PROCESUL DE COMUNICARE

Comunicarea lingvistică, ca esenţă a limbii şi ca expresie a caracterului ei social, implică trei categorii
de acte1: un act locuţional (înlănţuirea în enunţ a semnelor lingvistice, în legătură cu articularea
„informaţiilor” de comunicat); un act ilocuţional (enunţarea textului presupune şi realizarea conţinutului
enunţat); un act perlocuţional (locutorul are anumite intenţii asupra interlocutorului
Procesul de comunicare presupune emiterea şi primirea de mesaje între vorbitori care folosesc
acelaşi cod lingvistic. Dacă comunicarea se realizează între vorbitori care aparţin unor comunităţi
lingvistice diferite, de comun acord, se foloseşte o limbă cunoscută de ambele părţi.
Elementele care fac parte din procesul de comunicare lingvistică sunt eterogene atât ca natură, cât
şi sub aspectul rolului pe care îl au protagoniştii: emiţătorul şi receptorul, cu poziţii simetrice faţă de
mesaj; limba, pe care trebuie să o cunoască ambii protagonişti; canalul de transmitere (considerat a fi o
cauză a alterării mesajului); mesajul lingvistic.
Emiţătorul este, la modul general, un obiect capabil să transmită informaţii, iar în comunicarea
verbală este o persoană care este simultan creatorul şi executantul mesajului. Emiţătorul este şi un
codificator, întrucât el selecţionează din interiorul codului semnele şi le combină pentru transmiterea
mesajului: sub acţiunea stimulilor, procesele dezvoltate în creier sistematizează elementele
extralingvistice în elemente lingvistice structurate, codificate cu ajutorul regulilor prestabilite existente
în memorie (reguli fonologice, gramaticale, semantice).
În simetrie cu emiţătorul mesajului se află receptorul, care, la modul general, implică aparatul care
primeşte şi decodează mesajul; în comunicarea verbală naturală, receptorul este o persoană care repune
mesajul în echivalenţele corespunzătoare celor care au stat la baza construirii lui. Decodificarea,
mergând de la sunet spre sens, se face la nivelul receptorului destinatar propriu-zis, creierul uman, care
caută „în memorie” elementele selecţionate de către emiţător şi reconstituie mesajul.
Contextul sau referentul este sesizabil de către receptor şi poate fi fie verbal, fie capabil de a fi
verbalizat.
Mesajul sau structura discursului reprezintă ansamblul de informaţii pe care emiţătorul încearcă a-l
transmite servindu-se de un semnal sau de o secvenţă de semnale.
Codul cuprinde un sistem de semne specifice şi un ansamblu de reguli de combinare a acestora. În
limbile naturale, codul este constituit din foneme, morfeme şi regulile de combinare a acestor elemente
între ele. Limba reprezintă un cod specific care se formează şi se dezvoltă în strânsă legătură cu
dezvoltarea societăţii. În limbă, codificarea constă în trecerea de la elementele de ordin semantic la cele
de expresie sau, în terminologia lui Ferdinand de Saussure, în trecerea de la planul conţinutului la planul
expresiei.
Pe cale experimentală s-a stabilit că în creierul-sursă au loc mai multe trepte de codificare: în prima
fază, conţinutul extralingvistic se codifică în unităţi discrete (foneme); apoi, secvenţele de foneme se
structurează gramatical şi semantic, în acord cu codul lingvistic păstrat în memorie, iar la următoarele se
structurează secvenţe din ce în ce mai mari.2
Contactul presupune canalul fizic sau mijlocul prin care semnalele sunt transmise (aerul, un cablu,

1Avem în vedere distincţia pe care AUSTIN 2005: 95-107 o face între: actul locutoriu (actul de a spune ceva), actul
ilocutoriu („performarea unui act în spunerea a ceva”), actul perlocutoriu („ceea ce facem să se întâmple sau
obţinem prin spunerea a ceva”).
2 OANCEA 1976: 41.
o legătură radiofonică etc.) şi conexiunea psihologică între emiţător şi receptor, ceea ce permite stabilirea
şi menţinerea comunicării.
Roman Jakobson încadrează toţi aceşti factori în următoarea schemă:

CONTEXT
EMIŢĂTOR ___________ MESAJ ___________RECEPTOR
CONTACT
COD
O reprezentare mai complexă care reprezintă modalitatea de realizare a actului vorbirii este cea pe
care am preluat-o din Cursul de lingvistică generală al lui Saussure3:

A B

Saussure susţine că actul de comunicare presupune existenţa a cel puţin doi indivizi, acesta fiind
numărul minim pentru ca circuitul să fie complet.
“Punctul de plecare al circuitului se află în creierul unuia, de exemplu al lui A, unde faptele de
conştiinţă pe care le numim concepte sunt asociate cu reprezentările semnelor lingvistice sau cu
imaginile acustice ce servesc la exprimarea lor. Să presupunem că un concept dat declanşează în
creier o imagine acustică corespunzătoare: este un fenomen în întregime psihic, urmat la rândul său
de un proces fiziologic: creierul transmite organelor fonaţiunii un impuls corelativ imaginii; apoi
undele sonore se propagă din gura lui A la urechea lui B: este un proces fizic. După aceea, circuitul se
prelungeşte în B într-o ordine inversă: de la ureche la creier, transmisie fiziologică a imaginii
acustice; în creier, asociere psihică a acestei imagini cu conceptul corespunzător. Dacă B vorbeşte la
rândul său, acest nou act va urma – de la creierul său la cel al lui A – exact acelaşi drum ca şi primul
şi va trece prin aceleaşi faze succesive, pe care le vom figura după cum urmează”4:

3 SAUSSURE 1998: 38.

4 Ibidem.
 Sintetizând demonstraţia lui Saussaure, procesul de comunicare poate fi interpretat astfel: la
vorbitorul A, conceptul dat declanşează în creier imaginea acustică echivalentă (fenomen psihic);
creierul transmite organelor de articulare impulsul corelativ imaginii (proces fiziologic); undele sonore
se propagă de la gura lui A către urechea lui B (proces fizic).
La vorbitorul B, circuitul se prelungeşte invers: transmiterea fiziologică a imaginii acustice de la
ureche la creier şi asocierea psihică a acestei imagini cu conceptul corespunzător în creier.
Pentru a comunica, emiţătorul şi receptorul trebuie să aibă aceeaşi competenţă lingvistică, adică să
stăpânească acelaşi inventar şi aceleaşi reguli, cu care pot să producă şi să înţeleagă un număr infinit de
enunţuri, pe care nu le-au mai formulat şi nici nu le-au mai auzit vreodată. Competenţa lingvistică,
achiziţie socială a fiecărui vorbitor, se dezvăluie numai mediat, prin performanţă lingvistică, adică prin
manifestarea competenţei în acte concrete de vorbire, adică prin capacitatea de a produce şi de a înţelege
efectiv un număr dat de enunţuri5.
Competenţa6 şi performanţa, două concepte introduse de gramatica generativă, corespund
distincţiei saussuriene limbă – vorbire, şi reprezintă ipostaze ale generalului şi particularului; altfel spus,
competenţa reprezintă sistemul, iar performanţa este actualizarea acestuia.
Performanţa lingvistică depinde nu numai de competenţa lingvistică, de stăpânirea limbii ca
sistem, ci şi de gradul de cultură, de sensibilitatea protagoniştilor, de relaţia dintre emiţător şi receptor,
de factorii care contribuie la o utilizare mai eficientă a limbii.
Sub aspect lingvistic, emiterea mesajului presupune o codificare a elementelor sale, operaţie prin
care, în urma unui stimul, vorbitorul alege şi aranjează într-un anume mod, aplicând regulile de
îmbinare, o serie de unităţi din mulţimea reprezentată de codul sau limba întrebuinţată.
Alegerea şi aranjarea unităţilor se face la intersecţia dintre planul paradigmatic şi planul sintagmatic.
Vorbitorul îşi structurează enunţul nu numai în funcţie de ce comunică, ci şi de cum şi cui comunică,
aspecte sociolingvistice care presupun: alegerea registrelor, a formulelor de politeţe, a frazeologiei, a
unei atitudini adecvate faţă de interlocutor: ordin, rugăminte, avertisment etc.
Felul diferit de comunicare, în funcţie de factorii enumeraţi anterior, are în vedere nu atât
conţinutul, structura de adâncime, cât mai ales, planul expresiei, structura de suprafaţă7.
În spaţiul dintre emiţător şi receptor, spaţiu numit canal de transmisie, mesajul, îndeosebi cel sonor,
suferă influenţa unor factori externi (zgomote). Necesitatea de a evita erorile de transmisie, de a permite
detectarea lor şi de a face posibilă comunicarea în condiţiile existenţei perturbaţiilor, impune existenţa
unei cantităţi suficiente de redundanţă:
„Necesităţile practice ale comunicării cer ca forma lingvistică să fie constantă şi, pe toate planurile,

5 POTTIER 1974: 23.

6BIDU-VRĂNCEANU et alii 2001, s.v. competenţă: „Competenţa se defineşte în opoziţie cu performanţa, care
presupune actualizarea competenţei prin uz lingvistic. [...] Competenţa vorbitorilor unei limbi explică atât
posibilitatea acestora de a produce şi de a înţelege un număr infinit de enunţuri noi, cât şi capacitatea lor intuitivă
de a distinge enunţurile gramaticale de cele negramaticale. [...] Competenţa comunicativă include o latură socială,
variind în funcţie de diversele subgrupuri care compun o anumită comunitate lingvistică.”
7Structura de adâncime şi structura de suprafaţă sunt două concepte de bază în gramatica generativ-transformaţională.

v. BIDU-VRĂNCEANU et alii 2001, s.v. adâncime: „În modelul generativ standard (Chomsky, 1965), structura de
adâncime este concepută sintactic, reprezentând, sub forma indicatorilor sintactici, structurile de constituenţi în
termeni de categorii sintactice.”
Pentru detalii v. BIDU-VRĂNCEANU et alii 2001, s.v. suprafaţă: „[...] structura de suprafaţă reprezintă nivelul
mai puţin abstract, mai apropiat de structurile sintactice observabile, incluzând anomalii sintactico-semantice de
tipul omonimiei sintactice, al sinonimiei sintactice, al elipsei. Rezultă din aplicarea regulilor de trasnformare, care
convertesc structurile de bază / de adâncime în structuri de suprafaţă.”
 cât se poate de redundantă”.8
Redundanţa, termen preluat din teoria informaţiei şi pus în circulaţie de cercetările de lingvistică
matematică, este consumul suplimentar de mijloace menite să conserve informaţia prin creşterea
previzibilităţii alegerii unităţilor componente ale mesajului9.
De exemplu, în sintagma fată frumoasă, observăm, mai întâi, valoarea de ’feminin, singular’ a
desinenţei -ă a substantivului fată, ceea ce impune (conform regulii acordului) apariţia după tema
adjectivală frumoas- a morfemului – ă care exprimă ideea de ’feminin, singular’; dacă, din diverse motive,
mesajul s-ar deteriora pe această porţiune, comunicarea s-ar produce totuşi, pentru că în tema
adjectivului s-a produs şi alternanţa fonetică o/oa, care în limba română ajută la exprimarea genului
feminin. Partea mesajului care poate fi reconstituită uşor, datorită cunoaşterii contextului anterior,
constituie partea redundantă.
Redundanţa diferă de la o limbă la alta şi chiar de la o epocă la alta în cadrul aceleiaşi limbi: să se
compare propoziţia engleză My house is beautiful, unde my şi beautiful nu au desinenţă de feminin, cu
propoziţia românească Casa mea e frumoasă, unde secvenţele subliniate sunt redundante, întrucât
cunoscându-se că substantivul casă e un substantiv feminin, desinenţele adjectivelor sunt imediat
predictibile.
Limitele comunicării prin limbaj. Pentru înţelegerea problemei, trebuie avut în vedere raportul
dintre limbă (langue, cod, sistem) şi vorbire (parole, mesaj, proces) ca opoziţia general – particular, abstract –
concret.
„Ca o expresie a contradicţiei dintre caracterul particular, concret al oricărui mesaj şi caracterul
general, abstract al codului folosit este şi faptul că prin limbaj oamenii nu pot transmite toate datele
experienţelor lor, sau, altfel spus, că există diferenţe între mesajul codificat şi cel decodificat, că
acelaşi cuvânt (să zicem, acasă) are unele semnificaţii diferite de la un vorbitor la altul. Pentru fiecare,
acasă înseamnă ’la casa unde locuieşti’, dar şi altceva, în plus, deosebit de la vorbitor la vorbitor, legat
de casa anumită în care locuieşti, întâmplările petrecute în ea etc.“ 10.
Se probează astfel adevărul că „limbajul nu este şi nici n-a putut fi vreodată notaţia completă a ceea ce se
petrece în mintea noastră“.
Bloomfield11, unul dintre lingviştii care au studiat limitele comunicabilităţii lingvistice, utilizează
pentru valorile suplimentare pe care le capătă semnificaţia unui cuvânt, termenul conotaţie; conotaţiile
variază de la un individ la altul şi dintr-un moment în altul, şi nu pot fi sesizate decât în relaţie cu
termenul denotaţie, asupra căruia există, în general, acordul celor care îl folosesc. Aşadar, conţinutul unei
semnificaţii se defineşte prin verificări practice şi sociale, adică prin referinţă la fenomene public
confruntabile de către vorbitor şi auditoriul său, de unde deducem că există diferite grade de realizare a
comunicării.
În funcţie de situaţiile în care se poate desfăşura comunicarea (vorbitorul şi ascultătorul se cunosc
sau nu se cunosc, au sau nu experienţe identice sau asemănătoare despre obiectul comunicării, obiectul
este sau nu prezent), înţelegerea poate fi aproape totală (situaţiile pozitive) sau parţială (situaţiile
negative).

8 MARTINET 1970: 232.

9 BIDU-VRĂNCEANU et alii 2001, s.v. redundanţă.
10 COJA 1971:174-180.
11 Bloomfield, Language, Londra, 1955, p. 155 apud TLG 1971: 175.
BIBLIOGRAFIE:
BIDU-VRĂNCEANU et alii 2001 = Angela Bidu-Vrănceanu et alii, Dicţionarul de ştiinţe ale limbii, Editura
Nemira, Bucureşti.
AUSTIN 2005 = John Langshaw Austin, Cum să faci lucruri cu vorbe, (ed. engl. How to do things with words,
1962, traducere din engleză de Sorana Corneanu), Editura Paralela 45, Bucureşti, 2005, p. 95, 107.
COJA 1971 = Ion Coja, „Limitele comunicabilităţii prin limbaj“, în Al. Graur, S. Stati, Lucia Wald
(redactori responsabili), Tratat de lingvistică generală, Editura Academiei RSR, Bucureşti, p.
174-180.
MARTINET 1970 = André Martinet, Elemente de lingvistică generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, p. 232.
OANCEA 1976 = Eugeniu Oancea, Analiza şi sinteza vorbirii, Bucureşti, p. 41.
POTTIER 1974 = Bernard Pottier, Linguistique générale, Paris, p. 23.
SAUSSURE 1998 = Ferdinand de Saussure, Curs de lingvistică generală, Polirom, Iaşi, p. 38.
TLG 1971 = Al. Graur, S. Stati, Lucia Wald (redactori responsabili), Tratat de lingvistică generală, Editura
Academiei RSR, Bucureşti, p. 174-180.