Binele si raul: Teorii morale | Filosofie

Binele si raul
Omul intotdeauna trebuie sa isi puna intrebari cu privire la propria existenta. Incercarile
filosofilor de a da raspunsuri la aceste intrebari au dus la constituirea eticii.
Dex: etica = teoria moralei; morala = ansamblul principiilor determinate istoric si
social care reglementeaza comportamentul individului.
In ansamblul conceptiilor etice, binele ca valoare are o pozitie centrala.
Socrate (filosof grec,470-399 i.Hr.) considera ca binele inseamna depasirea propriei
subiectivitati, pentru ca numai determinand ceea ce este valoros pentru toti, se va afla
ce este valoros pentru fiecare individ.
La Platon (filosof grec,427-347 i.Hr.), binele este mai degraba un principiu explicativ,
irealizabil prin actiune sociala efectiva, ci numai prin ascensiune in planul cunoasterii.
Aristotel (filosof grec,384-322 i.Hr.) determina binele prin raportare la “infaptuirea
specifica a omului”, adica activitatea sufletului conforma cu ratiunea.
Pentru Epicur (filosof grec,341-270i.Hr.), “supremul bine” era placerea, iar “supremul
rau” era durerea. Placerea presupunea evitarea suferintei trupului, dar si a sufletului
(ataraxia).
In viziunea stoicilor (scoala filosofica fondata in Atena de Zenon din Citium, 300 d.Hr.;
numele deriva de la un portic cu coloane unde Zenon vorbea cu discipolii sai), binele
este virtutea insasi, iar virtutea inseamna sa traiesti in armonie cu natura, cu ordinea
universala, sa te conformezi propriei nature rationale. Raul inseamna viciu, el ia nastere
atunci cand pasiunea scapa de sub controlul ratiunii. Raul este ignoranta.
In etica crestina, tot ceea ce exista este opera Lui Dumnezeu, deci este bun. Raul este
“absenta binelui”, este o lipsa, neavand astfel materialitate. (Einstein spune la fel: Raul
nu exista, exista doar binele. Raul apare in absenta lui Dumnezeu)
Friedrich Nietzsche (filosof german, 1844-1900) neaga conceptual de bine in
determinatia sa crestina, propunand o abordare filosofica situate “dincolo de bine si de
rau”. Astfel, Nietzsche asimila valorile moralei crestine unei “morale a sclavilor”,
propunand o viziune etica dihotomica (bifurcata), realizand o distinctie intre “morala
stapanilor” si “morala sclavilor”.
In etica contemporana, binele suprem nu mai reprezinta centrul de interes al abordarilor
etice. Dezbaterea etica contemporana se preocupa in primul rand de etica publica, de
bioetica, de etica mediului, s.a.m.d
Teorii morale
Aristotel (384-322 i.Hr.) este considerat un intemeietor al eticii ca sistem. Acesta si-a
expus viziunea in „Etica nicomahica” si „Etica eudemica”, dar si in „Politica”.
Etica aristotelica este o etica teleologica (telos = scop; logos = stiinta, discurs), dar si
una eudaimonista (eudaimonia = fericire). Astfel, exista un bine propriu sau o fericire
proprie fiecarei existente. Toate lucrurile si fiintele au un scop launtric, propriu, spre
care trebuie sa tinda, iar atunci cand acest scop a fost atins, se considera ca s-a atins
binele specific sau fericirea. Astfel, scopul specific al omului este binele uman, de
neatins in afara ratiunii. De aceea, spunea Aristotel, binele comunitatii il subordoneaza
pe cel al individului, caci „fara indoiala este de dorit sa faci binele si unui singur om,
dar mai frumos si mai inaltator e sa-l infaptuiesti pentru un popor intreg sau pentru o
cetate”. Binele suprem sau fericirea poate fi atinsa astfel doar prin activitatea sufletului
conforma cu ratiunea.
Immanuel Kant (1724-1804) si-a expus viziunea in special in doua lucrari:
„Intemeierea metafizicii moravurilor” si „Critica ratiunii practice”. Etica kantiana este
denumita deontologism (deon,deontos = ceea ce se cade, ceea ce este necesar; logos =
stiinta) si se caracterizeaza prin faptul ca binele reprezinta respectarea neconditionata a
datoriei, iar datoria reprezinta respectul neconditionat pentru o lege morala rationala.
Astfel, o actiune este buna din punct de vedere moral daca intentia din care a pornit era
de a respecta neconditionat legea morala, indiferent de consecinte: fericite sau
nefericite (Kant le numea actiuni din datorie). Insa, o actiune cu consecinte pozitive nu
are valore morala daca nu are la baza intentia de a respecta legea morala (Kant le
numea actiuni conform datoriei).
Omul poate avea vointa autonoma (care isi are propria determinare), dar poate avea si
vointa heteronoma (determinata de ceva din afara ei, precum obiectele dorintei, care-l
subjuga pe individ). Pentru ca o vointa sa fie valoroasa din punct de vedere moral ea
trebuie sa provina dintr-o vointa autonoma.
 Deoarece omul are o natura duala (rationala si pasionala), nu tinde intotdeauna sa faca
actiuni conform datoriei morale. De aceea el are nevoie de indemnuri care sa-l indrepte
spre partea sa rationala. Kant identifica mai multe forme de indemnuri:
a) maxima, care nu are valoare universala, ci aplicabilitate doar pentru anumiti indivizi;
b) imperativul ipotetic, de forma „daca…atunci”, se refera la mijloacele pe care trebuie
sa le foloseasca cineva pentru a atinge un anumit scop;
c) imperativul categoric, care are valoare universala si neconditionata (de forma
„Trebuie sa faci x!”).
Teoriile consecintioniste sunt teorii etice care apreciaza moralitatea unei actiuni in
functie de consecintele ei si nu de intentiile persoanei care realizeaza
actiunea. Utilitarismul este o astfel de teorie care preia atat teza eudemonista potrivit
careia scopul ultim al oricarei activitati este fericirea, cat si teza hedonista care
identifica fericirea cu placerea. Utilitatea este, conform utilitarismului, proprietatea
oricarui obiect de a produce fericirea si de a preveni nefericirea. Binele se identifica
asadar cu utilitatea, utilitatea cu placerea, iar placerea cu fericirea. Bazele
utilitarismului modern au fost puse de Jeremy Bentham (filosof, jurist si reformator
social englez, 1748-1832) si John-Stuart Mill (filosof, logician si economist englez,
1806-1873). Principiul care sta la baza acestui tip de etica se numeste „Principiul celei
mai mari fericiri” si are urmatoarele formulari:
 „cea mai mare fericire posibila pentru un numar cat mai mare de oameni”;
 actiunile sunt corecte daca tind sa promoveze fericirea si incorecte daca tind sa
produca inversul fericirii.
Ceea ce diferentiaza teoria etica a lui John-Stuart Mill de cea a lui Jeremy Bentham este
ca prima stabileste diferente calitative intre placerile trupului, „mai putin elevate”, si
placerile intelectului, care sunt „elevate”, acordand prioritate calitatii placerilor si nu
cantitatii lor, intru-cat omul, fiind fiinta cu facultati superioare, are nevoie in primul
rand de placeri spirituale pentru a fi fericit, apoi de placeri corporale.
Bibliografie
ARISTOTEL, Poetica/ Poetics, București,Ed. Științifică, 1957. CASSIRER, Ernst,
Individu et cosmos dans la philosophie de la Renaissance, Paris, Editions du Minuit,
1987. CASSIRER, Ernst, Fundamental Problems of Aesthetics inThe Philosophy of the
Enlightemnent, Boston, Beacon Press, 1951, pp.275-362. CHASTEL, André, Artă și
umanism la Florența în timpul lui Lorenzo Magnificul/Art et Humanisme à Florence au
temps de Lorent le Magnifique , București, Editura Meridiane, 1981. FICINO,
Marsilio, Asupra iubirii sau Banchetul lui Platon,/ Commentary on Plato’s Symposium.
On love/ Timișoara, Editura De Vest, 1992. GOETHE, Johan Wolfgang von, Faust,
București, Editura Grai și suflet, 1996. KANT, Immanuel, Critica facultății de judecare
estetice /Critic of aesthetic judgment, în Critica facultății de judecare,București, Editura
Trei, 1995, pp.44-190. PANOFSKI, Erwin, La perspective comme forme symbolique,
Paris, Editions du Minuit, 1975. PICO della Mirandola, Despre demnitatea omului /
Oration On the Dignity of Man, București, Editura Științifică, 1991. PLATON, Ion,
Hippias Maior, Banchetul/Symposium, Republica / Republic, in Opere, București,
Editura Stiințifică, 1974-1993. RABELAIS, François, Gargantua și Pantagruel,
București, Editura pentru Literatură Universală,1967.