PSIHOLOGIA DEZVOLTĂRII

Modulul 2. Psihologia dezvoltării

de la perioada preadolescenţei la perioada bătrâneţii

Introducere

Tema 8. Particularităţile psihice ale preadolescentului

8.1 Caracteristica generală a vârstei
8.2 Activitatea de învăţământ şi dezvoltarea intelectuală a preadolescentului
8.3 Personalitatea preadolescentului
8.3.1 Formaţiunea nouă centrală a personalităţii la trecerea la vârsta preadolescenţei
8.3.2 Interacţiunea preadolescentului si maturului
8.3.3 Relaţiile preadolescentului cu sămaşii
8.3.4 Dezvoltarea laturii morale a personalităţii si formarea idealurilor morale la vârsta
preadolescenţei
8.3.5 Dezvoltarea autoconştiinţei la vârsta preadolescentei
8.3.6 Preadolescentul «dificil» în cadrul clasei

Tema 9. Adolescentul
9.1 Adolescenţa ca obiect de studiu
9.2 Dezvoltarea fizică şi fiziologică
9.3 Formaţiuni noi în structura psihicului şi personalităţii adolescentului
9.4 Relaţiile cu adulţii şi cu semenii
9.5 Orientarea socială şi autodeterminarea adolescenţilor

Tema 10. Perioada tinereţii

10.1 Caracteristica generală a vârstei
10.2 Dezvoltarea psihică şi intelectuală a tineretului
10.3 Integrarea profesională şi socială a tineretului
10.4 Personalitatea tinerilor

Tema 11. Perioada vârstei adulte

11.1 Caracteristica generală a vârstei
11. 2 Transformările şi relaţiile profesionale, sociale, parentale şi maritale

Tema 12. Perioada bătrâneţii

12.1 Regresia biologică
12.2 Probleme de natură psiho-afectivă şi comportamentală
12.3 Stadiile perioadei de bătrâneţe
12.4 Problematica retragerii din viaţa activă
12.5 Noi roluri în familie
12.6 Marea bătrâneţe - longevitatea
12.7 Atitudinea în faţa morţii

Concluzii
Glosar

1
 Introducere

Această lucrare este structurată pe ideea unui curs universitar prin care încercăm să răspundem
nevoii de a pătrunde în interesul formării, dezvoltării, evoluţiei, a devenirii umane ca fiinţă, cu toate
atributele bio - psiho - social - culturale. Contextul biologic, social, cultural şi ocupaţional este precizat
în intercondiţionarea umană, deoarece influenţează structurarea identităţilor specifice personale şi
întregul sistem psihic uman.
Modulul acesta î-l vom continua cu abordarea următoarelor compartimente ale psihologiei
dezvoltării: psihologia preadolescentului, psihologia adolescentului; psihologia tineretului, psihologia
adultului şi gerontopsihologia (psihologia bătrâneţii).

Obiectivele cursului
 Determinarea procentajului de influenţă asupra dezvoltării a factorilor ereditari şi sociali.
 Depistarea posibilităţilor actuale şi potenţiale la diferite etape de vârstă.
 Determinarea perioadelor senzitive favorabile pentru dezvoltarea unui proces cognitiv sau a
unei calităţi de personalitate.
 Prognozarea dezvoltării sub influenţa diferitor factori.
 Formarea sistemului educativ orientat spre particularităţile de vârstă.
 Acordarea ajutorului psihologic în crizele de vârstă.

BIBLIOGRAFIA DE BAZĂ
1 Sion Graţiela, Psihologia vârstelor, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti 2003.
2 Verza E., Psihologia vârstelor, Hyperion, Bucureşti 1993.
3 Vlas G., Psihologia vârstelor şi pedagogică.- Chişinău: Editura Lumina, 1992.- 222 p.

Bibliografia suplimentară
1 Braghina V.D., Ştimer E.V., Psihologia copilului. Culegere de exerciţii, Chişinău, Editura Lumina,
1991
2 Campbell Ross, Adolescentul-copilul meu.- în româneşte de A. Nădăban.- Ed. a 2-a.- Cluj: Editura
Logos, 1995.- p. 59-102
3 Cosmovici A., Iacob L., Psihologia şcolară.- Iaşi: Polirom, 1998. - 304 p.
4 Cucu C. Ioan, Psihiatria adolescentului.- Bucureşti, 1979.- 191 p.
5 Debess M., Psihologia copilului de la naştere la adolescenţă.- Bucureşti: Editura Didactică şi
Pedagogică, 1970.
6 Enăchescu Constanti, Tratat de igienă mintală, Ed. II, Iaşi, Polirom, 2004.
7 Golu P., Verza E., Zlate M., Psihologia copilului.- Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică,
1995. - 250 p.
8 Jelescu P., Geneza negării la copii în perioada preverbală, (studiu teoretico-experimental).-
Chişinău, 1999.- 248 p.
9 Jenişte O., Dificultăţi emoţionale la tineri.- Bucureşti: Editura medicală, 1983. - 219 p.
10 Liciu V.T., Pregătirea pedagogică a adolescenţilor pentru viaţa de familie. - Bucureşti: EDP, 1975.-
171 p.
11 Sillamy, N., 1996, Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Ed. Univers enciclopedic.
12 Şchiopu U., Crize de originalitate la adolescenţi, Ediţia a II-a, revizuită şi adăugată.-Bucureşti:
Editura Didactică şi Pedagogică, R.A.,1997. - 101 p.
13 Şchiopu U., Verza E., Adolescenţă, Personalitate, Limbaj.- Bucureşti: Albatros, 1989.- p. 65-289.
14 Şchiopu U., Verza E., Psihologia vârstelor. Ciclurile vieţii.-Bucureşti: Editura Didactică şi
Pedagogică,1995.- p. 243-261

2
 Tema 8. Particularităţile psihice ale preadolescentului

8.1 Caracteristica generală a vârstei

Această etapă este plasată între anii 11 şi 15 şi coincide cu clasele V - VIII. S. Freud susţine că
perioada preadolescentă corespunde stadiului genital şi cuprinde vârsta de la 12 ani. În acest stadiu, ca
urmare a dezvoltării biologice, sentimentale sexuale atrofiate în stadiul latent ( 6-11 ani ) împreună cu
atracţia fizică se trezesc.
Piajet consideră perioada dată identică cu stadiul operaţiilor formale (11-15 ani) în care se
dezvoltă capacitatea de a opera cu ipotezele, înţelegerea sensului metaforelor şi formarea idealurilor.
Erikson îi atribuie stadiul de dezvoltare a identităţii personale (12-18 ani).
Elconin efectuează periodizarea conform motivului şi activităţii dominante. După Elconin
forţele motrice ale acestei perioade sunt: motivul - necesitatea de a însuşi cunoştinţele si contactul cu
semenii. Acest motiv este satisfăcut prin activitatea dominantă - comunicarea cu semenii,
autoafirmarea şi învăţătura. În cercetările psihologului G.S. Abramova s-a stabilit că învăţătura la
preadolescenţi are la bază mai mult sentimentul de datorie, decât motive intrinsece. Bojovici a
constatat că în această perioadă tendinţa către şcoală scade (clasa V - 40%, clasa VIII - 18%), iar
preocupările viitorului cresc (clasa V - 0%, clasa VIII - 30%).
Preocupările preadolescenţilor canadieni după datele de Bibly şi Posterski,1985
Tabelul 8.1
1. Ce voi face după absolvirea şcolii 68%
2. Finanţele 54%
3. Şcoala 50%
1. Timpul 48%
2. Aparenţa 44%
3. Scopul vieţii 43%
4. Greutatea şi înălţimea 43%
5. Singurătatea 35%
6. Sentimemte de inferioriteate 29%
7. Sex 28%,
Feldştein D. I. obţinuse următoarele procentaje a preocupărilor de viitor a preadolescenţilor de
15 ani, prima jumătate 57% din preadolescenţi, la sfârşitul anului 84%. Din această cauză majoritatea
neoformaţiunilor sunt legate mai puţin de învăţătură şi mai mult de contactele cu semenii, în urma
acestor contacte, preadolescenţii însuşesc normele morale ale societăţii, îşi creează păreri proprii
despre diferite subiecte, reguli de comportare. Neoformatiunile vârstei preadolescente:
1) independenţa - această tendinţă are la bază necesitatea de a fi şi a se considera matur.
Preadolescentul pătrunde în viaţa şi activitatea omului matur imitându-i exteriorul, comportamentul,
deprinderile (fumatul), folosind cosmeticele. Preadolescentul tinde de asemenea de a-şi lărgi drepturile
sale şi de a limita drepturile maturului.
2) autoafirmarea - necesitatea de autoafirmare este atât de puternică că ei sunt gata să acţioneze
contrar concepţiilor sale morale. Acest fenomen lămureşte multe încălcări de norme şi reguli a
preadolescenţilor.
3) colectivismul şi influenţa opiniei colectivului asupra lui. Pierderea autorităţii în faţa
tovarăşilor este cea mai mare tragedie pentru preadolescent. Iată de ce ei reacţionează prompt la
observaţiile netacticoase făcute de învăţător în prezenţa colegilor. Această observaţie o primeşte ca
înjosire a personalităţii proprii. Din preadolescenţii dificili 92% sunt preadolescenţi izolaţi sau
ignoraţi.
4) autocunoaşterea (apărută în urma comparaţiei cu alţii)
5) gândirea formală
6) punctualitatea.
Preadolescenta este vârsta, care creează cele mai mari dificultăţi de ordin pedagogic, este
vârsta, pe parcursul căreia se acutizează considerabil problema relaţiilor dintre elev şi pedagog. Anume
pe parcursul acestei vârste relaţiile dintre adult şi copil se înrăutăţesc considerabil, chiar dacă până

3
acum ele erau destul de prielnice. În cadrul cercetărilor efectuate de M. Iu. Krasoviţki, elevii şi
învăţătorii erau rugaţi să numească dificultăţile întâlnite în comunicarea unuia cu altul. Răspunsurile
primite de la preadolescenţi s-au divizat în modul următor: 1) lipsa înţelegerii reciproce cu învăţătorii -
43%; 2) atitudinea neobiectivă a pedagogilor faţă de elevi - 21%; 3) manifestarea lipsei stimei faţă de
elevi din partea învăţătorilor - 36%. Majoritatea pedagogilor (mai mult de 50%), răspunzând la aceeaşi
întrebare, au redus toate dificultăţile în comunicare la greutăţile de ordin educativ: lenea elevilor; lipsa
dorinţei de a lucra la lecţii; insuficienţa muncii de sine stătătoare; lipsa ajutorului din partea
părinţilor... Şi numai 12,5% din învăţătorii chestionaţi înţeleg că dificultăţile în comunicarea cu
preadolescenţii sunt provocate de lipsa aptitudinilor pedagogice, caracterul superficial al studierii
lumii interioare a elevului, lipsa unei munci pedagogice individuale ştiinţific argumentate cu fiecare
preadolescent în parte... Aşadar, numai o mică parte din învăţători se străduiesc să mediteze asupra
laturii psihologice a procesului instructiv-educativ, desfăşurat în clasele de preadolescenţi. Iată de ce
în partea introductivă a acestui capitol se va atrage atenţia asupra unor particularităţi de ordin general
ale dezvoltării psihice a preadolescentului, particularităţi care creează cele mai mari dificultăţi în
activitatea pedagogică (şi care urmează a fi apoi detaliate).
Preadolescenta este vârsta unor mari transformări anatomice, morfologice, fiziologice, psihice
etc., care, odată declanşate, nu se limitează la o anumită sferă, ci se resimt în întregul organism
omenesc. Până când acesta se va forma definitiv, aceste transformări se vor desfăşura fără vre-o
anumită ordine, în mod aproape anarhic. Orice efort de sistematizare este imposibil. Această adevărată
mutaţie apare, pentru acei care n-o supraveghează destul de atent, mai curând drept rezultat al unor
impulsuri dezordonate, decât împlinirea unei evoluţii logice şi fireşti. Ea mai mult sperie, decât
linişteşte. Această perioadă pubertară este precedată de o fază prepubertară, care vădeşte eforturile
unui organism ce se pregăteşte să-şi mobilizeze toate resursele pentru a înfrunta cât mai bine
încercarea ce-l aşteaptă. Ea va lua sfârşit atunci, când toate organele, pe care le-a modificat, vor căpăta
aspectul lor definitiv, pe care-l vor păstra până la bătrâneţe, atunci când vor fi apte să îndeplinească
toate funcţiile care le sunt proprii şi, în sfârşit, când această zguduitoare revoluţie va înceta să tulbure
echilibrul psihosomatic al individului. Prin urmare, dacă e posibil să precizăm limitele acestei
perioade, este însă imposibil să fixăm o dată exactă pentru apariţia fiecărui caracter nou şi a fiecărei
transformări. Totodată, anume preadolescenta e considerată, de obicei, perioadă a maturizării-perioada
pubertăţii. Anume în preadolescentă se produce restructurarea intensă a organismului la un nou nivel al
activităţii vitale, în legătură cu posibilitatea de a realiza funcţia continuării speciei. În adolescenţă,
însă, are loc mai ales perfecţionarea şi întărirea acestor schimbări, care s-au încheiat în preadolescentă.
Deci, pubertatea este mai curând o fază relativ lungă din existenţa individului, decât un moment precis
al vieţii lui, în care caracterele sale sexuale primare (organele genitale) şi caracterele sexuale
secundare (morfologie, piept, sistem pilos etc.), abia schiţate la naştere, vor ocupa un loc din ce în ce
mai important în structura corpului. Paralel cu aceasta, începerea activităţii glandelor sexuale le face să
secrete hormoni, a căror acţiune se resimte în întregul organism (având, desigur, variantele sale atât
individuale, cât şi de sex, deoarece pubertatea apare în general cu un an sau doi mai devreme la sexul
feminin).
În timpul întregii perioade creşterea, până atunci armonioasă şi neîntreruptă, devine
nearmonioasă şi întâmplătoare. Anumite segmente ale corpului şi anumite membre îşi vor continua
dezvoltarea, în timp ce altele vor sta pe loc. Dezechilibrul astfel creat poate deveni caricatural: mâini
mari, neîndemânatice la capătul unor braţe de copil, picioare colosale la capătul unor gambe
scheletice; trunchi îngust, plat, cocoşat pe nişte membre inferioare cu aspect de catalige, iar deasupra
un cap voluminos etc. Aceste disproporţii determină o asimetrie corporală puţin estetică, din cauza
căreia persoana respectivă suferă mult. Agravate de o hiperelasticitate a tuturor articulaţiilor şi de o
insuficienţă de calciu în oase, ele favorizează deformările scheletului.
În domeniul respirator se remarcă o scădere simţitoare a frecvenţei mişcărilor inspiratorii.
Numărul lor scade de la 30-35 pe minut la 20, adică atinge cifra mijlocie înregistrată la adulţi, în plus,
copiii care până acum respirau cu diafragma şi foloseau musculatura lor abdominală numai pentru
această funcţie încep să dobândească tipul de respiraţie propriu adulţilor de sexul lor. Fetele încep să

4
respire cu musculatura toracică superioară şi cu pieptul, iar băieţii renunţă la respiraţia abdominală
pură pentru a prefera pe la vârsta de 11 ani respiraţia mixtă toracico-abdominală.
Vocea începe a se schimba, mai ales la băieţi, devenind guturală, bitonală, pentru a se echilibra
apoi la registrul ei de adult.
Dezvoltarea inimii şi vaselor sangvine la preadolescenţi decurge neuniform. În anumite
momente inima depăşeşte în dezvoltarea sa vasele sangvine sau rămâne în urmă, iar ţesutul muscular
din interiorul inimii depăşeşte dezvoltarea ţesutului nervos. În legătură cu aceasta se observă diverse
tulburări în funcţionarea sistemului cardiovascular: schimbarea bruscă a tensiunii arteriale la
schimbarea poziţiei corpului (ridicarea bruscă din pat), aritmia contracţiilor inimii.
În strânsă legătură cu dezvoltarea fizică se află şi o altă particularitate a preadolescentului: un
anumit dezechilibru al caracterului, impulsivitatea, o excitabilitate sporită, schimbări rapide, dese şi
neaşteptate ale dispoziţiei, care creează mari dificultăţi în comunicare.
Cu scopul de a uşura intrarea în această stare de alarmă a organismului tânăr şi a ajuta la
mobilizarea tuturor resurselor pentru a face faţă acestei stări speciale, trebuie să se evite orice oboseală
excesivă a copilului, atât şcolară cât şi de altă natură, să i ofere o hrană mai bogată în calciu (lapte,
brânzeturi), produse animale (carne, peşte, ouă etc.). Pe plan psihologic trebuie ca adulţii să ştie a
linişti instabilitatea de caracter, întâlnită deseori la această perioadă, şi să-î prevină pe preadolescent de
transformările psihologice şi anatomice ce se vor produce, pentru a evita ca apariţia lor neaşteptată să
devină o cauză a unor frământări serioase.
Studiile efectuate în ultimii ani au evidenţiat o schimbare considerabilă a caracteristicilor
preadolescenţilor contemporani. Psihologii consideră că principala cauză a schimbărilor survenite sunt
transformările ce au avut loc în situaţia socială a dezvoltării preadolescenţilor. Termenul «situaţie
socială a dezvoltării» a fost introdus de L. S. Vîgotski, dar mai târziu a fost folosit de L. I. Bojovici
pentru analiza legităţilor de vârsta ale formării personalităţii. Ca şi L. S. Vîgotski, L. I. Bojovici
defineşte acest termin ca «o îmbinare specifică a proceselor interne ale dezvoltării şi condiţiilor
externe, care e tipică pentru vârsta dată şi determină dinamica dezvoltării psihice pe tot parcursul
acestei perioade de vârstă, precum şi apariţia noilor formaţiuni psihice spre finele perioadei». Pentru
caracteristica situaţiei sociale a dezvoltării elevilor o mare importanţă are conţinutul învăţământului,
care a suferit mari schimbări în ultimii 20-30 de ani. În prezent noi suntem martorii unei transformări
radicale a învăţământului, care, fără îndoială, va influenţa mult asupra procesului dezvoltării psihice şi
formării personalităţii preadolescenţilor, iar schimbările ce vor surveni în conţinutul acestor procese
urmează încă să fie studiate de psihologi. Dar, în linii mari, situaţia socială a dezvoltării
preadolescenţilor poate fi descrisă în modul următor. Conţinutul vieţii preadolescenţilor devine
căpătarea studiilor. Preadolescenţii, anilor 50 - 90 sunt elevi, deci conţinutul dezvoltării psihice este
determinat de conţinutul cerinţelor sociale, care reies din specificul sistemului de învăţământ. Iar acest
sistem reiese din necesitatea de a le forma preadolescenţilor aşa calităţi şi necesităţi, care le-ar permite
să se includă efectiv în activitatea de producţie şi viaţă cotidiană. Cercetătorul V. V. Davîdov
evidenţiază următoarele calităţi: 1) necesitatea de muncă şi capacitatea de a munci, deprinderile de
muncă, atitudinea creatoare în muncă, 2) utilizarea formelor şi mijloacelor principale de comunicare,
ceea ce ar permite o integrare rapidă şi efectivă în orice colectiv pe baza normelor şi idealurilor morale
general acceptate de societate, 3) priceperea de a se orienta în aşa sfere ale conştiinţei teoretice, cum
sunt cea ştiinţifică, artistică, morală, juridică, care alcătuiesc baza concepţiei ştiinţifice.
Acesta e un aspect al situaţiei sociale a dezvoltării preadolescenţilor contemporani. Celălalt
aspect ţine de stabilirea rolului situaţiei sociale ca mecanism de trecere de la o etapă de vârsta la alta.
Pentru aceasta este necesar de a evidenţia legătura existentă între noţiunea de activitate (înaintată la
sfârşitul anilor 30) şi problemele dezvoltării psihicului si conştiinţei. Anume această noţiune a
schimbat cardinal reprezentările despre forţele motrice ale dezvoltării omului. A. N. Leontiev sublinia
că trebuie examinată dependenţa dezvoltării psihice de felul dominant al activităţii. Or, anume la
vârsta preadolescentei e destul de greu a stabili felul dominant al activităţii. Aceste dificultăţi reies din
faptul că în şcoala contemporană principala activitate rămâne a fi cea de învăţământ, iar succesele şi
insuccesele atinse în această activitate sunt principalele criterii ce determină atitudinea adulţilor faţă de
preadolescent. Dar o astfel de situaţie este unilaterală şi neobiectivă. Schimbări în felul dominant al

5
activităţii se remarcau încă în anii 60. Astfel, psihologii D. B. Elkonin şi J. V. Dragunova au stabilit că
pe parcursul acestei vârste apare si se dezvoltă un nou fel de activitate, care constă în stabilirea
legăturilor intim-personale cu sămaşii, activitate ce a fost denumită activitatea de comunicare sau
comunicarea activă. În cadrul acestei comunicări se formează concepţiile asupra vieţii, asupra
viitorului, relaţiilor dintre oameni, se conturează sensul vieţii, într-un cuvânt se formează
autoconştiinţa ca «conştiinţă socială, trecută în interior» (L. S. Vîgotski). Psihologul D. I. Feldştein a
completat această teză, susţinând că felul dominant al activităţii pentru preadolescent este
comunicarea în cadrul sistemului activităţii social-utile (de muncă, artistică, organizaţional -
obştească, sportivă, de învăţământ), iar condiţia fundamentală a dezvoltăm personalităţii la această
vârstă este trecerea liberă de la o formă a activităţii social-utile la alta. O astfel de tratare a problemei
permite de a organiza eficient procesul instructiv-educativ, ţinându-se cont de posibilităţile de
dezvoltare a personalităţii preadolescentului.
În afară de aceasta, învăţământul devine foarte diferenţiat după primii ani de şcoală şi mulţi
preadolescenţi se adaptează greu la această schimbare, învăţătorul, care până acum era unul, e înlocuit
de o echipă de pedagogi, specializaţi în discipline diferite, iar legăturile dintre aceşti pedagogi, ce trec
din clasă în clasă pentru a preda obiecte diferite, şi elevi, care au în fiecare oră un alt om în faţa lor,
slăbesc. În momentul când e scos de sub tutela unui singur pedagog, preadolescentul constată că
normele lui de lucru se schimbă. El nu se mai poate mulţumi să scrie rezumate dictate sau să înveţe
«pe dinafară» câteva texte, acum el trebuie să facă singur sinteza celor învăţate, luând notiţe. Din tot
ceea ce ascultă trebuie să aleagă între ceea ce este important şi merită a fi reţinut şi ceea ce este mai
puţin important şi poate fi neglijat. Mulţi dintre preadolescenţi au mari greutăţi la efectuarea acestei
selecţii şi nu pot urmări cuvintele pedagogului din cauză că se străduiesc să scrie totul. Ei sfârşesc prin
a nu mai înţelege nimic atunci, când recitesc notiţele. Speriaţi de neîndemânarea lor, ei caută să-şi
completeze lipsurile copiind din manuale, pierd timpul, neglijează lecţiile mai importante, se
înverşunează de la un fleac şi, în cele din urmă, descurajaţi, încetează eforturile lor dezordonate. Iată
de ce preadolescentul trebuie ajutaţi să găsească o metodă de lucru mai raţională, precum şi să se
adapteze la acest mod nou de organizare a activităţii de învăţământ.
Către vârstă de 12 –14 ani în dezvoltarea psihică a multor elevi survine o etapă dificilă, ce a
fost denumită în psihologie criza preadolescenţei. În plan exterior această criză se manifestă sub
forma unei comportări demonstrative, a brutalităţii, tendinţei de a acţiona contrar dorinţelor şi
indicaţiilor adulţilor, ignorării observaţiilor lor, închistării. În cercetările efectuate de Krasoviţki M.I.,
unde elevii şi învăţătorii erau rugaţi să enumere dificultăţile întâlnite în viaţă s-au primit următoarele
rezultate:
Preadolescenţii : 43% - lipsa înţelegerii reciproce cu învăţătorii; 21% - atitudinea neobişnuită a
învăţătorilor faţă de elevi; 36% - lipsa stimelor din partea profesorilor.
Profesorii: 50% - greutăţi de ordin educativ (lenea elevilor, lipsa dorinţei de a lucra şi
ajutorului din partea părinţilor; 12,5% - dificultăţi provocate de lipsa aptitudinilor pedagogice.
În dezvoltarea copilului, după cum s-a mai subliniat, sunt câteva momente de criză: la l an, la 3
ani, la 7 ani, criza preadolescentei (iar unii psihologi evidenţiază şi criza adolescenţei). Deşi
mecanismele de apariţie a crizelor la diverse etape de formare a personalităţii sunt, în fond, unele şi
aceleaşi, totuşi criza preadolescentei se deosebeşte prin acuitate şi derută. L. I. Bojovici consideră că
această caracteristică este provocată de tempoul rapid al dezvoltării fizice şi intelectuale a
preadolescentului, ce duce la apariţia unor astfel de trebuinţe, care nu pot fi satisfăcute în virtutea
maturizării sociale insuficiente a elevilor. Din această cauză trebuinţele apărute sunt destul de
încordate. După părerea lui L. J. Bojovici, criza preadolescentei se deosebeşte de celelalte crize şi prin
următorul moment: dacă pe parcursul celorlalte etape de dezvoltare obstacolul fundamental în
satisfacerea trebuinţelor apărute venea din exterior (interdicţiile adulţilor, modul de viată neschimbat
ce blochează activismul copilului), atunci la preadolescent încep a avea o mare importanţi şi factorii
interni: interdicţiile proprii, deprinderile şi calităţile caracterului, care-l împiedică să realizeze cele
planificate. Totuşi, condiţiile externe – dependenţa şi tutela adulţilor, de care tinde să se elibereze
preadolescentul ce se consideră matur - contribuie substanţial la agravarea crizei. Anume din această
cauză este necesară o schimbare radicală a relaţiilor şi stilului de comunicare cu preadolescentul. În

6
afară de aceasta, o mare influenţă o are şi factorul maturizării sexuale, care provoacă excitabilitate
emoţională sporită, impulsivitate, dezechilibru, precum şi apariţia unui nou fel de trebuinţe - atracţiile
sexuale, fapt ce schimbă mult comportarea preadolescentului.
Cauza principală a crizei, după părerea lui L. I. Bojovici, constă însă în apariţia unui nou nivel
al autoconstiinţei, ce se caracterizează prin necesitatea şi capacitatea preadolescentului de a se
cunoaşte singur pe sine ca o personalitate integrală ce se deosebeşte mult de masa celorlalţi oameni.
Acest fapt duce la apariţia tendinţei spre autoafirmare, autorealizare şi a autoeducaţie. Anume aceste
trebuinţe constituie baza vârstei preadolescenţei. Unul dintre factorii interni, ce provoacă criza la
această vârstă, este tendinţa preadolescentului spre reflexie ca mecanism al autoconştiinţei, care este
determinat ca un proces de cercetare, orientat de către om asupra lumii sale interioare. Sunt supuse
cercetării atât procesele psihice (memoria, gândirea, atenţia etc.), cât şi particularităţile personalităţii,
ce se manifestă în comportarea şi comunicarea cu alţi oameni. Preadolescenţii suferă foarte mult în
legătură cu neajunsurile evidenţiate în caracter, comportare, exterior. Şi dacă peste aceste frământări se
depozitează observaţiile critice ale pedagogilor, făcute în prezenta colegilor şi într-o formă agresivă,
exploziile afective şi conflictele cu preadolescentul nu mai pot fi evitate.
Un mare rol în formarea crizei preadolescentei are şi poziţia interioară a elevului, adică
atitudinea lui faţă de situaţia obiectivă ocupată în viaţă şi situaţia, spre care el tinde. Anume poziţia
interioară determină atitudinea preadolescentului fată de alţi oameni şi faţă de propria persoană. De
aici orice cerinţă a mediului social este acceptată şi realizată de preadolescent numai atunci, când ea îi
va crea posibilitate elevului să ocupe acea situaţie, spre care el tinde. Deci, orice influenţă pedagogică
trebuie să ia în consideraţie poziţia interioară a preadolescentului. Numai aşa poate fi preîntâmpinat
conflictul, iar în unele cazuri pentru a atinge efectul educativ dorit este necesar ca pedagogul să
înţeleagă şi să restructureze poziţia interioară a preadolescentului. Iată de ce în comunicarea cu
preadolescentul cel mai binevenit este stilul democratic.
O altă cauză a crizei la această vârstă, care aduce mari griji pedagogilor şi părinţilor, este
simţul maturităţii, ce ocupă locul dominant în poziţia interioară a preadolescentului. Pilonul acestei
particularităţi a preadolescentului este trebuinţa acută de a fi matur, de a fi inclus într-o activitate
specifică adulţilor, de a fi recunoscut de către toţi ca personalitate matură. Pe când a realiza această
trebuinţă într-o activitate serioasă preadolescentul, de regulă, nu poate. De aici apare tendinţa spre aşa-
numita «maturitate exterioară» - tendinţa de a-şi schimba exteriorul în conformitate cu moda, un
interes demonstrativ faţă de problemele sexului, folosirea băuturilor alcoolice, fumatul... De altfel,
anume ultimele două tendinţe devin cauza principală a unor conflicte serioase dintre adolescent şi
adulţi. Iată de ce în faţa şcolii stă sarcina de a le dezvolta preadolescenţilor «maturitatea socială», care
este concomitent şi un mijloc de luptă cu dezvoltarea la elevi a «maturităţii exterioare».
Una dintre cauzele frecvente, care acutizează criza preadolescentei este bariera de semnificaţii
ce apare între elevi şi restul oamenilor. La exterior această barieră se manifestă sub forma capacităţii
preadolescentului de a asculta, dar a nu auzi ceea ce spune adultul sau, mai precis, a nu accepta sensul
cuvintelor adresate lui. Cea mai frecventă cauză a apariţiei barierelor de semnificaţii (care pot apărea
atât referitor la un om concret, cât şi în raport cu anumite cerinţe, înaintate în faţa elevului) este
ignorarea motivelor reale ale comportării preadolescentului sau tălmăcirea incorectă a motivelor
diferitelor acţiuni ale elevului. Uneori drept cauză a barierelor apărute poate fi repetarea nejustificat de
deasă a unora şi aceloraşi cerinţe, care încetează de a mai fi percepute de către elev datorită faptului că
el se deprinde cu ele, dat fiind că sensul acestor cerinţe este diferit pentru preadolescent şi adult.
Preadolescenta este etapa formării active a sistemului de interese, de valori personale, orientări
morale. Pe parcursul acestor ani are loc o analiză profunda şi o apreciere serioasă a experienţei
individuale deja acumulate, are loc determinarea poziţiei de viaţă, este revizuită atitudinea faţă de
oameni, societate. Anume din această cauză preadolescentului îi este caracteristic un comportament
destul de specific, ce se manifestă deseori prin nişte reacţii neaşteptate la influenţele micromediului
social (mai ales, din partea celor mai apropiaţi oameni). Aceste reacţii pot fi atât nişte variante ale
comportării, ce corespunde normelor sociale (a), cât şi reacţii ce se referă la comportarea deviantă,
care complică serios procesul adaptării sociale a omului în curs de maturizare (b). În şcoală pot fi
întâlniţi destul de des astfel de elevi, care au fost numiţi „preadolescenţi dezadaptivi” (V. F. Matveev,

7
A. V. Lebedev) . În funcţie de tipul reacţiei dezadaptive această categorie de preadolescenţi a fost
împărţită în 5 tipuri.
1) Preadolescenţi cu tendinţe agresive pronunţate. Se caracterizează prin reacţii agresive la
orice observaţie. Deseori terorizează colegii. Ameninţă părinţii, pedagogii. Mulţi din ei se află la
evidenţă la secţia respectivă a poliţiei.
2) Preadolescenţi cu tendinţe de sinucidere. De cele mai dese ori încercările de sinucidere sunt
provocate de situaţii conflictuale. Toate încercările de sinucidere sunt efectuate în mod demonstrativ,
în prezenţa oamenilor (fiind urmate de încercarea de a-şi opri sângele). Aceste acţiuni sunt considerate
de adolescent drept mijloc de soluţionare a situaţiei conflictuale, de ocolire a ciocnirilor acasă.
3) Al treilea tip de preadolescenţi fac abuz sistematic de băuturi alcoolice. Ei se caracterizează
prin, lipsa intereselor intelectuale, prin nişte judecăţi primitive. De obicei, se străduiesc să ascundă
slăbiciunea lor faţă de alcool. Sunt închişi în sine, necomunicabili, înclină spre minciuni.
4) Preadolescenţi ce fug des de acasă. Cauza principală o constituie conflictele cu adulţii,
tendinţa de a se elibera de tutela acestora, de a scăpa de modul uniform, neinteresant de viaţă.
5) Preadolescenţii care au nişte reacţii neurotice pronunţe, ce se manifestă sub formă de
surmenaj, iritabilitate, capacitate redusă de muncă, dureri de cap.
Evidenţierea particularităţilor preadolescenţilor dezadaptivi uşurează considerabil munca
educativă cu această categorie de elevi. Bunăoară, evidenţierea unui elev cu reacţii neurotice
dezadaptive necesită depunerea eforturilor pentru a găsi cauza acestor reacţii şi a o înlătura. Sau, în
cazul preadolescentului cu o orientare agresivă, e necesar ca pedagogul să găsească o astfel de sferă a
activităţii, în care agresivitatea lui s-ar putea degaja fără a pricinui daune altor oameni. În orice caz,
evidenţierea tipului preadolescentului dezadaptiv îi va permite pedagogului să ridice eficacitatea
eforturilor sale educative şi să faciliteze procesul adaptării elevului la noua situaţie socială a
dezvoltării psihice.

8.2 Activitatea de învăţământ şi dezvoltarea intelectuală a preadolescentului

Prima întâlnire cu şcoala, după cum s-a menţionat deja, constituie pentru copil un eveniment
important. El începe familiarizarea cu viaţa socială şi această schimbare a obiceiurilor lui îl face să
încerce multe emoţii. Şi dacă greutăţile şi frământările unui elev din şcoala primară sunt înţelese de
adulţi, apoi dificultăţile unui preadolescent, din păcate, nu sunt înţelese nici de părinţi, nici de
pedagogi, care le trec pe seama indolenţei şi turbulenţei. Aceste tulburări, însă, în stare să transforme
un elev exemplar din şcoală primară într-un leneş în anii următori, se pot explica prin alţi numeroşi
factori. Primul este, evident, însăşi criza de originalitate a pubertăţii. Răzvrătirea, care caracterizează
începutul ei, nu-i ocoleşte nici pe pedagogi, autoritatea lor devenind tot atât de insuportabilă, ca şi cea
a părinţilor. Respectul şi admiraţia pentru învăţătorul atotştiutor şi atotputernic din clasele primare sunt
înlocuite acum cu un dispreţ crud faţă de pedagog, care nu e întotdeauna elegant şi nici foarte spiritual.
Preadolescentului începe de asemenea să i se pară foarte grea tutela şcolii - din clipa în care vârsta îi
permite să descopere, dincolo de orizontul familiei şi al şcolii, .perspective mai atrăgătoare, oferite de
distracţii. Toţi cei care îl îndepărtează de aceste plăceri prin intermediul obligaţiilor sau lecţiilor
primesc cu uşurinţă calificativul de tirani. Criza de originalitate nu poate fi, însă, unica explicaţie a
acestei crize şcolare, răspunderea pentru această lipsă de interes faţă de obligaţiile de învăţământ
revine mai cu seamă pedagogilor şi metodelor lor pedagogice, formelor de organizare a procesului de
(instruire. O mare importanţă în dezvoltarea psihică a preadolescentului o are interesul cognitiv, ce
influenţează mult asupra dezvoltării intelectuale a personalităţii. L. I. Bojovici menţiona că interesul
cognitiv (sau necesitatea cognitivă) este dominant pe parcursul tuturor etapelor dezvoltării psihice,
însă conţinutul iui si felurile de activitate, de comportare, în care el se manifestă la diferite vârste este
diferit. G. I. Şciukina, studiind manifestarea interesului cognitiv în cadrul procesului de instruire, a
demonstrat că pe parcursul preadolescentei interesul cognitiv devine motivul dominant, care prin
intermediul activităţii contribuie la formarea orientării generale a personalităţii. Cercetările
experimentale ale lui I. P. Sahova au demonstrat ca interesele congnitive ale majorităţii
preadolescenţilor sunt după conţinutul lor directe, adică sunt provocate de însuşi procesul activităţii,
desfăşurate de elev. Numai un număr mic de preadolescenţi au interese cognitive amorfe, dar acest

8
lucru nu este tipic pentru perioada de vârsta dată, în afara de aceasta, interesele preadolescenţilor, după
caracterul lor, sunt generale, adică se pot uşor actualiza în cutare sau cutare domeniu, sunt destul de
plastice, ceea ce creează mari posibilităţi pentru modelarea procesului instructiv-educativ. Există o
legătură strânsă între interes şi activitate: interesul impune personalitatea să activeze, şi, în acelaşi
rând, activitatea provoacă apariţia altor interese. Pe parcursul preadolescentei apar noi interese
cognitive, cele vechi dispar. Bunăoară, la fete devine cardinal interesul faţă de activitatea teatral-
artistică (interes, ce creşte pe măsura maturizării). Aceeaşi linie a dezvoltării o urmează şi interesul
faţă de istorie şi geografie, pe când interesul faţă de ştiinţele naturii şi agricultură scade. Către clasa
VIII la majoritatea fetelor creşte interesul faţă de activitatea tehnico-ştiinţifică ca apoi către finele
clasei IX să scadă brusc, revenind la nivelul de dezvoltare din clasa VII. Interesul faţă de activitatea
obştească şi sportivă rămâne neschimbat pe tot parcursul vârstei. Acest caracter complicat al
dezvoltării intereselor cognitive ne vorbeşte despre complexitatea procesului de dezvoltare a
autoconştiinţei şi autoaprecierii la această vârsta, precum şi despre conştientizarea intereselor de către
elevi.
La băieţi lipsesc deosebiri radicale în linia dezvoltării interesului faţă de activitatea ştiinţifico-
teoretică, ştiinţele naturii, faţă de activitatea obştească. La finele vârstei, însă, creşte considerabil
interesul faţă de tehnică, munca în atelierele de producţie şi scade interesul faţă de activitatea sportivă.
În clasa VIII la majoritatea băieţilor creşte interesul faţă de activitatea teatral-artistică (ca să scadă apoi
treptat către clasele IX-X).
Specificul dezvoltării intereselor cognitive influenţează considerabil asupra conţinutului şi
formelor de organizare a timpului liber. Pentru preadolescente în timpul liber devin caracteristice aşa
ocupaţii ca: cercurile muzicale, sportul, vizionarea spectacolelor teatrale, filmelor cinematografice,
lectura, dansurile, comunicarea cu prietenele; pentru băieţi - ascultarea muzicii, marşurile turistice,
sportul, cercurile tehnice, vizionarea filmelor cinematografice, spectacolelor teatrale, lectura,
comunicarea cu prietenii.
Interesul cognitiv exercită o mare influenţă şi asupra orientării profesionale a preadolescenţilor
contribuind la alegerea conştientă a profesiei. Cercetările experimentale cu caracter diferenţial-
psihologic desfăşurate în clasele de preadolescenţi (N. S. Leites, S. P. Baranov, A. B. Djevecika şi D. P.
Baram) au demonstrat că există o legătură direct proporţională între interesele cognitive şi profesionale
ale elevilor, pe de o parte, şi corelaţia celor două sisteme de semnalizare (cercetate de I. P. Pavlov) şi
tipurile «artistic» şi «meditativ» ale activităţii nervoase superioare (ce reiese din această corelaţie), pe
de altă parte. De exemplu, preadolescenţii ce au interes faţă de ciclul ştiinţelor exacte posedă un nivel
înalt de dezvoltare a gândirii teoretice şi memoriei logice. Pe când elevii ce au interes faţă de ciclul
ştiinţelor umanitare, posedând un nivel mai scăzut de dezvoltare a gândirii abstracte, dau dovadă de
patente mai mari în ceea ce priveşte memoria verbală şi imaginaţia. Deci, e firesc interesul manifestat
de preadolescenţii din grupa I (tipul «verbal») faţă de acele sfere ale activităţii umane, în care se
operează cu semnele convenţionale, abstracte. În acelaşi timp, elevii din grupa a 2-a, «artistică»,
manifestă cu preponderenţă interes faţă de acele feluri ale activităţii profesionale, care se bazează pe
materialul imaginativ-artistic. Cunoaşterea particularităţilor diferenţial-psihologice ale acestei corelaţii
permite de a individualiza procesul instruirii elevilor şi de a îmbunătăţi considerabil activitatea de
orientare profesională a preadolescenţilor.
Un mare rol în dezvoltarea activităţii de învăţământ a preadolescentului are motivarea ei, adică
acel imbold, care îl impune pe elev să acumuleze cunoştinţe, realizând astfel necesitatea firească
pentru om de a deveni personalitate. Conţinutul motivării activităţii de învăţământ a preadolescentului
este un indiciu al dezvoltării psihice a elevului, de specificul acestui conţinut este legată apariţia unor
noi mijloace de regulare a comportării. E cert faptul că schimbările în sistemul de motive ale activităţii
de învăţământ sunt provocate de modificările ce apar în structura personalităţii preadolescentului.
Cercetările experimentale ale psihologului G. S. Abramova au demonstrat că în activitatea de
învăţământ a preadolescentului este prezentă într-o măsură mai mare categoria de datorie decât
categoriile de responsabilitate, soveste. Deci, se poate susţine că învăţătura este conştientizată de
preadolescenţi ca o obligaţie, o datorie a sa, dar nu întotdeauna această înţelegere duce la acţiunile
corespunzătoare. Această contradicţie, existentă între obligaţia conştientizată şi comportarea ce nu-i

9
corespunde, este menţionată de înşişi preadolescenţii («Eu (trebuie să învăţ bine, dar nu întotdeauna
îmi reuşeşte aceasta», «Eu sunt obligat să fiu un elev exemplar, dar nu sînt»...). În condiţiile
experimentului efectuat, astfel de afirmaţii expuneau elevii claselor IV-V, în timp ce elevilor din clasa
VII astfel de raţionamente deja nu le sunt specifice. Deci, în cazul de faţă observăm o contradicţie
dintre formă (categoria morală) şi conţinutul obligativităţii (activitatea de învăţământ). Forma (adică,
cunoaşterea obligaţilor) preadolescenţii o posedă, pe când conţinutul (realizarea obligaţiei) e conceput
de ei în linii generale şi anume acest fapt complică considerabil influenţa noţiunilor morale însuşite
asupra sferei motivelor elevului. Cauza acestei contradicţii constă în faptul că elevii preadolescenţi nu
ştiu cum să-şi organizeze comportarea pentru a învăţa bine, adică nu posedă mijloacele, căile raţionale
de organizare a activităţii cognitive. Anume învăţătorului îi revine sarcina de a-l înarma pe elev cu
procedeele eficiente ale activităţii de învăţământ, contribuind pe această cale la formarea unităţii
noţiunilor morale, motivelor şi comportării elevilor preadolescenţi. În sistemul de motive ale activităţii
de învăţământ a preadolescentului apare o serie de caracteristici principial noi, care pot fi considerate
nişte particularităţi ale acestei vârste. Aceasta este, în primul rând, descoperirea lumii sale interioare şi
a posibilităţii de a influenţa asupra ei prin intermediul noţiunilor, categoriilor morale, în al doilea rând-
evidenţierea unor astfel de particularităţi ale acţiunii, cum sunt durata în timp şi spaţiu şi coraportarea
timpului la propria persoană ca subiect al acţiunii, şi, în sfârşit, însuşirea procedeelor concrete de
comportare, care corespund noţiunilor, categoriilor morale cunoscute; crearea unor valori de
perspectivă în conformitate cu care este organizată comportarea elevului în cadrul activităţii de
învăţământ. Anume pe această bază are loc dezvoltarea motivelor activităţii de învăţământ la fiecare
elev - preadolescent în parte.
În afară de aceasta, o mare influenţă asupra dezvoltării sferei motivelor elevilor o au şi
legităţile psihologice ale dezvoltării sociale a personalităţii în ontogeneză. Bunăoară, cercetările
experimentale efectuate în laboratorul lui D. I. Feldştein au evidenţiat legătura existentă dintre
formarea autoconştiinţei si sistemul de necesităţi şi motive ale preadolescenţilor. Astfel, s-a constatat
că pentru un elev de 14 ani esenţialul este autoaprecierea sa şi acceptarea personalităţii lui de către alţi
oameni, pe când pentru un elev de 15 ani esenţiale devin deja problemele legate de dezvoltarea
intelectuală, formarea aptitudinilor, dezvoltarea priceperilor de muncă. În strânsă legătură cu această
particularitate a socializării preadolescentului se află şi dinamica atitudinii lui faţă de propriul viitor.
Numai 17% din preadolescenţii de 13-14 ani încearcă să-şi imagineze viitorul lor, dar pe măsura
maturizării perspectivele îi preocupă din ce în ce mai mult: la 15 ani (prima jumătate a anului) deja
57% de elevi meditează asupra viitorului lor, manifestă tendinţa de a şi-l schiţa, iar spre finele anului
deja 84% din elevii de 15 ani sunt preocupaţi de această problemă. Deci, o jumătate de an dă o creştere
de 27%. Toate aceste particularităţi psihologice ale socializării preadolescentului nu pot să nu schimbe
considerabil caracterul activităţii de învăţământ a elevilor.
Schimbarea considerabilă a caracterului şi formelor activităţii de învăţământ ale
preadolescentului necesită un nivel mai înalt de organizare a activităţii intelectuale. Preadolescenţilor
le este caracteristic un nivel mai înalt al percepţiei analitico-sintetice a obiectelor şi fenomenelor. Se
măreşte considerabil volumul percepţiei, ea devine mult mai organizată, multilaterală, profundă. Elevii
acestei vârste sunt în stare să perceapă nu numai ceea ce se află la suprafaţa fenomenului, deşi
eficacitatea perceperii mai depinde de atitudinea preadolescentului faţă de fenomenul perceput. Lipsa
interesului duce incontestabil la superficialitatea perceperii. (În acest caz percepţia poartă un caracter
întâmplător, nesistematizat).
Mari schimbări suferă pe parcursul acestei vârste memoria şi atenţia elevului. Particularitatea
lor fundamentală consta în intensificarea laturii volitive a acestor două funcţii ( adică preadolescentul
este deja în stare să-şi organizeze şi să controleze, să dirijeze activitatea memoriei şi atenţiei sale. Se
dezvoltă posibilitatea elevului de a memora eficient un material cu caracter verbal şi abstract.
Preadolescentul foloseşte deja raţional mijloacele speciale de memorare şi reproducere a materialului.
Memorând materialul pe cale logică, el efectuează o serie de acţiuni de comparare, sistematizare şi
clasificarea noţiunilor memorate. Creşte viteza memorării şi volumul materialului păstrat în memorie.
Se îmbunătăţeşte considerabil productivitatea memorării voluntare, logice şi de aceea preadolescentul
deseori protestează împotriva cerinţelor pedagogului de a învăţa pe de rost (o definiţie, o lege) şi este

10
înclinat să reproducă materialul «cu cuvintele sale», deşi uneori cu multe inexactităţi. Neajunsul
principal al memoriei preadolescentului constă în faptul că el încearcă deseori să determine
rezultativitatea memorării unui material prin intermediul recunoaşterii (memorând un text, el citeşte
încă o dată, străduindu-se să vadă dacă «ştie totul»). Pe când între recunoaştere şi reproducere există o
deosebire mare (ultima nu se bazează pe perceperea repetată a materialului memorat), dar învăţătorul
cere anume o reproducere liberă, coerentă a celor învăţate. Una din particularităţile memoriei
preadolescentului constă în creşterea posibilităţii de a stabili asociaţii complicate, de a corela
materialul nou cu cel vechi, de a include materialul nou în sistemul de cunoştinţe. Cercetările efectuate
au demonstrat că spre finele acestei vârste elevul este apt de a stabili trei feluri de asociaţii: locale (în
cadrul unei teme), asociaţii în cadrul unui singur obiect de studiu şi asociaţii dintre diverse obiecte de
studiu. Anume această posibilitate de a stabili asociaţii îi permite preadolescentului a evidenţia
legătura dintre diferite discipline, a înţelege unitatea lor, a-şi forma sistemul propriu de cunoaştere.
Pornind de la aceste particularităţi ale memoriei preadolescentului învăţătorul trebuie: 1) să-l
înarmeze pe elev cu cele mai elementare mijloace ale memorării logice (a grupa logic materialul, a
evidenţia gândurile esenţiale, a alcătui planul-schemă al materialului, a organiza corect repetarea), 2)
să-l convingă pe elev de necesitatea memorării precise a anumitor definiţii, legi, aducând toate
argumentele necesare, 3) să-i formeze elevului priceperea de a reproduce exact materialul cu cuvintele
sale, fără a denatura conţinutul. Dezvoltarea atenţiei pe parcursul vârstei are un caracter contradictoriu:
pe de o parte, se formează atenţia voluntară, stabilă, pe de altă parte, bogăţia impresiilor, emoţiilor,
impulsivitatea preadolescentului provoacă o instabilitate mare a atenţiei, o sustragere deasă a ei, fapt
care complică considerabil activitatea de învăţământ. Eficacitatea atenţiei la această vârstă depinde de
condiţiile de muncă, de conţinutul materialului, dispoziţia şi starea psihică a elevului, de atitudinea lui
faţă de activitate. Cea mai pronunţată particularitate a atenţiei preadolescentului este caracterul ei
selectiv, adică dependenţa atenţiei de specificul obiectului şi interesul elevului (el poate fi neatent şi
incapabil de a se concentra la unele lecţii (care nu-l pasionează), şi foarte productiv, disciplinat şi
organizat la alte lecţii (preferate de el). Cercetările arată că la preadolescent creşte considerabil
volumul atenţiei, precum şi capacitatea de a o distribui eficient când este necesar, de a o comuta de la o
acţiune la alta fără prea mare efort şi pregătire psihologică specială. Cel mai bun mijloc de organizare
a atenţiei preadolescentului la lecţii este legat nu de folosirea de către învăţător a unor procedee
neobişnuite, ci de priceperea lui de a organiza astfel activitatea elevului, încât la el să nu apară nici
dorinţa, dar nici posibilitatea de a-şi sustrage pe mult timp atenţia. O lecţie interesantă prin conţinut cu
o schimbare periodică a felurilor de activitate a elevilor, cu includerea lor într-o activitate cognitivă cu
elemente de cercetare ştiinţifică este în stare să-l pasioneze pe preadolescent, făcându-l apt de a se
concentra pe o perioadă de timp destul de îndelungată. Cercetările experimentale au demonstrat că pe
parcursul preadolescentei are loc trecerea treptată a elevului de la atenţia voluntară la cea
postvoluntară, care apare pe baza interesului faţă de activitatea practică, pasionării de anumite
«descoperiri» şi deci nu e necesar efortul voinţei pentru a menţine stabilitatea atenţiei.
Mari schimbări au loc şi în activitatea gândirii preadolescentului. Nivelul de dezvoltare al
gândirii, atins pe parcursul vârstei şcolare mici, îi permite preadolescentului să însuşească cu succes
bazele ştiinţelor. Conţinutul obiectelor de studiu şi logica structurării lor necesită un caracter nou al
procesului de însuşire a cunoştinţelor, el bazându-se pe independenţa gândiri, capacitatea de a
generaliza şi abstractiza, a compara, a argumenta, a trage concluzii. Însă, anume procesul trecerii
elevului la gândirea argumentată decurge destul de anevoios. O mare contribuţie în acest sens o aduce
matematica, iar însuşirea sistematică a algebrei stimulează trecerea gândirii preadolescentului la un
nivel mai înalt al generalizării - generalizarea generalizării sau abstractizarea dublă.
Particularitatea principală a activităţii intelectuale a preadolescentului este capacitatea
crescândă a elevilor de a gândi abstract. Schimbarea treptată a corelaţiei dintre gândirea concret-
imaginativă (intuitiv-plastică) şi cea abstractă (în folosul celei de a doua). Trebuie să menţionăm că
componentele intuitive ale gândirii nu dispar, ci se păstrează şi se dezvoltă, continuând să aibă un rol
important în structura generală a gândirii (de exemplu, se dezvoltă capacitatea de a concretiza, a
ilustra, de a dezvălui conţinutul noţiunilor prin nişte reprezentări concrete). Uneori nivelul de influenţă
a impresiilor senzoriale se dovedeşte a fi cu mult mai înalt decât cel al cuvântului şi anume din această

11
cauză elevii comit greşeli la definirea noţiunilor. Pentru a preîntâmpina posibilitatea influenţei
negative a experienţei senzoriale nemijlocite asupra procesului gândirii, învăţătorul trebuie să
corecteze impresiile imaginative ale elevilor prin lămuriri verbale desfăşurate sau prin varierea
respectivă a imaginilor care ar da posibilitate de a demonstra diversitatea indiciilor esenţiale şi
secundare ale obiectelor şi fenomenelor.
Un moment specific pentru preadolescent devine şi dezvoltarea caracterului critic al gândirii.
ce provoacă apariţia la elev a atitudinii critice faţă de materialul însuşit, faţă de activitatea
învăţătorului, tendinţa de a avea părerea proprie, de a se convinge singur de veridicitatea unor teze,
raţionamente sau teorii. În principiu, aceasta e o calitate pozitivă a gândirii, ea trebuie susţinută si
dezvoltată, dar dacă această dezvoltare urmează calea formării la preadolescent a deprinderii nu atât de
a raţiona critic, cât de a pune permanent la îndoială totul, a insista în sugestiile proprii, chiar dacă ele
sunt corecte, atunci această calitate se transformă într-o piedică serioasă în calea dezvoltării
intelectuale a elevilor.
O particularitate importantă a acestei vârste este formarea gândirii active, independente,
creatoare. Psihologii susţin, că preadolescenţa este vârsta senzitivă pentru dezvoltarea unei astfel de
gândiri. Activitatea ei începe atunci, când în faţa elevului apare o problemă, o întrebare. Anume din
această cauză învăţătorul trebuie să organizeze lecţia astfel, încât în faţa elevilor să apară situaţii
problematice de o complexitate diversă, care i-ar determina pe elevi să găsească singuri modul lor de
rezolvare (găsirea legităţilor istorice sau geografice, formularea de sine stătătoare a demonstrării unei
teoreme). Anume pe baza acestor particularităţi ale dezvoltării intelectuale pe parcursul vârstei
preadolescentei încep să se formeze şi să se manifeste pregnant aptitudinile elevului pentru diferite
feluri de activitate (deşi manifestarea lor se poate observa şi pe parcursul etapei precedente de
dezvoltare psihică a copilului). Manifestarea acestor aptitudini îşi găseşte oglindirea în caracterul
relativ uşor şi rapid de însuşire a anumitor cunoştinţe şi de formare a deprinderilor, obţinerea unor
rezultate obiective destul de înalte. Aceasta se explică anume prin faptul că pe parcursul
preadolescentei apar interesele profunde stabile, active, se formează atitudinea conştientă, activă faţă
de tot ce-l înconjoară pe preadolescent, se dezvolta gândirea creatoare, imaginaţia şi de aici sarcina
principală a pedagogilor trebuie să constă în crearea unor condiţii optime (la lecţii şi în afara lor)
pentru formarea intereselor şi aptitudinilor tuturor preadolescenţilor.
Psihologii afirmă că cu excepţia unor foarte rare cazuri de alienare confirmată de specialişti,
orice preadolescent este capabil să aibă un randament şcolar normal. Trebuie să facem deosebire între
adevăraţii handicapaţi mintali şi cei care nu sunt decât nişte întârziaţi din punct de vedere pedagogic
sau afectiv. Din prima categorie, puţin numeroasă, fac parte cei uşor debili mintal, care nu pot năzui la
o activitate şcolară normală şi care prin prezenţa lor stingheresc munca celorlalţi elevi. Ei trebuie
orientaţi să-şi facă studiile la şcolile auxiliare. Debilitatea lor mintală trebuie, însă, confirmată de
comisia respectivă de specialişti.
Elevii înapoiaţi din punct de vedere pedagogic sunt foarte numeroşi. Cu toată inteligenţa lor
normală şi o sănătate corporală perfectă, aceştia nu reuşesc să se menţină la nivelul clasei lor şi sunt în
întârziere în comparaţie cu alţi copii de vârsta lor. Cauzele întârzierii sunt numeroase. Poate fi vorba
de o organizare pedagogică defectuoasă a claselor (un număr prea mare de elevi, clase prost alcătuite
din punctul de vedere al nivelului general - fiind peste nivelul sau sub nivelul anumitor elevi ), de o
instabilitate şcolară (schimbarea frecventă a şcolii sau a pedagogilor, absenţe repetate), de o
insuficienţă pedagogică (pedagogi care predau conform unor canoane învechite, prea severi sau prea
indulgenţi, monotoni, plicticoşi etc.). Chestionările psihologice arată de cele mai multe ori că
adevăratele cauze sunt de ordin afectiv. Conflictele familiale, invidia dintre fraţi şi surori, neintegrarea
în mediul «colegilor de clasă», antipatia sau simpatia excesivă, manifestată faţă de un pedagog, se află
adesea la originea acestor comportări defectuoase ale preadolescenţilor la şcoală. Există elevi care
încetează să mai obţină rezultate bune atunci, când îşi concentrează întregul lor potenţial, interes
asupra discuţiilor şi nu mai au resurse suficiente pentru a se interesa şi de învăţătură. Alţii renunţă la
orice ambiţie şi abandonează orice efort atunci, când părinţii sau pedagogii pun faţă-n faţă rezultatele
lor cu cele ale unui frate sau coleg cu o reuşită mai bună, sau, dimpotrivă, par să se intereseze mai mult

12
de studiile colegului leneş şi nu de ale lor sub pretextul că în această direcţie n-au nici un motiv de
îngrijorare.
Alţii încep să-şi neglijeze îndatoririle când se simt excluşi din diferite cercuri sau grupuri de
colegi. Ei se gândesc doar la faptul cum să facă să fie admişi în aceste grupuri şi nu-i interesează
lecţiile, examenele. Uneori chiar se feresc să primească note bune, de frică să nu fie luaţi drept favoriţi
ai învăţătorului.
Acestea nu sunt decât câteva dintre explicaţiile afective ale rămânerii în urmă pe plan şcolar a
preadolescenţilor. Investigarea analitică sub raport psihologic a elevilor slabi la învăţătură dezvăluie o
mulţime de alte cauze, iar în general orice reţinere îşi găseşte explicaţia într-o reacţie individuală
specifică. Nu există, deci, în acest domeniu o pedagogie polivalentă sau o terapeutică sistematică.
După ce sunt înlăturate etiologiile somatice sau intelectuale ale insuficienţelor preadolescenţilor pe
plan şcolar, urmează a îi găsită originea afectivă şi numai după aceasta se va purcede la transformarea
elevilor «leneşi» în elevi sârguincioşi.

8.3 Formarea personalităţii preadolescentului

8.3.1 Formaţiunea nouă centrală a personalităţii la trecerea la vârsta preadolescenţei.
Dezvoltarea maturităţii sociale este statornicirea disponibilităţii elevului pentru o viaţă în
societatea maturilor ca un membru cu valoare deplină şi cu drepturi depline al ei. Acest proces
presupune dezvoltarea nu numai a disponibilităţii obiective, ci şi subiective, care e necesară pentru
însuşirea cerinţelor sociale, înaintate faţă de activitatea dată, atitudinii faţă de conduita maturilor,
deoarece anume în procesul însuşirii acestor cerinţe se dezvoltă maturitatea socială.
La începutul vârstei preadolescentei copiii nu se aseamănă cu maturii nici la exterior, nici prin
conduită: ei încă se joacă mult şi pur şi simplu aleargă, ei sunt sinceri şi neastâmpăraţi, febrili şi
supărăcioşi, instabili în interese şi pasiuni, în simpatii şi raporturi, se lasă uşor influenţaţi. Totuşi,
tabloul exterior al copilăriei ce se păstrează e aparent, el ascunde importante procese ale statornicirii
noului: preadolescenţii se pot maturiza pe neobservate, rămânând în multe privinţe copii. Procesul
statornicirii maturităţii nu se află la suprafaţă. Manifestările şi simptoamele lui au caracter diferit. Aşa,
maturitatea se poate manifesta în instruire, muncă, contactele cu semenii şi cu maturii, în exterior şi
conduită.
Distingem câteva tipuri de maturizare a preadolescenţilor. Maturizarea social-morală se
manifestă în contactele cu maturii - în participarea serioasă a preadolescentului la preocupările privind
bunăstarea familiei şi a membrilor ei, în ajutorul sistematic acordat maturilor şi chiar în susţinerea lor
în participarea la viaţa familiei de acum cu drepturi de matur. Maturitatea social-morală în raporturile
cu maturii şi semenii se manifestă în prezenţa la preadolescent a opiniilor, aprecierilor proprii, în
susţinerea lor, în caracterul determinant al reprezentărilor, raţionamentelor moral-etice şi
corespunderea cu ele a faptelor.
Maturitatea în activitatea intelectuală şi în interese se caracterizează prin prezenţa la
preadolescenţi a elementelor autoinstruirii. Astfel de elevi (eleve) se deosebesc printr-o independenţă
absolută la însuşirea cunoştinţelor nu numai conform programei şcolare, ci şi peste prevederile ei.
Maturitatea preadolescenţilor în relaţiile romantice cu semenii sex opus se manifestă nu atât în
existenţa simpatiilor reciproce, cât în forma, pe care o capătă aceste relaţii. Anume forma de relaţii o
însuşesc preadolescenţii de la maturi. Aceasta se manifestă în faptul, că ei îşi dau întâlniri şi se
distrează ca maturii: pleacă în afara oraşului, organizează serate etc.
Maturitatea în ceea ce priveşte exteriorul şi manierele de comportare constituie un rezultat al
imitării directe de către preadolescenţi ai maturilor şi se manifestă în grija pentru asemănarea
exteriorului lor cu cel al maturilor. Preadolescenţii urmează moda în ceea ce priveşte vestimentaţia şi
coafura, însuşesc „manierele adulţilor” de a merge şi a se distra, folosesc expresii vulgare şi cuvinte la
modă, încep să fumeze.
În paralel cu elementele maturităţii prezentate, la preadolescenţi există sentimentul maturităţii
– atitudinea preadolescentului faţă de sine însuşi deja ca faţă de un matur, faptul că se închipuie sau se
simte într-o anumită măsură matur. Sentimentul maturităţii ca o formaţiune nouă centrală şi specifică
în personalitatea preadolescentului exprimă o nouă poziţie de viaţă în raport cu sine, cu oamenii în

13
lumea înconjurătoare, determină direcţia şi conţinutul activismului social, sistemul noilor năzuinţe,
emoţii şi reacţii efective.
Indicatorul principal al sentimentului maturităţii la preadolescenţi este apariţia dorinţelor şi
cerinţelor ca cei din jur să-i trateze nu ca pe nişte copii ci ca pe maturi. Aceasta denotă cerinţele
particulare: stimă, încredere şi tact, recunoaşterea demnităţii omeneşti şi a dreptului ca o anumită
independenţă. Existenţa acestor cerinţe se manifestă în ofense şi diferite forme de protest: neascultare,
grosolănie, încăpăţânare, opunere faţă de maturi sau de semeni, ciocniri şi conflicte. Totuşi, trebuie să
subliniem că nu e neapărat ca fiecare neascultare sau încăpăţânare a preadolescentului sunt un indiciu
al sentimentului maturităţii. Asemenea fapte de comportare denotă insatisfacţia preadolescentului de
pe urma relaţiilor cu cei din jur anume faţă de gradul lui de maturitate şi pretenţii de a o recunoaşte, în
care se exprimă năzuinţa preadolescentului de a fi egal în drepturi cu maturii.
Al doilea indicator al sentimentului maturităţii îl constituie prezenţa la elevi a năzuinţei spre
independenţa şi a dorinţei de a feri unele sfere ale vieţii lor de amestecul maturilor. La preadolescenţi
aceasta se manifestă în mod diferit şi are un conţinut diferit: interacţiunea cu camarazii, ocupaţiile în
timpul liber, obligaţiile de învăţământ etc. Al treilea indicator al existenţei la preadolescenţi a
sentimentului maturităţii este prezenţa liniei proprii de comportare, a unor anumite concepţii şi
aprecieri şi apărarea lor, în pofida dezacordului maturilor sau camarazilor.
Sentimentul maturităţii poate apărea la preadolescent ca rezultat al conştientizării şi aprecierii
succeselor în dezvoltarea fizică şi maturizarea sexuală. Acceleraţia existentă creează condiţii pentru
apariţia la copil mai devreme, decât în alţi ani, a acestei noi auto-senzaţii şi autoaprecieri. Alte izvoare
ale sentimentului maturităţii sunt sociale. Ele se formează în cadrul relaţiilor preadolescentului cu
maturii şi cu camarazii.
8.3.2 Interacţiunea preadolescentului si maturului.
Neîndoielnic, interacţiunea cu maturul este unul dintre factorii de primă importanţă ai
dezvoltării personalităţii preadolescentului. Tipul de relaţii cu maturii care a existat în copilărie (şi care
reflectă situaţia inegală a copilului în raport cu ei) devine pentru preadolescent inacceptabilă, care nu
corespunde reprezentării lui despre nivelul propriei maturităţi. Drepturile maturilor el le limitează, iar
ale sale le extinde şi pretinde la respectarea personalităţii lui şi a demnităţii omeneşti, la încredere şi
oferirea independenţei, adică la o anumită egalitate în drepturi cu maturii, şi se străduieşte să obţină
recunoaşterea de către ei a acestei situaţii. Diferitele forme de nesupunere şi protest din partea
preadolescentului sunt un mijloc de a înlocui tipul precedent de relaţii cu maturii cu unul nou specific
pentru relaţiile maturilor. Apariţia la preadolescent a sentimentului propriei demnităţi si a necesităţii de
a-l recunoaşte cei din jur generează o problemă întru totul nouă a drepturilor maturului şi
preadolescentului în cadrul relaţiilor reciproce.
Forma reuşită de trecere la noul tip de relaţii e posibilă în cazul, când maturul dă dovadă el
însuşi de iniţiativă sau, luând în consideraţie cerinţele preadolescentului, îşi restructurează atitudinea
faţă de el. Condiţia constă în lipsa la matur a atitudinii faţă de preadolescent ca faţă de copil.
Un şir de momente esenţiale favorizează, totuşi, menţinerea atitudinii de mai înainte, şi anume:
l) statornicia situaţiei sociale a preadolescentului: el a fost şi rămâne elev; 2) dependenţa lui materială
deplină de părinţi, care în paralel cu învăţătorii apar în rolul de educatori; 3) deprinderea maturului de
a orienta şi a controla copilul; 4) menţinerea la preadolescent, în special la început, a unor trăsături de
copil la înfăţişare şi în conduită, lipsa la preadolescent a deprinderii de a acţiona independent. La
statornicirea interacţiunilor preadolescentului cu maturii pot apărea contradicţii. T. V. Dragunova
examinează trei variante ale dezvoltării contradicţiei. Pentru prima variantă e caracteristică
aprofundarea contradicţiei şi înăsprirea conflictului, care poate dura foarte mult. Aceasta apare în cazul
divergenţei totale a tendinţelor maturului si năzuinţelor preadolescentului, când maturii consideră
pretenţiile preadolescentului la o mai mare independenţă şi stimă drept neîntemeiate, iar
preadolescentul, la rândul său, protestează (sub diferite forme) împotriva stilului vechi de atitudine faţă
de el din partea maturilor. Într-o asemenea situaţie negativismul preadolescentului poate deveni de
neînduplecat şi global, ceea ce, la rândul său, generează un şir de consecinţe negative la formarea
personalităţii lui: apariţia tendinţelor agresiv-despotice de răspuns, falsităţii, conformismului etc. în
cazul unei astfel de situaţii maturul pierde autoritatea şi el poate fi tratat ca un vestigiu al trecutului,

14
ceea ce justifică în faţa preadolescentului neacceptarea de către el a cerinţelor, aprecierilor,
concepţiilor maturilor.
A doua variantă se caracterizează prin aceea că contradicţia se manifestă episodic în virtutea
comportării inconsecvente a maturilor, când ei sunt nevoiţi, contrar concepţiilor lor, să cedeze
preadolescentului şi să permită ceea ce nu permiteau mai înainte. Ca rezultat, conflictele se
împuţinează, însă posibilitatea apariţiei lor se păstrează totdeauna. Într-o asemenea situaţie dezvoltarea
maturităţii preadolescentului depinde de conţinutul intereselor şi năzuinţelor lui.
A treia variantă a dezvoltării contradicţiei se caracterizează prin dispariţia treptată a
contradicţiei şi a conflictelor. Aceasta se întâmplă în cazurile, când maturii înţeleg că preadolescentul
se maturizează, îşi schimbă atitudinea faţă de ei şi nu lasă să se spulbere încrederea reciprocă, apărută
mai înainte. Greutăţile specifice în relaţiile maturului şi preadolescentului pot lipsi dacă relaţiile dintre
ei se organizează conform unui tip anumit de relaţii ale maturului - amiciţie, colaborare constructivă cu
norme caracteristice pentru ei de stimă reciprocă, încredere, ajutor. Preadolescentul are nevoie de
înţelegere din partea maturului. Comunitatea vieţii lor poate fi creată printr-un conţinut diferit, iar
colaborarea se desfăşoară în diferite tipuri de activitate, însă şi una, şi alta sunt necesare în egală
măsură. Anume colaborarea îi permite maturului să-l pună pe preadolescent în situaţia ajutorului său şi
camaradului în diferite ocupaţii şi activităţi, iar el însuşi să devină pentru el pildă şi prieten.
Colaborarea constructivă cu cei mai în vârstă creează condiţii pentru forma pozitivă a manifestării
maturităţii şi pentru formarea multor calităţi morale valoroase ale personalităţii.
8.3.3 Relaţiile preadolescentului cu sămaşii.
Dezvoltarea noilor cerinţe faţă de matur şi faţă de sămaşi generează la preadolescent o
diversitate de interacţiuni. Dacă în clasele primare situaţia copilului depinde în temei de reuşită,
conduită şi de faptul în ce mod copilul îndeplineşte cerinţele maturilor, apoi pentru majoritatea
preadolescenţilor cea mai mare importanţă o are corespunderea cu aşteptările grupei de sămaşi.
În relaţiile cu sămaşii la vârstă preadolescentei predomină evident două tendinţe: tendinţa spre
relaţii şi tendinţa de a fi primit în grupa respectivă.
Grupele de sămaşi cu structură organizaţională dată şi grupele neoficiale, unite de comunitatea
de interese şi simpatii reciproce, capătă pentru preadolescent o deosebită putere atractivă. Se întâmplă
că calităţile personalităţii preadolescentului, care sunt apreciate foarte înalt într-o grupă, pot fi respinse
de către alta, care se distinge prin alte norme şi valori. Divergenţele dintre opiniile preadolescentului
despre sine şi atitudinea faţă de sine, insuccesul în relaţii îl pot determina pe preadolescent să caute
grupa, unde el se poate afirma într-o altă calitate şi se va pomeni în ea integrat în anumite
circumstanţe. Acestea pot fi grupele neformale, având uneori chiar caracter de asociaţie asocială. La
preadolescenţi în procesele de comunicare pe primul plan trece complexul calităţilor morale, care îi fac
pe ei mai mult sau mai puţin populari. E suficientă, însă, o trăsătură - două negativă nemarcate de
colegi sau atribuite lui, ca preadolescentul să-şi piardă popularitatea. Grupele de sămaşi sunt o şcoală
destul de eficientă de formare a calităţilor morale, o formă de influenţă socială şi o sferă a
manifestărilor emoţionale.
Interacţiunile cu sămaşii la vârstă preadolescentei devin mai selective şi mai stabile. În cazul
păstrării însuşirilor înalt apreciate ale «camaradului bun» se ridica rolul componentei morale în
aprecierile reciproce. Caracteristicile moral-volitive ale partenerului devin bază de primă importanţă a
preferinţei (camarad viteaz, cinstit, modest, bun). Statutul personalităţii în cadrul grupei de
preadolescenţi e legat în cea mai mare măsură de însuşirile volitive şi intelectuale. Semnificaţia
legăturilor emoţionale în grupele de sămaşi e într-atât de mare, încât încălcarea lor, însoţită de stări
persistente ale neliniştii şi disconfortului psihologic, poate constitui cauză a nevrozelor.
Drept cauză a neplăcerilor în relaţii apare adesea autoaprecierea exagerată, care îl face pe
preadolescent insensibil la critica şi la cerinţele din partea camarazilor. Anume de aceea el devine
pentru dânşii inacceptabil.
Un rol important în dezvoltarea personalităţii preadolescentului îi revine genului deosebit de
relaţii - cu colegii apropiaţi şi cu prietenul. Căutarea unui prieten devotat reprezintă una din
particularităţile caracteristice ale preadolescentului. Pentru apropierea copiilor o importanţă mare o are
asemănarea de interese şi de ocupaţii îndrăgite, puterea de atracţie a discuţiilor. Preadolescentul se

15
molipseşte uşor de interesul sămaşului ce-i este simpatic şi se străduieşte el însuşi să-l familiarizeze cu
propriile ocupaţii, iar uneori începe să aibă ocupaţii, care mai înainte nu-l interesau. De aceea relaţiile
cu colegii, cu camarazii este izvorul apariţiei unor noi interese ale preadolescentului.
Calităţile sămaşului ce i-a plăcut îl fac adeseori pe preadolescent să vadă şi să înţeleagă că el
nu are calităţile ce-l impresionează şi sunt apreciate de camarazi. Apare dorinţă de a fi la fel sau chiar
şi mai bun. Camaradul devine model pentru preadolescent. El fie că pur şi simplu îl imită, fie că începe
a-şi dezvolta anumite calităţi.
La vârsta preadolescentei apar cerinţe deosebite faţă de relaţiile de prietenie – sinceritate şi
înţelegere reciprocă, sensibilitate, compătimire şi priceperea de a păstra secretele. Comunicarea în
cadrul căreia fiecare îi dezvăluie celuilalt ceea ce e mai important şi mai tainic, lumea sa interioară îi
îmbogăţeşte pe ambii, permite a înţelege mai bine ceea ce se întâmplă în propriul suflet. Odată cu
vârsta tot mai importantă devine «afinitatea sufletească» - comunitatea vieţii interioare, înţelegerea
reciprocă, coincidenţa valorilor, năzuinţelor personale, opiniilor în diferite probleme. Statornicirea
unei astfel de prietenii e favorizată de discutarea diferitelor probleme de viaţă şi dispute - adeseori
îndelungate, foarte emoţionante. În procesul disputelor şi reflecţiilor ulterioare la preadolescent se
statorniceşte punctul de vedere, care e înţeles drept personal, propriu, adică se formează convingerile.
Relaţiile ating un nivel nou, mai înalt de dezvoltare, când la preadolescenţi apar scopuri şi
sarcini generale şi concomitent importante pentru fiecare, legate de intenţiile profesionale,
autoeducaţie, autoinstruire. Prietenii încep cu forţe comune să le transpună în viaţă: să însuşească
împreună cunoştinţe, deprinderi, îşi dezvoltă diferite calităţi, se ajută reciproc. Acesta e tipul de
prietenie cel mai valoros pentru dezvoltarea personalităţii.
Specificul relaţiilor cu prietenii şi colegii apropiaţi rezidă în faptul că preadolescenţii
înaintează unul altuia un întreg sistem de anumite cerinţe şi urmăresc îndeplinirea lor, iar dacă ele nu
se îndeplinesc, în calitate de pedeapsă apare un asemenea mijloc important, cum este renunţarea la
comunicarea ulterioară. Marea importanţă pentru dezvoltarea personalităţii a comunicării cu colegii
apropiaţi şi cu prietenul e determinată de faptul că această comunicare e o practică în însuşirea
normelor unui tip deosebit de relaţii - personale, care sunt specifice anume pentru maturi, însuşirea
normelor prieteniei constituie o importantă achiziţie a copilului la vârsta preadolescentei.
8.3.4 Dezvoltarea laturii morale a personalităţii si formarea idealurilor morale la vârsta
preadolesceţei.
În perioada preadolescenţei reprezentările şi sentimentele morale ale copiilor se extind în mod
considerabil, se aprofundează şi se îmbogăţesc. În sfera morală a preadolescenţilor apar două
particularităţi. În primul rând, în această perioadă chestiunile, legate de normele şi regulile conduitei
sociale, precum şi de normele interacţiunilor oamenilor unul cu altul, trec în centrul atenţiei. Şi, în al
doilea rând, la preadolescenţi încep să se statornicească opinii, reflecţii şi aprecieri morale relativ
stabile şi independente de influenţele întâmplătoare. De remarcat că în cazurile când cerinţele şi
aprecierile morale ale cutărui sau cutărui colectiv de copii, apărute sub influenţa experienţei proprii a
copiilor, nu coincid cu cerinţele maturilor, preadolescenţii urmează adesea morala, acceptată în mediul
lor, ci nu morala maturilor.
Astfel, la preadolescent apare deja sistemul cerinţelor şi normelor proprii, şi el poate să le apere
destul de insistent, fără a se teme de reproşurile şi pedepsele din partea maturilor. Anume prin aceasta
se explică persistenţa unor «orientări morale», care există din an în an în mediul elevilor şi care
aproape că nu se pretează înrâuririi pedagogice. (Bunăoară, astfel de orientări, ca dezvoltarea acelor
elevi, care nu dau la alţii să copie sau nu vor să şoptească la lecţie.)
Totuşi, morala preadolescentului e încă insuficient de stabilă în sensul că nu-şi are sprijin în
convingerile lui cu adevărat morale; ea nu se statorniceşte încă în concepţie morală şi de aceea poate
relativ uşor să se schimbe sub influenţa opiniei celor din jur. Această instabilitate e deosebit de
evidentă în cazurile, când elevul trece dintr-o clasă în alta sau nimereşte într-un asemenea grup
neformal, unde există alte tradiţii, orientări valorice, alte cerinţe şi opinie publică.
În cadrul cercetărilor psihologice a fost constatat următorul fenomen paradoxal. Majoritatea
preadolescenţilor, tinzând sincer să manifeste alese calităţi morale, în viaţa cotidiană au o comportare
opusă acestor calităţi. Analiza acestui fenomen a demonstrat că pentru preadolescenţi e caracteristică

16
nepriceperea de a vedea legătura dintre năzuinţele lor înalte şi cerinţele conduitei cotidiene. Ei nu simt
şi nu înţeleg că purtarea urâtă la lecţie poate avea o anumiţi atribuţie faţă de acele cerinţe morale, pe
care ei le recunosc şi le stimează, că nepriceperea şi nedorinţa de a pregăti regulat temele date pentru
acasă denotă voinţa lor slabă etc. Această discordanţă constituie expresia dezvoltării insuficiente a
conştiinţei morale a preadolescenţilor în cazul, când ei posedă sentimente şi năzuinţe morale bine
dezvoltate.
Analizând dezvoltarea laturii morale a personalităţii e necesar a sublinia că pe măsura
maturizării se formează stabilitatea morală a personalităţii. prin stabilitate morală se are În vedere un
aşa nivel de formare a ei, în cazul căruia omul capătă capacitatea de a păstra şi a materializa în diferite
condiţii concepţiile şi convingerile sale, posedă o anumită imunitate faţă de influenţele străine
poziţiilor lui ca personalitate.
Formarea stabilităţii morale a personalităţii e imposibilă fără a le elabora elevilor un sistem de
autoreglare morală a comportării. Aceasta înseamnă că preadolescentul trebuie să procedeze într-un fel
sau altul nu de aceea că există un control nemijlocit din partea maturului, că există interdicţiile şi
permisiunea acestuia, ci de atâta că el într-o măsură tot mai mare îşi regulează conduita, sprijinindu-se
pe propriile criterii morale, pe normele şi pildele morale însuşite de el. Interesul faţă de calităţile
morale ale oamenilor, faţă de normele comportării lor, de interacţiunea reciprocă, faptele lor morale
duc la vârsta şcolară medie la formarea idealurilor morale. Idealul moral-psihologic al
preadolescentului este chipul emoţional nuanţat, acceptat în sinea sa de către preadolescent, chip ce
devine un regulator al propriei conduite şi criterii de apreciere a comportării altor oameni.
Idealul perceput sau creat de copil, pe care el vrea să-l imite şi ale cărui, trăsături copilul tinde
să şi le educe, mai înseamnă şi prezenţa la el a unui motiv moral permanent existent, ceea ce are o
importantă condiţie a formării stabilităţii morale a personalităţii copilului.
Rezultatele cercetărilor demonstrează că la fiecare stadiu de vârstă idealurile elevilor îşi au
trăsăturile lor specifice nu numai din punctul de vedere al conţinutului, ci şi al structurii şi funcţiilor.
Dacă în preadolescenta inferioară idealul copilului îşi află manifestare în persoana unui om
concret (învăţătorul, părintele sau camaradul), apoi în preadolescenta superioară în calitate de ideal
apar tot mai des chipuri generalizate de oameni ca o totalitate a trăsăturilor ideale.
Totuşi, e necesar a accentua că, în primul rând, la preadolescenţi predomină aşa-numitele
idealuri sintetice, în care sunt concentrate cele mai bune calităţi ale unor oameni aparte, ceea ce
constituie o consecinţă a nepriceperii copiilor de a delimita trăsătura personalităţii de omul concret. În
al doilea rând, preadolescenţii de obicei leagă idealul lor de acea situaţie, în care activa eroul ales de
ei, şi de atâta nu văd posibilitatea de a-i urma exemplul în viaţa de toate zilele. De aici decalajul
crescând dintre motivele «înţelese» şi cele «real existente» ale activităţii şi conduitei lor. În al treilea
rând, pe măsura maturizării preadolescentul îşi caută idealul în mediul oamenilor cunoscuţi ai istoriei
şi ai contemporaneităţii. cât priveşte numărul idealurilor «apropiate» (chipurilor oamenilor concreţi),
el se micşorează considerabil, în al patrulea rând, pentru preadolescenta superioară e caracteristică
alegerea conştientă a chipului ideal, care nu depăşeşte cerinţele morale ale personalităţii în dezvoltare.
8.3.5 Dezvoltarea autoconştiinţei la vârsta preadolescentei.
Intrarea copilului în vârsta preadolescentei e marcată printr-un progres calitativ în dezvoltarea
autoconştiinţei. La preadolescent începe să se formeze poziţia omului matur, care e alimentată de
simţul aflat în dezvoltare al maturizării şi recunoaşterea maturităţii preadolescentului de către alţi
oameni. Deşi această poziţie încă nu corespunde situaţiei obiective a preadolescentului în viaţă, totuşi
apariţia ei înseamnă că din punct de vedere subiectiv el a intrat deja în legături noi cu lumea
înconjurătoare a maturilor, cu lumea valorilor lor. Preadolescentul însuşeşte în mod activ aceste valori,
ele alcătuiesc conţinutul conştiinţei sale, există ca scopuri şi motive ale comportării şi activităţii, ca
cerinţe faţă de sine şi faţă de alţii, ca criterii de apreciere şi autoapreciere. Conform definiţiei lui L. S.
Vîgotski, autoconştiinţa este după conţinutul său conştiinţă socială, transferată în interior.
Apariţia formelor complicate ale autoconştiinţei caracteristice pentru preadolescenţă, e
pregătită de întregul mers al dezvoltării psihice a elevului. Spre sfârşitul vârstei şcolare mici, sub
influenţa comportării elevului în colectiv, a îndeplinirii diferitelor tipuri de activitate, ale căror
rezultate sunt apreciate de cei din jur, la elevi se statorniceşte un şir de calităţi relativ stabile ale

17
personalităţii. Făcându-şi apariţia ca o însuşire a unor anumite forme de comportare şi activitate,
calităţile stabile ale personalităţii, la rândul lor, cu titlu de influenţă indirectă încep să determine
conduita copilului, activitatea lui, natura interacţiunii lui cu anturajul. Aceasta duce la faptul că la elevi
apare necesitatea de a cunoaşte aceste calităţi ca o condiţie necesară a organizării juste a conduitei
sale. Necesitatea cunoaşterii de sine e intensificată şi de un şir de circumstanţe suplimentare: cerinţele
ce au crescut la vârsta şcolară mijlocie faţă de independenţa preadolescenţilor atât în ceea ce priveşte
învăţătura, cât şi conduita, năzuinţa copiilor de a-şi găsi locul lor în cadrul colectivului, precum şi
interesele reciproce ce apar la această perioadă ale preadolescenţilor.
Formarea autoconştiinţei decurge pe baza analizei şi aprecierii de către preadolescent a
particularităţilor obiective ale comportării şi activităţii sale, în care se răsfrâng calităţile personalităţii
acestuia. După cum demonstrează datele numeroaselor cercetări, dezvoltarea autoconştiinţei
preadolescentului constă în aceea că el treptat începe să separe cutare sau cutare calităţi din tipuri
aparte de activităţi şi din fapte, să le generalizeze şi să le sesizeze la început ca particularităţi ale
conduitei sale, iar apoi şi drept calităţi relativ stabile ale personalităţii sale. Pentru ca întregul proces
complicat de autoconştiinţa să se înfăptuiască e necesar ca copilul să atingă un asemenea nivel al
experienţei de viaţă şi al dezvoltării psihice, în cazul căruia devin posibile cunoaşterea şi aprecierea
chipului moral psihologic al omului.
În procesul complicat şi îndelungat al dezvoltării autoconştiinţei locul central îl ocupă
statornicirea autoaprecierii. Cercetările psihologice demonstrează că particularităţile autoaprecieri
preadolescenţilor înrâuresc asupra tuturor laturilor vieţii lor: asupra stării emoţionale şi relaţiilor cu
anturajul, asupra dezvoltării capacităţilor creatoare şi satisfacţiei de pe urma rezultatelor propriei
activităţi.
Se remarcă următoarele particularităţi ale autoaprecierii la vârsta preadolescentei. Astfel,
rezultatele cercetărilor efectuate demonstrează că la preadolescent autoaprecierea e instabilă. Ea mereu
variază de la nivelul maxim la cel minim: preadolescentul e predispus să se considere fie geniu, fie
nulitate, o a treia situaţie pentru el nu există. Copiii aflaţi la această perioadă, de obicei, nu fac
distincţie între aprecierile unor laturi aparte ale personalităţii lor şi propria persoană luată în ansamblu,
aprecierea lor e «suprageneralizată» - orice amănunt poate să schimbe din rădăcină atitudinea fată de
sine. Preadolescentul trebuie să fie în ochii săi foarte deştept, foarte frumos, foarte viteaz, foarte
capabil etc. etc. Iar dacă el e nevoit să recunoască că măcar ceva-ceva la el nu e în ordine, nu e la
nivelul necesar, în asemenea caz părerea despre sine scade şi dintr-o dată la toate poziţiile.
O astfel de autoapreciere mobilă şi contradictorie la vârsta preadolescentei e firească şi într-o
anumită măsură chiar necesară. Ea, pe de o parte, reflectă schimbările calitative bruşte în structura
întregii personalităţi în această perioadă, iar pe de altă parte - permite a înfăptui trecerea la o etapă
nouă, matură de dezvoltare a personalităţii.
În preadolescentă se întâlnesc adeseori diferite încălcări ale autoaprecierii. Discordanţa dintre
năzuinţele preadolescentului, legate de sesizarea posibilităţilor sale, de afirmarea sa ca personalitate, şi
situaţia copilului-elev, dependent de voinţa maturului, provoacă aprofundarea considerabilă a crizei
autoaprecierii. Aceasta se manifestă în mărirea numărului de preadolescenţi, la care predomină
autoaprecierea negativă, ceea ce influenţează asupra tonusului vital general al copiilor.
Sunt evidenţiate stadiile preadolescentei, în care poate fi urmărită geneza autoaprecierii
personalităţii.
Astfel, la primul stadiu al preadolescentei, (10 - 11 ani) pe copil îl caracterizează o atitudine
foarte specifică faţă de sine (acceptarea „eu”- lui). Circa 34% de băieţi şi 26% de fete îşi fac
caracteristici pe deplin negative. Deşi circa 70% de preadolescenţi constată că ei posedă nu numai
trăsături negative, ci şi pozitive, în aprecierile lor se observă prevalarea evidentă a trăsăturilor şi
formelor de comportare negative. Unii preadolescenţi subliniază în mod deosebit că au multe
neajunsuri şi le place la sine «numai o trăsătură». Adică, caracteristicilor preadolescenţilor mici le este
propriu un cadru emoţional negativ. De remarcat cala copii se evidenţiază o necesitate acută de a se
autoaprecia şi, în acelaşi timp, emoţii în legătură cu nepriceperea de a-şi da apreciere.
La stadiul al doilea al perioadei preadolescentei (12 - 13 ani), pe lângă propria acceptare
generală, se păstrează atitudinea situativ - negativă a copilului faţă de sine, care descoperă dependenţa

18
de aprecierilor celor din jur, înainte de toate din partea sămaşilor. În acelaşi timp, atitudinea critică a
preadolescentului faţă de propria persoană, frământările de pe urma nemulţămirii de sine sunt însoţite
de actualizarea necesităţii de autorespect, atitudine general-pozitiva faţă de sine ca personalitate.
La stadiul al treilea al acestei vârste (14- 15 ani) ia naştere „autoaprecierea operativă”, care
determină atitudinea preadolescentului faţă de sine şi în prezent. Această autoapreciere se bazează pe
confruntarea de către preadolescent a particularităţilor personalităţii, conduitei sale cu anumitele
norme, care apar pentru el ca forme ideale ale personalităţii sale.
În preadolescentă se întâlneşte adesea neîncrederea în forţele proprii ca o reflectare directă a
părerii modeste despre sine, cu care preadolescentul a reuşit să se împace. În acest caz orice pedeapsă
el o acceptă ca pe una firească, meritată, exagerează neajunsurile sale, iar succesul (care, bineînţeles, îl
bucură) îl consideră drept un cadou nemeritat al destinului.
O astfel de autoapreciere se formează în cazul unui tip de apreciere strict determinat din partea
anturajului înainte de toate din partea părinţilor şi învăţătorilor, când faţă de copil sunt înaintate cerinţe
drastice, lui în permanenţă i se indică asupra neajunsurilor şi greşelilor. Aceasta se face conştient, cu
convingerea sinceră că numai aşa, nesăvârşind nici o greşeală, poate fi educat un om conştiincios,
responsabil, muncitor.
Neîncrederea în propriile puteri poate fi generată şi de alte cauze. În asemenea caz timiditatea
care bate la ochi printr-o autoapreciere joasă denotă pretenţii foarte înalte. O astfel de autoapreciere,
conflictuală în esenţa sa, ia naştere ca rezultat al însuşirii unei aprecieri iniţiale ambigue şi
contradictorii de către cei din jur, apreciere care uneşte, pe de o parte, tendinţele şi cerinţele foarte
înalte ale maturilor faţă de preadolescent, şi concomitent, pe de altă parte, reprezentarea pesimistă
despre posibilităţile lui. De remarcat că această contradicţie nu este sesizată de maturi şi aprecierea
ambiguă este pentru preadolescent ba o latură, ba alta a sa, indiferent de succesele şi insuccesele reale.
La astfel de elevi se dezvoltă, adesea «disconfortul succesului», care exteriorizat se exprimă
prin reacţia paradoxală, neadecvată la succes: preadolescentul uneori se fâsticeşte şi chiar e
nemulţămit, succesul îl derutează.
Deosebirea dintre cele două tipuri descrise de autoapreciere joasă se manifestă în atitudinea
elevilor faţă de succesele şi insuccesele sămaşilor lor. Preadolescenţii cu autoapreciere de primul tip se
atârnă, de obicei, faţă de succesele şi insuccesele sămaşilor în mod adecvat, în timp ce preadolescenţii
cu autoapreciere de tipul al doilea năzuiesc adesea să devalorizeze pe toate căile succesul colegului, se
bucură când acesta are insuccese.
În preadolescentă se constată fenomenul, ce a căpătat denumirea de «afectul neadecvatităţii».
El apare la preadolescent în cazul, când în autoaprecierea sa se ciocnesc pretenţii foarte înalte si o
puternică neîncredere în sine. De menţionat că reacţiile emoţionale negative sunt adesea orientate spre
acela, care îi indică elevului asupra greşelilor - «vinovaţi» sunt consideraţi toţi, numai nu el.
Sentimentul nemulţămirii, încercat de el, se manifestă în agresivitate, în refuzul de a îndeplini cerinţele
maturului, în încălcarea demonstrativă a disciplinei. O asemenea reacţie neadecvată la insucces ia
naştere, de obicei, ca rezultat al unei anumite educaţii, când cei din jur încă din copilărie îl laudă peste
măsură de tare pe copil, nu numai nu-l învaţă a-şi analiza insuccesele, ci şi singuri găsesc tot felul de
explicaţii obiective ale greşelilor lui sau îl învinuiesc de ele pe altcineva.
Cercetările demonstrează că copiii cu trăiri afective, apărute pe baza conflictului dintre
autoaprecierea preadolescentului şi pretenţiile lui, totodată posedă şi forme afective corespunzătoare
de comportare, păstrarea îndelungată a cărora duce la aceea că ele se consolidează şi pot deveni
trăsături stabile de caracter.
Apariţia autoaprecierii stabile în ceea ce priveşte sfera morală şi calităţile propriei personalităţi
devine factorul de primă importanţă al dezvoltării elevilor la sfârşitul vârstei adolescentine.
8.3.6 Preadolescentul «dificil» în cadrul clasei
Noţiunea de elev «dificil» sau «delăsat din punct de vedere pedagogic» a venit în psihologie
din pedagogia practică. Această noţiune se foloseşte, de obicei, la caracterizarea elevului, ale cărui
necesităţi morale şi cognitive sunt deformate, iar conduita e neadecvată normelor morale, necesită
corecţie. Manifestările negative ale personalităţii elevilor «dificili» pot atinge diferite sfere ale

19
activismului lui: activitatea de învăţământ, interacţiunea cu maturii (cu părinţii şi învăţătorii), sămaşii
şi copiii mai mici.
La categoria elevilor «dificili» sunt raportaţi, de obicei, cei care nu reuşesc la învăţătură şi care
încalcă disciplina. Totuşi, cauzele ce provoacă manifestări negative în comportarea preadolescentului
pot fi diferite. În corespundere cu aceasta distingem patru grupe de copii.
Prima grupă o reprezintă preadolescenţii, care sunt greu de educat din cauza abaterilor în
dezvoltarea sferei emoţional-volitive, particularităţilor individual-tipologice extrem de pronunţate,
care ajung până la accentuări de caracter, psihopatii.
Termenul «accentuarea caracterului» a fost propus de către psihiatrul şt psihologul german K.
Leonhard «pentru marcarea persoanelor sănătoase, care au anumite trăsături ale personalităţii ce
condiţionează într-o mare măsură conduita lor. Aceste particularităţi, în cazul prezenţei unui mediu
favorabil, creează premise pentru dezvoltarea social-utilă a personalităţii. În alte condiţii, însă, ele pot
deveni teren prielnic pentru conflicte interioare şi interpersonale, natura cărora depinde de tipul de
accent.
Să examinăm unele tipuri de accentuare a caracterului, evidenţiate de către A. E. Liciko şi căile
de corecţie a lui în scopul preîntâmpinării dezadaptării sociale a preadolescentului.
Tipul conformist de accentuare a caracterului se întâlneşte destul de des la preadolescenţi.
Trăsătura lui principală o constituie împăcarea cu ceea ce dictează anturajul obişnuit nemijlocit. Aceşti
preadolescenţi ca şi cum pierd atitudinea personalităţii lor faţă de ceea ce se întâmplă în jur.
Reflecţiile, aprecierile lor sunt strict determinate de limitele valorilor unanim recunoscute în mediul
lor, cărora ei se supun orbeşte. Ei se obişnuiesc cu un anumit stil de viaţă şi acceptă cu greu tot ce e
nou, ce distruge reprezentările şi modul lor de viaţă. sunt foarte ataşaţi de grupa de sămaşi şi acceptă
toate valorile acesteia şi chiar forma exterioară fără critica cuvenită. De aceea viitorul lor apropiat e
determinat anume de acea grupă, în care ei intră.
Cu scopul corecţiei unei asemenea accentuări a caracterului e necesar a crea situaţii
pedagogice, în care preadolescentul ar fi nevoit să dea dovadă de independenţă, fermitate, argumentare
a poziţiilor şi principialitate a opiniilor sale.
Particularităţile tipului hipertimic de accentuare a caracterului începe să se manifeste încă în
copilărie. Aceştia-ş copiii vioi, neastâmpăraţi, gălăgioşi, care iubesc să comande. Asemenea
preadolescenţi se bucură de apreciere la sămaşi şi adesea sunt liderii neoficiali ai grupei. Ei se
caracterizează prin predispoziţie la risc, ingeniozitate, priceperea de a-şi apăra sămaşii, de a găsi soluţii
în situaţii complicate. Ei manifestă în toate independenţă, iniţiativă, nu suportă tutela excesivă. sunt
uşor excitabili şi în anumite situaţii agresivi. Faţă de preadolescenţii cu tip hipertimic de accentuare, în
cazul abaterii în comportare, se aplică frecvent măsuri represive de influenţă, ceea ce nu numai că nu
ameliorează situaţia, ci îi aţâţă într-o măsură şi mai mare împotriva educatorilor. Tactica înrâuririi
psihologo-pedagogice trebuie să pornească nu de la reprimare, ci de la reorientarea pricepută a
preadolescentului spre acea activitate social-utilă, care-l interesează, unde el ar putea să-şi satisfacă
necesităţile de lider şi să capete o destindere în activitate.
Tipul emoţional-labil de accentuare a caracterului se manifestă în instabilitatea dispoziţiei, care
se schimbă până şi în legătură cu un fleac. Hiperbolizarea insucceselor sale în viaţă cotidiana,
imposibilitatea realizării cutăror sau cutăror planuri provoacă tristeţe şi chiar stare de depresiune.
Totuşi, asemenea preadolescenţi abandonează cu uşurinţă asemenea situaţii în cazul consolării,
încurajării şi apariţiei perspectivei unui final fericit. Aceşti preadolescenţi sunt foarte sensibili atât la
dojana, cât şi la laudă, fapt care îl pune uneori pe învăţător într-o situaţie dificilă.
Uneori instabilitatea emoţională a preadolescentului se îmbină cu trăsăturile astenice. Astfel de
preadolescenţi obosesc repede la solicitarea psihică şi fizică. De obicei, ei sunt sensibili la sunetele
puternice, la lumina strălucitoare, pe dânşii îi oboseşte prezenţa masei de oameni şi de aceea ei caută
singurătate. Cercul cunoscuţilor lor e limitat, ei nu pot să-şi apere poziţiile, sunt timizi. Din punct de
vedere psihologic astfel de preadolescenţi sunt foarte vulnerabili, uşor intră în panică atunci când viaţa
le pune în cale piedici.
La corecţia acestui tip de caracter e necesar a crea asemenea situaţii pedagogice, în care
preadolescenţii ar putea da dovadă de încredere, vitejie. Aceste situaţii, însă, trebuie să fie după puteri.

20
Dacă elevul are la vreun obiect note rele, ajutorul cuvenit trebuie să fie bine chibzuit şi oferit într-o
formă tacticoasă. Succesele, fie, ele oricât de mici, trebuie observate, susţinute, încurajate. Dimpotrivă,
exprimarea sistematică a îndoielilor în ceea ce priveşte capacităţile unui astfel de preadolescent pot să
aibă o influenţă nefastă asupra formării personalităţii lui.
Trăsăturile isterice ale caracterului se manifestă în mod diferit. E vorba de egoism,
egocentrism, cochetărie, tendinţa de a părea mai bun ca în realitate, conduita orientată spre efecte
aparente. Autoaprecierea unor astfel de preadolescenţi e neobiectivă. Folosirea timpurie a cosmeticii,
pseudooriginalitatea în conduită, în vestimentaţie e menită să atragă atenţia asupra persoanei
respective. Dacă nu se pot evidenţia la învăţătură, sport şi la alte tipuri de activitate social-utilă, copiii
apelează la tot felul de născociri, povestind istorii neverosimile, în care ei, chipurile, ar fi fost
protagonişti. Asemenea preadolescenţi, de regulă, înţeleg repede şi precis interacţiunile în noua grupă
de sămaşi, dobândesc cu pricepere încrederea liderului. Inconsistenţa, caracterul contradictoriu al
afirmaţiilor şi faptelor, condiţionat de logica lor afectivă (orientarea şi conţinutul raţionamentelor
depind de dispoziţie) duc, de regulă, la raporturi conflictuale în grupă. Corecţia caracterului isteric
trebuie începută cât se poate mai devreme. Formarea trăsăturilor isterice începe în copilărie în cazul
educaţiei familiale greşite. Supradezmierdarea, lauda excesivă, sublinierea şi exagerarea capacităţilor
ce se conturează, a farmecului duc la formarea trăsăturilor isterice. Luând în consideraţie orgoliul
exagerat şi egocentrismul unor astfel de preadolescenţi e necesar a da curs tendinţelor lor egocentrice
în activitatea social-utilă, precum şi a-i face să se privească ca şi cum de Ia o parte, evaluându-şi
neajunsurile. Totodată, e necesar a demonstra cum e neconvenabil pentru ei înşişi o asemenea
conduită, cum ei pierd în faţa celor din jur.
Se întâlnesc, de asemenea, preadolescenţi cu tip instabil de accentuare a caracterului. Unor
astfel de preadolescenţi nu le place să înveţe, să lucreze şi despre aceasta ei vorbesc deschis, Ei preferă
distracţiile, jocurile de noroc, sunt predispuşi să flecărească. Ei se afla ore în şir în faţa televizorului,
pot vizita zilnic cinematografele, totodată îi interesează filmele care nu necesită eforturi mintale. În
grupa de sămaşi sunt ajutorii învăţătorului şi copărtaşi ai unor fapte temerare şi contravenţii, săvârşite
adesea în stare de ebrietate. Ei sunt .predispuşi la accese afective, la ei se manifestă dezinhibarea
pasiunilor. Corecţia încălcărilor caracterului de acest tip necesită o mare răbdare, perseverenţă şi
sistematicitate. Asemenea copii nu trebuie slăbiţi din ochi, ei trebuie să se afle întotdeauna în câmpul
vizual. Asupra lor înrâureşte binefăcător munca fizică organizată, ea îi disciplinează şi într-o anumită
măsură îi destinde afectiv. Numai cu eforturile comune ale şcolii şi părinţilor poate fi obţinut efectul
educativ necesar.
Mai rar se întâlnesc preadolescenţii cu tip alarmat-neîncrezător de accentuare a caracterului.
Ei, de regulă, învaţă bine, sunt disciplinaţi şi nu provoacă nelinişte învăţătorilor. Totuşi, nesfârşitele
îndoieli în ceea ce priveşte justeţea faptelor lor, îndeplinirea sarcinilor, neîncrederea în forţele proprii îi
imobilizează şi nu le permite să-şi manifeste toate potentele. Ei sunt îngrijoraţi de viitor, văd în toate
numai obstacole şi dificultăţi. Ei sunt predispuşi la nesfârşite reflecţii, n-au pregnanţa şi forţa trăirii
emoţionale atunci, când percep cele din jur, deşi, totodată, ei sunt extrem de sensibili şi vulnerabili.
Aceste trăsături sunt un fel de reacţie de apărare de îndoielile permanente. La ei pot apărea adeseori
diferite idei fixe, groaze obsedante, temerile pentru viaţa tihnită şi îmbelşugată a celor apropiaţi.
În preadolescentă elevii înţeleg de acum că au o fire neîncrezătoare, însă a se debarasa
independent de această trăsătură de caracter ei, de obicei, nu reuşesc. Unor asemenea preadolescenţi e
necesar să li se acorde o independenţă mai mare, ei trebuie atraşi în diferite tipuri de activitate şi
trebuie consolidată în ei încrederea în forţele şi posibilităţile proprii.
Relativ rareori se întâlneşte la preadolescenţi tipul torpidic de accentuare a caracterului. Aceşti
preadolescenţi se disting prin încetineală şi inerţia proceselor de gândire: ei nu trec dintr-o dată de la o
temă la alta, nu «prind» dintr-o dată materia de studii şi de aceea rămân în urmă la învăţătură. Totuşi,
asemenea preadolescenţi se deosebesc printr-o bună capacitate de muncă, acurateţe, pedantism şi
aceasta le permite să înveţe cu succes. În comportare sunt încetiniţi, predispuşi la „împotmolire”
emoţională, şi, totodată, uneori - la puternice excese afective.
Se întâlnesc, de asemenea, preadolescenţi, caracterul cărora se distinge prin închistare,
neîncredere, răceală emoţională. Ei cu greu stabilesc contacte cu sămaşii şi trăiesc greu izolarea lor.

21
Adeseori aceşti elevi manifestă interes faţă de una dintre disciplinele de studii şi dau dovadă de
cunoştinţe profunde la disciplina respectivă. Aparenta nepăsare a unor astfel de preadolescenţi,
simplismul comportării şi al manifestării emoţiilor îi fac neobservaţi. La corecţia acestui tip de caracter
e necesar a dezvolta funcţiile râmase în urmă. Pentru depăşirea izolării în clasă trebuie create astfel de
condiţii, în cazul cărora preadolescentul şi-ar manifesta cunoştinţele la obiectul ce-l interesează.
Grupa următoare, destul de mare, o alcătuiesc preadolescenţii, la care rezistenţa opusă
cerinţelor educatorului e generată de formele de înrâurire greşite din punct de vedere pedagogic.
Bunăoară, dacă învăţătorul, adresându-se preadolescenţilor, nu ţine cont de particularităţile de vârstă
ale elevilor, atunci protestul împotriva normelor şi regulilor, impuse de un asemenea pedagog, va fi
întru totul legitim. În mod analog trebuie apreciate şi acele situaţii, când indisciplina preadolescentului
este un fel de răspuns la lipsa de tact a învăţătorului, la neatenţia faţă de starea emoţională a elevului,
faţă de frământările, provocate de situaţia nefavorabilă (de exemplu, conflictul din familie, dificultăţile
în relaţiile cu colegii de clasă) etc.
A treia grupă o alcătuieşte preadolescenţii, conduita deviantă a cărora e condiţionată de
lacunele grave în însuşirea cunoştinţelor morale şi etice, de neformarea reprezentărilor morale şi, în
deosebi, a deprinderilor comportării morale. E vorba, în fond, de preadolescenţi delăsaţi din punct de
vedere pedagogic, care în virtutea lipsei de control şi a îngăduinţei din partea maturilor nu s-au
obişnuit să-şi reţină pornirile lor impulsive, să ia în consideraţie dorinţele celor din jur. Astfel de elevi
încalcă normele şi regulile de comportare nu de aceea că neagă valoarea lor, ci de atâta că încă nu s-au
învăţat să-şi stăpânească comportarea, nu pot renunţa la dorinţe imediate de dragul îndeplinirii a ceea
ce se cuvine. De regulă, asemenea preadolescenţi îşi dau seama de neajunsurile lor şi doresc să se
debaraseze de ele, însă lor nu le ajunge putere de voinţă.
A patra grupă de preadolescenţi, la care opunerea faţă de înrâuririle pedagogice e condiţionată
de schimbările personalităţii, e legată de denaturarea reprezentărilor despre interacţiunile cu cei din jur,
e numită «a celor propriu-zis greu de educat». Aceşti preadolescenţi necesită o atitudine ce presupune
refacerea reprezentărilor lor morale şi a calităţilor personalităţii, adică - reeducare. Preadolescenţii
acestei grupe nu acceptă observaţiile şi cerinţele pedagogilor, oricât de juste ar fi ele. În pofida la
faptul că comportarea unor astfel de copii contravine evident normelor existente, ei nu vor să şi-o
schimbe, resping ajutorul la învăţătură şi în genere neagă necesitatea vre-o unei anumite intervenţii în
viaţa lor. La referinţele critice ale colegilor de clasă şi maturilor elevul dificil răspunde fie prin
indiferenţă, fie prin purtare arogantă, demonstrând prin toata făptura sa dezacordul sau aprecierea
negativă, dată de cei din jur comportării sale şi personalităţii În ansamblu. Ceea ce e mai complicat
constă aici în faptul, că elevul e convins că are dreptate. El cu adevărat nu-şi vede calităţile sale
negative şi întotdeauna poala să-şi justifice până şi cele mai urâte fapte. Faptul că preadolescentul se
vede pe sine într-o cu totul altă lumină, decât e în realitate, duce la aceea că elevul se împotriveşte
influenţelor pedagogice. Autoaprecierea eronată în sfera activităţii de învăţământ, în sfera relaţiilor cu
colegii de clasă e legată strâns de aprecierea neadecvată a calităţilor personalităţii sale. Cauza
comportării negative poate fi insatisfacţia preadolescentului de a se afirma în poziţia dorită.
Preadolescenţii ce ocupă o situaţie nefavorabilă în structura legăturilor personale mai des nimeresc în
numărul celor dificili decât elevii cu statut sociometric înalt. Conform datelor unei cercetări, din 100%
de contravenienţi minori 90 % au fost dintre cei «urgisiţi». Temeiurile psihologice ale acestui fenomen
sunt întru totul explicabile. Preadolescenţii care se opun colectivului, neîmpărtăşind normele şi
valorile lui, nimeresc în numărul celor urgisiţi. Poziţia de «ostracizat» printre colegii de clasă îi pune
pe ei în condiţii, care împiedică manifestarea calităţilor pozitive ale personalităţii şi-i lipseşte de
posibilitatea de a acumula experienţa reiaţilor colective normale. O asemenea situaţie se agravează în
grupele cu nivel scăzut de dezvoltare, unde adeseori celor «urgisiţi» li se rezervă cu bună ştiinţa rolul
de «ţap ispăşitor» şi vina pentru toate insuccesele din viaţă clasei sunt atribuite anume acestui elev,
puţin atrăgător pentru învăţători. O asemenea atitudine a anturajului, împiedicând satisfacerea
necesităţii de a fi personalitate, îi provoacă pe cei «urgisiţi» la folosirea mijloacelor inacceptabile de
afirmare sau la căutarea grupelor de referinţă în afara şcolii.
La formarea personalităţii contravenienţilor minori - gradul extrem de delăsare pedagogică - se
constată patru stadii. La primul stadiu se relevă o diversitate de frământări emoţionale negative, ce

22
denotă inadaptabilitatea funcţională a preadolescentului. Cauzele ce le-au generat sunt, de obicei,
foarte numeroase. Pe de o parte, aici au un anumit rol factorii sociali şi relaţiile personalităţii
(insuccesul la învăţătură, situaţiile conflictuale în familie, discordanţa dintre posibilităţi şi dorinţe,
insatisfacţia de la statutul său în grupa de sămaşi etc.), pe de altă parte, la aceasta contribuie
particularităţile psihofiziologice (perioada puberală, fenomenele accelerării etc.). Diapazonul
manifestărilor emoţionale la această etapă e extrem de larg: de la trăirea bolnăvicioasă a lezării
sentimentului demnităţii proprii până la înrăire; de la labilitatea emoţională până la dezinhibarea
psihomotoare, de la apatie până la depresiunea banală etc. Indiciile exterioare ale abaterilor emoţionale
se manifestă în închistare, afectivitate sporită, necointeresarea în îndeplinirea diferitelor însărcinări.
Dacă situaţia conflictuală nu se soluţionează, se dezvoltă încordarea emoţională cronică. În asemenea
caz preadolescentul încearcă să folosească mijloacele protecţiei sociale. Adeseori el intră în grupa de
stradă, unde găseşte persoane de felul lui. La această perioadă destul de des începe familiarizarea cu
alcoolul, ca un mijloc de îndepărtare a încordării emoţionale. Aceasta, însă, intensifică şi mai mult şi
agravează conflictul cu anturajul. Conflictele intrapersonal şi interpersonal duc la manifestări
nevrotice: groază, nelinişte, irascibilitate, iritaţie sporită. Aceste şi alte indicii caracterizează al doilea
stadiu al delăsări pedagogice. La acest stadiu cele mai diverse, chiar cele mai însemnate influenţe
nefavorabile, obiective sau apreciate subiectiv îi provoacă adesea preadolescentului o reacţie efectivă.
Personalitatea devine instabilă la influenţele exterioare. Conflictele intrapersonal şi interpersonal, de
obicei, se intensifică şi treptat se formează un caracter patologic - aceasta denotă stadiul nou, al treilea
al delăsării pedagogice. Pentru stadiul al patrulea, ultimul, al delăsării pedagogice e tipică schimbarea
profundă a personalităţii, apariţia orientării antisociale. Indiciile caracteristice sunt reflectarea
contradictorie a realităţii, prezentă opiniilor, poziţiilor social greşite, a obişnuinţelor, deprinderilor rele,
sistemului relaţiilor duşmănoase faţă de multe valori. Dificultăţile psihologice la stadiul al patrulea al
delăsării pedagogice constă în complexitatea căpătării informaţiei despre preadolescent şi aprecierea
obiectivă a motivelor comportării lui. Necorespunderea dintre înţelegerea de către preadolescent a re-
laţiilor sale în sferele vitale (atitudinea faţă de sine, faţă de alţii, faţă de activitate) şi conţinutul lor real
e cunoscut în psihologie ca «discordanţa relaţiilor». Dacă pedagogul nu ia în consideraţie prezenţa
«discordanţei relaţiilor» a .elevilor, influenţele educative, orientate la formarea calităţilor pozitive ale
personalităţii, perseverenţa învăţătorului, intensificarea exigenţei nu vor aduce rezultatele dorite, şi,
mai mult decât atât, pot da un efect opus. până când nu se va reuşi a depăşi bariera «discordanţa
relaţiilor» la elev, nu se cuvine a aplica influenţele educative, orientate la depăşirea trăsăturilor ne-
gative ale personalităţii lui, obişnuinţelor rele, dat fiind că în acest caz intensificarea gradului de
rezistenţă al elevului la influenţa pedagogului, activizarea comportării lui negative vor fi o expresie a
protestului împotriva aprecierii greşite (din punctul de vedere al preadolescentului) a personalităţii lui
de către învăţător. De aceea munca de corectare cu (preadolescenţii, a căror comportare deviantă e
determinată de încălcarea relaţiilor personalităţii, constă în organizarea unui sistem de influenţe
pedagogice, orientate la depăşirea discordanţei lor. Atâta timp cât există acest mecanism de proiecţie al
personalităţii, preadolescentul are posibilitate să se izoleze de influenţa pedagogilor, a colectivului
clasei, părinţilor. Elevul poate să ignoreze acele influenţe educative, care conţin referinţe negative
despre sine, pe calea necesităţii a ceea ce i se propune să facă, în sfârşit, pe calea ocolirii făţişe a
comunicării (absenţe nemotivate de la lecţii, fuga de acasă). Depăşirea «discordanţei relaţiilor» constă
nu în încălcarea, în desfiinţarea mecanismului de apărare psihologică indicat, ci în aceea ca să
contribuie la neutralizarea ei. E necesar a găsi căi ocolite, care ar permite să contactăm cu
preadolescentul, ocolind această barieră. Reeducarea unor astfel de elevi trebuie începută cu schimba-
rea sistemului de relaţii faţă de sine şi faţă de alţii. Deoarece sistemul de relaţii al preadolescenţilor
dificili se caracterizează, de obicei, prin situaţii conflictuale, prin emoţii negative, e necesar a crea în
jurul lor o atmosferă de bunăvoinţă, colorată de un cadru emoţional negativ, a lichida situaţia
conflictuală faţă de pedagogi şi colegii de clasă. Aceasta, la rândul său, va permite a înlătura încorda-
rea, prudenţa în raport cu educatorul, a-i crea reprezentarea despre Iraţionalitatea includerii
mecanismelor de apărare. Atunci bariera «discordanţei relaţiilor» treptat se va coborî, deoarece vor
dispare acele emoţii negative, datorită cărora ea a apărut.

23
 Tema 9. Adolescentul

9.1 Adolescenţa ca obiect de studiu

Perioada adolescenţei este cuprinsă între 14-15 şi 17-18 ani. Limitele cronologice ale vârstei
sunt în mare măsura convenţionale şi în diferite studii de specialitate ele-s desemnate în mod diferit, în
funcţie de criteriul luat ca bază al periodizării ontogenezei. De exemplu, în periodizarea adoptată la
Conferinţa a VII - ea unională, consacrată problemelor de morfologie, fiziologie şi biochimie
ontogenetică sunt indicate limitele 17-21 ani pentru băieţi şi 16-20 ani pentru fete. În literatura
psihologică, în care se pune accentul pe schimbarea formelor de bază de activitate, această limită este
cuprinsă între 15-17 ani (D. B. Elkonin). În alte studii atenţia principală este acordată dezvoltării sferei
motivelor personalităţii (L. I. Bojovici), constituirii concepţiei despre lume şi perspectivelor
profesionale, limitele adolescenţei fiind indicate în conformitate cu începutul şi sfârşitul acestor
procese. În pofida la aceste variaţii e cert că adolescenţa este tratată nu pur şi simplu ca perioadă
cronologică, ci ca etapă calitativă a dezvoltării individuale, caracterizată de schimbări profunde în
psihicul şi personalitatea omului.
Această vârstă este perioada conturării definitive a personalităţii, stabilizării principalelor ei
structuri psihice, este începutul fazelor adulte şi de constituire a liniilor de perspectivă ale vieţii.
Aceste începuturi sunt pline de elemente calitativ noi, deseori dramatice, ceea ce a făcut ca adolescenţa
să devină subiect frecvent al investigaţiilor ştiinţifice. Studierea problemelor de caracterologie,
psihologie, delicvenţă juvenilă se adaugă la cele de psihologie, constituind astfel o teorie ştiinţifică
complexă a acestei vârste. Înainte de a trece la elucidarea caracteristicii psihologice a adolescenţei nu
putem să nu amintim şi frumoasele opere artistice, care au contribuit la desăvârşirea portretului
psihologic al acestei vârste nu mai puţin decât literatura de specialitate şi care pot servi şi astăzi ca
punct de plecare în înţelegerea problemelor frământărilor şi căutărilor adolescenţilor. Ne gândim la
„Suferinţele tânărului Werther de Goethe, «Felix Vandenesse» de Balzac, «Adolescentul» de
Dostoevski, «Henri Brulard» de Stendhal, «Tragedie americană» de Dreiser, «Fraţii Jderi» de
Sadoveanu si «Steaguri pe turnuri» de Makarenko. Personajele literare ale acestor opere şi încă ale
multor altora reprezintă o gamă largă de tipuri, caractere şi relaţii sociale.
Studiile de psihologie a adolescenţei s-au aflat mult timp sub influenţa acestor modele
romantice.
Un început considerabil în studierea ştiinţifică a acestei vârste a fost pus de investigaţiile
asupra deosebirilor etnoculturale, întreprinse de antropologul american M. Mead. Studiind timp de
câţiva ani perioada de trecere la maturitate a adolescenţilor de pe insulele Samoa şi Noua Guinee M.
Mead a descoperit diferenţe esenţiale în psihologia insularilor şi adolescenţilor americani (de exemplu,
lipsa complexelor şi tensiunilor interne tipice pentru adolescentul american şi cel european) R.
Benedict trage concluzia: caracterul trecerii de la copilărie la maturitate, inclusiv crizele, depind de
gradele de decalaj dintre normele şi cerinţele societăţii faţă de aceste grupe - copii şi adulţi.
Psihologii de orientare freudiană atribuie crizele şi problemele juvenile fenomenului de
maturizare psihologică, în special sexuală (K. Harvison, A. Freud, G. Klein).
Vorbind de studiile de psihologie juvenilă putem evidenţia, în linii generale, trei tipuri
principale de abordare a problemei.
a) Abordarea biogenetică, care pune la bază procesele, dezvoltării biologicei considerând toate
celelalte procese o urmare sau manifestare a primelor. Unul din cei mai remarcabili reprezentanţi ai
teoriei biogenetice - S. Hall consideră că legea principală a dezvoltării este cea «a recapitulării»,
conform căreia ontogeneza este o repetare a etapelor filogenezei: pruncia este asemănătoare stadiului
animalic al dezvoltării, copilăria este manifestarea autogenetică a perioadei vânătoarei şi pescuitului,
preadolescenta - începutul dezvoltării civilizaţiei, adolescenţa fiind considerată o analogie a epocii
romantismului în dezvoltarea umanităţii. Abordarea biogenetică a psihologiei juvenile este
caracteristică şi pentru «psihologia constituţională» (E. Kretschmer, H. Conrad), care consideră că la
baza dezvoltării personalităţii adolescentului se află tipul biologic al individului.
b) Abordarea sociogenetică constă în încercarea de a explica caracterul psihicului juvenil
pornind de la structurile societăţii, modul de socializare si tipul relaţiilor cu alţi oameni. În această

24
ordine de idei trebuie menţionată «teoria câmpului», elaborată de cunoscutului psiholog K. Lewin.
Conform acestei teorii, comportamentul şi dezvoltarea omului este determinată, pe de o parte, de
factori de personalitate, iar pe de altă – de particularităţile mediului social. Aceste grupe de factori se
află într-o legătură interdependentă. Totalitatea de factori, în care este implicat individual, e numită de
K. Lewin «spaţiul vital» ori «câmp psihologic». Referitor la maturizarea personalităţii Lewin afirmă că
procesul esenţial este lărgirea acestui spaţiu, câmp de comunicare, acestor relaţii şi grupe sociale în
care este implicat adolescentul.
Deosebirile individuale se explică, conform acestei teorii, prin deosebirile situaţiilor sociale de
dezvoltare, a câmpurilor vitale ale adolescenţilor.
c) Abordarea psihogenetică se caracterizează prin accentul deosebit pus pe dezvoltarea psihică
propriu-zisă. Din această grupă de teorii face să remarcăm concepţia lui E. Erikson, care arată că
fiecare fază a dezvoltării psihice se caracterizează prin apariţia unor noi fenomene şi însuşiri psihice,
inexistente la etapa premergătoare. Pentru faza adolescenţei este caracteristică apariţia, pe de o parte, a
simţului individualităţii, iar e de altă parte – imaginea difuză şi contradictorie a „Eu”- lui şi conturarea
slabă a rolurilor sociale. Erikson face o amplă analiză a mecanismelor dezvoltării conştiinţei de sine, a
fenomenelor psihosexuale şi psihopatologilor juvenile. Din şirul formaţiunilor psihice noi Erikson
evidenţiază necesitatea şi capacitatea adolescenţilor de intimitate şi comunicarea spirituală cu alţi
oameni, precum şi conţinutul izolării şi singurătăţii, extrem de răspândite la această vârstă. Autorul
lucrării de mare răsunet «Psihologia juvenilă» - Ed. Spranger susţine că principalele formaţiuni psihice
la această vârstă sunt apariţia capacităţii de autoanaliză, aspiraţiile şi conceperea viitorului, tendinţa de
a-şi organiza în mod conştient viaţa.
În psihologia rusă trebuie remarcată teoria elaborată de I. S. Vîgotski, care afirmă că funcţiile
psihice superioare au două niveluri, se dezvoltă în doua planuri. Mai întâi în plan social interpsihic,
apoi în plan psihologic intrapsihic.

9.2 Dezvoltarea fizică şi fiziologică

La această vârstă fenomenul maturizării este un proces complex ce cuprinde transformări fizice
şi fiziologice, dezvoltarea creierului şi structurilor sale. Creşterea organismului adolescentului se
desfăşoară nu atât în sens cantitativ, cât calitativ. Dezarmoniile evidente ale adolescentului se
atenuează, neîndemânarea şi stângăcia sunt mai puţin pronunţate, se uniformizează dezvoltarea
sistemului osos şi celui muscular. Modificări complexe se produc în sistemul hormonal, se intensifică
activitatea hipofizei care stimulează producerea hormonilor sexuali, ceea ce determină procesul de
maturizare interioara. La rândul său, epifiza şi glandele suprarenale stimulează producerea şi
depunerea grăsimii pe piept, în jurul gâtului etc., ceea ce întregeşte constituirea organismului
adolescenţilor după tipul masculin sau feminin.
Maturizarea funcţiilor sexuale are loc la 17 - 18 ani la băieţi şi între 15 – 16 ani la fete. În
general, adolescenţa coincide cu maturitatea organismului; există însă şi numeroase manifestări
atipice. Cazurile de accentuare şi retardare la această vârstă sunt foarte frecvente. Aceste fenomene
sunt determinate, în primul rând, de tipul somatic, adică de codul genetic al constituţiei, care se
păstrează de-a lungul vârstei, iar în al doilea rând - de tempoul (puseul) dezvoltării fizice ce
caracterizează o anumită etapă a ontogenezei. În acest mod Vîgotski separă două aspecte ale
dezvoltării: aspectul individual-psihologic şi aspectul psihosocial.
Creşterea şi dezvoltarea organismului, schimbările fizice şi fiziologice influenţează mult asupra
psihicului şi comportamentului adolescenţilor, în special la constituirea nivelului de autoapreciere.
Astfel, forţa, îndemânarea, abilitatea, statura înaltă a unui accelerat - trăsături care constituie valori
sociale deosebite - pot sta la baza nivelului înalt de autoapreciere. Şi dimpotrivă, statura nepotrivită,
silueta extrem de slabă sau de durdulie sunt pentru mulţi adolescenţi un prilej de insatisfacţie, trăiri
emoţionale negative şi chiar complexe de inferioritate. Psihologii subliniază că aspectul exterior ocupă
unul din primele locuri în sistemul de aprecieri şi de valori ale adolescenţilor. El este strâns legat şi de
aprecierea interpersonală. S-a constatat că persoanele bine dezvoltate sunt mai populare în rândul
semenilor, au un statut mai înalt în grup, ceea ce se re-i, cât şi la fete. În relaţiile cu adulţii poziţiile
acceleratului şi retardantului sunt iarăşi diferite. Forţa, aspectul exterior, feminitatea sau bărbăţia

25
vădite ale acceleraţilor le permite să fie mai uşor acceptaţi ca maturi, cu alte cuvinte decade necesitatea
luptei pentru a obţine o poziţie şi un statut de adult. Pentru accelerat trecerea lină la cohorta adulţilor
are consecinţe şi nuanţe psihosexuale contradictorii. Pe de o parte, această recunoaştere a apartenenţei
la grupul adulţilor sporeşte încrederea în forţele proprii, diminuează tensiunile caracteristice vârstei,
totodată poate apărea o necesitate stabilă de victorii uşoare, nu e exclusă dependenţa pronunţată în
relaţiile cu alţii. Pentru fete accelerarea maturizării fizice are alte consecinţe. Dacă pentru băieţi
aspectul exterior viguros, forţa fizică sunt factori de prestigiu, fetele-accelerate, în virtutea feminităţii
vădite, par mai în vârstă decât semenii, ceea ce de multe ori limitează sfera de comunicare cu aceştia,
în timp ce pentru comunicarea cu cei mai în vârstă ele nu sunt destul de pregătite din punct de vedere
psihologic şi moral. Aceasta le creează multe dificultăţi şi probleme.
În ceea ce priveşte retardanţii, şi în aceste cazuri efectele psihologice sunt foarte variate. Ca
rezultat al eforturilor de a obţine statutul de adult retardantul devine mai flexibil, mai uşor adaptabil şi
mai sensibil la situaţiile psihosociale. Dar aceasta nu este o consecinţă universală. La mulţi retardanţi
se pot forma structuri psihice infantile, forme de comportament neadecvat, orientate spre efecte
superficiale, care câteodată se pot accentua şi trece în manifestări de demonstrativitate sau chiar
isterice.
Deosebit de importanţă este influenţa aspectului fizic în cazul persoanelor cu diferite dereglări
(obezitate, hipotrofie, acnee etc.). Consecinţele cele mai frecvente în aceste cazuri sunt izolarea,
complexele de inferioritate, autoagresivitatea.
Totuşi, aceste influenţe negative ale tipului somatic asupra psihicului nu sunt fatale. Foarte
mult depinde de conştiinţă: înţelegându-şi defectele ori devierile, mulţi încep să le compenseze cu
realizări în diferite sfere de activitate, intelect etc.

9.3 Formaţiuni noi în structura psihicului şi personalităţii adolescentului

Dezvoltarea psihicului şi formarea personalităţii este, bineînţeles, determinată nu numai de
procesele de maturizare biologică, ci şi de noua situaţie socială a adolescenţilor. La această vârstă se
rezolvă problema autodeterminării sociale şi personale, care reprezintă atât o detaşare, cât şi o
apropiere de lumea adulţilor prin alegerea propriului loc şi rol în viaţă. Acest proces stimulează
dezvoltarea unor noi interese, aptitudini, elementelor integrative ale conştiinţei, constituind concepţia
despre lume şi societate etc.
Dezvoltarea funcţiilor cognitive şi a intelectului în această perioadă, ca şi la alte etape de
vârstă, are două aspecte - cantitativ şi calitativ. În plan cantitativ dezvoltarea intelectuală se manifestă
în sporirea eficienţei şi creşterea vitezei de rezolvare a problemelor. În plan calitativ ea este marcată de
progrese în modul de rezolvare a acestor probleme.
Studiul acestor schimbări ale structurilor intelectuale în psihologia contemporană îi aparţine
prin excelenţă lui J. Piajet. El arată că la această vârstă se naşte gândirea ipotetico-deductivă,
capacitatea de abstractizare, de separare a noţiunii de obiect sau o realitate concretă, de analiză a
propriilor gânduri. La vârstă adolescenţei omul este deja capabil să separe operaţiile logice de
obiectele, asupra cărora se efectuează aceste operaţii, să clasifice gândurile, noţiunile independent de
conţinutul lor, să înţeleagă şi să deducă legăturile de cauză şi efect, singular – particular - general etc.
Această idee a lui Piajet este unanim recunoscută. Discuţiile referitoare la această caracteristică
calitativă a intelectului vizează perioada în care ea apare. Psihologii ruşi P. Galperin, V. Davidov şi
alţii au arătat că aceste schimbări pot apărea la o vârstă mult mai fragedă ca rezultat al unor metode
speciale de instruire. Pe de altă parte, mulţi psihologi consideră că dezvoltarea intelectului nu se
termină cu apariţia gândirii ipotetico-deductive, ci este urmată de un alt stadiu ce se caracterizează prin
apariţia capacităţii de a găsi şi a pune probleme.
Aşa ori altfel, vom considera stabilite două legităţi ale dezvoltării intelectului la vârstă
adolescenţei: a) constituirea gândirii ipotetice-deductive; b) folosirea şi realizarea în practică a acestei
noi capacităţi intelectuale are un caracter individual, însuşi Piajet în ultimele sale lucrări arată că
aceste capacităţi sunt folosite în mod selectiv: în situaţiile semnificative şi care prezintă interes sunt în
funcţiune noile capacităţi intelectuale; în celelalte sunt aplicate soluţiile şi deprinderile intelectuale din
preadolescentă. prin urmare, pentru a aprecia nivelul şi potenţialul intelectual al adolescenţilor trebuie

26
mai întâi selectate situaţiile cu valoare personală şi cele care ţin de sfera intereselor persoanei concrete.
Această ultimă concluzie are o importanţă practică deosebită, în primul rând pentru diagnosticarea
nivelului de dezvoltare intelectuală, iar în al doilea rând - pentru organizarea lucrului de corecţie a
unor devieri din sistemul valoric şi din comportament.
Dezvoltarea intelectuală la această vârstă este strâns legată de dezvoltarea creativităţii. Ea se
manifestă în tendinţa şi capacitatea nu numai de a însuşi noi cunoştinţe, ci şi de a le folosi pentru
crearea a ceva nou. Spiritul creativ al adolescenţei se extinde în cele mai diverse domenii - artă,
literatură, tehnică. Programele disciplinelor de învăţământ, fiind strict reglementate, contribuie puţin la
descoperirea şi realizarea creativităţii. De aceea e necesară organizarea unor activităţi speciale pentru
depistarea şi dezvoltarea potenţialului creator, restructurarea programelor şi metodelor de instruire.
Sfera emoţional-volitivă. Tema despre emotivitatea şi sensibilitatea personalităţii la vârstă
adolescenţei a devenit un loc comun în lucrările de psihologie a vârstelor. Tensiunile emoţionale,
stările de exaltare-depresie, coloritul emoţional al proceselor cognitive sunt într-adevăr prerogative ale
vârstei. În mare parte ele sunt determinante de procesele fiziologice ale maturizării. Astfel, sunt bine
cunoscute stările emoţionale, legate de ciclul menstrual la fete: depresie, iritare, alarmă şi insatisfacţie
în faza promenstruală, exaltare, elan, însufleţire - în cea postmenstruală. La băieţi legătura dintre
procesele fiziologice şi cele emoţionale este mai puţin evidentă, însă e cert că şi la ei schimbările
hormonale provoacă o întreagă gamă de trăiri şi senzaţii noi. Bineînţeles, schimbările din sfera
emoţională nu se explică numai prin maturizarea biologică. Factorii sociali şi condiţiile de educaţie
sunt în acest sens la fel de importante. Psihologul rus V. Kislovskaia a constatat că indicii înalţi de
nelinişte-alarmă a unei mari părţi din adolescenţii testaţi sunt determinaţi de comunicare, mai ales de
comunicarea cu părinţii şi cu adulţii, faţă de care se manifestă o atitudine de dependentă (pentru
comparaţie: neliniştea-alarma la preşcolari creşte la comunicarea cu educatorii grădiniţei; la elevii
claselor primare - în cazul comunicării cu persoanele adulte necunoscute; la preadolescenţi - când
comunică cu părinţii, semenii). Ceea ce impune necesitatea de a trata cu o deosebită atenţie sfera
emoţională a adolescenţilor este nu atât aspectul ei calitativ, nou, nu «exploziile» emoţionale ca atare,
ci faptul ca posibilităţile de reglare volitivă a lor sunt încă slabe. În general, mecanismele de reglare şi
selectivitate a emoţiilor sunt la această vârstă încă instabile. Aceasta îi face pe adolescenţi extrem de
vulnerabili şi expuşi la traume psihice. Cunoscutul specialist în psihiatria juvenilă A. E. Luciko susţine
că aceasta e una din cauzele apariţiei diferitelor accentuări de caracter, care, deşi nu pot fi considerate
patologice, măresc totuşi probabilitatea unor devieri de la normele de conduită. De exemplu,
hiperactivismul şi iritabilitatea sporită (hiperiritarea) se pot transforma într-o lipsă de scrupule la
alegerea amicilor. Duce la acte şi aventuri riscante şi dubioase. De aceea unul din obiectele educaţiei şi
autoeducaţiei la această vârstă trebuie să fie antrenarea mecanismelor de autoreglare şi inhibare, de
control al manifestărilor emoţionale. Una din caracteristicile de vârstă ale sferei emoţional-volitive în
această perioadă este selectivitatea tot mai pronunţată în relaţiile cu factorii, ce provoacă reacţiile
emoţionale. De aici rezultă: ca şi intelectul, emoţiile juvenile nu pot fi analizate separat de semnificaţia
ce o are pentru persoana concretă un obiect sau o situaţie. La această vârstă o dezvoltare deosebit de
intensă o capătă sentimentele numite superioare, însuşirea normelor şi principiilor de conduită se
transformă într-o gamă complexă de sentimente morale - sentimentul datoriei faţă de societate şi faţă
de alţi oameni, sentimentul solidarităţii, prieteniei şi dragostei, sentimentele estetice. Se diferenţiază
vădit sentimentele intelectuale şi praxice.
Unul dintre cele mai importanţe procese la vârstă adolescenţei este constituirea conştiinţei de
sine şi imaginii stabile a „Eu”- lui. Schimbările survenite în situaţia socială, noile roluri şi relaţii
necesită intensificarea autocontrolului şi autoreglării. Această necesitate îi face pe adolescenţi să se
concentreze asupra lumii interioare. Ca urmare, începe „descoperirea” „Eu”- lui, considerată de
psihologi drept una din cele mai importante realizări ale adolescenţei. Lumea interioară, propriile trăiri
emoţionale, gânduri, capacităţi devin pentru adolescent principala realitate, pe când realitatea fizică
capătă semnificaţia unui fundal pe care se desfăşoară, experienţa subiectivă a personalităţii în această
perioadă. Se dezvoltă o deosebită sensibilitate faţă de problemele psihologice, interioare. Criteriile de
percepţie şi apreciere a oamenilor sunt cu precădere de ordin psihologic. Caracterizând cutare sau
cutare persoană, adolescentul se referă în primul rând la astfel de trăsături, ca intelectul, calităţile

27
emoţionale volitive, aptitudinile, atitudinea faţă de muncă. Aceste criterii se manifestă şi în
autoapreciere. În cadrul autoaprecieri se observă şi o tendinţă pronunţată de a sublinia unicitatea,
deosebirea de toţi ceilalţi oameni.
Descoperirea acestei lumi interioare este un eveniment îmbucurător pentru adolescenţi, dar în
acelaşi timp, plin de nelinişti şi trăiri dramatice. Ca urmare a faptului că adolescentul se consideră
unic, irepetabil, apare sentimentul singurătăţii. Imaginea «Eu»- lui este la această vârstă încă confuză,
nedefinită şi nesistematizată, ceea ce duce la nelinişte şi la senzaţia unui gol interior ce trebuie lichidat.
Aceasta îi determină pe adolescenţi să caute febril, asemănări cu semenii şi să-şi demonstreze
apartenenţa la grup, la un «noi», fapt care, de obicei, se materializează în apariţia unui stereotip de
cohortă: modă, jargon, ocupaţii în timpul liber etc.). Pe de la altă parte, apare o acută necesitate de
intimitate, care le-ar da posibilitatea să-şi exprime propriul «eu» şi, în acelaşi timp, să pătrundă în
lumea interioară a altuia. Toate aceste căutări, noile atitudini faţa de sine şi faţă de alţii duce la
integritatea imaginii Eu”- lui la constituirea unor structuri stabile ale conştiinţei de sine. Cercetările din
domeniul psihologiei juvenile arată că la această vârstă se constituie, mai mult ori mai puţin integral,
toate elementele conştiinţei de sine: a) elementul cognitiv – cunoştinţele adolescentului despre sine,
despre propriile calităţi şi însuşiri; b) elementul emoţional - aprecierea acestor calităţi şi sentimentul
amorului propriu şi al demnităţii personale; c) elementul comportamental - manifestarea practică, în
conduită, activitate, relaţii a atitudinii faţă de sine.
Un element important al conştiinţei de sine la această vârstă este identificarea psihosexuală,
adică conceperea apartenenţei de sex. Adolescenţii atribuie o mare importanţă gradului de
corespundere a lor cu etalonul de «masculinitate» sau «feminitate», deoarece aspectul exterior este
unul din principalele elemente ale imagina «Eu»- lui la această vârstă, el devine şi criteriul de
apreciere al relaţiei «corespundere - necorespundere cu etalonul psihosexual. Orientarea la etalonul de
frumuseţe fizică, dorinţă de a semăna cu vedetele de teatru, de cinema, cu învingătorii «concursurilor
frumuseţii» este însoţită de trăiri pline de dramatism în virtutea proceselor de maturizare biologică, la
vârstă dată puţini adolescenţi corespund acestor etaloane. S-ar putea spune chiar că dimpotrivă, ei sunt
departe de ele: pielea cu acnee, stratul de grăsime neuniform pe corp, mişcările stângace sunt prilej de
adevărate suferinţe şi complexe de inferioritate, care nu rareori necesită o intervenţie psihoterapeutică.
În linii generale, imaginea «Eu»- lui are următoarele caracteristici: a) constituirea integrităţii «Eu»-
lui; b) diferenţierea elementelor imaginii «Eu» - lui; c) stabilizarea acestor elemente; d) lărgirea
conţinutului şi criteriilor de apreciere a «Eu»- lui.
Aceste schimbări calitative ale conştiinţei de sine şi imaginii «eu»- lui, ca şi ale altor structuri
ale personalităţii, se produc neuniform şi cu multe variaţii şi diferenţe individuale şi sexuale. S-a
constatat, bunăoară, că există mari deosebiri dintre reacţiile emoţionale ale băieţilor şi fetelor la
factorii sociali. Fetele sunt preocupate într-o măsură mult mai mare decât băieţii de părerea pe care o
au despre ele alţi oameni, sunt mai sensibile la critică. Ele sunt mai introvertite, atribuie o importanţă
deosebită trăirilor emoţionale, sentimentelor, în special aspectelor amoroase ale vieţii, pe când băieţii
manifestă mai mult interes faţă de activităţile practice şi intelectuale. La băieţi se constată mult mai
des decât la fete tendinţa de a-şi organiza într-un mod raţional activitatea şi timpul liber, de a se afirma
şi a-şi găsi locul în viaţă. Subliniem încă o dată că aceste schimbări legice ale psihicului şi
personalităţii se manifestă în mod individual. Psihologii susţin că există tot atâtea psihologii, câţi
adolescenţi, şi că fiecare personalitate este o întreagă lume cu particularităţile şi specificul său.
Situaţia socială de dezvoltare, educaţia îşi lasă şi ele amprenta pe portretul psihologic al
adolescenţilor. Mediul psihosocial poate accelera ori frâna dezvoltarea anumitor structuri ale psihicului
şi poate modifica manifestările lor. Observaţiile de ultimă oră arată că transformările politice şi social -
economice care schimbă caracterul relaţiilor şi mediului sociouman, duc la o politizare foarte pro-
nunţată a orientărilor şi comportamentului adolescenţilor. La unii adolescenţi se dezvoltă activismul,
necesitatea de autorealizare şi progres personal, la alţii - pesimismul, pasivitatea, orientarea la ne-
cesităţile de moment, la conformismul emoţional. La unii se manifestă o adevărată explozie a
creativităţii şi probităţii în realizarea scopurilor şi planurilor lor, la alţii - lipsa de scrupule la alegerea
mijloacelor de satisfacere a necesităţilor, preluarea unor modele deviante de conduită.

28
 9.4 Relaţiile cu adulţii şi cu semenii
Relaţiile şi comunicarea cu adulţii au o deosebită importanţă la vârsta adolescenţei. Ea ţine de
problema relaţiilor dintre generaţii, de aceea implică multe nuanţe de caracter social, psiho-social şi
individual. Relaţiile dintre generaţii au fost complicate în toate timpurile datorită faptului că fiecare
generaţie este purtătoarea unor valori spirituale, culturale, morale, unor norme şi modele de conduită.
Odată asimilate, ele se stabilizează si de aceea se schimbă mai încet decât condiţiile de viaţă, capătă o
nuanţă de rigiditate. Generaţiile tinere pot să manifeste protest faţă de această rigiditate, elaborează noi
valori, deseori neînţelese şi neacceptate de generaţiile predecesoare. Diferenţa valorilor se află la baza
conflictelor dintre generaţii, care într-o măsură mai mare sau mai mică se manifestă în toate relaţiile
interpersonale ale adolescenţilor cu adulţii. Aceasta se referă, în primul rând, la relaţiile cu părinţii. Ele
merită o atenţie deosebită, deoarece familia reprezintă unul din principalii factori de socializare a
personalităţii, iar caracterul relaţiilor familiale influenţează în mod direct asupra psihicului şi sorţii
individului. În conformitate cu tonul emoţional, psihologii plasează relaţiile adolescenţilor cu părinţii
în diapazonul a două extreme: de la relaţiile calde, apropiate, binevoitoare până la cele glaciale,
duşmănoase, tiranice. Toate cercetările din psihologia juvenilă demonstrează că primul gen de relaţii
cu părinţii este cel cu influenţă binefăcătoare asupra psihicului şi personalităţii copiilor. Pentru a
înţelege esenţa relaţiilor cu părinţii la această vârsta trebuie să ne amintim de particularităţile
psihologice de vârsta. Tendinţa spre autonomie, necesitatea de afirmare şi autorealizare, sentimentul
crescând al respectului de sine îi fac pe adolescenţi să se detaşeze de tutela părintească. Pe de altă
parte, neliniştea, îndoielile referitoare la propria valoare îi face pe adolescenţi să caute în persoana
părinţilor sprijin, sfaturi, înţelegere şi ajutor. Dezvoltarea nivelului intelectual duce la apariţia atitudinii
critice faţă de anumite aspecte ale activităţii şi conduitei adulţilor, autoritatea părinţilor încetează a mai
fi un fapt indiscutabil. S-ar părea că părinţii, care sunt sinceri în contactul cu copiii, ar trebui să-i
cunoască şi să-i înţeleagă mai bine ca oricine. În irealitate, însă, chiar şi cel mai iubitor părinte vede în
persoana adolescentului un copil care trebuie să asculte şi să se supună. Contradicţiile dintre aşteptările
adolescenţilor şi cele ale părinţilor duc la neînţelegere şi conflicte, disconfort şi insatisfacţie la ambele
părţi. Cu cât stilul de comunicare al părinţilor cu copiii este mai autoritar, cu atât aceste conflicte se
înteţesc mai mult. Pe de altă parte, excesul de liberalism îi face pe copii să se simtă părăsiţi,
însinguraţi, ceea ce îi determină să caute căldură sufletească în afara familiei. Scăderea elementului
autorităţii şi controlului din partea părinţilor poate avea consecinţe morale nefaste.
Dragostea, mângâierile si tutela hipertrofiate îi irită pe adolescenţi nu numai de aceea că ele pot
fi obiect de ironie pentru gemeni, ci şi pentru că sunt percepute ca atentate la independenţa şi libertatea
personală. În consecinţă poate apărea negativismul, încăpăţinarea, rezistenţa generală faţă de influenţa
din partea părinţilor. În linii generale se poate afirma că la această vârsta relaţiile cu părinţii capătă o
dimensiune calitativ nouă, determinată de noile însuşiri personale şi de noile sfere de activitate ale
adolescenţilor.
Relaţiile cu ceilalţi adulţi, inclusiv cu învăţătorii, se constituie, în linii mari, pe aceleaşi baze
psihologice. Deosebirile sunt determinate de faptul că dependenţa de aceşti adulţi este mai mică decât
dependenţa de părinţi, precum şi de caracterul diferit al legăturilor emoţionale.
Relaţiile şi comunicarea cu semenii ocupă un loc important în viaţa adolescenţilor. În primul
rând, ele sunt izvor de informaţie, în special de cunoştinţă, care din cutare sau cutare cauză nu sunt
căpătate de la adulţi. În al doilea rând, ele constituie un teren de autorealizare, oferă posibilitatea
confirmării aparenţei de grup. În sfârşit, ele satisfac necesitatea – caracteristică vârstei - de comunicare
intimă. E de menţionat că la această vârsta scade valoarea grupelor organizate - scoală, clasa, unde
relaţiile sunt reglementate în mare măsură şi supravegheate de adulţi. Adolescenţii prefera grupurile
neformale, companiile, care se constituie după criterii sau parametri ce satisfac necesităţile
caracteristice vârstei. Sfera de comunicare şi de noi relaţii interpersonale determină activismul
comunicativ, îi determină pe adolescenţi să caute noi cunoştinţe. Este de remarcat că sfera acestor
cunoştinţe se extinde aproape în exclusivitate la „ai săi”, adică la reprezentanţii aceleiaşi cohorte de
vârstă. Apartenenţa la ea este demonstrată în cele mai variate moduri, în special de aspectul exterior.
Psihologii şi alţi specialişti în problemele adolescenţei subliniază că există o adevărată subcultură
juvenilă cu valorile şi normele sale specifice, printre care se numără, în primul rând, moda. Cerinţele

29
acestei mode sunt destul de drastice: stilul unic al îmbrăcămintei, tunsurilor, jargoanelor şi manierelor.
La această vârstă conformarea la modă are un sens psihologic evident: acesta este mijlocul de a se
identifica cu oamenii şi, în acelaşi timp, de a se deosebi de alţii. În afară de aceasta, moda este si
mijloc de autoexprimare, ceea ce explică elementele extravagante şi chiar bizare ale atributelor
vestimentare ale adolescenţilor. Acelaşi lucru se poate spune despre jargonul adolescenţilor.
Grupurile şi companiile neformale cu caracter prosocial au un rol pozitiv în procesul de
socializare a adolescenţilor, contribuie la formarea unor calităţi morale, a capacităţilor comunicative şi
relaţiilor interpersonale.
E de remarcat faptul că la această vârstă riscul aderării la grupurile asociale şi antisociale.
Aceste grupuri se constituie, în general pe baza unor distracţii comune. În aceste grupe tendinţele
naturale ale adolescenţilor spre comunicare şi comunitate cu semenii degradează, transformându-se în
egoism de grup, în ignorarea normelor sociale si valorilor morale. Activitatea capătă un caracter
deviant (beţiile, huliganismul, infracţiunile). Influenţa grupului antisocial asupra personalităţii este
deosebit de nefastă. Relaţiile de supunere totală faţă de lider şi hiperidentificarea cu liderul duc la
dezvoltarea conformismului, adică a atitudinii necritice faţă de normele grupului, la schimbarea
conduitei sub presiunea grupului.
Aderarea la grupurile antisociale este determinată în majoritatea cazurilor de reţinere în
dezvoltarea sistemului de motive, de gradul nesatisfăcător de interiorizare a normelor morale. Deseori
orientarea antisocială se explică prin înţelegerea greşită ori superficială a esenţei rolului masculin, a
confundării bărbăţiei cu grosolănia, cu cruzimea, brutalitatea.
Aşa ori altfel, pentru o mare parte de adolescenţi există riscul de a nimeri sub influenţa
grupurilor antisociale şi aceasta trebuie să constituie obiectul unei atenţii deosebite din partea
părinţilor şi pedagogilor. Organizarea activităţilor extraşcolare, atragerea adolescenţilor la muncă, grija
faţă de modul petrecerii timpului liber pot să evite devierile şi orientarea antisocială a conduitei.
Oricât de importante ar fi relaţiile de grup şi simţul apartenenţei la grup pentru adolescenţi, mai
devreme sau mai târziu la această vârstă apare o dorinţă irezistibilă de a avea un prieten, relaţii
profund individuale cu caracter de ataşament emoţional. Această tendinţă duce la apariţia unuia dintre
cele mai interesante fenomene din psihologia juvenilă - prietenia şi dragostea. La această vârstă
prietenul este un alter-ego, căruia adolescentul îi încredinţează cele mai intime trăiri şi gânduri. Este
caracteristic că la această vârstă apare fenomenul «prietenului ideal», adică o pronunţată tendinţă de a
idealiza prietenul. Psihologii afirmă că prietenul este la această vârstă o personificare a «Eu»- lui ideal.
Adolescentul îi atribuie prietenului calităţile, pe care ar dori să le posede el însuşi. O altă caracteristică
a prieteniei constă în faptul că ea constituie o completare a relaţiilor de ataşament familial, ceea ce
duce la fel la o idealizare a acestor relaţii. Comunicarea dintre prieteni este foarte intimă şi sinceră.
Dar şi în această sferă se manifestă contradicţiile, specifice vârstei. Psihologul francez G. Zazzo afirma
că această vârstă este în acelaşi timp şi cea mai sinceră, şi cea mai nesinceră. Prietenii îşi destăinuiesc
unul altuia cele mai sacre porniri, dar deoarece fiecare din ei se înţelege pe sine încă destul de confuz,
aceste mărturisiri au de multe ori un caracter de fantasmă. În afară de aceasta, adolescenţii sunt foarte
egocentricii, a-şi destăinui propriile trăiri pentru ei este cu mult mai important, decât a-şi asculta
prietenul, şi astfel fiecare e preocupat numai de sine. În relaţiile de prietenie sunt destul de pronunţate
deosebirile de sex. Criteriile de alegere a prietenilor la fete sunt mai subtile, mai încărcate de intimitate
decât în cazul băieţilor. La ele deficitul de intimitate este mai acut, iar temele intime ale destăinuirilor
sunt mai frecvente. Aceasta se explică nu numai prin caracterul emotiv mai pronunţat al fetelor, dar şi
prin faptul că din punct de vedere psihosexual ele se maturizează mai repede, la ele apare mai devreme
decât la băieţi necesitatea unor ataşamente intime.
Relaţiile de prietenie eterogenă (băiat - fată) sunt destul de rare, ele se deosebesc substanţial de
prietenia omogenă (băiat - băiat, fată - fată) şi deseori sunt un paravan al relaţiilor de dragoste ce abia
se înfiripă.
Aceste relaţii sunt, probabil, cel mai complicat fenomen interpersonal la această vârstă. Ele
sunt strâns legate de identificarea psihosexuală a adolescenţilor, de însuşirea modelelor de
comportament masculin şi feminin. Identificarea psihosexuală are trei aspecte: a) conduita sexuală,
adică faptele în care se manifestă şi se realizează atracţia sexuală, apărută ca rezultat al maturizării

30
biologice; b) orientările şi predispoziţiile, adică atitudinile faţă de problemele legate de sex şi de
normele moralei sexuale; c) fantasmele şi frământările sexuale. O mare influenţă asupra procesului de
identificare psihosexuală au principiile de educaţie, nivelul de informare referitor la problemele
sexului, la normele şi predispoziţiile sociale, nivelul de cultură generală al adolescenţilor. Cu cât mai
armonios se dezvoltă conştiinţa de sine şi personalitatea adolescentului, cu atât mai mic este decalajul
dintre elementele identificării psihosexuale. Ericson caracterizează perioada adolescentă ca etapă de
stabilire a intimităţii, eşecul etapei date duce la izolarea persoanei. Această etapă cuprinde perioadele
îndrăgostirii, căsătoriei, apariţiei copilului. Corespunde adolescenţei timpurii şi tardive. Acest fenomen
este legat de creşterea timpului petrecut printre peroane de sex opus.
Dragostea este considerată ca fiind compusă din trei componente: 1) intimitatea, 2) pasiunea,
3) obligaţiunea (Robert Sternberg 1986).
1) Intimitatea - sentimentul apropierii emoţionale, nivelului de destăinuire. Este foarte posibil
de a avea intimitate fără obligaţiune şi pasiune, aşa relaţii sunt relaţiile de prietenie.
2) Pasiunea - poate fi prezentă fără intimitate şi obligaţiune (relaţii sexuale).
3) Obligaţiunea - trebuie să fie prezentă în momentul căsătoriei şi să rămână cea mai puternică
chiar dacă intimitatea şi pasiunea sunt în descreştere.
Cercetările demonstrează că majoritatea se căsătoresc cu persoane de aceiaşi religie, educaţie şi
interese comune, iar nivelul de satisfacţie în căsătorie depinde de mai mulţi factori.
Dezvoltarea psihosexuală are caracteristici deosebite la băieţi şi la fete. Deşi băieţii se dezvoltă
mai lent, la ei maturizarea sexuală este mai furtunoasă decât la feţe. Este bine cunoscut fenomenul de
hipersexualitate, care începe la băieţi în preadolescentă şi se manifestă în decurs de doi-trei ani după
terminarea fazei pubertate. Această perioadă se caracterizează prin excitabilitate sexuală sporită,
interes faţă de problemele sexului şi fantasme erotice.
Dezvoltarea psihosexuală a fetelor poartă un alt caracter. Ele se dezvoltă mai devreme, dar
atracţiile sexuale sunt mult mai puţin pronunţate, elementele de gingăşie şi emotivitate sunt superioare
celor de sensibilitate. La fete apare mai întâi necesitatea de contact psihologic cu băieţii, pe când la
aceştia pe primul plan se află elementele erotice.
Cu toate acestea, există o caracteristică generală a identificării psihosexuale. La această vârstă
şi pentru băieţi, şi pentru fete, apare dilema legăturii dintre sex, adică aspectul fizic, senzual al
relaţiilor şi dragoste, adică a unităţii şi intimităţii sufleteşti. În cazul adultului aceste aspecte se
contopesc. La această vârstă, însă, ele sunt deocamdată detaşate, ceea ce imprimă un colorit specific
relaţiilor de dragoste. Acest decalaj, cu toate urmările lui nefaste, poate fi evitat prin educaţia sexuală
corectă, adecvată tuturor vârstelor.
În perioada dată descreşte timpul petrecut de către adolescenţi printre persoanele de acelaşi gen
şi se măreşte timpul petrecut cu persoanele de sex opus. Ca rezultat al faptului dat încep relaţiile
sexuale. Libertatea sexuală începe să crească după revoluţia sexuală din anii 70. Procentajul fetelor ce
îşi pierd virginitatea până la 16 ani a început să crească de la 7% în 1940, la 33% în 1971 şi 44% în
1981 (Broks - Gunm Furstenberg, 1989). Kinsey (1940) susţinea că mai puţin de 20% din femei şi
40% din bărbaţi erau incluşi în relaţii sexuale înainte de 20 ani. Aprecierea sexuală e una din cele mai
importante domenii de influenţă asupra autoestimării, dar în diferite ţări este apreciată diferit.
La afirmaţia "existenţa iubitei (iubitului) pentru mine este foarte importantă" au răspuns
afirmativ: SUA. - 73%; Germania - 82%; Italia - 76%; Ungaria - 68%; Taiwan - 52%
"Experienţa sexuală îmi produce plăcere": SUA. - 74%; Germania - 67%; Ungaria - 65%;
Turcia - 49%; Taiwan - 22%.
"Vorbind sau gândind la sex mă incomodez": Germani - 6%; SUA - 10%; Italia - 7%; Turcia-
22%; Bangladesh - 50%.
Conform datelor statistice a persoanelor virgine până la căsătorie:
1965: 30% bărbaţi; 70% femei.
1975: 25% bărbaţi; 40% femei.
1980: 17% bărbaţi; 20% femei.

31
 Ca rezultat aproape 5% din adolescente rămân însărcinate (SUA - 10%) până la 15 ani, copiii
lor tind a poseda nivel ridicat de îmbolnăviri şi moralitate. Primele relaţii sexuale produc următoarele
sentimente: Fete 25% - pozitive; 63% - negative. Băieţi 17% - negative; 50% - pozitive.
Factorii ce influenţează asupra relaţiilor sexuale timpurii sunt:
1. Nivelul instruirii (instituţii ). Cu cât este mai mare cu atât e mai conservată atitudinea faţă de
sex.
2. Reuşita. Elevii sârguincioşi mai puţin interes manifestă faţă de sex la vârstă timpurie.(Miller
şi Sneesby, 1998)
3. Folosirea narcoticilor şi prezenţa infracţiunilor (Donovan, Jessor şi Costa, 1998)
4.Educaţia în familie. Anarhia sau tutelarea excesivă micşorează probalitatea reţinerii,
severitatea moderată posedă cele mai bune rezultate (Miller, Olson şi Wallance, 1986). Relaţiile bune
dintre părinţi şi adolescenţi nu contribuie la reţinere.(Chilman, 1929)
5. Maturizarea sexuală timpurie.
Deşi suicidul este mai mult comun printre băieţi decât printre fete, mai multe tentative de
suicidere posedă fetele

9.5 Orientarea socială şi autodeterminarea adolescenţilor

Una dintre cele mai importante formaţiuni psihice caracteristice adolescenţei este căutarea
sensului vieţii, întrebările «cine sunt?», «ce voi deveni?», «pentru ce exist?», «Ce rost are viaţa mea? »
etc. îi frământă pe adolescenţi, îi determină la căutări, la lărgirea sferei de activitate şi de relaţii.
Necesitatea de a înţelege sensul vieţii devine forţa motrice a dezvoltării şi stabilizării altor structuri ale
personalităţii. În primul rând, ea are repercusiuni vădite asupra concepţiei despre lume. Pentru a
răspunde la întrebările referitoare la sensul vieţii, adolescentul e nevoit să sistematizeze cunoştinţele şi
informaţiile privitoare la societate, natură, la relaţiile umane; să facă legături logice între anumite
situaţii şi episoade prin experienţa sa de viaţă; să confrunte propriile atitudini şi cunoştinţe cu
fenomenele şi situaţiile reale. Toate acestea duc la constituirea unui sistem logic, care este strâns legat
de convingerile personalităţii, de valorile şi atitudinile ei faţă de lume, de societate şi faţă de sine. Ca şi
alte formaţiuni psihice, concepţia despre lume are un şir de caracteristici individuale. În funcţie de
nivelul de profunzime al perceperii şi înţelegerii fenomenelor, concepţia despre lume a adolescenţilor
poate îi justă sau greşită, ştiinţifică sau religioasă, materialistă sau idealistă. În funcţie de orientarea pe
care o imprimă activităţii, concepţia despre lume poate fi umanistă sau reacţionară, optimistă sau
pesimistă, activă sau pasivă.
Căutarea sensului vieţii determină în mare măsură orientarea valorilor morale ale
adolescentului. La această vârstă se constituie autonomia morală, adică orientarea la un sistem
interiorizat de principii şi norme morale.
Dacă preadolescentul apreciază aspectul moral al conduitei («bine-rău», «drept-nedrept»)
conform aprecierii din partea adulţilor apropiaţi sau grupului de referinţă, adolescentul se orientează în
aprecieri la propria probitate. Este de remarcat că conştiinţa morală a adolescenţilor e destul de
contradictorie. Ei pot fi intolerabili si maximalişti în aprecierea unor fapte şi, în acelaşi timp, pot
încălca cu uşurinţă anumite norme. Integritatea «Eu»- lui moral depinde de nivelul intelectual al
adolescentului, de capacitatea de a analiza propria experienţă de viaţă şi, bineînţeles, de sistemul de
motive al individului.
Construirea planurilor de viitor este o altă caracteristică a adolescenţei. Căutarea sensului
vieţii este, în acelaşi timp, căutarea propriului loc şi rol în viaţă. La această vârstă are loc generalizarea
scopurilor, tendinţelor, viselor şi sistematizarea lor, fapt care duce la construirea planului, perspectivei
vieţii, ceea ce ocupă un loc de frunte în sistemul valoric al personalităţii.
Visele şi planurile de viitor sunt la început un ideal abstract, care la vârstă adolescenţei se
transformă încetul cu încetul într-un sistem mai mult sau mai puţin realist, orientat la un plan concret
de activitate.
Astfel se constituie autodeterminararea socială a adolescentului, inclusiv autodeterminarea
profesională.

32
 La preadolescent autodeterminarea profesională («ce voi fi?») şi autodeterminarea morală
(«cum voi fi?») sunt nediferenţiate. Planurile de viitor sunt confuze şi aproape că nu-s confruntate cu
activitatea practică. Preadolescentul încearcă să construiască o imagine a viitorului, orientându-se la
rezultatul şi nu la procesul dezvoltării, la scopul final şi nu la mijloacele de realizare a lui.
Preadolescentul poate să-şi imagineze destul de clar viitorul, poziţia socială spre care tinde, fără a se
gândi la ceea ce ar trebui să întreprindă pentru a atinge aceste obiective.
La vârstă adolescenţei planurile de viitor, autodeterminarea socială şi profesională conţin deja
gânduri despre modul şi căile de atingere a scopurilor. De la visul de viitor adolescentul trece la planul
de viitor care devine din ce în ce mai evident un plan de activitate. Acest plan se materializează, în
primul rând, în orientarea procesională. În capitolele precedente s-a menţionat că problema alegerii
profesiei apare şi la alte vârste: la copii - sub formă de jocuri, în care copilul îşi asumă un anumit rol
profesional şi «interpretează» anumite modele de conduită corespunzătoare; în preadolescentă
inferioară - sub formă de fantezii profesionale, în cadrul cărora subiectul se vede reprezentant al unei
profesii interesante; în preadolescenta superioară şi la începutul adolescenţei - sub formă de interese
profesionale.
Luarea deciziei concrete, alegerea practică a profesiei îi revine adolescenţei. La această vârstă
personalitatea concepe atât aspectul valoric, social al profesiei (adică, ce poate oferi profesia dată
societăţii), cât şi aspectul subiectiv (ce doreşte, ce aşteaptă ea însăşi de la profesie, dacă dispune sau nu
de aptitudinile necesare).
Autodeterminarea profesională presupune luarea deciziilor referitoare la trei aspecte ale
activităţii: la profesie, la specialitate, la modul şi căile de pregătire profesională. Din punctul de vedere
al diferenţierii acestor decizii adolescenţii diferă foarte mult. Unii se orientează numai la profesie
(«vreau să devin muncitor calificat», «vreau să devin medic»), specialitatea concretă şi modul de
pregătire profesională fiind neclare şi deseori lăsate la voia întâmplării. Unii se orientează, în primul
rând, la continuarea studiilor («vreau să capăt studii superioare»), pe când profesia şi specialitatea sunt
trecute pe planul doi. Cercetările social-psihologice arată că aceste lacune la alegerea profesiei le au
majoritatea adolescenţilor, ceea ce se explică în mare măsură prin nivelul nesatisfăcător al muncii de
orientare profesională în şcoală şi în familie. Unii adolescenţi continuă să rămână la nivelul
preadolescent în de autodeterminare profesională, ceea ce duce la dereglarea procesului de integrare în
muncă.
Greşelile tipice, comise de adolescenţi la alegerea profesiei, consecinţele de ordin psihologic,
moral şi material ale acestor greşeli, căile de evitare a lor vor fi examinate sumar în capitolul IX. Aici
ţinem să subliniem că, în pofida la anumite diferenţe individuale, adolescenţa este considerată pe drept
cuvânt vârstă de început a autodeterminării sociale şi profesionale a personalităţii.

33
 Tema 10. Perioada tinereţii

10.1 Caracteristica generală a vârstei.

Perioada tinereţii (25-35 ani) este de stabilizare şi maturizare biopsihică deplină în care
subidentitătile sociale, profesionale, maritale, parentale se echilibrează prin câştigarea unui statut şi rol
cu influenţe pertinente pentru evoluţia personalităţii şi comportamentului tânărului.
Tineretul zilelor noastre se caracterizează printr-o atenţie deosebită acordată vieţii sociale şi
politice ca şi prin integrarea în profesie. După o intensă acumulare de cunoştinţe din perioadele
anterioare, tineretul este matur biologic şi psihic, pregătit pentru a se adapta la noile condiţii. La
întrebarea ce îi este specific unei maturităţi reuşite, Freud răspunde că iubirea şi munca sunt cele două
dimensiuni care definesc maturizarea. Iubirea se realizează, la această vârstă, prin căsătorie, iar munca
prin câştigarea identităţii profesionale.
Frământările sociale, politice, frecventele seisme economice din lumea contemporană fac să
crească dificultăţile cu care se confruntă tineretul şi să erodeze, pentru unii, o parte din aspiraţiile şi
mentalităţile constituite în perioada adolescenţei. Acestea presupun nu numai o pregătire mai bună a
tânărului, dar şi investiţii psihice pentru a crea structuri personale şi comportamentale care să faciliteze
coechilibrarea individului la un astfel de mediu, în societăţile anterioare nu se ridicau atâtea probleme
şi tutela părinţilor (cu dependenţa economică şi afectivă) se prelungea şi în această perioadă ceea ce a
făcut ca tânărului ce se încadrează în această etapă să i se acorde mai puţină atenţie pe linia
investigaţiilor concrete, în ultimul timp, psihologia vârstelor acumulează date tot mai interesante din
cercetările organizate a tot mai multor autori.
În perioada tinereţii apare o tendinţă conturată de a observa conţinutul de valori al umanităţii,
nivelul atins de aceste valori cu care este pus să se confrunte şi măsura în care este pregătit să răspundă
cerinţelor vieţii reale. Spre deosebire de perioadele anterioare, în tinereţe se diferenţiază, se
conştientizează prezentul de viitor şi se adoptă un mod personal de prospectare cu încărcătură afectiv-
motivaţională pentru contribuţia ce şi-o propune să o aducă la destinele lumii, în acest context, tânărul
devine sensibil şi recalcitrant la întâlnirea cu nonvaloarea, noncompetenţa şi la persoane devalorizate
sau depăşite de evenimente, dar este receptiv la cele care au calităţi deosebite, interesante şi îşi aduc o
contribuţie la un domeniu sau altul, încă din etapa de trecere spre perioada tinereţii (20-24 ani, a
adolescenţei prelungite) au loc o serie de restructurări ale planului intern şi se manifestă caracteristici
specifice adultului tânăr. Prin dezvoltarea tipului paternal caracteristic societăţii moderne cu ritmul său
trepidant, tânărul se orientează tot mai mult spre angajarea socială, spirituală şi productivă. Ca urmare,
tipul de relaţii devine foarte complex deoarece trebuie respectată ierarhia profesională, socială şi se
stabilesc forme de intercomunicare funcţionale pentru planul cunoaşterii. Alte tipuri de relaţii noi sunt
celea ce privesc constituirea familiei şi implicarea în viaţa intimă a acesteia, încă din subperioada
adolescenţei prelungite, tânărul se confruntă cu situaţii diverse cum ar fi cele legate de terminarea
studiilor pentru unii, serviciul militar sau angajarea într-o muncă salariată pentru alţii. Mai cu seamă,
acest ultim aspect echivalează cu câştigarea statutului social de adult şi dobândirea autonomiei
economice ce presupune o mai mare independenţă faţă de părinţi şi creează posibilitatea constituirii
propriei familii. Dar tânărul este frământat de situaţia de provizorat rezultată din nesiguranţa locului de
muncă, a stabilirii confortului de locuit, a incertitudinii cu privire la asigurarea celor necesare traiului,
a problemelor sentimentale ce se pot ivi etc.
Mulţi autori, printre care D. Levinson, consideră vârstă tânără ca fiind plină de vigoare fizică,
cu manifestări remarcabile de inteligenţă, memorie, abilităţi, aptitudini, dezvoltate maximal şi care
favorizează un bun randament în activităţile desfăşurate.
Erik Erikson apreciază vârstă tinereţii ca fiind dominată de amplificarea identităţii sociale şi
îndeplinirea de sarcini complexe care duc la formarea unui statut specific aspiraţiilor sale. La acestea,
autorul amintit, adaugă dezvoltarea intensă a intimităţii prin trăirea experienţei dragostei şi începutul
vieţii de familie. Noul statut, de partener, implică, pe lângă satisfacţiile respective şi sacrificii,
compromisuri în care se includ, în unele situaţii, abateri de la regulile morale pe care tânărul le credea
ca fiind imbatabile. Apariţia unui copil în familie conştientizează mai bine statutul de părinte şi se
acumulează experienţă pentru îndeplinirea acestui rol. Cercetările relevă că tinerii nu au o pregătire

34
corespunzătoare pentru depăşirea fără dificultăţi a rolului respectiv şi mai ales, pentru evitarea unor
sisteme afective între parteneri generate de asemenea situaţii. Tânără mamă este confruntată şi cu
probleme legate de educaţia copilului, de creşterea şi îngrijirea sa.
Activitatea din familie impune o preocupare mai intensă pentru treburile gospodăreşti şi
satisfacerea nevoilor acesteia. Ocupaţiile legate de locul de muncă sau de terminarea studiilor se
adaugă la regimul zilnic ceea ce face ca distracţiile să fie mai puţine. Dar lecturile, activităţile ludice în
grup şi vizitele persistă în noua familie. Tânărul se antrenează cu plăcere în jocul copiilor pe care îl
organizează şi îl direcţionează. Când apar copiii, persistă plimbările pe jos, vizionarea TV, citirea de
literatură beletristică şi de specialitate, de educaţie şi sănătate, antrenarea în activităţi culturale şi
politice.
Spre sfârşitul perioadei (32-35 ani) în familie viaţa devine mai stabilizată. Organizarea
timpului liber şi a vacanţelor se face în funcţie de mijloacele financiare. Se remarcă o orientare mai
realistă a tinerilor în care manifestările sunt centrate pe activitatea profesională. Interesul pentru
profesiune îşi pune pecetea asupra întregii activităţi psihice, inclusiv asupra capacităţilor senzorial-
perceptive, intelectuale, aptitudinale şi a disponibilităţilor afectiv - motivaţionale.

10.2 Dezvoltarea psihică şi intelectuală a tineretului

Dezvoltarea psihică se realizează sub influenţa exercitării profesiei. Deşi au fost acumulate
experienţe interesante până la această vârstă, planul senzorial-perceptiv se structurează prin
sintetizarea datelor şi sporirea capacităţii de discriminare. Sensibilitatea vizuală devine mai fină printr-
o estimaţie cît mai corectă. Cu toate că văzul intră în declin în jurul vârstei de 30 ani, informaţiile
bogate pot suplini aceste mici dificultăţi şi creează modalităţi complexe de adaptare. Alte forme
senzoriale cum ar fi auzul, tactul, simţul echilibrului etc. contribuie la acţionarea capacităţii de
receptare organizată şi la dezvoltarea competenţelor discriminative ce duc la sporirea abilităţilor şi
îndemânărilor în diferite domenii de activitate.
Dezvoltarea intelectuală în ansamblu cu progrese evidente pe linia gândirii, înţelegerii,
inteligenţei, memoriei, imaginaţiei şi limbajului nu îl absolvă pe tânăr de a învăţa şi a se perfecţiona
permanent deoarece procesul de perimare profesională şi înlocuirea unor profesii prin altele acţionează
în lumea modernă, cu mare rapiditate.
În această perioadă putem vorbi de unele particularităţi ale învăţării. Acestea privesc în primul
rând, modificările dintre proporţia învăţării programată social şi aceea bazată mai mult pe
autodidacticism care devine dominantă în raport cu prima. Şi învăţarea incidentală şi cea originală
câştigă teren faţă de învăţarea organizată sistematic. La acestea se adaugă însuşirea complexă de
cunoştinţe tehnice şi economice prin învăţarea ocupaţională. Învăţarea ocupaţională determină
specializări profunde în domeniile în care lucrează fiecare.
Studiile de psihologie, mai cu seamă cele ale lui Kraepelin au înregistrat modificările curbei
muncii pe oră, pe zi, săptămână, trimestru. Astfel, s-a constatat o creştere a curbei în cursul dimineţii
ca apoi spre prânz, să scadă, ca urmare a instalării oboselii şi să atingă pragul cel mai scăzut după
masă când intervine digestia. Curba urcă uşor, spre sfârşitul zilei de muncă, fapt pus pe seama
satisfacţiei de a încheia activitatea. Pe parcursul săptămânii curba randamentului creşte până la
mijlocul acesteia şi descreşte spre finalul ei. Desigur, există diferenţele individuale din acest punct de
vedere. Fenomenul are la bază şi faptul că oboseala nu este numai obiectivă ci şi subiectivă ce se
produce din numeroase cauze: motivaţia şi interesul scăzut pentru activitate, lipsa de satisfacţie,
eşecuri repetate, câştigul redus, tensiuni şi conflicte în grup, suferinţele somatice sau psihice, nivelul
scăzut al espectaţiei personale ş. a.
Este ştiut că tinerii, atât în urma oboselii fizice cît şi psihice, se refac relativ repede, în
ansamblu, sunt mai mulţi factori care contribuie la refacerea organismului, ponderea acestora este în
funcţie de particularităţile psihoindividuale ale tânărului şi de condiţiile în care acţionează.
Promovările, stimulările morale şi materiale, ambianţa pozitivă, confortul psihic la locul de muncă,
constituie numai o parte din aceşti factori. Se pare că identificările clare cu atitudini pozitive sau
dificultăţile de identificare joacă un rol deosebit în evitarea fenomenului de oboseală şi ajungerea la
performanţe profesionale remarcabile ori dimpotrivă, se instalează plictiseala, slabul impuls şi un

35
randament redus. În momentele de dilatare a subidentităţilor profesionale şi sociale tânărul este
ancorat în responsabilităţi şi se creează o expansiune pe linia autorealizării, în tinereţe aceste forme se
corelează cu dezvoltarea subidentităţii de soţ şi de părinte ceea ce echivalează cu un echilibru relativ
stabil instalat la nivelul personalităţii. Subidentitatea de soţ (maritală) şi de părinte (parentală)
determină roluri şi statute noi, îl individualizează pe tânăr, pe de o parte, iar pe de altă parte, îl
determină să adopte atitudini comune şi corelate cu cei din jur pentru a menţine coeziunea familiei.

10.3 Integrarea profesională şi socială a tineretului

Integrarea profesională şi socială a tineretului este dependentă de calităţile persoanei, dar şi de
condiţiile obiective. Nivelul şi extinderea integrării denotă capacitatea de adaptare, iar satisfacţiile
trăite contribuie la menţinerea stării de sănătate şi la stimularea dezvoltării personalităţii. Dilatarea
subidentităţii profesionale şi sociale se realizează în situaţii de confort şi de evaluare pozitivă a
activităţii. Tânărul manifestă preferinţă pentru un loc de muncă deschis, de care să se simtă legat şi cu
care să poată comunica, să-i fie respectate şi evaluate corect eforturile. Prin structura lor unele profesii
au un coeficient de stres mai mare decât altele şi implică o competenţă acută sau lentă. Ca urmare,
acţionează filtre discriminative cărora tânărul trebuie să le facă faţă. Adeseori intervin surprize legate
de aspiraţie şi ceea ce i se oferă prin exercitarea profesiunii, în multe situaţii se formulează cerinţe ce
presupun însuşiri legate direct de activitate şi se anulează relativ acumulările şcolare care au implicat
atâtea eforturi în anii anteriori, fapt ce provoacă anxietăţi şi dificultăţi de adaptare. Fără îndoială,
structura profesiuniilor creează o diferenţiere discretă a tinerilor atât prin aport şi adaptare cît şi prin
densitatea de rol şi statut. Aceste diferenţieri determină atitudini care au la bază şi tipologia
personalităţii şi chiar cele legate de sex. Unele cercetări au demonstrat că persoanele de sex feminin
sunt mai anxioase în raport cu procesul de integrare social-profesională şi trăiesc dramatic insuccesul.
Dificultăţile sporesc, şi la femei şi la bărbaţi, pe fondul unor tipologii (structuri nervoase) labile sau a
unor temperamente neechilibrate fără capacitate de efort şi cu tendinţe autiste.
Mulţi autori subliniază faptul că vârsta dintre 20-25 ani se caracterizează printr-o pronunţată
amprentă eterogenă în manifestări, atitudini şi comportamente. Şi acesta a fost un motiv de a se
considera subetapa respectivă ca făcând parte din adolescenţa prelungită cu caracteristicile de
instabilitate şi diversitate ale copilăriei. Dar, după această vârsta se intră într-un platou de relativă
linişte şi o mai mare stabilitate ca urmare a maturizări biologice şi psihologice.
Trebuie remarcat că inadaptările verbale, profesionale, familiale etc. se menţin relativ ridicate
în perioada tinereţii. Pe acest plan, incidenţa infracţionismului ce este accentuată între 25-30 ani,
dereglează adaptarea tânărului şi dezvoltarea armonioasă a personalităţii sale. Dereglările personalităţii
se reflectă în planul comportamental şi în raport de profunzimea lor se extind în toate formele de
activitate având tendinţa de a se consolida ca deprinderi negative în relaţionarea cu cei din jur.
Dereglările uşoare, fără o incidenţă prea mare asupra desfăşurării relativ normale a activităţii se înscriu
în psihopatologia marginală, dar când ele amplifică comportamentele aberante şi prezintă o
simptomatologie complexă se subsumează marii psihopatologii. Evoluţia unor asemenea tulburări se
produce, de obicei, de la simplu la complex: în faza de început astfel de tineri se manifestă dominatori,
egoişti, egocentrişti, ostili, zgomotoşi ca apoi să devină violenţi, nestăpâniţi, irascibili, indiferenţi faţă
de viaţa socială şi profesională, rigizi şi infractori, J. Pinatel precizează că tulburările comportamentale
mai grave ce degenerează în comiterea de infracţiuni au la bază o pronunţată labilitate afectivă, în
aceste cazuri subiectul nu poate adopta modalităţi eficiente de a se descurca în situaţii relativ dificile şi
ia decizii care îl duc la comportamente imprevizibile. Stările conflictuale şi de frustraţie guvernează
toate acţiunile sale. Persistenţa acestora şi existenţa unui anturaj nefavorabil determină atitudini de
înşelătorie, furt, fuga de acasă, vagabondaj, prostituţie, acte de vandalism, tâlhărie. Asemenea forme
devin mai grave când li se asociază tulburări de sexualitate manifestate prin perversiuni sexuale,
homosexualitate, lesbianism etc., ce pot afecta toate palierele vieţii psihice şi în special, cele afective şi
spirituale.
Analizând condiţiile care pot genera tulburări sexuale la tineri noi am considerat că se pot
împărţi în următoarele:

36
 1. incidente sexuale cauzate de evenimente ce au avut loc în copilărie sau pubertate ca urmare a
seducţiei unui homosexual ori prin producerea incestului, a violului;
2. absenţa unor modele sexuale corecte din familie ce puteau fi urmate de tineri;
3. absenţa sau izolarea faţă de alţi copii şi educaţia neadecvată ce pot genera teamă faţă de
sexul opus şi neperceperea unor modalităţi de relaţionare cu cei din jur;
4. imaturitatea generală şi dependenţa excesivă faţă de alţii, ceea ce nu facilitează formarea
spiritului de responsabilitate;
5. teamă excesivă, anxietate şi opozabilitate în familie, şcoală, loc de muncă ce favorizează o
tensiune sporită care se poate descărca sub forma unor hiperactiuni sexuale;
6. viaţa excesiv de austeră ori deprivarea de relaţii sociale, de distracţii, de participare la viaţa
cotidiană.
R. Mucchielli analizează factorii psihosociali, cu accent pe cei socio-afectivi şi educaţionali,
care determină tulburări comportamentale la tineri şi arată că acestea se exprimă în situaţiile: a)
respingerea societăţii în general şi a colectivului din care face parte în special; b) denaturarea
perceperii sociale a altora; c) imposibilitatea de a aprecia şi prevedea consecinţele ce decurg din unele
acte şi d) imposibilitatea de a mai accepta rolul social pe care 1-a avut înaintea comiterii actelor
delictuale. Alţi autori / printre care şi E. Durkheim, evaluează tulburările de comportament prin
adoptarea distincţiei între normal şi patologic. Autorul respectiv este de părere că faptele exercitate ce
aparţin speciei sunt normale, iar cele de excepţie întâlnite la o minoritate au caracter patologic.
Ulterior, spre sfârşitul perioadei tinereţii (35 ani) fenomenul se atenuează şi are loc o repliere
spre situaţiile de linişte, confort şi implicare în activitate. Educaţia şi condiţiile de viaţă pe care le
traversează tânărul joacă un rol important în dezvoltarea unor structuri de personalitate implicate în
procesul adaptării şi integrării. Observaţiile curente şi cercetările efectuate pe grupuri de tineri au dus
la concluzia că implicarea în responsabilităţi mai deosebite încă din perioada pubertăţii sau a
adolescenţei facilitează integrarea în normele şi valorile sociale. Astfel, grijile şi preocupările impuse
de întreţinerea familiei prin pierderea părinţilor, a responsabilităţii ce intervine prin căsătorie
maturizează mai de timpuriu pe tânăr şi îi sporeşte spiritul de seriozitate în activităţile desfăşurate.
Integrarea în societate este facilitată şi de faptul că tânărul a devenit deja conştient de
necesitatea convieţuirii în colectiv şi de posibilul său aport la îmbogăţirea valorilor sociale. Pentru
aceasta el se implică într-o activitate complexă, plină de dăruire şi perseverenţă, de înţelegere şi
apreciere a calităţilor altora la care încearcă să-şi armonizeze propriile sale comportamente. Normele
morale sunt însuşite şi concepute prin prisma vederilor colectivului faţă de care manifestă sinceritate şi
ataşament. Se manifestă o adevărată pasiune pentru cunoaştere şi intoleranţă, faţă de ignoranţă cu
expectaţii înalte de afirmare a personalităţii în domeniul pentru care opţiunea a devenit clară. Tânărul
prezintă interese conturate pentru aptitudini şi stiluri personale de comportament, verbale, acţionale,
tehnice şi ocupaţionale în care se poate realiza şi proiecta cu reuşite tot mai evidente. La cei cu un set
de învăţare înaltă se bazează pe supermotivaţie ce creează zone de stimulare continuă pe direcţia
achiziţiilor şi a dezvoltării rolurilor şi a statutelor culturale, profesionale, sociale. Stratificarea
cunoştinţelor şi sublimarea unor fapte cu care operează gândirea exprimă ceea ce plastic denumea
M. Ralea apetitul inteligenţei. Constituirea concepţiei despre lume şi viaţă ne indică spaţiul şi timpul
traversat de tânăr în devenirea şi proiecţia personalităţii sale.
În tinereţe se manifestă deosebit de activ folosirea de cunoştinţe şi operarea cu concepte
abstracte care pune în evidenţă forţa abilităţilor intelectuale. Exprimarea inteligenţei prin sisteme
simbolice presupune o activitate complexă de înţelegere în care este implicată percepţia socială
alimentată de roluri şi statute învăţate. Vocaţia pentru un anumit gen de activitate este bine conturată,
ceea ce face ca tânărul să depună eforturi susţinute în vederea afirmării sale şi proiectarea dorinţelor de
a ocupa o anumită poziţie profesională, culturală, socială. Problemele profesionalizării şi perfecţionării
ocupă un loc central în activitatea desfăşurată, creând un cadru larg de concepere a rolului ce poate fi
îndeplinit şi a atingerii idealului de viaţă. Tinerii sunt sensibili la ameliorarea perceperii de sine şi la
felul în care imaginea lor este reprezentată de ceilalţi. Ei doresc un statut diferenţiat şi depun eforturi
pentru o exprimare complexă a însuşirilor de personalitate valorizând mai bine relaţiile cu cei din jur.
Constituirea identităţii trece printr-un profund proces de restructurare ca urmare a dilatării

37
subidentităţii familiale, cultural-sociale, ocupaţionale şi axiologice. Un asemenea proces poate genera
tensiuni, conflicte şi frustraţii din care tânărul iese învingător prin adoptarea unor modele acţionale ce
valorifică maximal caracteristicile personalităţii sale mature şi în plină forţă creatoare, cu echilibrări şi
adaptări adecvate mediului. Adaptarea se realizează printr-o intelectualizare a modului de organizare a
vieţii personale, profesionale şi sociale.

10.4 Personalitatea tinerilor

Pornind de la nivelul psihicului uman, personalitatea tânărului este constituită din patru
subsisteme întâlnite şi la adult.
1. Subsistemul operaţional din care rezultă acordul dintre realitate şi cerinţele acesteia cu
înglobarea regulilor de viaţă, de conduită şi trăirile interne. Prin intermediul acestui subsistem se
optimizează interrelaţiile cu lumea înconjurătoare cu implicarea potentelor energetice şi de recepţie de
care dispune fiecare subiect, în acelaşi timp, subsistemul operaţional facilitează intervenţia celorlalte
subsisteme ce duc la acumulări de informaţii, cunoştinţe, experienţe şi organizarea conduitelor pe toate
direcţiile.
2. Subsistemul emoţional al trebuinţelor biologice, psihologice şi social-culturale ce facilitează
instalarea de reacţii de acceptare sau sancţionare a trăirilor interioare şi a efectelor din planul
comportamental.
3. Subsistemul structurilor sinelui care cuprinde perceperea, reprezentarea, idealul de sine
(material, cultural, social) şi nevoia de afirmare de sine legată nemijlocit de dobândirea de statute şi
roluri.
4. Subsistemul valorilor care se bazează pe cunoaşterea şi înţelegerea regulilor şi idealului de
viaţă. Acest subsistem face posibilă afirmarea funcţiei de filtrare şi simbolizare a informaţiei, de
raportare a conduitelor la acceptorii morali, logici şi conştiinţei. Acest subsistem protejează şinele şi
creează cadrul de extindere a idealului de sine şi a sinelui social prin valorificarea experienţei
personale şi a elaborării unor forme superioare de adaptare.

38
 Tema 11. Perioada vârstei adulte.

11.1 Caracteristica generală a vârstei.

Vârsta adultă a fost mai puţin studiată ca stadiu sau perioadă diferenţiată deoarece vreme
îndelungată psihologia generală îşi centra atenţia pe caracteristicile subiecţilor din această etapă. În
ultimele trei decenii, o serie de autori au simţit nevoia să raporteze datele acumulate la cele ce
caracterizează pe copii şi adolescenţi. Ca urmare, s-a lărgit interesul pentru studiul unitar şi evolutiv al
omului cu decuparea unor stadii relativ distincte prin care se pune în evidenţă ceea ce îi este specific
fiinţei umane în zonele cu cele mai semnificative transformări.
Datele cu privire la psihologia adulţilor sunt diverse şi obţinute pe bază de criterii diferite la
care se adaugă şi faptul că oamenii trăiesc în medii social - culturale heterogene. Aceasta creează
dificultăţi de analiză şi de interpretare unitară, dificultăţi ce sunt mai acute dacă caracteristicile
respective sunt raportate, aşa cum este firesc, şi la condiţiile de formare a persoanei în copilărie. Ori se
ştie că mediul de viaţă în care s-au format şi dezvoltat adulţii în etapele ontogenezei au fost diferite
faţă de cele ale generaţiilor tinere şi ele au influenţat evoluţia psihică ulterioară. Prin urmare, condiţiile
sociale, economice, culturale, şcolare şi de comunicaţie şi-au pus amprenta asupra dezvoltării în
copilăria şi adolescenţa adulţilor şi-au modelat felul de a gândi, de a simţi, de a fi şi de a acţiona.
Cu toate acestea se pot desprinde o serie de trăsături universale umane determinate de
coexistenţa generaţiilor în acelaşi mediu social-cultural şi caracteristici generale formate sub amprenta
structurilor individuale. Asemenea însuşiri dau posibilitatea de a aprecia studiile de psihologie umană
într-un context mai larg.
Societatea de azi antrenează un număr tot mai mare de oameni în producerea de bunuri
materiale şi spirituale ceea ce contribuie la dezvoltarea psihică generală a omului zilelor noastre. Din
acest punct de vedere se pot remarca diferenţe privind aportul fiecăruia şi potenţialul psihic uman de la
o etapă la alta de viaţă. Din acest punct de vedere există, pe vârste, diferenţe de aspiraţii profesionale,
de stil de viaţă, de statute şi roluri sociale. În felul acesta se conturează ca etape de aport şi dezvoltare
psihică semnificativă pe vârste raportate la anii cronologici şi de specificitate a tipului de activitate.
În literatura de specialitate sunt consemnate două tendinţe contradictorii privind omul adult.
Prima este axată pe ideea că după perioadele copilăriei şi adolescenţei dezvoltarea încetează, iar după
o lungă perioadă de platou, caracteristic vârstelor adulte, începe declinul vieţii. A doua, este centrată pe
faptul că şi în această perioadă (şi ulterior) se acumulează experienţă (mai ales profesională) şi
cunoştinţe ce semnifică o dezvoltare continuă.
Această ultimă idee a câştigat tot mai mulţi adepţi şi cercetările efectuate au confirmat că după
35 de ani omul este creativ, cu stabilitate în activitate, cu aspiraţii şi pulsiuni interioare ce propulsează
dezvoltarea şi exprimarea comportamentală complexă.
Deşi o periodizare relativ asemănătoare cu cea utilizată de noi o găsim încă din antichitate,
argumentele ştiinţifice ale unui demers similar, de pe poziţiile psihologiei vârstelor, sunt relativ
diferite. O contribuţie de seamă şi-au adus-o psihologii mai cunoscuţi. Astfel, Ch. Buhler a analizat
circa 100 biografii şi 50 anamneze din literatură şi a încercat să evidenţieze curba ascendentă şi
descendentă a vieţii umane ca apoi să disocieze declinul biologic de cel intelectual. Concepând
vârstele sub forma piramidei dinamice, W. Stern a ajuns la concluzia că în anii adulţi vârful se
caracterizează prin diminuare, iar White consideră că în perioada adultă se continuă concetricitatea din
vârstele de creştere. G. Allport emite părerea că vârstele adulte se diferenţiază de celelalte perioade
prin unele trăsături specifice cum sunt: conştiinţă de sine largă, relaţii şi raporturi intime, securitate
emoţională fundamentală, preocupare obiectivă, obiectivare de sine, armonie relativă cu propriile
achiziţii din experienţă personală.
Alţi autori descriu stadialitatea prin raportarea individului la tipul fundamental de activitate şi
la formele de integrare-adaptare. Spre exemplu D. Super şi colaboratorii (1970) descriu 5 stadii de
dezvoltare apropiate de tratarea noastră:
1. Copilăria în care domină creşterea ce se extinde până la 19 ani. Integrarea socială se
realizează prin învăţare şi se constituie interesele vocaţionale; 2. Adolescenţa, cuprinsă între 15-25 ani,
este perioada de maturizare biologică, dar şi de identificare de sine şi de adaptare profesională; 3.

39
Tinereţea (24-44 ani) este perioada de maturitate în care fenomenul central constă în integrarea în
profesie; 4. Stadiul menţinerii (44-65 ani) este dominat de integrarea profesională; 5. Vârstele înaintate
de dezangajare profesională.
În cele 8 stadii descrise de E. Erikson, vârstele adulte sunt caracterizate ca implicându-se
profund în viaţa socială ca o compensare a fricii de moarte, dar Douglas Hali descrie vârstele adulte
adoptând criteriul evoluţiei familiei. Aşadar, indiferent de criteriu, ideea de stadialitate preocupă pe toţi
specialiştii ce au tangenţă sau sunt axaţi pe psihologia vârstelor.
Adoptând drept criterii de diferenţiere tipul fundamental de activitate şi tipul de relaţii
implicate ca şi principalele manifestări biopsihice putem desprinde următoarele subperioade ale vârstei
adulte:
1. Subperioada adultă cuprinsă între 35-45 ani, în care domină stabilitatea şi activismul
creator în profesie. Se intensifică perfecţionarea, reciclarea şi se adoptă strategii ale conduitei ce pun în
valoare potenţialul individului. Statutele şi rolurile sociale încep să fie încărcate de responsabilităţi în
care apare aspiraţia spre un loc cît mai ridicat în ierarhia socială. Preocuparea pentru familie, mai ales
cea cu copii, este de asemenea intensă şi duce la o creştere relativă a conţinutului subidentităţii
maritale şi parentale. Totuşi, la începutul subperioadei statistic se înregistrează cele mai multe
desfaceri de căsătorii ca ulterior (după 40 ani) să se revină la echilibru caracterizat prin înţelegere
extinsă şi stabilitate emoţională.
2. Subperioada adultă dintre 45-55 ani se caracterizează printr-o implicare mai mare în
responsabilităţi profesionale şi sociale ceea ce determină o dilatare a subidentităţilor respective, în
acest context, subidentitatea de soţ şi de părinte se vor diminua uşor dat fiind câştigarea în
independenţă a copiilor care au devenit mari. Parcurgerea acestei etape este mai dificilă la femei
datorită substratului biologic-hormonal ce duce la indispoziţii şi anxietăţi. Se instalează o uşoară criză
de inferiorizare determinată de climaterium (menopauză) pe un fond de disconfort fizic ce creează
tensiuni şi frustraţii. Şi la bărbaţi apar forme de melancolie cu dominante depresive. Acestea sunt
legate de o anumită fragilizare nervoasă ca efect al oboselii acumulată în timp, dar mai cu seamă pot fi
raportate la trăirile tensionale şi conflictuale determinate de conştientizarea faptului că unele funcţii,
atât fiziologice cît şi psihologice, intră într-un uşor declin. Un alt fenomen mult mai important priveşte
erodarea succesului general de care persoana se bucura până acum şi o atenţie mai redusă ce i se
acordă de persoanele de sex opus. Amintirile îl răscolesc şi ele deseori pe adultul de această vârstă
ceea ce determină un grad de impresionabilitate relativ mare în relaţie cu evenimentele sau cu
persoanele la care se manifestă anumite asemănări cu cele cunoscute anterior ori trec prin situaţii ce
par a se repeta.
În multe privinţe aceste stări sunt asemănătoare celor prin care trece adolescentul care se află în
pragul unei iubiri nemărturisite sau a uneia neîmplinite din cauză că nu a găsit rezonanţa necesară la
partenerul de sex opus.
3. Subperioada adultă cuprinsă între 55-65 ani se prezintă printr-o relativă diminuare a
forţelor fizice. Evoluţia feminină este şi mai critică la începutul ei şi intr-o anumită măsură devine
dificilă şi pentru bărbaţi. Continuă diminuarea subidentităţii de părinte, dar rămâne activă implicarea
în activităţi social-culturale. Spre sfârşitul etapei scade şi subidentitatea profesională datorită apropierii
sau intrării la pensie. La nivelul familiei se instalează mai multă linişte şi tihnă ca urmare a ieşirii la
pensie, fapt ce duce la modificarea orarului zilei. Apariţia nepoţilor contribuie la cimentarea stărilor de
linişte şi la revenirea în prim plan a unor aspiraţii legate de creşterea şi viitorul acestora. Acest aspect
lărgeşte intimitatea familiei, iar regulile de toleranţă şi intoleranţă se bazează pe o mai mare circulaţie
a afecţiunii. Relaţiile dintre soţi sunt legate de aspectele de securizare şi de nevoia de sprijin din partea
partenerului, mai cu seamă atunci când unul din ei trece prin perioade de crize, stări de disconfort
biologic.
11.2 Transformările şi relaţiile profesionale, sociale, parentale şi maritale
Privită în ansamblu, perioada adultă se remarcă prin subidentităţile profesionale care dau un
anumit sens vieţii şi răspund într-o anumită măsură expectaţiei celorlalţi oameni faţă de el.
Transformările şi relaţiile dintre subidentităţile profesionale, sociale, parentale şi maritale le-am
reprezentat în fig. 11.1 după criteriul dominării uneia din aceste subidentităti.

40
 Figura 11.1

Subidenti-
tate de soţ

Soţ
Subidentitate Subidentitate Social-
profesională social- Profesional cetăţenească
cetăţenească
Părinte
Subidenti-
tate de
părinte

Tinereţe (25-35 ani) Vârsta adultă de stabilitate aproximativ egale – 35-45 ani

Soţ
Soţ

Profe- Social-
sionale cetăţe- Profe- Social-
nească sionale cetăţe-
nească

Părinte
Părinte

A doua vârsta de maturitate (45-55 ani) Maturitatea a treia (55-65 ani)

Aceste dilatări şi contractări ale subidentităţilor sunt legate de condiţiile de viaţă ale persoanei,
dar şi de randament în activitate, de succese şi insuccese şi recompensare, de responsabilitate şi
prestigiu ş. a. Activitatea desfăşurată şi manifestarea comportamentală a fiecărei persoane implică o
anumită dezvoltare psihofiziologică şi generează, în acelaşi timp, trăsături, caracteristici, stimulări ale
planului interior ce duc la un tip specific de evoluţie. Asemenea caracteristici psihofiziologice
semnificative au fost analizate în relaţia cu modul de viaţă şi de activitate a omului. Astfel, Douglas T.
Hali (1976) pune în centrul atenţiei dezvoltarea trebuinţelor pe care le împarte în trebuinţe de serviciu
şi trebuinţe socio-emoţionale. Din prima categorie de trebuinţe fac parte cele ce sunt axate pe
dezvoltarea priceperilor şi perfecţionarea în profesie, dezvoltarea creativităţii şi a abilităţilor, a
dorinţelor de avansare, de a avea rol de consultant, de a efectua şi alte activităţi în afara profesiei etc.
în a doua categorie se pot include cerinţele de înţelegere şi autonomie, dorinţe de competiţie, de a
putea aprecia corect valorile, impunerea statutului de vârstă şi desprinderea de activităţile stresante.
Există situaţii frecvente, mai cu seamă spre sfârşitul etapei adulte, când se adoptă comportamente
compensatorii pentru depăşirea unor momente dificile sau pentru a-şi procura momente de relaxare.
Astfel, apar diverse condiţionări în care unele acte se realizează mai uşor la împrejurările similare
întâlnite în situaţii anterioare sau repetarea anumitor activităţi în corelaţie cu alte persoane ce au mai
făcut parte dintr-un context asemănător. Din aceeaşi categorie fac parte şi aşa numitele tabieturi care
îndeplinesc două condiţii: pe de o parte, satisfac anumite trebuinţe ale individului sau îi creează o
dispoziţie confortantă, iar pe de altă parte, acestea pot fi declanşatoare de activitate mai complexă şi de

41
menţinerea unui tonus ridicat pentru actele în care a fost antrenat individual. Atât condiţionările la
diverse situaţii cît şi tabieturile desfăşurate la anumite ore şi în anumite împrejurări (au şi ele aşadar o
componentă de condiţionare) constituie forme de compensare pe care subiectul şi le elaborează în timp
fiind mai mult sau mai puţin conştient de efectele acestora pentru finalizarea comportamentelor sale.
Asemenea situaţii sunt mai des întâlnite la bărbaţi, dar apariţia lor la femei, deşi mai rară, implică o
extindere largă şi cu un grad de profunzime accentuat. Fenomenele de involuţie înregistrate la unele
persoane adulte sunt raportate mai cu seamă la regresia de la nivelul cortexului şi a creierului mic.
Distrugerea neuronală este determinată de traume, de activităţi stresante, de o oarecare fragilitate
ereditară. Dar, activitatea intelectuală este întreţinută de solicitările permanente, profesionale,
culturale, sociale, de confort, de succese şi satisfacţii. În contextul involuţiei sunt aspecte ce pot fi
semnalate mai cu seamă spre finalul perioadei: îmbătrânirea şi patologizarea. Starea de sănătate fizică
şi psihică este dependentă de vârstă şi de unele îmbolnăviri, începe să crească numărul de zile anuale
de îmbolnăviri datorită unei sensibilităţi ce influenţează întregul organism cu efecte negative asupra
performanţelor fizice şi psihice, încă de la 40 ani se produce o scădere a rezistenţei fizice şi o serie de
modificări ale metabolismului, ale secreţiilor glandelor pituitare şi ale hormonilor sexuali, descreşte
capacitatea funcţională a inimii şi plămânilor. Modificări pot sa apară şi ca urmare a descreşterii
tonusului muscular, a creşterii cantităţii de grăsimi ce schimbă aspectul fizic etc. În plan senzorial are
loc un declin al vederii ce se corectează cu ochelari, scade acuitatea auditivă şi sensibilitatea pelii care
devine mai puţin colorată şi mai uscată.
Aceste schimbări sunt dependente şi de activitatea profesională a omului. Unele capacităţi
senzoriale se perfecţionează sau se menţin prin profesionalizare. Astfel, auzul solicitat în profesii
muzicale, în telefonie, radiofonie, la cei ce lucrează cu motoare este exersat şi antrenat în structuri de
fineţe. Dar există şi profesii cu poluare de zgomote care modifică şi slăbeşte acuitatea auditivă chiar de
la vârstele tinereţii. Şi tactul profesional fiind foarte activ la inginerii constructori, la toţi cei ce fac
evaluări a diferitelor materiale cu ajutorul tactului. Mirosul se perfecţionează în asociere cu gustul sau
văzul la cei ce lucrează în industria chimică, în industria cosmetică, în geologie, la degustătorii de
vinuri şi alimente care presupun discriminări pertinente între diferitele substanţe.
Conştientizarea declinului senzorial şi mai ales a funcţiilor psihice superioare va determina o
reajustare a expectaţiilor şi obiectivelor legate de profesie, de ocuparea unui loc în ierarhia socială, de
statut şi rol. Fenomenul implică o anumită precipitare şi dorinţa de a ocupa cît mai repede locul vizat
în activitate. Atenţia este implicată în toate activităţile cu o creştere a însuşirilor pozitive a acesteia în
prima maturitate, menţinerea lor în a doua maturitate şi o scădere discretă în etapele următoare.
Creşterea capacităţii de atenţie în prima maturitate se datorează intensei solicitări prin activităţile
complexe desfăşurate şi prin motivaţia individului de a obţine performanţe maxime. La această vârstă,
omul învaţă să-şi dozeze efortul şi să-şi autoregleze activitatea organismului. Memoria se
restructurează şi ea sub influenţa profesiunii. Se reţin mai bine incidentele critice, problemele care au
generat succesul şi insuccesul, cele legate de activitatea profesională specifică. Valorificarea mnemică
se bazează pe strategii acumulate în timp şi pe servirea intereselor mai deosebite. Calităţile de supleţe,
volum, fidelitate şi de orientare sunt dependente de structura solicitărilor de viaţă. În cadrul proceselor
memoriei, fixarea şi păstrarea au o longevitate mai mare în timp ce recunoaşterea şi mai cu seamă
reproducerea înregistrează o uşoară scădere după 55 ani. Luând în consideraţie tipurile de memorie se
constată că cea mecanică scade între 40-55 ani şi este mai rezistentă cea logică.
Activitatea psihică superioară implică întregul sistem cu nivelurile senzorio-motor, perceptiv,
verbalo-logic, imagistic etc. ce facilitează reflectări şi simbolizări, generalizări şi coechilibrări,
discriminări şi integrări a modelelor şi seturilor informaţionale ce proiectează personalitatea în
procesul comunicaţiei cu cei din jur. Prin comunicare, omul se modelează, se adaptează şi se
integrează într-un sistem de valori din care transpar aspecte de intercondiţionare a conştiinţei de sine şi
a conştiinţei cu mediul înconjurător. Limbajul mediază legătura dintre gândire şi realitate, modul subtil
de transformare a trăirilor afective, a ideilor, a gândurilor, a exprimării caracteristicilor de
personalitate. Şi din această perspectivă se evidenţiază relaţia dintre comunicare, personalitate şi
comportament care, în ansamblul lui, se constituie şi se dezvoltă pe parcursul întregii vieţi a omului, în

42
relaţia cu lumea, dar sunt dinamizate şi orientate şi prin forţa nucleului energiei psihice - componentă
structurată pe bază înnăscută.
În ansamblu, aprecierea capacităţilor intelectuale ale omului sunt raportate îndeseobi la
evoluţia inteligenţei. Se consideră că în dezvoltarea inteligenţei este implicată o influenţă mai mare
culturală şi socială. Condiţiile de instrucţie şi educaţie influenţează şi ele producţia inteligenţei.
Sistemele educaţionale bazate pe memorie determină rezultate mai slabe la testele de inteligenţă, în
timp ce antrenarea gândirii formate încă din şcoală implică funcţiile inteligenţei. Unii autori consideră
că după 25 ani scad uşor valorile Q. I. şi ele sunt mai evidente după 40 ani. D. Wechsler consideră că
scăderea în valoare este de 0,5 anual, iar Raven şi R. Love vorbesc de scăderi semnificative. Ca
fenomen compensator, cunoştinţele ating maximul la 40-50 ani şi au o stabilitate până la 60 ani.
Creativitatea devine şi ea activă în această perioadă. Dar nu în toate cazurile se poate înregistra o
corelaţie directă între scăderea valorilor Q. I. şi vârstă, pe de o parte, între inteligenţă şi creativitate, pe
de altă parte. Se cunosc cazuri de oameni creativi şi la vârstele mai înaintate ca şi situaţii când se obţin
performanţe ridicate la inteligenţă, dar nu se manifestă o creativitate deosebită în activitate.
Determinarea socială a dezvoltării psihice prin îndeplinirea unor roluri şi statute sociale are şi
ea o importanţă deosebită, în acest context, perfecţionarea, specializarea şi mutaţiile în planul
profesiunilor impun o învăţare permanentă a omului. Revoluţia tehnico-ştiinţifică, modernizarea
economică şi social-culturală creează restructurări profunde în domeniul profesiunilor, o perimare
profesională rapidă, însoţită de cerinţe de adaptare prin reciclare, învăţări rapide, reprofilări şi achiziţii
de abilităţi tot mai înalte, învăţarea permanentă ce se impune din ce în ce mai mult presupune
adoptarea unei concepţii unitare de pregătire în plan tehnic, economic, psihologic, sociologic şi în
ştiinţele de conducere, în organizarea întregului macrosistem de la nivelul ţării. Din această
perspectivă, programele şcolare şi universitare au în vedere ajustări şi adaptări la cerinţele din cultura
mondială la care se adaugă specializări, perfecţionări intensive prin forme organizate naţional sau
internaţional. Aceste preparaţii sunt organizate atât prin forme statale cît şi prin organizaţii
neguvernamentale sau private.
În cazul adulţilor învăţarea permanentă atenuează inegalităţile existente în pregătire,
prelungeşte durata participării la viaţa social-profesională prin îmbogăţirea de cunoştinţe şi adaptarea
la schimbări, optimizează condiţiile de participare la progresul ştiinţei, tehnicii şi culturii. Prin această
pregătire şi specializare creşte rolul profesional şi se conştientizează subidentitatea profesională
dilatându-se zonele sinelui. Imaginea sinelui se reflectă în sfera obiectivelor ocupaţionale, iar trăirea
succesului amplifică tensiunea legată de angajarea profesională. Dar şi insuccesul provoacă o trăire
tensionată ce se raportează la fenomenul perimării profesionale. Învăţarea permanentă antrenează toate
funcţiile psihice începând cu cele ale nivelurilor sensorio-motorii şi psihomotorii, dar şi nivelurile
intelectuale, a celor sociale (morale şi culturale) şi mai ales a celor afective şi estetice. Ca urmare, se
urmăreşte o reducere a distanţelor social-economice dintre generaţii determinate de perimarea
cunoştinţelor care se apreciază că ar trebui înnoite aproximativ tot la fiecare 10-15 ani. Dar contează
vârsta omului, perioada în care a fost instruit, calitatea şi cantitatea instruirii, rapiditatea progresului
tehnico-ştiinţific ce presupune transformări practice şi teoretice într-un timp dat etc.
În procesul învăţării randamentul adultului este diferit de cel al copilului sau tânărului. Studiile
de psihologie au pus în evidenţă o scădere lentă a vitezei şi randamentului învăţării după 30 ani şi un
relativ platou până la 45-50 ani. Scăderea, de aproximativ de un procent, este compensată prin
orientarea mai bună în sarcină, capacitatea de selectare a materialului, experienţă mai bogată etc.
Dificultăţile se datoresc stresului şi anxietăţii în faţa competiţiei, menţinerea unor stereotipii, a
motivaţiei mai reduse şi existenţa unor interese axate pe activitatea directă în care lucrează, de lipsa de
timp prin angajarea socială şi familială, de responsabilităţi complexe cu care se confruntă ş.a.
Personalitatea adultului evoluează sub influenţa preocupărilor sociale, culturale, extraprofesionale şi
extrafamiliale şi de loisiruri, care creează resurse importante de echilibrare şi de exprimare. Alături de
preocupările social-profesionale, convieţuirea în familie, dobândirea unui fel de stil comun (aerul de
familie), care se exprimă ca o similitudine discretă în comportamentul general de relaţionare imprimă
forme comportamentale specifice.

43
 Tema 12. Perioada bătrâneţii

12.1 Regresia biologică

Perioada de bătrâneţe aduce cu sine numeroase schimbări importante în modul în care individul
se percepe pe sine şi lumea din jur, respectiv au loc schimbări în viaţa profesională, în relaţiile cu
familia şi prietenii. Unele din aceste schimbări au loc într-o perioada specifică de timp şi necesită o
adaptare imediată.
În contemporaneitate, indivizii aflaţi în perioada de trecere spre bătrâneţe sunt, în general,
într-o stare psiho-afectivă mai bună, într-o condiţie de sănătate superioară şi cu o siguranţă financiară
mai buna decât generaţiile anterioare. Ei tind să semene mai mult cu adulţii de vârstă mijlocie decât cu
cei bătrâni. De exemplu, majoritatea indivizilor între 65 şi 75 de ani sunt într-o condiţie de sănătate
asemănătoare celor de vârstă mijlocie; cu toate că unele abilităţi sunt afectate evident, totuşi sunt
capabili de o bună funcţionare.
Îmbătrânirea este un proces biologic complex, determina genetic şi modulat de mediu.
Îmbătrânirea este un proces ce implică schimbări graduale şi spontane, conducând spre maturare prin
vârstele copilăriei şi pubertăţii, până în perioada de adult tânăr, după care are loc un declin până la
vârsta adultă mijlocie şi marea bătrâneţe. Îmbătrânirea este greu de definit altfel decât pe baze
operaţionale sau în baza continuumului cronologic (vârsta individului). Dar vârsta nu spune nimic
despre bazele sistemice sau genetice ale îmbătrânirii. Se acceptă îndeobşte că sistemul endocrin este în
mare măsură responsabil de procesul de îmbătrânire, fiind cel care reglează depozitele de grăsime,
masa musculară şi rezistenţa, masa osoasă, metabolismul, greutatea corporală şi starea de bine psiho-
afectivă. Unele manifestări ale procesului de îmbătrânire sunt legate de efectele declinului hormonal.
Scade producţia de estrogen la femei (menopauza) şi cea de testosteron (andropauza) la bărbaţi
(Journal of the American Medical Association, January 22, 1992). În ansamblu, se produc o serie de
modificări biochimice (hormonale), trofice, de consistenţă şi funcţionale, ale structurilor biologice ale
organismului. De asemenea, datorită antrenării sociale şi active mai reduse, se produc restructurări ale
caracteristicilor personalităţii şi o modificare de stare a diferitelor funcţii psihice, a conştiinţei şi
dinamicii vieţii interioare.
Ca urmare a modificărilor hormonale, scade energia instinctelor (scăderea libidoului) şi a
eficienţei adaptării, după ce în finalul fazelor adulte a avut loc anularea capacităţii de procreare,
îmbătrânirea fiziologică, spre deosebire de îmbătrânirea patologică, se realizează fără semne prea
evidente, dat fiind faptul că organismul antrenează rezervele compensatorii şi parcurge forme de
echilibre proprii extrem de complexe (Ursula Şchiopu, Verza, 1997).
Una din teoriile biologice cele mai cunoscute asupra îmbătrânirii se referă la faptul că celulele
normale pot creşte doar într-un număr fix de diviziuni înainte ca acestea să-şi încheie ciclul de viaţă,
proces numit senescenţă. Ideea aceasta conduce la concluzia că îmbătrânirea celulelor are un rol
important în procesul general de îmbătrânire. Harry Rubin, profesor la catedra de biologie Berkeley
(University of California), în concluzia cercetărilor despre mecanismele îmbătrânirii şi dezvoltarea
umană arată că nu există probe reale relative la limitarea intrinsecă a numărului de divizări ale
celulelor, ci există o îmbătrânire progresivă a acestora, care stimulează efectul îmbătrânirii generale,
care induce o pierdere treptată a funcţiilor diferenţiate ale celulelor şi a ratei lor de creştere. Acest stres
(de exemplu, reducerea funcţiilor biochimice), ce acţionează asupra celulelor, reduce capacitatea lor de
multiplicare (Rubin, 1997). Senescenţă, conform Merck Manual of Geriatrics (1999), este procesul
prin care capacitatea de diviziune a celulelor, capacitatea lor de dezvoltare şi funcţionare s-a pierdut
de-a lungul procesului de îmbătrânire, ducând până la incompatibilitatea cu viaţa: procesul de
senescenţă se încheie cu moartea. În consecinţă, putem spune că îmbătrânirea conţine componente
pozitive ale dezvoltării şi negative ale declinului, dar senescenţă se referă strict la procesul
degenerativ; de exemplu, problemele de memorie ce apar cu vârsta sunt considerate aparţinând
senescenţei.
Ca urmare a îmbătrânirii celulelor şi ţesuturilor, se manifestă în exterior o serie de
caracteristici, dintre care cea mai evidentă este modificarea aspectului general al pelii, care îşi pierde
elasticitatea, devine mai subţire, mai uscată, mai palidă. Această modificare este mai evidentă la

44
nivelul feţei şi mâinilor (părţi descoperite ale corpului). Există însă o evidentă pierdere a elasticităţii
pielii şi a ţesuturilor şi în alte părţi ale corpului, spre exemplu, pliurile de sub braţ sau de sub pântec.
Acestea, ca şi ridurile feţei, se mai datorează şi faptului ca în faza adultă timpurie şi medie există o
creştere în greutate datorită depozitelor de grăsime, printre altele şi subcutanat (Ursula Şchiopu, Verza,
1997, p. 349). Depozitele de grăsime ce apar în perioada adultă, precum şi creşterea nivelului de
insulina sunt benefice pentru perioada bătrâneţii când puterea de nutriţie a organismului scade.
O altă teorie despre îmbătrânire este cea a căderii celei mai slabe legături, respectiv nu toate
sistemele organismului sunt la fel de puternice, dintre cele mai slabe făcând parte sistemul
neuroendocrin şi cel imunitar, astfel încât decăderea din funcţionarea corespunzătoare a unui sistem
antrenează întreg organismul. Erorile de funcţionare produse de sistemul neuroendocrin sunt
responsabile de disfuncţiile la nivel homeostatic, de pierderea capacităţii de reproducere şi de
dereglările metabolice care apar cu vârsta.
Se declanşează procesul de încărunţire (acromotrihie), începe pierderea sau rărirea părului mai
ales în zona boltei craniului. Părul grizonat poate apărea şi înainte de 40 de ani, dar devine evident
spre vârsta de 50 de ani, mai ales la tâmple şi în zona occipitală.
Îmbătrânirea musculară şi a scheletului este pronunţată şi măsurabilă după 50 de ani, ea fiind
una din cauzele altor schimbări în totalitatea organismului. Corpul în întregime trece printr-un proces
de scădere a procentului apei din organism. Acesta este unul din cele mai importante efecte ale
îmbătrânirii. Scăderea apei din organism este drastică, de la 80% cât deţine ea în perioadele de tinereţe
la 60% - perioada bătrâneţii. Consecinţele imediate sunt legate de pierderi ale masei musculare,
aceasta având un conţinut ridicat de apă. Pierderea cantitativă a fluidelor din corp face, de exemplu, ca
medicamentele ce se dizolvă în organism să capete o concentraţie mai mare. Scăderea apei la nivelul
ţesuturilor este probabil responsabilă şi de schimbările metabolice şi se corelează cu decăderea şi a
altor sisteme organice.
Mişcările devin treptat mai greoaie, mai lipsite de supleţe. Scăderea elasticităţii mişcărilor şi a
capacităţii de efort fizic este determinată de diminuarea mobilităţii articulaţiilor, de atrofierea lor, dar
şi de scăderea masei musculare.
Forţa musculară şi densitatea oaselor scad după 40 de ani, densitatea oaselor atinge un nivel de
maxim în jurul vârstei de 25 până la 30 de ani, după care apare o descreştere cu un procent de 1% pe
an. Forţa musculară scade şi ea după vârsta de 25 de ani, cu o rată de 10% de la 25 până la 50 de ani.
De-a lungul vieţii, un individ poate pierde până la 40% din masa musculară şi capacitatea funcţională a
sistemului muscular, care implică scăderea nivelului energetic al persoanelor în vârstă. Metabolismul
calciului este, de asemenea, afectat şi, în consecinţă, au loc decalcifieri care determină modificări de
ţinută, postură, pierderea danturii.
După 55 de ani, la nivelul inimii are loc o incidenţă mai mare a infarctului miocardic şi, într-o
măsură apropiată, lezarea arterelor coronariene (care hrănesc inima), în perioadele adulte, bătăile
inimii sunt de 72 pe minut, cu creştere la efort, excitare, teamă, dar după 55 de ani, bătăile inimii devin
mai slabe şi neregulate (Ursula Şchiopu, Verza, 1997). Aparatul respirator funcţionează mai slab, în
principal sunt afectaţi plămânii datorită scăderii apei din organism şi datorită pierderii elasticităţii
ţesuturilor. Respiraţia este mai superficială, oxigenarea întregului organism este diminuată şi apar des
îmbolnăviri care se pot repede agrava.
Scade durata generală a somnului, cu deosebire a celui paradoxal, care favorizează stocarea de
informaţii şi, în genere, învăţarea. Apar din ce în ce mai des insomniile. Pe parcursul zilei, se simte din
când în când o anume stare de oboseală, care-i face pe bătrâni să simtă nevoia repaosului (Ursula
Şchiopu, Verza, 1997). Deprecierea analizatorilor conduce la o prelucrare deficitară a informaţiei,
respectiv vederea devine mai slabă, scade capacitatea de a diferenţia obiectele mai mici, scade
sensibilitatea de diferenţiere a culorilor. Scăderea auzului este o altă caracteristică des întâlnită la
vârsta a treia. Diminuările de auz şi de vedere pot fi compensate cu proteze auditive şi ochelari. O dată
cu vârsta scade sensibilitatea la durere şi capacitatea de diferenţiere gustativă.
Spitalizarea şi solicitarea de îngrijire medicală sunt din ce în ce mai frecvente după 65 de ani.

45
 12.2 Probleme de natură psiho-afectivă şi comportamentală
Perioada bătrâneţii este şi cea în care creşte numărul neuronilor care ies din funcţie, iar
greutatea creierului scade şi, ca urmare, scade şi mobilitatea proceselor de excitaţie şi inhibiţie şi creşte
latenţa emiterii de răspunsuri la excitanţi complecşi. În declinul funcţiilor psihice un rol major îl joacă
diminuarea funcţionalităţii SNC, începând cu scleroza celulelor din receptori. Degradarea sistemului
nervos este legată şi de reducerea capacităţii organismului de a satisface cerinţele de irigare, oxigenare
şi alimentare a creierului.
Modificările intelectuale sunt mai puţin accentuate decât schimbările fizice sau senzoriale.
Descreşte funcţionalitatea intelectuală mai ales după 70 de ani şi ca urmare a modificărilor structurale
ale sistemului nervos. Se diminuează memoria de scurtă durată, iar memoria de lungă durată se
păstrează mai bine. Scade interesul pentru activităţi noi, cât şi cel pentru activităţile obişnuite; are loc
diminuarea capacităţii de concentrare a atenţiei şi sunt afectate, mai ales, activităţile intelectuale care
cer viteză de reacţie.
Schimbările de natură fiziologică au un impact real asupra stării şi sănătăţii psihice. Pe de o
parte, fragilizarea biologică aduce cu sine sentimentul de incapacitate, ceea ce produce schimbări
majore în imaginea de sine a persoanelor vârstnice, iar pe de altă parte, îmbătrânirea sistemului
neurohormonal produce alte schimbări ale manierei de reacţie la mediul familial şi social, apar noi
scheme de adaptare şi noi maniere de rezolvare a problemelor.
Pe scala evenimentelor celor mai stresante, pierderea partenerului de viaţă are un scor foarte
ridicat, indiferent de vârsta persoanei care traversează această situaţie. Cu cât persoana este mai în
vârstă însă, adaptarea la noua situaţie de viaţă este mai dificilă şi cu atât pare să fie mai dureroasă şi
mai plină de consecinţe pentru starea psiho-fizică a individului. Problema cu care se confruntă
partenerul rămas în viaţă este singurătatea, chiar dacă acesta are suportul şi compania familiei şi
prietenilor. Soţul rămas singur pierde o sursa primară de suport material, de ajutor în activităţile
zilnice, companie şi, de asemenea, pierde şi un partener sexual. În timp ce majoritatea indivizilor se
adaptează pierderii partenerului după perioadă de durere, un număr semnificativ de persoane
experimentează o depresie de lungă durată. Această depresie rezultă nu doar din pierderea
partenerului, ci şi datorită altor pierderi ce sunt frecvente în perioada bătrâneţii, în anii bătrâneţii,
depresia apare din episoade scurte de tristeţe. Melancolia sau pierderea bruscă a energiei poate evolua
spre o serioasă şi îndelungată condiţie depresivă. Caracteristicile acestei depresii include o durere
continuă, lipsa de interes, lipsa de speranţă, reducerea încrederii în sine, o evaluare deformată a
prezentului şi viitorului. Persoanele vârstnice depresive se confruntă deseori cu dificultatea în a lua
decizii şi devin mai încete în gândire, modul de a vorbi şi în mişcări. Unii indivizi totuşi trăiesc un
nivel înalt de activitate, găsind că este foarte dificil să se mai odihnească sau să rămână tăcuţi.
Simptoamele psihice ale depresiei ar putea include pierderea apetitului, pierderea în greutate,
oboseală severă, lipsa de somn, constipaţia sau diareea. Cresc tensiunea şi anxietatea care poate
contribui la construirea unor stări de agitaţie. Unii indivizi pot traversa anumite probleme psihice,
deoarece refuză tristeţea sau deprimarea. Depresia severă este deseori acompaniată de gânduri de
suicid. Suicidul poate apărea în anii bătrâneţii ca urmare a evenimentelor stresante, cum ar fi
pensionarea, văduvia, bolile sau sentimentul eşecurilor anterioare (Shulman şi Berman, 1988).
Depresia nu caracterizează îmbătrânirea. Familia şi prietenii unui vârstnic depresiv este bine să
apeleze la ajutor de specialitate. Unii vârstnici devin suspicioşi asupra persoanelor şi evenimentelor ce
se petrec în jurul lor. Ei ar putea dezvolta explicaţii false sau ireale asupra lucrurilor care se întâmplă
cu ei. Pierderea încrederii în ceilalţi este într-un fel mai frecventă la persoanele care au dificultăţi
privind auzul, au vederea mai scăzută şi se confruntă cu pierderi severe de memorie. Acestea se pot
întâmpla datorită faptului că ei nu mai au încredere în propriile lor simţuri sau gânduri, astfel încât ei
găsesc că este foarte dificil să aibă încredere în ceilalţi.
Perioada bătrâneţii, aducând cu sine numeroase probleme de sănătate, centrează adultul în
vârstă pe propriul corp şi disfuncţiile asociate îmbătrânirii. Ei au o listă lungă de plângeri privind
sănătatea. Această reacţie este foarte frecventă, dar preocuparea excesivă privind sănătatea conduce la
instalarea reacţiilor ipohondrice.

46
 Bătrâneţea este perioada în care memoria este real şi sever afectată. Procesul îmbătrânirii
include transformări fiziologice, biochimice şi comportamentale, declinul psihic fiind condiţionat de o
serie le factori de natură subiectivă, de natură fiziologică, precum şi de condiţiile de mediu, de
moştenirea genetică şi de rezistenţa SNC.
Îmbătrânirea se desfăşoară gradual şi diferă de la o persoană la alta.

12.3 Stadiile perioadei de bătrâneţe

Stadiile perioadei de bătrâneţe pot fi: de trecere spre bătrâneţe 65/75 ani, bătrâneţea medie
75/85 ani, marea bătrâneţe după 85 ani (Ursula Şchiopu, Verza, 1997). În literatura de specialitate
americană, sunt enumerate două mari stadii: perioada bătrâneţii timpurii (de la 65 la 75 de ani) şi
bătrâneţea târzie după 75 de ani. Perioada de trecere este cea în care are loc retragerea oficială din
viaţa activă şi, ca urmare, are loc micşorarea subidentităţii profesionale. Rămâne esenţială
subidentitatea maritală, iar în expansiune se află subidentitatea parentală datorită apariţiei nepoţilor, în
perioada bătrâneţii propriu-zise, are loc contractarea subidentităţii parentale, subidentitatea socială
rămâne restrânsă ca urmare a reducerii mobilităţii şi creşte frecvenţa mortalităţii.
Longevitatea sau marea bătrâneţe este caracterizată de restructurări ale personalităţii şi o
modificare de stare a diferitelor funcţii psihice, a conştiinţei şi dinamicii vieţii interioare, în funcţie de
gradul de participare la viaţa socială, se poate stabili şi o „vârstă socială" sau biosocială, ce înglobează
sintetic caracteristicile vârstelor biologice, psihologice şi sociale (Ursula Şchiopu, Verza, 1997).

12.4 Problematica retragerii din viaţa activă

Pensionarea este încheierea perioadei oficiale de muncă şi un moment major în viaţa tuturor
indivizilor. Aceasta este văzută de cei mai mulţi autori drept o perioadă de ajustări cruciale. Pentru cei
mai mulţi adulţi aflaţi la vârsta pensionării, profesia era cea care oferea cele mai multe ancore pentru
existenţă şi cele mai multe scopuri pentru viaţă. Viaţa individului pentru decade întregi era organizată
în funcţie de orarul de lucru. Retragerea din viaţa activă este momentul în care adulţii se văd
confruntaţi cu problema organizării personale şi independente a programului.
Este mult mai uşor pentru aceia care au obişnuinţa activităţilor comunitare sau a activităţilor de
timp liber, dar pentru acei care nu au dezvoltat interese în afara profesiunii, pensionarea poate fi
întâmpinată cu mare dificultate. De asemenea, pentru femeile care au fost casnice poate fi dificilă
retragerea din activitate a soţului, căci el se va afla acasă, adică în „spaţiul de lucru" al femeii, şi
aceasta necesită, de asemenea, unele adaptări. O altă problemă a pensionării este dificultatea legată de
micşorarea venitului, cu implicaţii asupra planurilor de viaţă, a organizării de zi cu zi a activităţilor.

12.5 Noi roluri în familie

Copiii adulţi ai persoanelor în vârstă continuă în linii mari relaţiile stabilite până în această
perioadă în aproape aceeaşi manieră ca în anii precedenţi. Problemele pot să înceapă atunci când
bătrânii experimentează primele serioase limitări fizice. Foarte ades copiii persoanelor în vârstă, în
intenţia lor de a fi de ajutor şi de a purta de grijă părinţilor bătrâni, încearcă să ia decizii în locul
părinţilor lor, când în fapt bătrânii sunt foarte capabili încă să decidă pentru ei înşişi. Această problemă
se accentuează din ce în ce mai mult pe parcursul anilor bătrâneţii.
Apariţia nepoţilor este o altă mare schimbare în configuraţia familiei pentru persoanele
vârstnice. Foarte mulţi bunici aveau în îngrijire nepoţi. Fenomenul tinde să fie unul în creştere, căci, în
1970, numărul de copii crescuţi de bunici depăşea cu puţin 2 milioane, pe când în 1997 el atingea
aproape 4 milioane. Rolul bunicilor în creşterea nepoţilor a fost întotdeauna extins şi tinde să se
menţină la fel. Creşte, de asemenea, şi perioada pentru care bunicii sunt învestiţi cu acest rol. Conform
aceloraşi statistici, bunicii care au în îngrijire nepoţi au mai puţin de 65 de ani, jumătate din bunici au
vârste cuprinse între 50 şi 64 de ani şi doar 19 % au peste 65 de ani. Statisticile prezintă motivele
pentru care bunicii americani au în îngrijire nepoţi. Menţionăm unele dintre acestea: moartea
părinţilor, şomajul acestora, abuzul de droguri sau medicamente, copii născuţi de mame adolescente,
violenţa familială, SIDA. În ţara noastră principalul motiv pare să fie situaţia economică şi
predominanţa familiilor în care ambii părinţi sunt angajaţi.

47
 Dacă până acum problema apariţiei nepoţilor era discutată la vârsta adultă mijlocie, datorită
creşterii vârstei mamei la primul copil (în România, vârsta medie la prima naştere a crescut,
comparativ cu anul 1998, cu 1,8 ani, fiind în 1999 de 25,3 ani), vârsta la care adulţii devin bunici tinde
să crească şi ea.
Bunicii care au în îngrijire nepoţi fac faţă unei multitudini de provocări pe toate palierele
propriei vieţi atunci când îşi asumă acest rol. Ei sunt expuşi la probleme de natură psihologică şi
emoţională. Bunicii care au în grijă nepoţi tind să neglijeze problemele lor psihice şi de sănătate,
deoarece ei acordă prioritate nevoilor nepoţilor lor. Autorii vorbesc chiar de stiluri de interacţiune
bunici-nepoţi; Neugarten and Weinstein identifică cinci maniere de interacţiune: formal, căutător de
distracţie, substitut parental, rezervor de înţelepciune şi bunicul distant; Weibel-Orlando au identificat,
de asemenea, 5 stiluri de interacţiune: distant, ritual, fictiv, de supraveghere şi de conservare a culturii.
Majoritatea autorilor acceptă ideea conform căreia bunicii au un rol important în creşterea, îngrijirea şi
educaţia nepoţilor, fie că aceştia sunt sau nu în îngrijirea lor. Bunicii îşi influenţează nepoţii atât direct,
cât şi indirect. Influenţele directe sunt cele faţă în faţă, iar influenţele indirecte sunt cele printr-o terţă
parte a interacţiunii. Alte surse acordă bunicilor roluri similare ca acelea amintite, cu mici diferenţe:
tampon în reducerea stresului în interacţiunea cu familia, cei care stau de pază, cei care arbitrează şi
participă la verdict asupra situaţiilor, cei care păstrează tradiţiile familiei, cei care acordă suport fie
emoţional fie material (Sanders & Trygstad, 1989). Un sondaj american arată care sunt interacţiunile
predominante între bunici şi nepoţii lor: jocuri şi glume, banii de buzunar, discuţii asupra momentului
când nepoţii vor creşte mari, sfaturi, discuţii legate de problemele întâmpinate de nepoţi, activităţi
legate de religie, disciplină, activităţi de învăţare mai ales a unor jocuri sau dezvoltarea unor
deprinderi, privitul împreună la televizor, discuţii asupra divergenţelor pe care nepoţii le au cu părinţii.
Toate acestea arată că legătura intergeneraţională reflectă o înaltă valoare a gradului de coeziune
familială.

12.6 Marea bătrâneţe - longevitatea

Trecerea individului de la anii de început ai bătrâneţii spre marea bătrâneţe este de obicei
graduală şi are mai mult în comun cu starea emoţională decât cu vârsta propriu-zisă. De exemplu, un
individ care rămâne sănătos şi activ, continuă să ia parte la activităţile comunitare sau sociale, poate
părea mai degrabă la începutul anilor bătrâneţii decât la finalul lor, chiar dacă, să spunem, persoana are
în jurul a 80 de ani, în jurul vârstei de 75 de ani, dar mai ales după 85, prevalenţa problemelor de
sănătate creşte foarte mult. Chiar şi aşa sunt destul de mulţi bătrâni care la 80-90 de ani se pot
descurca şi trăi independent cu foarte puţin ajutor din partea familiilor lor. Indiferent care ar fi cauzele,
populaţia vârstnică este în creştere aproape peste tot în lume. Privitor la creşterea populaţiei vârstnice,
un studiu de teren realizat de Duke University a constatat că procentul de persoane în vârstă în
America cu o sănătate bună este în creştere faţă de procentul celor cu probleme de sănătate. Aceasta
este o constatare care sprijină ideea creşterii procentului populaţiei vârstnice. Predicţiile din 1997 ale
US Centers for Disease Control and Prevention, privitoare la durata medie a vieţii americanilor, era de
76,1 în 1996. În România, populaţia vârstnică este, de asemenea, în creştere. Institutul Naţional de
Statistică, în „Comunicat de presă" nr. 38 /2000, arată că: „structura pe vârstă a populaţiei României
reflecta un proces lent, dar continuu, de îmbătrânire demografică, determinat în principal de scăderea
natalităţii, care a dus la reducerea absolută şi relativă a populaţiei tinere şi la creşterea relativă a
populaţiei vârstnice. Efectele procesului de îmbătrânire demografică asupra desfăşurării vieţii
economice şi sociale şi asupra evoluţiilor demografice viitoare vor fi simţite după anul 2005, când în
populaţia în vârstă aptă de muncă vor intra generaţiile reduse numeric, născute după 1989. La fel ca
şi majoritatea ţărilor europene, România se confruntă deja cu consecinţele economice şi sociale
complexe ale unei populaţii aflate într-un proces lent, dar continuu, de îmbătrânire demografică, în
mai puţin de două decenii, fiecare al 5-lea locuitor al României va intra în categoria „vârstnicilor".
Populaţia „vârstei a treia" (4,2 milioane), în continuă creştere numerică, este o categorie socială
vulnerabilă, cu probleme specifice faţă de celelalte segmente sociale. Asigurarea necesităţilor
populaţiei vârstnice pentru un trai decent trebuie să acopere o gamă largă de preocupări, nu numai în
plan economic, dar şi social şi psiho-social".

48
 Din altă perspectivă, longevitatea continuă să suscite un maxim interes. În anii '70, presa
mediatiza ştiri despre oameni care trăiesc până la vârste extrem de înaintate, în Vilcambamba
(Ecuador) sau în Republica Azerbaijan. În 1973, autorităţile sovietice au raportat moartea
azerbaijanului Shirali Mislimov, care s-a presupus că ar fi trăit până la vârsta de 168 de ani. În ţara sa
se raporta un procent de 63 de persoane longevive /100.000 de locuitori, comparat cu 3 persoane
longevive / l00.000 de locuitori în SUA, pentru aceeaşi perioadă.

12.7 Atitudinea în faţa morţii

Percepţia asupra morţii diferă în funcţie de vârstă, de la ignorarea ei în copilărie până la o
familiarizare, dacă nu acceptare, în perioada bătrâneţii târzii. Moartea este considerată etapa terminală
a vieţii. Referindu-ne la moarte, mai ades subînţelegem moartea fiziologică, dar literatura de
specialitate vorbeşte atât de moartea fiziologică, cât şi de cea psihologică, precum şi de moartea
socială. Moartea fiziologică este un proces desfăşurat în etape (Ionescu, 1975, p. 304). Ea decurge în
mod treptat, avansând pe anumite linii, ezitând în cuprinderea unor organe sau restrângându-se din faţa
unor aparate sau sisteme prin reversibilitatea funcţiilor. Mijloacele moderne de investigaţie
psihofiziologică, posibilităţile actuale de reanimare au demonstrat nu numai reversibilitatea unor
funcţii a căror activitate părea de mult încetată, dar au pus sub semnul întrebării însăşi criteriile
considerate până acum obiective de constatare şi definitivare a morţii. Astfel, clasicele semne de
obiectivare a morţii valabile până nu de mult (absenţa pulsului, lipsa de aburire a oglinzii aşezate în
faţa gurii, absenţa reacţiei la un stimul termic violent, resorbţia eterului injectat subcutanat etc.) au
intrat astăzi în istoria medicinii (Ionescu, 1975, p. 304). Se poate vorbi despre moartea fiziologică ca
despre un proces în care patologia se interferează cu tanatologia şi deci trebuie stabilit nu momentul
morţii, ci momentul de la care viaţa nu mai poate fi reversibilă. Deci, funcţiile unor organe pot
continua încă. În procesualitatea instalării morţii trebuie subliniat caracterul inegal al avansării ei
(Ionescu, 1975, p. 309). Moartea psihologică este strâns legată de moartea fiziologică. Moartea
fiziologică a fost considerată ca fiind instalată ireversibil (conferinţa de la Geneva, 1968) o dată cu
absenţa activităţii bioelectrice cerebrale. Cercetări ulterioare au arătat că moartea este un proces în care
elemente antagonice cuceresc poziţii variate, menţinându-şi frontierele; astfel că dispariţia undelor
cerebrale poate fi apreciată şi ca un repaus temporar sau ca o inhibiţie temporară consecutivă atingerii
unor dinamisme încă incomplet elucidate. Instanţele neuronale asemănătoare celor care determină
reluarea automatismului cardiac pot interveni şi aici în reluarea ritmurilor bioelectrice (Ionescu, 1975,
p. 308). Stabilirea momentului morţii fiziologice este importantă pentru prelevarea de organe,
realizarea grefelor şi chirurgia transplantelor. Moartea psihologică se exprimă prin disoluţia
comportamentului, a conştiinţei de sine (identităţii) şi a relaţiilor cu cei din jur. Acest aspect este
extrem de complex şi împreună cu deteriorarea marilor funcţiuni vitale se integrează în fenomenul de
comă (agonie) (Ursula Şchiopu, Verza, 1997). Coma este caracterizată prin disoluţia bruscă sau
progresivă a conştiinţei şi a funcţiilor de relaţie şi prin conservarea (uneori relativă) a funcţiilor
vegetative. Ea constituie gradul cel mai profund al destructurării conştiinţei (starea comatoasă)
(Neveanu, 1978). Manifestările psihopatologice şi în special deteriorările afectivo-cognitive
consecutive suprimării îndelungate a conştiinţei prin comă prelungită sunt, de cele mai multe ori,
proporţionale cu durata acesteia.
Din perspectivă psihanalitică, moartea este una dintre componentele fundamentale ale
psihicului uman, Freud introducând conceptul de pulsiune de moarte. Pulsiunea este considerată ca un
concept de limită între somatic şi psihic, este considerată un principiu fundamental în reglarea
organismului. În acelaşi timp, trebuie considerat, spun psihanaliştii, permanentul conflict dintre
pulsiunile vieţii şi cele ale morţii, cele defensive şi cele refulate. Pulsiunile sunt împărţite în pulsiuni
ale vieţii (Eros), în care sunt incluse pulsiunile sexuale, de stăpânire şi cele de autoconservare, de care
ţin şi pulsiunile eului, iar în pulsiunile morţii (Thanatos), pulsiunile agresiunii, ale distrugerii şi
autodistrugerii (Neveanu, 1978). Pulsiunile de moarte tind la reducerea completă a
tensiunilor, adică la readucerea fiinţei vii la starea anorganică, îndreptate mai întâi spre interior şi
tinzând la autodistrugere, pulsiunile de moarte sunt secundar dirijate spre exterior, manifestându-se
sub forma pulsiunilor agresive sau de distrugere. Perspectiva cea mai cunoscută asupra atitudinii

49
indivizilor în faţa morţii este cea propusă de E. Kubler-Ross (1969). Lucrarea On Death and Dying,
trecând peste tabuurile profesionale de la acea vreme, îşi propune să abordeze temerile cele mai
profunde ale pacienţilor în stadiul terminal. Autoarea identifică cinci stadii ale confruntării cu ideea
morţii, şi anume: negarea şi izolarea, furia, târguiala, depresia şi acceptarea. Stadiul negării descrie
imposibilitatea individului de a face faţă ideii morţii. Starea este aceea în care se contestă rezultatele
medicale sau se refac, sunt încercate tratamente experimentale sau alternative. Este momentul în care
individul prin încercările de a contesta diagnosticul, pe de o parte, aşteaptă un răspuns favorabil, pe de
altă parte, se acomodează treptat cu ideea. Izolarea este caracteristica stării în care individul, faţă în
faţă cu ideea morţii, este incapabil de relaţii, căci ele ar presupune o atitudine faţă de moarte, atitudine
pe care el nu o are încă constituită. Revolta în faţa morţii este cea care adună resursele energetice şi le
direcţionează către dorinţa de viaţă. Un individ în stadiul revoltei este încă profund ataşat de viaţă, el
nu este pregătit să renunţe la beneficiile ei. Târguiala este stadiul în care individul încearcă o
negociere existenţială pentru a obţine vindecarea sau prelungirea vieţii. Depresia este starea ce se
instalează în urma epuizării soluţiilor şi acţiunilor. În momentul în care nu mai sunt opţiuni, depresia
poate invada individul care încetează să mai lupte şi se lasă cuprins de disperare. Acceptarea este faza
în care individul, deşi ştie că nu mai este ceva anume de făcut pentru a împiedica moartea, se poate
bucura de momentele de viaţă pe care încă le trăieşte.
Erikson arată că întreaga perioadă de bătrâneţe este caracterizată de criza generată de
pendularea între integritate şi disperare în confruntarea cu ideea morţii. Această ultimă criză poate fi
surmontată în funcţie de capacitatea individului de a face faţă ideii de a nu mai fi, de a muri.
Confruntarea cu ideea morţii este dificilă nu numai pentru persoanele care sunt în perioada
bătrâneţii sau care au o maladie incurabilă, problema morţii este dificilă mai ales pentru cei ce rămân
în urma persoanei decedate. Moartea, ca fapt social, confruntă indivizii de toate vârstele cu existenţa ei
implacabilă, în toate comunităţile, moartea unuia dintre membri este un eveniment care solicită
recunoaştere socială. Majoritatea comunităţilor percep moartea ca pe un eveniment nefast, ce este
înconjurat de numeroase tabuuri. Moartea individului este trăită de cei ce supravieţuiesc şi descrie o
dublă sarcină: exigenţe ce solicită comemorarea şi omagiul, ambele având rolul de a face trecerea mai
suportabilă pentru cei rămaşi în viaţă. Doliul este modalitatea de a face faţă ideii morţii; este o manieră
de răspuns a comunităţilor umane pentru a integra experienţa şi a o socializa în propriul mod de
existenţă. De asemenea, antropologii, dar şi psihoterapeuţii arată că doliul este maniera de reflecţie la
propria poziţie în univers şi faţă de moarte, este ceea ce-i unifică pe oameni între ei, dar şi cu
generaţiile anterioare, precum şi în interiorul lor, construind sensul unităţii între viaţă şi moarte.

50
 Concluzii
Condiţii bio-psiho-sociale ale deveniri umane
Încă din perioada de debut a vieţii, fiinţa umană creşte, se dezvoltă, se maturizează, evoluează
sub influenţa unor condiţii de natură biologică, psihologică şi socială ce acţionează asupra sa
transversal (pe perioade limitate de timp) şi longitudinal (pe perioade mai lungi de timp sau pe toată
durata vieţii). Aceste condiţii pot fi favorabile când stimulează întreaga evoluţie şi nefavorabile sau
relativ favorabile când determină structuri limitate sau chiar cu caracter restrictiv pentru conturarea
caracteristicilor umane. Evaluarea acestor condiţii, a calităţii lor, se face în raport de contextul concret
în care se află omul, dar şi în raport de modalităţile de recepţionare şi de structurare a particularităţilor
ce îl definesc pe om.
Aşadar, pe tot parcursul existenţei sale, omul traversează schimbări, transformări şi prefaceri
concretizate în evoluţia biologică ce privesc modificările fizice, morfologice şi biochimice, în evoluţia
psihică care duc la cristalizarea şi transformarea întregii activităţi psihice şi în evoluţia socială tradusă
în structurarea conduitelor de adaptare faţă de normele mediului social. În felul acesta se poate
sublinia unitatea evoluţiei individului din perspectiva bio-psiho-socială. Omul normal se realizează
printr-o dezvoltare de la simplu la complex ca urmare a faptului că fiecare acumulare este o condiţie a
unor achiziţii superioare, iar în fiecare stadiu se pregătesc condiţiile stadiului următor astfel încât
maturizarea bio-psiho-socială se finalizează cu o dezvoltare complexă a personalităţii, între factorii
biologici, psihologici şi sociali, apar interacţiuni şi interdependenţe care determină salturi calitative şi
cantitative, din perspectivele enumerate, cu un înalt grad de specificitate pentru perioada sau stadiul ce
îl traversează fiecare individ. Dominarea tipului de condiţii se raportează şi la vârsta cronologică şi la
nivelul experienţelor dobândite până la un moment dat. Astfel, la vârstele mici factorii biologici
imprimă un ritm alert, sau pot limita modul cum se structurează funcţiile psihice; în adolescenţă,
tinereţe şi maturitate preponderent devin factorii psihologici şi sociali prin care se valorifică nivelul
acumulărilor biologice, iar în vârstele de trecere spre şi în bătrâneţe factorii biologici încep din nou
să-şi pună amprenta asupra capacităţilor de adaptare din unghiul psiho-social. În acelaşi timp
modificările dau conturul palierului psihologic şi social, pot dimensiona evoluţia biologică prin
susţinerea acesteia sau, dimpotrivă, pot limita unele condiţii potenţiale.
Din această perspectivă remarcăm că ceea ce caracterizează în ansamblu omul este dezvoltarea
biologică şi mai cu seamă psihică şi socială pe tot parcursul vieţii sale. Regresele specifice vârstei a
treia sunt, adeseori, suplinite de experienţele de viaţă, de acumulările şi conduitele exersate şi
concretizate în deprinderi, obişnuinţe, de structurile de personalitate elaborate prin continue acomodări
la situaţiile concrete. În ansamblu dezvoltarea psihică semnifică un proces continuu de transformări
cantitative şi calitative în care este antrenat întregul palier al proceselor, funcţiilor şi caracteristicilor
planului psihologic ce duc la structuri psihocomportamentale diferenţiate şi adaptate contextului în
care se desfăşoară. În această situaţie omul îşi valorifică experienţa acumulată şi potenţialul specific
reuşind să-şi dimensioneze identitatea proprie şi definitorie. Din toate acestea rezultă o dezvoltare
socială caracterizată printr-un grad mai mare de stabilitate până în stagiul terminal deoarece tocmai
aceasta a făcut posibilă diferenţierea fiinţei umane de toate celelalte fiinţe şi a permis dobândirea unor
statute şi roluri proprii omului.
În procesul dezvoltării umane se conturează seturi ale achiziţiilor biologice, psihologice şi
sociale în care factorii ce-i influenţează pot fi caracterizaţi ca bidimensionali căci ei sunt de
provenienţă externă şi internă atât prin conţinut cât şi prin modul de structurare, în literatura de
specialitate, psihologică şi pedagogică, aceşti factori cu caracter bidimensional şi cu ramificaţii în sfera
bio-psiho-socială sunt formulaţi prin conceptele de ereditate, mediu şi educaţie.
Ereditatea este definită ca o însuşire biologică valabilă pentru toate fiinţele când caracteristicile
naturale se transmit de la o generaţie la alta prin mecanisme genetice. Conţinutul moştenirii genetice
(genotipul) este dimensionat de cantitatea genelor care prefigurează din perspectiva interioară modul
cum se instalează şi funcţionează o serie de particularităţi. Conţinutul genotipului este influenţat de
mediu dând naştere la fenotip şi astfel se conturează efectele ce le manifestă fiecare individ, încă de la
naştere fiinţa umană este înzestrată cu însuşiri bio-fizice ce caracterizează specia umană şi care se
evidenţiază în structura şi organizarea diferitelor organe, aparate, sisteme, a organismului în ansamblu

51
ce dau o anumită calitate adaptării la mediul extern. Din punct de vedere ereditar se desprind însuşiri
individuale începând de la greutatea corporală, conformaţia diferitelor părţi ale corpului, ale organelor,
structura grupelor sanguine, structura sistemului nervos, ale analizatorilor şi terminând cu construcţii
predispozante ce vor imprima un anumit curs instalării unor modalităţi de adaptare supuse palierului
psihic şi social. Numai aparent, ereditatea se limitează la creşterea şi maturizarea organelor sau
funcţiilor adiacente, dar în realitate ea îşi pune pecetea asupra capacităţilor organismului, din punct de
vedere biologic pentru a face faţă la condiţiile mediului exterior. Deşi importantă ereditatea nu este
exclusivă căci factorii de mediu o dimensionează continuu în raport de natura şi calitatea acestora. De
aici rezultă că ereditatea este o premisă pentru dezvoltarea psihică şi socială a individului şi
influenţează, într-o anumită măsură, modul cum se structurează caracteristicile respective, dar calitatea
acestora, întinderea şi profunzimea lor, complexitatea şi gradul de specializare aparţin în bună măsură
determinărilor mediului şi educaţiei. De altfel, cu cât avem de-a face cu funcţii mai complexe (gândire,
imaginaţie, memorie creatoare, abstractă, voinţă etc.) cu atât amprenta mediului şi educaţiei mijloceşte
potenţialitatea ereditară şi organizează nemijlocit seturile formative ale acestor caracteristici.
Ereditatea creează anumite disponibilităţi care se valorifică, mai mult sau mai puţin, sub influenţa
mediului înconjurător. Ereditatea nu poate fi apreciată ca fiind fatală şi nu poate predetermina,
indiferent de mediu, evoluţia omului. Dar nici mediul nu poate forma disponibilităţi acolo unde nu
există de la naştere condiţii care să permită o anumită calitate a evoluţiei acestora. Ereditatea este
implicată în modul cum se conturează toate caracteristicile şi în primul rând a celor fizice, dar mediul
şi educaţia capătă importanţă esenţială în constituirea capacităţilor intelectuale şi a dispoziţiilor
morale.
Mediul este mai direct legat de devenirea umană, în ansamblu, deoarece el este cel ce oferă
condiţiile pe baza cărora se construiesc şi se restructurează modelele psihologice şi sociale. Mediul
cuprinde în fapt condiţiile naturale şi sociale, materiale şi culturale, totalitatea factorilor înconjurători
cu acţiune directă sau indirectă, organizată sau spontană, iar în raport de calitatea acestora zestrea
biologică este valorificată mai mult sau mai puţin, în realitate, mediul oferă situaţii concrete de viaţă,
modele de învăţare şi experimentale, tipologii comportamentale, tipologii de acţiune, de comunicare,
de manifestare etc., care facilitează sau frânează evoluţia social psihică a individului. Mediul este
constituit dintr-o latură fizică ce înglobează toate elementele materiale - climă, hrană, altitudine - ce
influenţează în mod nemijlocit organismul şi indirect psihismului o latură a mediului educativ
constituit din familie, şcoală şi societate, în literatura de specialitate s-a încercat desprinderea unor
tipuri umane cu evidenţierea comportamentelor specifice ce iau naştere prin acţiunea mediului
geografic, cu referiri concrete asupra specificului omului de la munte, omului de la câmpie, omului de
la mare. Şi mai pertinent este descris tipul nordic cu calificative de raţionalitate, seriozitate şi o
oarecare melancolie comparativ cu tipul meridional ce posedă o inteligenţă avidă şi cu comportamente
expansive fără o perseverenţă prea mare. Totuşi trebuie subliniat că aceste diferenţieri comportă un
grad de hazard dat fiind faptul că evoluţia omului nu poate fi desprinsă de complexitatea socială ce îl
influenţează. Dacă vom lua în consideraţie şi un alt element şi anume profesiunea, vom înţelege că
evaluarea individului trebuie făcută în funcţie de întregul complex de factori care îl metamorfozează
şi-i structurează personalitatea pe direcţii relativ bine definite.
Educaţia se constituie ca o modalitate a factorului de mediu ce intermediază modul organizat,
conştient şi dirijat de acţiune asupra individului şi a valorificării potenţialului său biologic. Educaţia se
constituie, din acest unghi de vedere, ca un factor determinant al devenirii umane mai cu seamă din
perspectiva psiho-socială. Calitatea influenţelor educative este determinată şi de acţiunea acesteia încă
din perioadele timpurii şi menţinerea stabilităţii ei cu luarea în consideraţie a particularităţilor psiho-
individuale pe tot parcursul existenţei umane. Educaţia devine importantă încă din prima zi de naştere
ca apoi familia, mama mai ales, să circumscrie relaţiile comunicaţionale şi afective creând astfel noi
condiţii de acţiune a educatorului, prin modalităţi organizate şi conştientizate în vederea structurării
principalelor particularităţi ale personalităţii copilului, pentru a se putea adapta la cerinţele de învăţare,
de activitate, de integrare. Evoluţia individului se realizează după legităţi proprii în care ereditatea,
mediul şi educaţia se constituie ca mecanisme de influenţare ce îşi pun pecetea asupra devenirii
umane. Aceşti factori se realizează prin intermediul activităţilor ocupaţionale imprimând o anumită

52
calitate şi structură nu numai procesului ca atare, dar şi structurilor de personalitate ale individului.
Activităţile ocupaţionale, la început cele ludice, apoi cele de învăţare şi de muncă, de influenţare
socio-culturală concretizate în asimilări şi interiorizări dau conţinutul vieţii psihice şi organizează
modalităţile de raportare socială. Dezvoltarea intelectuală, afectivă, volitivă, morală este în raport de
permeabilitatea şi receptivitatea subiectului faţă de aceste activităţi şi se realizează prin continue
achiziţii psihice din exterior spre interior. Din toate aceste activităţi omul învaţă, indiferent de vârsta sa
şi îşi elaborează noi mecanisme, superioare celor anterioare prin care acţionează. Ca urmare a calităţii
învăţării şi a cantităţii ei dezvoltarea se află într-un proces permanent de transformări în care salturile
sunt mai evidente în perioadele copilăriei şi ale tinereţii. Dar şi calitatea învăţării depinde la rândul ei,
de nivelul dezvoltării individului.
Prin învăţare se însuşesc, se achiziţionează cunoştinţe şi modalităţi de acţiune care permit
rezolvarea problemelor şi adaptarea la situaţiile ivite. Prin aceasta se beneficiază atât în plan intern cât
şi în plan extern ajungându-se la un anumit nivel al dezvoltării psihice. Aprecierea nivelului
dezvoltării psihice a subiectului se face în funcţie de indicele maturizării şi dezvoltării psiho-
intelectuale şi în funcţie de indicele maturizării şi dezvoltării psiho-sociale. Ca urmare, pe baza
acestor indicatori se fac evaluări asupra capacităţilor de integrare în activitate şi asupra
comportamentelor previzibile în diverse situaţii. Aceste aprecieri se finalizează cu circumscrierea
elementelor constitutive ale particularităţilor formative pentru subiectul respectiv. Ele se concretizează
în particularităţile de vârstă şi în particularităţile individuale care exprimă deosebirile marcante dintre
două sau mai multe persoane. Cunoaşterea acestor particularităţi prezintă importanţă nu numai
psihologică, dar şi pedagogică pentru a putea adopta strategiile educaţiei şi instruirii la nivelul
evoluţiei subiecţilor.
În tot acest context, indiferent că este vorba de acţiune sau de evaluare trebuie să se ţină seama
şi de vârstă cronologică a individului. În ştiinţele psiho-pedagogice moderne se insistă pe faptul că şi
din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ copilul diferă de adult. Pe bună dreptate Claparede
remarca că în studiul copilului nu trebuie plecat de la adult pentru că "aplicarea criteriilor psihologiei
adultului este un procedeu steril pentru ştiinţă şi periculos pentru practica pedagogică". Copilul nu se
reduce la ideea unui adult în miniatură, cu o sumedenie de defecte ce trebuie corijate, ci posedă
însuşiri specifice legate de vârstă şi ele se vor transforma, în raport de condiţiile bio-psiho-sociale.
Evoluţia copilului spre maturitate se produce în etape, cu salturi calitative şi cantitative, cu
transformări de ordin biologic şi psihologic proiectându-l ca un adult în devenire. Aşa cum precizează
Wallon tratarea copilului trebuie să se facă în funcţie de succesiunea etapelor de vârstă, căci ele dau,
pe de o parte, unitatea fiinţei umane, iar pe de alta parte, semnifică transformările produse în cursul
evoluţiei sale. Psihologia genetică a încercat să răspundă acestui deziderat valorificând interrelaţiile ce
se stabilesc în ordine cronologică şi modificările psihologice concretizate în elaborarea
comportamentelor. Indiferent că este vorba de psihologia adultului sau de psihologia copilului, ele nu
trebuie să depăşească cadra! de analiză şi referinţă a proceselor definitorii pentru om şi concretizate în
etapele evoluţiei sale. Aceasta înseamnă aprecierea a ceea ce este comun pentru copii sau pentru adulţi,
independent de ceea ce au ei specific, dar şi aprecierea variaţiilor ce se pot produce de la un subiect la
altul în cadrul aceluiaşi grup printr-o raportare la funcţiile esenţiale ce îl diferenţiază de ceilalţi.
Sesizarea variabilităţii individuale nu exclude considerarea caracteristicilor ce aparţin tipologiilor
umane.
Învăţarea nu se reduce numai la achiziţii şi interiorizări ale factorilor externi căci ea reprezintă
în acelaşi timp un tip de comportament. Aceasta presupune manifestarea unor reacţii variate în raport
cu o activitate sau alta şi totodată o perfecţionare continuă a conduitelor noastre cum sunt şi formele de
acţiune care nu duc expres la învăţare neînregistrându-se, neapărat, comportamente superioare celor
manifestate anterior. Calitatea învăţării se apreciază după disponibilităţile comportamentale produse de
individ în situaţiile complexe, după nivelul adaptării şi integrării sale noilor modalităţi ivite.
Comportamentele inadaptate sau dezadaptate pun în discuţie nu numai starea de normalitate sau de
anormalitate ci şi calitatea influenţelor exercitate asupra indivizilor, condiţiile favorabile sau mai puţin
favorabile ale eredităţii, ale mediului şi ale educaţiei. Inadaptarea poate fi recuperată şi compensată
printr-o reorganizare a influenţelor exercitate şi crearea unui cadru de desfăşurare şi afirmare a

53
subiectului care să-i permită valorificarea maximă a potenţialului său caracteristic. Tocmai din această
perspectivă activităţile ocupationale, organizate şi dirijate, îşi pot atinge scopul numai dacă factorii
bio-psiho-sociali sunt consideraţi în funcţie de toate condiţiile în care trăieşte, acţionează şi se
formează fiecare individ. Tipul de relaţii şi tipul fundamental de activitate se constituie ca parametrii
fundamentali în raport de care evoluează fiecare individ. Aceşti parametri cuprind şi condiţiile
deteminismului social şi cultural-ideologic sub influenţa cărora se dezvoltă personalitatea umană. La
început personalitatea se structurează progresiv căpătând din ce în ce mai mult noi dimensiuni
ajungând la formarea conduitelor complexe şi echilibrate în care creaţia şi autodeterminarea exprimă
nivelul cel mai înalt al disponibilităţii persoanei.
În evoluţia şi dezvoltarea psiho-fizică de condiţionări tot mai complexe care se finalizează, pe
de o parte, cu îmbogăţirea vieţii interioare, iar pe de altă parte, cu elaborarea de conduite prin care se
exprimă personalitatea umană. Atât vârstă psihologică cât şi vârstă cronologică, fără să coincidă în
totalitate, se constituie ca repere din punctul de vedere al maturizării psihologice şi sociale. Vârstă
cronologică are un caracter mai constant fiind relativ egală pentru toţi cei născuţi în perioada
respectivă în care raportările la complexul biologic sunt deosebit de active în timp ce vârstă
psihologică facilitează o diferenţiere mai fermă între diferitele persoane cu specificarea unui avans sau
unui retard în dezvoltare. Prin aceste raportări se poate evalua complexitatea personalităţii şi a
comportamentelor ce o caracterizează cu evidenţierea celor mai semnificative elemente ce intră în
stratificarea psihismului. Viaţa psihică a omului se formează şi se dezvoltă, aşadar, la confluenţa dintre
activitate şi condiţiile bio-psiho-sociale ce îl influenţează de naştere pe tot parcursul vieţii. Procesul
este viu şi complex şi se finalizează în matriţe ale evoluţiei şi dezvoltării psihice a omului.

54
 Glosar

Pedeapsă psihologică. Pedeapsă prin care individul pedepsit este determinat să se simtă
vinovat sau să aibă remuşcări.
Perioadă de dezvoltare. După Piaget, dezvoltarea mentală comportă trei mari perioade: prima,
aceea a inteligenţei senzorio-motorii, de la naştere la vârsta de circa 2 ani (cu şase stadii), a doua de
pregătire şi organizare a operaţiilor concrete, de la 2 la 11 ani (cu cinci stadii), iar cea de a treia, a
operaţiilor formale, de la 11 la 14 ani (cu două stadii). Această diviziune este prezentată ca un sistem
de clasificare, fără a implica o reală discontinuitate.
Perioadă de latenţă. După Freud, perioadă de inactivitate sexuală relativă, cuprinsă între
declinul sexualităţii infantile si pubertate. L.
Perioadă neonatală. Perioadă care cuprinde 10-30 de zile după naştere, timp în care copilul
poate fi considerat nou-născuţ.
Periodizare. Efort de a caracteriza, în preistoria şi istoria universală, stadii succesive, distinct
marcate prin caracteristici proprii.
Persoană. Este Eu-l în continuitatea sa din punct de vedere subiectiv (numit uneori „la
persoana întâi"); este, de asemenea, individualitatea din punct de vedere obiectiv. în ochii celorlalţi
(„la persoana a treia").
Persona. Este o mască - susţine Jung (1923) - care simulează individualitatea şi dă, atât
celorlalţi cât şi sie însuşi, iluzia individualităţii, pe când nu este vorba decât de o disimulare a
„inconştientului colectiv", care îşi joacă rolul.
Personaj. Un individ reprezintă un personaj în măsura în care joacă un rol determinat. Unul şi
acelaşi individ poate reprezenta mai multe personaje, deşi nu este decât o persoană. P.
Personalitate. Acest termen, unul dintre cele mai utilizate în psihologia actuală, este poate
acela a cărui semnificaţie a suferit, în fond, cele mai multe variaţii: Allport (1937) a enumerat nu mai
puţin de 50 de semnificaţii diferite. Ceea ce personalitatea reprezintă esenţialmente este noţiunea de
unitate integrativă a unui om, cu întreg ansamblul caracteristicilor diferenţiale permanente (inteligenţă,
caracter, temperament, constituţie) şi cu propriile modalităţi de comportament. Definiţia dată de
Sheldon, inspirată din lucrările lui Warren şi Allport corespunde destul de bine acestei concepţii: după
el personalitatea este „organizarea dinamică a aspectelor cognitive, afective, conative, fiziologice şi
morfologice a individului".
Personalităţi alternante. În dedublările isterice de personalitate (P. Janet) şi în coexistenţele de
personalităţi multiple (MORTON PRINCF.) au fost descrise cazuri în care se observă alternanţe mai
mult sau mai puţin regulate, cărora li se aplică această sintagmă.
Personalitate bazică sau de bază (engl. basic personality). În psihologia socială din S.U.A.,
această expresie se aplică noţiunii de structură comună de personalitate (atitudini, tendinţe, valori,
sentimente) raportată la membrii unei societăţi (Kardiner, Linton). Cunoaşterea acestei personalităţi de
bază ar permite să se prevadă natura unui anumit număr de instituţii rurale. I se mai spune uneori şi
personalitate modală (engl. modal personality).
Personificare. Atribuire antropomorfică a unei personalităţi unor obiecte, unor fenomene, ba
chiar unor pure entităţi.
Personologie. Termen utilizat de Murray (1938) pentru a desemna ştiinţa personalităţii umane
examinată ca unitate.
Perioada operaţiilor concrete. A treia dintre cele patru perioade de dezvoltare cognitivă din
teoria lui Piaget.
Perioada operaţiilor formale. A patra din cele patru perioade de dezvoltare cognitivă în teoria
lui Piaget.
Perioadă critică. Perioadă de timp esenţială pentru dezvoltarea unei anumite capacităţi sau
abilităţi.
Perioadă de latenţă. Perioadă între vârsta de cinci ani şi pubertate, în care libidoul este
răspândit în corp.

55
 Perioadă premorală. Prima dintre cele trei perioade de dezvoltare morală din teoria lui
Kohlberg.
Perioadă preoperaţională. A doua dintre cele patru perioade de dezvoltare cognitivă din teoria
lui Piaget.
Prag de recunoaştere a cuvântului. Intervalul minim de timp necesar pentru a recunoaşte un
anumit cuvânt.
Prejudecată. Ansamblu rigid de atitudini, dirijate în favoarea sau împotriva unei anumite clase
de persoane.
Răspuns condiţionat. Răspuns produs la un stimul condiţionat.
Răspuns necondiţionat. Răspuns declanşat automat de un anumit stimul şi care nu trebuie să
fie învăţat.
Respect de sine. Conştientă a importanţei sinelui, pe care o dezvoltă un individ.
Restructurare cognitivă. Reorganizarea ideilor, în vederea rezolvării de probleme.
Ritual. Secvenţă structurată de comportament şi situaţii, care poartă un mesaj general într-o
anumită societate.
Schemă. Ansamblu general de amintiri şi concepte, utilizate pentru ghidarea com-
portamentului.
Schemă corporală. Simţul propriului corp si al funcţionării sale, pe care îl dezvoltăm din
copilărie.
Sine. Componentă elementară a personalităţii subconştiente, în teoria lui Freud.
Sociabilitate. Tendinţa de a fi sociabil, prietenos şi cooperant cu alte persoane.
Socializare. Modalitate de creştere a copiilor pentru a se comporta conform expectanţe-lor
sociale.
Spaţiu personal. Distanţa pe care un individ o păstrează între el şi altă persoană.
Stadii psihosexuale. Stadiile sexualităţii copilului, propuse de către Freud şi considerate
cruciale în determinarea personalităţii adultului, conform teoriei psihanalitice.
Stadii psihosociale. Denumire dată celor opt stadii de viaţă din teoria lui Erikson.
Stadiu anal. Al doilea dintre stadiile psihosexuale identificate de Freud, în care libidoul se
focalizează asupra anusului.
Stadiu falie. Al treilea dintre stadiile psihosexuale din teoria lui Freud, în care libidoul se
concentrează asupra organelor genitale şi se adoptă rolurile de sex.
Stadiu genital. Ultimul dintre stadiile psihosexuale din teoria lui Freud, în care apare
sexualitatea adultului.
Stadiu oral. Primul dintre stadiile psihosexuale din teoria lui Freud, în care libidoul este
focalizat asupra gurii.
Statut. Rang sau poziţie în societate.
Stereotipuri. Aprecieri rigide asupra altor persoane, făcute pe baza doar a uneia sau două
caracteristici - de exemplu, rasă sau sex.
Stil cognitiv. Modalităţi caracteristice în care gândeşte o persoană.
Stimul. Element care declanşează un răspuns oarecare.
Stimul condiţionat. Stimul care cauzează un răspuns datorită asocierii sale cu un stimul necon-
diţionat.
Supraeu. Parte a subconştientului, în teoria lui Freud, cuprinzând conştiinţa şi idealurile.
Teste de capacitate mintală generală. Teste psihometrice concepute să măsoare capacităţile
deja existente ale unei persoane, şi nu posibilităţile sale de a deprinde astfel de capacităţi.
Teste de diferenţiere a câmpului perceptiv. Teste în care sunt prezentate simultan, ambelor
urechi, şiruri de numere sau de litere.
Teste de orientare profesională. Teste psihometrice, concepute pentru a ajuta oamenii să-şi
găsească genul de slujbă pentru care au înclinaţii.
Teste psihometrice. Metode de măsurare a caracteristicilor psihice. Au fost elaborate teste psi-
hologice pentru a măsura un domeniu amplu de caracteristici, de exemplu, creativitatea, atitudinile,
capacităţile de muncă, deteriorarea creierului si, bineînţeles, „inteligenţa".

56