Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Arhitectură

ANTICHITATEA TÂRZIE ŞI EVUL MEDIU

- NOTE DE CURS -

ISTORIA UNIVERSALĂ A ARHITECTURII ŞI ARTELOR

Anul II, semestrul IV

Titular curs: lect. drd. arh. Ioana – Maria Petrescu

 ANTICHITATEA TÂRZIE ŞI EVUL MEDIU
- NOTE DE CURS -

Cuprins

Arhitectura paleocreştină p. 2

Arhitectura preromanică p. 7

Arhitectura evului mediu occidental după anul 1000 p. 15

Programe de arhitectură p. 17
Arhitectura militară p. 17
Arhitectura rezidenţială urbană p. 19
Clădirile publice p. 21
Arhitectura religioasă p. 22
Clădirea de cult în perioada romanică p. 23
Componentele bisericilor romanice p. 24
Tehnici de acoperire a navei centrale p. 26
Caracteristicile structurale ale clădirilor p. 29
romanice de cult
Decoraţia p. 30
Clădirea de cult în perioada gotică p. 31
Goticul timpuriu p. 33
Goticul pur p. 35
Goticul târziu p. 36
Răspândirea goticului în afara Franţei p. 37

Bibliografie p. 38
 Arhitectura paleocreştină

Apariţia creştinismului şi răspândirea acestuia pe teritoriul european nu

înseamnă totodată şi momentul de naştere al unei arhitecturi religioase adaptate noului
cult. Persecuţiile la care au fost supuşi vreme de trei veacuri adepţii lui Christos au
întârziat apariţia şi definirea unor tipologii constructive adaptate noii credinţe, până la
acceptarea şi recunoaşterea religiei creştine, adepţii acesteia fiind nevoiţi să se adune
şi să se roage în clădiri cu destinaţii din cele mai diverse.
Momentul de cotitură l-a reprezentat bătălia lui Constantin împotriva lui
Maxenţiu. Legenda spune că în ajunul luptei, Constantin a visat că nu va obţine
izbânda decât sub semnul crucii; impresionat, viitorul împărat dă ordin ca trupele sale
să arboreze crucea. Constantin iese biruitor şi în semn de recunoştinţă proclamă
Edictul de la Milano, din 313, prin care creştinii capătă drepturi egale cu practicanţii
celorlalte religii din imperiu.
O dată cu recunoaşterea creştinismului şi cu adoptarea acestuia ca religie
oficială, principala preocupare a credincioşilor a devenit căutarea unui model optim
pentru construirea lăcaşului de cult. Întrucât numărul de credincioşi era în continuă
creştere iar ceremonialul trebuia să se desfăşoare într-un spaţiu închis, comunităţile
creştine aveau nevoie de o clădire vastă, în care să poată intra un număr cât mai mare
de oameni. Singura structură care putea să adăpostească un număr mare de persoane şi
care putea fi adaptată la cerinţele ritualului creştin era bazilica, edificiu public roman
cu plan rectangular şi împărţit, pe direcţie longitudinală, în mai multe nave.

Fig. 1. Bazilica profană romană Fig. 2. Bazilica creştină.

Bazilica creştină preia formele bazilicii profane pe care le adaptează funcţiunii

religioase. În plan, bazilica creştină păstrează forma rectangulară, dezvoltarea pe una
dintre direcţii şi împărţirea în mai multe nave (trei sau cinci), separate între ele prin
coloane. În secţiune, înălţimea navei centrale a bazilicii 1 depăşeşte înălţimea navelor
laterale astfel încât partea centrală a construcţiei să poată fi luminată direct, cu
ajutorul unor goluri amplasate la partea superioară. Acest tip de secţiune se numeşte
secţiune bazilicală.
Orientarea cardinală a primelor bazilici creştine nu s-a făcut după o regulă
anume; în multe cazuri clădirea era pur şi simplu aliniată cu alte construcţii
importante din jur, cum ar fi mormântul unui martir. Orientarea edificiilor de cult
către răsărit a început să se practice pe scară largă începând cu secolul al VIIIlea, şi a
devenit regulă abia în veacul al IXlea.

Fig. 3. Vechea bazilică San Pietro din Vatican

1 – atrium
2 – fântâna rituală
3 – nartex
4 – nava centrală
6 – transept
7 – absida altarului

Bazilica paleocreştină capătă cu timpul o structură arhitecturală complexă care

urmărea să servească o funcţie liturgică (şi socială) precisă. Clasificarea comunităţii
religioase în grupuri diferite şi necesitatea de a avea, pe durata serviciului religios,
câte un spaţiu pentru fiecare dintre acestea a condus la conturarea unor zone aparte,
bine diferenţiate. De exemplu neofiţii, cei care nu erau încă botezaţi, trebuiau să
rămână afară din biserică deoarece numai credincioşii botezaţi aveau voie să asiste la
tot ritualul religios. Dintre formele arhitecturale destinate celor cărora nu le era permis
să intre în zona unde se desfăşura serviciul religios cel mai comun era atriumul: un
spaţiu larg, deschis, înconjurat de portice pe cel puţin trei laturi. Sub Constantin,
atriumul bazilicii, inspirat de cel al casei romane, s-a răspândit în bazinul Mediteranei,
cu excepţia Siriei şi a Africii de nord. Porticele care înconjurau curtea formau un
culoar acoperit, continuu, care uneori se desfăşura pe două nivele. Partea superioară a
acestuia putea fi închisă cu zid plin sau putea fi deschisă către spaţiul central prin
arcade.

1
Este frecventă confuzia făcută între bazilica păgână şi edificul religios creştin. In prezent termenul
bazilică este, frecvent, asociat şi confundat cu cel de biserică. In realitate această noţiune nu se referă
atât la destinaţia clădirii pe care o desemnează cât la caracteristicile ei arhitecturale (plan şi secţiune).
Astfel edificiile de cult (bisericile) de tip bazilical prezintă caracteristici arhitecturale asemănătoare cu
cele ale bazilicilor profane de la care s-au inspirat.

4
 Nartexul sau vestibulul, situat la intrarea în edificiul religios propriu-zis putea
fi tratat fie sub forma unui amplu spaţiu închis, fie sub forma unui portic. În cazul în
care biserica nu era dotată cu un atrium, neofiţii se puteau adăposti în nartex; se pare
că iniţial nartexul era spaţiul special destinat penitenţilor, care, asemenea celor
nebotezaţi, nu aveau dreptul să intre în biserică. Cu timpul această componentă devine
un simplu vestibul.
La interior, edificiul era divizat în nava principală şi colaterale separate între
ele de coloane sau de pilaştri. Numărul total al navelor era impar şi varia între unu şi
cinci; sistemul tripartit a fost folosit cel mai des. La bazilicile paleocreştine navele
erau acoperite fie cu şarpantă aparentă fie cu planşee casetate, din lemn. În
majoritatea situaţiilor separarea între nave se făcea prin intermediul unor coloane care
purtau deasupra un şir de arce în plin cintru sau un antablament lat. Uneori coloanele
alternează cu pile de zidărie. La unele dintre monumente apar tribune sau matronee,
galerii destinate femeilor, amplasate deasupra navelor colaterale, care se deschideau
către zona centrală prin goluri delimitate de coloane sau pilaştri. Tribunele comunicau
cu nivelul inferior prin scări situate în nartex. Galeria avea lăţimea egală cu cea a
navei peste care era aşezată dar avea înălţime mai mică decât aceasta.
La extremitatea opusă intrării în clădire se afla transeptul 2 , o navă transversală
care separa corpul principal al bisericii de cor. Transeptul putea să aibă lungimea
egală cu lăţimea bisericii, sau putea să depăşească lăţimea acesteia. În cea de-a doua
situaţie biserica lua forma unui T sau a unei cruci care simboliza crucea lui Christos.
Corul era spaţiul liturgic care cuprindea absida, altarul, scaunul episcopal,
scaunele pentru preoţi, amvonul, capelele şi cripta. Era folosit exclusiv de către
clerici pe durata slujbei. În unele cazuri corul era uşor înălţat faţă de cota generală a
navelor. Corul era înconjurat fie de balustrade fie de alte tipuri de închidere care
asigurau izolarea simbolică a zonei sacre. Altarul, punctul de maxim interes al
bazilicii, simboliza masa la care Iisus a luat Cina cea de Taină şi care amintea de
sacrificiul lui Christos. Absida era elementul care închidea corul şi biserica; în acest
spaţiu era amplasată catedra, scaunul episcopal. Cripta, situată sub cor, era locul unde
se adăposteau relicvele. La origine termenul desemna o încăpere mică, rectangulară,
deasupra căreia se construia altarul. În unele cazuri absida era flancată de alte două
absidiolele denumite pastoforae.

2
Denumirea de transept provine din trans saepta care înseamnă dincolo de zid.

4
 Fig. 4. Baptisteriul arian din Ravenna Fig. 5. Axonometrie secţionată a unui baptisteriu

Pe lângă edificiul principal de cult, de o atenţie deosebită se bucură

baptisteriile, clădiri cu caracter religios, destinate oficierii botezului. Acest tip de
construcţii erau prezente în fiecare sediu episcopal 3 şi făceau parte de obicei dintr-un
complex ceva mai amplu. Baptisteriul comunica direct cu bazilica; accesul în interior
se făcea pe două intrări separate: unul dintre accese era destinat creştinilor iar cel de-
al doilea era pentru persoanele care urmau să fie botezate. În ceea ce priveşte
caracteristicile arhitecturale, baptisteriile erau clădiri de tip central. Cel mai adesea
planul era circular sau octogonal; centrul compoziţiei era reprezentat de un corp mai
înalt, înconjurat de o galerie cu unul sau două nivele. Volumul rezulta din rotirea unei
secţiuni bazilicale în jurul unui ax vertical. Componenta cea mai importantă a
baptisteriului era cuva baptismală, situată chiar în mijlocul construcţiei.
Un loc însemnat în viaţa creştinilor din antichitate îl ocupa şi arhitectura
funerară care se prezintă sub diferite forme. Cele mai cunoscute construcţii funerare
creştine sunt catacombele, cimitire subterane săpate în tuf vulcanic, apărute în cea de-
a doua jumătate a secolului al IIlea. Primele catacombe aveau galerii înguste şi limitate
ca întindere; în timp constructorii s-au încumetat să sape culoare care formau
labirinturi complicate, pe mai multe nivele. Accesul în catacombe se făcea pe o scară
care conducea în galeria principală; de-a lungul coridoarelor se aflau nişe pentru

3
Multă vreme sigura personă care avea dreptul să oficieze botezul a fost episopul. Din acest motiv
baptisteriile nu erau construite decât în oraşele care îndeplineau funcţia de sedii episcopale, alături de
biserica episcopală. Slujba avea loc numai de trei ori pe an, de Bobotează, de Paşte şi de Rusalii.

5
îngropăciune numite loculi. Pentru familii sau anumite grupuri sociale erau săpate
camere funerare de dimensiuni mici, numite cubicula. Cubicula imită adesea
arhitectura locuinţelor din epocă.
Începând cu secolul al IIIlea, o dată cu creşterea numărului creştinilor,
catacombele au cunoscut o perioadă de dezvoltare spectaculoasă. Vechile galerii au
fost lărgite cu coridoare secundare. Multă lume dorea sa-şi afle somnul de veci lângă
mormântul vreunui martir aşa că în locul în care erau îngropaţi aceştia apăreau, cu
timpul, şi multe alte morminte. De regulă soluţiile noi adoptate la construcţia
catacombelor urmăreau câştigul de spaţiu.
Expresia cea mai înaltă a arhitecturii funerare antice o reprezintă mausoleul.
Termenul de mausoleu vine de la mormântul monumental construit de către regele
Mausolus la Halicarnas, între 377-353 î.ch. Ca şi baptisteriile, mausoleele erau clădiri
circulare sau poligonale în plan, organizate în jurul unui centru. Corpul central avea
înălţime mai mare decât restul volumului şi era înconjurat de o galerie cu unul sau
două nivele. Uneori mausoleul era dotat cu o criptă în care se găsea mormântul
propriu-zis.

Fig. 6. Mausoleul Santa Constanza din Roma Fig. 7. Mausoleul Santa Constanza din Roma
Imagine de interior Secţiune şi plan

Recunoaşterea oficială a religiei creştine are ca urmare deplasarea atenţiei din

sfera arhitecturii publice şi private în cea a arhitecturii religioase. Arhitectura
paleocreştină cunoaşte două tipuri distincte: tipul bazilical, şi tipul central. Tipul
bazilical, preluat din arhitectura romană, este adaptat complexităţii ritualului religios
creştin; acest model care permitea construirea unor clădiri de dimensiuni mari, stă la
baza conformării clădirii principale de cult care trebuia să adăpostească un număr
mare de credincioşi. Tipul central este adaptat la o serie de clădiri religioase de
dimensiuni reduse, cum ar fi baptisteriile şi mausoleele. De obicei clădirile centrale
sunt legate de cultul martirilor şi de comemorarea unor evenimente legate de patimile
lui Christos.

6
 Arhitectura preromanică
(sec. al Vlea – sec. al Xlea)

La sfârşitul celui de-al cincilea veac al erei noastre debutează o nouă epocă istorică,
considerată foarte multă vreme una dintre cele mai întunecate perioade din istoria Europei şi
chiar a lumii. Evenimentul care a marcat sfârşitul unei civilizaţii şi începutul alteia noi a fost
detronarea lui Romulus Augustulus, ultimul împărat roman din apus, de către regele barbar
Odoacru. Acest moment a reprezentat prăbuşirea definitivă a imperiului roman de apus, al
cărui declin începuse însă cu mult înainte de anul 476.
Factorii care au contribuit la dezintegrarea imperiului au avut naturi multiple. Unele
dintre problemele cele mai grave le-au reprezentat războaiele civile şi presiunea crescândă
exercitată de triburile germanice asupra graniţelor de nord şi de est ale imperiului. Aceste
ameninţări permanente au început să se manifeste încă din secolul al IIIlea şi au avut ca urmare
sporirea importanţei armatei în societatea romană. Astfel, o mare parte din fondurile
imperiului erau utilizate pentru întreţinerea armatei, lucru care cu timpul a antrenat
declanşarea unei duble crize, fiscale şi economice. Deoarece trupele care apărau graniţele
trebuiau plătite, o mare parte a sumelor de bani de care dispunea guvernul erau destinate
întreţinerii armatei. La un moment dat însă, resursele financiare s-au redus, fapt care a pus
conducerea imperiului roman în imposibilitatea de a-i mai plăti pe soldaţi. Acest lucru a
antrenat emiterea unor noi monede şi în cele din urmă apariţia inflaţiei şi declanşarea crizei
economice.
Atât problemele de ordin fiscal cât şi cele de ordin economic au afectat comerţul în
general şi mai ales comerţul la mare distanţă. Lipsa banilor a obligat populaţia să renunţe la
acele produse care nu erau de primă necesitate şi care erau aduse din zone îndepărtate ale
imperiului. Această stare a influenţat negativ în primul rând comerţul şi negustorii; în al
doilea rând a avut ca urmare reducerea numărului călătoriilor la distanţă mare, şi implicit a
schimburilor de experienţă şi cunoştinţe dintre comunităţi mai îndepartate.
La problemele expuse mai sus s-au adăugat cu timpul şi altele, de ordin demografic.
Pe de o parte, din cauza sărăciei care se instalase ca urmare a crizei economice, au izbucnit o
serie de epidemii ce au antrenat scăderea numărului populaţiei.
Aceste probleme care s-au perpetuat pe o perioada destul de lungă au slăbit imperiul
roman care nu şi-a mai revenit nici cu efortul unor împăraţi ce au căutat diverse soluţii pentru
ieşirea din criză; din păcate încercările de salvare a imperiului nu au dat roade decât pe
perioade de scurtă durată.
 După separarea petrecută în anul 395, imperiul roman de apus nu reuşeşte să
supravieţuiască nici măcar 100 de ani. Lovitura finală care a dus la sfârşitul imperiului din
vestul Europei a fost dată de atacul popoarelor barbare care între 395 şi 476 lovesc teritoriile
din occident în mai multe rânduri. Deşi imperiul bizantin nu este scutit de unele incursiuni,
majoritatea atacurilor sunt îndreptate asupra Imperiului Roman de Apus, şi mai precis asupra
centrelor urbane, în general, şi a Romei, în special. În anul 476 ultimul împărat roman,
Romulus Augustulus, este detronat de către Odoacru, căpetenia herulilor; pe locul fostului
imperiu roman de apus se înfiinţează mai multe regate barbare.
Europa statelor barbare se deosebeşte de cea romană din multe puncte de vedere.
Popoarele care se stabilesc pe teritoriul fostului imperiu admirau cultura lui, dar în ciuda
acestui fapt au trăit după propriile lor legi, extrem de diferite de cele care guvernau lumea
antică civilizată.
În ceea ce priveşte cultura materială a noilor state, şi mai ales cultura arhitecturală a
acestora, se poate constata că în regiunile unde elementul roman era extrem de puternic, cum
este cazul peninsulei italice, noii veniţi îşi însuşesc treptat tradiţiile locale. În zonele în care
modul de viaţă roman era mai puţin răspândit, obiceiurile barbare se impun cu mai multă
forţă. Popoarele barbare nu aveau cunoştinţe constructive, lucru care este foarte bine ilustrat
de declinul arhitecturii. Clădirile ridicate începând cu veacul al VIlea sunt extrem de modeste
atât în ceea ce priveşte tehnicile cât şi materialele care, de obicei erau recuperate din ruinele
fostelor oraşe romane. Deşi structura clădirilor ilustrează o înrudire vădită cu cea a clădirilor
paleocreştine, stângăcia cu care sunt executate sugerează că ele sunt executate de oameni care
nu aveau nici o tradiţie constructivă.
Ameninţarea popoarelor barbare nu a încetat o dată cu prăbuşirea imperiului roman.
Statele abia formate pe teritoriul acestuia au devenit la rândul lor ţinta migraţiilor venite din
diferite regiuni. Aceste valuri repetate, însoţite de conflicte mai mult sau mai puţin
sângeroase, se desfăşoară, cu unele intermitenţe, pe toată perioada evului mediu timpuriu. Din
acest punct de vedere veacul al VIIIlea a cunoscut un moment de linişte care a coincis şi cu
consolidarea regatului francilor şi cu renaşterea ideii imperiale.
Cel mai important moment al evului mediu timpuriu l-a constituit domnia lui Carol cel
Mare şi restaurarea imperiului roman. Unitatea imperială nu a durat însă foarte multă vreme,
şi cauza principală au constituit-o legile france. Astfel, la moartea lui Carol succesiunea i-a
revenit lui Ludovic cel Pios care a împărţit imperiul între cei trei fii ai săi.
Din punct de vedere arhitectural, ultimele trei veacuri ale primului mileniu pot fi
împărţite în două mari perioade:

8
 • 766 – 840, care corespunde domniilor lui Carol cel Mare şi Ludovic cel Pios;
perioada e marcată de impunerea unui stil unificator, care dădea o expresie
monumentală puterii centrale şi unitare.
• 840 – 987, perioada puterilor regionale în decursul căreia dispare preocupare
pentru unitate stilistică.
Arhitectura evului mediu timpuriu din vestul Europei este cunoscută cu titlul generic
de arhitectură preromanică; etapa cuprinsă între 766 şi 840 mai este numită şi renaştere
carolingiană. Motivul acestei denumiri constă atât în înflorirea puternică a arhitecturii cât şi
datorită utilizării unor elemente de limbaj arhitectural de sorginte clasică. Formele pe care le
ia arhitectura după anul 840 încep să se detaşeze de antichitate; clădirile construite după
această dată anunţă naşterea arhitecturii romanice, petrecută după anul 1000.
Deşi în perioada evului mediu cea mai mare grijă este acordată arhitecturii religioase,
Carol cel Mare, în calitate de împărat, se preocupă şi de construcţiile cu caracter privat-
reprezentativ, mai precis de arhitectura palatină. Activitatea constructivă din epocă a fost
deosebit de intensă. Astfel, în timpul lui Carol cel Mare şi al lui Ludovic cel Pios au fost
ridicate peste 400 de mânăstiri, 27 de catedrale noi, şi aproximativ 100 de reşedinţe regale.
Majoritatea clădirilor construite în această perioadă aveau ca model antichitatea târzie.
Carol cel Mare avea o capitală principală, la Herstal, dar nu avea un sediu fix.
Deoarece călătorea foarte mult, în diferite zone ale imperiului, şi-a înfiinţat mai multe
reşedinţe, în oraşele principale pe care le frecventa. Unul dintre cele mai cunoscute palate ale
lui Carol cel Mare este cel de la Aachen, unde împăratul a pus să i se construiască o reşedinţă
somptuoasă. Arhitectul care a fost însărcinat cu ridicarea palatului se numea Odo din Metz.
Construcţia era un complex de dimensiuni mari care cuprindea spaţii cu funcţiuni foarte
diverse: reşedinţă privată, sală de ceremonii, loc de rugăciune, cartier militar, sediu
administrativ, legislativ şi centru cultural.

Fig. 1. Aachen. Reconstiruirea reşedinţei carolingiene Fig. 2. Aachen. Palatul lui Carol celMare

9
 Ansamblul prezenta un plan ordonat, în centrul căruia se afla palatul. Palatul, cu
contur pătrat în plan, era mărginit la sud de capela palatină şi la nord de Aula palatină, pe
locul căreia s-a construit mai târziu primăria oraşului. Clădirea era făcută în sistem pavilionar;
diferitele corpuri distincte, cu unul sau două niveluri, fiind unite între ele de portice acoperite.
Între construcţii se aflau curţi interioare, cu forme rectangulare.
Partea cea mai interesantă a ansamblului, şi care în ciuda modificărilor survenite în
timp păstrează în mare parte caracteristicile iniţiale, este capela palatină. Clădirea capelei a
fost inspirată de biserica San Vitale din Ravenna, construită de împăratul Iustinian în secolul
al VIlea.
În faţa intrării se afla o curte rectangulară care amintea de atriumul primelor bazilici
creştine. Intrarea în clădire se făcea printr-un turn flancat de două scări, care permiteau
accesul la etaj. Credincioşii puteau să se adune şi să asiste la slujbă în partea inferioară, în
timp ce etajul îi era rezervat monarhului. O caracteristică demnă de reţinut a capelei din
Aachen este funcţionalitatea construcţiei: arhitectura clădirii se adaptează modului în care
aceasta urmează să fie utilizată. Curtenii se aşezau în galerie alături de Carol cel Mare al cărui
tron se afla în partea opusă corului.

Fig. 3. Capela palatină de la Aachen Fig. 4. Biserica San Vitale din Ravenna

Fig. 5. Capela palatină de la Aachen Fig. 6. Capela palatină de la Aachen Fig. 7. Capela palatină de la Aachen
Detaliu capitel Detaliu pilastru Imagine de interior

10
 Capela palatină de la Aachen a inspirat o serie de construcţii de-a lungul evului mediu,
printre care pe cea de la Germaniacus sau Germigny-des-Prés ridicată de Theodulf, unul
dintre cei mai cunoscuţi oameni de litere de la curtea lui Carol.

Catedrale şi mânăstiri

După cum am arătat mai sus, programul de arhitectură cel mai des practicat în epocă
este cel religios. În ultimele două secole ale mileniului se ridică un mare număr de clădiri de
cult. Cea mai mare parte a bisericilor construite în această epocă se prezintă sub forma unor
edificii longitudinale, cu secţiune bazilicală, foarte asemănătoare cu cele ale perioadei
paleocreştine. Trebuie amintit că în unele situaţii, la construcţia clădirilor de cult a fost folosit
şi tipul de plan central; de obicei această soluţie a fost adoptată pentru edificiile de dimensiuni
reduse, şi în special pentru capelele care făceau parte din ansamblurile nobiliare rezidenţiale.
Modificările survenite în timp au dus la dispariţia unora dintre componentele primelor
biserici, şi apariţia altora noi. Treptat, atriumul destinat neofiţilor este înlocuit cu turnul de
vest care marchează accesul principal în edificiul de cult.
În cazul ctitoriilor imperiale, atriumul şi nartexul sunt înlocuite cu o a doua absidă
precedată de un al doilea transept, accesul în interiorul bisericii deplasându-se de pe latura
scurtă pe una dintre laturile lungi. Modelul bisericilor cu două abside, denumite şi biserici
bipolare, este întâlnit mai ales pe teritoriul Germaniei. Motivul principal care se pare că a
contribuit la definirea tipului bipolar este tipul de liturghie oficiat în vremea lui Carol cel
Mare. Ceremoniile itinerante, uzuale în epocă, se desfăşurau între cei doi poli ai bisericii;
procesiunea, în fruntea căreia se aflau capii bisericii, se oprea pe la toate altarele în dreptul
cărora erau citite rugăciuni.
Începând cu veacul al VIIIlea, în apusul Europei apare un nou tip de mănăstire care
urmăreşte să accentueze bogăţia şi prestigiul instituţiei religioase. Unul dintre aceste
aşezăminte este mânăstirea din Centula, construită între 790-799 de către un membru al curţii
lui Carol cel Mare. Clădirea nu mai există dar ne este cunoscută dintr-o cronică de la sfârşitul
secolului al XIIlea. Comunitatea de 300 de călugări trăia într-un soi de mic orăşel înconjurat de
turnuri şi de ziduri fortificate. În centru se afla un claustru care se desfăşura pe latura de sud a
bisericii. Claustrul mai comunica şi cu alte două biserici amplasate pe laturile de est şi sud.
Biserica mănăstirii, sfinţită în 799, prezenta pe latura de vest un turn în care se afla
portalul principal. Nivelul inferior al turnului adăpostea relicve aduse din Ţara Sfântă în timp

11
ce la etaj se găsea o capelă; faptul că în jurul altarului din capelă se putea aduna întreaga
comunitate, ne dă o imagine despre dimensiunea clădirii.

Fig. 8. Biserica Saint Riquier a mânăstirii Centula. Plan

Fig. 9. Mânăstirea Centula Fig. 10. Biserica din Corvey

Importanţa acordată turnului de vest al bisericii St. Riquier din mânăstirea Centula este
regăsită şi la mânăstirile din Lorsch, şi Minden şi în particular la Corvey. Acest element a
constituit o trăsătură distinctă a monumentelor religioase preromanice din nordul Europei,
care uneori s-a perpetuat şi la unele dintre monumentele romanice. Turnul de vest, care
datorită complexităţii sale arhitecturale şi funcţionale constituia un fel de ante-biserică,
conţinea de obicei un nartex deasupra căruia se mai găseau cel puţin unul sau două nivele.
Turnul propriu-zis era uneori flancat de alte două turnuri de dimensiuni mai mici.
La începutul secolului al IXlea, în Elveţia, la Sankt Gallen, se construieşte un ansamblu
monastic care va constitui prototipul mânăstirii occidentale medievale. Această mânăstire
carolingiană ne este cunoscută din planuri şi desene ; aşezământul intenţiona să îndeplinească
necesităţile zilnice, spirituale şi materiale ale călugărilor, ale pelerinilor şi vizitatorilor.

12
Aşezată simbolic în centrul compoziţiei, biserica ocupă aproximativ jumătate din întregul
complex

Fig. 11. Schema mânăsirii Sankt Gallen

Morminte şi relicve

Relicvariile constituiau renumele spiritual al mânăstirilor şi abaţiilor; aveau de

asemenea şi un rol economic deoarece atrăgeau pelerinii şi daniile. Cele mai importante
relicve erau cele care aveau legătură cu Christos, crucea, mormântul sau Fecioara Maria.
Relicvele lui Christos erau păstrate în relicvariul principal care, cu timpul, a devenit
obiect de rugăciune. Acesta se afla în aşa numita criptă a Salvatorului, la parterul turnului de
vest. Listele de relicve găsite în inventarele diverselor biserici sunt elocvente pentru rivalitatea
dintre cele mai puternice lăcaşe de cult din evul mediu timpuriu. În principiu, se încerca
adunarea unui număr cât mai mare de relicve care erau uneori împărţite astfel încât numărul
sanctuarelor din clădire să se poată multiplica. Această practică era veche, şi a fost atestată
pentru prima oară la Saint Riquier, în 845. Separarea relicvelor între cripta inferioară şi
biserica principală exercită o influenţă considerabilă asupra dezvoltării arhitecturii religioase.
Nucleul bisericilor preromanice era cripta care se găsea pe latura de est a bisericii şi în
care se afla mormântul unui sfânt. Cripta apare ca parte componentă a edificiilor de cult încă
din perioada paleocreştină, dar devine un element elaborat din punct de vedere arhitectural
abia din secolul al VIIlea. Existau trei tipuri de cripte: subterane, semi-îngropate şi supraterane.
Criptele subterane se aflau chiar sub sanctuar şi sub altar şi erau accesibile din exteriorul
clădirii; de obicei aveau două uşi care facilitau circulaţia; pelerinii intrau pe una dintre uşi, se

13
închinau la mormânt sau la relicve, erau stropiţi cu apă sfinţită, apoi părăseau cripta pe cea de
a doua uşă.

Fig. 12. Saint Germain din Auxerre. Cripta

Arhitectura preromanică nu este cunoscută prea bine. Multe dintre monumentele

ridicate în această perioadă au fost, fie distruse, fie transformate în cursul epocilor care au
urmat; numărul redus de clădiri care au supravieţuit şi vestigiile arheologice sunt unicele
mărturii ale activităţii constructive desfăşurate în vestul Europei între secolele al VIlea şi al
Xlea. Declinul pe care l-a cunoscut arhitectura, mai ales în prima parte a acestui interval, este
privit în general ca un lucru negativ; nu trebuie uitat însă că dacă oamenii nu ar fi fost obligaţi
să înveţe din nou să construiască şi să găsească noi sisteme structurale, naşterea arhitecturii
romanice şi apoi a arhitecturii gotice nu ar fi fost, cu siguranţă, posibilă.

14
 Arhitectura evului mediu occidental după anul 1000
Romanicul ( sec. al Xlea – sec al XIIlea)
Goticul (sec. al XIIlea – sec. al XVIlea)

Veacul al Xlea a fost scena celor mai violente atacuri barbare asupra teritoriilor din
apusul Europei, atacuri care aveau să înceteze în jurul anului 1000, punctul culminant al unei
epoci deosebit de agitate şi sângeroase. Invaziile sarazinilor care devastează sudul actualei
Franţe, ale vikingilor şi ale normanzilor în regiunile de nord, îngrozesc o populaţie care trăia
deja, de mai multe secole, cu o permanentă spaimă. Împotriva agresiunilor oamenii se apără
fie părăsind zonele aflate în pericol, fie întărindu-şi aşezările ca să poată ţine piept ofensivei
barbare. Se construiesc cetăţi situate în puncte strategice; se ridică fortificaţii în jurul
localităţilor importante, aflate în pericol; din ordinul suveranilor, se trece la construirea
sistemelor de apărare în jurul mânăstirilor. Populaţia speriată se refugiază adesea la adăpostul
acestor puncte întărite, fie ele castele, cetăţi sau aşezăminte monahale.
După anul 1000, o dată cu încetarea invaziilor care pustiiseră ţinuturi vaste, a luat
sfârşit şi teama milenară, a sfârşitului lumii. Încetul cu încetul oamenii îşi regăsesc liniştea şi
forţa necesară să reconstruiască ceea ce au pierdut. Astfel, pentru ţările din apusul Europei
începe o nouă perioadă de prosperitate materială şi culturală. Unul dintre principalii factori
care au determinat dezvoltarea occidentului a fost renaşterea comerţului. Multă vreme negoţul
s-a desfăşurat pe plan local, schimburile la distanţe mai mari fiind privilegiul mănăstirilor şi al
suveranilor. De îndată ce încetează atacurile iar drumurile între regiuni devin mai sigure,
comerţul la distanţă ia un avânt nebănuit. Înflorirea pe care o cunosc producţia
meşteşugărească şi comerţul a deţinut rolul principal în renaşterea urbană survenită în
decursul secolele al XIlea şi al XIIlea.
Conştienţi fiind de precaritatea existenţei umane şi mai ales de pericolele care-i
pândesc pe indivizii izolaţi, oamenii evului mediu au preferat să trăiască grupaţi în comunităţi.
Persoanele care nu erau integrate în societate, care nu erau legate de vreun domeniu, de vreo
mănăstire sau de vreo grupare, erau în pericol de moarte; nu se aflau în serviciul nimănui şi
prin urmare nimeni nu le garanta drepturile.
Principala formă de organizare a societăţii medievale era breasla. Când producţia
prospera şi breasla avea venituri suficient de mari, membrii ei ridicau o serie de aşezăminte,
mai ales cu caracter religios. Prin urmare, o dată cu dezvoltarea comerţului şi a anumitor
meşteşuguri s-a dezvoltat şi cadrul urban iar prosperitatea aşezărilor urbane a însemnat
totodată şi prosperitatea seniorilor pe ale căror domenii se aflau localităţile în cauză. Creşterea
puterii seniorilor feudali a devenit cu timpul o ameninţare la adresa monarhilor. Din aceste
motive, atunci când cetăţenii oraşelor au început să-şi ceară autonomia, monarhii s-au situat
de partea cetăţenilor şi nu a seniorilor. În situaţia izbucnirii unor conflicte politice interne,
sistemele defensive construite cândva s-au dovedit a fi extrem de utile.
Oraşele constituite în perioada evului mediu pot fi clasificate după mai multe categorii.
În funcţie de nucleul pe care l-a avut aşezarea există oraşe dezvoltate în jurul unei cetăţi, oraşe
dezvoltate în jurul unui castel şi oraşe dezvoltate în jurul unei mănăstiri. Primele două situaţii
erau cel mai des întâlnite. Populaţia speriată se aşeza adesea la marginea unei cetăţi sau a unui
castel care, de cele mai multe ori, erau situate pe un teren accidentat care oferea şi
posibilitatea unei protecţii naturale. Era o situaţie profitabilă pentru ambele părţi: cei din
cetate sau din castel asigurau protecţia celor stabiliţi în exterior care, în caz de atac, se puteau
refugia în incintă. În altă ordine de idei, mai ales în cazul unei cetăţi al cărei rol era pur
militar, populaţia din exteriorul cetăţii trebuia să ofere o serie de servicii şi de produse de care
aveau nevoie cei din interior, lucru care a dus cu timpul la dezvoltarea unor meşteşuguri. Un
caz ceva mai rar întâlnit era acela al aşezărilor dezvoltate în jurul unei mânăstiri. În momentul
în care au fost fortificate, mânăstirile au devenit la rândul lor posibile locuri de refugiu. Un
aşezământ monahal întărit nu asigura numai salvarea trupului ci avea avantajul de a oferi şi
salvarea sufletului.
Trebuie amintit că printre numeroasele aşezări care s-au constituit în perioada evului
mediu timpuriu, şi care s-au dezvoltat apoi după anul 1000, se numără şi o serie de localităţi
care s-au format pe locul unor foste oraşe romane. Decăderea vieţii urbane pe teritoriul
fostului imperiu a avut ca urmare dispariţia unor oraşe şi restrângerea dramatică a teritoriului
locuibil al altora. În unele cazuri, renaşterea urbană survenită în veacul al XIlea a reprezentat în
egală măsură şi revenirea la viaţă a unora dintre aşezările romane. De regulă, în această
situaţie, se constată că centrul oraşului medieval se suprapune peste vechiul for roman. În
unele cazuri trama regulată, în tablă de şah, se păstrează – cel puţin în anumite zone ale
aşezării. În alte cazuri însă, reţeaua stradală medievală se deosebeşte radical de structura
vechii aşezări.
O altă categorie după care pot fi clasificate oraşele se referă la configuraţia terenului,
ale cărui trăsături determină în mare parte caracterul fizic al localităţilor. În această categorie
există două tipuri de aşezări: cele constituite pe teren plat şi cele constituite pe teren
accidentat. Oraşele situate pe teren în pantă prezintă o reţea stradală neregulată, care trebuie
să se adapteze denivelărilor terenului; cu cât panta este mai abruptă şi terenul mai accidentat,

16
cu atât este mai neregulat traseul străzilor. În cazul aşezărilor situate la câmpie trama stradală
este ceva mai ordonată, dar îşi păstrează caracterul organic, din raţiuni defensive.

Programe de arhitectură
Arhitectura militară

Fig. 1. Carcassone. Imagine exterioară a cetăţii Fig. 2. Carcassone. Poarta Fig. 3. Autun. Peisaj urban

Unul dintre cele mai importante programe de arhitectură practicate pe durata întregului
ev mediu a fost cel militar. Luptele interne survenite între monarh şi vasalii săi, între diverşii
seniori ori între seniori şi supuşii de rând au constituit motivul principal pentru care
arhitectura militară a luat o amploare deosebită. Fortificaţiile ridicate pentru apărarea
împotriva invaziilor au fost întărite şi perfecţionate.
Arhitectura de apărare cuprinde trei tipuri de construcţii: cetăţile, castelele şi
fortificaţiile urbane. Cetatea era o construcţie cu caracter pur militar, alcătuită din una până la
trei incinte concentrice sau juxtapuse, cu ziduri masive care urmăreau configuraţia terenului.
În interiorul acestora se aflau cazarma pentru odihna soldaţilor, arsenale în care era depozitat
armamentul, magazii, o fântână pentru alimentarea cu apă şi o capelă. În cetate era adăpostită
o garnizoană care asigura paza teritoriului înconjurător.
Castelul, spre deosebire de cetate, întruneşte pe lângă funcţia militară şi funcţia
rezidenţială, castelul fiind de fapt o reşedinţă fortificată. Clădirea cea mai importantă din
cadrul ansamblului este donjonul: locuinţa întărită a seniorului şi a familiei sale. Donjonul
era o clădire dezvoltată pe verticală şi a cărei bază, de formă circulară sau rectangulară, avea
un perimetru restrâns. La parterul donjonului se aflau de obicei spaţii anexe, la primul nivel
era o sală de dimensiuni ceva mai importante destinată întrunirii familiei iar la etajele
superioare se aflau încăperile de locuit ale seniorului şi ale familiei sale. Accesul în donjon se
făcea prin intermediul unei scări mobile care conducea în sala situată la primul nivel.

17
Donjonul putea fi amplasat izolat, în centrul incintei, sau alipit zidului interior de incintă; în
caz de atac era ultimul punct de refugiu şi de rezistenţă. În cadrul castelului mai existau şi
anexe gospodăreşti – spaţii pentru servitori, grajduri, depozite – şi o capelă. Ansamblul era
înconjurat de ziduri întărite cu turnuri, care alcătuiau una sau mai multe incinte concentrice.
Cea de-a treia categorie a construcţiilor de apărare sunt fortificaţiile urbane, care
constau într-un sistem defensiv format din ziduri, turnuri şi porţi. Alături de sistemele uzuale
de apărare, un rol important în protecţia oraşelor îl deţinea şi trama stradală organică: ţesutul
urban neregulat împiedica eventualii intruşi să ajungă nestingheriţi la obiectivele importante
la care nu se putea accede decât străbătând un traseu labirintic şi plin de situaţii neprevăzute.

Elementele componente ale arhitecturii militare

Componenta principală a arhitecturii de apărare o reprezintă zidul de incintă. Pentru a
putea îndeplini funcţia de apărare, zidul – construit din piatră brută – trebuia să fie prevăzut la
partea superioară cu o serie de elemente suplimentare. Cel mai important dintre aceste
elemente era drumul de strajă care putea fi de mai multe tipuri:
• Drum de strajă interior, pe console din lemn;
• Drum de strajă din lemn, sprijinit pe partea superioară a zidului şi ieşit în
consolă atât spre exterior cât şi spre interior;
• Drum de strajă interior, rezultat din subţierea zidului la partea superioară;
• Drum de strajă exterior, pe console de piatră, combinat cu guri de păcură.
Drumurile de strajă pot fi protejate suplimentar de acoperişuri în una sau două ape. De
asemenea, partea superioară a zidului poate fi întărită suplimentar de creneluri şi merloane
în care sunt practicate guri de tragere. La partea inferioară, zidul putea fi prevăzut cu un
profil de ricoşare al cărui rol era să arunce asupra asediatorilor proiectilele azvârlite de sus.

Fig. 4. Poarta întărită Fig. 5. Asigurarea zidurilor de incintă cu guri de tragere (A şi B)

pentru arcaşi, cu guri de păcură şi cu profil de ricoşare.

18
 Fig. 6 şi 7. Tipuri de drumuri de strajă

Un alt element important, de întărire a zidului de incintă, era turnul. Iniţial turnurile
aveau forme poligonale în plan dar în timp s-a dovedit că turnurile circulare sunt mai potrivite
deoarece oferă o vizibilitate mult mai bună decât cele cu bază rectangulară. Pereţii turnurilor
erau întăriţi cu aceleaşi elemente utilizate pentru zidurile de incintă: creneluri şi merloane, la
partea superioară, şi guri de tragere dispuse decalat, pentru a nu slăbi rezistenţa zidăriei.
Cel mai sensibil punct care necesita o grijă deosebită era poarta. Poarta era întărită în
mod obligatoriu de două turnuri care o mărgineau, iar accesul propriu-zis se făcea pe un pod
ridicător, peste un şanţ cu sau fără apă, care înconjura zidul exterior de incintă. Elementul de
închidere al porţii era hersa, o uşă masivă care glisa pe verticală şi care era prevăzută la
partea inferioară cu elemente metalice ascuţite, asemănătoare dinţilor unei greble.

Arhitectura rezidenţială urbană

Existenţa sistemelor defensive, în lipsa cărora viaţa în oraşelor medievale ar fi fost

probabil imposibilă, au determinat limitarea suprafeţei construibile din interiorul aşezărilor.
Întrucât cea mai mare parte a construcţiilor era constituită din clădiri rezidenţiale, economia
de spaţiului a avut ca urmare definirea unui anumit tip de locuinţă.
Clădirile de locuit din oraşele medievale occidentale au dimensiuni modeste, şi de
regulă se dezvoltă pe verticală. În zonele foarte aglomerate construcţiile au plan rectangular
compact; acolo unde terenul o permite, locuinţele au o mică curte, accesibilă din stradă prin
intermediul unui pasaj îngust, către care se deschid scara, bucătăria şi alte spaţii anexe. De
cele mai multe ori, la nivelul parterului se găsesc ateliere sau prăvălii, situate în contact direct
cu spaţiul public urban (strada sau piaţa). Accesul la zona de locuit propriu-zisă, situată la

19
etaj, se face fie din curtea interioară – în cazul în care aceasta există – fie dintr-un gang în care
se găseşte scara care urcă la nivelele superioare. Separarea dintre zona privată şi cea cu
caracter public denotă o anumită preocupare pentru separarea funcţiunilor locuinţei.

Fig. 8. Organizarea locuinţei medievale urbane în plan. La parterul Fig. 10. Clădire cu structură
Clădirii se afla atelierul alături de care se găsea gangul, accesibil tip Fachwerk
atât din atelier cât şi din stradă. Spaţiile de locuit erau amplasate
la etajul clădirii

Fig. 9. Locuinţă medievală urbană din sudul Franţei. La parterul clădirii, Fig. 11. Locuinţele persoanelor
înspre stradă, prăvălia se deschide către spaţiul public printr-un portic înstărite aveau panourile de
care putea fi utilizat şi ca spaţiu de desfacere a mărfii. În oraşele medievale umplutură din materiale mai
porticele au rolul de a adăposti trecătorii de ploaie sau de căldura excesivă. rezistente.

Materialele folosite la construirea clădirilor de locuit sunt din cele mai diverse: piatră,
cărămidă, lemn şi paiantă. De obicei locuinţele sărace erau clădite din materiale perisabile
cum ar fi lemnul şi chirpiciul, în timp ce la clădirile persoanelor mai avute se foloseau
cărămidă sau piatră. Alegerea materialelor pentru locuinţe nu depindea însă numai de starea
economică a proprietarului, ci şi de resursele locale. Astfel, în regiunile unde abundau

20
carierele de piatră, chiar şi locuinţele modeste aveau pereţii din zidărie masivă. În schimb în
zonele unde nu era piatră dar existau păduri, locuinţele celor avuţi erau construite din lemn.
În evul mediu s-au întrebuinţat două tipuri structurale: cel pe pereţi portanţi din zidărie
de piatră sau de cărămidă, şi cel cu schelet din lemn şi panouri de umplutură, cunoscut şi sub
numele de sistem Fachwerk. Sistemul Fachwerk era alcătuit dintr-un schelet format din stâlpi
şi grinzi de lemn; spaţiile dintre piesele de lemn erau închise cu panouri de chirpici, de
cărămidă sau, mai rar, de piatră, care puteau fi sau nu tencuite. Golurile uşilor şi ale
ferestrelor erau practicate în panourile de închidere. Sistemul Fachwerk a fost extrem de
răspândit în nordul Franţei, în unele ţări de limbă germană şi în Anglia.

Clădirile publice

O dată cu renaşterea modului urban de viaţă s-a produs şi o diversificare a programelor

de arhitectură. Multă vreme, arhitectura religioasă şi arhitectura de apărare s-au aflat în prim
plan. În momentul în care oraşele au devenit prospere, pe lângă fortificaţii şi biserici, oamenii
au început să construiască – în folosul comunităţii – şi alte tipuri de clădiri, cu destinaţii din
cele mai diverse.
O clădire deosebit de importantă pentru un oraş liber era primăria, construcţie în care
se ţineau adunările celor care se ocupau de administrarea aşezării. Primele primării au fost
construite în secolul al XIIlea. La parterul acestora se găseau arsenalul şi depozitele oraşului,
iar la etaj se afla sala de întruniri. Elementul distinctiv al primăriei era turnul-clopotniţă care
anunţa orele şi avertiza populaţia în caz de primejdie; pe lângă rolul strict funcţional turnul
primăriei îndeplinea şi o funcţie cu caracter simbolic, de reprezentare a comunităţii.
Alte clădiri publice importante pentru oraşul medieval erau casele de breaslă. Acest
program se iveşte ca urmare a înfloririi vieţii economice care a antrenat apariţia şi dezvoltarea
corporaţiilor. Tot din categoria programelor publice de arhitectură fac parte şcolile şi spitalele
care ţineau de obicei de aşezămintele religioase. De asemenea nu trebuie omise băile publice,
extrem de importante pentru igiena cetăţenilor. De o anumită atenţie s-au bucurat şi o serie de
lucrări cu caracter edilitar, cum ar fi podurile.

21
 Arhitectura religioasă

Rolul important pe care-l deţinea biserica în viaţa comunităţilor medievale a avut ca

urmare acordarea unei atenţii deosebite arhitecturii religioase. În cadrul acestui program s-au
făcut cele mai mari progrese, atât în ceea ce priveşte tehnicile şi materialele de construcţie cât
şi exprimarea plastică.
Arhitectura religioasă grupează atât construcţii izolate, ca biserica sau capela, cât şi
ansambluri complexe cum ar fi mânăstirea sau catedrala. Mânăstirile întemeiate în decursul
secolului al XIlea păstrează modelul stabilit cu două veacuri în urmă, la Sankt Gallen. Nucleul
ansamblului îl reprezintă biserica, pe a cărei latură sudică se află claustrul înconjurat de
portice. Claustrul reprezintă centrul vieţii monastice, înspre care se orientează dormitoarele,
refectoriul şi biblioteca. În apropierea dormitoarelor se afla baia comună iar lângă refectoriu
se găseau bucătăria şi depozitele de alimente. În afara zonei destinate monahilor existau o
serie de spaţii anexe şi încăperi pentru servitori. Tot în exteriorul ansamblului, dar aparţinând
acestuia, se puteau afla un han pentru pelerini şi un spital. Un loc important în cadrul
complexului mânăstiresc îl ocupa locuinţa abatelui, clădire în care erau găzduite persoanele de
vază care poposeau la mănăstire.
Catedrala este la rândul ei un complex cu destinaţie religioasă care îndeplineşte funcţia
de sediul episcopal. Ca şi în cazul mânăstirii centrul complexului îl reprezintă tot biserica;
alături de clădirea de cult, de dimensiuni impresionante, există o serie de alte clădiri printre
care se numără palatul episcopal, şcoli, spitale, etc.

Biserica

Importanţa mare acordată programului religios a avut două consecinţe importante.

Prima consecinţă este apariţia unor tipologii variate, în unele cazuri foarte dificil de clasificat.
A doua urmare constă în apariţia a două curente stilistice, romanicul şi goticul, posibil de
identificat şi de diferenţiat doar la nivelul arhitecturii de cult sau al unor clădiri reprezentative.
Teoretic se poate vorbi despre o arhitectură medievală în general, care s-a desfăşurat între
secolul al XIlea şi al XIVlea, şi care în unele cazuri a durat chiar până în secolul al XVlea sau al
XVIlea; în această categorie foarte largă poate fi inclusă, de exemplu, arhitectura militară care,
cel puţin din punct de vedere stilistic, a rămas neschimbată. Acest lucru nu este însă valabil şi
pentru clădirile de cult, deoarece după anul 1000 arhitectura religioasă cunoaşte o evoluţie

22
surprinzătoare atât în privinţa componentelor artistice cât şi a caracteristicilor structurale şi
spaţial volumetrice, definitorii pentru obiectul de arhitectură.
Din punct de vedere al periodizării arhitectura romanică începe în secolul al XIlea şi
durează până la sfârşitul veacului al XIIlea când se conturează, din ce în ce mai limpede,
trăsăturile arhitecturii gotice. Arhitectura romanică poate fi considerată ca o etapă
premergătoare goticului, o etapă de căutare a unei forme de expresie potrivite programului
religios. Numai aşa se poate explica varietatea tipologică a romanicului în opoziţie cu unitatea
relativă a goticului. Trecerea de la arhitectura romanică la cea gotică se face treptat, lucru
ilustrat de existenţa unui mare număr de monumente în a căror arhitectură coexistă trăsături
aparţinând ambelor stiluri.

Clădirea de cult în perioada romanică

(sec. al Xlea – sec al XIIlea)

Varietatea foarte mare a clădirilor religioase construite în această epocă a pus

probleme serioase istoricilor de arhitectură şi de artă care au încercat să alcătuiască o
clasificare după anumite criterii. Cea mai la îndemână metodă, aceea a împărţirii
monumentelor pe zone, a dat rezultate numai într-un sens. Astfel, s-a observat că anumite
tipuri de clădiri se concentrau numai în anumite zone geografice; pentru a fi confirmată teoria
criteriilor geografice ar fi trebuit însă ca acele tipuri, care se întâlneau doar în unele zone, să
reprezinte peste jumătate din numărul total al bisericilor din regiunea în cauză, lucru care nu a
putut fi demonstrat.
Răspândirea pe o arie extinsă a unei anumite tipologii a dat naştere unei alte teze, cea a
drumurilor de pelerinaj. Pe drumul către Santiago de Compostella se găseau o serie de clădiri
de cult de dimensiuni impresionante, construite special pentru a primi în interior un număr
mare de credincioşi; aceste biserici se asemănau nu numai ca mărime ci şi ca mod de
organizare. Teoria valabilă în cazul mai sus amintit nu a putut fi însă verificată şi în cazul
celorlalte drumuri de pelerinaj.
Cea mai bună clasificare făcută până în prezent împarte clădirile romanice de cult în
funcţie de tehnicile de acoperire a navei centrale. Din combinarea acestora cu alte
caracteristici arhitecturale, cum ar fi tipul de secţiune şi planimetria, rezultă câteva grupe
majore de monumente. Studiul sistemelor de acoperire a bisericilor romanice nu ajută însă
numai la alcătuirea unei clasificări, ci reprezintă şi cea mai bună metodă de înţelegere a
felului în care a evoluat arhitectura religioasă din punct de vedere spaţial şi structural.

23
 Componentele bisericilor romanice

Elementele componente principale ale unei biserici romanice sunt: nartexul, nava
principală şi navele secundare, transeptul, corul, absida altarului, deambulatoriul, capelele,
cripta şi turnul clopotniţă. Nartexul sau vestibulul de intrare preceda accesul în spaţiul
propriu-zis de cult; de obicei avea lăţimea egală cu cea a navei principale şi era încadrat de
două turnuri. În unele cazuri nartexul forma un corp distinct, al cărui interior, extrem de
generos, era separat în trei nave. Nava principală, formată dintr-o înşiruire de travei
rectangulare dispuse cu latura scurtă de-a lungul unui ax longitudinal, era încadrată de navele
secundare. Navele secundare sau colaterale, în număr de două sau patru, aveau lăţimea egală
cu distanţa dintre travei. În unele cazuri, peste navele colaterale se găseau galerii circulabile,
numite tribune. La capătul navei principale şi al colateralelor, la extremitatea opusă
nartexului, se găsea transeptul, element dispus perpendicular pe corpul bisericii. Lungimea
transeptului putea fi egală sau mai mare decât lăţimea bisericii. La clădirile de pelerinaj, care
urmau să fie vizitate de un număr mare de credincioşi, transeptul era alcătuit din trei nave. Un
caz ceva mai rar întâlnit este cel al bisericilor la care apare un al doilea transept. Următorul
element este corul, un spaţiu rectangular, destinat clerului. După cor urma altarul care, în cele
mai multe cazuri, avea formă circulară şi era delimitat de un şir de coloane. Altarul era
înconjurat perimetral de un culoar numit deambulatoriu, care permitea accesul la capelele
radiale. Capelele mai puteau fi amplasate şi pe laturile lungi ale transeptului.

Fig. 12. Conques. Biserică situată pe drumul de pelerinaj

către Santiago de Compostella. Spaţiul interior a fost mărit
prin lărgirea transeptului cu două colaterale, astfel încât edi-
ficiul să poată primi un număr cât mai mare de pelerini.
Fig. 13. Biserica Bourg-Charente.
Edificiu modest la care nu a fost necesară
introducerea tuturor elementelor specifice
bisericilor romanice.

24
 Fig. 14. Biserica mânăstirii Cluny.
Clădire de dimensiuni impresionante cu
cinci nave şi două transepturi. Nartexul,
tratat ca volum distinct, alipit faţadei
principale contribuie la accentuarea
direcţiei longitudinale.

Fig. 15. Notre Dame la Grande din Poitiers.

Spre deosebire de majoritatea bisericilor ro-
manice în cazul da faţă lungimea transeptului
este egală cu lăţimea totală a clădirii.

La bisericile de dimensiuni foarte modeste nu se regăseau decât componentele

principale, şi anume nava centrală, corul, altarul şi eventual câteva capele, în timp ce clădirile
foarte importante reuneau numărul maxim de elemente. Indiferent de dimensiune, există două
trăsături caracteristice aproape tuturor edificiilor de cult ridicate în perioada romanică. Prima
dintre aceste trăsături este dezvoltarea construcţiilor pe direcţie longitudinală. La baza
acestei soluţii arhitecturale au stat două motive, unul de natură pragmatică, altul de natură
simbolică. În epoca respectivă afluxul credincioşilor era deosebit de mare, şi pentru
adăpostirea lor era necesar să se construiască spaţii cât mai cuprinzătoare; deoarece spaţiul
bisericii nu putea fi extins pe direcţie transversală, din raţiuni de ordin constructiv, interiorul a
fost mărit pe direcţie longitudinală, prin utilizarea unui număr cât mai mare posibil de travei.
Din punct de vedere simbolic, nava centrală – interpusă între lumea profană, aflată dincolo de
accesul în biserică şi altar, spaţiul cu cea mai mare sacralitate – reprezintă drumul pe care
omul trebuie să-l facă pentru a se lepăda de tot ceea ce e necurat şi a se apropia de Dumnezeu.
Astfel, fiecare pas pe care credinciosul îl face în drum spre altar semnifică efortul pe care
acesta îl face pentru a se pune în slujba lui Dumnezeu şi a credinţei.
Cea de-a doua caracteristică prezentă la cea mai mare parte a bisericilor romanice, este
utilizarea secţiunii bazilicale: nava centrală mai înaltă decât navele colaterale. Înălţarea navei
principale peste cota de acoperire a celor secundare permitea iluminarea naturală directă a
zonei centrale a edificiului. Excepţie de la această regulă fac două categorii de monumente, şi
anume cele cu o singură navă şi cele cu tribune. În timp ce interiorul edificiilor din prima
grupare este puternic luminat, cel al clădirilor din a doua categorie este deosebit de întunecos

25
întrucât, în cazul utilizării tribunelor, cota de acoperire a zonelor laterale coincidea adesea cu
cota de acoperire a navei centrale care nu putea primi lumină decât indirect, dinspre colaterale
şi galeriile situate peste acestea.

Fig. 16. Saint Benoît sur Loire. Clădire trinavată Fig. 17. Conques. Părţile latera- Fig. 18. Angoulême. Clădire cu navă
Cu secţiune bazilicală; partea plină de sub golurile le au aceiaşi înălţime cu nava centrală unică; edificiul e luminat direct.
care luminează nava centrală e decorată cu tribune care nu poate fi luminată decât indirect,
false. dinspre colaterale şi tribune

Tehnici de acoperire a navei centrale

Preocuparea de căpătâi a meşterilor romanici a fost găsirea unui sistem optim pentru
acoperirea navei principale. Cea mai simplă şi cea mai veche soluţie era acoperirea cu lemn.
Peste pereţii navei centrale se aşezau grinzi masive, dispuse transversal, care alcătuiau partea
inferioară a şarpantei ce acoperea spaţiul. În unele cazuri şarpanta rămânea vizibilă, în altele
spaţiile dintre grinzi erau închise cu planşee de lemn. Sistemul era uşor de executat şi pe
deasupra nu punea nici probleme structurale; în schimb erau un pericol în caz de incendiu.
Pentru a înţelege cât de mare era acest pericol trebuie amintit că în epoca respectivă interiorul
bisericilor era bogat decorat cu materiale uşor inflamabile; în cazul în care acestea se
aprindeau de la lumânări, flăcările cuprindeau cu rapiditate tavanul de unde se întindeau direct
la acoperiş iar de acolo la clădirile din imediata vecinătate. Situaţiile dramatice de acest fel,
ivite în nenumărate rânduri, au stat la baza înlocuirii planşeului sau a bolţii de lemn cu bolta
de zidărie.
Primul tip de boltă folosit a fost bolta în leagăn cu profil în plin cintru. Pe lângă faptul
că este mai dificil de executat, bolta în leagăn este şi mult mai grea decât un simplu planşeu
de lemn. Din acest motiv în arhitectura edificiului de cult s-au produs o serie de modificări
cum ar fi întărirea suplimentară a zidurilor şi limitarea deschiderii navei principale.

26
 La un moment dat, pentru a asigura o mai mare stabilitate sistemului structural,
meşterii au început să întărească bolta, pe intrados, prin introducerea, la distanţe egale, a unor
arce numite dublouri. De cele mai multe ori dublourile se continuă sub nivelul de naştere a
bolţii cu profile de secţiune circulară sau rectangulară, care se unesc cu coloanele care
mărginesc nava; în cazuri mai rare arcele dublouri se sprijină pe console situate sub punctul
de naştere al bolţii.
Un pas înainte a fost făcut prin înlocuirea bolţii în leagăn cu profil în plin cintru cu
bolta în leagăn cu profil în arc frânt. Spre deosebire de arcul în plin cintru, ale cărui împingeri
laterale riscau să răstoarne zidurile către exterior, arcul frânt prezenta o soluţie constructivă
mult mai sigură. Şi în această situaţie bolta propriu-zisă continuă să fie întărită cu arce
dublouri.
În majoritatea cazurilor bisericile a căror navă centrală e acoperită cu boltă în leagăn,
indiferent de tipul acesteia, sunt foarte întunecoase. Acolo unde se urmărea iluminarea directă
a navei centrale, golurile nu puteau fi practicate decât de-a lungul unei fâşii orizontale înguste,
situate sub cota de pornire a bolţii şi deasupra cotei de acoperire a colateralelor; deoarece
rezistenţa zidului nu trebuia slăbită sub nici o formă, golurile erau foarte înguste. În unele
cazuri, din raţiuni de ordin constructiv, sau pentru crearea unei atmosfere încărcate de mister,
se evita iluminarea directă a navei centrale.

Fig. 19. Saint Savin sur Gartempe Fig. 20. Saint Sernin din Toulouse Fig. 21. Paray le Monial
Boltă în leagăn, fără dublouri Boltă în leagăn întărită cu dublouri Boltă în leagăn cu profil în arc frânt

O soluţie structurală mai bună decât cele prezentate mai sus a constat în utilizarea
bolţii de intersecţie. Acest tip de acoperire rezultă din întretăierea unui cilindru longitudinal
cu o succesiune de cilindri transversali. Rezolvarea prezintă marele avantaj al unei bune
iluminări a navei centrale. Şi în această situaţie, ca în cazul bolţii în leagăn, cilindrul principal

27
este întărit cu arce dublouri. În unele cazuri apare un element suplimentar: întărirea zonelor de
intersecţie cu nervuri. Apariţia bolţilor de intersecţie cu muchii întărite cu nervuri anunţă
trecerea la sistemul structural gotic.

Fig. 22. La Madeleine din Vezelay Fig. 23. Catedrala din Angoulême Fig. 24. Saint Philibert din Tournus
Boltă de intersecţie, cu dublouri Acoperire cu succesiune de cupole Succesiune de cilindri transversali

Alături de tehnicile de acoperire evoluate din bolta în leagăn mai există un tip
răspândit mai ales în vestul Franţei: bisericile acoperite cu succesiune de cupole. Prima
construcţie de acest tip este Saint Front din Périgueux, o cruce greacă formată din cinci travei
acoperite cu calote semisferice. Ctitorul acestui edificiu singular s-a inspirat de la bazilica San
Marco din Veneţia. De la Périgueux modelul s-a răspândit în câteva centre din vestul Franţei
cum ar fi Angoulême sau Poitiers. Majoritatea bisericilor cu succesiune de cupole au planul în
cruce latină, cu o singură navă. Spre deosebire de tipul uzual – acela al clădirilor cu trei nave
şi acoperite cu boltă în leagăn – edificiile din această categorie prezintă avantajul că spaţiul
interior este foarte bine luminat; în altă ordine de idei, datorită întrebuinţării traveilor pătrate,
deasupra cărora se înalţă calotele semisferice, spaţiul pare foarte vast. Inconvenientul pe care
îl prezintă acest tip de structură este diminuarea unităţii interne a monumentului: sistemul de
acoperire fracţionează interiorul în elemente spaţiale distincte, care se înşiruie de-a lungul
unui ax longitudinal.

28
 Caracteristicile structurale ale clădirilor romanice de cult

Componenta de bază a sistemelor constructive romanice este zidul portant. Materialul

folosit de obicei la elementul continuu de sprijin este piatra; în zonele în care nu existau
cariere de piatră meşterii au utilizat cărămida. Zidul este dispus pe întregul contur al clădirii
căpătând astfel, pe lângă rolul portant, şi funcţia de închidere a spaţiului interior şi de
separarea a acestuia de cel exterior. Un alt element al sistemului constructiv romanic este
punctul izolat de sprijin. Aceasta este dispus la interiorul clădirilor, şi are rol de delimitare a
navelor şi de susţinere a zonei de zidărie situate la partea superioară a navei centrale.
Primele biserici romanice, acoperite cu lemn, nu puneau probleme tehnice deosebite:
plafonul era uşor şi nu încărca zidurile care aveau mai curând rol autoportant. O dată cu
introducerea bolţilor de piatră, sarcinile care trebuiau preluate de elementele izolate sau
continue de sprijin au crescut enorm, astfel încât masa zidăriei a fost mărită sensibil. Pentru o
mai mare siguranţă sistemul structural a fost întărit, atât la interior cât şi la exterior, cu
elemente suplimentare: arce dublouri şi contraforţi. Arcele dublouri reprezentau o metodă de
consolidare locală a sistemului de acoperire prin îngroşarea, din loc în loc şi la distanţe egale,
a secţiunii bolţii. Dublourile erau dispuse pe intrados iar forma lor urmărea profilul bolţii: în
plin cintru sau în arc frânt. Contraforţii erau elemente izolate, rezultate din îngroşarea
zidurilor către exterior; aceştia erau dispuşi de-a lungul axelor transversale definite de arcele
dublouri. Contraforţii ajungeau până la cota de naştere a bolţii care acoperea nava principală.

Caracteristici volumetrice ale bisericilor romanice

Fig. 25. Paray le Monial. Imaginea dominantă este cea a turnului amplasat Fig. 26. Biserica mânăstirii Cluny.
la intersecţia transeptului cu nava principală şi a celorlalte două accente Reconstituirea imaginii exterioare a clădirii
verticale care flanchează accesul în clădire. pune în evidenţă volumetria de tip cascadă.

29
 Una dintre trăsăturile specifice clădirilor de cult ridicate în perioada romanică este
exprimarea în exterior a tuturor elementelor care intră în alcătuirea edificiului. În funcţie de
gradul de sacralitate, componentele sunt ierarhizate pe înălţime astfel încât părţile cele mai
importante sunt şi cele mai zvelte. Spaţiul cu cel mai înalt grad simbolic se afla la intersecţia
navei centrale cu transeptul; acest nod important era marcat, de regulă, printr-un turn. În unele
situaţii, accentul vertical ridicat în acest punct era concurat de alte două turnuri care flancau şi
puneau în evidenţă accesul în biserică. Pe o treaptă ceva mai joasă se aflau corul şi nava
principală, acoperite de obicei la aceiaşi cotă. Urmau colateralele care se aflau sub nivelul
navei centrale. Cele mai joase elemente erau deambulatoriul şi capelele radiale. Aceste
diferenţe de înălţime, vizibile din exteriorul clădirii, permiteau înţelegerea interiorului prin
simpla descifrare a volumetriei. Descreşterea înălţimii corpurilor, dinspre centrul compoziţiei
către margini, creează impresia unei volumetrii în cascadă.

Decoraţia

În perioada evului mediu artele, şi mai ales sculptura şi pictura, erau supuse
arhitecturii. Funcţia picturii şi a sculpturii era dublă: de împodobire a edificiului de cult şi de
narare, de ilustrare a unor pasaje importante din textele sfinte. Deoarece serviciul religios era
oficiat în limba latină, care nu era cunoscută decât de un număr extrem de restrâns de
persoane, slujba nu putea fi înţeleasă de marea masă a credincioşilor. Pentru a contracara
acest neajuns, bisericile erau decorate cu fresce şi cu sculpturi care înfăţişau scene cu caracter
religios.

Fig. 27. Saint Savin sur Gartempe Fig. 28. Saint Trophime din Arles Fig. 29. Sainte Foy din Conques

Sculptura decora faţada principală a bisericilor, şi se concentra de obicei în zona

portalului. Deasupra accesului se afla un timpan semicircular decorat cu scene care, în
majoritatea cazurilor, se refereau la Judecata de Apoi. Centrul compoziţiei era dominat de
figura lui Christos; personajul principal era înconjurat de figurile drepţilor şi de cetele

30
îngereşti, de o parte, de păcătoşii şi diavoli, de cealaltă parte. Timpanul era adâncit în raport
cu suprafaţa generală a elevaţiei; trecerea de la planul principal al faţadei către partea retrasă
se face prin intermediul unor arce concentrice dispuse telescopic. Suprafaţa acestor arce este
la rândul ei decorată cu figuri ierarhizate, dispuse radial. În unele cazuri, decoraţia sculptată a
portalului se extinde pe toată faţada clădirii. Suprafaţa elevaţiei este împărţită în registre
orizontale subliniate cu nişe uşor adâncite, în interiorul cărora se găsesc sculpturi. La
interiorul clădirilor de cult, decoraţia sculptată apare la nivelul capitelurilor care sunt ornate
cu motive variate, geometrice, vegetale, antropomorfe, zoomorfe etc.
Pictura era utilizată atât pentru punerea în valoare a unora dintre figurile sculptate cât
şi pentru acoperirea pereţilor cu scene care evocau evenimente religioase importante. Cea mai
mare parte a frescelor executate în epoca romanică a dispărut.
Unele dintre elementele de arhitectură puteau îndeplini pe lângă rolul constructiv şi un
rol decorativ. De exemplu, zidurile colateralelor sunt decorate cu arcade oarbe; în realitate
panourile retrase în raport cu faţa zidului reprezintă zona plină dintre doi contraforţi iar
elementul vertical care separă două astfel de panouri este contrafortul.

Clădirea de cult în perioada gotică

(sec. al XIIlea – sec. al XVIlea)

Deosebirea esenţială între arhitectura romanică şi cea gotică este de natură structurală.
Evoluţia sistemului de boltire petrecută pe durata veacurilor romanice a făcut posibilă trecerea
de la sistemul de zidărie portantă, caracteristic romanicului, la sistemul structural de tip
schelet, tipic arhitecturii gotice. Transformările de natură structurală au avut ca rezultat
apariţia unor noi tipuri spaţiale şi volumetrice.
Naşterea arhitecturii gotice se datorează abatelui Suger şi are loc în prima jumătate a
secolului al XIIlea. În anul 1135 Suger, care conducea mânăstirea Saint Denis situată în
apropierea Parisului, hotărăşte să reconstruiască biserica abaţiei. La baza modernizării
edificiului au stat ideile expuse într-un tratat atribuit lui Dionisie Aeropagitul, patronul
spiritual al aşezământului. Conform acestei lucrări, Dumnezeu este lumină, şi la această
lumină are acces oricine; lumina absolută, adică divinitatea, sălăşluieşte, în proporţii diferite,
în orice făptură. Pornind de la această teorie, Suger vrea să transforme casa lui Dumnezeu,
biserica, într-un loc scăldat în lumină.

31
 Pentru acest lucru era însă nevoie ca zidurile perimetrale ale edificiului să fie străpunse
de goluri ample. Sistemul constructiv obişnuit, cu ziduri portante, era incompatibil cu
aspiraţiile lui Suger: practicarea unor goluri prea mari într-un perete masiv – care avea rolul să
preia împingerile laterale ale bolţilor – ar fi însemnat slăbirea zidăriei şi ar fi cauzat
prăbuşirea, cel puţin parţială, a clădirii.
Evoluţia tehnicilor de acoperire a făcut posibilă înlocuirea bolţilor monolit, utilizate pe
scară largă până la data respectivă, cu bolţile pe încrucişarea de ogive. Structura bolţilor pe
încrucişare de ogive constă într-un sistem de cel puţin şase arce, numite nervuri, ale căror
puncte de sprijin corespund de regulă cu colţurile unui patrulater, regulat sau nu. Arcele
diagonale sunt cunoscute şi sub numele de ogive. Acest schelet este complectat prin
închiderea golurilor dintre arce cu panouri curbe de umplutură. Bolta propriu-zisă corespunde
panourilor de închidere a căror greutate şi secţiune sunt reduse. Încărcările bolţilor pe
încrucişare de ogive sunt preluate de pile, amplasate pe conturul edificiului şi de stâlpi, situaţi
în colţurile patrulaterului definit de nervuri. Prin urmare, utilizarea bolţilor pe nervuri a făcut
posibilă transferarea totală a rolului portant – îndeplinit până în acel moment de zidăria
masivă – punctelor izolate de sprijin. Spaţiile rămase libere între elementele verticale puteau
fi umplute cu zidărie sau închise cu mari suprafeţe vitrate.

Fig. 30. Construcţia bolţii pe încrucişare de ogive Fig. 31. Corul abaţiei Saint Denis Fig. 30. Sistemul ogival

Sistemul structural folosit de arhitectura gotică se numeşte sistem ogival iar

elementele componente ale acestuia sunt:
• Bolta pe încrucişare de ogive. În funcţie de numărul de panouri există două
tipuri de bolţi: sixpartită, folosită în perioada goticului timpuriu şi barlongă,
utilizată de goticul la apogeu;

32
 • Pila culee, element izolat de sprijin, perpendicular pe axul longitudinal al
clădirii, care substituie zidurile perimetrale. Pila culee are rolul de a prelua
împingerile orizontale ale bolţilor şi de a le transmite la fundaţii;
• Arcul butant transmite împingerile orizontale ale bolţilor către pila culee;
• Pinaclul, element amplasat la partea superioară a pilei culee, cu rol de lestare:
greutatea pinaclului echilibrează efortul transmis de arcul butant şi împiedică
pila culee să se răstoarne în exterior;
• Stâlpii, rezultaţi din înmănuncherea nervurilor, preiau componenta verticală a
efortului exercitat de bolţi.
În perioada gotică, planul edificiului de cult păstrează în mare caracteristicile definite
în perioada anterioară. Clădirile au aceleaşi elemente componente: navă centrală şi două sau
patru nave colaterale mai înguste, transept, cor, altar, deambulatoriu şi capele. Transeptul
are lăţimea egală cu cea a navei centrale iar lungimea poate să depăşească, sau nu, lăţimea
totală a bisericii. În ceea ce priveşte poziţia acestuia are loc o deplasare, din extremitatea
opusă intrării, către centrul compoziţiei. În cazul unora dintre biserici spaţiile dintre pilele
culee este întrebuinţat pentru capelele accesibile din navele colaterale. Treptat, se renunţă la
utilizarea galeriilor peste navele colaterale. Se generalizează flancarea portalului principal cu
turnuri care subliniază verticalitatea monumentelor. Înălţimea totală a navei centrale
contribuie, la rândul ei, la accentuarea direcţiei verticale care împreună cu dezvoltarea pe
longitudinală simbolizau aspiraţia către absolut, către Dumnezeu.

Goticul timpuriu
(~ 1150 – ~ 1200)

Am amintit mai sus care au fost împrejurările în care a luat naştere arhitectura gotică.
Faptul că lucrările pornite de abatele Suger la mânăstirea Saint Denis au avut ecou o
demonstrează răspândirea rapidă a noului sistem constructiv în regiunea din jurul Parisului.
La 25 de ani de la consacrarea bisericii Saint Denis, în Ile de France erau deja în curs de
construcţie patru mari catedrale gotice: catedrala de la Senlis şi cea de la Noyon, ambele
începute în 1150, catedrala de la Laon a cărei edificare a fost pornită în 1155 şi catedrala
Nôtre Dame din Paris, începută în 1163.

33
 Elementul caracteristic al clădirilor construite în prima perioada a goticului este
întrebuinţarea bolţii sixpartite care, după cum o arată şi numele, este formată din şase
panouri. Acest tip de boltă acoperă o travee pătrată, delimitată de şase stâlpi, patru dintre ei
situaţi în colţurile pătratului iar ceilalţi doi amplasaţi la jumătatea laturii paralele cu axul
longitudinal. Stâlpii sunt legaţi între ei de un număr de nouă arce al căror profil e determinat
de deschidere; ogivele adică arcele diagonale, sunt mai plate decât arcele transversale şi decât
cele longitudinale. La bolta sixpartită stâlpii sunt încărcaţi neuniform: în timp ce pe stâlpii din
colţurile traveii pătrate se descarcă două arce diagonale, două arce longitudinale şi unul
transversal, cei intermediari primesc două arce longitudinale şi unul transversal. Încărcările
diferite au determinat întrebuinţarea unor elemente izolate cu secţiuni diferite, lucru care
afecta unitatea spaţială a interiorului.
O altă caracteristică definitorie a goticului timpuriu o reprezintă utilizarea tribunelor şi
rezolvarea desfăşurării navei centrale pe patru registre distincte: registrul inferior, al arcadelor
care leagă nava centrală de colaterale, nivelul tribunelor, triforiul şi registrul superior, al
golurilor care luminează nava centrală. Elementele izolate de sprijin care separă nava
principală de cele secundare sunt coloane cilindrice masive, cu capiteluri accentuate.
Spaţiul edificiilor goticului timpuriu se dezvoltă de-a lungul axului longitudinal pus în
evidenţă atât prin lungimea mare a clădirilor cât şi prin numărul de registre orizontale. Deşi
înălţimea interiorului este destul de mare, impresia de verticalitate este atenuată de sublinierea
orizontalităţii. Întreruperea bruscă a mănunchiurilor de nervuri în capitelurile pilaştrilor
contribuie de asemenea la anularea verticalităţii. Separarea pe orizontală este prezentă şi la
elevaţia principală a clădirilor care este împărţită de obicei în minimum trei registre
suprapuse.

Fig. 31. Catedrala Notre Dama din Paris. Faţada Fig. 32. Catedrala Notre Dame din Paris. Imagine de ansamblu

34
 Fig. 33. Catedrala Notre Dame din Paris. Bolta navei centrale Fig. 34. Catedrala Notre Dame din Paris. Imagine de interior

Fig. 35. Catedrala Notre Dame din Paris. Plan

Goticul pur
(1200 – 1250)

Este reprezentat de o serie de clădiri ridicate în zona din jurul Parisului. Cele mai
cunoscute monumente aparţinând acestei perioade sunt catedrala din Chartres (~ 1200),
catedrala din Reims (1210), catedrala din Amiens (1220) şi cea din Beauvais (1227).
Diferenţa esenţială între epoca timpurie şi cea de apogeu a goticului este înlocuirea
bolţii sixpartite cu cea barlongă. Bolta barlongă este formată din patru panouri şi şase arce –
două transversale, două longitudinale şi două diagonale – şi acoperă o travee dreptunghiulară.
Spre deosebire de sistemul sixpartit, în cazul de faţă stâlpii, în număr de patru, sunt încărcaţi
uniform şi au secţiuni identice.
Dintre componentele edificiului de cult dispar definitiv tribunele, fapt care conduce la
scăderea sensibilă a înălţimii părţilor laterale şi la sporirea suprafeţelor vitrate. Între arcadele
care separă nava centrală de colaterale şi registrul vitrajelor care luminează nava centrală se
generalizează triforiul. Triforiul corespunde suprafeţei pline din dreptul acoperişului
colateralelor şi este tratat ca o galerie falsă, rezultată din înşiruirea unor arcade bifore sau
trifore.
În perioada goticului de apogeu se produce o accentuare a direcţiei verticale în
detrimentul celei orizontale. Capitelurile încep să fie străbătute de nervurile principale, care

35
coboară sub cota de pornire a bolţilor iar punctele izolate de sprijin se transformă din pilaştri
masivi în coloane încadrate de nervuri.

Fig. 36. Catedrala din Chartres Fig. 37. Catedrala din Chartres Fig. 38. Detaliu travee Fig. 39. Catedrala din Chartres
Boltă barlongă Secţiune transversală Faţada de vest

Fig. 40. Catedrala din Chartres Fig. 41. Catedrala din Chartres
Plan Imagine de ansamblu

Goticul târziu
(1250 – 1550)

După anul 1300, în Franţa, activitatea constructivă scade simţitor. Această epocă
coincide cu debutul ultimei perioade a stilului gotic, care este şi cea mai lungă. Marea
majoritate a construcţiilor aparţinând goticului târziu sunt fie clădiri de dimensiuni reduse,
cum ar fi La Sainte Chapelle din Paris, fie adaosuri şi modernizări ale unor edificii mai vechi.
Trăsăturile definitorii ale acestei perioade sunt extinderea, la maximum, a vitrajelor şi
abundenţa decorativă. Un exemplu tipic îl reprezintă faţada catedralei din Strasbourg, a cărei

36
structură se pierde în bogăţia decoraţiilor sculptate care împodobesc nu numai elementele
majore ci şi pe cele de detaliu.

Răspândirea goticului în afara Franţei

Goticul devine în scurt tip un stil care domină regiunile din nordul Franţei. După
edificarea marilor catedrale din jurul Parisului curentul generat de construcţia acestora se
extinde şi în alte zone din Europa, mai ales în ţările de limbă germană şi în Anglia. Sub
acţiunea unor particularităţi de natură locală goticul francez este adaptat necesităţilor sau
preferinţelor locale.
În Anglia se conturează o variantă denumită gotic perpendicular. Sistemul de
acoperire se complică prin înlocuirea bolţilor specific gotice, cu caracter pur structural, cu
bolţi cu funcţie preponderent decorativă. De exemplu, la capela King’s College de la
Cambridge plafonul perfect orizontal pare susţinut de volume conice imense, poziţionate cu
baza în sus, rezultate din nervuri care pornesc dintr-un trunchi comun.
În Germania modificările produse sunt de natură spaţială. Bisericile cu secţiune
bazilicală sunt înlocuite cu bisericile tip hală, ale căror nave colaterale au înălţimea egală cu
cea a navei centrale. La baza acestei transformări se pare că a stat dorinţa realizării unui spaţiu
a cărui unitate interioară să o depăşească pe cea a bisericilor obişnuite, cu secţiune bazilicală.
Din Germania stilul gotic pătrunde în nordul Italiei unde este adaptat specificului
local. Datorită condiţiilor climatice goticul italian este mai puţin vitrat decât cel francez sau
german. În altă ordine de idei, verticalitatea specifică monumentelor gotice construite în
nordul Europei va fi puternic concurată de elemente dezvoltate pe orizontală; abundenţa
decorativă este o altă trăsătură pe care italienii o vor evita în multe situaţii.

Fig. 42. Gotic german. Secţiune printr-o biserică hală Fig. 43. Gotic englez. King’s College.

37
 BIBLIOGRAFIE
Obligatorie minimală
Fletcher, Bannister, Sir
Pevsner, Nikolaus
Voiculescu, Sanda
Voitec-Dordea, Mira
Suplimentară
Argan, Giulio Carlo
Barat y Altet, Javier
Curinschi, Gheorghe
Focillon, Henri
Kubach, Hans Erich
Laule, Ulrike
Lavedan, Pierre
Lazarev, Victor
Mumford, Lewis
Murray, Peter
Norberg-Schulz, Christian
Panofsky, Erwin
Salvadori, Antonio
Tafuri, Manfredo
A history of architecture on the comparative method, Londra, 1956
An outline of european architecture, Pelikan Books, London, 1966
Istoria arhitecturii universale. Evul Mediu, IAIM, Bucureşti, 1993
Renaştere, baroc şi rococo în arhitectura universală, ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1994
Borromini. Rome, architecture baroque, Les Éditions de la Passion,
Paris, 1996
L’histoire de l’art et de la ville, Les Éditions de la Passion, Paris, 1995
The early middle ages from late antiquity to AD. 1000
Roma, cetatea eternă, ed. tehnică, Bucureşti, 1971
Veneţia, ed. tehnică, Bucureşti, 1972
Arta occidentului. Evul mediu romanic, editura Meridiane, Bucureşti,
1974
Arta occidentului. Evul mediu gotic, editura Meridiane, Bucureşti, 1974
Architecture romane, Gallimard/ Electa, Milano, 1992
Architettura del Medioevo, Gribaudo, Köln, 2004
Histoire de l’Urbanisme. L'urbanisme au moyen age, ed. Droz, Geneva,
1974
Histoire de l’Urbanisme. L’urbanisme à l’ époque moderne. XVIe et
XVIIIe siècles, ed. Arts et Métiers Graphiques, Paris, 1982.
Originile renaşterii italiene. Protorenaşterea, ed. Meridiane, Bucureşti,
1983.
Originile renaşterii italiene. Quattrocento-ul timpuriu, ed. Meridiane,
Bucureşti, 1985.
La cité à travers l’histoire, Edition du Seuil, Paris, 1964
Architecture de le renaissance, Galimard/ Electa, Veneţia, 1992
The architecture of the italian renaissance, Thames and Hudson, 1998
Architecture baroque, Gallimard/ Electa, Milano, 1992
Architecture baroque tardive et Rococo, Gallimard/ Electa, Milano, 1992
Architecture gothique et pensée scolastique, ed. de Minuit, Paris 2000
Venezia. Guida ai principali edifici. Storia dell’ architettura e della
forma urbana, Canal & Stamperia Editrice, Venezia, 1995
Architecture et humanisme, de la renaissance aux réformes, Dunod,
Paris, 1981
Wittkower, Rudolf Les principes de l’architecture à la renaissance, Les Éditions de la
Passion, Paris, 2003
*** Du gothique à la Renaissance. Architecture et décor en France (1470 –
1550). Actes du colloque de Viviers – 20-23 septembre 2001. Textes
réunis par Y. Esquieu, Publications de l’ Université de Provence, 2003
*** Théorie de l’architecture de la renaissance à nos jours, Taschen, 2003
*** The world Atlas of Architecture, Chancellor Press, 1998

Facultativă
Delumeau, Jean Civilizaţia renaşterii, editura Meridiane, Bucureşti, 1995
Duby, Georges Arta şi societatea, editura Meridiane, Bucureşti, 1987
Erlande Brandemburg, A. Catedrala, editura Meridiane, 1993
Kaminski, Marion Venise. Art & architecture, Könemann, Bruxelles, 2000
Koch, Wilfried Comment reconnaître les styles en architecture, Solar, 1997
Munteanu, Romul Clasicism şi Baroc, 2 vol. Ed. Allfa, 1998
Vasari, Giorgio Vieţile pictorilor, sculptorilor şi arhitecţilor, 3 volume, editura
Meridiane, Bucureşti, 1968