înţelege întinderea de pământ, marea
teritorială şi apele cu solul, subsolul şi spaţiul aerian, cuprinse între
frontierele de stat.
(3) Prin infracţiune săvârşită pe teritoriul României se înţelege orice
infracţiune comisă pe teritoriul arătat în alin. (2) sau pe o navă sub
pavilion
românesc ori pe o aeronavă înmatriculată în România.
(4) Infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul României şi atunci
când pe acest teritoriu ori pe o navă sub pavilion românesc sau pe o
aeronavă înmatriculată în România s-a efectuat un act de executare, de
instigare sau de complicitate, ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul
infracţiunii.
2.2 Noţiunea de teritoriu în sensul legii penale

Prin noţiunea de teritoriu se înţelege întinderea de pământ şi ape
cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea
teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian ale acesteia.
Aceasta cuprinde : suprafaţa terestră, apele interioare, marea
teritorială, subsolul teritoriului terestru şi acvatic şi spatiul aerian de
deasupra teritoriului acvatic şi terestru.
Suprafaţa terestră : întinderea de pământ cuprinsp între frontierele
politico-geografice ale statului roman.
Apele interioare : apele curgatoare sau statatoare cuprinse între
frontierele politico-geografice ale statului roman.
Marea teritoriala : cuprinde fâşia de mare adiacentă ţărmului şi
apele maritime interioare.
_________________________________________________________________________ 25
Subsolul : este format din zona subterană având o întindere ce

coincide cu limitele frontierelor de stat cu o adâncime practic limitată de
posibilitatea reală a omului de exploatare în condiţiile tehnicii actuale.
Spatiul aerian : este spatiul care se intinde deasupra teritoriului
cuprins între frontierele statului şi desupra apelor interioare şi mării
teritoriale.
2.3 Noţiunea de infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării
Prin infracţiune săvârşita pe teritoriul ţării noastre se înţelege o
infracţiune comisă pe teritoriul arătat în art. 142 sau pe o nava sau o
aeronavă română.
De asemenea, conform art. 8 alin 4 N.C.Pen, infracţiunea se consideră
a fi săvârşită pe teritoriul României şi atunci când pe acest teritoriu ori pe o
navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în România s-a
efectuat un act de executare, de instigare sau de complicitate ori s-a produs,
chiar în parte, rezultatul infracţiunii conform principiului ubicuităţii sau al
desfăşurării integrale.
2.4 Excepţii de la principiul teritorialităţii

Aplicarea legii penale potrivit principiului teritorialităţii cunoaşte
anumite restrângeri şi anume :
a) Faptele prevăzute de legea penală săvârşite de persoanele care
se bucură de imunitatea de jurisdicţie penală.
b) Infracţiunile săvârşite la bordul unor nave străine aflate în
trecere prin marea teritorială ori pe timpul cât se află în
porturi, în apele maritime interioare şi marea teritorială ale
României.
c) Infracţiunile săvârşite la bordul aeronavelor străine aflate în
limitele teritoriale româneşti.
d) Infracţiunile săvârşite în sediile misiunilor diplomatice străine
aflate în ţara noastră, de către membrii şi personalul acestora.
e) Infracţiunile săvârşite de personalul armatelor străine în
timpul staţionării sau trecerii pe teritoriul altui stat.
f) Imunitatea prezidenţială, parlamentară şi guvernamentală.
In Noul cod penal:

Art. 13: Imunitatea de jurisdicţie
Legea penală nu se aplică infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici
ai statelor străine sau de către alte persoane care, în conformitate cu tratatele
internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român.
3. Aplicarea legii penale române unor infracţiuni săvârşite în

străinătate
3.1 Noţiuni preliminare

Principiul teritorialităţii acoperă doar sfera infracţiunilor care se
26 _________________________________________________________________________
săvârşesc în limitele teritoriale ale României. Pot apare însă situaţii când
infracţiunile sunt săvârşite în strainătate de cetăţeni români sau în
strainătate unii cetăţeni străini săvârşesc fapte împotriva intereselor statului
român ori împotriva unor cetăţeni români. Pentru astfel de situaţii legea
penală română prevede urmatoarele principii subsidiare : personalităţii,
realităţii şi universalităţii.
3.2 Principiul personalităţii legii penale
Acest principiu este consacrat în art. 4 C.pen. care stabileste ca legea
penala română se aplică şi infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului
ţării, de către un cetaţean român sau de către o persoană fără
cetaţenie, care are domiciliul în România.
Pentru aplicarea principiului personalităţii se cer a fi întrunite

urmatoarele condiţii :
a) fapta să fie săvârşită în întregime în afara teritoriului ţării noastre
indiferent de locul, de ţara în care infractorul comite aceasta
infracţiune. Potrivit criteriului ubicuităţii, nici un act de
executare şi nici rezultatul nu se pot produce în România,
deoarece, în caz contrar, legea romănă ar trebui să intervină
potrivit principiului teritorialitatii;
b) fapta să constituie infractiune potrivit prevederilor din legea
penală română
c) infractorul să fie cetăţean român sau o persoană fără cetăţenie
care domiciliază în România.
Odată cu intrarea în vigoare a N.C.P acest principiu nu se mai

aplica şi apatrizilor potrivit dispoziţiilor art. 9 N.C.P care prevede că:
“Art. 9. – (1) Legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în
afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de o persoană
juridică română, dacă pedeapsa prevăzută de legea română este
detenţiunea pe viaţă ori închisoarea mai mare de 10 ani.
(2) În celelalte cazuri, legea penală română se aplică infracţiunilor
săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de o
persoană juridică
română, dacă fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării
unde a fost săvârşită ori dacă a fost comisă într-un loc care nu este supus
jurisdicţiei niciunui stat.
(3) Punerea în mişcare a acţiunii penale se face cu autorizarea prealabilă
a procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei
rază teritorială se află parchetul mai întâi sesizat sau, după caz, a
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
După cum se poate lesne observa, odată cu intrarea în vigoare a
N.C.P va fi necesar ca fapta comisă să nu fie doar infracţiune conform
_________________________________________________________________________ 27
prevederilor C.P dar să fie şi pedepsibilă cu detenţiunea pe viaţă sau

închisoarea mai mare de 10 ani.
În cazul în care pedeapsa nu este detenţiunea pe viaţă sau este
închisoarea mai mică de 10 ani sau amendă penală, este necesar ca fapt
să fie prevăzută atât de legea ţării unde a fost comisă infracţiunea cât şi
de legea penală română; sau să fi fost comisă într-un loc care nu este
supus jurisdicţiei nici unui stat.
Spre deosebire de vechea reglementare, N.C.P. prevede ca pentru
punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul în care este aplicabil
principiul personalităţii este necesară autorizarea prealabilă a
procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel în a
cărei raza teritorială se află parchetul mai întâi sesizat sau, după caz, a
procurorului general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J.
3.3 Principiul realităţii legii penale

Legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara
teritoriului ţării, de către un cetăţean român sau de o persoană fără
cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul României, dacă fapta a fost
îndreptată contra siguranţei naţionale a statului nostru sau contra
vieţii unui cetăţean român ori prin care s-a produs o vătămare gravă
integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român.
Pentru aplicarea principiului realităţii se cer a fi realizate următoarele
condiţii :
a) infracţiunea să fie săvârşită în străinătate
b) infracţiunea săvârşită să fie îndreptată împotriva siguranţei
naţionale a statului nostru, împotriva unui cetăţean român sau
prin care s-a produs o vătămare gravă a integrităţii corporale
sau sănătăţii acestuia.
c) Fapta să constituie infracţiune potrivit prevederilor legii penale
române.
d) Infractorul să fie cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie
care nu are domiciliul în România
e) Punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai cu
autorizarea procurorului general al României.
In Noul Cod penal acest principiu are urmatoarea reglementare:

Art. 10: Realitatea legii penale
(1)Legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării
de către un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie, contra statului român,
contra unui cetăţean român ori a unei persoane juridice române.
(2)Punerea în mişcare a acţiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi
numai dacă fapta nu face obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul
căruia s-a comis.
Astfel în noua reglementare este eliminată condiţia ca apatridul
28 _________________________________________________________________________
să nu domicilieze pe teritoriul României.

Conform dispoziţiilor anterior menţionate, punerea in miscare
a acţiunii penale se face numai cu autorizarea procurorului general al
României şi numai dacă fapta nu face obiectul unei proceduri judiciare
în statul pe teritoriul căruia s-a comis.
3.4 Principiul universalităţii legii penale

Universalitatea legii penale române este definită în art. 6 C.pen. în
care se arata ca “ Legea penală se aplică şi altor infracţiuni decât celor
prevăzute în art. 5 alin. 1 , săvârşite în afara teritoriului ţării, de un cetăţean
străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării,
dacă :
a) fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost
săvârşită
b) făptuitorul se află în ţară
Aplicarea legii penale române potrivit principiului universalităţii
presupune realizarea cumulativă a următoarelor condiţii :
a) săvârşirea unei infracţiuni, alta decât cele pentru care s-ar aplica
legea penală română conform principiului realităţii,
b) infracţiunea să fie săvârşită în străinătate în întregime,
c) să existe dubla incriminare
d) fapta să fie săvârşită de un cetăţean străin sau de o persoană fără
cetăţenie care nu are domiciliul în România (această cerinţă
fiind eliminată prin prisma prevederilor N.C.P.)
e) infractorul se află de bunăvoie în România.
Principiul universalităţii nu se aplică în cazul când există vreo clauză
care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea
procesului penal ori executarea pedepsei sau când pedeapsa a fost executată
ori considerată ca executată.
In Noul Cod penal acest principiu are urmatoarea reglementare:

Art. 11: Universalitatea legii penale
(1)Legea penală română se aplică şi altor infracţiuni decât celor prevăzute în art.
10, săvârşite în afara teritoriului ţării de un cetăţean străin sau o persoană fără
cetăţenie, care se află de bunăvoie pe teritoriul României, în următoarele cazuri:
a)s-a săvârşit o infracţiune pe care statul român şi-a asumat obligaţia să o reprime
în temeiul unui tratat internaţional, indiferent dacă este prevăzută sau nu de legea
penală a statului pe al cărui teritoriu a fost comisă;
b)s-a cerut extrădarea sau predarea infractorului şi aceasta a fost refuzată.
(2)Dispoziţiile alin. (1) lit. b) nu se aplică atunci când, potrivit legii statului în care
s-a săvârşit infracţiunea, există o cauză care împiedică punerea în mişcare a
acţiunii penale sau continuarea procesului penal ori executarea pedepsei sau când
pedeapsa a fost executată ori este considerată ca executată.
(3)Când pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, se
procedează potrivit dispoziţiilor legale privitoare la recunoaşterea hotărârilor
străine.
_________________________________________________________________________ 29
Universalitatea legii penale romane este definita în art. 11 N. C.pen.

în care se arată că “ Legea penală se aplică şi altor infracţiuni decât celor
prevăzute în art. 10 , săvârşite în afara teritoriului ţării, de un cetăţean
străin sau de o persoană fără cetăţenie (în vechea reglementare se cerea
ca apatridul să nu domicilieze pe teritoriul României).
3.5 Prioritatea convenţiilor internaţionale în materia unor

infracţiuni săvârşite în străinătate
Aplicarea legii penale română pentru infracţiunile săvârşite în
străinătate, potrivit principiilor realităţii şi universalităţii se realizează şi în
raport cu dispoziţiile cuprinse în art. 7 C.pen. Potrivit acestui text, normele
cuprinse în art. 5 si 6 C. pen. se aplică numai dacă nu se dispune altfel
printr-o convenţie internaţională
Conform Noului Cod Penal:

Art. 12: Legea penală şi tratatele internaţionale
Dispoziţiile art. 8-11 se aplică dacă nu se dispune altfel printr-un tratat
internaţional la care România este parte.
4. Extrădarea
4.1 Noţiunea şi natura juridică a extrădării
Extrădarea este un act bilateral, politic şi juridic prin care statul,
pe al cărui teritoriu se află un infractor străin, predă pe acesta statului
unde s-a săvârşit infracţiunea ori statului ale cărui interese au fost
afectate prin comiterea faptei sau al cărui cetăţean este, în vederea
tragerii la răspundere penală ori a executării pedepsei la care a fost
condamnat printr-o hotărâre definitivă.
Sub raportul finalităţii sale, extrădarea este un act de reciprocă
asistenţă juridică internaţională şi poate fi acordată numai în baza unei
convenţii internaţionale sau pe baza de reciprocitate, în condiţiile legii.
Predarea sau extradărea unei persoane în relaţia cu statele membre ale
Uniunii Europene se acordă sau se solicită în condiţiile legii. De
asemenea, predarea unei persoane către un tribunal penal internaţional se
acordă în condiţiile legii.
4.2 Condiţiile extrădării
a) condiţiile ce privesc infracţiunea:
- să se fi comis o infracţiune pe teritoriul statului solicitat sau prin
fapta săvârşită să fie lezate interesele acelui stat
- fapta savârşită să fie considerată infracţiune atât de legislaţia
statului solicitant, cât şi de cea a statului solicitant să efectueze
extrădarea
- infracţiunea pentru care se cere extrădarea să prezinte o
anumită gravitate
30 _________________________________________________________________________
b) condiţiile ce privesc infractorul:

- persoana a cărei extrădare se cere să fie cetăţean străin sau o
persoană fără cetăţenie ce domiciliază în străinătate (condiţie
eliminată prin prisma prevederilor N.C.P )
- infractorul să se găsească pe teritoriul solicitat
c) condiţiile de ordin procedural:

- să existe o cerere de extrădare
- statul solicitat care primeste cererea de extrădare este obligat să-
l aresteze pe făptuitor
- statul solicitat este obligat să comunice statului solicitant data şi
locul predării făptuitorului care este extrădat
- statul solicitant este obligat să comunice părţii solicitate
informaţii cu privire la finalizarea procesului penal în care a fost
implicat cel extrădat.După pronunţarea hotărârii judecătoreşti
definitive se va transmite şi o copie a sentinţei.
4.3 Situaţiile de excepţie când nu poate opera extrădarea

- nu pot fi extrădate persoanele care au obţinut drept de azil în
România
- cetăţenii străini sau apatrizii cu domiciliul în străinătate dacă au
săvârşit o infracţiune în România sau împotriva intereselor
statului nostru
- extrădarea va fi refuzată dacă :
- infracţiunea pentru care se cere este dintre acelea pentru care
acţiunea penală se pune în mişcare numai la plângerea prealabilă a părţii
vătămate ori lipseşte autoritatea sau sesizarea organului competent
- a intervenit amnistia faptei printr-un act de clemenţă dat de
organul puterii legislative a statului solicitat sau solicitant
- a trecut termenul de prescripţie a răspunderii penale sau a
executării pedepsei
- există autoritatea de lucru judecat
4.4 Ordinea de preferinţă în acordarea extrădării

În cazul în care un infractor este cerut a fi extrădat, în acelaşi timp,
către mai multe state, în convenţiile încheiate de România cu alte state se
prevede ca statul solicitat va da prioritate statului pe teritoriul căruia s-
a săvârşit infracţiunea, în lipsa acestuia, statului împotriva intereselor
căruia a fost îndreptată infracţiunea, şi, în ultimă instanţă, statului al
cărui cetăţean este infractorul.
Spre deosebire de vechea reglementare, extradarea se poate cere
si in cazul cetatenilor romani aflati pe teritoriul altui stat si nu numai
in cazul strainilor.
_________________________________________________________________________ 31
Conform noului Cod penal:

Art. 14: Extrădarea
(1)Extrădarea poate fi acordată sau solicitată în temeiul unui tratat internaţional la
care România este parte ori pe bază de reciprocitate, în condiţiile legii.
(2)Predarea sau extrădarea unei persoane în relaţia cu statele membre ale Uniunii
Europene se acordă sau se solicită în condiţiile legii.
(3)Predarea unei persoane către un tribunal penal internaţional se acordă în
condiţiile legii.
4.5 Organele implicate în efectuarea extrădării

Cererea de extrădare se primeşte pe cale diplomatică, prin Ministerul
Afacerilor Externe. Actele procedurale sunt efectuate de organele
Ministerului Public şi cele ale Ministerului Justiţiei.Activităţile de arestare
şi predare către statul solicitant sunt efectuate de organele de poliţie, în
cazul României prin Biroul Naţional INTERPOL.
Legislaţie internaţională în materia
Convenţia Europeană privind transferul de proceduri în materie

penală, adoptată de România prin Legea 34/2000.
Legea 302/2004 privind Cooperarea juridică internaţională în
materie penală.
1.4 Aplicarea legii penale în timp
1. Noţiuni generale
Prin norme penale privind aplicarea legii penale în timp se
înţelege ansamblul de norme juridice penale prin care se
reglementează aplicarea legii penale în raport cu timpul săvârşirii
infracţiunii şi cu momentul tragerii la răspundere penală a celor ce-au
săvârşit infracţiuni.
2. Activitatea legii penale

În materia aplicării legii penale în timp este dominant principiul
activităţii legii penale, conform căruia legea penală se aplică infracţiunilor
săvârşite în timpul cât ea este în vigoare.
Art. 3 al N.C.P prevede faptul că – Legea penală se aplică

infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare.
2.1 Noţiunea de activitate a legii penale

Potrivit principiului activităţii legii penale, o lege nu se aplică decât
pentru infracţiunile săvârşite în perioada de timp cuprinsă între data intrării
în vigoare şi data scoaterii ei din uz.
32 _________________________________________________________________________
2.2 Durata şi limitele de aplicare a legii penale în timp

Intrarea in vigoare a unei legi penale se realizează prin două
modalităţi :
a) la data expresă prevăzută în lege
b) la data publicării legii în Monitorul Oficial
Ieşirea din vigoare a unei legi penale se realizează prin abrogare.
Din punctul de vedere al procedeului folosit pentru a scoate din uz o
lege, abrogarea poate fi : expresă, tacită sau subînţeleasă, autoabrogarea,
totală, parţială.
a. Concursul de lege penală
In practica legislativă este posibil să fie în vigoare în acelaşi timp

două sau mai multe legi penale.
Există concurs de legi penale în timp atunci când două sau mai multe
legi penale reglementează aceleaşi relaţii sociale, una din legi fiind o lege
penală generală, alta o lege penală specială, iar, uneori, chiar o lege
excepţională.
În cazul concursului de legi penale, va fi activă legea specială, în
defavoarea celei generale sau legea excepţionala, în raport cu cea specială
şi cea generală.
b. Extraactivitatea legii penale
4.1 Noţiuni preliminare
În materia aplicării legii penale în timp, extraactivitatea este

acceptată în mod excepţional şi ea constă într-o extindere a activităţii legii
penale, fie înainte de momentul intrării ei în vigoare, fie ulterior, după
ieşirea ei din vigoare.
Prin efectele pe care le produce, extraactivitatea creează unele
excepţii de la principiul activităţii legii penale şi anume : retroactivitatea şi
ultraactivitatea.
4.2 Retroactivitatea
Legile rectroactivează atunci când se aplică infracţiunilor ce au fost

săvârşite înaintea intrării lor în vigoare
Au caracter retroactiv următoarele legi :
a) legea penală în conţinutul căreia se prevede expres că urmează să se
aplice şi unor fapte săvârşite anterior intrării ei în vigoare legea
interpretativă
b) legile dezincriminatoare (cu privire la legea de dezincriminare
N.C.P prevede în Art. 4. faptul că – Legea penală nu se aplică
_________________________________________________________________________ 33
faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de

legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor
educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii
vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor
judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în
vigoare a legii noi.
c) legile care prevăd măsuri de siguranţă sau măsuri educative
d) legea penală mai favorabilă
e) legea interpretativă
4.3 Ultraactivitatea
Ultraactivitatea acţionează, de asemenea, în mod excepţional, ea

presupunând aplicarea legii penale în viitor, chiar şi după ce a ieşit din
vigoare, asupra faptelor ce s-au săvârşit sub imperiul ei.
4.4 Aplicarea legii penale mai favorabile
a) Notiuni şi caracterizare
b) Aplicarea legii penale mai favorabile în raport cu faptele care nu au
fost definitiv judecate
Potrivit dispozitiei din art. 13 alin. 2 C.Pen., dacă la săvârşirea
infractiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau
mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.
Potrivit dispoziţiei din art. 5 alin. 1 N.C.Pen., dacă la săvârşirea
infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau
mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă. Dispoziţiile alin.
(1) se aplica şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate
neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de
Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când
acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile.
c) Criteriile de determinare a legii mai favorabile :

- condiţiile de incriminare a faptei
- condiţiile de tragere la răspundere penală
- natura şi durata sancţiunii
- termenul de prescripţie a răspunderii penale
4.5 Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor

definitive
Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul

pedepselor definitive este reglementată de art. 14 C. pen. Potrivit
prevederilor din alin. 1 al acestui articol, atunci când după rămânerea
34 _________________________________________________________________________
definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a

pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege nouă care prevede o
pedeapsă mai uşoară, aceasta se va aplica obligatoriu şi asupra pedepselor
definitive care nu au fost încă executate, sunt în curs de executare ori au
fost deja executate în întregime. Daca pedeapsa aplicată depăşeste maximul
special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea respectivă, ea se va
reduce la acest maxim.
Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul

pedepselor definitive este reglementată de art. 6 N.C. pen. Potrivit
prevederilor din alin. 1 al acestui articol, atunci când dupa rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a
pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o
pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeste maximul
special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la
acest maxim.
4.6 Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul

pedepselor definitive
Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile poate interveni

atunci când, dupa rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la
executarea completaă a pedepsei închisorii, a intervenit o lege care
prevede o pedeapsă mai uşoară, iar sancţiunea aplicată este mai mică decât
maximul special prevăzut de legea nouă.
Instanţa poate dispune menţinerea sau reducerea pedepsei. . Pedeapsa
aplicata nu poate fi coborata sub limita ce ar rezulta din reducerea acestei
pedepse proportional cu micsorarea maximului special prevazut pentru
infractiunea savarsita. Daca o dispozitie din legea penala noua se refera la
pedepse care au fost definitiv aplicate, se va tine seama, in cazul pedepselor
executate pana la data intrarii in vigoare a legii penale noi, de pedeapsa
redusa sau inlocuita potrivit dispozitiilor aratate, iar pedeapsa se va reduce
obligatoriu cu 1/3.
Această instituţie nu se va mai aplica odată cu intrarea în vigoare a
N.C.P.
4.7. Aplicarea legii penale temporare
Definitia legala a legii penale temporare este oferita de art.7 alin 2

N.C Pen:” Legea penală temporară este legea penală care prevede data
ieşirii ei din vigoare sau a cărei aplicare este limitată prin natura temporară
a situaţiei care a impus adoptarea sa.”
Conform art. 7 alin (1) N. C. Pen legea penala temporara se va aplica
_________________________________________________________________________ 35
infractiunilor savarsite in timpul in care s-a aflat in vigoare, chiar daca

respectivele fapte penale nu au fost urmarite penal sau judecate in acel
interval de timp.
4.8. Aplicarea legii penale de dezincriminare
Potrivit art. 4 N.C.Pen, legea penala nu se aplica faptelor savarsite

sub legea veche, daca nu mai sunt prevazute de legea noua. In acest caz,
executarea pedepselor, a masurilor educative si a masurilor de siguranta,
pronuntate in baza legii vechi, precum si toate consecintele penale ale
hotararilor judecatoresti privitoare la aceste fapte inceteaza prin intrarea in
vigoare a legii noi.
Astfel, spre deosebire de V.C.Pen cand aprecierea interventiei unei
dezincriminari se facea in abstracto, in sensul ca exista dezincriminare doar
atunci cand fapta prevazuta de legea veche un se mai regaseste sub nicio
forma in legea noua, sub imperiul N.C.Pen aprecierea interventiei unei
dezincriminari se va face in concreto, distingandu-se urmatoarele
posibilitati:
a) Atunci cand fapta prevazuta de legea veche nu mai are un
corespondent in legea noua
b) Atunci cand, prin prevederile legii noi, se restrange sfera de
incidenta a unui anumit text astfel incat fapta savarsita de inculpat nu
mai intruneste conditiile impuse de textul de lege (forma de
vinovatie, conditiile specifice unei anumite infractiuni etc.)
SECŢIUNEA 1: Aplicarea legii penale în timp

Art. 3: Activitatea legii penale
Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare.
Art. 4: Aplicarea legii penale de dezincriminare
Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt
prevăzute de legea nouă. în acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor
educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi
toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte
încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.
Art. 5: Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea
definitivă a cauzei
(1)În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei
au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
(2)Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea
declarate neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de
Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-
au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile.
Art. 6: Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea
definitivă a cauzei
(1)Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la
executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care
prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul
special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest
36 _________________________________________________________________________
maxim.
(2)Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detenţiune pe
viaţă şi până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi faptă
numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul
închisorii prevăzut pentru acea infracţiune.
(3)Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa
aplicată se înlocuieşte cu amenda, fără a se putea depăşi maximul special prevăzut
în legea nouă. Ţinându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se
poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii.
(4)Măsurile educative neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută,
iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele
prevăzute de aceasta, dacă este mai favorabilă.
(5)Când legea nouă este mai favorabilă în condiţiile alin. (1)-(4), pedepsele
complementare şi măsurile de siguranţă neexecutate şi neprevăzute în legea nouă
nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în
conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta.
(6)Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor
complementare sau măsurilor de siguranţă, acestea se execută în conţinutul şi
limitele prevăzute de legea nouă.
(7)Când o dispoziţie din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ţine
seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de
pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit dispoziţiilor alin. (1)-(6).
Art. 7: Aplicarea legii penale temporare
(1)Legea penală temporară se aplică infracţiunii săvârşite în timpul când era în
vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp.
(2)Legea penală temporară este legea penală care prevede data ieşirii ei din
vigoare sau a cărei aplicare este limitată prin natura temporară a situaţiei care a
impus adoptarea sa.

Definiţi principiul personalitatii legii penale

Aplicarea legii penale mai favorabile. Noţiune. Criterii de determinare.
Legea penala romana se aplica si infractiunilor savarsite in afara teritoriului
tarii, de catre un cetatean roman sau de catre o persoana fara cetatenie, care are
domiciuliul in Romania.
1.8 BIBLIOGRAFIE
1971
_________________________________________________________________________ 37

INFRACŢIUNEA ŞI SANCŢIUNILE DE DREPT PENAL
Cuprins
INFRACTIUNEA SI SANCTIUNILE DE DREPT PENAL
Noţiunea generală de infracţiune

Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii
1.1 OBIECTIVE
Asimilarea cunoştinţelor referitoare la trăsăturile esenţiale ale infracţiunii
1.2 Noţiunea generală de infracţiune

1. INFRACŢIUNEA- INSTITUŢIE FUNDAMENTALĂ A
DREPTULUI PENAL
Dreptul penal, în totalitate, este structurat în jurul a trei instituţii
fundamentale : infracţiunea, răspunderea penală şi pedeapsa.
Între cele trei instituţii există o strânsă legătură şi condiţionare în
sensul că instituţia infracţiunii determină existenţa şi funcţionarea celorlalte
două.
Codul penal dă expresie acestei relaţii în art. 17 alin. 2 în care se arată
că “ infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale”.
Infracţiunea ca instituţie fundamentală presupune un ansamblu de
norme penale prin care se regelementează, în general, condiţiile de existenţă
şi trăsăturile caracteristice comune tuturor infracţiunilor descrise în legea
penală.
2. DEFINIŢIA INFRACŢIUNII ŞI IMPORTANŢA DEFINIRII

LEGALE A ACESTEIA
Infracţiunea este în general privită, în teoria dreptului penal şi în
diferitele legislaţii , din două puncte de vedere : fie ca un fenomen social,
fie ca un fenomen juridic.
Considerată ca fenomen social, noţiunea de infracţiune evoluează ca
şi noţiunea de moralitate. Ca fenomen juridic, infracţiunea este o faptă- o
acţiune sau o omisiune- imputabilă autorului său, prevăzută de legea penală
şi sancţionată cu o pedeapsă.
Art. 17 din C.penal defineşte infracţiunea ca fiind “ fapta care
prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”.
Codul penal defineşte, în texte distincte, fiecare din cele trei trăsături
esenţiale ale infracţiunii ( pericolul social în art. 18, vinovăţia în art.19 şi
legea penală- ca sediu al incriminării, în art. 141).
Între aceste trăsături esenţiale există o interferenţă şi o corelare
dialectică.
38 _________________________________________________________________________
Definiţia legală a infracţiunii reflectă unele principii fundamentale ale

dreptului penal cum sunt : principiul legalităţii incriminării şi principiul
răspunderii subiective.
În noul Cod penal din 2009 la art. 15 se prevede:

Art. 15: Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii
(1)Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie,
nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o.
(2)Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.
Astfel, în noua reglementare, trăsătura cu privire la pericolul social, nu

va mai fi prevăzută, fiind necesar ca fapta săvârşită să fie prevăzută de
legea penală, să fie săvârşită cu vinovăţie (condiţii existente şi în
reglementarea actuală), să fie nejustificată (să nu existe vreo cauză care
înlătură caracterul penal al infracţiunii şi care astfel ar putea da
“justificare”, temei legal pentru săvârşirea faptei) şi să fie imputabilă
celui care urmează să fie tras la răspundere.
1.3 TRĂSĂTURILE ESENŢIALE ALE INFRACŢIUNII

1. PERICOLUL SOCIAL
1.1 Noţiunea de pericol social.

Prin pericol social al unor acte de conduită înţelege, particularitatea
acestora de a aduce atingere sau periclita unele valori sociale, de un anumit
interes pentru societate.
Pericolul social rezultă din atingerea pe care acea faptă a adus-o sau,
în mod obiectiv, poate să o aducă unei valori sociale pe care legea penală o
apără.
Caracterul social al pericolului rezultă din împrejurarea că el vizează
valori şi rânduieli sociale, că faptele care îl creează tulbură desfăşurarea
normală a relaţiilor statornicite între membrii societăţii, că provoacă
nemulţumire, teamă şi îngrijorare pentru ceea ce s-a săvârşit şi s-ar mai
putea comite, prin încălcarea legii penale, în cadrul colectivităţii.
Valorile sociale, a căror vătămare sau periclitare atribuie relevanţă
penală faptelor prin care li s-a adus atinger, sunt enumerate în art. 1 Cod
penal şi anume: “statul român, suveranitatea, independenţa, unitatea şi
indivizibilitatea statului, persoana drepturile şi libertăţile acesteia,
proprietatea, precum şi întraga ordine de drept”.
1.2 Elementele pericolului social

În art.18, se arată că, înţelesul legii penale, fapta care prezintă pericol
social este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere unei din
valorile sociale enumerate în art. 1 C. penal. Şi pentru sancţionarea căreia
este necesară aplicarea unei pedepse.
Cerinţe :
_________________________________________________________________________ 39
Cerinţe :
a) pericolul social trebuie să fie generat de săvârşirea unei fapte
Fapta, este un act de conduită a omului având o existenţă materială,
obiectivă. Noţiunea de “faptă”, în semnificaţia ce i se dă de legea penală, se
reduce în esenţă la două elemente de ordin exclusiv msterial obiectiv, şi
anume : o activitate fizică, care se poate înfăţişa sub forma unei acţiuni sau
inacţiuni, şi un rezultat socialmente periculos.
Acţiunea este o formă de manifestare concretizată în acte, gesturi,
cuvinte, etc. prin care făptuitorul, indiferent că se foloseşte de propria sa
energie sau de o energie străină, face să se producă o schimbare în lumea
exterioară.
Inacţiunea constă într-un comportament pasiv, în omosiunea
făptuitorului de a îndeplini o obligaţie legală şi a face astfel ca în lumea
exterioară să survină o schimbare datorită acţionării unei energii care
trebuie anihilată prin intervenţia acestuia.
b) pericolul social să fie de o asemenea gravitate încât pentru
combaterea faptei care l-a generat să fie necesară aplicarea unei
pedepse.
În cazul infracţiunilor, însă, pericolul social sporit reclamă aplicarea
unei pedepse. Situată pe treapta cea mai înaltă a periculozităţii sociale,
fapta pe care legea penală o consideră infracţiune atrage, în mod necesar,
pentru autorul ei, o sancţiune pe măsură – o pedeapsă – adică cea mai grea
dintre sancţiunile prevăzute de lege.
Pericolul social constituie şi un criteriu de bază în operaţia de
stabilire a limitelor speciale ale pedepsei pentru fiecare tip particular de
infracţiune.
1.3 Felurile pericolului social

a) pericolul social generic sau abstract caracterizează toate faptele
ce aparţin unui anumit tip particular de infracţiune şi este evaluat de
legiuitor în abstracto, prin folosirea tuturor datelor ce-i stau la dispoziţie în
momentul incriminării sau atunci când se pune problema modificării legii
penale.
b) pericolul social specific sau concret caracterizează o faptă -
aparţinând unui tip particular de infracţiune – efectiv săvârşită şi este
evaluat in concreto de organele de urmărire penală şi de instanţele de
judecată, în raport cu unele elemente şi date, de asemenea, concrete, cum ar
fi : urmarea efectiv surveniă ori car s-ar fi putut produce, împrejurările
comiterii acţiunii sau inacţiunii, mobilul ce a determinat săvârşirea faptei şi
scopul urmărit de făptuitor.
1.4 Fapta care nu prezintă gradul de pericol social al unei

infracţiuni
40 _________________________________________________________________________
A. Necesitatea institutiei
Prevederea in legea penala a unei fapte ca infractiune este rezultatul
stabilirii de catre legiuitor a pericolului social abstract al acelei fapte si ,
totodata, anecesitatii sanctionarii ei penale.
Contradictia apare între pericolul social pe care il prezinta in genere
fapta prevazuta de legea penala si lipsa in fapta efectiv comisa a pericolului
social concret.Pentru rezolvarea acestei contradictii sunt doua solutii.
O prima solutie este aceea prin care se acorda dreptul procurorului de
a nu pune in miscare actiunea penala in ipoteza in care fapta savarsita in
concret nu prezinta pericolul social al unei infractiuni.
O a doua solutie se intemeiaza pe asa-numita conceptie materiala
despre infractiune, care consiedra ca esential in existenta infractiunii este
caracterul sau socialmente periculos si acesta este prioritar in raport cu
incriminarea.
B. Concept
Organele judiciare nu au formal atributul de a decide asupra
incriminarii sau dezincriminarii faptei, pentru ca acesta ramane atributul
exclusiv al legiuitorului, ci numai de a constata, pe baza legii, daca fapta
concreta prezinta pericolul social al unei infractiuni.
C. Conditii
Pentru ca o fapta sa nu prezinte totusi gradul de pericol social al unei
infractiuni, este necesar ca ea sa die lipsita in mod vadit de importanta,
datorita atingerii minime adusa uneia din valorile sociale ocrotite de lege si
continutului ei concret.
In concluzie, o fapta poate fi considerata ca lipsita in mod vadit de
importanta atunci cand, datorita urmarii neinsemnate pe care a produs-o
asupra valorii sociale impotriva careia a fost indreptata si modului cum s-au
realizat in fapt elementele ei constitutive, apare in mod vadit, ca este lipsita
de semnificatie juridica penala.
D. Criteriile de apreciere a gradului de pericol social.

a) modul si mijloacele de savarsire a faptei
b) scopul urmarit de faptuitor
c) imprejurarile in care fapta a fost comisa
d) urmarea produsa ori care s-ar fi putut produce
e) persoana si conduita faptuitorului
E. Natura juridica si sanctiunea.
In legatura cu natura juridica a institutiei prevazute in art.18 C.pen au
fost exprimate mai multe opinii.
Potrivit uneia dîntre acestea, prin eliminarea din sfera ilicitului penal
al unor fapte prevazute de legea penala- pe baza constatarii facute de
organele de urmarire penala ori de instantele de judecata, ca ele nu prezinta
_________________________________________________________________________ 41
pericollul social al unor infractiuni- se opereaza o dezincriminare judiciara.

Conform unei alte opinii, prin prevederiile art. 18 C.pen s-ar
reglementa o forma de inlocuire a raspunderii penale.
F. Critica institutiei faptei prevazute de legea penala care nu

prezinta pericolul social al unei infractiuni.
S-a spus ca institutia faptei care nu prezinta pericolul social al unei
infractiuni ignora principiul separatiei puterilor in stat intrucat se da in
competenta organelor judiciare sarcina de a decide daca o fapta constituie
sau nu infractiune.
Un al doilea argument in sustinerea criticii este acela ca prin
reglementarea faptei care nu prezinta pericolul social al unei infractiuni, se
nesocoteste in mod vadit principiul legalitatii incriminarii.
Un al treilea argument este acela ca institutia la care ne referim
constitutie o sursa de subiectivism si inegalitate in aplicarea legii penale.
2. VINOVĂŢIA
2.1 Noţiuni introductive
Infractiunea, pe langa trasatura pericolului social, este caracterizata
de lege si printr-o trasatura de natura morala, subiectiva, constand in
vinovatia faptuitorului.Aceasta presupune ca fapta sa fie expresia unei
anumite atitudini psihice a subiectului, in ceea ce priveste vointa de a
savarsi fapta si constiinta caracterului si a urmarilor acesteia.
Vinovatia implica actiunea a doi factori inerenti vietii psihice a
persoanei :pe de o parte, constiinta sau factorul intelectiv, iar pe de alta
parte, vointa sau factorul volitiv.
2.2 Factorii vinovăţiei

a) Voinţa sau factorul volitiv.
Vointa reprezinta un proces psihic ce sta la baza manifestarii
exterioare prin care o persoana isi realizeaza scopurile urmarite sau un
proces psihic de conducere constienta a activitatii sub toate aspectele ei.
Pentru existenta vinovatiei nu este suficient sa existe vointa de a
savarsi fapta, ci mai este necesar ca aceasta vointa sa fie liber determinata,
adica persoana sa aiba capacitatea psiho-fizica de a se autodetermina si de a
fi stapana pe actele sale.
b) Constiinta sau factorul intelectiv.

Constiinta presupune facultatea psihica prin care persoana intelege
semnificatia faptei si urmarile acesteia.
Dupa terminarea procesului decizional se trece de la manifestarea de
constiinta la manifestarea de vointa care consta in concentrarea energiei in
vederea realizarii actului de conduita.
42 _________________________________________________________________________
2.3 Definitia vinovăţiei

Conform art. 19 C.pen si trasaturilor ce definesc formele vinovatiei
unii autori au conceput vinovatia ca fiind : “ atitudinea psihica a
faptuitorului ce consta intr-un act de constiinta si vointa fata de fapta
savarsita si de urmarile ei, atitudine ce se manifesta sub forma de intentie
sau culpa”.
In doctrina penala mai recenta s-a definit vinovatia ca fiind :”
atitudinea psihica a persoanei care, savarsind cu vointa neconstransa o fapta
ce prezinta pericol social, a avut, in momentul executarii, reprezentarea
faptei si a urmarilor socialmente periculoase ale acesteia sau, desi nu a avut
reprezentarea faptei si a urmarilor, a avut posibilitatea reala, subiectiva a
acestei reprezentari.
Noul Cod penal prevede în art. 16 cerinţa ca infracţiunea să fie

săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de lege; cât şi formele şi felurile
vinovăţiei :
Art. 16. – (1) Fapta constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu
forma de vinovăţie cerută de legea penală.
(2) Vinovăţie există când fapta este comisă cu intenţie, din culpă sau cu
intenţie depăşită.
(3) Fapta este săvârşită cu intenţie când făptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea
acelei fapte;
b) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă
posibilitatea producerii lui.
(4) Fapta este săvârşită din culpă, când făptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că
el nu se va produce;
b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă.
(5) Există intenţie depăşită când fapta constând într-o acţiune sau
inacţiune intenţionată produce un rezultat mai grav, care se datorează
culpei făptuitorului.
(6) Fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie infracţiune când
este săvârşită cu intenţie.
Fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o prevede
în mod expres
Noua reglementare nu conţine modificari faţă de cadrul legislativ actual

decat sub aspectul sistematizării legii.
2. 4 Formele vinovatiei in dreptul penal

În stiinta dreptului penal si in legislatia penala se face distinctie între
doua forme principale de vinovatie, intentia si culpa, la care se adauga,
pentru unele infractiuni, o forma mixta denumita intentie depasita sau
_________________________________________________________________________ 43
praeterintentia.
2.5 Intentia si modalitatile sale

Intenţia este cunoscută în doctrină şi în legislaţia sub două
modalităţi :
1. directă
2. indirectă
1. Intenţia directă (art.19 pct. 1 lit. a C.pen)-se caracterizează prin

prevederea rezultatului faptei şi urmărirea acelui rezultat prin
săvârşirea faptei.
2. Intenţia indirectă (art.19 pct. 1 lit. b C.pen)- se caracterizează
prin prevederea rezultatului de către făptuitor, rezultat care nu
mai este urmărit ci acceptată eventualitatea producerii lor.
Intenţia indirectă se mai caracterizează şi prin aceea că este
condiţionată şi de un anumit tip de acţiune sau inacţiune susceptibilă prin
natura sa ori prin modul de săvârşire da a da naştere la cel puţin două
rezultate: unu (care poate să nu fie socialmente periculos) urmărit de
făptuitor, iar altul care este socialmente periculos şi nu este urmărit, dar
este acceptat de făptuitorul care se hotărăşte să săvârşească fapta cgiar cu
riscul producerii şi a acestui rezultat posibil.
De subliniat că rezultatul urmărit de autor în cazul intenţiei indirecte
nu trebuie să se înfăţişeze ca o încălcare a legii penale şi poate consta şi în
încălcarea unei dispoziţii administrative ori să fie un fapt neoprit de lege.
3. alte modalitati ale intentiei :

- intentia simpla si intentia calificata
- intentia initiala si intentia supravenita
- intentia spontana si intentia premeditata
- intentia unica si intentia complexa
2.6 Culpa si modalitatile acesteia

Potrivit art. 19 pct. 2 C. pen., o fapta este considerata ca fiind comisa
din culpa atunci cand infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l
accepta, socotind fara temei ca el nu se va produce sau nu prevede
rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa-l prevada.
a) Culpa cu prevedere sau usurinta.
Exista atunci cand infractorul are reprezentarea rezultatului

socialmente periculos al faptei sale, nu a acceptat acest rezultat, ci a sperat,
in mod usuratic, ca el nu se va produce.
44 _________________________________________________________________________
b) Culpa simpla
Exista atunci cand faptuitorul nu a prevazut rezultatul faptei sale,

desi trebuia si putea sa-l prevada.
c) Alte modalitati ale culpei
În teoria dreptului penal sunt cunoscute si alte modalitati ale culpei

ce pot duce la o mai corecta caracterizare a vinovatiei si la individualizarea
pedepsei.
Astfel, in raport cu cauza ce a determinat atitudinea culpabila se face
distinctie intre : imprudenta sau nesocotina si nebagare de seama,
neglijenta, nepricepere, nedibacie.
2.7 Praeterintentia
Este o forma mixta de vinovatie care reuneste in latura subiectiva a
aceleiasi infractiuni intentia si culpa si care se realizeaza atunci cand
faptuitorul, prin savarsirea faptei, prevede, urmareste sau accepta
producerea unui anumit rezultat socialmente periculos, dar in realitate, se
produce un rezultat mai grav sau un rezultat in plus pe care faptuitorul l-a
prevazut, dar nu l-a acceptat, socotind fara temei ca nu se va produce, ori
nu l-a prevazut desi trebuia si putea sa il prevada.
3. PREVEDEREA FAPTEI IN LEGEA PENALA

O fapta savarsita cu vinovatie, oricat de periculoasa ar fi pentru
societate, nu constituie infractiune decat daca este prevazuta de legea
penala.
O fapta se considera a fi prevazuta de legea penala atunci cand o
norma legala stabileste in ce conditii o anumita actiune sau inactiune-
socialmente periculoasa si comisa cu vinovatie- este susceptibila de a fi
caracterizata ca infractiune si, deci, de a atrage raspunderea penala.
Prin “lege penala” se intelege orice dispozitie cu caracter penal
cuprinsa in legi sau decrete.

Vinovăţia presupune:
a) Existenţa a doi factori - intelectiv şi volitiv;
b) Existenţa unui singur factor – intelectiv;
c) Existenţa unui singur factor – volitiv.

Definiţi culpa şi modalitatea acesteia.

A
_________________________________________________________________________ 45
1.8 BIBLIOGRAFIE
V. Dongoroz, Drept penal, (tratat), 1939
16. C. Mitrache, Drept penal român – Partea generală, Ed.Şansa, Buuâcureşti, 1998,
1999
46 _________________________________________________________________________

CONŢINUTUL INFRACŢIUNII
Cuprins
CONŢINUTUL INFRACŢIUNII
Conţinutul infracţiunii
Obiectul infractiunii
Subiecţii infracţiunii
Conţinutul constitutiv al infracţiunii
1.1 OBIECTIVE
Învăţarea cunoştinţelor cu privire la conţinutul infracţiunii
1.2 Conţinutul infracţiunii

Continutul infractiunii poate imbraca doua aspecte :
- continutul legal-cel descris prin norma de
incriminare şi cuprinde condiţiile obiective şi subiective în care o faptă
devine infracţiune
- continutul concret-cel al unei fapte
determinate, săvârşite în realitatea obiectivă de către o persoană şi care
se înscrie prin elementele sale în tiparul abstract prevăzut în norma de
incriminare.
In doctrina penala se face deosebire între continutul juridic si
continutul constitutiv al infractiunii care ar cuprinde numai conditiile
cerute de lege, cu privire la actul de conduita interzis, pe care le
realizeaza infractorul prin savarsirea faptei ori care devin relevante prin
savarsirea faptei.
Continutul generic al infractiunii ar cuprinde un ansamblu de conditii
obiective si subiective, comune continuturilor infractiunilor.
Elemente ce privescd fapta faptuitorului, valoarea sociala I se aduce
atingere imprejurarile de timp si de loc in care se savarseste fapta.
Având în vedere că infracţiunea este o faptă, o manifestare în sfera
relaţiilor sociale a persoanei, s-a susţinut că în conţinutul acesteia nu
poate intra cel ce săvârşeşte fapta- subiectul infracţiunii, după cum nu
poate fi cuprinsă nici valoarea socială căreia i se adue atingere – obiectul
infracţiunii
Conditiile prevazute in continutul diferitelor infractiuni, se pot
clasifica dupa mai multe criterii:
Un criteriu ar fi acela al elementelor la care se refera si se deosebesc :
-conditii cu privire la fapta
- cu privire la faptuitor
- cu privire la obiectul infractiunii
_________________________________________________________________________ 47
- cu privire la locul si timpul savarsirii infractiunii.

Condiţii: preexistente,
concomitente
subsecvente
a) condiţii preexistente se situează în timp, anterior actelor de
executare a faptei.
b) condiţiile concomitente sunt cele în care se săvârşeşte fapta şi pot
privi :locul şi timpul comiterii actului de conduită
c) condiţiile subsecvente sunt situate în timp după comiterea actului
incriminator şi pot privi producerea unei anumite urmări.
Condiţii : esenţiale – realizează conţinutul infracţiunii
circumstanţiale – intră în conţinutul calificat ori atenuat
al infracţiunii.
1.3 Obiectul infracţiunii

Obiectul infractiunii ca fiind valoarea sociala si relatiile sociale create
in jurul acestei valori, care sunt periclitate prin fapta infractionala.
Obiectul juridic general este format din totalitatea relatiilor sociale
ocrotite prin normele dreptului penal.
Obiectul juridic generic ete format din fascicolul, grupul de valori
sociale de aceaşi natură ocrotite prin normele penale.
Obiectul juridic specific este valoarea socială concretă căreia I se
aduce atingere prin infracţiune.
Obiectul direct nemijlocit (material)
Subiecti ai infractiunii sunt persoanele implicate in savarsirea unei
infractiuni , fie prin insasi savarsirea infractiunii, fie prin suportarea
consecintelor acesteia.
Factorii infracţiunii
Doctrina penală este unanimă în a considera obiectul infracţiunii ca
fiind valoarea socială şi relaţiile sociale create în jurul acestei valori,
care sunt periclitate ori vătămate prin fapta infracţională.
1.4 Subiecţii infracţiunii

Prin noţiunea de subiecţi ai infracţiunii se desemnează în doctrină penală,
persoanele implicate în săvârşirea unei infracţiuni fie prin săvârşirea infracţiunii,
fie prin suportarea consecinţelor acesteia.
Noţiunea de subiecţi ai infracţiunii nu se confundă cu noţiunea de subiecţi de
drept penal.
În funcţie de modul în care sunt implicaţi în săvârşirea infracţiunii, se face
distincţia între subiecţi activi şi subiecţi pasivi ai infracţiunii.
Subiecţii activi sau propriu-zişi ai infracţiunii sunt persoanele fizice ce au
săvârşit infracţiunea
subiecţi pasivi ai infracţiunii sunt persoanele vătămate care suferă răul produs
48 _________________________________________________________________________
prin infracţiune.
Vârsta de la care poate o persoană să răspundă penal, să devină subiect al
infracţiunii este de 14 ani împliniţi.(art. 99 C.pen.).Până la acestă vârstă se
prezumă că minorul nu are discernământ.
Minorul între 14-16 ani va răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a avut
discernământ în săvârşirea faptei.
Responsabilitatea este aptitudunea persoanei de a-şi da seama de faptele sale .
Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii

Locul şi timpul sunt elemente preexistente infracţiunii, faţă de care nu poate fi
concepută săvârşirea unei infracţiuni.
Dar locul şi timpul pot apărea în conţinutul unei infracţiuni infuenţând existenţa
acesteia ori realizând un conţinut calificat al infracţiunii.
Locul de săvârşire al faptei -condiţie esenţială
- element circumstanţial
1.5 Conţinutul constitutiv al infracţiunii

Conţinutul constitutiv al infracţiunii desemnează totalitatea condiţiilor
prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis pe care le
îndeplineşte făptuitorul ori devin relevante prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii de
către acesta .
Aspectul obiectiv sau latura obiectivă şi aspectul subiectiv sau latura
subiectivă, consacrate în ştiinţa dreptului penal, sunt aspecte sau laturi ale aceleaşi
manifestări (acţiuni ori inacţiuni )voluntar conştiiente a făptuitorului în sfera relaţiilor
sociale.
Latura obiectivă
Aspectul obiectiv sau latura obiectivă a conţinutului constitutiv al infracţiunii
desemnează totalitatea condiţiilor cerute de norma de incriminare privitoare la actul
de conduita pri existenţa infracţiunii.
Cercetarea laturii obiective a infracţiunii se face prin examinarea elementelor
sale componente :a) elementul material
b)urmarea imediată
c) legătura de cauzalitate între elementul
material şi urmarea imediată
Latura subiectivă
Ca element al conţinutului constitutiv al infracţiunii cuprinde totalitatea
condiţiilor cerute de lege3 cu privire la atitudinea conştiinţei şi voinţei
infractorului faţă de faptă şi urmărirea acesteia.

Definiţi factorii infracţiunii
Descrieţi conţinutul constitutiv al infracţiunii
1.8. RĂSPUNS LA TESTUL DE EVALUARE
_________________________________________________________________________ 49
Doctrina penală este unanimă în a considera obiectul infracţiunii ca fiind valoarea

socială şi relaţiile sociale create în jurul acestei valori, care sunt periclitate ori
vătămate prin fapta infracţională.
1.9 BIBLIOGRAFIE
50 _________________________________________________________________________

CONTINUTUL CONSTITUTIV AL INFRACTIUNII
Cuprins
CONTINUTUL CONSTITUTIV AL INFRACTIUNII
Definiţie
Latura obiectivă
Latura subiectivă
1.1 OBIECTIVE
Cunoaşterea conţinutului constitutiv al infracţiunii
1.2 Definiţie
Desemneaza totalitatea conditiilor prevazute in norma de incriminare cu
privire la actul de conduita interzis pe care le indeplineste faptuitorul ori
devin relevante prin savarsirea actiunii sau inactiunii de catre acesta.
Aspectul obiectiv sau latura obiectivă şi aspectul subiectiv sau latura
subiectivă, consacrate în ştiinţa dreptului penal, sunt aspecte sau laturi ale
aceleaşi manifestări (acţiuni ori inacţiuni )voluntar conştiiente a
făptuitorului în sfera relaţiilor sociale.
1.3 Latura obiectivă :

Aspectul obiectiv sau latura obiectivă a conţinutului constitutiv al
infracţiunii desemnează totalitatea condiţiilor cerute de norma de
incriminare privitoare la actul de conduită pentru existenţa infracţiunii.
1. Structura laturii obiective
Cercetarea laturii obiective a infracţiunii se face prin examinarea
elementelor sale componente, recunoscute în doctrina penală ca fiind:
a) elementul material
b) urmarea imediată
c) legătura de cauzalitate între elementul material şi urmarea
imediată
2. Elementul material
Elementul material al laturii obiective desemnează actul actul de
conduită
interzis prin norma de incriminare. Este elementul esenţial al oricărei
infracţiuni dacă avem în vedere că infracţiunea este fapta periculoasă,
săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de lege.
În norma de incriminare, elementul material este desemnat printr-un
cuvânt, printr-o expresie ce arată acţiunea sau inacţiunea interzisă, este aşa-
numitul “verbum regens” .
a) Acţiunea – desemnează o atitudine a făptuitorului prin care face
_________________________________________________________________________ 51
ceva, ce legea penală ordonă să nu se facă.

Acţiunea se poate realiza -prin acte materiale ca: lovirea, luarea,
distrugerea, ucidere, etc.; ori -prin cuvinte , proferare de cuvinte la insultă,
la calomnie, la propagandă pentru război (art. 356 C. pen.)
sau - prin înscris la denunţare calomnioasă
falsificare, contrafacere, etc.
b) Inacţiunea- desemnează atitudinea făptuitorului care nu face ceva
ceea ce legea penală ordonă să facă.
Inacţiunea nu constituie element material al infracţiunii dacă nu
există o obligaţie legală ori convenţională de a nu rămâne în pasivitate,
pentru a împiedica o altă energie să producă rezultatul periculos.
Elementul material poate apare în conţinutul infracţiunii într-o
variantă unică, când constă fie într-o acţiune, fie într-o inacţiune, fie în mai
multe variante alternative când constă dinmai multe acţiuni sau inacţiuni ,
ex.
( infracţiunea de luare de mită art. 254 C. p. )
În această privinţă, aceea a elementului material din cadrul laturii

obiective ca şi element constitutiv al infracţiunii, Noul Cod penal vine cu o
îmbunătăţire substanţială, definind infracţiunea comisivă prin omisiune,
misiune care până la momentul intrării în vigoare i-a revenit doctrinei şi
jurisprudenţei. Astfel art. 17 N.C.P prevede faptul că:
Infracţiunea comisivă care presupune producerea unui rezultat se
consideră săvârşită şi prin omisiune, când:
a) există o obligaţie legală sau contractuală de a acţiona;
b) autorul omisiunii, printr-o acţiune sau inacţiune anterioară, a creat
pentru valoarea socială protejată o stare de pericol care a înlesnit
producerea rezultatului.
3. Cerinţe esenţiale
Aceste cerinţe esenţiale se pot referi la locul săvârşirii faptei .ex. în
public… pentru infracţiunea de calomnie (art.206 C. p.) ; pe drumul public
pentru unele infracţiuni le regimul circulaţiei pe drumurile publice etc. ; la
timpul săvârşirii faptei etc.
4. Urmare imediată
Prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii împotriva obiectului

infracţiunii se produce o vătămare, o periclitare a acestuia.
Vătămarea adusă valorii sociale ocrotite prin fapta interzisă
reprezintă urmarea socialmente periculoasă- element al laturii obiective a
conţinutului constitutiv al infracţiunii.
Urmarea socialmente periculoasă trebuie să fie imediată adică să fie
52 _________________________________________________________________________
rezultatul nemijlocit al acţiunii sau inacţiunii şi nu un rezultat mijlocit,

îndepărtat.
Infracţiunile ce au în conţinut referiri la rezultatul produs sunt
infracţiuni materiale, de rezultat. Rezultatul este prescriptibil şi trebuie
constatat pentru calificare faptei ca infracţine.
Când în conţinutul infracţiunii nu sunt referiri cu privire la rezultat,
astfel de infracţiuni se numesc infracţiuni de pericol, de atitudine, ori
infracţiuni formale.
4. Legătura de cauzalitate între elementul material şi urmarea

imediată.
Legatura de cauzalitate este liantul între elementul material si
urmarea imediata cerut de lege pentru existenta infractiunii.
Legătura de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată
caracterizează orice acţiune. Cercetarea legăturii de cauzalitate este
necesară în cazul infracţiunilor aşa zise “materiale ”, adică la infracţiunile
în care urmarea imediată se materializează printr-un rezultat , iar în cazul
infracţiunilor aşa zise “formale ”stabilirea legăturii de cauzalitate nu este
necesară, ea rezultând din săvârşirea faptei.
5. Teorii privitoare la legătura de cauzalitate

-a) Teza monistă
-b) Teza pluralistă
a) Teza monistă –Curentul de idei ce susţine acestă teză susţine că
urmarea imediată are o singură cauză şi de aceea în situaţia unei pluralităţi
de contribuţii umane, acestea trebuie considerate ca simple condiţii, fără
semnificaşie penală.
În cadrul tezei moniste părerile autorilor sunt diferite, formulându-se
mai multe teorii, ca de ex.
-Teoria cauzei eficiente propune
-Teoria cauzei proxime
-Teoria cauzei preponderente
-Teoria cauzei adecvate sau tipice
b) Teza pluralistă
Curentul de idei ce susţine teza pluralistă consideră că producerea
rezultatului se poate datora unui concurs de cauze.
Identificarea in antecedenta cauzala a tuturor contributiilor umane
care ar putea avea legatura cauzala cu acesta , retinand si eventualele
imprejurari cu legatura cauzalitate.
Stabilirea legăturii de cauzalitate peplan psihic între fapta şi urmarea
socialmente periculoasă nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei ca element
subiectiv al infracţiunii, deoarece poate exista legătura psihică, deşi lipsesc
elementul subiectiv şi vinovăţia în producerea rezultatului.
_________________________________________________________________________ 53
1.4 Latura subiectivă

Latura subiectivă ca element al conţinutului constitutiv al infracţiunii
cuprinde totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea
conştiinţei şi voinţei infractorului faţă de faptă şi urmările acesteia, pentru
caracterizarea faptei ca infracţiune.
Vinovăţia ca element subiectiv
Elementul subiectiv reprezintă atitudinea psihică a persoanei care a
săvârşit o faptă, faţă de aceasta şi urmările acesteia, atitudine exprimată în
vinovâţia cerută de lege pentru existenţa acelei infracţiuni
Vinovatia ca trasatura a infractiunii este exprimata in formele si
modalitatile prevazute de art. 19 C.p. si exista ori de cate ori se constata
indeplinirea uneia mdîntre aceste modalitati.
Formele vinovăţiei
Vinovăţia ca element subiectiv poate poate fi prevăzută sub forma
intenţiei, culpei sau praeterintenţiei.
Ca element al conţinutului infracţional vinovăţia trebuie prevăzută în
conţinutul juridic al fiecărei infracţiuni.
Legiuitorul penal român a stabilit în partea generală a codului penal
român reguli cu caracter de principiu după care se poate determina forma
de vinovăţie necesară pentru existenţa unei anumite infracţiuni.
Regulile după care se determină forma de vinovăţie necesară pentru
existenţa unei anumite infracţiuni sunt stabilite în art. 19 alin. 2 alin. 3 C. p.
Fapta constând într-o acţiune săvârşită din culpă este infracţiune
numai dacă se prevede expres în conţinutul juridic al infracţiunii.
Fapta constând în inacţiune constituie infracţiune fie că se
săvârşeşte cu intenţie, fie din culpă, afară de cazul când legiuitorul
restrânge sancţionarea ei numai când se săvârşeşte cu intenţie.
Mobilul sau cauza interna a actului de conduita desemneaza acel
sentiment :
- dorinta
- tendinta
- pasiune
Ce a condus la nasterea in mintea faptuitorului a ideii savarsirii unei
anumite fapte.
Mobilul faptei poate aparea ca element circumstantial in continutul
calificat al unei infractiuni.
Mobilul savarsirii faptei poate constitui circumstanta agravanta
generala fiind cuprins in denumirea generala “ de motive josnice “ si
conduc la agravarea facultativa a asanctiunilor penale fata de cei care au
savarsit fapta din motive josnice.
Scopul sau ţelul urmărit pri săvârşirea faptei întregeşte elementul
subiectiv al infracţiunii şi presupune reprezentarea clară a rezultatului
54 _________________________________________________________________________
faptei, de către făptuitor.

Cunoaşterea scopului urmărit de infractor este importantă în
individualizarea sancţiunilor de drept penal.

Definiţi Legătura de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată.

Enumeraţi teoriile tezei moniste
Legatura de cauzalitate este liantul între elementul material si urmarea imediata cerut
de lege pentru existenta infractiunii.
Legătura de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată
caracterizează orice acţiune. Cercetarea legăturii de cauzalitate este necesară în cazul
infracţiunilor aşa zise “materiale ”, adică la infracţiunile în care urmarea imediată se
materializează printr-un rezultat , iar în cazul infracţiunilor aşa zise “formale
”stabilirea legăturii de cauzalitate nu este necesară, ea rezultând din săvârşirea faptei.
1.8 BIBLIOGRAFIE
1971
_________________________________________________________________________ 55

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI
Cuprins
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI
Considereatii generale privind cauzele care

inlatura caracterul penal al faptei
Legitima apărare
Starea de necesitate
Constrângerea fizică
Constrângerea morală
Cazul fortuit
Iresponsabilitatea
Beţia
Minoritatea
Eroarea de fapt
1.1 OBIECTIVE
Asimilarea cunoştinţelor referitoare la cauzele care înlătură caracterul
penal al faptei.
1.2 Consideraţii generale privind cauzele care înlătură caracterul

penal al faptei
1. NOŢIUNEA DE CAUZĂ CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL
PENAL AL FAPTEI
Specificul faptelor incriminate de legea penală în raport cu alte fapte

ilicite îl constituie caracterul penal. Acest specific este caracterizat de
prezenţa trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii, trăsături prevăzute de art. 17
alin. 1 C.pen.(prevederea faptei de legea penală, vinovăţia, pericolul social).
Lipsa oricăreia din trăsăturile esenţiale exclude existenţa caracterului penal
al faptei, înlătură existenţa infracţiunii si, pe cale de consecinţă, exclude
răspunderea penală.
Stabilirea caracterului infracţional al faptei fiind în esenţă expresia voinţei
legiuitorului, acesta poate să înlăture în anumite cazuri acest caracter şi să
prevadă că o faptă sau anumite categorii de fapte prevăzute de legea penală,
dacă sunt săvârşite în anumite condiţii, împrejurări, situaţii, nu constituie
infracţiuni şi nu pot servi drept temei pentru răspunderea penală.
Toate aceste situaţii, dacă există în timpul săvârşirii faptei, fac ca realizarea
eficientă a vreuneia dintre trăsăturile esenţiale să devină imposibilă.
De aceea, legea admite ca în prezenţa unor astfel de circumstanţe
56 _________________________________________________________________________
caracterul penal obişnuit al faptei să fie, în mod excepţional, înlăturat. Ele

se numesc cauze care înlătură caracterul panal al faptei.
Putem defini cauzele care înlătură caracterul panal al faptei ca
fiind acele împrejurări, stări, situaţii, cazuri, condiţii a căror existenţă în
timpul săvârşirii faptei face, potrivit legii, ca realizarea vreuneia dintre
trăsăturile esenţiale ale infracţiunii să devină imposibilă.
2. CLASIFICAREA CAUZELOR CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL

PENAL AL FAPTEI
A. Clasificarea acestor cauze se face în funcţie de mai multe criterii, şi

anume: în raport cu trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, după sfera lor
de aplicare şi în funcţie de efectele pe care le produc.
A. În raport de trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, cauzele care

înlătură caracterul penal al faptei sunt de trei feluri:
a. cauze care înlătură pericolul social, există situaţii admise de lege,
care prevăd fapte care nu sunt calificate drept social periculoase. Aşa
sunt, de pildă, percheziţia domiciliară (art. 101 C.proc.pen.), reţinerea
şi arestarea preventivă (art. 143-148 C.proc.pen.).
Există şi cazuri când prin recunoaşterea legală a unor activităţi se
înăduie implicit efectuarea unor acte care sunt inerente exercitătii
acelor activităţi, dar care prin natura lor prezintă pericol social şi sunt
prevăzute de legea penală. De exemplu, atingerile aduse integrităţii
corporale prin operaţii chirurgicale sau loviturile şi rănile provenite
din întrecerile sportive desfăşurate regulamentar.
Tot din această categorie fac parte şi cazurile în care deşi în mod
abstract o faptă prezintă gradul de pericol social al infracţiunii, fiind
incriminată ca atare, totuşi, în concret ea este lipsită de pericolul
social propriu infracţiunii (vezi art. 181 C.pen.).
În fine, există şi cazuri în care legea prevede o dezincriminare
condiţionată pentru anumite fapte prevăzute de legea penală, condiţii
care odată îndeplinite duc la pierderea caracterului penal al faptei.
b. cauze care înlătură vinovăţia, din această categorie fac parte, în
principal, cauzele prevăzute de art. 44-51 C.pen. şi anume legitima
apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică şi cea morală, cazul
fortuit, iresponsabilitatea, beţia, minoritatea şi eroarea de fapt.
Tot din această categorie fac parte darea de mită prin constrângere
(art. 225 alin. 2 C.pen.), ori necesitatea militară în caz de lovire a
înferiorului în timp de război (art. 336 C.pen.).
c. cauze care înlătură prevederea faptei de către legea penală, în
această categorie sunt incluse situaţiile în care prevederea legală
_________________________________________________________________________ 57
lipseşte (de exemplu lipseşte dubla incriminare în cazul faptelor

săvârşite în străinătate – art. 6 alin. 1 lit. a C.pen.) sau a încetat să mai
existe (de exemplu abrogarea incriminării art. 12 alin. 1 C.pen.).
B. După sfera de aplicare, cauzele care înlătură caracterul penal al
faptei pot fi:
a. cauze generale, sunt prevăzute în dispoziţiile din partea generală a
Codului penal şi se referă la dezincriminare şi la cauzele care înlătură
caracterul penal al faptei.
b. cauze speciale, pot fi reglementate prin norme generale (lipsa
dublei incriminări), ori prin norme speciale (proba verităţii,
constrângerea la dare de mită, adulterul îngăduit, etc.).
C. În funcţie de efectele pe care le produc, pot fi:
a. cauze reale, sunt de natură obiectivă şi produc efecte asupra tuturor
participanţilor la săvârşirea faptei. Întră aici cauzele care privesc
existenţa pericolului social şi al faptei prevăzute de legea penală.
b. cauze personale, operează numai faţă de acei făptuitori care au
săvârşit fapta fără vinovăţie. Sunt cuprinse aici cauzele care privesc
vinovăţia.
3.ASPECTE GENERALE CU PRIVIRE LA CAUZELE CARE

ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI ÎN
REGLEMENTAREA NOULUI COD PENAL.
Legiuitorul Noului Cod Penal a înţeles să împartă cauzele care înlătură

caracterul penal al faptei în două clase, care de această dată îmbracă
denumirea de cauze justificative şi cauze de neimputabilitate.
Sediul materiei al acestor două categorii, noi denumite, îl găsim în Titlul II
(Infracţiunea), Capitolele II (Cauzele justificative) şi III (Cauzele de
neimputabilitate), respectiv în articolele nr. 18-31 din Legea nr. 286/2009
(Noul Cod Penal).
Cauzele justificative sunt acele împrejurări stabilite de lege (art. 18-22 din
Noul Cod penal) în prezenţa cărora fapta nu constituie înfracţiune, cu alte
cuvinte, acestea presupun existenţa unui interes legitim pentru care fapta a
fost săvârşită. Astfel „nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea
penală, dacă există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de lege”
(art. 18 Noul Cod penal).
În categoria cauzelor justificative sunt incluse legitima apărare, starea de
necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii şi
consimţământul persoanei vătămate.
Trebuie menţionat faptul că efectele cauzelor justificative se extind şi
asupra participanţilor, producând efecte in rem.
Cauzele de neimputabilitate Imputabilitatea este aceea trăsătură esenţială a
infracţiunii care presupune imputarea faptei unei persoane, existenţa uneia
dintre cauzele de neimputabilitate prevăzute de lege (art. 23 – 31 Noul Cod
58 _________________________________________________________________________
penal) conducând la inexistenţa infracţiunii.

Cauzele prevăzute în viitoarea reglementare ca fiind neimputabile sunt:
constrângerea fizică, constrângerea morală, excesul neimputabil,
minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicaţia, eroarea şi cazul
fortuit.
Toate aceste cauze, cu excepţia cazului fortuit, nu se extind asupra
participanţilor, producând efecte in personam.
1.3 Legitima apărare
Potrivit art. 44 C.pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută

de legea penală, săvârşită în stare de legitimă apărare. Este în stare de
legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac
material, direct, imediat, şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau
împotriva unui interes general şi care pune în pericol grav persoana sau
drepturile celui atacat sau interesul obştesc.
Se prezumă că este în legitimă apărare şi acela care săvârşeşte
fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin
violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace într-o locuinţă,
încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de
marcare.
Este, de asemenea, în legitimă apărare şi acela care, din cauza
tulburării sau temerii, a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu
gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.
Există situaţii excepţionale în care o persoană este victima unei
agresiuni, şi când, în faţa unui pericol iminent, lipsită de posibilitatea de a
face apel la intervenţia autorităţilor, nu are alt mijloc pentru evitarea
vătămării sale decât săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Legiuitorul ţinănd seama de această realitate obiectivă a
considerat că vinovăţia, potrivit legii penale, este exclusă în toate cazurile
în care făptuitorul, deşi acţionează cu cunoştiinţă şi voinţă, o face sub
presiunea unei constrângeri
Condiţii privitoare la atac şi apărare

A. Condiţii privitoare la atac
a.) să existe un act de atac, adică o acţiune sau inacţiune socialmente
periculoasă, dezlănţuită de agresor. Există act de atac atât în cazul unei
comportări activ agresive (de exemplu când o persoană îndreaptă cuţitul
spre o altă persoană cu intenţia de a o răni sau ucide), căt şi în cazul unei
atitudini agresiv pasive (spre exemplu când o persoană care având în
îngrijire un bolnav nu administrează medicamentele potrivit prescripţiei
medicale, cu intenţia de a a provoca moartea).
b.) atacul să fie material. Atacul este material când se exercită prin
mijloace fizice şi este îndreptat contra existenţei fizice a unor valori
sociale, ca: viaţa, sănătatea, integritatea unei persoane sau alte drepturi ale
_________________________________________________________________________ 59
acesteia, precum şi împotriva unui interes general. Este de subliniat că

atacul trebuie să provină întotdeauna de la o persoană fizică. Dacă acesta
provine de la un animal, şi pentru înlăturarea lui s-a comis o faptă
prevăzută de legea penală, suntem în prezenţa stării de necesitate, care şi ea
constituie o cauză care înlătură caracterul penal al faptei.
c.) atacul să fie direct. Manifestarea materială a agresorului trebuie să fie
îndreptată către o anumită valoare pe care să o pună în pericol în mod
nemijlocit. Atacul este direct şi în cazul când, deşi sub aspect fizic nu are
contact nemijlocit cu valoarea socială pusă în pericol, vizează însă ca
acţiune agresivă anume această valoare.
d. )atacul să fie imediat. Atacul este privit ca fiind imediat ori de câte ori
pericolul pe care-l poate produce s-a şi ivit (pericol actual) sau este pe
punctul de a se ivi (pericol iminent).Caracterul imediat al atacului rezultă
deci din intervalul de timp foarte mic care separă momentul în care atacul a
început de momentul ivirii pericolului care ameninţă valoarea socială
atacată. La caracterizarea atacului ca imediat va trebui să se ţină seama de
toate datele complete ale cazului şi în special de natura şi intensitatea
atacului, de întârzierea şi gravitatea pericolului, de posibilităţiile existente
pentru paralizarea atacului. Dacă fapta prevăzută de legea penală a
intervenit după consumarea atacului, reacţia făptuitorului are caracterul
unei riposte, şi nu al unei apărări necesare, aşa încât fapta respectivă
constituie infracţiune.
e.) atacul să fie injust. Este injust atacul care nu are nici un temei juridic -
legal sau de fapt - care să permită sau să justifice această comportare. .
f.) atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat.
Pentru motivarea acţiunii de apărare, legea impune condiţia ca atacul să
poată cauza un rău iremediabil sau greu de remediat unor valori sociale
importante: persoanei umane, drepturilor sale, ori interesului obştesc.
Existenţa pericolului grav se apreciază în funcţie de natura atacului, de
obiectivul acestuia, de condiţiile personale ale celui care a săvârşit fapta în
apărare şi de toate împrejurările cauzei care ar putea servi la constatarea
unei stări de reală constrângere. În situaţia prevăzută în art. 44 alin. 3 nu
mai este necesară îndeplinirea condiţiilor arătate mai sus, legitima apărare
fiind prezumată, dacă se constată îndeplinirea unor condiţii specifice
(*pătrunderea in locuinţă, încăpere, dependinţă, ..., *pătrunderea să se facă
prin violenţă, viclenie, efracţie, ...,).
B.Condiţii privitoare la apărare

a.) acţiunea de apărare să se materializeze într-o faptă prevăzută de legea
penală, sub forma actelor pregătitoare ori tentativei (când aceste forme ale
infracţiunii sunt pedepsite) sau a infracţiunii consumate.
b.) acţiunea de apărare să fie necesară pentru respingerea atacului. Un act
de apărarea este necesar dacă el se desfăşoară între anumite limite. Din
punct de vedere al momenului săvârşirii actului de apărare, limita
60 _________________________________________________________________________
necesităţii este dată de limita pericolului dată de limita pericolului rezultat

din agresiune, în sensul că atâta timp cât subzistă pericolul ce poate
decurge dintr-un act iminent sau în desfăşurare, subzistă şi necesitatea
înlăturării lui. În cazul în care acţiunea de apărare are ca scop înlăturarea
actului de atac în pregătire sau răzbunarea unui atac consumat, ea se
consideră a fi lipsită de necesitate.
c.) apărarea să se desfăşoare în limitele proporţionalităţii atacului. Nu
este admis a se utiliza mijloace de constrângere mai grave, atunci când
împotrivirea sau rezistenţa individului ar fi putut să fie înlăturată prin
mijloace mai uşoare, mai puţin violente. O regulă care să stabilească unde
se termină proporţia şi unde începe disproporţia între apărare şi atac nu
există. De obicei, însă, se au în vedere mijloacele folosite, împrejurările în
care s-a desfăşurat fapta, forţa fizică a combatanţilor, etc., aprecieri care se
fac posterior momentului săvârşirii faptei, deoarece numai atunci se poate
stabili în ce măsură fapta săvârşită în apărare a fost pe măsura gravităţii
atacului. Dacă fapta săvârşită în stare de legitimă apărare este
disproporţionat de gravă în raport cu gravitatea pericolului creat prin atac,
fapta nu poate fi considerată ca legitimă, deoarece depăşeşte limitele
legitimei apărări, constituind un exces de apărare (distincţie între excesul
de apărare justificat=legitimă apărare şi excesul scuzabil=circumstanţă
atenuantă).
Efectele legitimei apărări

Fapta comisă în stare de legitimă apărare prezintă toate elementele
unei infracţiuni, ea încadrându-se în modelul incriminator dat de legiuitor.
Cu toate acestea, fapta comisă într-o asemenea situaţie este considerată
licită (nu constituie infracţiune), fiind în conformitate cu ordinea de drept.
4.În Noul Cod penal legitima apărare este reglementată de

dispoziţiile art. 19 care prevăd că:
„(1)Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită în legitimă
apărare.
(2)Este în legitimă apărare persoana care săvârşeşte fapta pentru a
înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, care pune în pericol
persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă
apărarea este proporţională cu gravitatea atacului.
(3)Se prezumă a fi în legitimă apărare, în condiţiile alin. (2), acela care
comite fapta pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuinţă,
încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de aceasta, fără drept, prin
violenţă, viclenie, efracţie sau alte asemenea modalităţi nelegale ori în
timpul nopţii”.
Textul reia în principiu reglementarea conţinută in art. 44 din
actualul Cod penal.
Cel puţiu două modificări pot fi remarcate intre cele două reglementări.
_________________________________________________________________________ 61
Astfel:
-textul Noului Cod penal restrânge sfera spaţiilor protejate de prezumţia de
legitimă apărare la spaţiile legate direct de o locuinţă, înlăturând incidenţa
prezumţiei în cazul altui loc împrejmuit sau delimitat prin semne de
marcare.
-textului noului Cod penal consacră o nouă ipoteză în care prezumţia
devine incidentă – situaţia în care pătrunderea se face în spaţiile menţionate
în timpul nopţii. În acest caz, nu mai este necesar ca pătrunderea să fie
făcută în modalităţi de genul violenţă, efracţie. Cu alte cuvinte distincţia
între actuala şi viitoarea reglementare face referire la momentul zilei cand o
fapta penala intra sau nu sub incidenta legitimei aparari. Astfel, se observă
că prin dispoziţiile art. 19 se largeste aria de producere a unei fapte penale
aflate sub incidenta legitimei apărari atât pe timp de zi, cât şi pe timp de
noapte.
Mai trebuie precizat că apărarea legitimă prezumată de art. 19 alin 3 N.c.p.
poate fi exercitată nu doar de proprietarul lociunţei sau de cel care o
foloseşte, ci de o persoană care sesizează incercarea de pătrundere fără
drept în spaţiile arătate.
1.4 Starea de necesitate
Noţiune
Potrivit art. 45 alin. 1 C.pen. nu costituie infracţiune fapta prevazută de
legea penală săvârşită de o persoană pentru a salva de la un pericol iminent şi
care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a
altuia sau un bun important al său sau al altuia sau un interes obştesc.
Nu se află în stare de necesitate persoana care în momentul săvârşirii faptei si-
a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut
produce dacă pericolul nu era înlăturat.
Omul şi bunurile sale pot fi expuse nu numai pericolelor rezultate din agresiuni
deliberate ale unora din semenii săi, dar şi unor pericole generate de
evenimente, energii sau întâmplări cu caracter accidental, cum ar fi cutremur,
inundaţie, surparea unei clădiri, incendiu, atacul unui animal, etc.
Spre deosebire de legitima apărare, în cazul stării de necesitate persoana nu
reacţionează împotrivaa sursei de pericol pe care nici nu o poate anihila, ci este
determinată să se salveze pe sine sau pe altul, bunurile sale ori ale altuia sau
interesu general prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală,
sacrificând valori sau bunuri aparţinând altor pesoane.
Condiţii referitoare la pericol şi la acţiunea de salvare

Din analiza dispoziţiilor art. 45 C. pen. rezultă că existenţa stării de necesitate
presupune, pe de o parte, un pericol care creează starea de necesitate, iar pe de
altă parte o faptă săvârşită pentru salvarea de la acel pericol.
62 _________________________________________________________________________
A.Condiţii privitoare la pericol

a.)întâmplarea care face să se ivească pericolul poate fi datorată unei cauze
fortuite, (cutremure, inundaţii, incendiu, etc.).
b.)să existe un pericol iminent, adică pe punctul de a produce răul cu care
ameninţă vreuna din valorile ocrotite.
c.)pericolul trebuie să ameninţe viaţa, integritatea corporală sau sănătatea unei
persoane, un bun important al acesteia, ori un interes obştesc. Dintre tributele
persoanei, legea prevede că pericolul trebuie să vizeze viaţa, integritatea
corporală sau sănătatea acesteia, apreciind că numai ameninţarea acestor acestor
valori creează o stare de necesitate. Ameninţarea poate avea ca obiect atributele
persoanei făptitorului, dar şi ale oricărei alte persoane. Există stare de necesitate
şi în cazul în care pericolul ameninţă un bun important al făptuitorului ori al
altei persoane. La stabilirea importanţei bunului trebuie să se ţină seama de
natura şi destinaţia acestuia, de posibilităţiile de a-l înlocui, de diferenţa de
valoare care există între bunul salvat şi cel distrus ca urmare a acţiunii de
salvare, etc.
d.)pericolul trebuie să fie inevitabil, adică să nu poată fi înlăturat pe altă cale
decât prin săvârşirea unei fapte prevăzute e legea penală. Dacă pentru
îndepărtarea pericolului nu este necesar să se săvârşească o asemenea faptă,
problema înlăturării caracterului penal al faptei nici nu se mai pune. Caracterul
inevitabil al pericolului trebuie să fie apreciat în funcţie de împrejurările
concrete în care s-a ivit fapta şi în care persoana a fost silită să acţioneze, de
particularităţiile psihofizice ale persoanei aflate sub ameninţarea pericolului.
B.Condiţii privitoare la acţiunea de salvare

a.)acţiunea să fie necesară pentru salvarea de la pericol a valorilor menţionate,
în sensul că trebuie să fie sigura cale de salvare în situaţia de fapt dată.
Necesitatea acţiunii de salvare trebuie să fie apreciată în raport cu iminenţa şi
actualitatea pericolului. Dacă acţiunea de salvare are loc după momentul
încetării pericolului, fapta nu poate fi considerată ca fiind săvârşită în stare de
necesitate.
b.)prin săvârşirea acţiunii de salvare să nu se cauzeze urmări vădit mai grave
decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat. Legiuitorul
consideră deci că, deşi fapta este săvârşită sub imperiul constrângerii, al stării de
necesitate, totuşi aceasta nu înlătură caracterul penal al faptei, fiindcă nu se
poate admite înlăturarea unui rău mai mic prin cauzarea unui rău mai mare.
Săvârşirea faptei în aceste condiţii constituie o depăşire a limitelor stării de
necesitate, iar această depăşire, spre deosebirea limitelor legitimei apărări, nu
este niciodată asimilată cu starea de necesitate.
c.) fapta să nu fie săvârşită de către sau pentru a salva o persoană care avea
obligaţia de a înfrunta pericolul. Sunt anumite profesii care prin specificul lor
obligă pe profesionist să înfrunte pericolul. Într-o asemenea situaţie lipseşte
temeiul care justifică înlăturarea caracterului penal al faptei, adică prezenţa
constrângerii. De exemplu: pompierii in caz de incendiu. Dacă cei care aveau
_________________________________________________________________________ 63
obligaţia legală să înfrunte pericolul s-au salvat, totuşi, săvârşind o faptă ilicită,
răspunderea lor nu va fi înlăturată, însă de la caz la caz, instanţa va putea să
atenueze pedeapsa, ţinând seama de circumstanţele în care au acţionat.
Efectele stării de necesitate.

Repararea prejudiciului cauzat prin fapta de apărarea în stare de necesitate poate
reveni persoanei salvate când ivirea pericolului ce a generat starea de necesitate
se datorează unui eveniment (cutremur, inundaţie).
Când pericolul sa ivit prin fapta persoanei vătămate, atunci este înlăturată şi
răspunderea civilă.
4. În Noul Cod penal starea de necesitate este reglementată de dispoziţiile

art. 20 care prevăd că:
„(1)Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită în stare de
necesitate.
(2)Este în stare de necesitate persoana care săvârşeşte fapta pentru a
salva de la un pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel viaţa,
integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun
important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmările
faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în
care pericolul nu era înlăturat”.
Analizând textul Noului cod penal observăm că acesta reia în linii
generale reglementarea anterioară conţinută în art. 45 al actualului Cod
penal.
1.5 Constrângerea fizică
Noţiune
Potrivit art. 46 alin. 1 C. pen- nu constituie infracţiune fapta
prevăzută de legea penală, săvârşită din cauza unei constrângeri
fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista.
Constrâgerea fizică, denumită şi forţă majoră, există atunci când o
persoană este silită, obligată de o energie fizică externă, căreia nu-i
poate opune rezistenţă, să săvârşească o faptă prevăzută de legea
penală.
Prin urmare constrângerea fizică este o cauză care răpeşte persoanei
constrânse posibilitatea de a-şi determina şi dirija liber acţiunile
(inacţiunile) şi, ca atare, prezenţa sa exclude existenţa vinovăţiei.
Condiţii :
Din dispoziţiile articolului menţionat rezultă că pentru existenţa

constrângerii fizice este necesar să fie îndeplinite următoarele
condiţii.
64 _________________________________________________________________________
a.)să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală,deoarece

numai în astfel de situaţii se poate pune problema înlăturării
caracterului penal al faptei. Fapta poate fi executată atât printr-o
acţiune, cât şi printr-o inacţiune.
b.)fapta respectivă a fost comisă datorită unei acţiuni exterioare
de constrângere fizică exercitată asupra făptuitorului, adică este
urmarea constrângerii energiei fizice sau a corpului persoane, care
în felul acesta este în imposibilitate de a se manifesta liber, potrivit
propriei sale voinţe. Energia care-l determină pe făptuitor să
săvârşească fapta revăzută de legea penală poate fi o forţă umană,
o forţă a naturii, o energie mecanică, etc.
c.)constrângerea fizică exercitată să fie puternică, în sensul că ea
paralizează libertatea de voinţă a persoanei respective, care nu
poate întreprinde alte măsuri decât săvârşirea faptei. În stabilirea
imposibilităţii de a se opune forţei exterioare care exercită
constrângerea, trebuie să se ţină seama atât de intensitatea energiei
străine, cât şi de persoana făptuitorului, de mijloacele de care
dispune acesta pentru a se opune forţei exterioare, de
circumstanţele cauzei, etc.
Efectele constrângerii fizice.

Fapta comisă sub imperiul costrângerii fizice nu este infracţiune,
deoarece îi lipseşte trăsătura esenţială a vinovăţiei şi, pe cale de
consecinţă, nu atrage răspunderea penală.
Constrângerea fizică produce efecte in personam, numai faţă de acele
persoane care au fost efectiv constrânse şi care nu s-au putut opune
energiei exterioare.
În viziunea Noului Cod penal constrângerea fizică face parte

din categoria cauzelor de neimputabilitate, aceasta este reglementată
de dispoziţiile art. 24 care prevăd că :
„Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită din
cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista”.
Textul articolului citat reia fără modicări în fond dispoziţia din art. 46
alin. 1 din actualul Cod penal.
1.6 Constrângerea morală
Noţiune
Potrivit art. 46 alin. 2 C. pen. „Există constrângere morală atunci când
o persoană săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală datorită unei
ameninţări cu un pericol grav pentru persoana sa ori a alteia, pericol care nu
putea fi înlăturat în alt mod”.
Constrângerea morală constă, în exercitarea unei presiuni pe care o
_________________________________________________________________________ 65
persoană o realizează prin orice mijloace asupra psihicului altei persoane, în

aşa fel încât sub stăpânirea unei temeri grave persoana constrânsă nu-şi mai
poate dirija în mod liber voinţa şi săvârşeşte o faptă prevăzută de legea
penală.
În urma exercitării constrângerii agentului îi lipseşte atât voinţa (ca
trăsătură esenţială a infracţiunii), cât şi libertatea de acţiune şi voinţă
(conţiţie de bază a subiectului activ al infracţiunii).
Condiţii :
Existenţa constrângerii morale ca o cauză care înlătură caracterul
penal al faptei presupune un număr de condiţii care este necesar a fi
îndeplinite în mod cumulativ.
a.) este necesar să se exercite asupra făptuitorului o acţiune de
constrângere, printr-o ameninţare, de către o altă persoană. Ameninţarea
trebuie să producă celui ameninţat o temere puternic, care îl constrânge să
acţioneze în sensul dorit de cel care ameninţă, făptuitorul neavând
posibilitatea de a-şi determina şi dirija singur voinţa. Cel care exercită
ameninţarea trebuie să fie o persoană fizică, care urmăreşte săvârşirea
faptei prevăzute de legea penală prin intermediul celui ameninţat.
Ameninţarea poate fi directă sau indirectă, verbală sau scrisă, ori prin alte
mijloace de comunicare. Ea trebuie să fie serioasă (adică să trezească în
conştiinţa celui ameninţat convingerea că, dacă nu va săvârşi fapta
prevăzută de legea penală, răul cu care este ameninţat el sau o altă
persoană se va produce).
b.) ameninţarea să fie gravă, vizând un pericol pentru viaţa, libertatea,
integritatea corporală ori bunurile persoanei ameninţate ori ale altei
persoane. În textul art. 46 C. pen. Nu se care ca între răul cu care se
ameninţă şi cel care ar rezulta din săvârşirea faptei să existe o anumită
proporţie, dar, cu toate acestea putem trage concluzia că ele trebuie să fie
valori aproximativ egale. Constrângerea morală va avea efecte pe linia
înlăturării caracterului penal al faptei numai în măsura în care pericolul pe
care îl vizează ameninţarea este actual sau iminent, şi dacă acesta are un
caracter injust.
c.) pericolul grav să nu poată fi înlăturat în alt mod, decât prin săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală, faptă care a fost impusă de cel care
ameninţă. Dacă cel constrâns putea evita pericolul prin denunţare, prin
alarmarea autorităţilor sau pe alte căi, nu va mai opera contrângerea
morală. În aprecierea posibilităţilor concrete de înlăturare a pericolului sau
a inevitabilităţii lui, se va ţine seama de natura ameninţării, de mijloacele
cu care aceasta se exercită, de starea psihică a celui ameninţat, de
împrejurările in care se adresează ameninţarea respectivă.
66 _________________________________________________________________________
Efectele contrângerii morale
Constrângerea morală, ca şi cea fizică, produce efecte in personam.

Fapta săvârşită sub imperiul constrângerii morale, nu este infracţiune, fiin
săvârşită fără vinovăţie.
La fel ca şi în cazul constrângerii fizice în viziunea Noului Cod penal

constrângerea morală face parte din categoria cauzelor de neimputabilitate,
aceasta este reglementată de dispoziţiile art. 2 care prevăd că :
„Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei
constrângeri morale, exercitată prin ameninţare cu un pericol grav pentru
persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturat în alt mod”.
Şi în cazul costrângerii morale, între actuala reglementare şi cea din noul Cod
penal nu există diferenţe, textul citat reproducând fără modificări de fond
dispozitia actuală.
1.7 Cazul fortuit

Noţiune
Potrivit art. 47 C. pen. „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea
penală al cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută”.
Cu alte cuvinte, întâlnim această cauză atunci când peste o faptă umană, se
suprapune o întâmplare sau împrejurare imprevizibilă care deviază direcţia şi
rezultatul firesc al faptei iniţiale a omului, realizându-se conţinutul unei fapte
prevăzute de legea penală.
Caracterul penal al faptei este înlăturat tocmai pentru că făptuitorul a fost în
imposibilitatea de a prevedea intenţia energiei străine care a produs rezulatul, ceea
ce înseamnă că el nu a prevăzut şi nici nu putea să prevadă intenţia acelei
împrejurări care s-a produs peste activitatea sa şi rezultatul care a survenit în urma
acestei suprapuneri, ceea ce presupune că a lipsit factorul intelectiv.
Condiţii :
Cazul fortuit trebuie să se grefeze de anumite condiţii absolut necesare pentru a
produce efecte pe linia înlăturării caracterului penal al faptei.
a.)În primul rând trebuie să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.
Prin urmare, acţiunea sau inacţiunea făptuitorului a avut ca rezultat o faptă prevăzută
de legea penală, deoarece numai în astfel de situaţii se poate pune problema
înlăturării caracterului penal al faptei.
b.)Fapta săvârşită să fie rezultatul unei acţiuni sau inacţiuni peste care s-a suprapus
însă o anumită împrejurare care a provocat rezultatul periculos. Rezultatul faptei,
adică urmarea fizică produsă de acţiunea sau inacţiunea făptuitorului, trebuie să fie
consecinţa unei împrejurări a cărei intervenţie nu a putut fi prevăzută. Împrejurările
care se suprapun peste acţiunea sau inacţiunea persoanei pot veni de la forţele naturii
(inundaţii, cutremure, trăsnete) de la instalaţii tehnice, mijloace mecanice (explozii,
scurtcircuite), sau chiar de la persoana umană (starea de inconştienţă provocată de o
_________________________________________________________________________ 67
boală), etc.
c.)Făptuitorul să fi fost în imposibilitatea de a prevedea intervenţia împrejurării
care a determinat producerea rezultatului. Deşi astfel de împrejurări sunt cunoscute,
imprevizibil este momentul apariţiei lor. Imposibilitatea de prevedere trebuie să fie
obiectivă în sensul că, în situaţia dată nicio persoană, oricât de perspicace şi diligentă
ar fi fost ea, nu poate să prevadă intervenţia împrejurării care a determinat producerea
rezultatului dăunător.
Efectele cazului fortuit.
Fapta comisă în condiţiile cazului fortuit nu constituie infracţiune deoarece îi
lipseşte vinovăţia, făptuitorul fiind în imposibilitate de a prevedea survenirea
împrejurării care, suprapusă peste acţiunea sa, a condus la apariţia urmării
periculoase sub aspect material.
În viziunea Noului Cod penal cazul fortuit face parte din categoria cauzelor de
neimputabilitate, acesta este reglementată de dispoziţiile art. 31 care prevăd că :
„Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat e
consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută”.
Diferenţa între actuala şi noua reglementare şi în privinţa cazului fortuit constă
în schimbarea denumirii din cauză care înlătură caracterul penal al faptei în cauză
de neimputabilitate. Şi de această dată dispoziţia citată fiind identică cu cea
prevăzută de actuala reglementare.
1.8 Iresponsabilitatea
Noţiune
Potrivit dispoziţiilor art. 48 C. pen. „Nu constituie infracţiunea fapta prevăzută de
legea penală dacă faptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei
mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale,
ori nu putea fi stăpân pe ele”.
Iresponsabilitatea este acea stare de incapacitate psihofizică a unei persoane care
nu-şi poate da seama de caracterul, sensul şi valoarea socială morală şi juridică a
faptelor pe care le săvârşeşte şi a urmărilor acestora sau care nu-şi poate determina
şi dirigui în mod normal voinţa, în raport cu faptele ei.
Caracteristică stării de iresponsabilitate este deci lipsa acelor facultăţi psihice ale
persoanei, care permit acesteia să înţeleagă caracterul şi semnificaţia actelor sale de
conduită (factorul intelectiv) sau să fie stăpână pe ele (factorul volitiv).
Cauzele care determină iresponsabilitatea pot fi diferite: starea de subdezvoltare
psihică datorată diferitelor anomalii (idioţenie, cretinism, infantilism, debilitate
mintală), tulburări psihice provocate de intoxicaţii (prin alcool, toxice, stupefiante,
alimente alterate, etc.), boli neuropsihice (nebunie, nevroze, psihoze).fenomene
fiziologice (somn natural, somn hipnotic, leşin).
În raport cu aceste cauze şi cu efectele lor, starea de incapacitate psihică poate fi
68 _________________________________________________________________________
permanentă sau trecătoare, cunoscând intervalele de luciditate. De asemenea, poate

fi înnăscută sau survenită. Oricare ar fi cauza şi durata iresponsabilităţii, pentru ca
aceasta să înlăture caracterul penal al faptei, trebuie să fie totală, adică să lipsească
complet capacitatea psihică. Dacă aceasta este parţială, nu înlătură caracterul penal
al faptei, dar se va ţine seama de ea la individualizarea pedepsei.
Condiţii :
a.) să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală, adică o acţiune sau
inacţiune incriminată de Codul penal ori un alt act normativ.
b.) datorită stării de incapacitate psihică, făptuitorul să nu fi fost in stare sa-şi
dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori să nu fi putut fi stăpân pe ele.
Starea de incapacitate decurge din lipsa posibilităţii de a înţelege caracterul faptei,
care presupune fie lipsa de discernământ, fie stare de inconştienţă sau lipsa
capacităţii de a-şi determina şi dirija manifestările de voinţă, care presupune fie
impulsivitate irezistibilă, fie indiferentism total. Iresponsabilitatea poate fi deci de
ordin intelectiv sau volitiv.
c.) starea de incapacitate psihică a făptuitorului să se datoreze alienaţiei mintale
sau altor cauze, care determină stări anormale. Nu constituie caz de
iresponsabilitate în sensul art.48 neputinţa e a-şi da seama de acţiunile sau
inacţiunile sale sau neputinţa de a le stăpânii, când această neputinţă provine din
cauza lipsei de maturitate psihică (minoritatea făptuitorului) sau din ignoranţa sau
eroarea de fapt.
d.) starea de incapacitate psihică a persoanei să existe în momentul săvârşirii
faptei, adică tot timpul cât durează efectuarea sau omisiunea de a efectua actele
prin care s-a săvârşit sau s-a contribuit la săvârşirea faptei. Condiţia nu este
îndeplinită dacă înăuntrul intervalului de timp cât a durat săvârşirea faptei
făptuitorul şi-a recăpătat la un moment dat capacitatea psihică şi a continuat totuşi
săvârşirea infracţiunii. De asemenea, nu poate fi considerat în stare de
iresponsabilitate nici făptuitorul care se află din culpa sa în stare de inconştienţă.
Efectele iresponsabilităţii
Lipsind responsabilitatea, fapta săvârşită nu întruneşte trăsătura vinovăţiei,
ceea ce duce la înlăturarea caracterului pena la faptei.
În Noul Cod penal iresponsabilitatea este încadrată în dispoziţiile art. 28, acestea
arătând că:
„Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care, în
momentul comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile
sale ori nu putea să le controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie din alte cauze”.
Textul reia, fără modificări de fond dispoziţiile art. 48 din Codul penal în
vigoare, de această dată iresponsabilitatea facând parte din categoria cauzelor de
neimputabilitate.
_________________________________________________________________________ 69
1.9 Beţia
Noţiune
Potrivit art. 49 C.pen. „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea
penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, se găsea, datorită unor
împrejurări independente de voinţa sa, în stare de beţie completă produsă de
alcool sau alte substanţe”.
Beţia este o stare psihofizică anormală în care se găseşte o persoană,
datorită efectelor pe care le au asupra organismului său şi asupra
facultăţilor sale mintale substanţe excitante sau narcotice consumate de acea
persoană ori introduse în corpul său. Cea mai frecventă stare de beţie este
beţia alcoolică sau intoxicaţia etilică.
Feluri :
a) -după atitudinea persoanei faţă de provocarea stării de beţie se face
distincţie între beţia accidentală, provocată independent de voinţa
persoanei în cauză, şi beţia voluntară. Beţia voluntară poate fi la rândul
său simplă, când este produsă fără ca persoana să aibă intenţia de a se
îmbăta, si preordinată, când persoana şi-a provocat anume starea de beţie
in vederea săvârşirii unei infracţiuni. De asemenea beţia voluntară poate fi
ocazională, când o persoană consumă întâmplător băuturi alcoolice, sau
cronică atunci când apare ca o stare permanentă, o obişnuinţă.
b) -după gradul de intoxicaţie beţia poate fi completă, când se ajunge la
cvasi-paralizarea completă a energiei fizice şi a facultăţilor psihice, ori
incompletă, când procesul de intoxicare se află în faze incipiente,
determinând o slăbire a capacităţii de autocontrol şi autodirijare a actelor
de conduită.
Dintre toate formele beţiei, singura care are ca efect înlăturarea

caracterului penal al faptei săvârşite sub influenţa ei este beţia accidentală
completă.
Condiţii :
a.)Făptuitorul să se fi găsit în momentul, sau eventual, în tot timpul
săvârşirii faptei în stare de beţie produsă de alcool sau de alte substanţe.
Dacă activitatea de săvârşire a durat un interval mai lung de timp, iar starea
de beţie nu a existat decât intr-o fracţiune a acestui interval, condiţia nu va fi
îndeplinită.
Cu atât mai mult nu poate fi socotită ca satisfăcută condiţia în cazul în care
starea de beţie a existat anterior sau posterior momentului săvârşirii faptei.
b.)Starea de beţie să fi fost accidentală, adică provocată fortuit,
independent de voinţa făptuitorului.
c.)Starea de beţie să fie completă, respectiv persoana să nu-şi mai dea
seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori de urmările şi de pericolul social
al acestora sau să nu poată fi stăpână pe ele.
70 _________________________________________________________________________
d.)Fapta săvârşită de persoana aflată în stare de beţie să fie prevăzută de

legea penală. Nu are importanţă dacă fapta s-a consumat sau a rămas în fază
de tentativă ori dacă făptuitorul este autor, instigator sau complice.
Efectele beţiei
Beţia accidentală completă – când este stabilită de organele judiciare –
face ca fapta să nu constituie infracţiune şi pe cale de consecinţă, să nu se pună
problema răspunderii penale a făptuitorului.
În Noul Cod penal beţia capătă o denumire mai formală, spunem noi,
aceea de „intoxicaţie”, aceasta face parte din categoria cauzelor de
neimputabilitate, fiind prevăzută de art. 29 care arată:
„Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana
care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau
inacţiunile sale ori nu putea să le controleze, din cauza intoxicării involuntare cu
alcool sau cu alte substanţe psihoactive”.
Intre textul actualei şi viitoarei reglementări nu există deosebiri de fond,
noul cod penal preferănd noţiunea de intoxicaţie în în locul beţiei pentru a
acoperii din punct de vedere terminologic intregul conţinut al acestei cauze de
neimputabilitate.
1.10 Minoritatea
Noţiune
Potrivit dispoziţiilor art. 50 C.pen. „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută
de legea penală săvârşită de un minor care, la data comiterii acesteia, nu îndeplinea
condiţiile legale pentru a răspunde penal”. Minorul în limitele prevăzute de art. 99
C. pen, se află in cadrul unui proces natural de dezvoltare organică şi psihică pe o
treaptă inferioară şi este lipsit de capacitatea de a înţelege şi de a-şi manifesta voinţa
potrivit cerinţelor legii penale. Lipsa dicernământului înlătură vinovăţia făptuitorului
şi pe cale de consecinţă şi caracterul penal al faptei.
Condiţii :
a.) Să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală.
b.)Fapta să fie săvârşită de un minor care nu îndeplineşte condiţiile legale pentru
a răspunde penal. Potrivit art. 99 C. pen. Minorul care nu a împlinit vârsta de 14
ani nu răspunde penal, iar minorii între 14-16 ani răspund penal numai dacă se
dovedeşte că au săvârşit fapta cu discernământ. După împlinirea vârstei de 16 ani
minorii răspund penal, dar potrivit unui sistem specific de sancţiuni.
c.) Minoritatea făptuitorului trebuie să existe la momentul săvârşirii faptei.
Această condiţie se referă la faptul că starea minorului de natură să înlăture
caracterul penal al faptei (sub 14 ani sau între 14-16 ani, dar nu are discernământ)
trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei şi pe întraga perioadă de executare a
acesteia.
_________________________________________________________________________ 71
Efectele minorităţii
Minoritatea face ca fapta să nu constituie infracţiune şi pe cale de consecinţă să nu
pună problema răspunderii penale a făptuitorului. Având în vedere că minoritatea
se referă la o persoană determinată, ea va produce efecte numai faţă de făptuitorul
minor.
În Noul Cod penal minoritatea făptuitorului face parte din categoria cauzelor de
neimputabilitate, fiind prevăzută de art. 27 care arată:
„Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor, care
la data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde
penal”.
Textul reia dispoziţiile art. 50 din Codul penal în vigoare, singura modificare
constând în introducerea noţiunii de imputabilitate.
1.11 Eroarea de fapt
Noţiune
Potrivit dispoziţiilor art. 51 C.pen. eroarea constă în „necunoaşterea sau
cunoaşterea greşită, de către făptuitor a existenţei unei stări, situaţii sau împrejurări,
de care depinde caracterul penal al faptei ori o circumstanţă agravantă în legătură
cu aceasta
Nu constituie o circumstanţă agravantă împrejurarea pe care infractorul nu a
cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii.
Dispoziţiile alineatelor 1 şi 2 se aplică şi faptelor săvârşite din culpă pe care legea
penală le pedepseşte, numai dacă necunoaşterea stării, situaţiei sau împrejurării
respective nu este ea însăşi rezultatul culpei
Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură caracterul penal al
faptei”.
Această cauză constă în aceea că făptuitorul, deşi are capacitate psihică în momentul
săvârşirii unei fapte, îşi reprezintă greşit realitatea, deoarece nu cunoaşte anumite
stări, situaţii sau împrejurări existente la momentul respectiv ori le cunoaşte greşit
sau deformat, astfel încât, în ambele situaţii există o discordanţă între realitatea
obiectivă şi imaginea pe care şi-o face acea persoană despre realitate.
1. Clasificarea erorii în dreptul penal

A. După obiectul asupra căruia poartă eroarea, aceasta se clasifică în:
a.)eroare de fapt, există când făptuitorul, în momentul comiterii faptei nu a
cunoscut ori a cunoscut greşit o stare, situaţie sau împrejurare de care ţinea
caracterul penal al faptei.
b.) eroare de drept, constă în necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei
norme de drept.
B. În funcţie de întinderea efectelor juridice se face deosebire între:
a.)eroarea principală, când poartă asupra unui element costitutiv al
72 _________________________________________________________________________
înfracţiunii, iar incidenţa sa are drept efect înlăturarea caracterului penal al faptei.
b.)eroarea secundară, când priveşte o circumstanţă agravantă legală,iar
existenţa ei are ca efect înlăturarea caracterului calificat al faptei concret săvârşite.
C. În raport de factorii care au determinat eroarea găsim:
a.)eroare prin necunoaştere, provine în mod obişnuit din lipsă de cultură , fie
generală, fie limitată la un anumit sector de cunoştinţe.
b.)eroare prin amăgire, se caracterizează prin aceea că ea a fost provocată
printr-o acţiune de înşelare, de speculare a bunei-credinţe, execritată de o persoană
asupra latei persoane.
D. Potrivit criteriului posibilităţii de evitare a erorii, deosebim între:
a.)eroare de neînlăturat (invincibilă), atunci când necunoaşterea a fost atât de
completă încât era exclus ca în mintea persoanei aflată în eroare să apară o cât de
slabă preocupare de a proceda la o verificare cu privire la ceea ce ignora.
b.)eroare înlăturabilă (vincibilă), când cel aflat în eroare, dacă ar fi fost mai
atent si-ar fi putut da seama că greşeşte, ori ar fi simţit nevoia să verifice, pentru a
clarifica situaţia şi a elimina îndoiala.
Condiţii :
a.) Făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.
b.) Făptuitorul să nu fi cunoscut sau să fi cunoscut greşit existenţa vreunei stări,
situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei respective
sau o circumstanţă agravantă.
c.) Eroarea să existe în momentul săvârşirii faptei, cu alte cuvinte făptuitorul să
nu fi cunoscut sau să fi cunoscut greşit, în momentul săvârşirii faptei, existenţa
unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei
sau o circumstanţă agravantă în legătură cu aceasta.
Efectele erorii
După cum eroare poartă asupra unei împrejurări constitutive a infracşiunii sau asupra
unei circumstanţe agravante, produce următoarele efecte:
-dacă priveşte o împrejurare, situaţie ori stare de care depinde caracterul penal al
faptei, fapta nu constituie infracţiune şi deci se înlătură total răspunderea penală.
-dacă priveşte o circumstanţă agravantă, fapta rămâne infracţiune, înlăturându-se
răspunderea pentru forma agravată a infracţiunii, cu reţinerea răspunderii pentru
forma simplă a faptei penale.
În Noul Cod penal eroarea face parte din categoria cauzelor de neimputabilitate, fiind
cuprinsă în dispoziţiile art. 30 care prevăd că:
„(1)Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana
care, în momentul comiterii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii ori
împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.
(2)Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi faptelor săvârşite din culpă pe care legea penală
le pedepseşte, numai dacă necunoaşterea stării, situaţiei ori împrejurării respective
nu este ea însăşi rezultatul culpei.
_________________________________________________________________________ 73
(3)Nu constituie circumstanţă agravantă sau element circumstanţial agravant

starea, situaţia ori împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul
săvârşirii infracţiunii.
(4)Prevederile alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător şi în cazul necunoaşterii
unei dispoziţii legale extrapenale.
(5)Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită ca urmare a
necunoaşterii sau cunoaşterii greşite a caracterului ilicit al acesteia din cauza unei
împrejurări care nu putea fi în niciun fel evitată”.
Principala modificare adusă de noul Cod penal în materia erorii priveşte renunţarea la
distincţia clasică între eroarea de fapt şi eroarea de drept, în favoarea clasificării
moderne a formelor erorii în eroare asupra elementelor constitutive şi eroare asupra
caracterului ilicit al faptei.
Eroarea asupra elementelor constitutive are ca efect, în măsura în care este
invincibilă, înlăturarea vinovăţiei din structura laturii subiective. Întra-adevăr,
întrucât autorul se înşală în privinţa unei împrejurări indicate în conţinutul
infracţiunii, eroarea afectează unul din elementele intenţiei-elementul intelectiv. În
absenţa acestuia nu se mai poate vorbi despre o intenţie, astfel că este exclusă
răspunderea pentru o faptă intenţionată.
Eroarea asupra caracterului ilicit al faptei poartă asupra interdicţiei privind
comportamentul în cauză, asupra caracterului său ilegal. În acest caz autorul este
constient de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, dar consideră că fapta sa
este autorizată de ordinea publică, ceea ce în realitate nu se întâmplă.
Eroarea asupra elementelor constitutive şi eroare asupra caracterului ilicit al faptei se
pot înfăţişa atât ca eroare de fapt cât şi ca eroare de drept.
Consacrând eroarea supra caracterului ilicit, Noul Cod penal, spre deosebire de
reglementarea actuală, consacră şi eroarea supra unei norme penale. Această eroare
produce efecte, aşa cum arătam, doar în ipoteza în care este invincibilă, astfel încât ea
va fi foarte rar reţinută în cauză.
Pe lângă cauzele justificative şi cele de neimputabilitate arătate, Noul Cod

penal reglementează cu titlu de noutate alte două cauze justificative, care au ca efect
înlăturarea trăsăturii esenţiale a infracţiunii constând în aspectul de antijuridicitate,
respectiv exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii şi consimţământul
persoanei vătămate, şi încă o cauză de neimputabilitate, respectiv excesul
neimputabil.
Cauza justificativă a exercitării unui drept sau îndeplinirii unei obligaţii
este reglementată de art. 21din Noul Cod penal , care prevede că:
„(1)Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui
drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu
respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta.
(2)Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală constând în
îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de
lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală”.
74 _________________________________________________________________________
Exercitării unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii este o cauză justificativă
extralegală, astfel că noua reglementare nu are corespondent în dispoziţiile
prezentului cod.
Există situaţii când fapta prevăzută de legea penală este comisă în contextul unor
stări, situaţii sau împrejurări specifice, care îi imprimă aspect de legitimitate şi în
aceste condiţii este înlăturată una din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, respectiv
caracterul nejustificat.
Pentru a constitui cauză justificativă săvârşirea faptei penale în exercitarea unui drept
trebuie să aibă izvorul, de regulă, într-un act normativ, iar urmarea comiterii faptei
penalesă nu fie consecinţa exercitării în mod abuziv a acelui drept.
Autorul articolului arată că îndeplinirea unei obligaţii înlătură caracterul antijuridic al
faptei penale, dacă obligaţia este prevăzută de lege, iar fapta este comisă în limitele
reglementate de aceasta.
Caracterul nejustificat al faptei penale este înlăturat şi atunci când făptuitorul
acţionează pentru îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă sub
condiţia ca ordinul sau comanda să provină de la o autoritate legitimă, să îmbrace, în
principiu, forma scrisă şi să nu aibă caracter vădit ilegal.
Cauza justificativă a consimţământului persoanei vătămate este reglemantată de

art. 22 din Noul Cod penal, care prevede că:
„(1)Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită cu
consimţământul persoanei vătămate, dacă aceasta putea să dispună în mod legal de
valoarea socială lezată sau pusă în pericol.
(2)Consimţământul persoanei vătămate nu produce efecte în cazul
infracţiunilor contra vieţii, precum şi atunci când legea exclude efectul justificativ al
acestuia”.
Suntem şi de această dată în prezenţa unei cauze nou-introduse.
După cum se poate observa, ca şi în cazul exercitării unui drept sau îndeplinirii unei
obligaţii, în cazul consimţământului persoanei vătămate asupra comiterii faptei
existenţa unor stări, situaţii sau împrejurări specifice în care este comisă fapta penală,
poate imprima acesteia aspect de legitimitate şi în asemenea condiţii lipseşte una
dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, respectiv caracterul nejustificat al faptei
săvârşite
Pentru a constituii cauza justificativă, consimţământul persoanei vătămate trebuie să
aparţină titularului valorii sociale protejate sau reprezentantului legal sau
convenţional al acestuia, să fie liber exprimat, să fie actual şi să vizeze o valoare sau
valori sociale determinate periclitate prin comiterea de fapte penale intenţionate.
Consimţământul persoanei vătămate nu înlătură caracterul nejustificat al faptei penale
în cazul infracţiunilor contra vieţii persoanei, în situaţia infracţiunilor la care prin lege
este exclus efectul său justificativ, precum şi în cazul infracţiunilor al căror subiect
pasiv principal este statul, iar persoana vătămată are calitatea de subiect pasiv
secundar.
_________________________________________________________________________ 75
Excesul neimputabil, ca şi cauză de neimputabilitate, este prevăzut de art. 26 din

Noul Cod penal, care prevede că:
„(1)Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana aflată
în stare de legitimă apărare, care a depăşit, din cauza tulburării sau temerii, limitele
unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului.
(2)Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana aflată
în stare de necesitate, care nu şi-a dat seama, în momentul comiterii faptei, că
pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă
pericolul nu era înlăturat”.
Observăm o reglementare nouă, care regrupează dintr-o perspectivă diferită de cea a
codului in vigoare ipotezele de depăşire a proporţionalităţii în materia legitimei
apărări şi a stării de necesitate.
Una dintre condiţii pentru a opera efectul justificativ al legitimei apărări este
existenţa unei proporţionalităţi între apărare şi atac.
În reglementarea actuală este asimilată, prin excepţie , legitimei apărări, situaţia în
care depăşirea limitelor unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului s-a datorat
tulburării sau temerii provocate de atac.
În reglementarea viitoare această depăşire nu poate fi asimilată legitimei apărări şu nu
poate avea natura juridică a unei cauze justificative, pentru că ea nu operează in rem,
ci are la bază un element de factură subiectivă-starea de tulburare- astfel că nu poate
produce efecte decât în cazul persoanei care a acţionat în această stare. De aceea,
depăşirea proporţionalităţii in situaţia arătată constituie o cauză de neimputabilitate.
Pentru a fi în prezenţa excesului neimputabil trebuie să fie îndeplinite toate condiţiile
atacului şi apărării, mai puţin proporţionalitatea.
În plus este necesar ca depăşirea să se fi datorat tulburării sau temerii provocate de
atac. Dacă depăşirea este datorată altor cauze (ex dorinţa de răzbunare, sau săvârşirea
faptei sub o puternică emoţie provocată de fapte anterioare ale celeilalte părţi) nu
vom avea un exces neimputabil, ci eventual un exces scuzabil care ar putea constitui
o circumstanţă atenuantă (de regulă dorinţa de răzbunare nu constituie o circumstanţă
atenuantă putând fi considerată în unele cazuri un motiv chiar josnic).
În acelaşi mod se pune problema şi în cazul depăşirii proporţionalităţii în ipoteza
stării de necesitate. Astfel, reţinerea excesului neimputabil la starea de necesitate este
posibilă în cazul producerii unor urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi produs
în absenţa intervenţiei, în măsura în care autorul nu şi-a dat seama de acest lucru.

Care sunt condiţiile cumulative ce trebuiesc îndeplinite pentru ca fapta să fi fost
săvârşită în stare de necesitate
Enumeraţi cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, precum şi noţiunile fiecărei
cauze în parte
A. Condiţii privitoare la pericol :
- să fie iminent
76 _________________________________________________________________________
- să ameninţe viaţa
- să fie inevitabil.
B. Condiţii referitoare la acţiunea de salvare :

- să fie necesară
- să nu fi cauzat urmări vădit mai grave
să nu fie săvârşit de către o persoană sau pentru a salva o persoană care avea obligaţia
de a înfrunta pericolul.
1.15 BIBLIOGRAFIE
1971
_________________________________________________________________________ 77

FORMELE INFRACŢIUNII
Cuprins
FORMELE INFRACŢIUNII
Fazele de desfăşurare (perioada internă, perioada

externă)
Formele infracţiunii intenţionate (acte
preparatorii, tentativă, fapta consumată, fapta
epuizată)
Felurile tentativei
Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului
1.1 OBIECTIVE
Însuşirea cunoştiinţelor specifice formelor infracţiunii , clasificarea tentativei
precum şi a cauzelor de nepedepsire.
I. FAZELE DE DESFĂŞURARE ALE INFRACŢIUNII INTENŢIONATE
1. Noţiune
Orice infracţiune intenţionată este precedată, întodeauna, de o perioada de

formare a laturii subiective în care se naşte gandul de a săvârşi-o şi hotărârea de a o
comite. Acest produs psihic – formarea atitudinii psihice cu privire la faptă şi la
urmări – se petrece exclusiv în conştiinta făptuitorului şi reprezintă prima etapă ,
denumită perioada internă sau intelectuală, pe care o comportă săvârşirea oricărei
infracţiuni.
Perioadei interne îi urmează activitatea infracţională propriu-zisă, care se
desfăşoară în timp, din momentul efectuării primelor acte materiale în vederea
realizării rezoluţiei, până în momentul producerii rezultatului socialmente periculos,
se numeşte perioada externă a săvârşirii infracţiunii.
Fazele de desfăşurare ale infracţiunii intenţionate sunt, deci, acele etape pe care
le poate parcurge activitatea infracţională din momentul celei dintâi materializări a
hotărârii de a săvârşi infracţiunea până în momentul producerii integrale a rezultatului
acesteia.
2. Perioadele infracţiunii intenţionate
2.1 Perioada internă
În cadrul acestei perioade se pot distinge trei momente. Primul moment este
acela al conceperii infracţiunii, următorul moment este acela al deliberării şi
ultimul moment este acela al luării hotărârii.
78 _________________________________________________________________________
Perioada internă este specifică – ca şi în fazele de desfăşurare a activităţii

infracţionale – numai infracţiunilor intenţionate şi se desfăşoară exclusiv în mintea
subiectului.
Simpla luare a hotărârii infracţionale nu este sancţionată penal, fiind fără
relevanţă juridică.
2.2. Perioada externă
Această perioada începe din momentul în care persoana care a luat hotărârea de
a săvârşi o infracţiune păşeşte la prima manifestare externă prin care se tinde la
înfăptuirea rezoluţiei şi sfârşeşte în momentul când activitatea fizică voită, în baza
hotărârii luate, a ajuns la punctul său final şi deasemenea, s-a produs rezultatul în
dimensiunile sale definitive.
Ca faze ale perioadei externe se disting : faza actelor preparatorii, care

cuprinde toate acele acte ce pregătesc săvârşirea acţiunii tipice, faza executării
propriu-zise, în care se efectuează acţiunea tipică în materialitatea ei şi faza
urmărilor care începe din momentul în care acţiunea tipică a fost efectuată integral.
II. FORMELE INFRACŢIUNII INTENŢIONATE
1. Noţiune
Ţinând seama de cele ce au precedat, putem defini formele infracţiunii

intenţionate ca fiind acele modalităţi pe care le poate îmbrăca o infracţiune
intenţionată în raport cu stadiul până la care a fost dusă ori oprită activitatea
infracţională în funcţie de fazele desfăşoare ale acesteia.
Fiecărei faze de desfăşurare a activităţii infracţionale îi corespunde o formă
infracţională distinctă. În consecinţă, vom avea următoarele forme infracţionale.
- actele pregătitoare
- tentativa
- fapta consumată
- fapta epuizată
2. Actele preparatorii
2.1. Noţiune
Prin acte preparatorii se inţelege acele acte efectuate în vederea realizării laturii
obiective a infracţiunii pe care subiectul a hotărât să o comită.
2.2. Modalităţile actelor pregătitoare
_________________________________________________________________________ 79
Potrivit dispoziţiilor legale, actele pregătitoare se pot înfăţişa sub una dintre
următoarele modalităţi:
- procurarea, producerea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor
necesare săvârşirii infracţiunii;
- culegerea de date sau informaţii de natură să facă posibilă ori să uşureze
săvârşirea infracţiunii
- luarea de măsuri în vederea îngreunării descoperirii faptei ce se va comite
sau în vederea asigurării folosului ce va rezulta din infracţiune
În literatura juridică se consideră că, după natura lor, actele de pregătire sunt
materiale şi morale. Cele dintâi constau în crearea de conditii materiale favorabile
pentru săvârşirea faptei, iar cel de-al doilea ar consta în crearea de condiţii psihice sau
morale favorabile săvârşirii faptei.
2.3. Condiţiile actelor pregătitoare
Pentru ca o activitate să fie considerată act de pregătire la săvârşirea unei

infracţiuni, ea trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
a) să fie efectuată în vederea săvârşirii unei infracţiuni
b) să aibă o existenţă obiectivă
c) activitatea efectuată să nu facă parte din elementul material al
infracţiunii proiectate sau să nu constituie un început de executare a
acesteia
d) să fie săvârşită cu intenţie directă
e) să fie săvârşită însăşi de către persoana care va comite infracţiunea
2.4. Caracteristicile actelor pregătitoare
Cu toată varietatea lor, actele de pregătire prezintă unele trăsături caracteristice

comune care ar putea fi sintetizate după cum urmează:
- actele de pregătire pun în pericol aceleaşi valori sociale ca şi infracţiunea
consumată, obiectul juridic atât al unora cât şi al celeilalte este identic, chiar dacă
actele de pregătire îl periclitează indirect;
- oricât de mare ar fi ponderea lor în procesul producerii rezultatului
socialmente periculos, actele de pregătire nu pot genera ele însele, prin propria lor
acţiune, acel rezultat;
- actele de pregătire au o existenţă distinctă, bine marcată, putând fi delimitate
– în timp şi spaţiu – de cele dintâi.
2.5. Incriminarea actelor de pregătire
În teza incriminării actelor de pregătire se susţine că ceea ce trebuie să

determine intervenţia legii penale este nu tât actul material de conduită, cât atitudinea
psihică ce i-a stat la baza ori, în cazul actelor de pregătire, chiar dacă activitatea fizică
80 _________________________________________________________________________
este puţin semnificativă sub aspectul producerii rezultatului socialmente periculos,

latura subiectivă a infracţiunii este pe deplin formată.
În cadrul acestei teze s-au conturat două curente: unul care pledează pentru
incriminare nelimitată a actelor pregătitoare şi altul care este partizan al unei
incriminări limitate mărginită la infracţiuni grave.
În teze neincriminării actelor de pregătire se susţine, că actele pregătitoare,

fiind situate în afara acţiunii tipice şi, uneori, la o mare depărtare în timp de
momentul trecerii la executare, au o valoare cauzală cu totul redusă, constituie simple
condiţii ale realizării rezultatului socialmente periculos, urmărit de subiect şi de aceea
sunt caracterizate printr-un pericol social nerelevant din punct de vedere penal.
Codul nostru penal a optat pentru teza neincriminării actelor pregătitoare. În
mod excepţional, acestea sunt incriminate în următoarele situaţii:
- când sunt asimilate tentativei
- când sunt incriminate ca infracţiuni de sine stătătoare
- când sunt săvârşite de o altă persoană decât făptuitorul
3. Tentativa
3.1. Definiţie – Tentativa reprezintă punerea în executare a hotărârii

infracţionale, executare care este întreruptă sau care nu şi-a produs efectul deşi
executarea a fost realizată în întregime.
Noul Cod penal defineşte tentativa ca fiind „ punerea în executare a intenţiei de a

săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul.
Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este
consecinţa modului cum a fost concepută executarea.”
3.2. Condiţiile tentativei

Din definiţia legală a tentativei rezultă că pentru existenţa acesteia trebuie
îndeplinite anumite condiţii, de ordin subiectiv şi obiectiv.
a) Prima condiţie este de ordin subiectiv şi presupune ca făptuitorul să fi luat
hotărârea de a săvârşi o infracţiune.
b) A doua condiţie care este de ordin obiectiv cere ca făptuitorul să fi depăşit
faza actelor pregătitoare şi să fi efectuat acte de executare propriu-zisă
Potrivit criteriilor subiective, când actul făptuitorului, singur sau ajutat de alte
împrejurări, dă în vileag intenţia cu care a fost efectuat este act de executare,
dimpotrivă, actul care nu are această aptitudine va fi preparatoriu.
Conform criteriilor obiective, o anumită activitate poate fi considerată act de
executare sau de pregătire în funcţie de poziţia ei în procesul dinamic de înfăptuire a
infracţiunii.
Potrivit criteriilor formale, o anumită activitate este considerată act de
executare sau de pregătire după cum se integrează sau nu în acţiunea incriminată,
desemnată “verbum regens”.
_________________________________________________________________________ 81
c) A treia condiţie cere ca activitatea de executare să fi fost întreruptă sau să nu

se fi produs.
3.3. Condiţii preexistente ale tentativei
a) Obiectul tentativei. Tentativa, fiind o formă în procesul desfăşurării

activităţii infracţionale a unei fapte determinate, obiectul său social juridic va fi
acelaşi cu al faptei consumate.
Deosebirea esenţială dintre tentativă şi infracţiunea consumată constă tocmai în
aceea că prin infracţiunea consumată se vatămă obiectul infracţiunii, în timp ce prin
comiterea tentativei se creează un pericol direct pentru aceasta.
b) Subiectul tentativei. La tentativă subiectul activ este persoana care a luat
hotărârea de a comite o anumită infracţiune şi care a început executarea elementului
material specific acesteia ori l-a efectuat în întregime, fără să se producă consecinţele
prevăzute de norma de incriminare.
3.4. Conţinutul constitutiv al tentativei
Tentativa trebuie să întrunească toate cele trei trăsături esenţiale ale infracţiunii
prevăzute în art. 17 C. pen. şi anume : pericolul social, vinovăţia şi prevederea sa în
legea penală.
Existenţa pericolului social, în cazul tentativei, rezultă din împrejurarea că
actele de executare întreprinse în vederea săvârşirii unei infracţiuni – chiar întrerupte
ori rămase fără rezulat – pun în pericol anumite valori ocrotite de legea penală.
Prezenţa vinovăţiei este pusă în lumină de faptul că actele de executare sunt
săvârşite cu voinţă şi cu conştiinţa producerii rezultatului socialmente periculos
propriu unei anumite infracţiuni.
A. Latura obiectivă a tentativei

a) Elementul material îl formează o acţiune care constă în ansamblul actelor de
executare efectuate de făptuitor în realizarea faptei tipice.
Elementul material al tentativei se poate prezenta, aşadar, în două modalităţi : o
acţiune trunchiată, neterminată sau o acţiune terminată a cărei executare a fost dusă
până la capăt, dar care nu a fost eficientă.
b) Rezultatul . Fiind o formă infracţională, tentativa are o urmare socialmente
periculoasă, această urmare nu constă într-un rezultat material, ci într-o stare de
pericol pentru una din valorile sociale apărate de legea penală.
c) Raportul de cauzalitate. Relaţia de cauzalitate se stabileşte între actele de
executare întreprinse de făptuitor şi starea de pericol pe care ele o creează pentru
valorile sociale ocrotite de legea penală.
3.5. Felurile tentativei
Tentativa poate îmbrăca mai multe forme
82 _________________________________________________________________________
În funcţie de gradul de realizare a acţiunii ce constituie elementul material al

laturii obiective, tentativa este întreruptă sau imperfectă şi terminată sau perfectă.
Tentativa întreruptă, simplă, neterminată, imperfectă, îndepărtată, constă în

punerea în executare a hotărârii infracţionale, executare care se întrerupe şi astfel
rezultatul nu se mai produce. Rezultatul nu se produce datorită faptului că executarea
s-a întrerupt. Cauzele întreruperii executării pot fi de natură umană sau neumană. În
ceea ce priveşte mijloacele de executare folosite de făptuitor se prezmă că ar fi apte
să producă rezultatul periculos urmărit.
Tentativa perfectă, terminată, fără efect, fără rezultat, completă, constă în

punerea în executare a hotărârii infracţionale, executare care este dusă până la capăt
dar, cu toate acestea, rezultatul nu se produce.
Tentativa terminată este şi proprie deoarece se presupune că mijloacele folosite
sunt apte să producă rezultatul. Dacă acestea sunt inapte să producă rezultatul,
tentativa perfectă va fi şi improprie.
În funcţie de cauzele care determină neproducerea rezultatului, tentativa este
proprie şi improprie.
Tentativa proprie este acea formă a tentativei în care făptuitorul foloseşte

mijloacele apte de producerea rezultatulu. Rezultatul nu se produce fără o legătură
anume cu mijloacele folosite de făptuitor.
În cazul tentativei proprii, cauzele care determină neproducerea rezultatului pot
fi anterioare executării, concomitente executării sau post-executării.
Tentativa proprie terminată este posibilă la infracţiunile materiale.
Tentativa relativ improprie constă în punerea în executare a hotărârii

infracţionale, executare realizată în întregime, însă producerea rezultatului nu are loc
datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite, sau datorită faptului că
la momentul executării actelor obiectul lipsea de la locul de unde făptuitorul credea
că se află.
În acest caz tentativa se consideră şi terminată datorită faptului că activitatea
infracţională a fost dusă până la capăt.
Tentativa absolut improrpie constă în punerea în executare a hotărârii

infracţionale, executare dusă până la sfârşit, însă rezultatul nu s-a produs datorită
modului greşit în care a fost concepută infracţiunea. În acest caz nu ne aflăm în
prezenţa unei tentative veritabile.
Fapta putativă reprezintă situaţia în care persoana respectivă săvârşeşte o

acţiune ce prezintă caracter infracţional doar în mintea sa; în realitate fapta nu este
una prevăzută de legea penală (fapta de a trage cu arma într-un cadavru).
_________________________________________________________________________ 83
3.6. Infracţiunile la care tentativa nu este posibilă
Tentativa nu este posibilă la toate infracţiunile fie datorită elementului

material, fie a celui subiectiv.
a) În raport cu specificul elementului material, nu pot avea tentativă:
- infracţiunile omisive – tentativa nu este posibilă pentru că neîndeplinirea
acelei îndatoriri echivalează cu însăşi consumarea infracţiunii
- infracţiunile de execuţie promtă – acţiunea tipică nu este susceptibilă de o
dezvoltare progresivă, fapta consumându-se o dată cu primul act de executare (ex.
insulta, calomnia, mărturia mincinoasă).
b)În raport cu specificul elementului subiectiv, nu pot avea tentativă:
- infracţiunile săvârşite din culpă – în cazul culpei făptuitorul nu urmăreşte,
şi nu acceptă producerea rezultatului
- infracţiunile praeterintenţionate – sub aspectul obiectiv, printr-o faptă
penală de bază, al cărei rezultat mai grav, specific unei infracţiuni mai grave, faţă de
care făptuitorul a avut o altă poziţie subiectivă, constând în culpă.
3.7. Incriminarea tentativei
Tentativa reprezintă un început de executare al elementului material ce

alcătuieşte latura obiectivă, fiind o formă atipică de infracţiune în care latura
obiectivă nu se realizează în întregime.
În doctrina penală sunt cunoscute două concepţii privind incriminarea
tentativei:
- Concepţia incriminării nelimitate- se susţine că actele de executare a oricărei
infracţiuni se înscriu în antecedenţa cauzală a acesteia şi, ca atare, creând o stare de
pericol pentru valorile sociale ocrotite de lege, sunt prin ele însele socialmente
periculoase.
- Concepţia incriminării limitate – se consideră că, deşi tentativa prezintă, în
general, pericol social, acesta nu este însă întotdeauna, îndeajuns de ridicat, încât să
facă necesară incriminarea tentativei la toate infracţiunile.
Pedepsirea tentativei
Potrivit codului penal tentativa se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între
jumătatea minimului special şi jumătatea maximului special al pedepsei prevăzute de
lege pentru infracţiunea consumată, fără ca minimul pedepsei stabilite pentru
tentativă să fie mai mic decât minimul general al pedepsei.
În cazul în care pentru acea infracţiune sunt prevăzute pedepse alternative,
instanţa trebuie întâi să se hotărască asupra uneia dintre ele, după care să aplice
regulile sancţionării tentativei.
Art. 33 din Noul Cod penal stipulează că:

„ Tentativa se pedepseşte numai când legea prevede în mod expres aceasta.
84 _________________________________________________________________________
(2) Tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea

consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate. Când pentru infracţiunea
consumată legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar instanţa s-ar orienta
spre aceasta,
tentativa se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.
4. Infracţiunea consumată şi infracţiunea epuizată
Infracţiunea consumată este infracţiunea al cărei rezultat se produce odată cu

executarea în întregime a elementului material al laturii obiective.
Infracţiunea epuizată este o formă atipică de infracţiune, mai gravă care

presupune prelungirea în timp a infracţiunii, după momentul consumării, până la o
dată ulterioară când activitatea infracţională încetează. Sunt susceptibile de epuizare
infracţiunile continue, continuate, progresive şi de obicei.
5. Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului
5.1. Noţiune
Desistarea presupune întreruperea de bună-voie a săvârşirii infracţiunii,
făptuitorul renunţând la realizarea elementului material. De reţinut este faptul că
desistarea – cauză de nepedepsire este posibilă numai atunci când infracţiunea este
săvârşită de o singură persoană.
5.2. Condiţii
Pentru ca desistarea să constituie o cauză de nepedepsire, este necesar să fie
îndeplinite cumulativ mai multe condiţii:
- în primul rând, desistarea trebuie să aibă loc după ce s-au efectuat unul sau
mai multe acte de executare, dar să intervină mai înainte ca executarea acţiunii tipice
să fi luat sfârşit.
- în al doilea rând, se cere să existe o manifestare din care să reiasă că subiectul
a renunţat la săvârşirea infracţiunii.
Pentru a constitui o cauză de nepedepsire, desistarea trebuie să fi fost eficientă,
în sensul că, datorită ei infracţiunea nu s-a consumat.
- în al trilea rând, renunţarea la săvârşirea infracţiunii trbuie să fie de bună voie.
- renunţarea la executare trebuie să fie definitivă.
6. Împiedicarea producerii rezultatului
6.1.Noţiune: Împiedicarea producerii rezultatului constă în zădărnicirea, de

către făptuitor, a producerii urmărilor vătămătoare ale faptei sale, după ce executarea
acţiunii tipice a fost dusă până la capăt.
6.2. Condiţii:
_________________________________________________________________________ 85
Pentru ca să se poată vorbi de o împiedicare a producerii rezultatului este

necesar să fie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii:
- în primul rând se cere ca activitatea infracţională să fi fost în întregime
efectuată, dar să nu se fi produs urmarea vătămătoare prevăzută de lege.
Împiedicarea producerii rezultatului este posibilă numai în cazul infracţiunilor
pentru care legea prevede condiţia unui rezultat material .
- în al doilea rând, este necesar ca subiectul să fi efectuat o acţiune pozitivă
pentru a zădărnici producerea rezultatului şi, ca efect al acestei acţiuni, rezultatul să
nu fi survenit.
- în al treilea rând, este necesar ca manifestarea activă prin care făptuitorul a
împiedicat producerea rezultatului să fi fost voluntară, nesilită, deci neefectuată sub
presiunea unei cauze externe.
- în fine, împiedicarea producerii rezultatului trebuie să fi avut loc înainte de
descoperirea faptei.
Efectele desistării şi împiedicării producerii rezulatului

Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului sunt cauze de nepedepsire,
fapt pentru care, făptuitorul nu va fi pedepsit .
Dacă activităţile realizate până la momentul desistării sau cel al împiedicării
producerii rezultatului formează ele însele conţinutul altei infracţiuni, făptuitorul va
răspunde penal pentru aceste infracţiuni.
Art.34 din Noul Cod Penal reglementează desistarea şi împiedicarea

producerii rezultatului astfel „(1) Nu se pedepseşte autorul care, înainte de
descoperirea faptei, s-a desistat ori a încunoştinţat autorităţile de comiterea acesteia,
astfel încât consumarea să poată fi împiedicată, sau a împiedicat el însuşi
consumarea infracţiunii.
(2) Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii
rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru această
infracţiune.”
7.1. TEST DE EVALUARE

Definiţi desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului.
7. 2. LUCRARE DE EVALUAREA
Enumeraţi felurile tentativei, daţi definiţia acestora şi câte un exemplu pentru
fiecare.
7.3. RĂSPUNS LA TESTUL DE EVALUARE
Desistarea presupune întreruperea de bună-voie a săvârşirii infracţiunii,
făptuitorul renunţând la realizarea elementului material. De reţinut este faptul că
desistarea – cauză de nepedepsire este posibilă numai atunci când infracţiunea este
săvârşită de o singură persoană.
86 _________________________________________________________________________
Împiedicarea producerii rezultatului constă în zădărnicirea, de către făptuitor, a

producerii urmărilor vătămătoare ale faptei sale, după ce executarea acţiunii tipice a
fost dusă până la capăt.
_________________________________________________________________________ 87

FORMELE RĂSPUNDERII PENALE
Cuprins
FORMELE RĂSPUNDERII PENALE
Formele răspunderii penale

Pedepsele
1.1 OBIECTIVE
Învăţarea formelor de răspundere penală; clasificarea pedepselor
1.2 Formele răspunderii penale

Răspunderea penală se realizează în forme şi modalităţi diferite, în funcţie
de natura infracţiunii săvârşite, pericolul ei social, de periculozitate şi
particularităţile făptuitorului.
Răspunderea penală presupune drepturi şi obligaţii corelative ale subiecţilor
raportului juridic penal.
În contextul drepturilor şi obligaţiilor corelative pe care subiecţii raportului
juridic penal le au în procesul tragerii la răspundere penală, predominant apare
dreptul statului ca reprezentant legitim al societăţii de a aplica o sancţiune celui
care a săvârşit fapta prevăzută de legea penală şi de a-l constrânge să o execute.
Dreptul statului de a aplica sancţiuni şi a le pune în executare este în acelaşi
timp şi o obligaţie pentru că statul este dator să asigure, prin mijloacele ce-I sunt la
dispoziţie , un climat de deplină siguranţă civică colectiva, dar şi individuală.
Sancţiunile penale, forme de realizare a răspunderii penale
Răspunderea penală se realizează în forme şi modalităţi diferite, în

funcţie de natura infracţiunii săvârşite, pericolul ei social, de periculozitate
şi particularităţile făptuitorului.
Răspunderea penală presupune drepturi şi obligaţii corelative ale
subiecţilor raportului juridic penal.
În contextul drepturilor şi obligaţiilor corelative pe care subiecţii
raportului juridic penal le au în procesul tragerii la răspundere penală,
predominant apare dreptul statului ca reprezentant legitim al societăţii de a
aplica o sancţiune celui care a săvârşit fapta prevăzută de legea penală şi de
a-l constrânge să o execute.
Dreptul statului de a aplica sancţiuni şi a le pune în executare este în
acelaşi timp şi o obligaţie pentru că statul este dator să asigure, prin
mijloacele ce-I sunt la dispoziţie , un climat de deplină siguranţă civică
colectiva, dar şi individuală.
88 _________________________________________________________________________
1. Sistemul sancţiunilor de drept penal
Fenomenul infracţional este un fenomen social şi individual

determinat de multiple cauze şi condiţii.
În legislaţia românească există trei categorii de sancţiuni de drept
penal: pedepsele, măsurile educative şi măsurile de siguranţă.
Prin sancţiuni de drept penal se înţeleg sancţiunile pe care le
statorniceşte şi reglementează numai dreptul penal, ele alcătuind cadrul
special al sancţiunilor de drept penal.
Pedepsele ocupă un loc important, fiind sancţiunile de bază şi care se
aplică numai persoanelor fizice sau juridice care au săvârşit infracţiuni.
Măsurile educative se aplică exclusiv infractorilor minori
Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal ce se aplică
persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală si care au ca
scop înlăturarea unor stări de pericol care pot duce la săvârşirea unor fapte
Toate acese sancţiuni de drept penal au următoarele caracteristici

comune:
- toate sunt prevăzute de legea penală, având un caracter general şi
obligatoriu;
- sancţiunile penale, sunt măsuri de constrângere, decdi au un
caracter represiv,;
- se aplică numai ca urmare a săvârşirii unor infracţiuni şi nu pot fi
aplicate decât de către instanţele de judecată;
- toate sancţiunile de drept penal se aplică în scopul prevenirii altor
infracţiuni şi restabilirii ordinii de drept.
1.3 Pedepsele
1. Noţiunea de pedeapsă
Pedepsele sunt sancţiuni proprii dreptrului penal şi ocupă principalul

loc în cadrul sistemului.
Pedeapsa este definită ca – sancţiune de drept penal care constă într-
o măsură de constrângere şi reeducare, prevăzută de lege, ce se aplică
infractorului de către instanţa de judecată, în scopul prevenirii săvârşirii de
noi infracţiuni.
Scopul pedespei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
2. Trăsături specifice
- este o măsură de constrângere şi reeducare, adică o măsură cu
_________________________________________________________________________ 89
dublu caracter – unul coercitiv şi altul corectiv;

- este instituită şi folocită numai de către stat;
- este o sancţiune prevăzută de lege,
- se aplică numai de instanţa de judecată;
- se aplică numai persoanei care a săvârşit o infracţiune.
3. Scopul şi funcţiile pedepsei
Scopul este reprezentat de apărarea valorilor sociale împotriva

infractorilor.
Prevenţia specială constituie, fără îndoială, scopul direct al pedepsei.
Aceasta începe să se realizeze chiar în momentul în care instanţa stabileşte
pedeapsa pentru infractor, făcându-l în primul rând, să înţeleagă că legea
penală este o realitate şi cine săvârşeşte fapte penale este pedepsit.
Prevenţia generală se realizează în raport cu alte persoane decât cele
care au săvârşit infracţiunea. Există şi oameni care se abţin de la a săvârşi
infracţiuni, din teama de a nu fi pedepsiţi.
4. Funcţiile pedepsei
În literatura juridică şi în legislaţia penală se face distincţie între

două funcţii ale pedepsei, si anume:
a) funcţia de represiune sau constrângere
- se realizează prin aplicarea unor măsuri represive împotriva celui
condamnat, acesta fiind obligat să suporte anumite privaţiuni sau
restricţii, precum şi suferinţele corespunzătoare acestora.
b) funcţia de reeducare sau convingere:

- constă în aceea că pedeapsa are un caracter educativ asupra
infractorului, convingându-l că respectarea legii este o necesitate şi că
numai prin respectarea legii el va putea evita aplicarea şi executarea
altor pedepse.
5. Sistemul pedepselor:
Pedepsele se stabilesc după următoarele criterii:

- necesităţile şi cerinţele societăţii într-o anumită etapă pe care o
parcurge;
- nivelul fenomenului infracţional şi tendinţele acestuia;
- principiile care guvernează un stat de drept.
Felurile pedepselor aplicabile persoanei fizice sunt:

a) pedepsele principale;
- detenţiunea pe viaţă:
90 _________________________________________________________________________
- închisoarea de la 15 zile la 30 ani;

- amenda de la 100 lei la 50.000 lei.
b)pedepsele complementare;
- interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani;
- degradarea militară
c)pedepsele accesorii.
- dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publica sau funcţii
elective publice;
- drepturile părinteşti;
- dreptul de a fi tutore sau curator, etc (art.64 în condiţiile art.71).
Felurile pedepselor aplicabile persoanei juridice sunt:

a) pedeapsa principală:
- amenda de la 2500 lei la 2.000.000 lei
b) pedepsele complementare:
- dizolvarea persoanei juridice;
- suspendarea activităţii persoanei juridice pe o durată de la 3 luni
la 1 an sau suspendarea uneia dîntre activităţile persoanei juridice
în legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea pe o durată de la 3
luni la 3 ani;
- închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată
de la 3 luni la 3 ani;
- interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o
durată de la 1 la 3 ani;
- afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare.
Conform Noului Cod Penal:

„Pedepsele principale Art. 53. – Pedepsele principale sunt:
a) detenţiunea pe viaţă;
b) închisoarea;
c) amenda.
Pedeapsa accesorie
Art. 54. – Pedeapsa accesorie constă în interzicerea

exercitării unor drepturi, din momentul rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare şi până la
executarea sau considerarea ca executată a pedepsei
privative de libertate.
Pedepsele complementare
Art. 55. – Pedepsele complementare sunt:
a) interzicerea exercitării unor drepturi;
_________________________________________________________________________ 91
b) degradarea militară;
c) publicarea hotărârii de condamnare.

1. Găsiţi varianta corectă:
a. Închisoarea de la 15 zile la 30 ani este o pedeapsă accesorie
b. Amenda penală de la 100 lei la 50.000 lei este o pedeapsă principală;
c. Degradarea militară este o pedeaepsă accesorie

Enumeraţi felurile pedepselor apliucabile persoanelor juridice
b
1.7 BIBLIOGRAFIE
23. C. Mitrache, Drept penal român – Partea generală, Ed.Şansa, Bucureşti, 1998, 1999
24. M. Basarab, drept penal. Partea generală., Editura Chemarea, Iaşi, 1992
25. Codul penal
92 _________________________________________________________________________

RĂSPUNDEREA PENALĂ A MINORILOR
Cuprins
RĂSPUNDEREA PENALĂ A MINORILOR
Prevenirea şi sancţionarea infracţiunilor săvârşite

de minori
Măsurile educative
Pedepsele aplicabile minorului
1.1 OBIECTIVE
Asimilarea cunoştinţelor referitoare la răspunderea penală a minorului.
1.2 Prevenirea şi sancţionarea infracţiunilor săvârşite de minori

Prevenirea şi combaterea infracţionalităţii minorilor a constituit şi constituie
o preocupare permanentă de politică penală a statelor moderne.
Necesitatea prevenirii şi combaterii infracţiunilor comise de minori apare cu
atât mai evidentă cu cât fenomenul cunoaşte uneori recrudescenţe, iar
faptele pot fi deosebit de periculoase.
Legiuitorul penal român a stabilit prin dispoziţiile art.99 C.p. că
răspunderea penală a minorilor începe de la 14 ani sub condiţia dovedirii că
în săvârşirea faptei minorul a avut discernământ şi în toate cazurile de la 16
ani fără vreo condiţionare.
Sancţionarea minorilor infractori trebuie să corespundă particularităţilor
psiho-fizice ale acestora, să asigure educarea şi reducarea lor.
Noul Cod penal ce urmează a intra în vigoare prevede cu privire la minor

următoarele: art. 114
(1) Faţă de minorul care, la data săvârşirii infracţiunii, avea vârsta
cuprinsă între 14 şi 18 ani se ia o măsură educativă neprivativă de
libertate.
(2) Faţă de minorul prevăzut în alin. (1) se poate lua o măsură educativă
privativă de libertate în următoarele cazuri:
a) dacă a mai săvârşit o infracţiune, pentru care i s-a aplicat o măsură
educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de
comiterea infracţiunii pentru care este judecat;
b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită
este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă.
În Noul Cod penal din 2009 Limitele răspunderii penale sunt prev. de
Art. 113. – (1) Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde
penal.
_________________________________________________________________________ 93
(2) Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai
dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ.
(3) Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii
Aceste limite ale răspunderii se completează cu limitele pedepselor

prevăzute de art. 115 alin. 1 pct. 1 şi 2 N.C.P.
1.3 Măsuri educative
Noţiune:
Măsurile educative sunt sancţiuni de drept penal speciale pentru minori
care sunt menite să asigure educarea şi reducarea acestora prin instruire
şcolară şi profesională, prin cultivarea în conştiinţa acestora a respectului
faţă de valorile sociale.
Scopul măsurilor educative este acela de a educa şi reduca pe minorul care
a săvârşit o infracţiune, de a asigura o schimbare în conştiinţa acestuia
pentru respectarea valorilor sociale, prin dobândirea unei pregătiri şcolare
şi profesionale care să îi permită o deplină integrare în viaţa socială.
A. Mustrarea (art.102 C.p.)

Este măsura educativă pe care o ia instanţa faţă de minorul care a
săvârşit o infracţiune şi constă în dojenirea acestuia, în arătarea
pericolului social al faptei săvârşite, sfătuindu-l să aibă o conduită bună
în viitor, dovedind că s-a îndreptat, atrăgându-i totodată atenţia că dacă
va săvârşi o nouă infracţiune se va lua faţă de el o măsură mai severă sau
i se va aplica o pedeapsă.
B. Libertatea supravegheată (art.103 C.p.)

Constă în punerea minorului, care a săvârşit o infracţiune, sub
supraveghere deosebită timp de un an.
Supravegherea este încredinţată părinţilor, celui ce l-a înfiat, ori
tutorelui, iar dacă aceştia nu există ori nu pot sigura supravegherea în
condiţii satisfăcătoare instanţa poate dispune încredinţarea, în aceleaşi
condiţii, unei persoane de încredere, apropiate, respectiv rude, de cele
mai multe ori (la cererea acesteia) ori unei instituţii însărcinate cu
supravegherea minorului.
C. Internarea într-un centru de reducare (art.104 C.p.)

Constă în internarea minorului infractor într-un centru de reducare din
subordinea Ministerului Justiţiei în scopul reducării minorului, căruia i
se asigură posibilitatea de a dobândi învăţătura necesară şi o pregătire
profesională potrivit cu aptitudinile sale.
Această măsură se ia de către instanţa de judecată în situaţia în care
consideră că celelalte măsuri nu ar fi fost suficiente pentru îndreptarea
minorului.
94 _________________________________________________________________________
Măsura se poate lua pe o durată nedeterminată şi până la vârsta

majoratului.
D. Internarea într-un institut medical educativ (art.105 C.p)

Este măsura educativă ce constă în internarea minorului infractor care
din cauza stării sale fizice sau psihice are nevoie de un tratament medical
şi totodată de un regim special de reeducare.
Măsura se ia pe o durata nedeterminată şi durează până la împlinirea
vârstei de 18 ani.
Conform Noului Cod penal art. 115 prevede : (1) Măsurile educative sunt
neprivative de libertate sau privative de libertate.
1. Măsurile educative neprivative de libertate sunt:
a) stagiul de formare civică;
b) supravegherea;
c) consemnarea la sfârşit de săptămână;
d) asistarea zilnică.
2. Măsurile educative privative de libertate sunt:
a) internarea într-un centru educativ;
b) internarea într-un centru de detenţie.
(2) Alegerea măsurii educative care urmează să fie
luată faţă de minor se face, în condiţiile art. 114, potrivit
criteriilor prevăzute în art. 74.
1.4 Pedepsele aplicabile minorului
1. Limitele pedepsei aplicabile minorului

Pedepsele ce se pot aplica minorului sunt inchisoarea sau amenda, ca
pedepse principale. Pedepsele complementare nu se aplică minorului.
Minorului nu i se aplică nici pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
2. Aplicarea amenzii pentru minor

Pedeapsa amenzii se poate aplica minorului infractor, in limitele prevăzute de
lege pentru infractiunea săvârşită, reduse însă la jumătate.
3. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicabilă minorului

Pedepsei aplicabile minorului îi sunt incidente toate mijloiacele de
individualizare, inclusiv suspendarea condiţionată a executării acesteia.
4. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub control

Această măsură de individualizare a executării pedepsei închisorii aplicate
minorului a fost introdusă prin dispoziţiile art.110 indice 1 C.p. prin legea
140/1996.
_________________________________________________________________________ 95

Definiţi mustrarea ca măsură educativă aplicabilă minorului

Enumeraţi pedepsele aplicabile minorului
Este măsura educativă pe care o ia instanţa faţă de minorul care a săvârşit o
infracţiune şi constă în dojenirea acestuia, în arătarea pericolului social al faptei
săvârşite, sfătuindu-l să aibă o conduită bună în viitor, dovedind că s-a îndreptat,
atrăgându-i totodată atenţia că dacă va săvârşi o nouă infracţiune se va lua faţă de
el o măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă.
1.8 BIBLIOGRAFIE
26. C. Bulai, Manual de drept penal, Ed. All, Bucureşti, 1997
27. C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, Instituţii de drept penal, Editura Trei, Bucureşti,
2001
1971
96 _________________________________________________________________________

UNITATEA ŞI PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI
Cuprins
UNITATEA ŞI PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI
Consideraţii generale privind unitatea şi

pluralitatea de infracţiuni
Unitatea de infracţiuni şi felurile acesteia
Pluralitatea de infracţiuni
1.1 OBIECTIVE
Învăţarea cunoştinţelor despre unitatea şi pluralitatea de infracţiuni, feluri.
1.2 Consideraţii generale privind unitatea şi pluralitatea de infracţiuni

1. NOŢIUNILE DE UNITATE INFRACŢIONALĂ ŞI
PLURALITATE DE INFRACŢIUNI
Se poate spune că există unitate de infracţiune ori de câte ori o

persoană, prin activitatea desfăşurată, a săvârşit o singură infracţiune, a
realizat conţinutul unei singure infracţiuni, iar pluralitatea de infracţiuni, în
cazurile când aceeaşi persoană, printr-un singur act ori prin acte distincte, a
realizat conţinutul mai multor infracţiuni.
Baza sau criteriul de evaluare în vederea stabilirii unităţii sau
pluralităţii de infracţiuni îl constituie conţinutul infracţiunii.
2. IMPORTANŢA DISTINCŢIEI ÎNTRE UNITATEA

INFRACŢIONALĂ ŞI PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI
- Considerarea unei activităţi materiale complexe ca o singură infracţiune

sau ca mai multe se răsfrânge asupra încadrării juridice a acesteia şi asupra
tratamentului aplicabil făptuitorului.
- Mai multe din instituţiile dreptului penal funcţionează în mod diferit, după
cum sunt aplicate: unei unităţi infracţionale sau unei plurităţi de infracţiuni.
- Există şi o diferenţă calitativăîntre gradul de periculozitate socială şi
gradul de periculozitate al celui ce a săvârşit două sau mai multe infracţiuni.
De subliniat că pluralitatea de infracţiuni este o situaţie de fapt –
care îl priveşte pe infractor, iar nu o circumstanţă a infracţiunilor săvârşite
de acesta.
_________________________________________________________________________ 97
1.3 Unitatea de infracţiuni şi felurile acesteia
1. NOŢIUNE
În literatura juridică s-a arătat că prin unitatea de infracţiune se

înţelege situaţia când o activitate infracţională, formată dintr-o acţiune sau
inacţiune ori din mai multe acţiuni sau inacţiuni se consideră, potrivit stării
de fapt ori potrivit legii, că aceasta constituie o singură infracţiune pentru
care se aplică o singură pedeapsă.
Prin unitatea de infracţiune se înţelege acea situaţie în care
făptuitorul prin activitatea sa a realizat conţinutul unei singure infracţiuni.
2. FELURILE UNITĂŢII DE INFRACŢIUNE
Unitatea de infracţiune este de două feluri : naturală şi legală.

Unitatea naturală rezultă din unitatea acţiunii sau inacţiunii ce
constituie elementul material al infracţiunii. Acţiunea sau inacţiunea
constitutivă este în mod natural unică şi unitară.
Unitatea legală este o creaţie a legiuitorului care, călăuzit de unele
consideraţii de politică penalăşi folosind procedeul absorbţiei, a construit
conţinutul unor infracţiuni prin înglobarea în acelaşi conţinut a unor acte
sau acţiuni distincte ori a unor rezultate multiple.
3. UNITATEA NATURALĂ DE INFRACŢIUNE
3.1 Noţiune
Există unitate naturală de infracţiune ori de câte ori activitatea unei

persoane formată dintr-un act sau mai multe acte, este apreciată, datorită
stării de fapt ori în mod natural, ca o activitate unică prin care s-a realizat
conţinutul unei singure infracţiuni.
Unitatea naturală de infracţiune este alcătuită, în principiu, dintr-o
acţiune sau inacţiune ce produce un singur rezultat periculos şi are la bază o
unică formă de vinovăţie prevăzută de lege.
3.2 Tipuri ale unităţii naturale de infracţiune
În cadrul unităţii naturale de infracţiuni se pot distinge trei tipuri

sau forme de unitate infracţională, şi anume:
Infracţiunea simplă :
- este o formă a unităţii naturale întâlnită frecvent în legislaţia penală şi
constă într-o acţiune care nu trebuie să dureze în timp pentru realizarea
98 _________________________________________________________________________
conţinutului infracţiunii respective.

Prin prisma elementului material, infracţiunea simplă se
particularizează prin faptul că acesta este format dintr-o singură acţiune sau
inacţiune
- rezultatul socialmente periculos este unic.
- momentul consumării coincide cu momentul epuizării.
Infracţiunea continuă :
- este o formă a unităţii naturale de infracţiune, ce se caracterizează prin
aceea că elementul său material, constând într-o acţiune sau inacţiune, se
prelungeşte în timp, în mod natural după momentul consumării până la
încetarea activităţii infracţionale, care se poate datora intervenţiei
făptuitorului, altor persoane, ori organelor competente.
- elementul material constă întotdeauna într-o acţiune sau inacţiune,
care în raport cu natura sa intrinsecă, este susceptibilă de a se prelungi în
timp, în mod natural şi după producerea rezultatului, adică după ce
infracţiunea a ajuns în momentul consumativ.
- acţiunea sau inacţiunea ce constituie elementul material al
infrcaţiunii continue trebuie să-şi păstreze unitatea pe tot parcursul
desfăşurării ei.
- infracşiunile continue permanente se caracterizează printr-o
activitate continuă, care nu cunoaşte momente de dicontinuitate, de
întrerupere
- infracţiunile continue succesive au ca particularitate faptul că, în
desfăşurarea activităţii infracţinale, intervin unele întreruperi, determinate
de natura acesteia, dar fără să transforme unitatea de infracţiune.
- infracţiunea continua are ca specific prelungirea elementului
material peste momentul consumării până la un moment al epuizării faptei.
- prin urmare, la infracţiunea continuă distingem, pe de o parte,
momentul consumării care se înfăptuieşte odată cu realizarea conţinutului
infracţiunii, iar, pe de altă parte, momentul epuizării care coincide cu
încetarea activităţii infracţionale
Stabilirea celor două momente prezintă o deosebită relevanţă în
tragerea la răspundere penală a făptuitorului.
În funcţie de momentul încetării activităţii infracţionale se determină
legea penală aplicabilă în sancţionarea făptuitorului.
Infracţiunea deviată :
- este acea formă a unităţii naturale de infracţiune în care fapta penală se
săvârşeşte fie prin devierea acţiunii de la obiectul sau persoana împotriva
căreia fusese îndreptată la un alt obiect sau la o altă persoană, din cauza
greşelii făptuitorului, fie prin îndreptarea acţiunii asupra altei persoane ori
asupra altui obiect decât acela proiectat a fi vătămat sau periclitat, datorită
erorii în care s-a aflat făptuitorul.
- se poate comite prin două moduri: prin devierea activităţii
infracţionale sau din cauza erorii în care se află făptuitorul.
_________________________________________________________________________ 99
- rezultatul infracţiunii deviate este unul singur, şi anume vătămarea

reală produsă
4. UNITATEA LEGALĂ DE INFRACŢIUNE
4.1 Noţiuni
Există unitate legală de infracţiune atunci când două sau mai multe
acţiuni ori inacţiuni sau două ori mai multe urmări socialmente periculoase,
care ar putea constitui, fiecare în parte, elementul material ori rezultatul
unei infracţiuni distincte sau reunite, prin voinţa legiuitorului, în conţinutul
unei singure infracţiuni, care dobândeşte astfel un caracter complex.
4.2 Tipuri ale unităţii legale de infracţiune
Infracţiunea continuată :
- infracţiunea este continuată când persoana săvârşeşte la diferite intervale
de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care
prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
- condiţii : - unitatea de rezoluţie infracţională
- unitatea de persoană
- pluralitatea de acte să fie săvârşite la diferite intervale de timp
- unitatea de conţinut a infracţiunii
- momentul consumării infracţiunii continuate coincide cu momentul în
care toate condiţiile cerute în cazul acestui tip de infracţiune sunt întrunite.
- infracţiunea continuată se consideră săvârşită pe teritoriul României ori de
câte ori toate acţiunile sau inacţiunile din componenţa sa şi rezultatele
acestora au avut loc pe teritoriul ţării noastre.
- infracţiuni care nu pot fi săvârşite în fomr continuată sunt : omorul,
determinarea sau înlesnirea sinuciderii, nedenunţarea unor infracţiuni.
- în cazul infracţiunii continuate se aplică pedeapsa prevăzută de lege
pentru infracţiunea săvârşită la care se poate adăuga un spor potrivit art. 34
C.pen, privitoare la stabilirea pedepsei în cazul concursului de infracţiuni.
Infracţiunea complexă :
- infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră ca element sau ca
circumstanţă agravantă, o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea
însăşi o faptă prevăzută de legea penală.
- forme : - infracţiunea complexă forma tip sau de bază
- infracţiunea complexă forma calificată sau agravată
- obiectul juridic : este format din două valori şi relaţii sociale de natură
diferită sau chiar de aceeaşi natură.
- subiecţii infracţiunii complexe : este susceptibilă, în principiu, de a fi
comisă de o persoană sau în participaţie penală în oricare din formele sale
100_________________________________________________________________________
(coautorat, instigare, complicitate)
Unitatea infracţiunii continuate şi a celei complexe în lumina N.C.P.

2009
Art. 35. – (1) Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la

diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva
aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte,
conţinutul aceleiaşi infracţiuni. (unicitate de subiect pasiv)
(2) Infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element
constitutiv sau ca element circumstanţial agravant, o acţiune sau o
inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.
Pedeapsa pentru infracţiunea continuată şi infracţiunea complexă în

lumina N.C.P 2009
Art. 36. – (1) Infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa

prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, al cărei maxim se poate
majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu cel mult
o treime în cazul pedepsei amenzii.
(2) Infracţiunea complexă se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege
pentru acea infracţiune.
(3) Infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie depăşită, dacă s-a produs
numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea complexă consumată.
Infracţiunea progresivă :
- este infracţiunea a cărei latură obiectivă, după ce a atinsmomentul
consumativ corespunzător unei anumite infracţiuni, se amplifică prin
producerea de noi urmări vătămătoare, corespunzătoare unei infracţiuni mai
grave.
- este o formă de unitate infracţională în care conţinutul obiectiv se
amplifică sub aspectul rezultatului, în aşa mod încât trecerea de la
conţinutul iniţial al infracţiunii la conţinutul amplificat al acesteia atrage o
schimbare a încadrării juridice, fie într-o infracţiune mai gravă, fie într-o
variantă agravată a aceleiaşi infracţiuni.
Infracţiunea de obicei :
- este infracţiunea ce se săvârşeşte prin repetarea faptei incriminate de un
număr suficient de mare pentru ca, prin această repetare, să rezulte că
făptuitorul desfăşoară activitatea infracţională respectivă de obicei, din
obişnuinţă sau ca îndeletnicire.
- termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă de la data
săvârşirii ultimului act material component al acţiunii incriminate.
_________________________________________________________________________ 101
1.4 Pluralitatea de infracţiuni
1. NOŢIUNEA DE PLURALITATE DE INFRACŢIUNI
Este situaţia în care aceeaşi persoană a săvârşit două sau mai multe
infracţiuni înainte de a fi fost condamnată definitiv pentru vreuna din ele sau a
săvârşit o nouă infracţiune după ce a fost condamnată definitiv pentru o alta
comisă anterior.
Pluralitatea de infracţiuni pentru a fi relevantă din punct de vedere juridic
este necesar ca între cele două sau mai multe infracţiuni care o formează să
existe o legătură personală, să fie săvârşite de aceeaşi persoana.
2. FORMELE PLURALITĂŢII DE INFRACŢIUNI
Formele pluralităţii de infracţiuni sunt: concursul de infracţiuni, recidiva

si pluralitatea de infracţiuni.
2.1 Concursul de infracţiuni
Concursul de infracţiuni este o formă a pluralităţii de infracţiuni şi constă

în existenţa a două sau mai multe infracţiuni, săvârşite de aceeaşi persoană, mai
înainte de a fi intervenit o condamnare definitivă pentru vreuna dîntre ele şi dacă
acestea sunt susceptibile de a fi supuse judecăţii.
Condiţii : - săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni
- infracţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană
- infracţiunile să fie comise înainte de a interveni o condamnare
definitivă pentru vreuna dîntre ele
- infracţiunea săvârşită sau cel puţin două dîntre ele să fie supuse
judecării.
Formele concursului de infracţiuni :
- concursul real de infracţiuni: există atunci când două sau mai multe infracţiuni
au fost săvârşite de aceeaşi persoană înainte de a fi condamnată pentru vreuna
dîntre ele, chiar dacă una dîntre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau
ascunderea altor infracţiuni.
- concursul ideal (formal) de infracşiuni : există ori de câte ori prin acţiunea sau
inacţiunea săvârşită de o persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi
urmărilor pe care le-a produs, se găsesc realizate elementele constitutive a două
sau mai multe infracţiuni.
Pedeapsa în cazul concursului de infracţiuni : s-au consacrat trei sisteme,
şi anume :
Sistemul cumului aritmetic- presupune ca instanţa să stabilească o pedeapsă
determinată pentru fiecare infracţiune concurentă în parte apoi totalizarea
pedepselor stabilite şi obligarea condamnatului la executarea acestora astfel
102_________________________________________________________________________
cumulate.
Sistemul absorbţiei- constă în stabilirea de către instanţă a pedepsei pentru
fiecare infracţiune concurentă şi obligarea condamnatului la executarea pedepsei
cea mai grea care astfel absoarbe în ea toate celelalte pedepse.
Sistemul cumului juridic- constă în stabilirea pedepsei pentru fiecare dîntre
infracţiunile concurente ţi în aplicarea celei mai grele dîntre acestea, care poate
fi sporită în anumite limite, asigurându-se astfel o pedeapsă corespunzătoare
întregii pluralităţi de infracţiuni săvârşite de condamnat.
Pedeapsa complementară şi măsurile de siguranţă în caz de concurs de
infracţiuni : dacă pentru una dîntre infracţiunile concurente s-a stabilit o
pedeapsă complementară, aceasta se aplică alături de pedeapsa închisorii.
Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente : instanţa competentă
să efectueze contopirea pedepselor defintitive aplicate prin hotărâri ale unor
instanţe diferite este intanţa de executare a ultimei hotărâri sau atunci când cel
condamnat se află în stare de deţinere, instanţa corespunzătoare în grad în a
cărei rază teritorială se află locul de deţinere.
Art. 38 din N.C.P prevede cu privire la concursul de infracţiuni faptul că

“ (1) Există concurs real de infracţiuni când două sau mai multe
infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, prin acţiuni sau inacţiuni
distincte,
înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele. Există concurs
real de infracţiuni şi atunci când una din infracţiuni a fost comisă pentru
săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni.
(2) Există concurs formal de infracţiuni când o acţiune sau o inacţiune
săvârşită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a
urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul mai multor
infracţiuni.
Art. 39. – (1) În caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru

fiecare infracţiune în parte şi se aplică pedeapsa, după cum urmează:
a) când s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe
pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe
viaţă;
b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea
mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte
pedepse
stabilite;
c) când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa cea mai
grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse
stabilite;
d) când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se
aplică pedeapsa închisorii, la care se adaugă în întregime pedeapsa
amenzii;
_________________________________________________________________________ 103
e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse
cu amendă se aplică pedeapsa închisorii conform lit. b), la care se adaugă în
întregime pedeapsa amenzii conform lit. c).
(2) Atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin
adăugare la pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul
celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite s-ar depăşi cu 10 ani sau mai
mult maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre
infracţiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20
de ani 13sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente în Noul Cod Penal

din 2009
Art. 40. – (1) Dacă infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior
pentru o infracţiune concurentă, se aplică dispoziţiile art. 39.
(2) Dispoziţiile art. 39 se aplică şi în cazul în care, după ce o hotărâre de
condamnare a rămas definitivă, se constată că cel condamnat mai suferise o
condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă.
(3) Dacă infractorul a executat integral sau parţial pedeapsa aplicată prin
hotărârea anterioară, ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei
aplicate pentru infracţiunile concurente.
(4) Dispoziţiile privitoare la aplicarea pedepsei în caz de concurs de
infracţiuni se aplică şi în cazul în care condamnarea la pedeapsa detenţiunii
pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.
(5) În cazul contopirii pedepselor conform alin. (1) – (4) se ţine seama şi de
pedeapsa aplicată printr-o hotărâre de condamnare pronunţată în
străinătate, pentru o infracţiune concurentă, dacă hotărârea de condamnare
a fost recunoscută potrivit legii.
2.2 Recidiva
Este o formă a pluralităţii de infracţiuni care există când după o

condamnare definitivă la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau la pedeapsa
închisorii mai mare de 6 luni ori după cel puţin trei condamnări la pedeapsa
închisorii de până la 6 luni, neexecutate sau în cazul în care condamnarea
vizează pedeapsa închisorii chiar după executarea acesteia, condamnatul
săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, pentru care legea prevede pedeapsa
detenţiunii pe viaţă ori pedeapsa închisorii mai mare de un an.
Termenii recidivei : primul termen este format întotdeauna dintr-o
condamnare definitivă, fie la pedeapsa detenţiunii pe viaţă fie la pedeapsa
închisorii de o anumită durată, iar al doilea termen este format din săvârşirea din
nou a unei infracţiuni intenţionate de o anumită gravitate.
Condiţii : - existenţa unei condamnări definitive la pedeapsa detenţiunii
pe viaţă ori la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni sau cel puţin trei asemenea
104_________________________________________________________________________
condamnări de până la 6 luni inclusiv.

- săvârşirea unei noi infracţiuni
- atât condamnarea anterioară cât şi noua infracţiune să privească
acelaşi făptuitor.
Modalităţile recidivei :
- recidiva după condamnare sau recidiva post-condamnatorie;
- recidiva după executare sau post-executorie
- recidiva generală
- recidiva specială;
- recidiva absolută şi relativă
- recidiva mare şi mică;
- recidiva cu efect unic şi recidiva cu efecte progresive
- recidiva temporară şi perpetuă;
- recidiva teritorială şi internaţională.
Recidiva post-condamnatorie : există atunci când după rămânerea
definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori la
pedeapsa închisorii mai mult de 6 luni, cel condamnat săvârşeşte din nou o
infracţiune cu intenţie, înainte de începerea execitării pedepsei, în timpul
executării pedepsei sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege
pentru a doua infracţiune este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea mai mare de
un an.
Condiţiile primului termen :
- existenţa unei hotărâri definitive de condamnare a infractorului la
pedeapsa
amenzii indiferent de mărimea acesteia;
- forma de vinovăţie;
- hotărârea de condamnare, care nu trebuie să fie dîntre acelea care,
potrivit legii exclud starea de recidivă potr. Art. 38 C. pen. :
- condamnările pentru infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii;
- condamnările pentru infracţiuni ulterior amnistiate;
- condamnările pentru fapte ulterior dezincriminate.
Condiţiile celui de-al doilea termen :
- infractorul să săvârşească din nou o infracţiune cu intenţie;
- pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită din nou să
fie detenţiunea pe viaţă sai închisoarea mai mare de un an;
- infracţiunea respectivă trebuie săvârşită înainte de executarea
pedepsei anterioare, în timpul executării acesteia sau în stare de
evadare.
Recidiva post-executorie : există atunci când după executarea unei
pedepse cu închisoarea mai mare de 6 luni, după graţierea totală sau a restului
de pedeapsă ori după împlinirea termenului de prescripţie a executării unei
asemenea pedepse sau a pedepsei detenţiunii pe viaţă, cel condamnat săvârşeşte
din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii
pe viaţă ori a închisorii mai mare de un an.
_________________________________________________________________________ 105
Condiţii :
- pedeapsa detenţiunii pe viaţă să fie considerată executată;
- infracţiunea pentru care s-a executat pedeapsa să fie intenţionată;
- hotărârea de condamnare să nu fie dîntre cele prevăzute de art. 38
alin.1 C.pen ori pentru aceasta să fi intervenit reabilitarea sau să nu
se fi împlinit termenul de reabilitate.
- Săvârşirea infracţiunii să aibă loc după data terminării executării
pedepsei, după data publicării actului normativ de graţiere totală
sau a restului de pedeapsă;
Mica recidivă : există recidivă şi atunci când după condamnarea la cel
puţin trei pedepse cu închisoare până la 6 luni sau după executare, după
graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescrierea executării a cel
puţin trei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu
intenţie, pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori pedeapsa
închisorii mai mare de un an.
Condiţii:
- existenţa a cel puţin trei condamnări definitive la pedeapsa
închisorii de până la 6 luni
- toate cele trei infracţiuni să fie săvârşite cu intenţie iar
condamnările pentru acestea să nu facă parte din cele prevăzute de
art. 38 C.pen.
Pedeapsa în caz de recidivă :
Pedeapsa postcondamnatorie – pedeapsa stabilită pentru infracţiunea
săvârşită ulterior şi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea anterioară se contopesc
după regulile privitoare la concursul de infracţiuni prevăz. de art. 34 şi 35 C.pen.
Pedeapsa postexecutorie – instanţa poate aplica făptuitorului recidivist o
pedeapsă până la maximul special.
Noul Cod penal are cu privire la recidivă următorul conţinut
Art. 41. – (1) Există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri
de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an şi până la reabilitare
sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârşeşte din nou o
infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii de un an sau mai mare.
(2) Există recidivă şi în cazul în care una dintre pedepsele prevăzute în alin. (1)
este detenţiunea pe viaţă.
(3) Pentru stabilirea stării de recidivă se ţine seama şi de hotărârea de
condamnare pronunţată în străinătate, pentru o faptă prevăzută şi de legea
penală română, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii.
106_________________________________________________________________________
Condamnări care nu atrag starea de recidivă
Art. 42. – La stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile de

condamnare privitoare la:
a) faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală;
b) infracţiunile amnistiate;
c) infracţiunile săvârşite din culpă.
Pedeapsa în caz de recidivă
Art. 43. – (1) Dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau
considerată ca executată se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă,
pedeapsa stabilită pentru aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară
neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta.
(2) Când înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca
executată sunt săvârşite mai multe infracţiuni concurente, dintre care cel puţin
una se află în stare de recidivă, pedepsele stabilite se contopesc potrivit
dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni, iar pedeapsa rezultată se
adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din
aceasta.
(3) Dacă prin însumarea pedepselor în condiţiile alin. (1) şi alin. (2) s-ar
depăşi cu mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru
cel
puţin una dintre infracţiunile săvârşite pedeapsa prevăzută de lege este
închisoarea de 20 de ani sau mai mare, în locul pedepselor cu închisoarea se
poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
(4) Când pedeapsa anterioară sau pedeapsa stabilită pentru infracţiunea
săvârşită în stare de recidivă este detenţiunea pe viaţă, se va executa pedeapsa
detenţiunii pe viaţă.
(5) Dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca
executată, se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, limitele speciale
ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracţiune se majorează cu
jumătate.
(6) Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru noua
infracţiune şi mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau considerată ca
executată se descoperă că cel condamnat se află în stare de recidivă, instanţa
aplică dispoziţiile alin. (1) – (5). 15
(7) Dispoziţiile alin. (6) se aplică şi în cazul în care condamnarea la pedeapsa
detenţiunii pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.
_________________________________________________________________________ 107
1.1 Pluralitatea intermediară
Există pluralitate intermediară în cazul în care după condamnarea

definitivă a infractorului pentru o infracţiune săvârşită anterior, acesta săvârşeşte
din nou o infracţiune, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul
executării acesteia sau în stare de evadare şi nu sunt îndeplinite condiţiile cerute
de lege pentru existenţa stării de recidivă.
Prin urmare, este vorba de o pluralitate de infracţiuni care nu constituie
concurs de infracţiuni întrucât infractorul a fost condamnat definitiv pentru o
infracţiune şi apoi înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării
acesteia sau în stare de evadare, săvârşeşte din nou o infracţiune, fără însă a fi
indeplinite condiţiile cerute de lege pentru existenţa recidivei.
În cazul pluralităţii intermediare de infracţiune se aplică, în sancţionarea
făptuitorului, regulile de la concursul de infracţiuni.
Cazurile în care există pluralitate intermediară sunt numeroase şi
presupun existenţa unei condiţii pozitive sau existenţa unei condiţii negative
care împiedică realizarea recidivei post-condamnatorii.
Astfel, principala condiţie pozitivă de existenţă a recidivei post-
condamnatorii este ca primul termen să constea într-o condamnare mai mare
sau egală de 6 luni; per a contrario, dacă primul termen este o condamnare mai
mică sau egală cu 6 luni de închisoare sau este amenda, atunci va exista
pluralitate intermediară.
O condiţie negativă a recidivei post-condamnatorii este ca infracţiunea la
care se referă primul termen al recidivei să nu fie săvârşită din culpă sau în
timpul minorităţii ; daca această condiţie nu este îndeplinită atunci nu va mai
exista recidivă ci pluralitate intermediară.
Cu privire la pluralitatea intermediară Noul Codul Penal ce urmează a intra

în vigoare stipulează faptul că “ (1) Există pluralitate intermediară de
infracţiuni când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi
până la data la care pedeapsa este executată sau considerată ca executată,
condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune şi nu sunt întrunite condiţiile
prevăzute de lege pentru starea de recidivă.
(2) În caz de pluralitate intermediară, pedeapsa pentru noua infracţiune şi
pedeapsa anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor de la concursul de
infracţiuni.

Care sunt modalităţile recidivei.

Pedeapsa in caz de recidivă.
- după condamnare şi după executare;
- generală şi specială;
108_________________________________________________________________________
- mare şi mică;
- temporară şi perpetuă;
- cu efect unic şi cu efecte progresiv;
- teritorială şi internaţională.
1.8 BIBLIOGRAFIE
2001
1971
_________________________________________________________________________ 109

PLURALITATEA DE INFRACTORI
Cuprins
PLURALITATEA DE INFRACTORI
Formele pluralităţii de infractori

Participaţia penală
Felurile participaţiei penale
1.1 OBIECTIVE
Asimilarea cunoştinţelor despre felurile şi modalităţile participaţiei
penale.
1.2 Formele pluralităţii de infractori
Noţiune:
Prin plutalitatea de infractori este desemnată situaţia în care mai
multe persoane săvârşesc o singură infracţiune.
Pluralitatea de infractori se caracterizează prin cooperarea mai multor
persoane la săvârşirea unei infracţiuni.
Formele pluralităţii de infractori:
În doctrina penală pluralitatea de infractori este cunoscută sub trei
forme:
1. pluralitate naturală
2. pluralitate constituită
3. pluralitate ocazională
1. Pluralitatea naturală- este forma pluralităţii de infractori în care
cooperarea mai multor persoane la comiterea faptei este cerută de însăşi
natura acesteia.
Unele infracţiuni presupun cooperarea a două persoane şi de aceea se
mai numesc şi infracţiuni bilaterale.( ex. Bigamia, adulter, încăierarea, etc.)
Pluralitatea naturală de infractori are ca specific considerarea ca autor
a fiecăriu participant şi drept urmare răspunderea penală a fiecăruia se
stabileşte în funcţie de rezultatul produs.
2. Pluralitatea constituită- este forma pluralităţii de infractori, ce
presupune gruparea mai multor persoane pentru săvârşirea de infracţiuni.
Pluralitatea constituită există indiferent dacă s-au săvârşit sau nu fapte
infracţionale dîntre cele care şi le-au propus cei care s-au constituit.
3. Pluralitatea ocazională- sau participaţia penală este forma
pluralităţii de infractori în care, la comiterea faptei prevăzute de legea
penală participă un număr mai mare de persoane decât era necesar.
110_________________________________________________________________________
1.3 Participaţia penală
Noţiune: Participaţia penală sau pluralitatea ocazională de infractori

desemnează situaţia în care la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală au participat mai multe persoane decăt era necesar potrivit acelei
fapte.
Natura juridică a particiapţiei

În ştiinţa dreptului penal s-au exprimat două puncte principale de
vedere cu privire la natura juridică a participaţiei : acela al complicităţii,
delict distinct şi al unităţii de infracţiune.
Potrivit primului punct de vedere, complicitatea ca delict distinct,
în caz de participaţie, se comit atâtea infracţiuni câţi participanţi există.
Al doilea punct de vedere, unitatea de infracţiune, care este susţinut
de majoritatea penaliştilor consideră că toţi participanţii răspund pentru
aceeaşi infracţiune, deoarece participaţia nu este o infracţiune, ci un mod de
săvârşirea a acesteia.
Acest punct de vedere este consacrat şi în Codul nostru penal în art.
23 care prevede că „participanţii sunt persoanele care contribuie la
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală”.
Din adoptarea punctului de vedere ce susţine unitatea infracţiunii în
caz de participaţie, decurg următoarele consecinţe juridice.
- infracţiunea se consideră comisă la data consumării ei sau rămânerii
în formă de tentativă, indiferent de momentul în care fiecare participant şi-a
adus contribuţia.
- prescripţia răspunderii penale începe să curgă din momentul
consumării infracţiunii sau a rămânerii acesteia în formă de tentativă.
- prejudiciul cauzat se datorează actelor comune şi nu actului separat
al fiecărui participant.
- există o solidaritate a răspunderii civile a inculpaţilor pentru
faptele prejudiciabile comise.
- dacă instigarea şi complicitatea au avut loc sub imperiul unei legii,
iar executarea acţiunii (inacţiunii) sub acela al altei legi, se va aplica tuturor
legea care sancţionează actele de executare.
- locul săvârşirii faptei este acela unde s-a comis actul de executare
- între participanţi există o solidaritate pasivă
- deasemenea decurge şi o solidaritate activă între ei
- o probă care ţine de faptă dacă este invocată în favoarea unui
participant, poate fi invocată şi de ceilalţi, iar dacă este în defavoarea unuia
poate fi opusă şi celorlaţi ;
- unitatea de infracţiune reiese şi din aceea că nu este posibilă
participarea la vreuna din formele participaţiei.
- tuturor participanţilor li se aplică aceeaşi pedeapsă şi între aceleaşi
_________________________________________________________________________ 111
limite legale prevăzute prin fapta comisă.
Condiţiile participaţiei penale:

a) să se fi comis o faptă prevăzută de legea
penală, faptă ce poate fi consumată ori
rămasă în faza de tentativă pedepsibilă .
b) la comiterea faptei să-şi fi adus
contribuţia mai multe persoane decât era
necesar potrivit naturii faptei.
Contribuţia făptuitorilor la săvârşirea
faptei poate fi prin acte de executare
directă şi nemijlocită – de autor sau de
complice
c) Din punct de vedere subiectiv,
participaţia este condiţionată de
săvârşirea faptei cu intenţie de către cel
puţin unul dintre participanţi şi anume
de către instigator sau complice.
d) Intenţia fiecărui participant este
caracterizată de cunoştiinţa acestuia că
săvârşeşte acte caracteristice unui mod
de participare, unită cu ştiinţa şi voinţa
de a se asocia astfel la comiterea unei
fapte prevăzute de legea penală.
e) Calificarea faptei comise prin
contribuţia mai multor persoane ca
infracţiune.
f) între participanţi este necesar să existe o
înţelegere cu privire la cooperarea
acestora pentru comiterea faptei
1.4 Felurile participaţiei penale
A. După criteriul atitudinii psihice faţă de rezultatul faptei comise

cu voinţă comună de a coopera se disting: -participaţie proprie
- participaţie improprie
a) Participaţia proprie- se mai numeşte şi participaţie propriu-zisă sau
perfectă şi se caracterizează prin aceea că toţi participanţii la săvârşirea
infracţiunii acţionează cu aceaşi formă a vinovăţiei.- intenţie sau culpă .
b) Participaţia improprie - sau imperfectă se caracterizează prin aceea că
participanţii nu acţionează cu aceaşi formă a vinovăţiei.
112_________________________________________________________________________
B. După criteriul contribuţiei participanţilor la comiterea infracţiunii

a) participaţie omogenă – atunci când toţi participă la săvârşire faptei în
aceeaşi calitate , de coautori.
b) participaţie eterogenă – atunci când participanţii, prestând o
contribuţie diferenţiată, cooperează la săvârşirea faptei prevăzută de legea
penală în calităţi diferite, de instigatori sau de complici.
C. După importanţa contribuţiei participanţilor la săvârşirea faptei şi
producerea rezultatului
a) participaţia este principală- când prin contribiţia participantului se
realizează conţinutul infracţiunii.
b) participaţia este secundară- când contribuţiile participanţilor nu se
înscriu în realizarea acţiunii sau inacţiunii ce reprezintă fapta incriminată.
Autoratul şi coautoratul
Autoratul – este forma de participaţie penală în care o persoană
săvârşeşte prin acte de executare fapta prevăzută de legea penală.
Autoratul, ca formă de participaţie presupune cooperarea şi a altor
persoane la comiterea infracţiunii în calitate de instigator, de complici. Este
forma esenţială şi necesară, fără de care nu pot exista celelalte forme de
participaţie.
Coautoratul - este forma de participaţie în care, la săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală, şi-au adus contribuţia în mod nemijlocit două sau mai
multe persoane.
a) coautoratul presupune contribuţia a cel puţin două persoane la
comiterea faptei, contribuţii ce reprezintă elementul material al laturii obiective
a infracţiunii.
b) Sub raport subiectiv ca formă a participaţiei proprii presupune
săvârşirea actelor de executare de către toţi participanţii cu aceaşi formă de
vinovăţie.
Realizarea nemijlocită a acţiunii materiale specifice unei infracţiuni
determinate are loc, de regulă, printr-un act unic.
Actele componente ale procesului de executare pot avea şi aparenţa unei
succesiuni de menifestări înlesnitoare dar acestea aparţin executării, nu pregătirii
infracţiunii.
Coautorul poate exista numai la executare, deci din momentul în care
începe realizarea acţiunii care face parte din latura obiectivă a infracţiunii,
executare care indică cel puţin existenţa tentativei ca formă a infracţiunii.
Coautoratul poate exista şi în aczul infracţiunilor din culpă şi se realizează
atunci când două sau mai multe persoane, acţionând din culpă, au săvârşit
fiecare, simultan sau succesiv, acte de executare a faptei ilicite prin s-a produs
acelaşi rezultat socialmente periculos.
Privite prin prisma raportului de cauzalitate, acţiunile coautorilor pot fi
considerate cauze în producerea efectului, adică a urmărilor socialmente
periculoase, unele cauze principale cere determină singure efectul, altele cauze
secundare, care nu produc efectul.
_________________________________________________________________________ 113
În caz de desistare, înainte de descoperirea faptei, pentru a fi apărat de

răspundere penală, coautorul trebuie să ia măsuri de a-i împiedica şi pe ceilalţi
să săvâeşească fapta prevăzută de legea penală.
În cazul infracţiunilor proprii, unde legea cere pentru subiectul activ o
anumită calitate, pentru existenţa coautoratului este necesar ca toţi participanţii
să aibă asemenea calităţi.
Infracţiuni ce nu pot fi comise în coautorat

-infracţiunile omisive art. 263 C pen.
- infracţiunile cu autor unic art. 260 C. pen
- infracţiunile proprii.
Instigarea – este forma participaţiei penale ce constă în fapta de

determinare cu intenţie, prin orice mijloace de către o persoană numită instigator
a altei persoane numită instigat, să săvârşească o faptă prevăzută de legea
penală.
Noţiunea de instigare rezultă din dispoz. art. 25 C. pen. care prevede că
instigator este persoana care, cu intenţie, determină o altă persoană să
săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.
Condiţii : a) între obiectul juridic al faptei săvârşite de autor şi

obiectul juridic al instigării, să existe identitate, întrucât autorul nu face decât
să execute fapta a cărei săvârşire a fost hotărâtă de către instigator.
b) Pentru eficienţa instigării este necesară cel puţin prezenţa a doi
subiecţi, a două persoane, una care desfăşoară activitatea de instigare –
instigatorul – iar aalta asupra căreia se efectuează această activitate –
instigatul.
Instigator poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile prevăzute de
lege pentru a fi subiect al infracţiunii.
Instigarea poate fi săvârşită de către una ori mai multe persoane, care
determină simultan sau succesiv, aceeaşi persoană la săvârşirea unei infracţiuni.
Dacă există doi sau mai mulţi instigatori vor fi denumiţi coinstigatori şi primesc
această calitate în cazul când au acţionat în înţelegere şi cu voinţa de a coopera.
Instigat pote fi, deasemenea, orice persoană fizică, indiferent dacă
îndeplineşte sau nu condiţiile generale pentru a fi subiecţ al infracţiunii, asupra
căreia însă se exercită activitatea de determinare.
Este necesară o activitate de determinare de către instigator asupra
instigatului, în vederea săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală.
c) Pentru existenţa instigării se mai cere ca activitatea instigatorului să
fi avut drept urmare determinarea instigatului de a săvârşi fapta prevăzută
de legea penală, pe care o şi execută ulterior.
d) În sfârşit, activitatea de determinare să fie săvârşită cu intenţie,
adică instigatorul este conştient că prin activitatea sa determină pe cel instigat la
săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală şi acest rezultat vătămător pentru
114_________________________________________________________________________
societate îl urmăreşte sau doar acceptă posibilitatea apariţiei lui.
Felurile instigării :
Instigare proprie- sau perfectă se caracterizează prin realizarea unei

concordanţe sub raport subiectiv între instigator şi instigat= şi instigatul
săvârşeşte fapta cu intenţie.
instigare improprie- sau imperfectă este caracterizată prin lipsa
coeziunii psihice între instigator şi instigat. Instigatul săvârşeşte fapta din culpă
sau chiar cu vinovăţie (art. 31 C.p.)
instigare simplă- când mijloacele de determinare sunt simple

instigare calificată- când pentru determinarea instigatului se folosesc
mijloace deosebite .
Unitatea şi pluralitatea de instigatori. După nr. persoanelor ce

desfăşoaro activitate de instigare se disting:
a) instigare cu un singur instigator
b) coinstigarea – presupune cooperarea mai multor persoane la
determinarea uneia sau unor persoane să săvârşească o faptă prevăzută
de legea penală .
Instigarea individulă- când activitatea de determinare se desfăşoară

asupra unei persoane sau asupra mai multor persoane determinate
Instigare colectivă- se caracterizeză prin instigarea unui număr
nedeterminat de persoane să săvârşească o infracţiune sau infracţiuni.
Instigare imediată- instigatorul se adresează nemijlocit instigatorului

pentru determinarea instigatului la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.
Instigare mediată- când determinarea are loc prin intermediul altei
persoane.
Instigare evidentă sau deschisă sau explicită – instigatorul expune

deschis scopul său, de a-l convinge la săvârşirea faptei pe instigat
Instigare insidoasă sau ascunsă-cănd instigatorul nu dă în vileag rolul
său.
Instigarea izbutită şi instigarea neizbutită – după rezultatul obţinut în
determinarea instigatului la săvârşirea faptei prevăzută de legea penală se
disting:
a) instigarea cu efect pozitiv, reuşită- când instigatorul a reuşit să
determine pe instigat sa accepte hotărârea de a săvârşi infracţiunea.
b) instigarea cu efect negativ când instigatorul nu a reuşit să determine
_________________________________________________________________________ 115
pe instigat sa accepte hotărârea de a săvârşi infracţiunea.
Instigarea neurmată de executare – atunci când instigatorul instigă,

instigatul acceptă, dar ulterior fie nu trecece la executarea faptei penale, fie se
desistă sau împiedică producerea rezultatului. art. 29 C. Pen.
Complicitatea- este forma participaţiei penale ce constă în fapta unei

persoane care cu intenţie înlesneşte sau ajută în orice mod la comiterea unei
fapte prevăzute de legea penală ori promite, înainte sau în timpul săvârşirii
faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe infractor,
chiar dacă, după savărşirea faptei, promisiunea nu este îndeplinită.
Condiţiile complicităţii
Pentru a exista complicitate, este necesar să fie îndeplinite următoarele
condiţii cumulativ.
a) complicitatea presupune drept condiţie de bază a existenţei sale
comiterea de către autor a unei fapte prevăzute de legea penală, fie în
formă consumată fie în forma unei tentative pedepsibile.
Complice poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale
pentr a răspunde penal.
b) desfăşurarea de către complice a unei activităţi menite să
înlesnească, să ajute,pe autor la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.
Complice poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale
penteu a răspunde penal. La săvârşirea unei infracţiuni poate exista un singur
complice sau mai mulţi. „Înlesnirea,, priveşte activităţile complicelui
desfăşurate anterior comiterii infracţiunii care se situează în faza de pregătire a
săvârşirii infracţiuni.
„Ajutorul”dat de complice priveşte activităţile desfăşurate de acesta în
timpul executării faptei de către autor.
Promisiunea de tăinire sau de favorizare a infractorului constituie un
mijloc de întărire a rezoluţiei infracţionale luată de altă persoană, o încurajare a
autorului.
c) săvârşirea actelor de ajutor sau de înlesnire numai cu intenţie directă,
indirectă sau chiar cu intenţie depăţită.
Felurile complicităţii
a) complicitatea morală şi materială

b) complicitate anterioară sau concomitentă
c) complicitate nemijlocită şi mijlocită
d) complicitate prin acţiune şi prin inacţiune
1. Aspecte ale complicităţii morale:
116_________________________________________________________________________
Complicitatea morală constă în activitatea desfăşurată de către complice,

pe care se ajută din punct de vedere moral la pregătirea sau executarea unei
infracţiuni.
Un prim aspect al complicităţii morale se referă la activitatea de întărire a
rezoluţiei infracţională luată de autorul infracţiunii sau de întreţinere a acesteia.
Un al doilea aspect este acela al sfaturilor date de complice, al
instrucţiunilor de felul cum să comită infracţiunea sau chiar al procurării de
informaţii şi date cu privire la împrejurările, modalitatea, locul timpul săvârşirii
infracţiunii, despre victimă, etc.
Tot aspect al complicităţii morale este şi prezenţa complicelui la locul
săvârşirii faptei pe baza înţelegerii prealabile cu autorul.
Promisiunea de ajutor făcută de complice înainte sau în timpul săvârşirii
faptei ca va tăinui bunurile provenite din infracţiune ori ca va favoriza pe
făptuitor.
Complicitatea materială – constă într-o activitate de ajutare, înlesnire

efectivă sau sprijinire materială la pregătirea sau executarea faptei
săvârşită de autor.
Ajutorul material îmbracă mai multe aspecte care se pşrezintă sub mai
multe forme.
- Procurarea pentru autor a unor instrumente sau mijloace cu
ajutorul cărora acesta săvârşeşte fapte penală, cum ar fi: obiecte, arme
substanţe.
Se va considera că o persoana a procurat mijloacele numai atunci când le-
a pus efectiv la dispoziţia autorului (coautorului), prin predarea lor, indiferent că
o va face personal ori prin intermediul altei persoane.
- Confecţionarea sau adaptarea pentru autor a unor instrumente ori
mijloace cu care să săvârşească fapta periculoasă.
- Înlesnirea sau ajutorul material dat de complice în timpul săvârşirii
faptei.
2. Ţinând seama de momentul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală,

complicitatea poate fi anterioară sau concomitentă.
- Complicitatea anterioară constă în atribuţia dată înainte de
săvârşirea faptei
- Complicitatea concomitentă constă în contribuţia dată concomitent
cu săvârşirea faptei şi anume acte de ajutor în cursul executării.
3. În raport de relaţia dintre activităţi – a complicelui şi cea a autorului –

complicitate mijlocită şi nemijlocită.
- complicitatea mijlocită există atunci când sprijinul este dat prin
intermediul altui participant.
- complicitatea nemijlocită există atunci când sprijinul este acordat
de complice direct autorului.
_________________________________________________________________________ 117
4. În funcţie de forma pe care o îmbracă ajutorul dat autorului

complicitatea este prin acţiune sau prin inacţiune.
- complicitatea prin acţiune constă din neîndeplinirea de către
complice a unor acte pe care era obligat să le îndeplinească, neîndeplinire
care constituie o înlesnire sau un ajutor dat cu intenţie la săvârşirea faptei
ilicite, de ex. portarul nu încuie uşa pentru ca autorul să poată intra.
AUTORUL ŞI PARTICIPANŢII ÎN NOUL COD PENAL
Autorul şi coautorii Art. 46. – (1) Autor este persoana care săvârşeşte în
mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală.
(2) Coautori sunt persoanele care săvârşesc nemijlocit aceeaşi faptă prevăzută
de legea penală.
Instigatorul Art. 47. – Instigator este persoana care, cu intenţie, determină o

altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.
Complicele Art. 48. – (1) Complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte
sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
(2) Este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul
săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza
pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.
Pedeapsa în cazul participanţilor
Art. 49. – Coautorul, instigatorul şi complicele la o infracţiune săvârşită cu

intenţie se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La
stabilirea pedepsei se ţine seama de contribuţia fiecăruia la săvârşirea
infracţiunii, precum şi de dispoziţiile art. 74.
PARTICIPAŢIA IMPROPRIE
(IMPERFECTĂ)
Este acea formă de participaţie penală la care persoanele care săvârşesc

prin voinţă comună, o faptă prevăzută de legea penală, nu au toate aceeaşi
atitudine psihică, nu acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie, unii participanţi
lucrând cu intenţie alţii din culpă sau fără vinovăţie.
În literatura de specialitate şi sub influenţa ei şi în practica judiciară
existenţa paricipaţiei improprii a fost contestată.
Este aşa- numita teorie a autorului mediat. Potrivit acestei teorii, de vreme
ce autorul imediat nu răspunde penal şi nu poate fi subiect al infracţiunii,
adevăratul autor trebuie considerat cel care l-a determinat cu intenţie să
săvârşească fapta, adică autorul mediat care s-a folosit de autorul imediat ca de o
118_________________________________________________________________________
simplă unealtă, ca de un animal.

Într-o altă opinie se arată că participaţia improprie este o realitate, iar
reglementarea ei legală o necesitate.
Conform premisei adevărate, că ceea ce constituie unitatea în raport cu
care stabileşte pluralitatea participanţilor nu este infracţiunea, aşa cum se
consideră în cadrul celelilalte teorii, ci fapta prevăzută de legea penală, ca
manifestare obiectivă la a cărei săvârşire unii dintre participanţi pot contribui cu
intenţie, iar alţii din culpă ori fără vinovăţie, pentru existenţa participaţiei fiind
suficientă voinţa comună a participanţilor de a săvârşi fapta.
Modalitatea intenţie şi culpă
Constă în determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod cu inţenţie la

săvârşirea din culpă de către altă persoană a unei fapte prevăzută de legea
penală.
Ceea ce caracterizează această modalitate a participaţiei improprii este
faptul că autorul săvârşeşte fapta din culpă, fiind însă determinat cu intenţie de
către o altă persoană (instigator) ori sprijinit tot cu intenţie de un alt participant
(complice). În acest caz, autorul nu-şi dă seama că este determinat ori ajutat în
comiterea faptei.
Modalitatea intenţiei şi lipsa de vinovăţie.
Constă în determinarea, ajutarea sau înlesnirea în orice mod cu intenţie la

săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o persoană care
acţionează fără vinovăţie.
În ceea ce priveşte contribuţiile participanţilor, determinarea cu intenţie la
săvârşirea faptei va fi considerată instigare, iar înlesnirea sau ajutarea tot
intenţionată, complicitatea, astfel că aceşti participanţi vor răspunde în calitatea
lor pentru infracţiunea intenţionată.
Noul Cod Penal prin prisma prevederilor Art. 52. prevede că – (1) Săvârşirea
nemijlocită, cu intenţie, de către o persoană, a unei fapte prevăzute de legea
penală la care, din culpă sau fără vinovăţie, contribuie cu acte de executare o
altă persoană, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta
comisă cu intenţie.
(2) Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la
săvârşirea din culpă de către o altă persoană, a unei fapte prevăzute de legea
penală, se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenţie.
(3) Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană care
comite acea faptă
fără vinovăţie, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea
_________________________________________________________________________ 119
infracţiune.
(4) Dispoziţiile art. 50 şi art. 51 se aplică în mod corespunzător.

Definiţi complicitatea
Enumeraţi felurile instigării
Este forma participaţiei penale ce constă în fapta unei persoane care cu intenţie
înlesneşte sau ajută în orice mod la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală ori
promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din
aceasta sau că va favoriza pe infractor, chiar dacă, după savărşirea faptei,
promisiunea nu este îndeplinită.
1.8 BIBLIOGRAFIE
2001
1971
120_________________________________________________________________________

RĂSPUNDEREA PENALĂ
Cuprins
RĂSPUNDEREA PENALĂ
Noţiune
Principiile răspunderii penale
1.1 OBIECTIVE
Aprofundarea cunoştinţelor privitoare la principiile răsunderii penale în
dreptul penal român.
1.2 Noţiune
Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice şi reprezintă
consecinţa nesocotirii dispoziţiei normei juridice penale.
Răspunderea penală apare, ca fiind însăşi raportul juridic de conflict,
de constrângere, raport juridic complex, cu drepturi şi obligaţii specifice
pentru subiectele participante.
1.3 Principiile răspunderii penale
Prin principiile ale răspunderii penale se înţeleg acele idei de bază,

diriguitoare, ce se regăsesc în normele de reglementare a răspunderii
penale.
Principiile răspunderii penale în general
1. Principiul lagalităţii penale în special

Presupune că apariţia, desfăşurarea ca şi soluţionarea raportului
penal are loc pe baza legii şi în strictă conformitate cu aceasta .
Legalitatea răspunderii penale presupune legalitatea incriminării şi
legalitatea sanvţiunilor de drept penal.
2. Infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale
Este principiul care îşi găseşte deplină consacrare în dispoziţiile art.
17 alin. 2 C. p. – răspunderea penală se întemeiază numai pe săvârşirea
unei infracţiuni, adică a unei fapte prevăzute de legea penală, săvârşită cu
vinovăţia cerută de lege şi care prezintă pericolul social concret al unei
infracţiuni .
_________________________________________________________________________ 121
3 . Principiul umanismului
În domeniul răspunderii penale principiul umanismului îşi găseşte
expresia în condiţiile şi conţinutul constrângerii juridice, care intervine în
cazul săvârşirii infracţiunii ca şi prin prevederea pentru destinatarii legii
penale a unor exigenţe cărora aceştia li se pot conforma .
4. Principiul răspunderii penale personale
Presupune că răspunderea penală revine numai persoanei care a
săvârşit ori a participat la săvârşirea unei infracţiuni. Răspunderea penală
nu poate intervani pentru fapta altuia .
5. Principiul unicităţii răspunderii penale
În conformitate cu acest principiu, răspunderea penală pentru o faptă
săvârşită este unică, adică se stabileşte o singură dată, iar dacă raportul
juridic de răspundere penală se stinge, acesta nu mai poate reacţiona în
viitor.
6. Principiu inevitabilităţii răspunderii penale
Acest principiu presupune că oricine săvârşeşte o infracţiune trebuie
să răspundă penal. Răspunderea penală este o consecinţă inevitabilă a
săvârşirii unei infracţiuni.
7. Principiu individualizării răspunderii penale
Potrivit acestui principiu răspunderea penală trebuie să fie
diferenţiată în funcţie de gravitatea infracţiunii, de persoana infractorului
pentru a asigura atât sancţionarea corectă a infractorului cât şi realizarea
prevenţiunii generale şi speciale
8. Principiu prescriptibilităţii răspunderii penale
Răspunderea penală, camijloc de realizare a ordinii de drept prin
constrângere, pentru a fi eficientă, trebuie să intervină promt, cât mai
aproape de momentul săvârşirii infracţiunii.
Cu cât răspunderea penală intervine mai târziu, faţă de data săvârşirii
infracţiunii cu atât eficienţa ei scade .

Ce presupune principiul individualizării răspunderii penale?

Definiţi noţiunea răspunderii penale
Potrivit acestui principiu răspunderea penală trebuie să fie diferenţiată în funcţie de
gravitatea infracţiunii, de persoana infractorului pentru a asigura atât sancţionarea
corectă a infractorului cât şi realizarea prevenţiunii generale şi speciale.
1.7 BIBLIOGRAFIE
1971
122_________________________________________________________________________

ÎNLOCUIREA RĂSPUNDERII PENALE
Cuprins
ÎNLOCUIREA RĂSPUNDERII PENALE
Noţiune
Condiţii privitoare la infracţiune
1.1 OBIECTIVE
Asimilarea cunoştinţelor referitoare la modalitatea înlocuirii răspunderii
penale
1.2 Noţiune
Înlocuirea răspunderii penale poate fi definită ca fiind instituţia

juridică în baza căreia instanţa de judecată înlocuieşte, în condiţiile
prevăzute de lege, răspunderea penală cu altă formă de răspundere juridică
ce atrage o sancţiune cu caracter administrativ.
Atât răspunderea înlocuitoare ce atrage aplicarea unei sancţiuni cu
caracter administrativ, cât şi răspunderea penală au ca temei săvârşirea unei
infracţiuni, adică a unei fapte ce prezintă pericolul social concret al unei
infracţiuni, care este săvârşită cu vinovăţia cerută de lege şi care este
prevăzută de legea penală.
Înlocuirea răspunderii penale ca instituţie a dreptului penal este
reglementată prin dispoziţiile art. 90, 91 şi art. 98 din C. p. unde sunt
stabilite condiţiile în care se poate dispune şi sancţiunile extrapenale
aplicabile.
1.3 Condiţiile privitoare la infracţiune.
Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este

închisoarea de cel mult un an sau amendă, ori s-au săvârşit infracţiunile
prevăzute de art. 208, 213, 215 alin. 1, 215 indice 1, 219 alin, dacă valoarea
pagubei nu depăşeşte 100.000 lei sau infracţiunea prevăzută în art. 249
dacă valoarea pagubei nu depăşeşte 500.000 lei .
După cum se poate observa în dispoziţiile de mai sus sunt prevăzute
condiţii distincte pentru diferite infracţiuni.
1. Înlocuirea răspunderii penale va putea fi dispusă pentru acele
_________________________________________________________________________ 123
infracţiuni la care pedeapsa prevăzută de lege este de cel mult un an sau

amendă indiferent de paguba pricinuită.
2. Cea dea doua grupă de infracţiuni pentru care este posibilă
înlocuirea răspunderii penale priveşte infracţiunile precis delimitate în lege
şi anume: furtul ( art. 208), abuzul de încredere( art. 213) , înşelăciunea (
art. 215) etc., dacă pentru aceste infracţiuni valoarea pagubei nu depăşeşte
100.000 lei sau dacă infracţiunea săvârşită este neglijenţa în serviciu ( art.
249 alin. 1 ) dacă valoarea pagubei nu depăşeşte 500.000 lei.

Definiţi înlocuirea răspunderii penale

Enumeraţi infracţiunile anume arătate de legiuitor pentru care este posibilă înlocuirea
răspunderii penale.
Instituţia juridică în baza căreia instanţa de judecată înlocuieşte, în condiţiile
prevăzute de lege, răspunderea penală cu altă formă de răspundere juridică ce atrage
o sancţiune cu caracter administrativ.
1.7 BIBLIOGRAFIE
1971
124_________________________________________________________________________

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ
Cuprins
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ
Aspecte generale
Noţiunea şi scopul cauzelor care înlătură
răspunderea penală
Amnistia
Prescripţia răspunderii penale
Lipsa plângerii prealabile sau retragerea acesteia
Împăcarea părţilor
Cauzele de nepedepsire
1.1 OBIECTIVE
Asimilarea cunoştinţelor referitoare la cauzele care înlătură răspunderea
penală
1.2 Aspecte generale

Pentru ca legea penală să-şi realizeze scopul, răspunderea penală este
consecinţa obligatorie a săvârşirii unei infracţiuni. Inevitabilitatea
răspunderii penale este un principiu al instituţiei ca atare, principiu care
evidenţiază aspectul de constrângere al răspunderii penale care se
materializează în dreptul şi obligaţia statului de a aplica pedeapsa sau alte
sancţiuni penale persoanelor care au săvârşit infracţiuni.
Fără inevitabilitatea răspunderii penale, asa cum s-a spus, întregul
mecanism al reglementării juridice a relaţiilor de apărare sociale ar deveni
inoperant, autoritatea legii ar fi grav compromisă iar ordinea în drept n-ar
putea fi restabilită.
În planul dreptului procesual penal, inevitabilitatea răspunderii penale
se exprimă sub forma principiului oficialităţii acţiunii penale.
1.3 Noţiunea şi scopul cauzelor care înlătură răspunderea penală
Cauzele care înlătură răspunderea penală au fost definite ca instituţii de

drept penal destinate să asigure constrângerii juridice penale, o incidenţă şi
funcţionare care să corespundă scopurilor legii penale şi scopurilor
_________________________________________________________________________ 125
pedepsei. Ele se întemeiază pe anumite realităţi care se pot ivi în legătură

cu aplicarea sancţiunilor penale şi care, din punct de vedere social-uman şi
politic penal, trebuie să fie ţinute în seamă la realizarea unei juste şi utile
represiuni.
Cauzele care înlătură răspunderea penală nu se confundă nici cu
dezincriminarea deoarece ele înlătură răspunderea penală în raport cu
trecutul, deci pentru fapte săvârşite, în vreme ce dezincriminaea produce
efecte şi pentru trecut, dar mai ales pentru viitor.
Cadrul legal al cauzelor care înlătură, răspunderea penală.

aspecte comune.
Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt reglementate în Titlul

VII al părţii generale a Codului Penal, împreună cu aceste cauze care
înlătură executarea pedepsei şi consecinţele condamnării. Aceste cauze cu
efecte ample în lanul răspunderii penale sunt: amnistiţia, prescripţia
răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile sau retragerea acesteia şi
împăcarea părţilor.
În general cauzele care înlătură răspunderea penală nu produc efecte
în raport cu consecinţele extrapenale ale infracţiunii săvârşite.
Pe lângă cauzele prevăzute în Titlul VII al părţii generale, Codul
penal instituie si alte cauze de înlăturare a răspunderii penale prin norme
prevăzute în partea specială. Astfel, potrivit art. 278 C. pen, pentru anumite
infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate, acţiunea penală se
pune în miscare numai la sesizarea organelor competente, ale căilor ferate.
De asemenea, în conformitate cu art. 337 şi art 355 C. pen., acţiunea penală
pentru anumite infracţiuni contra capacităţii de apărare se pune în mişcare
numai la sesizarea comandantului.
Condiţionarea tragerii la răspundere penală în aceste cazuri, de
sesizarea prealabilă a unei anumite autorităţi, prevăzută expres de lege are
la baza raţiuni care ţin de specificul activităţilor din domeniul circulaţiei pe
căile ferate sau în domeniul militar.
1.4 Amnistia
NOŢIUNE
Amnistiţia este un act de clemenţă al puterii legiuitoare prin care, în

temeiul unor considerente social-politice şi de politică penală şi în ondiţii anume
prevăzute, se înlătură răspunderea penală sau consecinţele acesteia pentru
infracţiuni săvârşite până la data adoptării lui.
TRĂSĂTURILE AMNISTIŢIEI
126_________________________________________________________________________
În primul rând amnistiţia este un act de clemenţă, adică un fel de iertare

pentru anumite infracţiuni săvârşite într-un anumit interval de timp.
Actul în sine este de competenţa puterii legiuitoare, a Parlamentului.
Fiind un act de clemenţă, de iertare a celor care au săvârşit anume infracţiuni,
este firesc ca această iertare să nu o poată acorda decât puterea care a incriminat
faptele respective ca infracţiuni.
O trăsătură importantă a aministiţiei are în vedere efectele ei în sensul că
ele privesc anumite infracţiuni, de regulă, specificate în actul prin care se acordă
şi care sunt săvârşite într-o anumită perioadă de timp, respectiv înainet de
adoptarea actului.
FELURILE AMNISTIŢIEI
În funcţie de momentul în care se adoptă actul de clemenţă, se distinge

între amnistiţia înainte de condamnare, amnistiţia după condamnare, care
poate interveni înainte sau în timpul executării pedepsei sau a altor sancţiuni
penale şi amnistiţia poste executorie care intervine după xecutarea pedepselor
sau a altor sancţiuni penale.
În raport cu sfera de cuprindere, amnistiţia poate fi generală atunci când
se acordă pentru toate infracţiunile săvârşite până la data acordării ei, si
specială, atunci când este acordată numai pentru anumite infracţiuni, infracţiuni
determinate după anumite criterii cum ar fi: natura infracţiunilor, gravitatea
acestora, persoana care le-a săvârşit.
Trebuie să facem distincţia între amnistiţia necondiţionată (pură şi
simplă), caz în care beneficiarul ei, ca atare, nu este supus vreunei condiţii, şi
amnistiţia condiţionată, situaţie în care amnistiţia ca atare este condiţionată de
îndeplinirea unor cerinţe care pot privi infracţiunile sub anumite aspect obiective
sau subiective, condiţiile în care au fost săvârşite ori pe infractor prin prisma
vârstei, antecedentelor etc.
CARACTERELE AMNISTIŢIEI
Privită prin prisma incidenţei sale, amnistiţia are întotdeauna un caracter

real. Ca urmare, deci ea operează in rem, în sensul că priveşte faptele săvârşite.
Faţă de subiecţii răspunderii penale, amnistiţia are un caracter
obligatoriu. Caracterul obligatoriu al amnistiţiei se evidenţiază mai ales în
raport cu organele de stat care exercită constrângerea ca element predominant în
cadrul răspunderii penale (organele de cercetare şi urmărire penală, instanţele de
judecată, etc) şi derivă din împrejurarea că amnistiţia este acordată prin lege.
CONDIŢIILE AMNISTIŢIEI
O primă condiţie care se cere îndeplinită pentr ca amnistiţia să fie
_________________________________________________________________________ 127
incidentă priveşte momentul săvârşirii infracţiunilor. Prin definiţie, aminstiţia nu

se poate aplica decât faptelor comise până la data adoptării actului prin care ea
se acordă. Cu alte cuvinte, activităţile infracţionale pentru a intra sub incidenţa
actului de amnistiţie trbuie să se situeze în timp, înainte de data la care a fost
adoptat acest act.
Przentând diferite tipuri sau feluri de amnistiţie, am arătat că, practic,
întotdeauna beneficul amnistiţiei ca atare este condiţionat.
Condiţiile în sine privesc fie infracţiunea, fie pe infractor. Verificarea
îndeplinirii lor este în special atributil organelor judiciare, şi este obligatorie.
EFECTELE AMNISTIŢIEI
Dacă amnistia intervine înainte de pronunţarea unei hotărâri de

condamnare, are ca efect înlăturarea răspunderii penale în temeiul art.119 alin.
C. pen. Practic, în sfera dreptului procesual penal efectul echivalează cu
imposibilitatea începeii procesului penal sau cu încetarea lui în ipoteza în care a
început, indiferent de faza în care se află.
Potrivit art.119 alin.3 amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă
şi a măsurilor educative, însă în noul Cod Penal conf. art. 152 alin. 1 aministia
va avea efect asupra măsurilor educative, menţiunea cu privire la acestea fiind
eliminată. Considerentele care ar justifica această opţiune a legiuitorului ar ţine
caracterul eminamente preventiv şi nerepresiv al celor două categorii de
sancţiuni de drept penal, care sunt luate şi în interesul făptuitorului pentru ca
acasta să nu fie expus, în sensul de a săvârşii din nou fapte prevăzute de legea
penală.
Amnistia nu produce efecte în raport cu consecinţele civile care izvorăsc
din fapta infracţională săvârşită pentru că dreptul la despăgubire aparţine celui
păgubit şi ca urmare statul nu poate renunţa prin amnistiţie la un drept care nu-i
aparţine.
1.5 Prescripţia răspunderii penale

Aspecte generale privind prescripţia în dreptul penal
Normele juridice în general, au un caracter temporar, atât sub

aspectul duratei lor în timp, cât şi sub aspectul efectelor pe care le
produc.
Prescripţia în dreptul penal este reglementată sub două
modalităţi, respectiv prescripţia răspunderii penale şi prescripţia
executării pedepsei.
Noţiunea prescripţiei răspunderii penale
În Capitolul I, destinat unor probleme generale ce privesc

instituţia răspunderii penale, am arătat că promptitudinea în tragerea
128_________________________________________________________________________
la răspundere a clor care au săvârşit infracţiuni este un principiu caer

guvernează instituţia în sine.
Realitatea a demonstrat că sunt cazuri în care tragerea la
răspundere a infractorilor nu s-a putut realiza prompt şi deci, în timp
util, fie datorită împrejurării că infracţiunile nu au fost descoperite la
timp, fie datorită faptului că infractorii nu au putut fi identificaţi sau
prinşi.
În aceste situaţii este evident că trecerea timpului are consecinţe
reale care nu pot fi trecute cu vederea în planul răspunderii penale.
În primul rând trecerea timpului stinge rezonanţa, ecoul pe care
fapta l-a avut în plan social. Fapta ca atare, în general, se stinge din
memoria oamnenilor, probele dispar sau se degradează în
materialitatea lor sau din memoria martorului, împrejurare ce
îngreunează considerabil sau face chiar imposibilă tragerea la
răspundere penală.
În lumina celor expuse putem defini prescripţia răspunderii
penale ca fiind o cauză care înlătură răspundeea penală pentru o
infracţiune datorită trecerii în anumite condiţii, a unui interval de
timp de la data săvârşirii ei.
Prescripţia răspunderii penale are un caracter real pentru că ţine
în principal de faptă, de momentul în care aceasta s-a săvârşit.
Termenele prescripţii răspunderii penale
a. Durata termenelor
Stabilitatea termenelor, a duratei lor, reprezintă, în cazul

prescripţiei o chestiune care ţine de însăşi esenţa instituţiei.
Portivit art. 122 C. pen. Termenele de prescripţie a răspunderii
penale sunt:
a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită
pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai
mare de 15 ani;
b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită
pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte
15 ani;
c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa
închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;
d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa
închisorii mai mare de1 an, dar care nu depăşeşte 5 ani;
e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa
închisorii care nu depăşeşte 1 an sau amenda;
În cazul infracţiunilor săvîrşite de minori, temenele prescripţiei
răspunderii penale se reduc la jumătate.
_________________________________________________________________________ 129
În actuala reglementare legiuitorul a statuat că infracţiunile contra

păcii şi omenirii sunt imprescriptibile, însă în noua reglementare
Codul Penal art. 153 va avea următorul cuprins şi anume: „Prescripţia
nu înlătură răspunderea penală în cazul infracţiunilor de genocid,
contra umanităţii şi de război.”, reglementarea fiind astfel mai
cuprinzătoare.
b. Calculul termenelor de prescripţie
Durata temenelor este stabilită de lege, în timp ce calculul

împlinirii lor este atributul organelor judiciare.
Potrivit art.122 alin.2 C.pen temenele prescripţiei răspunderii
penale se socotesc de la data săvârşirii infracţiunii, adică din ziua
în care a luat sfârşit activitatea infracţională, indiferent de forma pe
care a imbrăcat-o infracţiunea (tentativă sau fapt consumat).
În calculul infractiunii progresive, calculul termenului de
prescripţie se face în raport cu momentul în care s-a produs ultimul
rezultat şi nu în raport cu momentul de realizare a actului care l-a
determinat; în cazul infracţiunii continue termenul se calculează de
la data încetării activităţii infracţionale, iar în cazul infracţiunii
continuate, calculul se face în raport cu data la care s-a săvârşit
ultimul act in compunerea infracţiunii.
Noua reglementare însă are următorul text:
„ (2) Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la
data săvârşirii infracţiunii. În cazul infracţiunilor continue
termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, în
cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei
acţiuni sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor de obicei, de la
data săvârşirii ultimului act.
(3) În cazul infracţiunilor progresive, termenul de prescripţie a
răspunderii penale începe să curgă de la data săvârşirii acţiunii
sau inacţiunii şi se calculează în raport cu pedeapsa
corespunzătoare rezultatului definitiv produs.
(4) În cazul infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale,
săvârşite faţă de un minor, termenul de prescripţie începe să
curgă de la data la care acesta a devenit major. Dacă minorul a
decedat înainte de împlinirea majoratului, termenul de prescripţie
începe să curgă de la data decesului.
Astfel legiuitorul a reglementat şi situaţia infracţiunilor
progresive al căror termen de prescripţie va fi calculat în raport cu
pedeapsa rezultatului produs; a celor de obicei, cât şi cea a
infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale faţă de un
minor.
130_________________________________________________________________________
Calculul prescripţiei executării pedepsei, conf. art. 126 alin. 3,

se face pentru situaţiile de la alin. 1(pedepsele pentru persoana
fizică) şi alin. 1¹ (amenda aplicată persoanei juridice) de la data
când hotărârea de condamnare a rămas definitivă, iar pentru
situaţiile arătate în alin. 2 (sancţiunile cu carcater administrativ
prev. de art. 18¹ şi art. 91) de la data rămânerii definitive a hotărârii
sau a ordonanţei prin care s-a aplicat sancţiunea.
Conform alin. 4 al aceluiaşi text legal, în cazul revocării
suspendării condiţionate a executării pedepsei, a revocării
executării pedepsei sub supraveghere sau la locul de muncă,
termenul de prescripţie curge de la data când hotărârea de revocare
a rămas definitivă.
Conform art. 126 alin. 5 măsurile de siguranţă nu se prescriu.
Interpretarea şi suspendarea cursului prescripţii

răspunderii penale
În măsura în care în intevalele de timp ce reprezintă termenele

prescripţiei s-au întreprins demersuri în planul tragerii la
răspundere penală, cursul prescripţiei se întrerupe, iar în alte
situaţii, cursul se suspendă.
a. Întreruperea cursului prescipţiei
Potrivit art. 123 alin. 1 C. pen. Cursul termenlor de prescripţie

se întrupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii trebuie
comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului
penal.
În momentul de faţă, nu orice act realizat în cursul procesului
penal întrerupe cursul prescripţii ci numai acela care, potrivit legii,
trebuie în mod obligatoriu aduse la cunoştinţă, comunicate
învinuitului sau inculpatului. În noua reglementare însă, conf. art.
155 alin. 1 N.C.P: „Cursul termenului prescripţiei răspunderii
penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în
cauză” fiind astfel elimnată menţiunea cu privirea la faptul că doar
actele ce trebuie comunicate învinuitului/inculpatului întrerup
cursul prescripţiei.
Potrivit art. 123 alin. 2, după fiecare întrerupere, începe să
curgă un nou termen de prescripţie. Noul termen se calculează din
momentul, de la data efectuării actului de întrerupere.
Întreruperea produce efecte în raport cu toţi participanţii, chiar
dacă actul de întrerupere piveşte numai pe unii dintre ei.
Prescripţia specială prev. de art. 124 C.P, adică depăşirea
termenului de prescripţie cu încă jumătate, indiferent de numărul
_________________________________________________________________________ 131
de întreruperi a fost acum încorporat de art. 155 alin. 4 N.C.P.

O nouătate este însă şi alin. 5 al art. 155 N.C.P care prevede: „
Admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului
penal face să curgă un nou termen de prescripţie a răspunderii
penale.”
b. Suspendarea cursului prescripţiei
Cursul prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe timpul

cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de
neînlăturat împiedică depunerea în mişcare a acţiunii penale sau
continuarea procesului penal.
Două sunt categoriile de cauze care pot determina suspendarea
cursului prescripţiei răspunderii penale. În rima categorie intră
acele situaţii în care tragerea la răspundee este împiedicată de
nerealizarea unei condiţii expres prevăzută de o dispoziţie legală.
A doua categorie de cauze care determină suspendarea
prescripţiei răspunderii penale priveşte împrejurările de neprevăzut
sau de neînlăturat care împiedică pentru o anumită perioadă
desfăşurarea activităţii judiciare, cum ar fi: un cutremur de pământ,
o inundaţie, starea de război.
Efectele prescripţiei răspunderii penale
Prescripţia răspunderii penale are ca efect înlăturarea

răspunderii penale pentru orice infracţiuni săvârşit cu excepţia
infracţiunilor contra păcii si omenirii care sunt imprescriptibile.
Această excepţie este prevăzută în art. 121 alin 2 C.pen şi se
întemeiază pe ideea că în cazul săvârşirii acestor infracţiuni,
datorită gravităţii lor şi a periculozităţii deosebite a făptuitorului
trecerea timpului nu produce în plan social juridic acel mutaţii care
să justifice renunţarea la constrângerea penală.
Trecând cu vederea temeiurile care justifică pe deplin
prescripţia răspunderii penale, trebuie să arătăm că beneficiul
efectelor sale este de multe ori şi consecinţa unor carnţe ce există
în activitatea organelor judiciare, să identifice şi să prindă pe cei
care le-au săvârşit, aplicându-le sancţiunile prevăzute de lege.
.
1.6 Lipsa plângerii prealabile sau retragera acesteia
Aspecte generale
Având în vedere că infracţiunea este cea mai gravă faptă antisocială în

sfera încălcărilor legii, în general, reacţia socială, reacţia de constrângere
132_________________________________________________________________________
care se realizează în cadrul răspunderii penale este obligatorie. În plan

concret, obligativitatea răspunderii penale sau inevitabilitatea acesteia
presupune că în cazul săvârşirii unei infracţiuni, statul, prin organele sale
specializate să aibă dreptul şi obligaţia, în acelaşi timp să identifice
făptuitorul şi să aplice o sancţiune, conform prevederilor legii.
Plângerea prealabilă, condiţie a răspunderii penale
Plângerea prealabilă este o instituţie cu dublă natură juridică, fiind

reglementată atît de normele dreptului penal, cât şi de normele dreptului
procesual penal. Din punct de vedere al dreptului penal, plângerea
prealabilă apare ca o condiţie a răspunderii penale. Plângerea pralabliă se
deosebeşte de plăngerea ca mod de sesizare a faptei.
Pentru ca plângerea pralabilă să fie o o condiţie a răspunderii penale,
trebuie să îndeplinească cumulativ anumite cerinţe:
a) să fie în primul rând prevăzută ca atare, în mod express conţinutul
trextului de lege care incriminează fapta ca infracţiune.
b) Plângerea prealabilă trebuie să fie făcută de persoana vătămată
c) Plângerea prealabilă, pentru a produce efectul ce-i este specific,
declanşarea procesului de tragere la răspundere penală a făptuitorulu,
trebuie să mai indeplinească anumite cerinţ cu privire la forma , locul
şi termenul de introducere.
Aceste cerinţe sunt prevăzute şi reglementate de normele dreptului
procesual penal.
LIPSA PLÂNGERII PREALABILE SAU RETRAGEREA

ACESTEIA, CAUZE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ
a. Lipsa plângerii prealabile
În conformitate cu art.131 alin. 1 C.pen în cazul infracţiunilor pentru

care tragerea la răspundere penală se face la plângerea prealabilă, lipsa
plângerii prealabile înlătură răspunderea penală.
Plângerea prealabilă lipseşte în primul rând în situaţia în care persoana
vătămată nu a formulat-o ca atare. Neintroducerea plângerii echivalează ci
o manifestare de voinţă unilaterală a persoanei vătămate, care potrivit
legii, are ca efect înlăturarea răspunderii penale pentri infracţiunea
săvârşită.
b. Retragerea plângerii prealabile
Retragerea plângerii prealabile are o semnificaţie juridică asemănătoare

cu lipsa plângerii cu menţiunea că, în acest caz, este vorba de o reevaluare
a unei manifestări de voinţă iniţiale, în sensul că se revine asupra intenţiei
_________________________________________________________________________ 133
exprimate prin introducerea anterioară în condiţiile legii a plângerii

prealabile.
Retragerea plângerii prealabile trebuie să fie totală şi necondiţionată,
adică să privească atât aspectul penal, cat şi pe cel civil şi să nu fie
întemeiată în anumite condiţii.
Cu privire însă retragerea plângerii legiuitorului a înţeles să
reglementeze mai bine această instituţie şi i-a alocat un articol întrg, astfel
conform Art. 158. N.C.P – (1) Retragerea plângerii prealabile poate
interveni până la pronunţarea unei hotărâri definitive, în cazul
infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este
condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile.
(2) Retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală a
persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă.
(3) Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, retragerea
plângerii prealabile se face numai de reprezentanţii lor legali. În cazul
persoanelor cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, retragerea se face cu încuviinţarea
persoanelor prevăzute de lege.
(4) În cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale
este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile, dar acţiunea
penală a fost pusă în mişcare din oficiu în condiţiile legii, retragerea
plângerii produce efecte numai dacă este însuşită de procuror.
ALTE ASPECTE PRIVIND PLÂNGEREA PREALABILĂ
a. Indivizibilitatea răspunderii penale
Potrivit art.131 alin.3, fapta care a adus vătămare mai multor persoane
atrage răspunderea penală, chiar dacă plângerea s-a făcut sau se menţine
numai de către una dîntre ele (indivizibilitatea activă). În alin.4 al aceluiaşi
articol se prevede că fapta atrage răspunderea penală a tuturor
participanţilor la săvârşirea ei, chir dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau
se menţine cu privire numai la unul dintre ei (indivizibilitate pasivă).
b. Excepţie cu privire la efectele lipsei plângerii prealabile
Potrivit art.131 alin. 5 C.pen., plângerea prealabilă nu este necesară în

cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu
ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Pe cale de consecinţă, în ipoteza că
persoana vătămată este un minor, lipsa plângerii sau retrgerea acesteia nu
mai reprezintă cauze care înlătură răspunderea penală, care va fi angajată
din oficiu în scopul protejării prin efectul legii a intereselor minorului.
Conform art. 157 alin 5 N.C.P: „ (5) Dacă persoana vătămată a
decedat, sau în cazul persoanei juridice aceasta a fost lichidată, înainte de
134_________________________________________________________________________
expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii,

acţiunea penală poate fi pusă în mişcare din oficiu.”
1.7. Împăcarea părţilor
CONDIŢIILE ÎMPĂCĂRII PĂRŢILOR

Aceste condiţii privesc cazurile în care poate interveni, persoanele între care ea
intervine, obiectul ca atare al împăcării, caracterul împăcării şi intervalul de timp
în care împăcarea se poate realiza.
a)Împăcarea părţilor se poate realiza în cazul acelor infracţiuni la care legea
prevede, în mod express, că ea reprezintă o cauză care înlătură răspunderea
penală.
b)Împăcarea trebuie să se facă între persoanele implicate în conflictul penal,adică
între partea vătămată şi infractor.
c) Împăcarea trebuie să fie personală, adică să precizeze persoanele care s-au
înţeles să pună capăt conflictului.
d)Împăcarea trebuie să fie explicită, de regulă expresă, în faţa autorităţilor
judiciare, neputând fi dedusă din anumite situaţii sau împrejurări.
e) Pentru a produce efectele ce-i sunt specifice, împăcarea trebuie să fie totală,
necondiţionată şi definitivă.
f) Pentru a produce efecte, împăcarea poate să intervină în orice etapă de
realizare a răspunderii penale, dar înainte ca hotărârea instanţei cu privire la
infracţiunea săvârşită să rămână definitivă.
Conform art. 159 N.C.P: (1) Împăcarea poate interveni în cazul în care
punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede
în mod expres.
(3) Împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a
intervenit şi dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei.
(4) Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea se face numai
de reprezentanţii lor legali, iar persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă se
pot împăca cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege.
(5) În cazul persoanei juridice, împăcarea se realizează de reprezentantul său
legal sau convenţional ori de către persoana desemnată în locul acestuia.
Împăcarea intervenită între persoana juridică ce a săvârşit infracţiunea şi
persoana vătămată nu produce efecte faţă de persoanele fizice care au participat
la comiterea aceleiaşi fapte.
(6) În cazul în care infracţiunea este săvârşită de reprezentantul persoanei
juridice vătămate, dispoziţiile art. 158 alin. (4) se aplică în mod corespunzător
EFECTELE ÎMPĂCĂRII PĂRŢILOR

Dacă împăcarea părţilor cu respectarea tuturor condiţiilor necesare s-a realizat,
răspunderea penală a celui care a săvârşit infracţiunea este înlăturată. Spre
_________________________________________________________________________ 135
deosebire de celelalte cauze care înlătură răspunderea penală, împăcarea părţilor

are ca efecte mai largi în sensul că ea înlătură şi consecinţele civile care se nasc
din săvârşirea infracţiunii.
1.8. Cauzele de nepedepsire

CAUZELE GENERALE DE NEPEDEPSIRE
Aceste cauze sunt desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului.

Existenţa lor depinde de îndeplinirea unor cerinţe analizate în partea a doua a
cursului. În măsura în care aceste cerinţe sunt îndeplinite, desistarea şi
împiedicarea producerii rezultatului au ca efect nepedepsirea.
CAUZE SPECIALE DE NEPEDEPSIRE
Cauzele speciale de nepedepsire sunt prevăzute în textele de lege ce cuprind

normele de incriminare şi sunt paritcularizate în funcţie de conţinutul cestor
norme şi de finalitatea pe care ele o vizează.
Astfel, în art.260 C. pen, care incriminează mărturia mincinoasă, se prevede în
alin. 2 o cauză specială de nepedepsire, potrivit căreia cel care comite mărturia
mincinoasă nu se pedepseşte dacă, în cauzele penale mai înainte de a se produce
arestarea inculpatului şi în toate cauzele mai înainte de a se fi pronunţat o hotărâre
sau de a se fi dat o altă soluţie , ca urmare a mărturiei mincinoase, îşi retrage
mărturia. De asemenea în cazul dării de mită, făptuitorul nu se pedepseşte dacă
denunţă autorităţilor fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat
pentru acea infracţiune.
Este evident că în cele două cazuri prezentate cu titlu de exemplu, conduita
ulterioară săvârşirii infracţiunilor micşorează foarte mult pericolul social al
acestora şi pun în lumină, în acelaşi timp, o reconsiderare totală a activităţii
infracţionale de către însuşi autorul ei, motiv pentru care răspunderea penală,
pedeapsa nu numai este justificată şi nici necesară.

Care sunt efectele prescripţiei răspunderii penale?
Clasificarea cauzelor de nepedepsire
Prescripţia răspunderii penale are ca efect înlăturarea răspunderii penale pentru
orice infracţiuni săvârşit cu excepţia infracţiunilor contra păcii si omenirii care
sunt imprescriptibile. Această excepţie este prevăzută în art. 121 alin 2 C.pen şi se
întemeiază pe ideea că în cazul săvârşirii acestor infracţiuni, datorită gravităţii lor
şi a periculozităţii deosebite a făptuitorului trecerea timpului nu produce în plan
social juridic acel mutaţii care să justifice renunţarea la constrângerea penală.
136_________________________________________________________________________
Trecând cu vederea temeiurile care justifică pe deplin prescripţia răspunderii

penale, trebuie să arătăm că beneficiul efectelor sale este de multe ori şi
consecinţa unor carnţe ce există în activitatea organelor judiciare, să identifice şi
să prindă pe cei care le-au săvârşit, aplicându-le sancţiunile prevăzute de lege.
1.12 BIBLIOGRAFIE
2001
1971
_________________________________________________________________________ 137

Aplicarea şi executarea pedepselor şi a celorlalte sancţiuni de drept penal
Cuprins
APLICAREA ŞI EXECUTAREA PEDEPSELOR ŞI A
CELORLALTE SANCŢIUNI DE DREPT PENAL
Principiile aplicării şi executării sancţiunilor

penale
Aplicarea şi executarea pedepselor principale
1.1 OBIECTIVE
Asimilarea unor cunoştinţe generale referitoare la principiile aplicării şi
executării sancţiunilor în dreptul penal român
1.2 Principiile aplicării şi executării sancţiunilor penale

1.2.1 Principiul legalităţii
Potrivit acestui principiu, executarea unei sancţiuni penale trebuie să
se facă numai în baza prevederilor legii penale şi cu respectarea strictă a
acestora.
Aceasta înseamnă că un condamnat nu poate fi pus să execute o
pedeapsă decât în baza unei hotărâri de condamnare rămasă definitivă,
că o pedeapsă poate fi cerută a fi pusă în executare numai de organul
care are dreptul şi obligaţia de a o face şi o persoană condamnata poate fi
pusă să execute acea pedeapsă pe acea durată care este prevăzută în
hotărârea de condamnare.
1.2.2. Principiul individualizării

Potrivit acestui principiu, executarea unei sancţiuni penale trebuie să
fie adaptată pentru fiecare condamnat în parte sau anumite grupuri de
condamnaţi.
1.2.3. Principiul respectului pentru demnitatea umană

Urmând acest principiu, executarea sancţiunilor penale şi în primul
rând a pedepselor privative de liberate, trebuie să se facă cu grijă faţă de
condamnat, care este un om cu personalitatea sa şi trebuie tratat ca atare.
1.3 Aplicarea şi executarea pedepselor principale
Prin Decretul-Lege nr.6 din 7 ianuarie 1990 al Consiliului F.S.N. s-a
138_________________________________________________________________________
hotărât abolirea pedepsei cu moartea din legislaţia penală românească şi

înlocuirea ei cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Potrivit dispoziţiei art. 2 a acestui Decret , toate reglementările privind
pedeapsa cu moartea existente în legislaţia penală sunt considerate ca fiind
referitoare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Legislaţia penală în vigoare consideră pedeapsa detenţiunii pe viaţă ca
fiind o pedeapsă principală.

Descrieţi principiul individualizării

Care este baza principiului respectului pentru demnitatea umană?
Potrivit acestui principiu, executarea unei sancţiuni penale trebuie să fie adaptată
pentru fiecare condamnat în parte sau anumite grupuri de condamnaţi
1.7 BIBLIOGRAFIE
2001
_________________________________________________________________________ 139

INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR
Cuprins
INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR
Noţiuni generale
Individualizarea legală a răspunderii penale
Individualizarea judiciară a răspunderii penale
Criterii generale de individualizare a răspunderii
penale
1.1 OBIECTIVE
Asimilarea unor cunoştinţe generale referitoare la individualizarea
răspunderii penale
1.2 Noţiuni generale
In primul rând, trebuie reţinut faptul că individualizarea este un

principiu al răspunderii penale, reprezentând o adevărată instituţie de drept
penal care se integrează în instituţia mai largă a răspunderii penale.
În stabilirea sistemului de sancţiuni penale şi în reglementarea lui se
pleacă de la anumite premise.
Stabilirea cadrului legal care guvernează individualizarea răspunderii
penale se face în raport de fenomenul infracţional în ansamblu, dar şi a unor
elemente care se evidenţiază în cadrul fenomenului, cum ar fi dinamica pe
genuri de infracţiuni, tipologia infracţiunilor şi a infractorilor, efectul de
răspuns al celor care suportă consecinţele unor sancţiuni penale sau reacţia
celorlalte persoane, a opiniei publice faţă de aceste sancţiuni.
Individualizarea corespunzătoare a răspunderii penale este, în acelaşi
timp, expresia unei politici penale juste, axată pe ideea de echilibru între
aspiraţia de libertate şi demnitate a fiinţei umane şi nevoia reprimării
manifestărilor antisociale care fac imposibilă realizarea acestei aspiraţii.
Individualizarea răspunderii penale străbate următoarele etape în
realizarea ei:
- etapa individualizării legale;
- etapa individualizării judiciare;
- etapa individualizării administrative.
.
140_________________________________________________________________________
1.3 Individualizarea legală a răspunderii penale.
Individualizarea legală a răspunderii penale este realizată de legiuitor

în însuşi momentul elaborării sau, mai precis, al adoptării legii.
Această etapă presupune, în primul rând, stabilirea sistemului de
sancţiuni aplicabile persoanelor care săvârşesc infracţiuni sau fapte
Aceste sancţiuni au temeiuri şi finalităţi diferite.
Odată cu stabilirea sistemului de sancţiuni se stabilesc şi limitele
generale ale acestora.
Legiuitorul stabileşte pedepsele ce pot fi aplicate pentru fiecare
infracţiune prevăzută în partea specială a Codului penal sau în legi speciale
nepenale cu dispoziţii penale, precum şi limitele speciale ale acestora.
Individualizarea legală propriu-zisă a răspunderii penale se limitează
la stabilirea categoriilor de sancţiuni aplicabile şi a limitelor acestora, acolo
unde acest lucru este posibil.
Ex: furt – art.208 C.p. – la stabilirea pedepsei cu închisoarea de la 1
– 12 ani, legiuitorul a avut în vedere ipoteza în care făptuitorul este major,
nu a mai fost condamnat, nu a mai săvârşit alte infracţiuni, a acţionat în
calitate de autor, a dus fapta până la capăt, etc.
Aceasta este situaţia tipică, însă de exemplu, dacă infractorul este
minor, atunci suntem în prezenta unei situaţii atipice, care impun un regim
de sancţionare diferenţiat şi care este întotdeauna stabilit de lege.
1.4 Individualizarea judiciară a răspunderii penale

Individualizarea judiciară este cea de-a doua etapă de realizare a
individualizării răspunderii penale. Realizarea acestei etape este atributul
instanţei de judecată, dar şi a celorlalte organe judiciare, a apărătorului, etc.
Aceasta este o etapă ce reprezintă o primă adaptare a răspunderii penale la
infractor privit ca o entitate reală, vie şi nu ca o abstracţiune.
Individualizarea judiciară a răspunderii penale trebuie făcută nu numai în
raport cu gravitatea infracţiunii, ci şi în raport cu pericoluzitatea infractorului şi
trăsăturile personalităţii sale.
Pentru infractorii înrăiţi, pentru infractorii violenţi, persistenţi în
criminalitate, sancţiunea trebuie să fie mai aspră, în vreme ce pentru infractorii
accidentali, mai puţin periculoşi, sancţiunea trebuie să fie mai uşoară.
Trebuie observat că între infractori mai există şi alte deosebiri. Astfel, ei
diferă în raport de mediul familial şi social din care provin, sau în raport cu
posibilităţile lor intelectuale, nivel de pregătire ori în raport cu alte elemente ce
conturează fiecare tip concret şi unic de personalitate.
Pentru a facilita şi garanta realizarea individualizării judiciare a
răspunderii penale, legea fixează anumite criterii de individualizare obligatorii şi
pentru judecător, în a ţine cont de toate elementele prezentate mai sus.
_________________________________________________________________________ 141
1.5. Criterii generale de individualizare a răspunderii penale
Definiţie: Elemente consacrate ca atare prin lege de care judecătorul

trebuie să ţină seama în procesul de aplicare a unei sancţiuni concrete
persoanei care se face vinovată de săvârşirea unei infracţiuni sau fapte
A se vedea art.72 C.p.
Dispoziţiile Părţii generale a Codului penal
a) stabilirea pedepsei pentru infracţiunea rămasă în forma tentativei:

Potrivit art.21 C.p. tentativa nu se pedepseşte decât atunci când legea
prevede expres aceasta. În cazul în care tentativa este incriminată, se
sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului şi jumătatea
maximului prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, fără ca
minimul să fie mai mic decât minimul general al pedepsei. Dacă pedeapsa
prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, se va aplica pedeapsa închisorii
de la 10 la 25 de ani.
b) stabilirea pedepsei în caz de participaţie

Instigatorul şi complicele vor fi sancţionaţi de lege cu pedeapsa
stabilită de lege pentru autor.
c) stabilirea pedepselor în caz de concurs de infracţiuni:

- stabilirea pedepsei principale
Când s-a stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai
multe pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii
pe viaţă.
Dacă s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se va aplica
pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar
când acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5
ani.
Când s-au stabilit numai amenzi, se aplică pedeapsa cea mai mare,
care poate fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acel maxim nu
este îndestulător, se poate adăuga un spor până la jumătate din acel maxim.
Acest sistem de stabilire a pedepsei poartă denumirea de cumul
juridic.
În eventualitatea în care s-a stabilit o pedeapsă cu închisoarea şi o
pedeapsă cu amenda, se aplică pedeapsa cu închisoarea, la care se adaugă
amenda în tot sau în parte.
- stabilirea pedepselor complementare şi a măsurilor de siguranţă
142_________________________________________________________________________
Când pentru una din infracţiunile concurente s-a stabilit şi o

pedeapsă complementară, aceasta se aplică alături de pedeapsa închisorii.
În cazul măsurilor de siguranţă de natură diferită dispuse pentru
infracţiunile concurente, se cumulează şi se execută fiecare în parte.
d) stabilirea pedepsei în caz de recidivă

În caz de recidivă postcondamnatorie, pedeapsa stabilită pentru
infracţiunea săvârşită ulterior şi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea
anterioară se contopesc, sporul putând fi de până la 7 ani.
În cazul recidivei postexecutorii, se poate aplica o pedeapsă până la
maximul ei special. Dacă acest maxim este neîndestulător, în cazul
închisorii, se poate adăuga un spor de până la 10 ani, iar în cazul amenzii,
se poate aplica un spor de cel mult 2/3 din maximul ei special.
e) stabilirea pedepsei în cazul pluralităţii intermediare de infracţiuni

şi a infracţiunii continuate
În acest caz, se urmează regulile stabilite pentru concursul de
infracţiuni, iar în cazul infracţiunii continuate, instanţa poate aplica o
pedeapsă până la maximul ei special, la care poate adăuga un spor de până
la 5 ani.
Limitele de pedeapsă fixate în partea specială a Codului penal
După cum se cunoaşte, în norma de incriminare pentru fiecare

infracţiune se stabilesc una sau două pedepse cuprinse între anumite limite.
În principiu, judecătorul trebuie să fixeze o pedeapsă concretă
cuprinsă între aceste limite, care nu pot fi depăşite decât în cazurile expres
prevăzute de lege, prezentate anterior.
Gradul de pericol social al faptei săvârşite

Acest criteriu are în vedere pericolul concret al faptei şi nu cel
abstract, care este deja evaluat de legiuitor.
Persoana infractorului
Întrucât sancţiunea penală se aplică infractorului, iar funcţiile şi
scopurile sancţiunilor se realizează în raport cu el, este esenţial ca în
procesul individualizării răspunderii să se ţină cont de persoana
infractorului.
Din ansamblul datelor ce privesc persoana infractorului şi care
trebuie luate în seamă la individualizarea răspunderii menţionăm: vârsta şi
implicit experienţa de viaţă, aptitudinile lui în plan intelectual şi moral,
volitiv apreciate în general, dar şi în contextul faptei concret săvârşite,
gradul de instruire, mediul social din care provine, modul de viaţă al
acestuia anterior săvârşirii infracţiunii, dacă are antecedente penale sau
_________________________________________________________________________ 143
dacă a avut manifestări în plan social negative sau pozitive, conduita

infractorului după săvârşirea faptei materializată în atitudinea lui faţă de
urmările ei, dacă s-a preocupat sau nu de înlăturarea sau diminuarea
acestora, dacă a fost preocupat sau nu de recuperarea prejudiciului care a
fost cauzat, dacă în cursul procesului a fost sau nu sincer, dacă a cooperat
sau nu în vederea aflării adevărului în cauză.
CIRCUMSTANTELE AGRAVANTE
Circumstantele agravante legale enumerate limitativ în art. 75

C.pen. sunt:
- a) Savârsirea faptei de trei sau de mai multe persoane împreuna.
Cooperarea mai multor persoane la savârsirea faptei mareste forta de
actiune, da acestora mai multa îndrazneala, le creeaza conditii de natura sa
îngreuneze descoperirea faptei si identificarea lor. Semnificatia juridica a
expresiei „savârsire împreuna" este înca controversata. Plenul fostului
Tribunal Suprem a precizat3 însa ca nu se cere ca toti faptuitorii sa fie
prezenti la locul savârsirii infractiunii; o conlucrare simultana se poate
realiza si de la distanta. Savârsirea împreuna reuneste actele de coautorat si
complicitate concomitenta.
- b) Savârsirea infractiunii prin acte de cruzime, prin violente asupra
membrilor familiei ori prin metode sau mijloace care prezinta pericol
public". Prin „acte de cruzime" se întelege producerea unor suferinte
grele, prelungite, victimei. Este vorba de utilizarea unor mijloace si
procedee salbatice, nemiloase care nu sunt necesare, în mod normal, pentru
producerea rezultatului infractiunii. Datorita modului nemilos si ferocitatii
cu care este savârsita, infractiunea comisa prin acte de cruzime inspira un
sentiment de oroare, de groaza.
Pentru existenta agravantei nu intereseaza daca actele de cruzime au
dus prin ele însele la producerea rezultatului infractiunii sau daca
faptuitorul le-a savârsit numai pentru a chinui victima înainte sau dupa
producerea rezultatului. „Violentele comise asupra membrilor familiei"
vizeaza manifestarile brutale, constrângerile fizice de orice natura care ar
cauza suferintele fizice (de exemplu, tragerea de par sau de ureche, târârea,
punerea unei piedici urmata de cadere, asmutirea unui câine sau lansarea
asupra victimei a unui animal periculos care o trânteste la pamânt, o musca
sau o loveste).
Prin „metode sau mijloace care produc pericol public", se înteleg
orice metode sau mijloace care, prin folosire, sunt susceptibile sa produca
urmari grave pentru un numar nedeterminat de persoane, pentru bunurile
acestora sau pentru alte valori sociale importante. Asemenea metode sau
mijloace pot fi: incendiul, exploziile, raspândirea de substante chimice
144_________________________________________________________________________
vatamatoare, toxice ori radioactive, infectarea surselor sau retelelor de apa,

declansarea unor energii distructive (de exemplu, deschiderea unui baraj si
provocarea unei inundatii), raspândirea de daunatori într-o cultura etc.
Pentru existenta agravantei, nu este necesar ca metodele sau
mijloa¬cele folosite sa fi produs efectiv urmarile grave mentionate.
- c) Savârsirea infractiunii de catre un infractor major, daca aceasta a
fostcomisa împreuna cu un minor. Ratiunea instituirii acestei agravante este
dubla.
Pe de o parte, s-a urmarit a-i feri pe minori de a fi antrenati în
activitati infractionale, iar, pe de alta parte, s-a avut în vedere ca atragerea
minorilor la savârsirea de infractiuni releva o periculozitate sporita a
infractorilormajori. Agravanta are incidenta atât în caz de participatie,
cât si în cazurile de pluralitate naturala. Nu intereseaza daca minorul
raspunde penal.
- d) Savârsirea infractiunii din motive josnice. De regula, mobilul
(motivele) nu prezinta interes pentru însasi existenta infractiunii, cu
exceptia cazurilor rare când legea îl ridica la rangul de element constitutiv,
însa acesta poate releva periculozitatea infractorului, ceea ce explica
instituirea agravantei. Identificarea „motivelor josnice" este lasata la
aprecierea judecatorilor.
Pot avea semnificatia unor motive josnice tendinta de îmbogatire
prin activitati ilicite, razbunarea, invidia, rautatea etc.
Agravanta constituie o circumstanta personala si, drept urmare, nu
radiaza asupra participantilor.
- e) Savârsirea infractiunii în stare de betie anume provocata în
vederea comiterii faptei. Potrivit art. 49 alin. (2) C. pen., starea de betie
voluntara completa produsa de alcool sau de alte substante nu înlatura
caracterul penal al faptei, ci va constitui, dupa caz, o circumstanta
atenuanta sau agravanta.
Betia voluntara ocazionala sau accidentala poate constitui
circumstanta atenuanta, în timp ce betia voluntara preordinata, adica
provocata înadins, fie pentru a comite fapta cu mai mult curaj, fie pentru a
putea invoca starea de betie, constituie întotdeauna o circumstanta
agravanta.
Betia preordinata reprezinta o obiectivizare a premeditarii. Existenta
agravantei nu este conditionata de caracterul complet sau incomplet al starii
de betie.
Desi, în principiu, betia preordinata este o circumstanta personala,
subiectiva, ea se poate converti într-o circumstanta reala atunci când
participantii au cunoscut finalitatea urmarita de autor prin provocarea starii
de betie.
f) Savârsirea infractiunii de catre o persoana care a profitat de
situatia prilejuita de o calamitate. O calamitate este o nenorocire, un flagel,
un dezastru, care loveste o colectivitate sau un numar de persoane (un
_________________________________________________________________________ 145
incendiu de mari proportii, o catastrofa de cale ferata, o inundatie, un

cutremur etc).
În asemenea împrejurari se creeaza o ambianta prielnica savârsirii de
fapte penale de catre infractorii periculosi, care înteleg sa profite de
suferinta colectivitatii.
Pentru aplicarea agravantei este necesar ca infractorul sa fi profitat
efectiv de situatia anormala creata de calamitate. Având un caracter real,
circumstanta se rasfrânge asupra participantilor.
În ceea ce priveste circumstantele agravante judiciare legea nu mai
exemplifica - spre deosebire de cazul celor atenuante, asemenea
circumstante, ci se limiteaza la a preciza în art. 75 alin. (2) C. pen. ca
„instanta poate retine ca circumstante agravante si alte împrejurari care
imprima faptei un caracter grav". Asemenea împrejurari pot fi, de
exemplu, premeditarea evident, în alte cazuri decât cel prevazut de art. 175
lit. a) C. pen., sau modul si mijloacele de savârsire a infractiunii.
Efectele circumstantelor agravante Potrivit art. 78 C. pen., în cazul în
care exista circumstante agravante, se poate aplica o pedeapsa pâna la
maximul special. Daca maximul special este neîndestulator, în cazul
închisorii se poate adauga un spor pâna la 5 ani, dar care nu poate depasi o
treime din acest maxim, iâr în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel
mult jumatate din maximul special.
CIRCUMSTANŢE ATENUANTE. EFECTE
DEFINIŢIE; Sub denumirea de circumstanţe atenuante sunt

desemnate stările, situaţiile, împrejurările, calităţile, întâmplările
ori alte date ale realităţii anterioare, concomitente sau subsecvente
săvârşirii unei infracţiuni, ce au legătură cu fapta infracţională ori
cu făptuitorul şi care relevă un pericol social mai scăzut al faptei,
ori o periculozitate mai redusă a infractorului.
I.- Circumstanţe atenuante legale.

Prin dispoziţiile art. 73 Cod penal au fost prevăzute trei circumstanţe
atenuante legale:
1.- depăşirea limitelor legitimei apărării
2.- depăşirea limitelor stării de necesitate
3.- provocarea
1.- Depăşirea limitelor, legitimei apărări (art. 73 lit. a partea I-a).

Această circumstanţă atenuantă legală cunoscută în doctrina penală ca
“exces scuzabil” se deosebeşte de excesul justificat asimilat legitimei
apărări prevăzut la art. 44 alin.3 Cod penal şi care priveşte depăşirea
limitelor unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu
146_________________________________________________________________________
împrejurările în care s-a produs atacul datorat tulburării sau temerii în care
s-a aflat cel ce face apărarea.
Pentru existenţa circumstanţei atenuante se cer îndeplinite condiţiile
ca făptuitorul să se fi aflat la început, în legitimă apărare, să fie depăşit
limitele unei apărări legitime, iar această depăşire să nu se întemeieze pe
tulburare sau temerea acestuia. Depăşirea limitelor legitimei apărări este o
circumstanţă personală care nu se răsfrânge asupra participanţilor.
2.- Depăşirea limitelor stării de necesitate (art. 73 lit.a partea a II-

a). Condiţiile de existenţă a acestei circumstanţe legale se desprind din
dispoziţiile art. 45 alin.3 Cod penal şi presupun că făptuitorul, în momentul
săvârşirii faptei, necesare pentru a salva de la un pericol iminent una din
valorile sociale arătate în art. 45 alin.2 Cod penal, şi-a dat seama că
pricinuieşte urmări vădit mai grave decât acela care s-ar fi produs dacă
pericolul nu era înlăturat.
În literatura juridică se subliniază necesitatea verificării condiţiilor de
existenţă a circumstanţelor atenuante, a disproporţiei vădite între urmările
produse şi care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat, în
funcţie de care se stabileşte şi măsura în care pedeapsa urmează a fi redusă.
Depăşirea limitelor stării de necesitate este o circumstanţă personală.
3.- Provocarea. Potrivit dispoziţiilor art. 73 lit. b Cod penal circum-

stanţa atenuantă a provocării există când infracţiunea s-a săvârşit sub
stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare
din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere
gravă a demnităţii persoanei sau prin acţiune ilicită gravă. Condiţiile de
existenţă ale persoanei privesc:
a.- Existenţa unei anumite activităţi de provocare din partea
persoanei vătămate. Asemenea acte de provocare pot fi realizate prin
violenţă fizică ori violenţă psihică; printr-o atingere gravă a demnităţii
persoanei ce se poate realiza prin insultă; prin alte acţiuni ilicite grave ca de
exemplu, surprinderea victimei în flagrant delict de adulter.
b.- Actul provocator al victimei să determine o puternică tulburare
sau emoţie infractorului o surescitare nervoasă care îi răpeşte acestuia
posibilitatea de control asupra acţiunilor sale.
c.- Sub stăpânirea puternicei tulburări sau emoţii infractorul să fi
săvârşit infracţiunea.
Starea de surescitare, de încordare nervoasă să existe în momentul
săvârşirii infracţiunii, chiar dacă actul provocator a fost comis mai înainte
de către persoana vătămată.
d.- Infracţiunea să se îndrepte împotriva provocatorului. Dacă din
eroare infractorul ripostează împotriva altei persoanei pe care o confundă
cu provocatorul, va exista de asemenea scuza provocării. Îndeplinirea
cumulativă a condiţiilor provocării, obligă instanţa de judecată să reţină
_________________________________________________________________________ 147
circumstanţă şi să-I dea efectul cuvenit.
II.- Circumstanţele atenuante judiciare. Prin dispoziţiile art. 74

Cod penal prevăd ce împrejurări pot constitui circumstanţe atenuante, sunt
enumerate exemplificative circumstanţele atenuante judiciare.
1.- Conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea faptei
(art. 74 lit. a Cod penal). Această circumstanţă priveşte deci atitudinea şi
comportarea corectă a infractorului în familie, societate, la locul de muncă,
înainte de săvârşirea infracţiunii.
O astfel de circumstanţă atenuantă nu are relevanţă în prezenţa
cauzelor de agravare şi care ar reliefa un grad de pericol ridicat al faptei
prin urmările ei ori de periculozitate sporită a infractorului prin modul şi
mijloacele folosite în săvârşirea infracţiunii.
2.- Stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul
infracţiunii sau a repara paguba pricinuită (art. 74 alin.1 lit. b Cod
penal).
Conduita infractorului după comiterea faptei prin care îşi manifestă căinţa
activă pentru fapta comisă, căinţa materializată prin repararea pagubei
pricinuite, înlăturarea urmărilor infracţiunii şi care reliefează o
periculozitate mai scăzută a acestuia reclamă un tratament penal atenuat. În
doctrina penală se apreciază corect că o astfel de circumstanţă este de
reţinut şi în cazul desistării şi împiedicării producerii rezultatului dacă până
în acest moment s-a realizat conţinutul unei alte infracţiuni.
3.- Atitudinea infractorului după infracţiuni rezultând din
prezentarea sa în faţa autorităţii: comportarea sinceră în cursul
procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanţilor (art. 74 alin.1
lit c Cod penal). Prin dispoziţiile art. 74 alin.2 cod penal s-a prevăzut că
împrejurările enumerate, ce pot constitui circumstanţe atenuante, din
alineatul precedent, au caracter exemplificativ ceea ce presupune că
instanţa poate reţine ca circumstanţă atenuante şi alte împrejurări care
atenuează gradul de pericol social al faptei şi de periculozitate a
infractorului.
Pot fi socotite circumstanţe atenuante judiciare: starea de beţie,
accidentală incompletă a făptuitorului, despre care în lege nu se
menţionează nimic; starea de beţie voluntară completă (art. 49 alin.2 Cod
penal) în care s-a aflat infractorul în comiterea infracţiunii.
A) Efectele circumstanţelor atenuante.

Efectele circumstanţelor atenuante sunt determinat prin dispoziţia art.
76 Cod penal şi sunt aceleaşi indiferent dacă sunt legale ori judecătoreşti.
Circumstanţele atenuante constatate au ca efect atenuarea obligatorie a
pedepsei; atenuare ce poate consta într-o reducere, ori o schimbare a
pedepselor prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă.
148_________________________________________________________________________
B) Efectele circumstanţelor atenuante asupra pedepselor

principale. Potrivit dispoziţiilor art. 76 Cod penal, în cazul
circumstanţelor atenuante pedeapsa principală se reduce ori se schimbă.
Reducerea ori schimbarea are loc în funcţie de pedeapsa prevăzută de lege
pentru infracţiunea săvârşită raportată la minimul special al acesteia.
Pedeapsa se reduce sub minimul special, ori poate fi înlocuită cu amenda
când minimul prevăzut de lege pentru infracţiunea comisă este între 3 luni
şi 1 an (art. 76 alin.1 lit. e partea I-a). Când se reduce pedeapsa închisorii
poate fi coborâtă până la minimul general (15 zile), iar când este înlocuită
cu pedeapsa amenzii nu poate fi mai mică de 300.000 lei.
Dacă pedeapsa prevăzută de lege are minimul sub 3 luni închisoare şi
sunt reţinute circumstanţele atenuante, pedeapsa se înlocuieşte cu amenda
care nu poate fi mai mică de 200.000 lei (art. 76 alin. 1 lit. e partea I-a).
Când pedeapsa prevăzută de lege este doar amenda şi sunt reţinute
circumstanţe atenuante, aceasta se reduce sub minimul ei special până la
150.000 lei dacă minimul special prevăzut de lege este 350.000 lei sau mai
mare, ori până la minimul general când minimul special este sub 350.000
lei (art. 76 alin.1 lit. f Cod penal).
Potrivit dispoziţiilor art. 76 alin.2 Cod penal, în cazul infracţiunii
contra siguranţei statului, infracţiunilor contra păcii şi omenirii, al
infracţiunii de omor, al infracţiunilor săvârşite cu intenţie, care au avut ca
urmare moartea unei persoane, sau al infracţiunilor prin care s-au produs
consecinţe deosebit de grave, dacă se constată că există circumstanţe
atenuante, pedeapsa închisorii poate fi redusă cel mult până la o treime din
minimul special.
Constatarea şi reţinerea în favoarea infractorului a mai multor circumstanţe
atenuante nu are ca efect o pluralitate de atenuări dar poate influenţa
măsura până la care se poate reduce pedeapsa.
Pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă prevăzută de lege pentru
infracţiunea săvârşită, în prezenţa circumstanţelor atenuante, se înlocuieşte
cu închisoarea între 10 şi 25 ani (art. 77 Cod penal).
C).- Efectele circumstanţelor atenuante asupra pedepselor

complementare.
Circumstanţele atenuante produc efecte şi asupra pedepselor
complimentare determinând înlăturarea aplicării acestora ca în cazul
interzicerii unor drepturi (art. 76 alin.3 Cod penal).
Înlăturarea ori înlocuirea pedepselor complementare ca efect al
circumstanţelor atenuante se pune numai în legătură cu cazurile în care
aplicarea acestora este obligatorie, nu şi în cazurile în care aplicarea este
facultativă, când neaplicarea pedepselor complementare se poate datora şi
altor cauze decât circumstanţele atenuante.
_________________________________________________________________________ 149
Criteriile generale de individualizare a pedepsei în NOUL COD PENAL
Art. 74. – (1) Stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în

raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea
infractorului, care se
evaluează după următoarele criterii:
a) împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele
folosite;
b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;
c) natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale
infracţiunii;
d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit;
e) natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale
infractorului;
f) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal;
g) nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi
socială.
(2) Când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedepse alternative,
se ţine seama de criteriile prevăzute în alin. (1) şi pentru alegerea uneia
dintre
acestea.
Circumstanţele atenuante şi circumstanţele agravante
Circumstanţe atenuante
Art. 75. – (1) Următoarele împrejurări constituie circumstanţe atenuante

legale:
a) săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau
emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate,
produsă prin
violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau printr-o altă
acţiune ilicită gravă;
b) depăşirea limitelor legitimei apărări;
c) depăşirea limitelor stării de necesitate.
(2) Pot constitui circumstanţe atenuante judiciare:
a) eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea
consecinţelor infracţiunii;
b) împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea
infracţiunii sau periculozitatea infractorului.
150_________________________________________________________________________
Efectele circumstanţelor atenuante
Art. 76. – (1) În cazul în care există circumstanţe atenuante, limitele

speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se
reduc cu o treime.
(2) Dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, în cazul
reţinerii circumstanţelor atenuante se aplică pedeapsa închisorii de la 10
la 20 de ani.
(3) Reducerea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată,
indiferent de numărul circumstanţelor atenuante reţinute.
Circumstanţe agravante
Art. 77. – Următoarele împrejurări constituie circumstanţe agravante:

a) săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună;
b) săvârşirea infracţiunii prin cruzimi sau supunerea victimei la
tratamente degradante;
c) săvârşirea infracţiunii prin metode sau mijloace de natură să pună în
pericol alte persoane ori bunuri;
d) săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost
comisă împreună cu un minor;
e) săvârşirea infracţiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a
persoanei vătămate, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii sau
altor cauze;
f) săvârşirea infracţiunii în stare de intoxicaţie voluntară cu alcool sau cu
alte substanţe psihoactive, când a fost provocată în vederea comiterii
infracţiunii;
g) săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia
prilejuită de o calamitate, de starea de asediu sau de starea de urgenţă;
h) săvârşirea infracţiunii pentru motive legate de rasă, naţionalitate, etnie,
limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenenţă politică,
avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă
sau infecţie HIV/SIDA, ori pentru alte împrejurări de acelaşi fel,
considerate de făptuitor drept cauze ale inferiorităţii unei persoane în
raport cu celelalte.
Efectele circumstanţelor agravante
Art. 78. – (1) În cazul în care există circumstanţe agravante, se poate

aplica o pedeapsă până la maximul special. Dacă maximul special este
neîndestulător, în cazul închisorii se poate adăuga un spor până la 2 ani,
_________________________________________________________________________ 151
care nu poate depăşi o treime din acest maxim, iar în cazul amenzii se
poate aplica un spor de cel mult o treime din maximul special.
(2) Majorarea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată,
indiferent de numărul circumstanţelor agravante reţinute.
Concursul între cauze de atenuare sau de agravare
Art. 79. – (1) Când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente două sau
mai multe dispoziţii care au ca efect reducerea pedepsei, limitele speciale
ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc
prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la tentativă, circumstanţe
atenuante şi cazuri speciale de reducere a pedepsei, în această ordine.
(2) Dacă sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect
agravarea răspunderii penale, pedeapsa se stabileşte prin aplicarea
succesivă a dispoziţiilor privitoare la circumstanţe agravante, infracţiune
continuată, concurs sau recidivă.
(3) Când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente una sau mai multe
cauze de reducere a pedepsei şi una sau mai multe cauze de majorare a
pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru
infracţiunea săvârşită se reduc conform alin. (1), după care limitele de
pedeapsă rezultate se majorează conform alin. (2).

Enumeraţi etapele de realizare a individualizării răspunderii penale

Enumeraţi criteriile generale de individualizare a răspunderii penale
- etapa individualizării legale;
- etapa individualizării judiciare;
- etapa individualizării administrative.
1.9 BIBLIOGRAFIE
2001
1971
152_________________________________________________________________________
Unitate de învăţare nr. 21

MĂSURILE DE SIGURANŢĂ
Cuprins
MĂSURILE DE SIGURANŢĂ
Obligarea la tratament medical
Internarea
Interzicerea unei funcţii sau profesii
Interzicerea de a se afla în anumite localităţi
Expulzarea
Confiscarea specială
1.1 OBIECTIVE
Dobândirea cunoştinţelor referitoare la măsurile de siguranţă prevăzute
de legea penală.
1.2 CONSIDERAŢII GENERALE
Sunt sancţiuni de drept penal, preventive, prevăzute de lege, care se iau de instanţa
de judecată faţă de persoanele care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală
pentru a înlătura o stare de pericol generatoare de noi fapte prevăzute de legea penală.
Măsurile de siguranţă nu sunt consecinţe ale răspunderii penale şi nu depind de
gravitatea faptei săvârşite, ele putând fi luate chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o
pedeapsă, fiindcă luarea acestor măsuri este provocată de existenţa stării de pericol pe
care o reprezintă în special persoana faptuitorului. Se iau de regulă pe o durată
nedeterminată (atâta timp cât durează şi starea de pericol).
N.C.P prevede:
Art. 107. – (1) Măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi
preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală.
(2) Măsurile de siguranţă se iau faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de
legea penală, nejustificată.
(3) Măsurile de siguranţă se pot lua şi în situaţia în care făptuitorului nu i se aplică o
pedeapsă.
Conditii:
_________________________________________________________________________ 153
- faptuitorul sa fi savarsit o fapta prevazuta de legea penala;

- prin savarsirea faptei sa se fi dat in vileag o stare de pericol a fapuitorului care poate
constitui in viitor sursa savarsirii unei noi fapte penale;
- combaterea starii de pericol sa nu fie posibila doar prin aplicarea de pedepse ci prin
luarea de masuri de siguranta (care este lasata la aprecierea instantei).
Conform art. 112 C.p. masurile de siguranta sunt:

a) obligarea la tratament medical;
b) internarea medicala;
c) interzicerea de a ocupa o functie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o alta
ocupatie;
d) interzicerea de a se afla in anumite localitati;
e) expulzarea strainilor;
f) confiscarea speciala;
g) interdictia de a reveni in locuinta familiei pe o durata determinata.
Conform N.C.P
Art. 108. – Măsurile de siguranţă sunt:
a) obligarea la tratament medical;
b) internarea medicală;
c) interzicerea ocupării unei funcţii sau a
exercitării unei profesii;
d) confiscarea specială.
a) Obligarea la tratament medical: (art. 113 C.p.)
- consta in obligarea faptuitorului, care din cauza de intoxicari cronice, prin alcool,
stupefiante ori alte asemenea substante, prezinta pericol pentru societate, de a se
prezenta in mod regulat la tratament medical pana la insanatosire;
- obligatia de a urma tratamentul medical stabilit de medicii specialisti, prin
prezentarea in mod regulat la locul si datele stabilite pentru efectuarea tratamentului;
- in cazul in care faptuitorul nu se prezinta in mod regulat la tratament, instanta
judecatoreasca poate inlocui aceasta masura cu internarea medicala.
- tratamentul se efectuează şi dacă persoana este condamnată la închisoare
- se poate lua atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii
Pentru această măsură Noul Cod Penal are următorul text:

Art. 109. – (1) Dacă făptuitorul, din cauza unei boli, inclusiv cea provocată de
consumul cronic de alcool sau de alte substanţe psihoactive, prezintă pericol pentru
societate, poate fi obligat să urmeze un tratament medical până la însănătoşire sau
până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.
(2) Când persoana faţă de care s-a luat această măsură nu urmează tratamentul, se
poate dispune internarea medicală.
(3) Dacă persoana obligată la tratament este condamnată la o pedeapsă privativă de
154_________________________________________________________________________
libertate, tratamentul se efectuează şi în timpul executării pedepsei
b) Internarea medicală: (art. 114 C.p.)
- consta in internarea faptuitorului, care este bolnav mintal sau toxicoman si care se
afla intr-o stare care prezinta pericol social pentru societate, intr-o institutie medicala
de specialitate pana la insanatosire;
- se poate lua numai daca s-a savarsit o fapta penala de catre faptuitor; daca persoana
bolnava mintal sau toxicomana nu a savarsit o fapta prevazuta de legea penala, fata
de ea nu se poate lua o masura de siguranta;
- internarea medicala se va lua daca instanta de judecata apreciaza ca starea de pericol
a faptuitorului poate fi inlaturata prin aceasta masura.
Odată cu aplicarea Noului Cod Penal internarea medical va avea o altă

reglementare şi anume:
Art. 110. – Când făptuitorul este bolnav psihic, consumator cronic de substanţe
psihoactive sau suferă de o boală infecto-contagioasă şi prezintă pericol pentru
societate, se poate lua măsura internării într-o unitate sanitară de specialitate, până
la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de
pericol.
c) Interzicerea unei funcţii sau profesii: (art. 115 C.p.)
- se ia fata de faptuitorul care a savarsit o fapta penala datorita incapacitatii,

nepregatirii sau altor cauze care il fac impropriu pentru ocuparea unei anumite functii
ori pentru exercitarea unei profesii, meserii sau altei ocupatii, pentru a impiedica
savarsirea altor asemenea fapte in viitor;
- starea de pericol se poate datora: nepregatirii (ignoranta, lipsa de experienta,
superficialitate, etc.); incapacitatii psiho-fizice (boala, infirmitate, etc.); lipsei de
cunostinte necesare; nepasarii fata de cerintele de care depinde buna desfasurare a
activitatii.
- luarea acestei masuri de siguranta nu exclude si luarea altor masuri;
- fapta prevazuta de legea penala trebuie sa fie savarsita in exercitarea functiei sau
profesiei, meseriei sau ocupatiei faptuitorului;
- se ia pe timp nedeterminat si dureaza cat dureaza starea de inaptitudine a
faptuitorului;
- revocarea se face la cerere, dupa trecerea unui termen de cel putin 1 an, daca se
constata ca temeiurile care au impus luarea acestei masuri au incetat
- daca cererea de revocare este respinsa, o noua cerere nu poate fi facuta decat dupa
trecerea unui termen de cel putin 1 an de la data respingerii.
Prin intrarea în vigoare a Noului Cod Penal interdicţia unei funcţii sau profesii
va avea următoarea reglementare:
_________________________________________________________________________ 155
Art. 111. – (1) Când făptuitorul a săvârşit fapta datorită incapacităţii, nepregătirii
sau altor cauze care îl fac inapt pentru ocuparea unei anumite funcţii, pentru
exercitarea unei profesii sau meserii, ori pentru desfăşurarea unei alte activităţi, se
poate lua măsura interzicerii exercitării dreptului de a ocupa acea funcţie ori de a
exercita acea profesie, meserie sau activitate.
(2) Măsura de siguranţă poate fi revocată la cerere, după trecerea unui termen de cel
puţin un an, dacă se constată că temeiurile care au impus luarea ei au încetat.
O nouă cerere nu se poate face decât după trecerea unui termen de cel puţin un an de
la data respingerii cererii anterioare.
d) Interzicerea de a se afla în anumite localităţi: (art. 116 C.p.)
- consta in interzicerea condamnatului de a se afla o anumita perioada de timp in

localitatea sau localitatile stabilite prin hotărârea de condamnare;
- cauza care determina luarea acestei masuri este starea de pericol pe care o relevă
prezenta infractorului in anumite localitati;
- aceasta masura se poate lua numai fata de un infractor, adica o persoana care a
savarsit o infractiune;
- este necesar ca infractorul sa fie pedepsit la pedeapsa inchisorii de cel putin 1 an si
anterior sa mai fi fost condamnat, conditie care nu mai este necesara in cazul in care
pentru infractiunea savarsita instanta pronunta o candamnare la pedeapsa inchisorii
mai mare de 5 ani sau in cazul in care infractiunea este una de: furt, talharie, specula,
ultraj contra bunelor moravuri si tulburarea linistii publice, cersetorie, prostitutie,
viol, perversiune sexuala;
- o alta conditie priveste aprecierea instantei ca prezenta infractorului in localiatatea
unde a savarsit infractiunea ori in alte localitati prezinta pericol grav pentru societate,
lucru care poate fi desprins din: numarul de infractiuni comise (furturi repetate),
gravitatea infractiunii (un omor comis prin cruzimi care a produs o indignare
generala, iar prezenta infractorului in aceasta localiatate ar reprezenta o sursa de
conflicte, determinata de razbunarea rudelor victimei), modul in care a actionat
infractorul profitand de aglomeratia orasului respectiv;
- aceasta masura se poate lua pe o durata de pana la 5 ani, iar daca pericolul subzista,
se poate prelungi, insa fara a depasi durata masurii luata initial;
- se executa dupa executarea ori stingerea executarii pesepsei prin gratiere;
- poate fi revocata din oficiu ori la cerere cand se apreciaza ca a incetat starea de
pericol ce a determinat luarea acestei masuri, dar nu mai devreme de 1 an de la
luarea acesteia.
Noul articol 112 cu privire la confiscarea special va avea însă, odată cu

intrarea în vigoare a Noului Cod Penal următoarea reglementare:
Art. 112. – (1) Sunt supuse confiscării speciale:
a) bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală;
b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului
156_________________________________________________________________________
sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor;
c) bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea
făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obţinut, dacă sunt
ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul
folosirii lor;
d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor;
e) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzută de legea penală, dacă nu sunt
restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea
acesteia;
f) bunurile a căror deţinere este interzisă de legea penală.
(2) În cazul prevăzut în alin. (1) lit. b) şi lit. c), dacă valoarea bunurilor supuse
confiscării este vădit disproporţionată faţă de natura şi gravitatea faptei, se
dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ţinând seama de urmarea
produsă sau care s-ar fi putut produce şi de contribuţia bunului la aceasta. Dacă
bunurile au fost produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii faptei
prevăzute de legea penală, se dispune confiscarea lor în întregime.
(3) În cazurile prevăzute în alin. (1) lit. b) şi lit. c), dacă bunurile nu pot fi confiscate
întrucât nu aparţin infractorului, iar persoana căreia îi aparţin nu a cunoscut scopul
folosirii lor, se va confisca echivalentul în bani al acestora, cu aplicarea dispoziţiilor
alin. (2).
(4) Dispoziţiile alin. (1) lit. b) nu se aplică în cazul faptelor săvârşite prin presă.
(5) Dacă bunurile supuse confiscării potrivit alin. (1) lit. b)-e) nu se găsesc, în locul
lor se confiscă bani şi bunuri până la concurenţa valorii acestora.
(6) Se confiscă, de asemenea, bunurile şi banii obţinuţi din exploatarea bunurilor
supuse confiscării, precum şi bunurile produse de acestea, cu excepţia bunurilor
prevăzute în alin. (1) lit. b) şi lit. c).
d) Expulzarea: (art. 117 C.p.)
- consta in scoaterea in afara teritoriului tarii a cetateanului strain ori a persoanei fara
cetatenie care nu domiciliaza in România, daca a savarsit o infractiune si se apreciaza
ca ramanerea acestuia pe teritoriul României prezinta un pericol social
- conditii: - cetateanul strain ori apatridul sa fi savarsit o infractiune de competenta
instantelor penele romane;
- sa se aprecieze de catre instanta de judecata ca ramanerea infractorului pe
teritoriul tarii prezinta un pericol social;
- expulzarea nu va fi luata daca exista motive serioase de a se crede ca
persoana fata de care este incidenta aceasta masura, risca sa fie supusa la tortura in
statul in care urmeaza a fi expulzata;
- se ia pe o perioada nedeterminată, iar in cazul nerespectarii interzicerii de a se
reintoarce in tara de catre cel expulzat, acesta va fi pedepsit si din nou expulzat dupa
executarea pedepsei.
_________________________________________________________________________ 157
e) Confiscarea speciala: (art. 118 C.p.)
- consta in trecerea silita si gratuita in proprietatea statului a numitor bunuri ce apartin

persoanei care a savarsit o fapta prevazuta in legea penala, a caror detinere de catre
faptuitor datorita naturii lor ori datorita legaturii acestora cu savarsirea faptei prezinta
pericolul savarsirii unor noi fapte prevazute de legea penala.
- conditii: - se ia numai fata de persoana care a savarsit fapta prevazuta de legea
penala; aceste bunuri trebuie sa fi fost folosite la savarsirea infractiunii;
- se ia cu privire la anumite bunuri care au legatura cu savarsirea faptei ori a
caror detinere este contrara legii;
- instanta sa aprecieze ca prin luarea acestei masuri este anihilat pericolul
social;
- cu toate acestea luarea masurii confiscarii este lasata la aprecierea instantei, care
poate sa nu dispuna confiscarea bunului daca acesta face parte din mijloacele de
existenta, de trebuinta zilnica ori de exercitare a profesiei infractorului sau a
persoanei asupra careia ar putea opera masura.
- categorii de bunuri supuse confiscarii speciale:

a) bunuri produse prin savarsirea faptei prevazuta de legea penala (chiar daca
fapta nu a fost infractiune);
b) bunurile care au fost folosite, in orice mod, la savarsirea unei infractiuni, daca
sunt ale infractorului sau daca apartinand altei persoane, acesta a cunoscut scopul
folosirii lor; Ex: este supusa confiscarii arma de vanatoare folosita la braconaj.
c) bunurile produse, modificate sau adaptate in scopul savarsirii unei infractiuni,
daca au fost utilizate la comiterea acesteia si daca sunt ale infractorului. Cand
bunurile apartin altei persoana, confiscarea se dispune daca producerea, modificarea
sau adaptarea a fost efectuata de proprietar ori de infractor sau cu stiinta
proprietarului;
d) bunurile care au fost date pentru a determina savarsirea unei fapte sau pentru a
rasplati pe faptuitor;
e) bunurile dobandite prin savarsirea faptei prevazute de legea penala, daca nu sunt
restituite persoanei vatamate si in masura in care nu servesc la despagubirea
acesteia;
f) bunuri a caror detinere este interzisa de lege sau a caror detinere constituie o
fapta prevazuta de legea penala; Ex: detinerea de arme si munitii.
Daca bunurile supuse confiscarii speciale nu se gasesc, in locul lor se confisca
bani si bunuri pana la concurenta valorii acestora.
f) Interdictia de a reveni in locuinta familiei pe o perioada determinata:

(art. 1181 C.p.)
- este masura de siguranta ce se poate lua pe o durata de pana la 2 ani fata de

persoana condamnata la pedeapsa inchisorii de cel putin un an pentru loviri sau alte
acte de violenta cauzatoare de suferinte fizice sau psihice, savarsite asupra
158_________________________________________________________________________
membrilor de familie, daca instanta constata ca prezenta acesteia in locuinta familiei

constituie un pericol grav pentru ceilalti membri ai familiei.
- aceasta masura se poate lua numai la cererea partii vatamate;
- instanta trebiue sa aprecieze ca prezenta persoanei condamnate la locuinta familiei
prezinta un pericol grav;
- se ia pe o perioada determinata de pana la 2 ani; limita minima nu este fixata, dar
ea nu poate fi redusa la o durata care ar face imposibila realizarea finalitatii acesteia;
- desi in lege nu se prevede, consideram ca aceasta masura se poate revoca daca au
incetat cauzele care au determinat luarea ei, iar persoana vatamata acesteia;
- se executa dupa executarea pedepsei principale.
_________________________________________________________________________ 159

ÎNLĂTURAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI ŞI A CONSECINŢELOR
CONDAMNĂRII
Cuprins
ÎNLĂTURAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI ŞI A
CONSECINŢELOR CONDAMNĂRII
Graţierea
Prescripţia executării pedepsei
Reabilitarea
1.1 OBIECTIVE
Dobândirea cunoştinţelor referitoare la înlăturareea executării pedepsei şi
a consecinţelor condamnării
1.2 Consideraţii generale

Realitatea socială oferă situaţii în care pedepsele aplicate nu pot fi executate
fie pentru că cel condamnat a reuşit să se sustragă şi nu a putut fi prins o
perioadă lungă de timp, fie pentru ca puterea de stat apreciază că nu mai
este necesară executarea pedespei, iertând pe condamnat de executarea ei.
1.3 GRAŢIEREA
1. Noţiunea şi trăsăturile graţierii

Graţierea este un act de clemenţă al puterii de stat prin care, în
temeiul unor considerente social – politice şi de politică penală, cei
condamnaţii sunt iertaţi de obligaţia de a executa pedeapsa ori prin
care se dispune scurtarea duratei de executare a pedepsei, sau prin
care o pedeapsa mai grea ca natura este înlocuită cu una mai uşoară.
Spre deosebire de amnistiţie, graţierea se acordă şi produce efecte "in
personam”.
2. Clasificarea actelor de graţiere

În raport de sfera celor care beneficiază de prevederile actului de
graţiere distingem între actele de graţiere individuală şi actele de
graţiere colectivă.
Prin acte de graţiere individuală se acordă graţierea unei anumite
persoane, de regulă la cererea acesteia.
160_________________________________________________________________________
În cazul actelor de graţiere colectivă sfera persoanelor care

beneficiază de pe urma actului ca atare este mul mai largă, persoanele în
sine nefiind individualizate în cuprinsul actului. Actele de graţiere colectivă
se adoptă de organul puterii de stat competent, din oficiu sau la propunerea
organelor judiciare.
În funcţie de cum în cuprinsul actului sunt sau nu prevăzute anumite
condiţii:
Graţierea necondiţionată şi graţierea condiţionată.
Graţierea este necondiţionată sau pură şi simplă când se acordă

fără a impune în viitor beneficiarului ei anumite obligaţii.
Graţierea este condiţionată când acordarea ei condiţionată de buna

conduită a beneficiarului ei anumite condiţii.
Graţierea totală, graţierea parţială, comutare.
Graţierea este totală când priveşte întreaga pedeapsă aplicată.

Graţierea totală se mai numeşte şi remiterea de pedeapsă deoarece priveşte
iertarea de executare a întregii pedepse aplicate.
Graţierea este parţială când prin actul de clemenţă este înlăturată

executarea doar a unei părţi din pedeapsă. Graţierea parţială mai este
denumită şi reducere de pedeapsă.
Comutarea este forma graţierii ce constă în înlocuirea pedepsei

aplicate de instanţa de judecată cu o pedeapsă de altă natură, mai uşoară.
Efectele graţierii:
Asupra pedepselor principale
Efectele de principiu ale graţierii sunt prevăzute în art. 120 C. pen. .
– potrivit acestui articol , graţierea are ca efect înlăturarea, în tot sau parte,
a executării pedepsei sau comutarea acesteia în alta mai uşoară.
Graţierea se raportează sau îşi produce efectele în raport cu
pedepsele pronunţate de instanţele de judecată, dar are în vedere pedeapsa
aplicată pentru o anumită infracţiune şi nu pedeapsa rezultată la care se
poate ajunge prin mecanisme pe care legea le prevede ca atare în anumite
situaţii.
În cazul graţierii parţiale se reduce din pedeapsa iniţială stabilită de
instanţă, coeficientul de reducere care, de regulă, este exprimat în actul de
graţiere printr-un procent de 1/2, 1/3 etc.
Efectul actelor de graţiere succesivă se determină în raport cu durata
pedepsei rămase de executat după aplicarea ultimului act de graţiere
_________________________________________________________________________ 161
incident în cazul dat.

Efectele graţierii se produc din momentul adoptării actului de
graţiere în raport cu condamnările pronunţate prin hotărâri de condamnare
rămase definitive până la adoptarea respectivului act.
Asupra pedepselor complementare şi accesorii
Art. 120 alin. 3 C. pen. consacră regula potrivit căreia graţierea nu
produce efecte asupra pedepselor complementare .
Asupra măsurilor de siguranţă şi educative
Potrivit dispoziţiilor cadru ce reglementează instituţia graţierii,
aceasta nu are efect asupra obligaţiei de executare a măsurilor de siguranţă
şi a măsurilor educative.
Potrivit art. 160 N.C.P Art. 160. – (1) Graţierea are ca efect înlăturarea,
în totul sau în parte, a executării pedepsei ori comutarea acesteia în alta
mai uşoară.
(2) Graţierea nu are efecte asupra pedepselor complementare şi
măsurilor educative neprivative de ibertate, în afară de cazul când se
dispune altfel prin
actul de graţiere.
(3) Graţierea nu are efect asupra măsurilor de siguranţă şi asupra
drepturilor persoanei vătămate.
(4) Graţierea nu are efecte asupra pedepselor a căror executare este
suspendată sub supraveghere, în afară de cazul în care se dispune altfel
prin actul de graţiere.
1.4 PRESCRIPŢIA EXECUTĂRII PEDEPSEI

Prescipţia executării pedepsei este o cauză care înlătură executarea
pedepsei după trecerea unui interval de timp, în anumite condiţii cerute de
lege, de la data la care hotărârea de condamnare a rămas definitivă.
Hotărârea de condamnare are forţă executorie din momentul în care are
caracter definitiv.
Termenele de prescripţie
Durata termenelor de prescripţie poate avea un conţinut unitar dar şi un
conţinut compus.
- 20 de ani când pedeapsa care urmează a fi executată este detenţiunea pe
viaţă sau închisoare mai mare de 15 ani
- 5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de
15 ani în cazul celorlalte pedepse cu închisoare
- 3 ani, în cazul când pedeapsa este amenda.
Calculul termenelor de prescripţie

Întreruperea şi suspendarea cursului prescripţiei executării pedepsei
Termenele de prescripţie a exceutării pedepsei se socotesc din momentul
162_________________________________________________________________________
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Potrivit art. 127 C. pen., cursul termenului de prescripţie a executării
pedepsei şi a sancţiunii cu caracter administrativ se întrerupe prin începerea
executării pedepsei sau prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni.
Prima cauză de întrerupere a cursului prescripţiei “începerea executării”
trebuie înţeleasă în sensul uni început efectiv de executare şi nu sub forma unor
acte cum ar fi, emiterea mandatului de executare a pedepsei.
În cazul săvârşirii unei noi infracţiuni, noul termen de prescipţie începe să
curgă de la data săvârşirii infracţiunii, iar în cazul sustragerii de la executare,
noul termen curge de la data sustragerii.
Cursul prescripţiei executării pedepsei se întrerupe prin începerea

executării pedepsei sau săvârşirea din nou a unei infracţiuni. Sustragerea de
la executarea pedepsei, face să curgă un nou termen de prescripţie.
Executarea pedepsei închisorii atunci când înlocuieşte pedeapsa detenţiunii
de viaţă, se prescrie în 20 de ani.
O nouă reglementare aduce şi alin. 3 al art. 163 N.C.P care prevede că:
(3) Cursul termenului de prescripţie a executării pedepsei amenzii se
întrerupe şi prin înlocuirea obligaţiei de plată a amenzii cu obligaţia de a
presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii.
Cauzele de suspendare sunt prevăzute în Codul de Procedură Penală, şi

privesc suspendarea executării pedepsei în timpul exercitării căilor extraordinare
de atac. În acest caz, cursul prescripţiei este suspendat, oprit, şi reluat după
dispariţia cazului de suspendare intervenit.
Durata suspendării cursului prescripţiei executării coincide cu durata
existentă a cauzei de suspendare. Durata pe care se întinde suspendarea nu intră
în calculul temenului său practic se scade din acest termen.
Cu privire la N.C.P există şi o noutate cu privire la prescripţia executării

pedepsei şi anume alin.(4) al art. 162 N.C.P care prevede: „ În cazul revocării
liberării condiţionate, în condiţiile art. 104 alin. (1), termenul de prescripţie
începe să curgă de la data când hotărârea de revocare a rămas definitivă şi se
calculează în raport cu restul de pedeapsă neexecutat.”
De asemenea, elemente noi aduc şi
(5) În cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, termenul de
prescripţie curge de la data când hotărârea de înlocuire a rămas definitivă
şi se calculează în raport cu durata pedepsei închisorii.
(6) Pedepsele complementare aplicate persoanei fizice şi măsurile de
siguranţă nu se prescriu.
(7) Prin pedeapsa ce se execută se înţelege pedeapsa stabilită de instanţă,
ţinându-se cont de cauzele ulterioare de modificare a acesteia.
Efectele juridice ale prescripţiei executării pedepsei
_________________________________________________________________________ 163
Principalul efect al prescipţiei constă în înlăturarea executării pedepsei

principale.
Gravitatea deosebită a infracţiunilor contra păcii şi omenirii a determinat
legiuitorul penal roman să prevadă nu numai imprescriptibilitatea răspunderii
penale, ci şi imprescriptibilitatea executării pedepselor principale pronunţate
pentru aceste infracţiuni.
Prin prescripţie se stinge executarea pedepsei principale şi odată cu
aceasta şi pedeapsa accesorie
1.5 REABILITAREA
Reabilitarea este mijlocul juridic prin intermediul căruia fostul

condamnat este pe deplin reintegrat in societate din punct de vedere
juridic.
Prin reabilitare interdicţiile, incapacităţile, decăderile încetează
pentru viitor.
Potrivit art. 133 Cod Penal: „(1) Reabilitarea face să înceteze
decăderile şi interdicţiile, precum şi incapacităţile care rezultă din
condamnare.
(2) Reabilitarea nu are ca urmare obligaţia de reintegrare în funcţia
din care infractorul a fost scos în urma condamnării ori de rechemare
în cadrele permanente ale forţelor armate sau de redare a gradului
militar pierdut.
(3) De asemenea, reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de
siguranţă, cu excepţia cele prevăzute în art. 112 lit. d).”
Potrivit Art. 169. N.C.P – (1) Reabilitarea face să înceteze

decăderile şi interdicţiile, precum şi incapacităţile care rezultă din
condamnare.
(2) Reabilitarea nu are ca urmare obligaţia de reintegrare în
funcţia din care condamnatul a fost scos în urma condamnării ori
de redare a gradului militar pierdut.
(3) Reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă.
Condamnarea pentru care a intervenit reabilitarea nu va mai fi

luată în seamă la stabilirea stării de recidivă. Al. 3 al articolului 133
Cod Penal statuează faptul că reabilitarea nu produce efecte asupra
măsurilor de siguranţă cu excepţia interzicerii de a se afla în anumite
localităţi.
Reabilitarea de drept este acea formă a reabilitării care

intervine ope legis, din oficiu, pentru condamnări de mică gravitate
odată cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege.
Condiţiile reabilitării de drept:

164_________________________________________________________________________
- Persoana să fi fost condamnată la pedeapsa amenzii sau la

pedeapsa închisorii de cel mult 1 an (se are în vedere pedeapsa
aplicată de instanţă);
- Timp de 3 ani de la executarea pedepsei sau de la data când
pedeapsa a fost considerată ca executată, condamnatul nu a mai
săvârşit altă infracţiune. Reabilitarea poate interveni şi pentru
infracţiuni succesive, dacă între ele s-a scurs un interval de 3 ani,
pentru posibilă reabilitarea pentru prima condamnare înainte de
săvârşirea celei de-a doua infracţiuni.
Potrivit Art. 165. N.C.P – Reabilitarea are loc de drept în cazul

condamnării la pedeapsa amenzii, la pedeapsa închisorii care nu
depăşeşte 2 ani sau la pedeapsa închisorii a cărei executare a fost
suspendată sub supraveghere, dacă în decurs de 3 ani condamnatul
nu a săvârşit o altă infracţiune.
Reabilitarea judecătorească.
Se acordă la cererea fostului condamnat, de către instanţa de

judecată, după ce aceasta va verifica îndeplinirea condiţiilor cerute de
lege.
Reabilitarea judecătorească, spre deosebire de cea de drept, se
acordă indiferent de gravitatea infracţiunii săvârşite.
Condiţiile reabilităţii judecătoreşti

• Se acordă pentru toate condamnările pentru care nu este
posibilă reabilitarea de drept. Reabilitarea judecătorească se acordă
şi pentru condamnările succesive, chiar dacă pentru unele dintre
acestea ar fi incidentă reabilitarea de drept;
• Termenul de reabilitare (perioada dintre executarea
pedepsei şi intervenirea reabilitării judecătoreşti) este alcătuit dintr-
un termen fix stabilit de lege la care se adaugă un termen variabil
- jumătate din durata pedepsei;
• În termenul de reabilitare condamnatul să nu mai fi
suferit o nouă condamnare. Dacă intervine o nouă condamnare,
aceasta va întrerupe termenul de reabilitare, şi un nou termen va
începe să curgă;
• Condamnatul trebuie să aibă asigurată existenţa prin
muncă, sau prin alte mijloace oneste. Nu contează durata sau felul
muncii, atâta tip cât este onestă;
• Fostul condamnat să fi avut o conduită bună şi să
dovedească că s-a îndreptat şi s-a integrat în societate. Conduita va
fi examinată de instanţă privind familia, locul de muncă al
condamnatului, poziţia sa în societate;
_________________________________________________________________________ 165
• Condamnatul să fi achitat în întregime cheltuielile de

judecată şi despăgubirile civile la care a fost obligat.
Potrivit Art. 168.N.C.P – Cererea de reabilitare judecătorească se

admite dacă cel condamnat întruneşte următoarele condiţii:
a) nu a săvârşit o altă infracţiune în intervalul de timp prevăzut în
art. 166;
b) a achitat integral cheltuielile de judecată şi şi-a îndeplinit
obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de
cazul când acesta dovedeşte cănu a avut posibilitatea să le
îndeplinească sau când partea civilă a renunţat la despăgubiri.
Durata teremenelor de reabilitare
- în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de un

an, până la 5 ani, termenul de reabilitare este de 4 ani plus jumătate
din durata pedepsei aplicate.
- în cazul condamnării la pedeapsa închisorii între 5 şi 10 ani,
termenul de reabilitare este de 5 ani plus jumătate din durata pedepsei
aplicate
- în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10
ani, termenul de reabilitare este de 7 ani plus jumătate din durata
pedepsei aplicate
- termenul de reabilitare este tot de 7 ani plus jumătate din
pedeapsa aplicată în cazul în care pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost
comutată în pedeapsa închisorii.
Potrivit Art. 166. N.C.P – (1) Condamnatul poate fi reabilitat, la

cerere, de instanţă, după împlinirea următoarelor termene:
a) 4 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 2
ani, dar care nu depăşeşte 5 ani;
b) 5 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5
ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;
c) 7 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de
10 ani sau în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă, comutată sau
înlocuită cu pedeapsa
închisorii;
d) 10 ani, în cazul condamnării la pedeapsa 71detenţiunii pe viaţă
considerată executată ca urmare a graţierii, a împlinirii termenului
de prescripţie a executării pedepsei sau a liberării condiţionate.
(2) Condamnatul decedat până la împlinirea termenului de
reabilitare poate fi reabilitat dacă instanţa, evaluând comportarea
condamnatului până la deces,
apreciază că merită acest beneficiu
166_________________________________________________________________________
Reînnoirea cererii de reabilitare judecătorească
În caz de respingere a cererii de reabilitare, nu se poate face o nouă

cerere decât după un termen de 3 ani, în cazul condamnării la
pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, după un termen de 2 ani în
cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani şi după
un termen de un an în celelalte cazuri; aceste termene se socotesc de
la data respingerii cererii.
Condiţiile arătate în art. 137 trebuie să fie îndeplinite şi pentru
intervalul de timp care a precedat noua cerere.
Când respingerea cererii se bazează pe lipsă de forme, ea poate fi
reînnoită potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală.
Art. 160 N.C.P – (1) În caz de respingere a cererii de reabilitare, nu

se poate introduce o nouă cerere decât după un termen de un an,
care se socoteşte de la data respingerii cererii prin hotărâre
definitivă.
(2) Condiţiile prevăzute în art. 168 trebuie să fie îndeplinite şi
pentru intervalul de timp care a precedat noua cerere.
(3) Cererea respinsă ca urmare a neîndeplinirii unor condiţii de
formă poate fi reînnoită potrivit Codului de procedură penală.
Anularea reabilitării
Reabilitarea va fi anulată dacă se descoperă, când după

acordarea ei, se descoperă că la data introducerii cererii de
reabilitare condamnatul nu îndeplinea condiţiile de admisibilitate a
cererii.

Care sunt termenele de prescripţie ale răspunderii penale?

Care sunt condiţiile speciale ale reabilitării judecătoreşti?
Durata termenelor de prescripţie poate avea un conţinut unitar dar şi un conţinut
compus.
- 20 de ani când pedeapsa care urmează a fi executată este detenţiunea pe viaţă
sau închisoare mai mare de 15 ani
- 5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15
ani în cazul celorlalte pedepse cu închisoare
_________________________________________________________________________ 167
- 3 ani, în cazul când pedeapsa este amenda.
1.9 BIBLIOGRAFIE
2001
1971
168_________________________________________________________________________

Drept Penal. Partea Generala I PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Penal. Partea Generala I PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Av.dr.

Gliga Constantin Ioan DREPT PENAL – PARTEA GENERALĂ

Unitatea de învăţare nr.1

 Evolutia dreptului penal roman modern

1.2 Evoluţia dreptului penal roman modern

1.3 Şcoala clasică

1.4 Şcoala pozitivistă

1.5 Şcoala apărării sociale

1.7 TEST DE EVALUARE

Unitatea de învăţare nr.2

 Principiul reacţiei sociale

1.2 Principiul reacţiei sociale

1.3 Principiul legalităţii

1.4. Principiul umanismului

1.5 Principiul egalităţii în faţa legii penale

1.6 Principiul prevenirii săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală

Art. 1 şi art. 2 ale N.C.P au în ceea ce priveşte principiile generale,

prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşită.

Art. 2. – (1) Legea penală prevede pedepsele aplicabile şi măsurile educative ce

1.7 TEST DE EVALUARE

1.8 LUCRARE DE VERIFICARE

Unitatea de învăţare nr.3

 Noţiunea izvoarelor dreptului penal

1.2 Noţiunea izvoarelor dreptului penal

Izvoare directe – tratatele sau convenţiile referitoare la asistenţă

Legile penale complinitoare

1.3 TEST DE EVALUARE

1.4 LUCRARE DE VERIFICARE

Unitatea de învăţare nr.4

 Raportul Juridic – Instrument de infaptuire a

1.2 Raportul juridic – Instrument de înfăptuire a dreptului penal

Raportul juridic penal reprezinta mijlocul prin care legile penale,

2. RAPORTURILE JURIDICE PENALE SI REALIZAREA

juridice ce se stabilesc între stat si toti cetatenii, carora normele penale li se

1.3 Elementele raportului juridic penal

Asemanator oricarui alt raport juridic si raportul juridic penal cuprinde in

1. SUBIECTELE RAPORTULUI JURIDIC PENAL

Subiectele raportului juridic penal sunt persoanele care participa la

1.1 Subiectele raportului juridic de conformare

Subiectele raportului juridic de conformare sunt, pe de-o parte, statul,

1.2 Subiectele raportului juridic penal de conflict

Din momentul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală ia naştere

2. CONTINUTUL RAPORTULUI JURIDIC PENAL

Conţinutul raportului juridic penal constă în : drepturile şi obligaţiile

2.1 Conţinutul raportului juridic de conformare

Conţinutul raportului juridic de conformare se stabileşte în funcţie de

2.2 Continutul raportului juridic de conflict

În cadrul raportului juridic, statul are dreptul de a trage la răspundere

3. OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC PENAL

3.1 Obiectul raportului juridic de conformare

Obiectul raportului juridic de conformare este tocmai atitudinea de

3.2 Obiectul raportului juridic de conflict

Obiectul raportului juridic de conflict consta în sancţiunea ce

1.4 NASTEREA, MODIFICAREA SI STINGEREA RAPORTULUI

1. CARACTERISTICILE PRIVIND RAPORTUL JURIDIC PENAL DE

Naşterea raportului juridic penal de conformare are loc în momentul intrării în

2. CARACTERISTICILE PRIVIND RAPORTUL JURIDIC PENAL DE

Naşterea raportului juridic penal de conflict se realizează în temeiul săvârşirii

1.5 TEST DE EVALUARE

1.6 LUCRARE DE VERIFICARE

Unitatea de învăţare nr.5

Legile penale speciale au un câmp mai restrâns de acţiune,

determinată, ele putând cuprinde, de la caz la caz, mai multe capitole,

Evolutia dreptului penal roman modern

Principiul reacţiei sociale

Noţiunea izvoarelor dreptului penal

Raportul Juridic – Instrument de infaptuire a