Maestrul și ucenicii

Maestrul și ucenicii au intrat profund în procesul de formare. Pe de o parte, lucrurile se desfășoară după tiparul
epocii și tradiției iudaice. Isus este mereu însoțit de discipoli în activitatea sa și astfel le oferă posibilitatea
transformării lor prin interacțiunea directă, observare, formularea de întrebări etc. Pe de altă parte, învățătorul îi
implică pe ucenici în confruntările cu liderii religioși și politici din Israel, în problemele oamenilor care vin la Isus
după soluții și în tensiunea ce se naște din împotrivirea lumii inteligibile a îngerilor căzuți. Această școală dură nu
îi menajează pe cei ce îl urmează pe Cristos, ci le testează mereu credința, convingerile, caracterul. Curba de
tensiune a uceniciei atinge niveluri tot mai ridicate. Ne așteptăm să vedem pasul următor și eventual ceea ce
declanșează intrarea într-o nouă etapă. Capitolul al șaselea din Evanghelia după Marcu ne spune că Mântuitorul
decide să se ducă în locurile natale (în ținutul Galileii, la Nazaret) pentru a realiza și acolo ceea ce făcea de obicei:
predica evanghelia, învăța pe oameni, vindeca bolnavii și elibera îndrăciții. Textul biblic ne precizează că localnicii
nu îl primesc bine și pun la îndoială misiunea lui. Principala obiecție este legată de identitatea lui Isus: cum poate
un fiu de tâmplar (care probabil a învățat meseria tatălui său și a fost ucenic la tâmplărie) să își asume o asemenea
poziție de învățător sau rabin?; cu ce putere face el minuni?; de unde are înțelepciunea care îi intrigă pe cei mai
mulți?. Concluzia autorului biblic este aceea că Isus nu a putut să își împlinească misiunea acolo, că avea un public
necredincios, chiar ostil și a decis să plece în alte locuri.
În acest cadru interesant, când Isus este respins de concetățenii săi, și probabil de familia sa, el decide să își trimită
ucenicii să pună în practică lucrurile văzute și auzite de la el. Ne putem întreba de ce acum? Trece maestrul printr-o
criză pentru că este respins la el acasă și vrea să vadă dacă este primit în altă parte? Sau este momentul propice
pentru ucenici să intre în acțiune și să își evalueze consistența identității lor într-un moment ce pare complicat
pentru misiune? Indiferent de răspuns, este clar că ne aflăm într-un punct important al școlii uceniciei. Acest lucru
pare să fie trădat și de logica textului biblic. În acest context, Sf. Marcu, aproape ca niciodată până acum, devine
meticulos și atent la detalii, prezintă cu atenție, chiar cu finețe, câteva aspecte legate de perioada de practică a
discipolilor. Ne oprim și noi asupra unor elemente pentru a învăța despre importanța acestei etape din procesul
uceniciei.
Un prim detaliu subliniat de Scriptură este cel al trimiterii. Ca trimiși ai învățătorului, ucenicii primesc
responsabilitatea de a duce mai departe proiectul său. Isus i-a mandatat pe ucenici cu misiunea sa și definește
calitatea de discipol prin această coordonată fundamentală a continuității operei la care el lucrează. Cu această
ocazie se reia obiectivul principal al uceniciei: formarea de oameni care să fie în stare să ducă mai departe o
muncă, o tradiție, un sistem de valori. Pentru a evalua capacitatea discipolilor de a da continuitate misiunii
maestrului, ei sunt puși la probă, li se dă ocazia să pună în act ceea ce au văzut și auzit. Ucenicia este contextul în
care atât ucenicii, cât și maestrul se supun unui test în raport cu ceea ce și-au propus. Dacă ucenicii nu sunt capabili
să înfăptuiască ceea ce le cere învățătorul, înseamnă că ceva nu a funcționat până la capăt, că ceva s-a rupt pe
drum. Însă, fiindcă procesul uceniciei nu s-a finalizat, etapa aceasta practică nu este doar un test, ci și ocazia de a
aduce corective și a depăși anumite limite, de a asuma greșeli și a evidenția lipsuri etc.
Textul biblic ne mai spune că au fost trimiși doi câte doi. Probabil că o explicație a acestei abordări poate fi legată
de cutuma iudaică potrivit căreia este nevoie de cel puțin doi martori care să susțină o depoziție. O altă interpretare
ar ține cont de realismul acțiunii, pentru că ucenicii sunt trimiși într-o călătorie cu multe riscuri (deplasarea între
satele și cetățile din regiunea Galileii nu era o plimbare prin parc). La fel de bine însă, putem considera că această
trimitere în grupuri de câte doi reprezintă o altă lecție a uceniciei. Ucenicia nu vizează doar raportul discipol –
maestru, ci și relațiile dintre discipoli. Isus a lucrat cu un grup și a construit o viziune comunitară diferită de cea
tradițională. Comunitatea celor ce îl urmează pe Cristos are la bază un tip de fraternitate care nu se bazează pe
unitatea de sânge, etnie, rasă sau religie, ci pe asumarea aceleiași identități de ucenici ai Domnului (cf. Mc. 3:35).
Spiritul de echipă, capacitatea de a lucra împreună cu cineva (care este diferit în gândire și acțiune),
disponibilitatea de a depinde de celălalt reprezintă calități importante care se dezvoltă în procesul uceniciei.
Un alt aspect important cu privire la trimiterea ucenicilor este surprins într-o formulă textuală deloc ușor de înțeles:
”dându-le putere peste duhurile necurate”. Fără a intra în detalii hermeneutice, textul pare să sugereze că avem de a
face cu un transfer sau o delegare de autoritate de la maestru către ucenici. Prin natura ei, autoritatea presupune
această logică a continuității, a primirii și a transmiterii ei mai departe. Învățătorul este o instanță care produce
devenire în ucenic, adică duce la o transformare ce sporește ființa lui și îl face capabil să realizeze misiunea
învățătorului. În ucenicie, maestrul însuși își dovedește că este o autoritate pentru că, la rândul său, este un trimis,
este o investiție a altuia. Evanghelia repetă în numeroase rânduri faptul că Isus și-a asumat această calitate de trimis
al Tatălui, care a lucrat mereu sub autoritatea lui și de aceea a avut mereu asistența și călăuzirea lui Dumnezeu în
tot ce a făcut. Ideea investirii ucenicilor cu autoritate nu presupune o ceremonie și niște gesturi simbolice (deși se
poate face și asta). Este vorba despre o investiție de încredere cu privire la ceea ce este deja clădit în ei prin relația
cu maestrul; o confirmare pe care învățătorul o dă ucenicilor că sunt gata de acțiune; o prezență care îi asistă în
călătoria lor și le dă girul aflării pe drumul cel bun. Mențiunea autorității asupra duhurilor necurate este în mod clar
una ce trimite la miezul iconomiei restauratoare a lui Cristos care repune toate lucrurile în relația lor normală cu
Dumnezeu și le scoate de sub robia celui rău. Prin calitatea lor de discipoli ai lui Isus, ucenicii devin exponenții
operei mântuirii, coparticipanți la lucrarea lui Dumnezeu în lume.
Este deosebit de interesant faptul că ucenicilor li s-a cerut să se bazeze doar pe ceea ce au primit și nimic altceva,
nici măcar pe lucrurile ce țin de subzistență. Textul biblic ne spune că Isus le-a poruncit ucenicilor să nu ia nimic
cu ei pe drum: nici pâine, nici bani, nici traistă. Li s-a permis să ia doar un rând de haine, sandale (suport vital
pentru a putea parcurge distanțe mari de drum, probabil pe jos, dar și un simbol al pregătirii) și un toiag (instrument
ce ajută la mersul pe jos și la protecție, dar și un semn al trimiterii și autorității). Probabil că atât dimensiunea
practică a trimiterii, cât și cea paradigmatică funcționează în interpretarea mesajului lui Isus. O călătorie cere
pregătire și resurse, adică o logistică costisitoare ce poate împiedica sau chiar deturna scopul ei. Ucenicii trebuie să
fie pregătiți pentru misiune, însă accentul cade pe o structură personală articulată și gata de acțiune, pe consistența
caracterului și pe învățătura primită de la învățător. În același timp, maestrul le cere ucenicilor să își pună la lucru
credința și să se concentreze exclusiv pe misiunea lor, asumând că Dumnezeu le poartă de grijă. Esențial este ca
ucenicii să asculte, să se bazeze pe cuvântul învățătorului și să pună în practică ceea ce li s-a spus, în ciuda grijilor
și preocupărilor (de la nevoile de bază până la posibilele riscuri și pericole).
Un element important al echipării ucenicilor pentru misiune îl reprezintă discernământul, capacitatea de a surprinde
calitatea auditoriului, receptivitatea și deschiderea oamenilor la mesajul și acțiunea lor. Ca strategie, Isus le cere să
identifice gazde bune, oameni de caracter și dispuși să susțină misiunea lor. De aceea le recomandă să intre în
asemenea case și să se stabilească acolo cât timp vor fi în cetățile vizitate. Să nu uităm că acesta era tiparul
misionar al lui Isus. El obișnuia să intre în casele oamenilor, să stea cu ei la masă, să le asculte nevoile, să le ofere
un mesaj sau să îi vindece. Cu această strategie Isus și-a identificat și recrutat discipolii. Continuarea misiunii
maestrului presupune și grija pentru a face alți ucenici. Ucenicul autentic tinde să fie ca maestrul său, adică să
ajungă el însuși un făcător de ucenici. Împlinirea mandatului de trimis al învățătorului implică identificarea de
potențiali ucenici, preocuparea de a pune în alții zestrea primită. Este vorba despre o investiție (fie ea cât de mică,
în funcție de cât timp stau ucenicii într-o cetate) care cântărește foarte mult pentru ambele părți. Cel trimis are
ocazia să fie acum în ipostaza celui care oferă, iar potențialul ucenic are șansa de a vedea la lucru rezultatele
procesului de ucenicie.
Textul biblic mai subliniază că în cazul în care ucenicii lui Isus nu sunt bine primiți într-o localitate, este bine să nu
intre în dispute sau conflicte, ci să plece de acolo. Acest mesaj este unul profetic și acționează și ca un avertisment.
Pe de o parte, urmarea lui Isus presupune libertatea omului, convingerea că ceea ce i se oferă este valoros și
determină un angajament. Nu există ucenicie dacă se eludează această bază fundamentală a deciziei libere a cuiva
de a urma un învățător. Nu poate progresa procesul de ucenicie dacă discipolului i se reduce sau i se ia libertatea.
Dimpotrivă, în acest proces, ucenicul este condus spre o mai mare libertate. Pe de altă parte, textul biblic ne invită
la realism. Isus însuși a fost respins de cei din casa lui, de cei din cetatea lui și de oamenii de aceeași etnie și religie
cu ale lui. Ucenicii autentici, cei care duc mai departe misiunea învățătorului lor, nu pot avea altă primire, ci vor
avea aceeași condiție cu a maestrului.
Concluzia Sf. Marcu la această secțiune (Mc. 6:7-13) este una scurtă și punctează că ucenicii au plecat și au
împlinit ce le-a cerut Isus: au predicat despre pocăință, au scos draci și au vindecat oamenii după ungerea cu
untdelemn. Cu alte cuvinte, lucrurile au funcționat. Maestrul și-a făcut bine treaba, iar discipolii au ascultat de
învățător și au împlinit cele cerute. Acest rezultat este o mărturie că viața ucenicilor s-a schimbat, că transformarea
lor este reală și au avansat în procesul formării alături de învățător. Sf. Marcu nu prezintă nimic despre o evaluare a
testului practic la întoarcerea discipolilor din acțiune. În pasajul din capitolul 6:30 apare doar o mențiune scurtă cu
privire la revenirea celor doisprezece și la faptul că ei i-au spus lui Isus tot ce au făcut și ce i-au învățat pe oameni.
Evaluarea este esențială și este parte a procesului. Ea trebuie făcută sistematic, la fiecare etapă și cu maximă
seriozitate. Important este ce au pus în practică discipolii, dar mai importantă este devenirea lor. Însă ucenicia nu s-
a terminat după primul test practic, indiferent dacă acesta este o mare victorie sau un eșec.
Dănuț Jemna