Introducere

In ultimele decenii, modificarile protocoalelor de explorare, terapeutice si acelora de

ingrijire a pacientelor purtatoare de fibromioame uterine au suferit modificari de amploare,
managementul devenind accesibil si in tarile in curs de dezvoltare. Din nefericire rata frecventei
si aceea a complicatiilor acestei patologii, cu pericilitarea viitorului fertil si a integritatii
aparatului genital feminin, ramane neschimbata. Acesta este domeniul in care ar putea interveni
nursing-ul, care prin educatie medicala si ingrijiri specifice ar putea conduce la o ameliorare a
acestor conditii delicate, sau cel putin o estompare a efectelor lor.
Femeile, in general si pacientele in special, trebuie sa cunoasca complicatiile acestei
afectiuni care nu sunt deloc de neglijat si anume: durere, tulburari menstruale, leucoree. De
aceea, este foarte importanta educarea populatiei cu privire la pastrarea starii de sanatate si
prevenirea imbolnavirilor, caci este cunoscut faptul ca este mai usor si mai ieftin sa previi decat
sa tratezi. In acest sens trebuie sa existe o stransa legatura intre echipa medicala si populatia
feminina, acestea din urma trebuind sa solicite cu incredere sfaturile si serviciile medicale.

PARTEA GENERALĂ

CAPITOLUL 1. ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA ORGANELOR GENITALE

FEMININE

Organele genitale feminine sunt situate în pelvis şi îndeplinesc funcţia de reproducere.

Ovarele sunt cele două glande sexuale care produc celulele sexuale feminine - ovulele. Acestea
sunt conduse în trompele uterine unde, se petrece fertilizarea. Trompele sunt două conducte prin
care oul fertilizat este condus în uter, organul principal al gestaţiei. În uter se dezvolta oul
fecundat până la naştere. După uter urmează vaginul, organul prin care fătul este expulzat la
naştere, dar care totodată este şi organul copulaţiei. La intrarea vaginului se găsesc o serie de
formaţiuni, care împreună formează vulva.
Trompele uterine, uterul şi vaginul constituie căile genitale. Acestea împreună cu ovarele
alcătuiesc organele genitale interne. Formaţiunile vulvei se mai numesc şi organele genitale
externe.

1
Figura nr. 1.1.

Organele genitale feminine

Sursa: www.ginecologia.ro

1.1 OVARELE

Ovarele sunt glandele sexuale ale femeii şi determină caracterele sexuale primare.
În ovare se produc ovulele. În afară de acest rol, ovarele mai îndeplinesc un important rol
de glande endocrine, prin secreţia hormonilor sexuali.
Ovarele împreună cu tubele şi ligamentele largi sunt numite de clinicieni anexele uterului.
 FORMA: Ovarul a fost comparat cu o migdală verde; el are forma unui
ovoid puţin turtit.
 CULOARE: Ovarul este albicios la nou-născută; roz -palid la fetiţă; la
femeia adultă are o culoare roşiatică ce se accentuează în timpul menstruaţiei. După
menopauză devine albicios-cenuşiu.
 ASPECT: Ovarul este neted şi regulat până la pubertate. De la această
perioadă capată un aspect neregulat, suprafaţa sa fiind presărată cu numeroase
depresiuni, cicatrici, unele lineare, altele neregulate.Cicatricile rezultă din involuţia
corpilor galbeni.

2
  CONSISTENŢA: la femeia adultă este elastic, dar ferm, astfel că el este
palpabil la examenul ginecologic. După menopauză, capată o consistenţă dură,
fibroasă.
 NUMARUL: În mod normal sunt două. Pot exista ovare supranumerare,
după cum poate lipsi un ovar.
 DIMENSIUNILE: Cresc cu vârsta pâna la maturitate. La femeia adultă,
are aproximativ următoarele dimensiuni: 3-5 cm lungime, 3 cm lăţime, 1-2 cm
grosime. După menopauză el se atrofiază progresiv. Culoarea, aspectul, consistenţa şi
dimensiunile ovarelor se modifică în raport cu vârsta şi perioadele fiziologice ale
femeii.
 GREUTATE: La femeia adultă este de aproximativ 6-8 g. În perioada
preovulatorie, ovarul care va elibera ovulul îşi măreşte volumul, devenind de două sau
chiar trei ori mai mare ca înainte. Şi în timpul gravidităţii, ovarul purtător a1 corpului
galben are un volum mărit.
 SITUAŢIE: Ovarul se găseşte în compartimentul cavităţii pelvine aflat
înapoia ligamentelor largi,de o parte şi de alta a uterului în "CAVUM
RETROUTERIN".
 MIJLOACE DE FIXARE: Ovarul este suspendat de ligamentul larg. El
este fixat prin pedicul şi prin patru ligamente:
a) Ligamentul suspensor numit şi infundibulopelvic, este cel mai puternic dintre mijloacele
de fixare.
b) Ligamentul propriu al ovarului numit şi ligamentul utero-ovarian- este un cordon fibro-
muscular situat în aripioara posterioară a ligamentului larg
c) Ligamentul tuboovarian- leagă extremitatea tubară a ovarului de infundibulul tubei şi
asigură contactul dintre aceste două organe.
d) Mezovarul este o plică a foiţei posterioare a ligamentului larg, prin care ovarul este
suspendat de acesta.
 RAPORTURI:
a) Faţa laterală priveşte spre peretele excavaţiei pelvine (faţa parietală) şi răspunde fosei
ovariene.

3
 b) Faţa medială sau faţa tubară este acoperită de tuba uterină şi de mezosalpinge, care cade
peste ea.
c) Marginea mezovariană îndreptată anterior, este legată prin mezovar de foiţa posterioară
a ligamentului larg.
d) Marginea liberă sau posterioară vine în raport cu ansele intestinului subţire.
e) Extremitatea tubară sau superioară e rotunjită şi dă inserţie ligamentelor suspensor al
ovarului şi tuboovarian.
f) Extremitatea uterină sau inferioară e mai ascuţită; pe ea se prinde ligamentul propriu al
ovarului.
Ovarul se gaseşte situat într-o pungă, numită bursă ovariană formată de tubă şi de
mezosalpinge.
 STRUCTURA OVARULUI: Ovarele sunt organele principale ale aparatului genital al
femeii.
 EPITELIU: este simplu, cubic sau turtit şi se opreşte brusc la nivelul hilului; de aici se
continuă cu mezoteliul mezovarului. Linia de separaţie dintre epiteliu şi mezoteliu e
foarte netă (linia lui Farre).Dedesubtul epiteliului se găseşte o pătură foarte subţire,
albicioasă, rezistentă formată din fibre conjunctive - albugineea ovarului.
 SUBSTANŢA MEDULARĂ: are o culoare roşiatică şi e caracterizată printr-o
structură intens vascularizată. Este formată din ţesut conjunctiv lax, care înspre hil
cuprinde şi fibre musculare netede. Între aceste elemente se găsesc numeroase vase
sanguine şi limfatice.
 SUBSTANŢA CORTICALĂ: are o culoare galbenă-cenuşie şi conţine următoarele
elemente: foliculii ovarieni în diferite faze de evoluţie sau de involuţie. Cea mai mare
parte a corticalei este formată dintr-un ţesut conjunctiv extrem de bogat în celule, cu
unele caractere embrionare şi care are semnificaţia de stromă. Stroma corticalei conţine
foliculii ovarieni în diferite faze de evoluţie. Forma iniţială o reprezintă foliculii
primordiali, care au aspectul unor corpusculi.
Urmează o lungă gamă de forme evolutive:
- foliculii primari , asemănători, însa ceva mai mari decât cei primordiali;
- foliculii secundari plini şi care devin apoi cavitari

4
 - foliculii terţiari maturi de Graaf.
Dezvoltarea şi maturarea foliculilor ovarieni cuprinde o serie de transformări succesive pe
care le suferă ovogoniile (celulele sexuale) şi celulele foliculare(celule satelite), pâna la
eliberarea unui ovul prin fenomenul ovulaţiei.
După ovulaţie, evoluţia foliculului ovarian este încheiată. În cavitatea foliculară se va
organiza o nouă structură numită corpul galben.
Atât foliculul ovarian cavitar cât şi corpul galben au şi o importantă funcţie endocrină. În
timp ce foliculul ovarian cavitar are o dublă funcţie: la nivelul său se desfăşoară procesele
ovogenezei, dar unele structuri ale sale elaborează şi hormonii sexuali feminini sau estrogenii,
corpul galben are numai funcţie endocrină: el produce progesteronul.
Dezvoltarea şi maturarea foliculilor ovarieni şi apoi constituirea în locul lor a corpilor
galbeni, sunt procese ritmice, periodice, care în mod normal se desfăşoară într-un interval de 28
zile şi constituie în totalitatea lor ciclul ovarian.
Raportate la un ciclu menstrual succesiunea aproximativă a fenomenelor este următoarea:
dezvoltarea şi maturarea foliculului ovarian se petrece între zilele I-a şi a XIII-a; ovulaţia se
produce în ziua a XIV-a; constituirea şi evoluţia corpului galben au loc între zilele 15-25; iar
între zilele 26-28 se produce degenerarea corpului gaIben, care apoi va fi înlocuit cu un ţesut
cicatricial numit corpul albicans.Această evoluţie scurtă a corpului galben survine în împrejurări
obişnuite, în care fecundaţia nu a avut loc şi deci nu s-a instalat o sarcină. Este corpul galben
menstrual.
În cazul când ovulul este fecundat se formează corpul galben de sarcină care ia o mare
dezvoltare. Structuralizarea lui este completă în luna a-III-a, iar involuţia lui începe din luna a-
IV-a, când funcţiile lui sunt preluate de placentă. Diametrul lui atinge 40-50 mm în stadiul de
dezvoltare maximă.
 FUNCŢIA ENDOCRINĂ: a ovarului se instalează la pubertate şi durează
pâna la climacteriu. Această funcţie se desfăşoară sub dependenţa hormonilor
gonadotropi antehipofizari (FSH, LH sau ICSH si LTH), aceştia la rândul lor fiind
controlaţi prin factorii eliberatori hipotalamici. Hormonii secretaţi de ovar sunt
estrogenii şi progesteronul.

5
 1.2 TROMPELE UTERINE

Tubele sau trompele uterine sunt două conducte musculo-membranoase care se întind de la
coarnele uterine pâna la ovare. Tubele au un rol important în captarea ovulului, apoi în
vehicularea acestuia şi a spermiilor. În treimea sa laterală se petrece fecundaţia. Ea oferă apoi
condiţii favorabile pentru efectuarea primelor diviziuni ale zigotului şi migrarea acestuia spre
cavitatea uterină.
Trompa uterină are o lungime de 10-12 cm; ea prezintă patru segmente:
a) Infundibulul tubei sau pavilionul, este segmentul incipient al ei. Are forma unei pâlnii,
cu baza evazată, foarte festonată, formată dintr-un buchet de 10-15 ciucuri sau fimbrii;
b) Porţiunea ampulară sau ampula trompei e segmentul cel mai lung al ei, măsoară 7 -9 cm
şi reprezintă aproape două treimi din lungimea totală a trompei;
c) Istmul este o porţiune mai îngustă a trompei, de consistenţă mai fermă, dur la palpare.
Pătrunde în comul uterului, între ligamentul rotund şi ligamentul propriu al ovarului;
d) Porţiunea uterină sau interstiţială, străbate peretele uterului. Este scurtă (1 cm) şi îngustă
(1 mm).
Sunt două orificii tubare:
- ostiul abdominal care se găseşte în centrul infundibulului şi are 2-3 mm diametru;
- ostiul uterin are 1 mm diametru şi se deschide în unghiul superior al cavitaţii uterine.
 CONSISTENŢA TROMPEI: este redusă; la palpare e moale.
 DIRECŢIA TROMPEI: este sinuoasă; ea explică importantele raporturi cu
ovarul.
 STRUCTURA: Peretele tubei este format din trei tunici:
a) Tunica seroasă - provine din ligamentul larg; este deci o dependenţă a peritoneului.
Înveleşte suprafaţa exterioară a tubei, inclusiv a infundibulului, oprindu-se la nivelul marginii
libere, sau a bazei acestuia (linia Farre).
b) Tunica subseroasă (se găseşte sub peritoneu) este un strat subţire de ţesut conjunctiv lax,
în care călătoresc principalele ramificaţii vasculare şi nervoase.
c) Tunica musculară este formată dintr-un sistem spiralat de fibre musculare netede.
d) Tunica mucoasă e formată din lumină proprie (corion) şi dintr-un epiteliu unistratificat
cilindric (plasmatic). Acest epiteliu este constituit din celule ciliate şi celule secretorii. Celulele

6
secretorii elaborează un produs de aspect mucos, care împreună cu lichidul absorbit din cavitatea
peritoneală, formează secreţia sau lichidul tubar. Aceasta umezeşte suprafaţa mucoasei trompei
şi serveşte la nutriţia zigotului şi a blastocitului în decursul migrării sale prin oviduct.

VASCULARIZAŢIA ŞI INERVAŢIA OVARULUI ŞI A TROMPEI UTERINE

 ARTERE: Artera primară a ovarului este artera ovariană, iar a tubei artera uterină.
Artera ovariană ia naştere din aorta abdominală, coboară în bazin şi se împarte în două
ramuri: tubară şi ovariană.
Artera uterină este ramură a arterei iliace interne. La nivelul unghiului uterului se divide şi
ea în doua ramuri terminale, similare celor precedente: tubară şi ovariană.
 VENELE: urmează în general dispoziţia arterelor.
Venele ovarului plecate din reţele capilare, prin vene flexuoase ajung în hilul organului.
Venele ovarului primesc reţeaua venoasă subtubară, apoi urcă alături de artera ovariană spre
abdomen. În fosa iliacă se unesc într-un unghi unic, vena ovariană care se varsă în stânga în vena
renală, iar în dreapta direct în vena cava inferioară. Venele trompei merg paralel cu arterele,
formând o reţea subtubară.
 LIMFATICELE: iau naştere dintr-o reţea capilară perifoliculară, ajung în porţiunea
lui medulară unde se formează un plex. De la nivelul trompei, limfaticele coboară în
mezosalpinge şi apoi, la marginea anterioară a ovarului, se întâlnesc cu vasele limfatice ale
acestuia şi cu cele ale corpului uterin. Astfel iau naştere nişte colectoare limfatice, care se varsă
în limfonodurile lombare pâna la nivelul vaselor renale.
 NERVII: sunt de natură organo-vegetativă. Pentru ovar, provin în cea mai mare
parte din plexul ovarian şi în cea mai mica măsură din plexul uterin.
Nervii trompei provin din plexul ovarian şi din plexul uterin; ei urmează traiectul vaselor.

1.3 UTERUL

7
 Uterul este un organ musculos, cavitar, în care se dezvoltă oul; la sfârșitul sarcinii el
expulzează fătul și anexele lui. Este un organ median, nepereche. Forma, dimensiunile,
raporturile lui variază în funcție de vârsta femeii, diferite stări funcționale, graviditate.1

A. CONFORMAŢIA EXTERIOARĂ
Uterul are forma unui trunchi de con turtit în sens antero-posterior, având baza orientată în
sus şi vârful trunchiat în jos.
a) Istmul uterului este reprezentat printr-un şanţ semicircular, adesea puţin adânc, vizibil
numai pe faţa anterioară şi pe feţele laterale.
b) Corpul uterului are un aspect conoid, turtit antero-posterior, caruia îi descriem: două
feţe, două margini, fundul şi două unghiuri tubare.
c) Colul uterin are formă cilindrică, uşor bombat la mijloc; el e comparat cu un butoiaş.
Extremitatea superioară a vaginei se inseră pe col de-a lungul unei linii circulare, foarte oblice de
sus în jos şi înapoi- înainte. Inserţia vaginei pe colul uterin, îl împarte pe acesta în două părţi:
- porţiunea supravaginală
- porţiunea vaginală;
Vârful este perforat de un orificiu, ostiul uterin, care conduce în cavitatea uterină.

1
V. Papilian, revizuită de Prof. Dr. Univ. I. Albu, Anatomia omului, Vol. III, Editura ALL, București, 2010, pag.
278.

8
Figura nr. 1.2.
Ureterul în baza parametrelor (văzut dinspre posterior)

9
 Ureterul în baza parametrelor (văzut dinspre posterior)
1-Ureter; 2-Artera uterină cu pediculii venoşi supra şi subureterali; 3-Vagin; 4-Ram vezico-vaginal

Sursa: www.ginecologia.ro

 OSTIUL UTERIN: numit de clinicieni orificiul extern al colului are forme diferite:
La virgine, are un aspect rotunjit, punctiform.
La multipare ostiul uterin apare ca o despicătură transversală, lată de 10-15mm, care
împarte colul în două buze, una anterioară şi alta posterioară, unite prin două comisuri laterale.
Cu creşterea numărului de naşteri, ostiul uterin tinde cât mai mult să rămâna întredeschis.
 DIMENSIUNILE UTERULUI:

10
 La femeia adultă, nulipară, sunt următoarele: lungimea de 6 cm; lăţimea la nivelul fundului
de 4 cm; grosimea de 2 cm.
La multipare aceste dimensiuni cresc cu aproximativ 1 cm.
 CONSISTENŢA UTERULUI: fermă, dar elastică, uşor de perceput la examenul
ginecologic (tuşeul vaginal combinat cu palparea abdominală). În sarcină uterul devine mai
moale, păstos.
 GREUTATEA UTERULUI: este în medie de 50-70 g, mai uşor la nulipare.
 NUMAR: în mod obişnuit, uterul este un organ nepereche, unic şi median.
 SITUAŢIA UTERULUI: se află în centrul cavităţii pelvine; înapoia vezicii urinare,
înaintea rectului, deasupra vaginei. Corpul uterului este acoperit de peritoneu, care de pe
marginile lui laterale se continuă cu ligamentele largi.
 DIRECŢIA UTERULUI:
Raportul dintre corpul şi colul uterului se numeşte unghi de flexiune. În mod normal uterul
se află în anteflexiune.
Raportul dintre colul uterin şi vagină se numeşte unghi de versiune. În mod normal unghiul
este deschis în anteversiune.
Raportul dintre uter şi excavaţia pelviană: axul uterului, înclinat de sus în jos şi înainte-
înapoi, corespunde cu axul excavaţiei, care este curb, cu concavitatea orientată anterior.
 VARIAŢII PATOLOGICE ALE DIRECŢIEI UTERULUI:
În modificările unghiului de flexiune, colul îşi păstrează poziţia normală, iar corpul se
deplasează înapoi (retroflexiune) sau lateral (laterofIexiune).
În modificările unghiului de versiune: retroversiune( deplasare înapoi) şi lateroversiune
(deplasare laterală). De obicei retroversiunea se asociază cu retroflexiunea (retroversiune-
flexiune ).
 STATICA ŞI MIJLOACELE DE FIXARE ALE UTERULUI :
Echilibrul dinamic al uterului este asigurat de o serie de mijloace:
Mijloace de suspensie: îl ancorează de pereţii excavaţiei pelvine.
Mijloace de susţinere: îl sprijină de jos în sus.
 MIJLOACELE DE SUSPENSIE:
Peritoneul acoperă cea mai mare parte a uterului.

11
 Ligamentele largi sunt două cute peritoneale de formă patrulateră, întinse între marginile
uterului şi pereţii laterali ai excavaţiei pelviene.
Ligamentul rotund este un cordon conjunctivo-muscular pereche. Ligamentele rotunde sunt
adesea folosite de chirurgi pentru redresarea uterului din unele poziţii vicioase.

12
Figura nr. 1.3.
Segmentele ureterului

Segmentele ureterului: 1-retroligamentar; 2-subligamentar; 3-

preligamentar; 4-baza ligamentului larg secţionat

13
  MIJLOACELE DE SUSŢINERE:
Aderenţele la vezică şi la rect.
Aderenţele la lamele sacrorectogenitopubiene.
Perineul constituie cel mai important şi mai valoros mijloc de susţinere al uterului.
 RAPORTURILE UTERULUI:
Raporturile corpului uterin:
Faţa vezicală
Faţa intestinală
Marginile laterale vin în raport cu vasele uterine.
Fundul uterului este acoperit de peritoneu, vine în raport cu ansele intestinului subţire şi cu
colonul sigmoidian.
Raporturile colului uterin:
Porţiunea supravaginală: faţa anterioară în raport cu vezica; faţa posterioară în raport cu
ampula rectală; marginile laterale au raporturi cu uterul şi artera uterină.
Porţiunea intravaginală: predomină în interiorul vaginei.

B. CONFORMAŢIA INTERIOARĂ:
În mod normal, cavitatea uterină are aspectul unei fisuri, ai cărei pereţi vin în contact. Ea
este astfel o cavitate virtuală. Devine reală atunci când găzduieşte o sarcină sau se dezvoltă o
tumoră.
Cavitatea uterului este divizată printr-o ştrangulare situată la nivelul istmului în două
compartimente: cavitatea corpului şi canalul cervical.
 CAVITATEA UTERINĂ: are formă triunghiulară, cu baza spre fundul organului şi
vârful spre canalul cervical.
Cavitatea uterină este cuprinsă între doi pereţi: anterior si posterior. Dintre cele trei
margini, una este superioară şi două laterale.
Cele trei unghiuri sunt marcate prin trei orificii. Orificiile superioare (laterale) foarte
înguste corespund deschiderii tubelor, iar orificiul inferior conduce în canalul cervical.
 CANALUL CERVICAL: sau canalul colului are un aspect fuziform, fiind, mai larg în
partea mijlocie şi îngustat la cele două extremităţi. Cele două orificii ale acestui canal sunt:

14
 - orificiul intern care conduce în cavitatea uterină;
- orificiul extern care este chiar ostiul uterin şi se deschide în vagină.
 DIMENSIUNILE CAVITĂŢII UTERULUI: lungimea totală este mai mică cu
aproximativ 1 cm decât lungimea totală a uterului. Ea măsoară 5cm la nulipare şi 6 cm la
multipare.
 CAPACITATEA UTERULUI: de 3cm la nulipare şi de 4cm la multipare.
 STRUCTURA UTERULUI:
a) Tunica seroasă sau perimetrul, este formată de foiţa peritoneală care îmbracă uterul.
Învelitoarea peritoneală este dublată pe faţa ei profundă de o pătură subţire de ţesut conjunctiv
numit stratul subseros.
b) Tunica musculară sau miometrul, are o grosime medie de 15mm şi este stratul cel mai
bine reprezentat.
Arhitectura miometrului arată trei straturi:
- Stratul extern conţine fibre longitudinale şi fibre circulare .
- Stratul mijlociu e constituit din fibre anastomozate şi se numeşte stratul plexiform. El e
străbătut de numeroase vase sanguine, mai ales vene, şi poartă chiar numele de stratum
vasculosum. Fibrele musculare au un important rol în închiderea aeestor vase (hemostază
fiziologică).
- Stratul intern este constituit din fibre longitudinale şi circulare. Fibrele circulare formează
sfincterul istmului.
c) Tunica mucoasă sau endometrul aderă strâns la miometru, fără interpunerea unei
submucoase.
Mucoasa cavităţii uterine este netedă, are o culoare roz-roşiatică, e foarte aderentă la
miometru şi friabilă. Grosimea ei variaza între 2mm şi 9mm în funcţie de etapele ciclului uterin
sau menstrual. Epiteliu simplu, cuboprismatic, fără celule mucipare, presărat cu celule ciliate,
este înzestrat cu numeroase glande uterine de tip tubular simplu. Ele sunt situate în lamină
proprie, iar fundul lor ajunge până la nivelul miometrului. Lamina proprie (corionul) este
formată din ţesut conjunctiv reticular. Mucoasa uterină este puternic hormonodependentă şi prin
aceasta supusă unor intense modificări ciclice. Sub influenţa hormonilor ovarieni - foliculină,
progesteron - mucoasa uterină se pregateşte lunar în vederea nidării zigotului. În lipsa nidaţiei,
stratul superficial sau funcţional al endometrului împreună cu o cantitate de sânge, se elimină sub

15
forma menstruaţiei. Din stratul profund sau bazal, în care se găsesc fundurile glandelor uterine,
se face regenerarea endometrului.
Mucoasa istmului are aceleaşi caracteristici histologice cu cea a corpului.
Mucoasa canalului cervical( a endocolului) e de tip glandular. Epiteliu este simplu, format
din celule prismatice înalte, cu un număr mare de celule nulipare. Glandele cervicale sunt foarte
ramificate, de tip racemos. Mucoasa canalului cervical este slab dependentă hormonal. Glandele
colului secretă un mucus gros, uşor alcalin, care ocupă canalul cervical şi predomină prin
orificiul uterin sub forma unui "dop mucos" sau gleră cervicală. El protejează cavitatea uterină
împotriva infecţiilor ascendente din vagină şi facilitează ascensiunea spermatozoizilor spre
această cavitate.
Mucoasa porţiunii vaginale (exocolului) este de tip pavimentos, stratificată,
necheratinizată.
Mucoasa exocolului suferă, împreună cu mucoasa vaginală, o descuamaţie permanentă.
Acest fapt are o mare importanţă practică, deoarece examenul citologic al materialului recoltat
poate depista unele forme incipiente de cancer al colului.
La nivelul ostiumului uterin, mucoasa glandulară endocervicală este net brusc, separată de
mucoasa pavimentoasă necheratinizată a exocolului. Zona de demarcaţie dintre cele două tipuri
de epiteliu are o largime de 1-10 mm şi e numită joncţiunea cervico-vaginală. Apare ca un
lizereu roşu deschis, vizibil cu ochiul liber.

16
VASCULARIZAŢIA ŞI INERVAŢIA UTERULUI
Figura nr. 1.4.

Vascularizaţia ureterului
1-Ram din artera renală; 2-Ram din iliaca comună;
3-Ram din iliaca internă; 4-Ram din artera uterină;
5-Ramuri vezicale din hipogastrică
Vascularizaţia uterului

Sursa: www.ginecologia.ro
17
  ARTERELE:
a) Artera uterină
b) Artera ovariană
c) Artera ligamentului rotund
 ARTERA UTERINĂ: are un diametru de 2-3 mm în afară sarcinii şi de 5-6 mm în
timpul sarcinii. Ia naştere din artera iliacă internă, printr-un trunchi comun cu ombilicala, la
nivelul fosei ovariene. De aici coboară pe peretele pelvian pâna la nivelul ligamentului larg şi
pătrunde în această formaţiune peritoneală. Străbate transversal baza ligamentului larg
îndreptându-se spre colul uterin şi o distanţă de 1,5-2 cm de acesta se înconvoaie în sus descriind
un "arc".
În traiectul său, artera uterină emite numeroase ramuri colaterale. Din portiunea
transversală se desprind ramuri peritoneale, ureterale, vezicale, precum şi artera vaginală. Toate
au un traiect flexuos, ceea ce le permite să se adapteze la creşterea în volum a uterului gravid.
Ramurile corpului, se divid într-un ram anterior şi altul posterior, care merge fiecare pe faţa
corespunzătoare a uterului.
Ramurile terminale sunt două:
- ramura ovariană, care merge prin mezovar şi se anastomozează cu ramura similară a
arterei ovariene formând arcada paraovariană;
- ramura tubară merge în mezosalpinge şi împreună cu ramura arterei ovariene formează
arcada subtubară.
 VENELE: Pleacă din toate tunicile uterului şi se adună mai întâi în nişte canale speciale,
situate în stratul plexiform al miometrului. Aceste canale sunt cavităţi săpate în tunica musculară,
şi se numesc sinusuri uterine. Din aceste sinusuri,sângele se colectează spre marginile uterului,
unde formează de fiecare parte câte o reţea bogată de vene avalvulate care însoţesc artera uterină
între foiţele ligamentului larg- plexurile venoase uterine. Acestea comunică larg cu plexurile
venoase vezical şi vaginal.
Din plexurile uterine sângele este condus pe două căi: în jos spre venele uterine care se
varsă în iliaca internă; în sus prin venele tubei şi ale ovarului în vena ovariană, care se deschide
în dreapta în vena cavă inferioară, iar în stânga în vena renală.

18
 Din plexurile uterine pleacă şi venele ligamentului rotund, care se varsă în vena epigastrică
inferioară.
 LIMFATICELE: se strâng într-o reţea colectoare extrem de bogată, situată sub peritoneu
numită reţeaua subseroasă.
Limfaticele corpului se adună aproape toate înspre unghiurile uterului. Aici se unesc cu
cele ale ovarului şi ale tubei şi împreună urcă alături de vena ovariană până la limfonodurile
lombare. Alte vase limfatice duc : unele pe calea ligamentului rotund spre limfonodurile
inghinale superficiale; altele prin ligamentul larg spre nodurile iliace externe.
Limfaticele colului sunt anastomozate cu cele ale porţiunii superioare a vaginei. Acestea
primesc aferente şi apoi se îndreaptă către limfonodurile iliace externe, altele urmând traiectul
venelor uterine ajung la nodurile iliace interne. Din partea posterioară a colului pornesc câteva
vase limfatice, care trec pe feţele laterale ale rectului, urcă pe faţa pelviană a sacrului şi se
termină în nodurile sacrate şi în cele ale bifurcaţiei aortei.
 INERVAŢIA UTERULUI: este de natura organo-vegetativă, simpatică şi parasimpatică.
O mică parte a nervilor provine din plexul ovarian care se desprinde din plexul aortico-
abdominal. Principala contribuţie în inervaţia uterului provine din plexul uterovaginal, el însuşi o
emanaţie a plexului hipogastric inferior.

1.4 VAGINUL

Este un conduct musculo-conjunctiv, median şi nepereche. Prin extremitatea superioară se

inseră pe colul uterin, iar prin extremitatea inferioară se deschide în vulvă.
 FORMA: conduct cilindroid, turtit antero-posterior pe cea mai mare parte a întinderii
sale. În împrejurări normale, fiziologice, vagina este o cavitate virtuală, pereţii ei venind intim în
contact.
 DIMENSIUNI: variabile în funcţie de vârstă; lungimea medie este de 8-9cm. Peretele
posterior care se inseră mai sus pe colul uterin, este mai lung cu 1-2cm decât cel anterior.
Calibrul vaginei nu este uniform. Este mai largă la extremitatea uterină şi mai îngustă la
extremitatea vulvară. Fiind un organ extrem de elastic, vagina se lasă dilatată cu mare uşurinţă
(examenul cu speculul, dilatare operatorie ).
 NUMAR: În mod normal, vagina este un organ unic.

19
  CONFORMAŢIA INTERIOARĂ: Suprafaţa mucoasei este neregulată, încreţită. Atât
pe peretele anterior cât şi pe cel posterior se găseşte câte o proeminenţa longitudinală de pe care
pleacă de o parte şi de cealaltă o serie de plice vaginale transversale.
Coloana vaginală anterioară este mai proeminentă. Ea pleacă de la tuberculul uretral al
vaginei, situat la nivelul orificiului vaginal, la 2-3mm înapoia meatului uretral.
Coloana vaginală posterioară coboară mai jos decât cea anterioară. Coloanele şi plicele
vaginei nu se suprapun, ci se alătură, închizând, în acest fel vagina. Plicele vaginei se şterg după
naşteri repetate şi la femeile în vârstă.
 SITUAŢIE ŞI DIVIZIUNE: Este situată în partea inferioară a excavaţiei pelvine, în
planul median. În traiectul său, vagina străbate hiatul uro-genital al diafragmei pelvine, care o
împarte în:
Porţiunea pelviană, cea mai mare parte a organului, situată deasupra diafragmului.
Porţiunea perineală, mult mai scurtă.
 MIJLOACE DE FIXARE:
- Inserţia pe colul uterin
- Aderenţa anterioară de vezică şi uretră
- Aderenţa posterioară de rect
- Lateral este fixată de lamelele fibroase ale spaţiului pelvisubperironeal
- Centrul tendinos al peritoneului, reprezintă principalul mijloc de fixare
- Ridicătorii anali care susţin vagina deasupra centrului tendinos
 RAPORTURILE VAGINEI:
A. PORŢIUNEA PELVIANĂ: este partea cea mai mare a organului.
- Peretele anterior sau peretele vezico-uretral
- Peretele posterior sau peretele perineo-rectal
- Pereţii laterali
- Două extremităţi: superioară şi inferioară
B. PORŢIUNEA PERINEALĂ:
- Înainte în raport cu uretra
- Înapoi în raport cu canalul anal

20
 Inserţia vaginei pe colul uterin determină formarea unui şanţ circular, a unei bolţi numite
fornixul vaginei sau domul vaginal, care este împărţit în patru funduri de sac: posterior, anterior
şi laterale.
Fundul de sac posterior este acoperit de peritoneul excavaţiei recto-uterine Douglas, care se
prelungeşte şi pe peretele posterior al vaginei.
Fundurile de sac laterale vin în raport cu arterele şi venele uterine, cu vasele vaginale şi
apoi cu plexul nervos hipogastric inferior.
Fundurile de sac laterale şi anterior au raporturi importante cu ureterul .

 STRUCTURA VAGINEI:
Peretele vaginal are o grosime de aproximativ 3mm. El conţine numeroase celule
musculare netede, fibre colagene şi mai ales elastice.
a) Tunica externă sau adventiţia este de natură conjunctivo-elastică şi conţine numeroase
vase sanguine şi mai ales vene.
b) Tunica musculară: sistem musculo-elastic cu un grad ridicat de adaptabilitate.
c) Tunica mucoasă sau mucoasa vaginală se continuă în sus cu mucoasa exocolului, iar în
jos cu mucoasa vestibulului .Are o culoare roz până la roşu- violaceu în timpul menstruaţiei. Este
elastică, rezistentă şi aderentă la musculară, are 1 mm grosime. Histologic este constituită din
epiteliu şi corion, aderă la musculară fără interpunerea unei submucoase. Epiteliu este lipsit de
glande, de tip pavimentos, stratificat, necheratinizat.

VASCULARIZAŢIA ŞI INERVAŢIA VAGINEI

 ARTERE: Artera vaginală, ramură a uterinei, irigă regiunea fornixului; ramurile
vaginalei mijlocii vin din vezicala inferioară, ramură a hipogastricei; ramurile inferioare vin din
rectala mijlocie; mai sunt şi ramuri din ruşinoasa internă.
 VENELE: pleacă dintr-o reţea mucoasă şi dintr-una musculară,se strâng apoi la nivelul
pereţilor laterali ai vaginei unde formează plexurile vaginale care conduc în vena iliacă internă.
 LIMFATICELE: Din porţiunea superioară se îndreaptă spre nodurile iliace. Din
porţiunea inferioară merg spre nodurile sacrate şi altele spre nodurile inghinale superficiale.

21
  NERVII: provin din plexul uterovaginal. În treimea inferioară vin fibre somato-senzitive
din nervul ruşinos.

1.5 ORGANELE GENITALE EXTERNE

 VULVA: are forma unei fante, alungită în sens sagital şi mărginită lateral de către două
repliuri cutanate, labiile mari şi mici.
 LABIILE MARI: sunt două repliuri cutanate (7-8cm) cu două feţe, ambele acoperite de
tegument, cea laterală prevăzută cu păr şi glande sebacee mari. Se unesc anterior, spre simfiza
pubiană, prin comisura anterioară a labiilor,situată pe un relief median, acoperit de păr, numit
muntele lui Venus, posterior se unesc prin comisura posterioară, la câţiva cm anterior de anus.
 LABIILE MICI: sunt două cute simetrice situate medial de labiile mari şi despărţite de
ele prin şanţul interlabial. Spaţiul mărginit de labiile mici, pe linia mediană, se numeşte vestibul
vaginal, la care deosebim două zone: anterioară (deschiderea orificiului extern a1 uretrei) şi
posterioară (orificiul vaginal care, lateral prezintă deschiderile canalelor glandelor vulvo-
vaginale - Bartholin - ce umectează intrarea în vagin).
Organele erectile ale vulvei sunt: clitorisul şi bulbii vestibulari (două organe analoge
corpului cavernos al uretrei la bărbat, situate la baza labiilor mari).
 VASCULARlZAŢIA: este asigurată de ramuri ale arterei ruşinoase interne; venele se
deschid în vena iliacă internă, iar limfaticele drenează limfa în ganglionii inghinali superficiali.
 INERVAŢIA: este somatică şi vegetativă; cea somatică este dată de nervul ruşinos intern
şi de nervul ilio-inghinal, iar cea vegetativă de plexul hipogastric şi nervul pelvic.
 CORPUL PERINEULUI: spaţiul situat între comisura vulvară posterioară şi anus este
cunoscut şi sub numele de corpul perineului. În profunzimea sa este situat centrul tendinos al
perineului.
Rupturile obstetricale ale corpului perineului sunt direct implicate în patogenia prolapsului
genital.

22
1.6 GLANDELE MAMARE

Mamela este formată din glanda mamară şi diferite parţi moi (ţesut conjunctiv, adipos) care
o înconjoară. Este o glandă pereche, anexă a aparatului genital feminin, situată pe peretele
toracic anterior, în intervalul dintre coastele III-VII, de origine cutanată (ectodermală).

23
 CAPITOLUL 2. DATE ŞTIINŢIFICE DESPRE FIBROMUL UTERIN

Cuvântul "tumora" este derivat din latinescul "tumor" care înseamnă umflătură. Pentru
oncologi şi anatomopatologi, termenul de tumoră se referă numai la acele creşteri ale ţesuturilor
şi organelor rezultate prin multiplicarea celulelor.
Noţiunea de tumoră include ambele modalitaţi de proliferare celulară, şi anume:
a) Multiplicarea de celule ce îşi păstrează capacitatea de diferenţiere, deci o hiperplazie cu
celule diferenţiate adulte, realizând tumorile benigne;
b) Multiplicarea celulelor transformate malign, care realizează tumorile maligne prin
hiperplazie neoplazică(cu celule canceroase).
Tumorile benigne sunt tumori cu evoluţie lentă, locală, creştere moderată, neinfiltrativă, cu
prognostic bun, în timp ce formele maligne sunt tumori cu evoluţie rapidă, local infiltrativă,
metastazantă, cu prognostic grav.
Denumirile de fibrom, fibromiom, leiomiom sau leiomiofibrom sunt echivalente.

2.1. DEFINIŢIE

Fibromul uterin este cea mai comuna tumora benigna si cea mai frecventa tumora uterina.
Fibromul uterin este o tumoare benignă constituită din ţesuturi analoage celor care alcătuiesc
miometrul: fibre musculare netede, ţesut conjunctiv şi vase sanguine, care se dezvoltă în peretele
muscular uterin. Denumirea de fibrom sugerează predominanţa componentei conjunctive, iar cea
de leiomiorn, a componentei musculare. O caracteristică a fibroamelor o reprezintă existenţa unei
pseudocapsule - densificare periferică a tumorii, prin care aceasta se delimitează de miometrul
adiacent.

2.2. INCIDENŢA BOLII

Clasic se apreciază că 20% din femeile peste 30 ani au un fibrom uterin cunoscut, iar
aceasta cifra este inferioara realitatii. Intr-o sectie de specialitate, cam 30-40% din bolnavele

24
internate au fibrom uterin si 40-50% din activitatea unei sectii de chirurgie ginecologica o
constituie interventiile pentru fibrom, ca boala unica sau asociata.
Creşterea incidenţei fibromiomului se datorează practicii examinărilor sistematice în
cadrul consultaţiilor profilactice când sunt relevate tumori asimptomatice şi datorită ameliorării
tehnicilor de explorare şi vizulizare a fibromioamelor neevidenţiate clinic.
După vârsta de 35 de ani, 20% dintre femei sunt purtătoare de fibrom uterin, acestea
având incidenţă maximă între 40 – 50 de ani. Este foarte rar înainte de pubertate şi involuează
în menopauză până la dispariţie.2
Desigur, debutul anatomic al tumorii se plasează suficient de timpuriu. Dar momentul
depistării se plasează, în general, între 35-50 de ani. O explicaţie o reprezintă incidenţa mare a
hemoragiilor uterine la aceste grupe de vârstă, unele de cauză funcţională, altele de cauză
organică, cum sunt şi cele produse de fibroame, care alarmează femeia şi o determină să solicite
consultaţie ginecologică.
Paritatea (numărul de naşteri avute de femeie în antecedente) nu pare să influenţeze
incidenţa fibromioamelor.
Fibromul uterin este considerat de 3 ori mai frecvent la femeile de culoare (Benett 2)
probabil datorită unei predispoziţii genetice.
Deşi nu este considerată o boală ereditară, Wear (1957) descrie prezenţa fibromului uterin
la 9 din 15 femei din 3 generaţii ale aceleaşi familii, sugerând posibilitatea transmiterii genetice a
unui element predispozant, gena fiind transmisă de bărbati.
Perioada de activitate genitală la femeile purtătoare de fibrom uterin este uşor alungită,
pentru că menarha apare obişnuit la vârsta de 10 -13 ani, dar menopauza se instalează mai târziu
(dupa 50 de ani ). O frecvenţă crescută se întâlneşte şi la nulipare sau femei puţin fertile.

2.3. ETIOPATOGENIE

Nu este încă cunoscută, totuşi există o predispoziţie familială.

De-a lungul timpului au fost emise numeroase teorii: infecţioasă (a lui Wirchoff), a
incluziilor embrionare care ulterior s-ar transforma în fibroame(Conheim), embrionara vasculară.

2
V. Ancăr şi C. Ionescu, Ginecologie, Editura Naţional, Bucureşti, 2008, pag. 73.

25
 Rolul favorizant al estrogenilor în dezvoltarea fibroamelor uterine este susţinut de unele
constatări epidemiologice, clinice, histopatologice:
- Fibroamele sunt tumori ale femeii care se află în perioada de activitate genitală.Cresc în
ritm accelerat în sarcină şi adeseori în premenopauză;
- După menopauză, creşterea fibroamelor încetează;
- Tratamentele cu estrogeni "biciuiesc" uneori creşterea fibroamelor uterine;
Sunt argumente care subliniază rolul favorizant al nivelurilor mari de estrogeni sau al
hiperestrogeniei relative(necontrabalansate). Estrogenii ar stimula în mod direct creşterea
ţesutului leiomiomatos sau, conform altor teorii, ar acţiona indirect, intensificând vascularizaţia
tumorii. Într-o proporţie suficient de mare de cazuri, totuşi, fibromioamele sunt diagnosticate la
femei care nu prezintă hiperestrogenii (nici absolute, nici relative).
Frecventa fibromului uterin este pusa in relatie cu o serie de factori de risc. Factorul rasial
este implicat in aparitia acestei tumori, deoarece este de 3-5 ori mai frecvent la negrese fata de
populatia alba, femeile cu tenul inchis fac mai des fibroame fata de blonde. In aparitia fibromului
uterin sunt implicati si factori genetici, s-a observat aparitia cu o frecventa mai mare a tumorii in
aceeasi familie.

2.4. ANATOMIE PATOLOGICĂ

Examenul macroscopic evidenţiază o tumoare unică sau, uneori, existenţa mai multor
fibromioame (12%):
- dimensiunile sunt variate, uneori tumorile sunt abia vizibile, alteori sunt voluminoase sau
chiar gigante ( depăşind nivelul ombilicului);
- tumorile au, în general, formă sferică sau ovoidală şi mai rar sunt lobulate;
- pe secţiune poate fi identificată pseudocapsula. Culoarea fibroamelor este roz sau
albicioasă;
- vascularizaţia în interiorul tumorilor apare precară, în schimb venele de pe suprafaţa sa
pot fi ectaziate, varicoase;
- în circumstanţele degenerescenţelor edematoasă, grasoasă, a necrobiozei, aspectul
fibromului pe secţiune se modifică.

26
 Examenul microscopic pune în evidenţă dispoziţia caracteristică a celulelor musculare
netede, în cercuri concentrice sau în "tirbuşon".
 SEDIUL FIBROAMELOR: Fibroamele pot să se localizeze 1a nivelul oricăreia din
porţiunile anatomice ale uterului: corp, istm sau col.
a) Fibroamele de corp uterin sunt cele mai frecvente (95-96%). Dacă sunt multiple,
deformează suprafaţa uterului. Fibroamele unice, dacă sunt localizate fundic, pot să atingă
dimensiuni considerabile, fară să modifice prea mult forma uterului;
b) Fibroamele istmului sunt rare. Pot să se dezvolte înspre parametre şi să determine, rapid,
compresiuni ureterale;
c) Fibroamele colului, dacă interesează porţiunea supravaginală, se confundă la examenul
clinic cu fibroamele de istm. Fibroamele cervicale se pot mări şi să deformeze colul. Alteori apar
sub forma unor polipi fibroşi, situaţi în canalul cervical.

După cum sunt situate în raport cu peretele uterin, fibroamele pot fi:
a) Subseroase;
b) Intramurale;
c) Submucoase.

Figura nr. 2.1.

Principalele tipuri şi localizări ale fibroamelor uterine

27
Sursa: www.ginecologie.ro

a) Fibroamele subseroase (subperitoneale) pot fi şesile sau pediculate.Fibroamele

pediculate sunt adeseori confundate la examenul vaginal cu tumorile ovariene. Uneori, ruptura
pediculului se soldează cu hemoragie intraperitoneală;
b) Fibroamele intramurale (interstiţiale) pot fi unice sau multiple. Pot să atingă dimensiuni
mari înainte de a fi depistate, nederanjând în mod deosebit femeia. Pot alteori să producă
compresiuni de vecinătate: vezicale, ureterale sau rectale. Pot să degenereze edematos, hialin,
uneori să se necrozeze, mai ales dacă sunt mari şi apar tulburări de irigaţie;
c) Fibroamele submucoase (intracavitare) se formează prin progresia fibromului intramural
care cu timpul se proiectează în cavitatea uterină. Endometrul supradiacent tumorii poate să
prezinte leziuni distrofice sau chiar ulceraţii. În timp, fibroamele intracavitare pot să devină
pediculate. Se formează polipi fibroşi intracavitari.
 EVOLUŢIE ANATOMICĂ: Fibroamele pot să sufere o serie de transformări:
- edematoasă, explicată prin obstrucţia parţială a circulaţiei venoase din tumoare;

28
 - hialină, generată de afluxul arterial precar. Ţesutul conjunctiv este înlocuit cu ţesut hialin,
care apare acidofil la examenul microscopic;
- uneori, porţiuni din fibroame, transformate hialin, pot să sufere în continuare
degenerescenţe mucoide şi chistice;
- degenerescenţa limfangiectazică survine în urma dilatării canalelor limfatice;
- degenerescenţa grasoasă face ca tumoarea să capete, pe secţiune, o culoare galben pală;
- degenerescenţa carnoasă, echivalând cu infarctizarea fibromului, survine în urma torsiunii
tumorilor pediculate;
- necroza aseptică poate să intereseze fibroame pediculate sau să survină în sarcină;
- necroza septică (infecţioasă) poate să intereseze fibroame submucoase, pediculate, care
au suferit procese de necroză;
- degenerescenţa calcară reprezintă stadiul final al necrozei sau al degenerescenţei
grasoase.
Pot să se constituie depozite calcare printre fasciculele de fibre, realizând dispoziţia
caracteristică în spirală. Dispunerea caracteristică a depozitelor calcare este evidentă pe filmele
radiologice;
- degenerescenţa sarcomatoasă este admisă de mulţi autori, însă este rară (0,5%) din
totalitatea fibromatozelor uterine. Este mai probabilă în climacteriu, când tumori uterine, pâna
atunci staţionare, cresc brusc în dimensiuni.
 LEZIUNI ASOCIATE FIBROAMELOR: hiperplazia endometrială, adenomioza, infecţii
ascendente ale salpingelor, existenţa cancerului endometrial, prolapsul genital.

2.5. DIAGNOSTIC, SIMPTOMATOLOGIE

Semne functionale
Fibromioamele pot rămâne mult timp asimptomatice. Aproximativ 12% sunt descoperite
întâmplător, femeia neprezentând nici o acuză sugestivă.
Hemoragiile îmbracă, cel puţin în debutul sângerărilor uterine anormale, aspectul
menoragiilor. Ulterior, pot să survină şi metroragiile.

29
 Menstrele se prelungesc, devin abundente, cu cheaguri. Apoi hemoragia poate să capete un
caracter anarhic, iar femeia este pusă în situaţia să nu mai poată preciza datele calendaristice la
care a avut menstruaţiile (menometroragii).
Hemoragiile sunt explicate prin leziuni distrofice ale endometrului şi prin deficienţe de
retracţie miometrială (factor implicat în realizarea hemostazei, după detaşarea stratului funcţional
al endometrului, pe parcursul menstruaţiilor). Mai ales în preclimacteriu, sângerările anormale
pot să se datoreze leziunilor endometriale asociate (hiperplazii, adenocarcinom).
Leucoreea nu este, cel mai adesea, expresia existenţei fibromului. Se datorează vaginitei
asociate. A fost descrisă "hidroreea intermitentă" - apanaj al fibromioamelor submucoase. Daca
polipii fibroşi se sfacelează, pot să determine pioreea.
Durerea poate să se manifeste, în cazul fibroamelor mari, sub forma unei senzaţii de
apăsare pelviană. Durerea propriu-zisă este apanajul fibroamelor complicate: torsionate,
necrobiozante, dacă au survenit grefe septice. Durerea poate să se datoreze şi adenomiozei
asociate (dismenoree).
Alte semne funcţionale pot fi de natură urinară şi sunt întâlnite la peste 50% din femeile cu
fibroame uterine. Polakiuria se datorează compresiei exercitate de către fibrom sau de către
uterul împins anterior asupra vezicii. Mult mai rar, poate să survină retenţia acută de urină.
Simptomatologia poate să fie cauzată de infecţiile urinare supraadăugate, favorizate la
rândul lor de staza prin compresiune. Uneori fibroamele cu sediul pelvian pot să determine
tenesme rectale şi constipaţie cronică.
Mărirea de volum a abdomenului este arareori întâlnita. Este cazul fibroamelor de corp
uterin, mult timp asimptomatice, care ating dimensiuni ce depăşesc nivelul cicatricei ombilicale.
Semne obiective
La inspectie, la femeile slabe se poate observa bombaer a regiunii suprapubiene.
La palpare se constata o talie de masa variabila, situata median sau lateral, de forma
rotunda sau ovoida uneori, alteori neregulata si de consistenta ferma.
Examenul cu valve: poate evidentia un fibrom intravaginal sau acusat prin col. Completat
cu colposcopia permite si efectuarea unui frotiu cervico-vaginal de depistare, care trebuie sa fie
sistematic.

30
 Tactul vaginal, combinat cu palparea abdominala, evidentiaza fie o masa unica, cu
suprafata neregulata, de consistenta ferma, fie formatiuni rotunde, nedureroase, de consistenta
dura facand corp comun cu uterul, fara sant de separare intre acestea si uter.
Examene complementare
Examenele complementare sunt utile pentru confirmarea diagnosticului in cazuri mai
dificile pentru precizarea importantei leziunilor pentru diagnosticul enei eventuale patologii
asociate si pentru stabilirea atitudinii terapeutice.
1. Frotiuri cervico-vaginale de depistare si colposcopia in scopul verificarii integritatii
colului.
2. Explorari endocavitare care permit obtinerea ueni notiuni topografice exacte si uneori
diagnostice , fiind contraindicate in prezenta unei sarcini in evolutie, a unei infectii
locale sau a unei hemoragii.
a. Histerometria – marirea cavitatii uterine ( o histerometrie peste 8,5 cm) pledeaza in
favoarea originii fibromatoase a unei mase pelvine sau abdominale;
b. Histerosalpingografia – poate demonstra prezenta fibroamelor calcificate. Alte
imagini radiologice in fibromul uterin:
- Alungirea si neregularitatea cavitatii uterine;
- Imagini lacunare in plina cavitate uterina, intr-un fibrom submucos sau situatia
variabila a unui polip in raport cu cavitatea;
- Imagini rotunde, cu marigni nete, deformand imaginea normala, intr-un miom
interstitial sau o imagine cu contur policiclic;
- Semne indirecte ( alungirea trompelor ) intr-un fibrom seros;
- Un aspect tigrat intr-o degenerare calcara.
c. Histeroscopia care confirma diagnosticul fibroamelor submucoase, precizeaza
numarul si caracterul lor, localizarea, diametrul.
d. Chiuretajul biopsic cu examenul histopatologic al mucoasei evidentiaza o
hiperplazie glandulo-chistica, dovada a unei impregnari extrogenice si nu a
fibromului uterin. Este util insa pentru diagnosticul diferential cu un adenocarcinom
de endometru.
3. Ecografia, fibromul uterin se prezinta ca o formatiune cu ecouri, cu pereti grosi si
densi, cu limitele anterioare usor de identificat si limitele superioare dificil de

31
 vizualizat. Daca fibromul subseros este usor de recunoscut, miomul submucos este
dificil de identificat, lucru ce-l poate face insa ecografia transvaginala.
Ecografia permite:
- Diagnosticul si masurarea fibromului;
- Supravegherea cresterii sau o eventuala complicatie (necrobioza septica, in care apar
zone interne lichidiene cu contur net);
- Diagnosticul unei eventuale sarcini asociate.
4. Testele biologice sau imunologice de sarcina pot fi utile pentru diagnosticul diferential
al unei eventuale sarcini, la o femeie tanara in special.
5. Celioscopia, permite evidentierea uni eventual fibrom subseros, evidentierea situatiei
anexelor, diagnosticul unei endometrioze asociate
6. Dozari hormonale ( de estrogeni) si examenul citovaginal hormonal ca si in cazul
examenului histopatologic al mucoasei obtinute prin chiuretaj biopsic, nu sunt utile
pentru diagnosticul de fibrom uterin.
7. Urografia intravenoasa este indispensabila in tumorile incluse in ligamentul larg, pentru
aprecierea starii rinichiului homolateral: cunoasterea preoperator a traiectului uterului
pelvin este foarte importanta.

 CIRCUMSTANŢELE DE DEPISTARE:
- examene ginecologice solicitate pentru sângerări anormale sau în scopul elucidării cauzei
unei anemii;
- apariţia unei complicaţii acute: torsiune, necrobioze;
- prezenţa unor simptome nespecifice, care alarmează femeia: mărire de volum a
abdomenului, senzaţia permanentă de apăsare pelviană, semne funcţionale urinare sau rectale;
- controale ginecologice de rutină sau controale profilactice periodice.
Sterilitatea este frecventă în fibromul uterin. Adesea pot să apară distonii neuro-endocrine-
vegetative, asociate cu dureri mamare, premenstruale, legate de pulsul congestiv
hiperestrogenic.

32