Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului

Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) a fost fondată în 1951 (Tratatul

de la Paris), de Franța, Germania de Vest, Italia, Belgia, Luxemburg și Olanda pentru a partaja
resursele de oțel și cărbune ale statelor membre, prevenind astfel un nou război european. A
reprezentat aplicarea unui plan dezvoltat de economistul francez Jean Monnet, făcut public de
ministru de externe francez Robert Schuman. A fost promovat intens de Statele Unite.
CECO a devenit fundația pentru Comunitatea Economică Europeană (redenumită
ulterior Comunitatea Europeană și în final Uniunea Europeană prin Tratatul de la Maastricht) .
Tratatul de la Paris a intrat în vigoare la 23 iulie 1952, și spre deosebire de Tratatul de instituire
a Comunității Europene, a avut o durată limitată la 50 de ani. În consecință, CECO a încetat să
existe la 23 iulie 2002, iar responsabilitățile și bunurile sale au fost preluate de CE.Spre
deosebire de cealaltă organizație europeană creată în 1949 după
model interguvernamental (Consiliul Europei), CECO a fost creată ca
organizație supranațională .1

Declarația lui Schuman din 9 mai 1950 (cunoscută mai târziu ca Ziua Europei), a avut loc
după două ședințe de cabinet, propunerea a devenit politica franceză guvernamentală. Franța a
fost astfel primul guvern care a fost de acord să împartă suveranitatea și să crească într-o
Comunitate supranațională. Această decizie a fost bazată pe un text, scris și editat de prietenul și
colegul lui Schuman, avocatul Ministrului de Externe, Paul Reuter și cu ajutorul lui Jean Monnet
și directorul de cabinet al lui Schuman său de cabinet, Bernard Clappier. Este stabilit un plan
pentru o Comunitate Europeană pentru a aduna membrii într-o piață comună.
Schuman a propus ca "Producția franco-germană de cărbune și oțel în ansamblul său să fie
plasate sub o Înaltă Autoritate comună, în cadrul unei organizații deschise participării altor țări
din Europa." Un astfel de act a fost menit să contribuie la creșterea economică și de a consolida
pacea între Franța și Germania, care au fost dușmani din totdeauna. Cărbunele și oțelul au fost
resurse vitale necesare pentru o țară la război, astfel încât punerea în comun a acestor resurse
între două țări dușmane a fost văzută mai mult decât simbolic. Schuman a văzut decizia
guvernului francez cu privire la propunerea sa, ca primul exemplu a unei comunități democratice
și supranaționale, o nouă dezvoltare în istoria lumii. Planul a fost, de asemenea, considerat de
unii, cum ar fi Monnet, ca un prim pas spre o Federerație Europeană.
În Germania de Vest, Schuman a păstrat contacte apropiate cu noua generație de politicieni
democratici. Karl Arnold, prim-ministrul Renania de Nord-Westfalia, a dat o serie de discursuri
și emisiuni cu tema comunității supranaționale de cărbune și fier, în același timp ce Robert
Schuman a început să propună această comunitate în 1948 și 1949. Partidul Social-Democrat din
1
https://ro.wikipedia.org/wiki/Comunitatea_European%C4%83_a_C%C4%83rbunelui_%C8%99i_O%C8%9Belului
Germania, în ciuda sprijinului din partea sindicatelor și socialiștii din Europa, a decis că se va
opune planului Schuman. Neîncrederea lui Kurt Schumacher în Franța, capitalism, și Konrad
Adenauer, el a afirmat că un accent pe integrarea cu "Mica Europă celor șase" ar prevala
obiectivul SPD prim de re-unificării germane și, astfel, să împuternicească mișcările naționaliste
și comuniste în Occident. El a crezut că, de asemenea, CECO ar sfârși orice speranță de a
naționaliza industria siderurgică și de blocare într-o Europă de "cartelurilor, clerici și
conservatori." Tineri membri ai partidului precum Carlo Schmid, au fost, totuși, în favoarea
Comunității și au sprijinit ideea.
În Franța, Schuman a câștigat un sprijin politic și intelectual de la toate secțiunile națiunii și
multe partide non-comuniste.Charles de Gaulle, care a fost apoi dat jos de la putere, a fost un
susținător timpuriu a "legăturii" între economii și a vorbit de o confederație "europeană" care să
exploateze resursele Ruhr-ului, în 1945. Cu toate acestea, el sa opus CECO ca o Faux (falsă)
punerea în comun ( "le pool, ce faux semblant"), deoarece el a considerat că este o
nesatisfăcătoare "abordare bucată cu bucată " a unității europene, și pentru că el a considerat
guvernul francez "prea slab" pentru a domina CECO cum credea că este bine. De Gaulle, de
asemenea, a simțit că CECO a avut insuficientă autoritate supra-națională pentru că Adunarea nu
a fost ratificată de către un referendum european, iar el nu a acceptat afirmația lui Raymond
Aron că CECO a fost gândită ca o mișcare departe de dominația Statelor Unite.
Instituțiile CECO au fost : Înalta Autoritate, Adunarea Comună, Consiliul Special de
Miniștri și a Curtea de Justiție. Comitetul Consultativ a fost înființat, alături de Înalta Autoritate,
ca a cincea instituție care reprezintă societatea civilă. Aceasta a fost prima reprezentare
internațională a consumatorilor în istorie. Aceste instituții au fuzionat în 1967 cu cele ale
Comunității Europene, care apoi au au reglementat în CECO, cu excepția Comisiei, care a
continuat să fie independentă până la expirarea Tratatului de la Paris în 2002.2
Misiunea sa a fost, în general: de a "contribui la expansiunea economiei, dezvoltarea ocupării
forței de muncă și îmbunătățirea nivelului de trai" a cetățenilor săi. În termeni de cărbune și
producția de oțel, Comunitatea a avut un efect redus cu sectoarele, respectiv, a scăzut și a crescut
în raport cu tendințele mondiale. Schimburile comerciale dintre membrii a crescut (de zece ori
pentru cărbune), care a salvat banii membrilor ", nefiind necesar să se importe resurse din Statele
Unite, în special în cazul în care au existat reduceri într-un singur stat. Înalta Autoritate, de
asemenea, a emis 280 de împrumuturi de modernizare a industriei, care a ajutat industria de
îmbunătățire a producției și pentru a reduce costurile. La cheltuielile de judecată au fost reduse și
mai mult prin eliminarea tarifelor la frontiere.
Printre cele mai importante realizări CECO sunt problemele de bunăstare. Unele mine, de
exemplu, au fost de nesustinut fără subvenții guvernamentale. Unii mineri aveau locuințe extrem
de sărace. De peste 15 ani sunt finanțate 112,500 locuințe pentru muncitori, plătindu-se 1.770
dolari americani pentru fiecare apartament, permițându-le muncitorilor să cumpere o casă pe care
altfel nu ar fi putut să și-o permită. CECO, de asemenea,a plătit jumătate din costurile de la locul
de muncă de redistribuire a acelor lucrători care și-au pierdut locul de muncă atunci facilitățile de
cărbune și oțel au început să se închidă. Combinat cu ajutorul pentru redezvoltarea regională
CECO a cheltuit 150 milioane dolari pentru crearea de 100000 de locuri de muncă, o treime din
care au fost pentru muncitori din sectorul oțelului și cărbunelui.

2
http://www.scritub.com/stiinta/stiinte-politice/COMUNITATEA-EUROPEANA-A-CARBUN14999.php
 Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a
Energiei Atomice (Euratom)

Iniţial creat pentru a coordona programele de cercetare din statele membre în vederea
utilizării în scopuri paşnice a energiei nucleare, Tratatul Euratom contribuie în prezent la punerea
în comun a cunoştinţelor, a infrastructurilor şi a finanţărilor în domeniul energiei nucleare.
Acesta garantează securitatea aprovizionării cu energie atomică în cadrul unui control centralizat.

Odată cu constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) intrată în

funcţiune în iulie 1952, Europa supranaţională înregistrează primul său mare succes. Pentru
prima dată, cele şase state membre ale acestei organizaţii renunţă, într-un domeniu totuşi încă
limitat, la o parte din suveranitatea lor în favoarea Comunităţii.

Acest prim efort în vederea integrării şi-a demonstrat repede limitele prin eşecul Comunităţii
Europene de Apărare (CEA) în 1954.

În momentul în care începeau să existe temeri cu privire la viitorul CECO, Conferinţa de la

Messina din iunie 1955 încearcă o relansare a proiectului european. Aceasta este urmată de o
serie de alte reuniuni care au reunit miniştri şi experţi. La începutul anului 1956 este creat un
comitet pregătitor, însărcinat cu pregătirea unui raport privind crearea unei pieţe comune
europene. Acesta se reuneşte la Bruxelles, sub preşedinţia lui P.H. Spaak, ministrul belgian al
Afacerilor Externe din acea vreme. În aprilie 1956, acest comitet prezintă un ansamblu de două
proiecte care corespund celor două opţiuni alese de către state:

 crearea unei pieţe comune generalizate;

 crearea unei Comunităţi a Energiei Atomice.

Cele două celebre „tratate de la Roma” au fost semnate la Roma în martie 1957.

Primul instituia o Comunitate Economică Europeană (CEE), iar cel de-al doilea o
Comunitate Europeană a Energiei Atomice, cunoscută şi sub denumirea de Euratom.Diversele
ratificări la nivelul statelor membre nepunând probleme, cele două tratate intră în vigoare
începând cu 1 ianuarie 1958.

Prezenta fişă de sinteză este consacrată doar Tratatului Euratom.

Pentru a lupta împotriva lipsei generalizate de energie „tradiţională” din anii cincizeci, cele
şase state fondatoare (Germania, Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg, Ţările de Jos) au încercat să
găsească în energia nucleară o modalitate de a obţine independenţa energetică. Deoarece
costurile investiţiilor în energia nucleară depăşeau posibilităţile statelor considerate în mod
individual, statele fondatoare s-au unit şi au format Euratom.
 În linii generale, tratatul are drept obiectiv să contribuie la formarea şi la dezvoltarea
industriilor nucleare europene, astfel încât toate statele membre să poată profita de dezvoltarea
energiei atomice şi să garanteze securitatea aprovizionării. În acelaşi timp, tratatul asigură un
nivel ridicat de securitate pentru populaţie şi împiedică deturnarea materiilor nucleare destinate
unor scopuri civile către obiective de tip militar. Este important de reţinut faptul că Euratom nu
are competenţe decât în domeniul energiei nucleare civile şi paşnice.

Încă din Preambul, părţile semnatare se declară:

„ - conştiente de faptul că energia nucleară reprezintă resursa esenţială care va asigura

dezvoltarea şi reînnoirea producţiilor şi care va permite progresul activităţilor paşnice …

- hotărâte să creeze condiţiile necesare dezvoltării unei industrii nucleare puternice, sursă de mari
disponibilităţi de energie şi de modernizare a tehnicilor, precum şi de numeroase alte aplicaţii
menite să contribuie la bunăstarea popoarelor lor,

- preocupate să stabilească condiţiile de securitate care vor îndepărta pericolele la adresa vieţii şi
sănătăţii populaţiei,

- dornice să asocieze şi alte ţări la acţiunile lor şi să coopereze cu organizaţiile internaţionale din
domeniul dezvoltării paşnice a energiei atomice …”.

Tratatul Euratom are drept obiectiv punerea în comun a industriilor nucleare din statele
membre. În acest context, acesta nu se aplică decât anumitor subiecţi (statele membre, persoanele
fizice şi întreprinderile sau instituţiile de drept public sau privat) care îşi desfăşoară o parte sau
totalitatea activităţilor într-un domeniu care intră sub incidenţa tratatului, şi anume: materiile
speciale de fisiune, materiile brute şi mineralele din care sunt extrase materiile brute.

Tratatul Euratom are 234 de articole care sunt structurate în şase titluri şi precedate de un
Preambul. Numărul de articole a fost redus la 177 după semnarea, în decembrie 2007, a
Tratatului de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană (Tratatul UE) şi a Tratatului de
instituire a Comunităţii Europene (Tratatul CE).

 Primul titlu stabileşte misiunile pe care tratatul le încredinţează Comunităţii.

 Al doilea titlu vizează să definească dispoziţiile care favorizează progresul în domeniul

energiei nucleare (dezvoltarea cercetării, transmiterea cunoştinţelor, protecţia sanitară,
investiţiile, întreprinderile comune, aprovizionarea, controlul de securitate, regimul de
proprietate, piaţa comună nucleară şi relaţiile externe).

 Al treilea titlu este consacrat instituţiilor Comunităţii şi dispoziţiilor financiare generale.

Aceste dispoziţii au fost modificate conform Tratatului de modificare a Tratatului privind
Uniunea Europeană şi a Tratatului CE, semnat în decembrie 2007.

 Al patrulea titlu se referă la dispoziţii financiare speciale.

 Al cincilea şi al şaselea titlu sunt consacrate dispoziţiilor generale şi, respectiv,

dispoziţiilor cu privire la perioada iniţială (crearea instituţiilor, primele dispoziţii de
aplicare şi dispoziţiile tranzitorii).
 De altfel, tratatul include şi cinci anexe referitoare la cercetările în domeniul energiei
nucleare vizate în articolul 4 din tratat, la sectoarele industriale vizate în articolul 41 din tratat, la
avantajele susceptibile de a fi acordate întreprinderilor comune, în baza articolului 48 din tratat,
la listele de bunuri şi produse care intră sub incidenţa prevederilor din capitolul 9, cu privire la
piaţa comună nucleară şi la programul iniţial de cercetare şi de învăţământ vizat în articolul
215 din tratat.

Sunt, de asemenea, anexate la tratat şi două protocoale. Este vorba despre Protocolul privind
aplicarea Tratatului de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice părţilor neeuropene
ale Regatului Ţărilor de Jos şi de Protocolul privind Statutul Curţii de Justiţie a Comunităţii
Europene a Energiei Atomice.

Conform tratatului, misiunile specifice ale Euratom sunt:

 dezvoltarea cercetării şi asigurarea transmiterii cunoştinţelor tehniceComisia invită statele

membre, persoanele sau întreprinderile să îi comunice programele lor privind cercetarea
nucleară. Comisia publică în mod periodic o listă a sectoarelor de cercetare nucleară pe
care le consideră insuficient studiate şi instituie un Centru Comun de Cercetare în
domeniul nuclear. Centrul Comun de Cercetare (CCC) a devenit un actor esenţial în
cercetarea nucleară, în domenii precum mediul sau siguranţa alimentară.Statele membre,
persoanele şi întreprinderile au dreptul, pe baza unei cereri adresate Comisiei, să
beneficieze de licenţe neexclusive pentru brevetele, de titlurile de protecţie tranzitorie, de
modelele de utilitate sau de cererile de brevete care sunt proprietatea Comunităţii.

 stabilirea şi garantarea aplicării unor norme de securitate uniforme pentru protecţia

sanitară a populaţiei şi a lucrătorilor Fiecare stat membru stabileşte dispoziţiile
legislative, de reglementare şi administrative în măsură să asigure respectarea normelor
de bază fixate de tratat, inclusiv măsuri privind învăţământul, educaţia şi pregătirea
profesională. Legislaţia adoptată se referă, de asemenea, la aplicaţiile medicale, la
cercetare, la nivelurile maxime admise de contaminare radioactivă a produselor
alimentare, precum şi la măsurile de protecţie care trebuie luate în cazul unei urgenţe
radiologice.Fiecare stat membru este obligat să furnizeze Comisiei informaţiile generale
cu privire la orice proiect de eliminare de materii radioactive. În acelaşi timp, este necesar
avizul conform al Comisiei atunci când aceste experimente sunt susceptibile să afecteze
teritoriile altor state membre.

 facilitarea investiţiilor şi asigurarea realizării instalaţiilor de bază necesare dezvoltării

energiei nucleare în cadrul UEComisia publică periodic Programe Indicative Nucleare
(PINC) privind mai ales obiectivele de producere a energiei nucleare şi investiţiile
referitoare la realizarea acestora. Persoanele şi întreprinderile din sectoarele industriale
enumerate în Anexa II a tratatului sunt obligate să comunice Comisiei proiectele lor de
investiţii.

 asigurarea unei aprovizionări constante şi echitabile a tuturor utilizatorilor din UE cu

minereuri şi combustibili nucleariAprovizionarea cu minereuri, materii brute şi materii
speciale de fisiune se face în temeiul principiului accesului egal la resurse şi prin
intermediul unei politici comune de aprovizionare.
 Tratatul de la Amsterdam

A fost adoptat de șefii de stat și de guvern ai Uniunii Europene (UE) la 16-17

iulie 1997 și semnat la 2 octombrie1997. A intrat în vigoare la 1 mai 1999.
A amendat Tratatul de la Maastricht, fără însă a-l înlocui. Scopul lui inițial a fost de a
asigura capacitatea de acțiune a UE și după extinderea spre est. Reformarea profundă a UE a
eșuat însă, făcând necesare alte măsuri (vezi Tratatul de la Nisa și Constituția Europeană).
Consiliul European întrunit la Amsterdam în iunie 1997 a convenit nu numai asupra
noului tratat dar si cu privire la „Pactul de stabilitate” ce a urmarit sa schimbe hotarârea statelor
UE de a opta pentru deficite bugetare excesive în cadrul UEM. Astfel, au fost aduse precizari
privind definirea deficitelor excesive si privind eventualele sanctiuni pentru statele care depasesc
valorile de referinta de 3% din PIB pentru deficitul bugetar si de 60% din PIB pentru datoria
publica. Un deficit de peste 3% din PIB era în mod normal considerat ca fiind excesiv; totusi
erau prevazute doua posibilitati în care statele s-ar afla în fata unor „circumstante exceptionale si
temporare”:
Dacă depășirea rezultă dintr-o „circumstanță neobișnuita independentă de voința statului
membru vizat” - în acest caz, „depășirea valorii de referință este considerată ca temporară , dacă
previziunile bugetare stabilite de Comisie indică o scădere a deficitului sub valoarea de referință
atunci când circumstanța neobișnuită sau recesiunea gravă vor fi disparut”;
Dacp depasirea este consecutiva unei recesiuni grave adică, „în principiu”, o scădere
anuala a PIB-ului de numai 2% sau mai mult.
Apoi, Consiliu European trebuia să decidă cu o majoritate calificată a tuturor membrilor
săi (inclusiv nemembrii Uniunii monetare și statul în cauză), dacă un deficit de peste 3% din PIB
este excesiv. Ca urmare a observațiilor prezentate de statul vizat, Consiliul putea judeca dacă un
recul inferior valorii de 2% constituia totuși o recesiune gravă. Statele membre se angajau „în
principiu” să nu invoce aceasta ultimă posibilitate dacă ele au suferit un recul de mai puțin de
0,75% din PIB.3

3
Criterii de convergență http://www.europeana.ro/euro/criteriile%20de%20convergenta.htm
 Tratatul de la Nisa

Este un Tratat care modifică Tratatul privind Uniunea Europeană, tratatele de instituire
a Comunităților Europene precum și anumite acte conexe.
A fost semnat de șefii de stat și de guvern ai statelor membre UE la 26 februarie2001, în
cadrul Consiliului European de la Nisa (Franța) și a intrat în vigoare după încheierea procesului
de ratificare: 1 februarie 2003.
Cele mai importante modificări:
Deciziile se iau prin întrunirea majorității calificate (se renunță la unanimitate).
Se introduce majoritatea dublă, care cere, pe lângă majoritatea calificată, majoritatea
statelor membre (pe principiul că fiecare stat ar avea un vot). Această formulă trebuia să intre în
vigoare la 1 ianuarie 2005, însă data a fost modificată prin Tratatul de aderare 2003 pentru 1
noiembrie 2004.
Germania a cerut ca populația sa mai mare să se reflecte în volturile din consiliu , cerând
să aibe mai multe , dar această cerere a fost puternic respinsă de către Franța , care a insistat ca
egalitatea simbolică dintre cele două țări să se mențină.
De la 1 noiembrie 2004 , luarea decizilor în UE s-a făcut după următoarea împărțire a
voturilor :
Germania , Franța , Italia , Regatul Unit cu 29 de voturi , cu 27 de voturi Spania și Polonia , cu
10 voturi Austria și Suedia , iar pe ultimul loc se află Malta cu 3 voturi.
 Tratatul de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona, cunoscut în faza de proiect sub numele de "Tratatul de Reformă", este un
tratat destinat să înlocuiască tratatul constituțional european. Numele oficial, complet, este
"Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de
instituire a Comunității Europene".
Textul tratatului s-a finalizat în urma unui summit neoficial la Lisabona la 19
octombrie 2007, iar la13 decembrie 2007 tratatul a fost semnat de către reprezentanții celor 27 de
state membre ale UE. Acesta a intrat în vigoare la 1 Decembrie 2009 , după ce ultimul stat a
ratificat tratatul.
Obiectivul acestui document a fost să completeze procesul început o dată cu tratatul de la
Amsterdam din 1997 și cel din Nisa 2001 , cu intenția de eficientiza procesele democratice din
Uniunea Europeană și a le îmbunătăți.
În anul 2007 , Germania a preluat șefia rotativă a UE și a declarat o perioada de reflecție.
În Martie se sărbătorea a 50-a aniversare a Tratatului de la Roma , astfel declarația de la Berlin a
fost adoptată de toate statele membre. Aceasta sublinia intenția acestora de a fi de acord cu noul
tratat , până la mijlocul anului 2009 , când se apropiau și alegerile parlamentare.4
Cele mai importante prevederi ale tratatului sunt următoarele:
Uniunea Europeană va avea personalitate juridică (până acum doar Comunitatea
Europeană avea);funcția de președinte al Consiliului European va fi transformată într-una
permanentă de „Președinte al Uniunii”, cu un mandat de 2 ani și jumătate. Drept primul
președinte a fost ales belgianul Herman Van Rompuy.
Va fi înființată funcția de ministru de externe al Uniunii, cu numele oficial de Înalt
Reprezentant al Uniunii pentru politica comună externă și de securitate; drept prima ministru a
UE a fost aleasă Catherine Ashton, Marea Britanie.numărul de comisari va fi redus cu o treime;
se va modifica modalitatea de vot în cadrul Consiliului. Regulile stabilite în Tratatul de la
Nisa rămân însă în vigoare până în 2014.
Impactul tratatului de la Lisabona , nu a fost prevăzut în totalitate. Cel mai mare
câștigător al Trataltuli este Parlamentul European , care și-a sporit puterea , la fel și Consiliul
European . După primele luni după acest tratat , s-au văzut schimbările de putere în ceea ce
privește conducerea Comisiei , care era în mod tradițional motorul integrării , spre Consiliul
Europei cu noul său președinte și buget.5
Parlamentul și-a folosit puterea în ceea ce privește Comisia pentru a primi și mai multe
privilegii de la Președintele Barroso6 și și-a folosit puterile sale , în ceea ce privește bugetul ,
spre cum se va pune în aplicare servicul pentru acțiune externă .

4
Constitunional treaty http://web.archive.org/web/20071022173609/http://euractiv.com/en/future-
eu/constitutional-treaty-reflection-period/article-155739
5
UE Observers http://euobserver.com/18/30142
6
EU http://www.europeanvoice.com/article/imported/meps-agree-working-relations-with-barroso/66982.aspx
 Curtea Europeană de Justiție

Curtea de justiție a Uniunii Europene (CJUE), numită în trecut Curtea Europeană de Justiție
(CEJ) își are sediul în Luxemburg și este organul juridic suprem al Uniunii Europene. Denumirea
corectă a CJUE ar trebui să fie însă „Curțile de Justiție ale Uniunii Europene”, fiindcă CJUE
cuprinde trei instanțe diferite: Curtea de Justiție, Curtea Generală și Tribunalul Funcției Publice.
Curtea Europeană de Justiție nu trebuie confundată cu Curtea Europeană de Justiție pentru
Drepturile Omului cu sediul la Strasbourg, care este o instituție a Consiliului Europei și nici
cu Curtea Internațională de Justiție, care este o instanță internațională, principalul organ
jurisdicțional al Organizației Națiunilor Unite cu sediul la Haga.
În adoptarea hotărârilor sale CJUE se ghidează după următoarele principii fundamentale și
metode de bază.

 Principiul împuternicirii speciale limitate, ceea ce înseamna că aplicarea și asigurarea

respectării dreptului comunitar este în primul rând sau rămâne în continuare misiunea
instanțelor naționale, în timp ce CJUE revin numai competențele rezervate în mod expres
prin art. 220 și următoarele din Tratatul CE, competențe care sunt individual determinate.
 Principiul interpretării unitare și autonome a dreptului comunitar în toate statele membre.
Mai mult, Curtea se străduie să interpreteze termenii juridici într-un sens aparte comunitar,
diferit de înțelesul lor național, cu scopul de a forma o ordine juridică nouă, originală.
 Principiul efectului util sau principiul aplicării dreptului comunitar cu cea mai mare
eficacitate, pentru a se obține cea mai mare eficiență din actele normative comunitare
elaborate de cele mai multe ori de economiști, politicieni și în general de non-juriști.
 Principiul dezvoltării dinamice a dreptului comunitar în corelație cu scopurile și obiectivele
de integrare europeană stabilite. Respectarea acestui principiu atrage după sine adaptarea
dreptului comunitar la modificările majore aduse de Actul Unic European, de Tratatul de la
Maastricht sau de Tratatul de la Amsterdam.
 Principiul interpretării dreptului secundar în conformitate cu dreptul originar dar cu
respectarea principiului implied powers ceea ce înseamnă că puterea comunitară provine nu
numai din tratatele de înființare, ci și din actele normative create ulterior acestora de
instituțiile comunitare.
 Principiul dreptului comparat sau cerința respectării principiilor de drept fundamentale
specifice statelor membre și sistemelor de drept europene pentru a identifica principiile
fundamentale de drept specifice, dar și pentru a putea prevedea efectul unor hotărâri într-un
anumit sistem de drept.
ău statut. Acestea constau în asigurarea interpretării uniforme a legislației europene. În 1989,
pentru a ușura activitatea CJUE a fost înființată Curtea Europeană de Justiție de Primă Instanță
(CEJ-PI) și apoi în 2004 o altă instanță, pentru probleme care privesc funcționarii publici:
Tribunalul funcționarilor publici ai Uniunii Europene. De atunci CJUE nu mai este competentă
decât pentru soluționarea căilor de atac înaintate de persoanele fizice și juridice împotriva
deciziilor luate de Curtea Europeană de Justiție de Primă Instanță. Mai nou însă, cu puține
excepții, CJUE răspunde și de dosarele de chemare în judecată în primă instanță înaintate de
statele membre ale UE împotriva Comisiei Europene.

În acțiunile formulate de Comisia Europeană (de ex. pentru încălcarea tratatului UE) sau de
alte organe comunitare și în acțiunile formulate de statele membre împotriva altor organe decât
Comisia Europeană, precum și pentru luarea deciziilor în acțiunile prejudiciale) rămâne
competentă tot Curtea Europeană de Justiție.

Procedura în cazul încălcării tratatului UE (art. 226 Tratatul UE): Comisia Europeană are
dreptul – după încheierea unei proceduri preliminare – să acționeze în judecată în fața CJUE
statele membre ale UE. Curtea de justiție verifică întâi dacă acel stat a încălcat sau nu obligațiile
ce-i revin prin Tratatul UE. Pentru aceasta la CJUE trebuie înaintată o cerere de chemare în
judecată, care se publică parțial în Monitorul Oficial al UE și se remite pârâtului. După cum e
cazul, se poate trece apoi la administrarea probelor și la judecata în fond. În finalul acesteia
avocatul general formulează cererile finale, în care sugerează sentința ce va fi pronunțată, fără
însă ca CJUE să fie obligată să țină cont de aceste sugestii. Conf. disp. art. 227 din Tratatul UE
există și posibilitatea ca un stat membru să acționeze în judecată în fața CJUE un alt stat membru
(după procedura preliminară în care intervine și Comisia Europeană conf. art. 227 alin. 2-4 din
Tratatul UE).

Procedura prejudicială (art. 234 din Tratatul UE): Instanțele naționale pot (resp. trebuie,
atunci când este vorba de ultima instanță cum ar fi Curtea Supremă de Justiție, Curtea
Constituțională, etc.) cere CJUE lămuriri cu privire la interpretarea dreptului comunitar. În plus,
aceste instanțe pot solicita CJUE să verifice dacă un anumit act legislativ european este valabil.
Acest lucru trebuie să asigure în primul rând aplicarea unitară a dreptului comunitar de către
instanțele naționale, care se ocupă de aplicarea pe plan național a legilor europene. Pentru a
putea solicita opinia CJUE judecata în fond derulată la instanța națională trebuie să depindă (în
mod decisiv pentru soluționarea cauzei) de interpretarea, resp. valabilitatea legilor comunitare.
Instanța va suspenda judecata în fond până la primirea răspunsului de la CJUE. Cererea solicitată
va fi întâi tradusă în toate limbile oficiale și apoi publicată în Monitorul Oficial al UE. Acest
lucru oferă părților, statelor membre și organelor UE posibilitatea de a lua poziție în problema
respectivă. După care are loc o dezbatere în fond, cu pledoaria ținută de avocatul general și apoi
se procedează la pronunțarea sentinței. Instanța solicitantă este obligată să respecte sentința
pronunțată de CJUE.
 Parlamentul European

Parlamentul European (abreviat Europarl sau PE) este o instituție legislativă a Uniunii
Europene (UE) aleasă prin scrutin direct o dată la cinci ani. Împreună cu Consiliul Uniunii
Europene (Consiliul) și cu Comisia Europeană, exercită puterea legislativă a UE. A fost descrisă
(chiar de eurodeputați) ca fiind una dintre cele mai puternice legislative din lume.Parlamentul
este compus din 751 de membri, care reprezintă al doilea cel mai mare electorat democratic în
lume (375 milioane de votanți eligibili în 2009).
Începând cu anul 1979 este ales direct, o dată la 5 ani, prin alegeri generale, libere și secrete.
Însă, prezența la vot pentru alegerile Uniunii Europene au scăzut la fiecare alegere consecutiv
din acel an, și au fost sub 50% din 1999. Prezența la vot în 2009 a fost de 43% din totalul
votanților europeni, variind de la 90% în Luxemburg și Belgia (unde este folosit votul
obligatoriu) până la 20% în Slovacia; în 18 din 27 de state membre (în 2009) a fost de sub 50%.
Deși Parlamentul European are puterea legislativă pe care Consiliul și Comisia nu o posedă,
acesta nu are controlul formal asupra inițiativei legislative, cum de altfel
majoritatea parlamentelor naționale al membrilor Uniunii o au. Parlamentul este „prima
instituție” a UE (menționată în tratate, având precedent ceremonial peste toate celelalte organe de
autoritate la nivel european), și împarte în mod egal puterile legislative și cele bugetare cu
Consiliul (cu excepția câtorva domenii în care se aplică procedurile legislative speciale). Are, de
asemenea, controlul asupra bugetului UE. În cele din urmă, Comisia Europeană, organul
executiv al UE, răspunde în fața Parlamentului. În special, Parlamentul alege președintele
Comisiei, și aprobă (sau respinge) numirea întregii Comisii. Poate forța, ulterior, Comisia
(consiliul de comisari europeni) să demisioneze prin adoptarea unei moțiuni de cenzură.
Președintele Parlamentului European este Antonio Tajani, ales în 17 ianuarie 2017.
Ultimele alegeri la nivel european au fost alegerile din 2014. Parlamentul European are trei
sedii oficiale – Bruxelles (Belgia), Luxemburg și Strasbourg (Franța).
Luxemburg este sediul birourilor administrative („Secretariatul General”). Reuniunile
întregului Parlament („sesiunile plenare”) au loc la Strasbourg și la Bruxelles. Reuniunile
comisiilor au loc la Bruxelles.
Parlamentul European este organul reprezentativ al celor 450 de milioane de cetățeni ai
Uniunii Europene. Începând cu 13 iunie 2004, acesta are 732 membri. S-a decis că numărul
maxim de parlamentari europeni trebuie fixat la 732, cu un prag minim de 5 și respectiv maxim
de 99 de deputați pentru fiecare stat membru.
Alocarea locurilor în parlament are la bază o reprezentare degresivă și proporțională a
statelor membre. Astfel, statele mici trimit mai mulți deputați în PE decât ar trebui dacă s-ar lua
în considerare strict populațiile statelor respective. Configurația actuală a Parlamentului
European a fost stabilită prin Tratatul de la Nisa, care conține prevederi referitoare la echilibrul
puterii și procesul decizional în cadrul Uniunii, în contextul unei structuri cu 27 de State
Membre.Cele mai recente alegeri europene s-au desfășurat în 2014.
 Consiliul Uniunii Europene

Consiliul Uniunii Europene (uneori denumit și Consiliul sau Consiliul de Miniștri) este un
organism parte a legislativului Uniunii Europene (UE) reprezentând guvernele statelor membre,
celălalt organism este Parlamentul European.

Consiliul este compus în diferite componențe din 28 de miniștri naționali (unul din fiecare
stat). Componența exactă depinde de domeniile în discuție, de exemplu, atunci când se discută
politici referitoare la agricultură, Consiliul este format din cei 28 de miniștri care au în portofoliu
și domeniul agriculturii. Președinția Consiliului este rotativă între toate statele membre, iar
mandatul fiecărei președinții durează 6 luni, mandat care este deținut de ministerul relevant
pentru fiecare întâlnire în parte.Continuitatea dintre președinții este asigurată de un acord între
trei prezidenții consecutive, cunoscută ca triumviratul prezidențial și împărțirea programelor
politice. Consiliul Afacerilor Externe (format din miniștrii de externe a statelor membre) este
totuși condus de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate.
Consiliul este administrat de un Secretariat General al Consiliului. Deciziile sunt luate cu
majoritate calificată în cele mai multe domenii, cu unanimitate în altele. De obicei, atunci când
operează unanimitatea este necesară și consultarea Parlamentului European. Cu toate acestea, în
majoritatea domeniilor se aplică procedura legislativă ordinară, această procedură reprezintă că
Parlamentul European și Consiliul împart în mod egal puterile legislative și bugetare, însemnând
că ambele trebuie să își dea acordul pentru ca o propunere legislativă să fie adoptată. În anumite
domenii limitate, Consiliul poate iniția legislație europeană de unul singur.

Consiliul joacă un rol-cheie în domeniile de integrare europeană în care procesul decizional

are loc la nivel interguvernamental. Pe baza dispozițiilor Tratatului de la Maastricht, putem
spune că Consiliul este cel mai competent în problemele care pot fi atribuite celui de-al doilea și
celui de-al treilea pilon al integrării europene (o politică externă și de securitate comună și o
cooperare pe probleme interne). În același timp, Consiliul UE face parte din corpul instituțiilor
legislative ale Uniunii Europene. Unii cercetători (S. Hicks) văd Consiliul de Miniștri ca
superioară în sistemul politic al Uniunii Europene. De fapt, orice act juridic al Uniunii Europene
trebuie aprobat de Consiliu, însă o serie de acte juridice, precum și bugetul Uniunii Europene fac
obiectul unei decizii comune a Consiliului și a Parlamentului European.