Sunteți pe pagina 1din 84

Universitatea “Al. I.

Cuza” Iaşi
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei
Masterat Psihologia medierii conflictelor, Forma ID
Anul I, sem I, 2009-2010

FUNDAMENTE TEORETICE ALE


CONFLICTULUI

Prof. univ. dr. Ana Stoica-Constantin

2009

1
SCOPUL CURSULUI

Cursul urmăreşte să ofere studenţilor cunoştinţele teoretice de bază pentru înţelegerea


conflictului şi a rezolvării conflictului. În mod nemijlocit, fundamentele teoretice vor fi utile în
abordarea conflictului din perspectivele diverse şi aplicative oferite de celelalte discipline din
planul de învăţământ al acestui masterat.

OBIECTIVE OPERAŢIONALE ALE CURSULUI

După studierea acestui curs, studenţii vor dobândi abilităţile:

De a prezenta şi comenta fundamentele teoretice ale psihologiei conflictului şi rezolvării


conflictului
De a prezenta şi analiza conceptele de bază din teoria conflictului şi rezolvării conflictului
De a realiza o privire de ansamblu asupra cercetării conflictului şi a rezolvării conflictului
De a explicita rolul factorilor afectivi în conflict.
De a explicita câteva din comportamentele umane în conflict.
De a enumera, descrie şi comenta teoriile cele mai relevante ale conflictului.

EVALUAREA STUDENŢILOR

Forma de evaluare este examenul.


Nota va fi rezultatul următoarelor evaluări:
Elaborarea acasă a unei lucrări aplicative, contând pentru evaluarea pe parcurs - 30%.
Examen scris – 70%

Cuprinsul cursului

CAP 1. CONFLICTUL CA OBIECT DE STUDIU1


1. Concepte privind conflictul şi intervenţia în conflict
2. Cercetarea în domeniul rezolvării conflictelor

CAP 2. FUNDAMENTE PSIHOLOGICE ALE CONFLICTULUI


1. Fundamentele afective ale conflictului
2. Comportamente în conflict

CAP 3. CADRUL TEORETIC PENTRU REZOLVAREA CONFLICTULUI


1. Teoria conflictului
2. Micro-teoriile conflictului
3. Macro-teoriile conflictului
4. Teoria sistemelor inamice
5. Teoria trebuinţelor umane
6. Teoria rezolvării conflictului a lui Burton
7. Rezolvarea conflictului: dubla diplomaţie («diplomaţia secundară»)

Referinţe bibliografice

1
La începutul fiecărui capitol se găseşte Cuprinsul în detaliu.

2
CAP I. CONFLICTUL CA OBIECT DE STUDIU

Cuprinsul capitolului

1. Concepte privind conflictul şi intervenţia în conflict


1.1. Conflictul, structura conflictului şi familia de concepte relative la conflict
1.1.1.Definiţie
1.1.2.Structură
1.2. Concepte corelate conflictului
▪ Conflictul armat
▪ Conflictul violent sau conflictul mortal
▪ Conflictul contemporan
▪ Conflictul refractar sau insolubil
▪ Conflictul prelungit
1.3. Forme de intervenţie în conflict şi încheiere a conflictului
1.3.1.Prevenirea conflictului. Ombudsman, funcţie şi instituţie
1.3.2.Transformarea conflictului
1.3.3.Managementul conflictului
1.3.4.Reducerea conflictului
1.3.5.Rezolvarea de probleme
1.3.6. Acordul /aranjamentul /înţelegerea conflictului
1.3.7. Concilierea
1.3.8.Reconcilierea
▪ Abordarea justificativă natură-structură-cultură
▪ Abordarea prin reparaţie /restituţie
▪ Abordarea prin scuze /iertare
▪ Abordarea teologică /penitenţă
▪ Abordarea juridică /a pedepsei
▪ Abordarea co-dependenţei cauzei /abordarea prin karma
▪ Abordarea prin poveşti
▪ Abordarea prin dramatizări /retrăirii a ceea ce s-a întîmplat
▪ Abordarea durerii /vindecării comune
▪ Abordarea reconstrucţiei comune
▪ Abordarea prin rezolvarea comună a conflictului
▪ Abordarea ho’o ponopono
1.3.9. Consensul
1.3.10. Negocierea
1.3.11. Medierea
1.3.12. Arbitrarea
1.3.13. Med-arb
1.3.14. Mini-procesul
1.3.15. Dubla diplomaţie
2. Cercetarea în domeniul rezolvării conflictelor
2.1. Arii investigate
2.2. Institute de cercetare fundamentală a conflictului şi rezolvării conflictului

3
1. Concepte privind conflictul şi intervenţia în conflict

1.1. Conflictul, structura conflictului şi familia de concepte relative la conflict

1.1.1. Definiţie. Termenul de conflict a fost definit într-o mare diversitate de moduri.
Transgresînd perspectivele şi accentele miscelanee intricate în definiţiile conflictului,
observăm că orice conflict se defineşte prin elementele următoare: existenţa a două sau mai
multe “părţi”/„sisteme” (persoane, grupuri, comunităţi), existenţa unor trebuinţe, scopuri,
valori, resurse sau caracteristici individuale care sunt (sau numai par unei părţi sau unelor
părţi) diferite sau incompatibile reciproc şi prezenţa emoţiilor (anterioare, însoţitoare, sau
posterioare conflictului). Incompatibilitatea sau doar diferenţele produc o tensiune care se cere
eliberată, ceea ce conduce la conflict.
În caseta de mai jos găsiţi câteva definiţii.

▪ James Schelemberg (1996, p, 8), într-o carte de largă cuprindere cu caracter teoretic şi aplicativ,
propune definiţia următoare: „Pentru început, putem defini conflictul social ca fiind opoziţia
dintre indivizi şi grupuri, pe baza intereselor competitive, a identităţilor diferite şi a atitudinilor
care se deosebesc.”
▪ L. A. Coser a avansat o definiţie care a făcut carieră: „Conflictul este o luptă între valori şi
revendicări de statusuri, putere şi resurse în care scopurile oponenţilor sunt de a neutraliza, leza
sau elimina rivalii” (Coser, 1967, p. 8).
▪ John Burton: "O relaţie în care fiecare parte percepe scopurile, valorile, interesele şi conduita
celuilalt ca antitetice alor lui". (J. Burton, 1988).
▪ Conflictul este „o situaţie în care oameni interdependenţi prezintă diferenţe (manifeste sau
latente) în ceea ce priveşte satisfacerea nevoilor şi intereselor individuale şi interferează în
procesul de îndeplinire a acestor scopuri” (Donohue & Kolt, 1992, p. 3).
▪ J. P. Folger, M. S. Poole şi R. K. Stutman definesc conflictul ca fiind „interacţiunea dintre două
persoane independente care percep scopuri incompatibile şi interferenţa reciprocă în realizarea
acelor scopuri.” (Folger, Poole & Stutman, 1993, p. 4).
▪ „O divergenţă de interese aşa cum este ea percepută, sau credinţa că aspiraţiile curente ale
părţilor nu pot fi realizate simultan” (Rubin, Pruit & Kim, 1996, p. 7).

1.1.2. Structura conflictului. Vom utiliza aici două modele propuse de, respectiv,
Johan Galtung şi Bernard Mayer.
Cel mai influent model al conflictului a fost propus de J. Galtung în 1969. El a
vizualizat conflictul ca pe un triunghi, cu contradicţia (C), atitudinea (A) şi comportamentul
(B) în unghiuri. Galtung vede conflictul ca pe un proces dinamic în care cele trei componente
se modifică permanent şi se influenţează reciproc.
C. Contradicţia semnifică situaţia conflictuală, care include incompatibilitatea scopurilor.
A. Attitudinea cuprinde elemente afective (emoţiile), elemente cognitive (convingerile) şi
elemente conative (voinţa). Ea presupune percepţiile corecte şi percepţiile eronate despre
celălalt şi sine, atît pozitive, cît şi negative. Atitudinile sunt deseori influenţate de emoţii ca
teama, furia, amărăciunea şi ura.
B. Comportamentul (Behavior) poate include cooperarea sau coerciţia, concilierea sau
ostilitatea – ca extreme. Comportamentul violent în conflict este caracterizat de ameninţări,
coerciţie şi atacuri distructive.

4
Activitatea independentă nr. 1
A. Identificaţi cele trei componente în conflictele de mai jos.
Studiul percuţiei la baterie. În vacanţa de iarnă, în imobilul în care locuiesc s-a iscat un conflict care a
implicat toţi locatarii. Clădirea are şase etaje şi este locuită în proporţie de 80% de intelectuali.
Conflictul a opus pe de o parte toţi locatarii blocului, pe de alta o familie de asistenţi medicali, foarte
respectaţi de vecini, dar temporar căzuţi în dizgraţia acestora. Motivul este zgomotul pe care fiul
acestora, un băiat de 18 ani, îl face cînd studiază percuţia. Toată familia l-ar vrea reuşit la conservator,
iar de Crăciun părinţii tocmai i-au făcut cadou o baterie, pentru ca băiatul să aibă la ce se pregăti mai
temeinic. Evident, au făcut un efort financiar, dar care era necesar.
Şeful de scară a început să primească zilnic reclamaţii de la vecini, care erau bombardaţi cu
zgomotele puternice la cele mai nepotrivite ore.

Pana de cauciuc. Am plecat la drum cu cel mai bun prieten. Mă rugase să-l duc pînă într-un sat ca să
ia ceva de acolo. În graba plecării nu am mai făcut o verificare a maşinii. Am plecat bucuroşi. Vremea
era frumoasă, muzica niţel cam tare şi nu am sesizat că mi s-a spart un cauciuc pe spate-dreapta.
Începuse să se întunece şi vremea părea că se strică. Constat că roata de rezervă era spartă. Pe moment
n-am ştiut ce să mai fac, dar apoi am început să-mi revărs nervii asupra prietenului meu, învinuindu-l
că m-a zorit să plecăm şi eu de aceea n-am mai verificat starea maşinii.

B. Descrieţi în cîteva rînduri un conflict din experienţa dumneavoastră, personal sau nu. Identificaţi
apoi cele trei componente, după Galtung, arătînd şi genurile fiecăruia (de exemplu, componenta
comportament, în exemplul dumneavoastră poate fi prezentă prin ameninţări).

Tot triadică este şi structura propusă de Bernard Mayer în anul 2000. El defineşte
conflictul ca pe un „un fenomen psihosocial tridimensional, care implică o componentă
cognitivă (gîndirea, percepţia situaţiei conflictuale), o componentă afectivă (emoţiile şi
sentimentele) şi o componentă comportamentală (acţiunea, inclusiv comunicarea).
Componenta 1: Percepţia conflictului, modul în care îl înţelegem şi cum îl evaluăm.
Percepţia nu este totdeauna rezonabilă sau realistă, întrucît fiecare individ decodifică datele
situaţiei în funcţie de grila de lectură proprie: experienţe anterioare, cogniţii, capacitatea de
analiză a situaţiei, atitudini, dorinţe, starea dispoziţională momentană etc. Astfel, el poate
vedea surse ale unui conflict acolo unde ele nu există. Conflictul începe prin a exista numai în
imaginaţia unei sau mai multor persoane (stadiu în care încă mai vorbim de conflict imaginat),
dar curînd devine conflict real, prin diferite mecanismele psihologice între care cel mai
important este autoîmplinirea profeţiei (dacă eşti convins de ceva, te aştepţi să aibă loc,
pozitiv sau negativ, el se va adeveri). Ca atare, este suficient ca numai unul să creadă că există
o incompatibilitate şi el va transmite mesaje implicite sau chiar va acţiona în consecinţă;
rezultatul este că partenerul va fi implicat în conflict, chiar dacă nu împărtăşeşte acea
percepţie, nu simte ceea ce crede celălalt şi /sau nu are cunoştinţă de aceasta.
Multe conflicte se dezvoltă din presupunerea despre ce ar putea să se întîmple dacă sau
cînd una din părţi va face ceva. În mare măsură ostilitatea interpersonală este provocată de
conflictele imaginate.
Utilitatea practică a acestei informaţii constă în atenţia cu care vom cerceta percepţiile
fiecărei părţi cu privire la conflictul pe care îl acuză, sau a părţii cu care ne confruntăm noi
înşine, înainte de a face prima intervenţie în direcţia rezolvării. Ascultarea activă cu rol de
informare este foarte indicată în acest scop.

Componenta 2: Afectivitatea în conflict (emoţiile şi sentimentele). Emoţiile sunt inerente


conflictului. Unele emoţii (îndeosebi emoţiile-şoc de genul furiei, disperării, spaimei, urii, dar
şi tensiunea, frustraţia, tristeţea sau teama) şi /sau unele persoane se cer cu prioritate
detensionate fie direct în interacţiunea conflictuală, fie în exteriorul acesteia. În multe
conflicte oamenii ajung să acţioneze împotriva propriilor interese, arătîndu-se mai interesaţi
să-şi exprime sentimentele, decît să obţină satisfacerea nevoii care a cauzat intrarea lor în

5
conflict. Distingem astfel un aspect expresiv al conflictelor şi unul orientat spre rezultat. (Este
ceea ce identifica L. A. Coser, în lucrarea sa clasică „Funcţiile Conflictului Social”:
componenta nerealistă a conflictului (manifestarea emoţiilor) şi componenta realistă
(satisfacerea nevoilor, a interesului).

Activitatea independentă nr. 2


Daţi un exemplu în care aspectul expresiv (manifestarea emoţiilor de revoltă, ură, frustrare
etc.) a prevalat în faţa celui orientat spre rezultat (partea implicată a preferat să piardă cauza,
în schimbul satisfacţiei de „a-i spune celuilalt verde-n faţă” tot ce pînă atunci cenzurase).

Eforturile de tratare a componentei expresive prin propunerea de soluţii nu dau


rezultate, dacă partenerul de conflict sau o terţă parte nu-i oferă sprijin persoanei, ocupîndu-se
de emoţiile sale. Adesea (deşi nu întotdeauna), oamenii trebuie să găsească mai întîi un mijloc
de a-şi exprima emoţiile – uneori înainte de a se putea axa efectiv pe un rezultat care le va
satisface nevoile. Şi invers, este inutil să încurajezi exprimarea sentimentelor prin
recunoaşterea stresului pe care-l trăieşte persoana, cînd ea vrea să te ocupi de rezultat ori acest
lucru se impune.
Componenta 3: Acţiunea. Comportamentul în conflict poate avea două roluri:
exprimarea conflictului, a emoţiilor implicate şi satisfacerea nevoilor. Acţiunile pot îmbrăca o
largă diversitate de manifestare, de la încercarea de a face ceva în dezavantajul altuia, la
exercitarea puterii, apoi la violenţă şi distructivitate sau, dimpotrivă, la caracterul conciliant,
constructiv şi prietenos. Acţiunea poate avea un caracter constructiv /cooperant, ori
dimpotrivă, distructiv /competitiv.
Să observăm că cele trei laturi ale conflictului nu corelează: creşterea sau reducerea
intensităţii uneia nu ne dau nici o informaţie despre evoluţia celorlalte. Această relativă
autonomie de manifestare face uneori greu de înţeles şi de anticipat comportamentul persoanei
cu care te afli în conflict, “iraţionalitatea” actelor sale ne derutează.

1.2. Concepte corelate conflictului

În prezent sunt în circulaţie cîteva concepte care alcătuiesc o familie a termenilor


asociaţi conflictului: conflictul armat, conflictul violent sau mortal, conflictul contemporan,
conflictul refractar, netratabil, insolubil („intractable conflict), conflictul cu rădăcini adînci şi
conflictul prelungit („protracted conflict”).

▪ Conflictul armat este conflictul în care ambele părţi utilizează forţa.


▪ Conflictul violent sau conflictul mortal este similar cu c. armat, dar în plus include
violenţa unilaterală. Violenţa poate fi fizică (genocidul împotriva civililor neînarmaţi), sau
structurală (rezultatul unor relaţii care produc suferinţă inutilă).
▪ Conflictul contemporan reuneşte conflictele politice şi violente de după războiul rece :
acesta este sensul generic. Mai există şi sintagma de conflicte contemporane înarmate,
care semnifică numai conflictele care implică forţa.
▪ Conflictul refractar sau insolubil. Este un conflict care rezistă la tentativele de
soluţionare pentru că nu este centrat pe interese, care sunt relativ uşor de satisfăcut, ci pe
nevoi umane fundamentale, pe valori, pe identitate. Conflictul insolubil poate fi gestionat
în sensul atenuării intensităţii, pentru a fi mai uşor de suportat. Diplomaţia secundară
(„two track diplomacy”) este cea mai eficientă formă de management al acestui tip de
conflict.
▪ Conflictul prelungit este un conflict de durată, alternînd perioadele de intensitate maximă
(război), cu cele de relativă acalmie.

6
Activitatea independentă nr. 3
Daţi cel puţin un exemplu concret care să ilustreze un termen asociat conflictului.

1.3. Forme de intervenţie în conflict

Teoreticienii şi practicanţii vehiculează un set fluid de concepte din familia rezolvării


conflictelor, ca proces şi rezultat. Să ne oprim asupra celor mai cunoscute.

1.3.1. Prevenirea conflictului. Ombudsman, funcţie şi instituţie. Prevenirea în acest


context nu are semnificaţia de evitare, care este o strategie de abordare a conflictului deja
existent. Prevenirea conflictului include măsurile de prevenire a tuturor incompatibilităţilor şi
a comportamentelor care ar putea genera conflictul. Prevenţia se poate realiza de fiecare
persoană, ca gestiune proprie a relaţiilor interpersonale, dar în ultima vreme ea a devenit atît
responsabilitatea unor persoane care ocupă o funcţie specială în organizaţie (ombudsmen), cît
şi obiectul unor iniţiative organizatorice, cum este designul rezolvării alternative a disputelor
în sisteme, metodologie complexă de prevenire şi rezolvare a conflictelor dintr-o organizaţie,
prin alte metode decît clasicul arbitraj în instanţă: prin metode alternative (Alternative
Dispute Resolution – ADR).

Ombudsman (pl. ombudsmen) indică o persoană dintr-o organizaţie, cu roluri multiple în colectarea
reclamaţiilor şi în rezolvarea nemulţumirilor (prin mediere, consiliere, investigare sau arbitraj). În
ultimii ani termenul de ombudsman s-a extins şi la departamentul care include mai multe persoane cu
funcţii de ombudsman. În funcţie de localizarea situaţiilor conflictuale, intra sau extra-organizaţionale,
ombudsmen pot fi interni sau externi.
Ombudsman este interfaţa între cetăţeni şi organizaţie. Asigurînd cadrul legal al deciziilor
conducerii la plîngerile cetăţenilor, ombudsman are responsabilitati atît faţă de angajatii care i se
adresează in conditii de confidentialitate, cît şi faţă de corporatia care are nevoie de feedback şi
recomandari. Deşi aria de probleme şi departamente la acre are acces este vastă, rolul ombudsman este
doar de recomandare de soluţii, nu de decizie, implementare. Au angajat ombudsmen diferite
întreprinderi, guverne centrale sau administraţii locale, instituţii de învăţămînt superior, chiar
parlamentul European a desemnat un ombudsman al UE.
Originar din Suedia anului 1809, conceptul de ombudsman a făcut carieră atît ca angajat
(funcţie), cît şi /sau ca departament.

Pentru ideea de încheiere a conflictului sintagma de rezolvare a conflictului este cea


mai generală şi cunoscută. Aceasta semnifică, într-adevăr, lichidarea definitivă a conflictului,
prin win-win (victorie-victorie) care dă satisfacţie ambelor părţi. „Rezolvarea conflictului
înseamnă lichidarea lui prin metode analitice, care presupun accederea la rădăcina problemei
şi obţinerea unui rezultat care este văzut de ambele părţi ca fiind o soluţie permanentă a
problemei” (Burton, 1988, p. 2). Dar sintagma de „rezolvare a conflictului” este
interşanjabilă, de mai mult de un deceniu, cu conceptul de „transformarea conflictului”, deşi
se pare că acesta din urmă va reuşi să îşi construiască o identitate proprie.

1.3.2. Transformarea conflictului. Conceptul s-a cristalizat in ultimul deceniu al secolului


trecut, iar John Paul Lederach l-a consacrat definitiv în 1995. Este un proces alternativ celor
de rezolvare a conflictului şi de management al conflictului. El devine necesar cel puţin în trei
situaţii: cînd conflictul este asimetric (de ex. conflictele etnice, care intră în categoria
conflictelor majoritate-minoritate), după rezolvarea conflictului, sau ca o condiţie
premergătoare acestuia. Transformarea conflictului presupune o modificare profundă la
nivelul individualităţilor, al relaţiilor dintre părţi, al intereselor şi discursurilor, dar şi al

7
situaţiei care a creat conflictul (poate chiar constituţia societăţii care sprijină conflictul
violent). El este orientat spre ameliorarea înţelegerii reciproce. Este un proces laborios şi de
durată, dar efectele sunt cele mai profunde şi durabile. Transformarea conflictului este cea mai
indicată în conflictele refractare /insolubile de tipul celor identitare, etnice.

1.3.3. Managementul conflictului are două accepţiuni majore: a) termen generic pentru toate
acţiunile de gestionare a conflictului (prevenţie /prevenire, rezolvare, tratare a consecinţelor),
dar şi b) strategii de control, sau reglare a conflictelor de durată şi refractare la soluţiile
pozitive, accepţiune care s-a impus puternic. De reţinut că prin managementul conflictului nu
se ajunge la rezolvare, ci doar la o atenuare a formelor violente ale unui proces în desfăşurare,
care ar putea să nu aibă niciodată o soluţie. Cu alte cuvinte ca rezultat al managementului
părţile continuă să se confrunte, dar adoptă tactici mai puţin extreme, ceea ce înseamnă că se
obţine o “reducere a polarizării”. Strategiile prin care oamenii fac faţă conflictului insolubil
sunt: bîrfa, ridiculizarea, linşarea, terorismul, războiul, duşmnia de moarte, genocidul, legea,
medierea şi evitarea.

Prima lucrare despre managementul conflictului a fost publicată în 1960 de Thomas C.


Schelling şi se numea Strategy of Conflict. Deşi economist (laureat al premiului Nobel), Schelling a
abordat teoria conflictului dintr-o perspectivă multidisciplinară: economie, psihologie, sociologie şi
drept.
Cel care a fundamentat ştiinţific studiul managementului conflictului a fost Donald Black. În
1990 el tipologiza formele elementare ale managementului conflictului. Urmează o lungă pleiadă de
autori.

1.3.4. Reducerea conflictului ni se pare un concept inutil şi derutant, care se suprapune peste
cel de management al conflictului. Atîta timp cît prin rezolvarea conflictelor se realizează
numai reducerea incompatibilităţilor şi identificarea mijloacelor de angajare în direcţii
nonviolente, ignorîndu-se sentimentele, amintirile şi interesele, a căror vindecare este lăsată
pe seama timpului, spun susţinătorii acestui concept, termenul de „reducere” este cel mai
corect.

1.3.5. Rezolvarea de probleme poate avea ca obiect probleme obiective, nonrelaţionale, caz
în care vorbim despre rezolvarea propriu-zisă de probleme, sau poate avea ca obiect probleme,
dispute transpersonale, sociale, caz în care suntem în faţa unui conflict. În rezolvarea de
probleme emoţia este relativ scăzută, iar demersul rezolutiv are multe elemente de descoperire
şi creativitate. Nu orice problemă este un conflict, dar toate conflictele au de rezolvat
probleme.

1.3.6. Acordul /aranjamentul /înţelegerea conflictului (Conflict settlement) este o înţelegere


între părţi, care consfinţeşte încetarea conflictului. Termenul este utilizat atît în conflictele
armate, cît şi în negociere, mediere şi celelalte forme de rezolvare alternativă a conflictului.
Acordul conţine o serie de itemi cu rol de memento pentru sarcinile fiecărei părţi, condiţiile de
implementare a sarcinilor şi comportamentelor asumate de fiecare (termene, sancţiuni pentru
nerespectare etc.).

1.3.7. Concilierea. Proces similar medierii, singura deosebire fiind aceea că părţile nu se
întîlnesc, iar terţa parte recurge la un gen de “diplomaţie navetă” (shuttle diplomacy).
Conciliatorul, imparţial sau neutru (o terţă parte), transportă informaţia, asistînd părţile în mod
separat, de regulă prin telefon sau e-mail. Concilierea funcţionează cînd ambele părţi doresc

8
un acord, dar nu reuşesc să se înţeleagă reciproc şi să comunice. Un termen derutant de
asemănător, dar cu semnificaţie total diferită, este reconcilierea.

1.3.8. Reconcilierea este un proces care se încadrează în etapa post-conflict. Reconcilierea


este un concept nou în domeniul rezolvării conflictelor, fiind utilizat pentru prima dată într-o
carte scrisă de Charles Hauss, în 1995. Ea caută să-i determine pe oameni să-şi reconsidere
adversarii istorici. Este un proces laborios, pentru că nu se poate induce pe scară largă, ci
treptat, la un număr limitat de indivizi. John Paul Lederach i-a identificat 4 componente
importante: încrederea, dreptatea, mila (îndurarea) şi pacea. Termenul milă sugerează că
reconcilierea are rădăcini religioase, în multe religii ale lumii. Din 1995 au apărut zeci de
comisii pentru sădirea încrederii şi reconciliere, în ţări cu probleme. Strategii utilizate în
reconciliere:
a. Se organizează întîlniri la scară mică între indivizi din ambele tabere, care explorează
împreună temele şi furiile reciproce şi, foarte important, încep să construiască punţi ale
încrederii între ei şi taberele lor, ca etapă în procesul de vindecare (“healing”).
b. Seriale artistice pe teme de rezolvare a conflictelor transmise la radio (de ex. în
Africa) sau la televiziune - telenovele (de ex. în Macedonia).
c. Tabără de vacanţă (de ex. pentru jucătorii de baschet din fosta Jugoslavia).
d. Utilizarea religiei ca vehicul al reconcilierii.

Activitatea independentă nr. 4


Mai jos veţi găsi 12 forme de reconciliere. Citiţi-le şi identificaţi exemple din experienţa
dumneavoastră, la cel puţin una din ele.

Johan Galtung oferă o sinteză asupra problematicii reconcilierii, pe care o vom rezuma mai
jos. Reconcilierea este un proces de vindecare atît a victimei, pentru traumele suferite, dar şi a
făptaşului (agresorului). Pentru răul suferit, victima poate căuta restituirea din partea
făptaşului sau din partea terţei părţi, prin pedepsirea făptaşului, dar şi făptaşul poate simţi
nevoia de eliberare pentru vina sa: de la terţa parte prin supunere, penitenţă sau pedeapsă; de
la victimă prin adresarea de scuze şi obţinerea iertării; iar de la sine printr-un dificil proces
intern. Galtung identifică 12 moduri de realizare a reconcilierii, ca stare de fapt, nu ca
normativitate (ca recomandare metodologică, pragmatică). Deşi extrase din experienţa
grupurilor şi comunităţilor largi, abordările identificate sunt în egală măsură relevante şi
pentru conflictele interpersonale.
1. Abordarea justificativă natură-structură-cultură, posibilă în unele cazuri de
violenţă colectivă sau individuală. De felul în care este înţeles actul săvîrşit de făptaş
(violenţa), depinde relaţia dintre făptaş şi victimă, existînd patru variante:
▪ Dacă victima nu poate accepta circumstanţele atenuante pentru agresor, atunci
reconcilierea este imposibilă, mai probabilă fiind răzbunarea.
▪ Dacă victima poate accepta circumstanţele atentuante pentru agresor, atunci este deschisă
calea spre reconciliere.
▪ Dacă părţile pot cădea de acord că structura a fost /este deficientă şi că comportamentul
lor a fost legiferat prin poziţiile structurale (legislaţie, funcţie) mai degrabă decît a fi fost
ceva personal, atunci va fi posibilă întoarcerea spre problema comună, care este violenţa
structurală;
▪ Perspectivă orientată spre cultură de asemenea converteşte relaţia din inter-personală sau
inter-statală, într-o relaţie marcată de o cultură deficientă, energia părţilor fiind
redirecţionată şi valorificată pentru reducerea violenţei care caracterizează culturile lor.
Terţa parte poate sugera părţilor o artibuire externă: condiţiile externe sunt cele care te-au
făcut pe tine făptaş şi pe mine victimă. Ca atare, nu avem motive să ne urîm, nici ca tu să te

9
simţi excesiv de vinovat, ca eu să intru în psihologia victimei. Noi putem să ne reconciliem, să
lăsăm trecutul în urma noastră. Putem să ne reunim forţele şi să luptăm împotriva acelor
condiţii care ne-au împins unul împotriva celuilalt în acte oribile de violenţă.
2. Abordarea prin reparaţie /restituţie. X i-a făcut un rău lui Y, X este conştient de
vina sa, Y este conştient de traumă. X vine la Y şi se oferă să-l despăgubească, restituindu-i
fie bunurile, fie oferindu-i bani. Acest lucru se poate petrece la nivel interpersonal (îi cumperi
altă vază în locul celei pe care i-ai spart-o) sau inter-statal. Are loc o restituţie, reparare,
reinstalarea statutului anterior. Intermediarul poate sugera actul concret al restituirii.
3. Abordarea prin scuze /iertare. X i-a făcut un rău lui Y. Y este conştient de răul
săvîrşit. X vine la Y să-şi ceară “scuze sincere”, Y le acceptă. Aici este o transformare
spirituală dublă.
A accepta scuzele nu înseamnă automat şi a ierta. Ambele părţi trebuie să aibă “dispoziţia” de
a intra în această relaţie. Posibile traduceri:
- Îmi cer scuze = Aş vrea să nu fi făcut ceea ce am făcut şi promit să nu mai fac.
- Accept scuzele = Cred ce spui, hai să ne vedem de ale noastre.
- Te rog să mă ierţi = Te rog să mă eliberezi de vina pe care o simt faţă de tine.
- Te iert = Prin aceasta te eliberez de vina faţă de mine.
Vina apare din conştiinţa de a fi făcut rău cuiva. Ea stabileşte o relaţie cu victima, cu propriul
eu şi cu divinitatea /entitatea în care crede. Numai victima poate reduce sentimentul de
vinovăţie. La rîndul ei, prin iertare partea lezată se eliberează parţial de traumă, deşi nu total.
4. Abordarea teologică /penitenţă. În lumea occidentală această abordare este
asociată cu creştinismul. Problema este că aceasta funcţionează numai la credincioşi. În plus,
abordarea nu rezolvă nici problema sine-altul, nici pe cea sine-sine. Ea le poate exacerba pe
amîndouă, fiind utilizată ca scuză pentru a evita orice întîlnire cu celălalt, pe motivul că
Dumnezeu a rezolvat problema. Dacă problema interioară refuză să fie rezolvată, atunci apar
îndoieli despre absolvirea divină.
Numele terţei părţi este acum “preotul”. El trebuie să-l ajute pe făptaş să-şi lărgească
perspectiva, adăugînd-o şi pe a victimei, respectiv focalizîndu-se pe scuze şi restituţie. Aici
persistă, totuşi, o problemă majoră: victima poate cere să fie lăsată în pace, pentru că a suferit
destul şi nu vrea să mai audă de făptaş, nici nu are nevoie de restituţie, nici să-i asculte
scuzele, care nu vor îndrepta niciodată răul făcut. De aceea preotul nu-i va aduce faţă în faţă
prea devreme, ci va discuta separat.
5. Abordarea juridică /a pedepsei. Succesorul lui Dumnezeu este statul. Relaţia
devine una între făptaş şi stat, cu judecătorul în rolul de preot. Succesiunea devine prezentarea
cazului – confesarea - pedepsirea prin izolare – reacceptarea de către societate. Făptaşul se
simte eliberat de vina faţă de societate.
Terţa parte este acum judecătorul. El trebuie să-şi adauge abilităţile unui preot, iar
preotul să înveţe cum să procedeze cu necredincioşii. Judecătorul poate adăuga în sentinţă
restituţia şi scuzele.
6. Abordarea co-dependenţei cauzei /abordarea prin karma. Budismul are o etică a
nonviolenţei, dar are şi o epistemelogie de analiză sistemică bazată pe lanţuri interactive
cauzale /cicluri. Adică: deşi fiecare fiinţă umană poate alege la un moment dat să acţioneze
violent sau dimpotrivă, decizia lui este influenţată de karma sa, starea sa morală din acel
moment, de credinţa că “indiferent ce faci, se va întoarce mai devreme sau mai tîrziu la tine”
şi de karma victimei, şi, prin reunirea lor, de karma colectivă: suma totală a meritelor şi
defectelor acţiunii anterioare. Întrucît aceste lanţuri intercondiţionate pun accent pe trecutul
anterior vieţii, pe vieţile de alături, din context şi pe după-viaţa viitorului, defectul unui act
violent nu poate fi pus pe seama unui singur actor. Întotdeauna o karma negativă are mai
mulţi responsabili.

10
De aici, modul de a îmbunătăţi karma este un dialog extern, care practic înseamnă o
masă rotundă la care stau toţi, fără alocarea rolurilor de făptaş, victimă, consilier, judecător,
iar conducerea discuţiei se face prin rotaţie. Dar înainte de aceasta are loc meditaţia, ca dialog
intern prin care participanţii fac pace cu ei înşişi. Această abordare este mai degrabă o
atitudine, o filosofie de viaţă, dincolo de dihotomia strictă făptaş-victimă.
7. Abordarea prin poveşti. Se organizează dialoguri între făptaş şi victimă, în care
se descrie cu lux de amănunte ce s-a petrecut, încercînd explicarea faptelor, făcînd ca actele
violente să apară drept consecinţe logice ale factorilor antecedenţi dterminanţi. Se mizează pe
efectul de catharzis. Terţa parte dă căutării adevărului două trăsături: istoria factuală - din
ambele perspective şi istoria viitorului, adică cum să se evite reptarea violenţelor în viitor.

Terţa parte organizeează acele dialoguri. O metodă este aceea de a pune la dispoziţia
părţilor o carte mare, cu pagini albe pe care să le completeze ele. Cartea va deveni o parte a
memoriei colective. Acolo se vor nota descrierile violenţelor şi traumelor, efectele asupra a
ceea ce au simţit victimele, cît şi speranţele de viitor. (Ex. Irlanda in 1975, Soka Gakkai în
Japonia a adunat memoriile femeilor în 26 de volume.)
8. Abordarea prin dramatizări /retrăirii a ceea ce s-a întîmplat. Ceea ce contează
este să se ajungă la o înţelegere mai profundă, mai emoţională, nu doar descriptivă. Retrăirea
se poate face prin: a) povestirea întîmplării, ca parte implicată sau ca martor; b) crearea unei
piese pentru a fi prezentată la tv spre consum public (cînd retrăirea este atît de dureroasă, încît
părţile să nu pot reproduce prin dramatizare). Jucătorii pot retrăi evenimentele pînă în
momentul în care s-a greşit, apoi să inventeze împreună o continuare alternativă.
9. Abordarea durerii /vindecării comune. Discutarea durerii împreună cu agresorul,
deplîngerea laolaltă a războiului, a oricărui război, ca şi conflict şi crimă împotriva umanităţii,
cu căutarea de alternative în trecut şi viitor. Ideea constă în a fi laolaltă. Pe măsură ce timpul
trece, se organizează din ce în ce mai multe întîlniri în acest sens, de regulă între veterani de
ambele părţi, dar şi civili, soldaţi în exerciţiu şi oameni politici. Prin aceasta se contribuie la
vindecare. Terţa parte să aibă grijă ca acestea să nu se transforme în tribunale.
10. Abordarea reconstrucţiei comune. Soldaţii se dezarmează şi se întorc, de această
dată pentru a construi. Atunci victimele se pot întîlni cu victime, comandanţii cu comandanţi
etc. Esenţialul este de a desfăşura o activitate împreună. De exemplu, în Norvegia soldaţii
germani care se retrăgeau din calea Armatei Roşii au ars pămînturile. După război, ei au venit
să ajute la replantarea pomilor şi refertilizarea solului. Pot veni şi civili, deşi ei nu sunt
reprezentativi pentru violenţele războiului. Ei arată că o naţiune are aspecte dure şi blînde
11. Abordarea prin rezolvarea comună a conflictului se referă la implicarea
populaţiei în discutarea a ceea ce a fost şi a ceea ce va urma dacă nu se întreprinde nimic în
vederea unei păci durabile şi ce ar trebui făcut.
12. Abordarea ho’o ponopono. Termen hawaian pentru o abordare care întruneşte
elemente din mai multe abordări (cei 3R): reconciliere, reconstrucţie şi rezolvare. Acestea se
realizează într-o discuţie (ho'o ponopono) moderată de înţeleptul comunităţii, în care părţile şi
cunoştinţe ale acestora stau în jurul unei mese şi fiecare este încurajat să-şi prezinte sincer
versiunea sa: ce s-a întîmplat, cum, care ar fi reacţia adecvată. Se oferă scuze şi se acceptă
scuzele, se cere iertare şi se acordă iertarea.

Exemplu: În timp ce un vecin cu stare dormea, un adolescent a intrat şi i-a furat cîţiva dolari.
Omul l-a prins. A chemat poliţia şi a aflat că băiatul va sta în închisoare 20 de ani, dacă mai
recidivează. Au organizat o şedinţă ho’o ponopono. Copilul şi-a cerut scuze, păgubaşul l-a
iertat public. La dialog s-a aflat că familia era săracă, iar sora băiatului bolnavă. Rezultatul
dialogului ho'o ponopono a fost în cel mai autentic stil win-win: băiatul va trebui să facă
cîteva zile de muncă în gradina vecinului în a cărui casă a intrat prin efracţie. Victima, care se

11
întîmplase să fie bogată, şi vecinii, au căzut de acord să contribuie la cheltuielile medicale ale
familiei.

Această abordare este destul de dificilă, dar completă. Ea conţine reabilitarea victimei,
acordarea de respect faţă de sentimentele sale, ascultarea problemelor sale, primire de scuze şi
restituţie. Deşi nu este un panaceu, la o privire atentă, în ho'o ponopono se regăsesc toate
abordările anterioare.
În concluzie la procesul reconcilierii şi la modalităţile de realizare a acesteia, se
poate afirma că niciuna din abordări nu este capabilă să gestioneze întreaga complexitate a
situaţiei “după-violenţă”; problema constă în designul combinaţiilor indicate pentru o situaţie
dată, ceea ce reclamă cunoaştere, abilităţi şi experienţă.

Activitatea independentă nr. 5


Comentaţi (exprimaţi-vă părerea despre) formele de reconciliere în contextul cultural
românesc (economic, politic, istoric) : de exemplu, care vi se par adecvate şi de ce, care nu,
etc.

1.3.9. Consensul este un demers spre încheierea disputei, prin care toţi membrii grupului
acceptă să admită un punct de vedere comun (ca preparativă pentru negociere) sau chiar o
soluţie. El conduce la o înţelegere care este satisfăcătoare pentru toţi cei implicaţi. În consens
este considerată atitudinea fiecăruia.

1.3.10. Negocierea este un proces bilateral sau multilateral in care partile, avand diferende
asupra unei anumite probleme, incearca sa ajunga la o intelegere, un acord (acesta este
termenul consacrat) asupra acelui subiect, prin comunicare. Negocierea poate fi realizată direct
de către părţi, sau prin intermediar (negociator). Negociatorul are două categorii de abilităţi:
este profesionist în domeniul problemei negociate şi stăpîneşte tehnica negocierii. El se implică
substanţial în sugerarea şi structurarea soluţiei, spre deosebire de mediator, de exemplu, care se
menţine neutru (unul din motive constă în absenţa expertizei în domeniul problemei).

1.3.11. Medierea presupune cu necesitate intervenţia terţei părţi; este un proces voluntar prin
care părţile preiau controlul asupra rezultatului (medierea pură), dar cînd medierea include
imixtiuni pozitive sau negative din partea mediatorului, se numeşte medierea cu muşchi. Rolul
mediatorului este doar procedural, de creare a condiţiilor şi de îndrumare a părţilor, care îşi
găsesc singure soluţia la problemă (motiv pentru care unii o numesc şi negociere asistată). Şi
totuşi, dacă părţile întîmpină dificultăţi în a găsi soluţii, mediatorul poate sugera mai multe
variante de rezolvare, fără a impune, însă, o soluţie.

1.3.12. Arbitrarea. Proces de rezolvare a conflictului printr-o terţă parte, a cărei autoritate este
şi va fi recunoscută şi după arbitrare. Disputa este prezentată unei sau mai multor persoane
pentru a lua o decizie necontestată şi finală. Părţile trebuie să-şi dovedească „adevărurile” în
faţa arbitrului, care ia decizia. Arbitrarea se foloseşte îndeosebi în conflictele dintre organizaţii.

1.3.13. Med-arb. Este o mixtură între mediere şi arbitraj: aceeaşi persoană poate îndeplini
succesiv ambele roluri, de mediator şi de arbitru, sau rolurile pot fi atribuite unor persoane
diferite.

1.3.14. Mini-procesul este un proces de tatonare, în care juriştii care reprezintă părţile în
conflict prezintă cazul în faţa unui judecător, fără martori, pentru a obţine perspectiva

12
judecătorului asupra cazului. Dacă ulterior cazul merge în instanţă, partea care a cerut acest
lucru va plăti cheltuielile de judecată, dacă hotărîrea curţii este identică cu cea din mini-proces.
Un mini-proces se mai realizează cînd părţile au nevoie să audă un rezumat al cazului lor,
pentru a păşi la negocieri.

1.3.15. Diplomaţia secundară (Two Track diplomacy = diplomaţia complementară,


diplomaţia celei de a doua căi) este o interacţiune informală, neoficială între membrii
grupurilor sau naţiunilor adversare, care are ca scop dezvoltarea strategiilor, influenţarea
opiniei publice şi organizarea resurselor umane şi materiale în moduri care ar putea ajuta la
rezolvarea conflictului. Ea acompaniază diplomaţia oficială, atribuită mai ales bărbaţilor, care
practică o „diplomaţie dură”, fiind realizată de diferite organizaţii şi atribuită mai ales femeilor,
care practica această „diplomaţie blîndă”.
Unul dintre fenomenele cheie de care se ocupă diplomaţia secundară este Conflictul
Social Prelungit (CSP), prin natura lui refractar.

Activitatea independentă nr. 6


Ce roluri de terţă parte (mediator, negociator, arbitru) aţi jucat în conflicte? Descrieţi
situaţiile.

2. Cercetarea în domeniul rezolvării conflictelor

Precizări introductive: categorii de studii asupra conflictului

Niveluri macro şi micro. Studiile la nivel macro (relaţiile dintre state, războaiele,
revoluţiile) se numesc “studii asupra păcii”, “studii asupra păcii şi conflictului” sau “ştiinţa
păcii”. Studiile la nivel micro sunt denumite “rezolvarea conflictelor sau “managamentul
disputelor”.
Teoreticieni şi practicieni. Teoreticienii sunt istorici, sociologi, specialişti în ştiinţele
politice, psihologii. Practicienii (rezolvitorii de conflicte, intermediarii, terţele părţi) sunt:
asistenţii sociali, psihologii clinicieni, avocaţi, miniştri, strategi militari, diplomaţi, specialişti
în managementul muncii.
Generaliştii şi specialiştii se axează, respectiv, pe o gamă largă de idei sau, dimpotrivă,
pe o problemă specifică. Cursul acesta este, de exemplu, generalist.

2.1. Arii investigate

Aspectul din rezolvarea conflictelor cel mai intens cercetat în condiţii de laborator este
negocierea (vezi Şt. Boncu, 2006). Cele mai importante descoperiri sunt pe această temă:
comportamentul de rezolvare a problemelor (de exemplu, oferirea sau solicitarea de informaţii
despre priorităţile unei părţi încurajează beneficiile reciproce mari); comportamentul certăreţ
(ameninţări sau fixarea rigidă pe o poziţie) îndreaptă spre eşec în stabilirea acordului sau spre
acorduri soldate cu beneficii slabe de ambele părţi; concesiile facilitează acordul, dar
favorizează interesele celuilalt (Pruitt & Carnevale, 1993); motivaţia prosocială (datorată
bunei dispoziţii sau speranţei unor relaţii ulterioare cu cealaltă parte) poate facilita acordul şi
beneficiile comune, dar în anumite condiţii; partea care face prima ofertă tinde să dobîndească
un beneficiu superior; atitudinile care împiedică efectuarea concesiilor (de exemplu abordarea
din perspectiva bucăţii fixe de plăcintă, în care cineva vede cîştigul celuilalt ca pe o pierdere

13
inevitabilă a sa, în loc să adopte perspectiva plăcintei lărgite). (Thompson, Neale, & Sinaceur,
2004).

Diferenţele culturale în negociere constituie a doua direcţie majoră de cercetare (Gelfand & Brett,
2004), în care s-au stabilit cîteva certitudini: negociatorii din culturi individualiste (ca cea americană,
sau europeană) au tendinţa de a se plasa pe poziţii mai controversiale, pe cînd cei din culturile
colectiviste (asiatice) sunt mai preocupaţi de menţinerea relaţiilor pozitive, ceea ce îi face mai
concesivi şi mai dispuşi la cooperare; responsabilitatea faţă de membrii grupului încurajează
comportamentul controversial la individualişti, dar la colectivişti încurajează comportamentul de
cooperare; persoanele cu o mare nevoie de închidere (de decizii rapide) tind să gîndească şi să
acţioneze în moduri uzuale şi să adopte un comportament controversial (dacă sunt dintr-o societate
individualistă) sau cooperant (dacă sunt dintr-o societate colectivistă).

Implicarea terţei părţi, cu accent pe mediere şi arbitrare, este o altă zonă de investigaţii
empirice, atît în laborator, cît şi în condiţii naturale. S-a constat, printre altele, că: medierea
interpersonală este foarte eficientă; că părţile preferă medierea, arbitrării sau adjudecării,
deoarece medierea le permite controlul asupra deciziei finale; imparţialitatea este extrem de
importantă, iar legăturile anterioare cu una din părţi poate fi acceptată, dacă terţa parte se
dovedeşte imparţială; mai mult încă, unele persoane preferă ca mediatorul să fie apropiat de
partea opusă, în speranţa că o va putea influenţa mai uşor (Kressel & Pruitt, 1989).
Tacticile mediatorilor. Au fost identificate peste 100 de tactici ale mediatorilor, unele dintre
ele dovedindu-se mai eficiente decît celelalte: gradul de implicare a mediatorului este direct
proporţional cu intensitatea conflictului; mediatorul ajută părţile să-şi înţeleagă reciproc
poziţiile şi le provoacă să vină cu idei; discuţiile private, separate (“caucus”); complianţa la
acord este mai mare cînd părţile pleacă de la mediere în relaţii bune şi sunt satisfăcute de
procesul în sine; în conflictele maritale este benefic un training al soţilor în tehnica rezolvării
problemelor şi, de asemenea, s-a mai constatat că terapiile centrate pe emoţii sunt cele mai
eficiente. Acestea constau în identificarea patternurilor interacţionale ale soţilor, exprimarea
de ambele părţi a sentimentelor şi expectanţelor proprii şi cerinţa de a accepta şi răspunde la
trăirile şi aşteptările partenerului. În fine, o ultimă achiziţie: au fost elaborate şi implementate
programe de mediere între colegii de şcoală (peer mediation), care s-au dovedit eficiente.

Conflictul etno-politic. Dacă cercetarea ne-a adus cunoaşterea satisfăcătoare a naturii şi cauzelor
conflictului, a desfăşurării şi escaladării acestuia, ea este încă incapabilă să descifreze procesele
dezescaladării conflictelor refractare, mai ales din categoria conflictelor etnice, religioase şi politice. În
schimb putem enumera o serie de progrese reale în subiecte ca: rolul terţei părţi în menţinerea păcii
(care în ultimii ani s-a extins de la prezenţa forţei pentru a garanta încetarea violenţelor, la furnizarea
de ajutor umanitar, supervizarea alegerilor şi menţinerea legii şi ordinii); s-a constatat că în conflictele
severe mediatorii recurg la întîlniri separate, cer imperativ ca participanţii să se liniştească sau chiar
recurg la forţă (Wall, Druckman, & Diehl, 2002); medierea este mai uşoară cînd părţile au puteri egale,
cînd au fost apropiate înainte de conflict şi cînd mediatorul este de rang înalt; în fine, a fost confirmată
teoria maturităţii (“ripeness theory”).
Teoria maturităţii se referă la stările psihologice care încurajează părţile implicate în conflicte
grave să facă pasul spre negociere. Ea a fost propusă de William Zartman în 1989 ca mod de a explica
apropierea războaielor de procesul de pace şi de a ajuta mediatorii să-şi evalueze momentul intrării în
conflict. Ulterior, în anul 2000, Zartman a precizat două condiţii care sunt necesare, dar nu suficiente,
pentru ca părţile să intre în negociere: a) un impas care afectează ambele părţi, ele devenind conştiente
că nu pot depăşi impasul prin escaladarea conflictului. B) perceperea de către ambele părţi a unei căi
de ieşire din impas – ele prevăd că “este posibilă o soluţie negociată”.

14
Dean G. Pruitt a revăzut teoria maturităţii şi a redenumit-o “teoria pregătirii”. Aceasta susţine
că pregătirea unui actor pentru rezolvarea conflictului este în funcţie de motivaţia de a încheia
conflictul şi de optimismul privind succesul negocierii (Pruitt, 2005).

Cercetarea asupra rezolvării conflictului este abia la început. De remarcat, în acest sens,
workshop-urile numite “interactive conflict resolution”, organizate cu un triplu scop: pentru
trainingul managerilor din middle-management; pentru rezolvarea unor conflicte punctuale (la
workshop participă reprezentanţi ai ambelor părţi) şi în scop de cercetare şi evaluare a acestor
activităţi, care se practică doar de cîteva decenii. Rezolvarea problemei este realizată de
părţile implicate, care beneficiază de contribuţia terţei părţi şi de prezenţa unor specialişti în
comunicare şi rezolvarea conflictelor (aceştia din urmă îi ajută pe participanţi să comunice).

2.2. Institute de cercetare fundamentală a conflictului şi rezolvării conflictului

Menţionăm aici numai cele mai importante unităţi cu specific de cercetare, nu de training.
Pentru furnizare de servicii, inclusiv formare, numărul organizaţiilor este mai extins.
▪ Institute for Conflict Analysis and Resolution (ICAR), de la Universitatea Harvard
(http://icar.gmu.edu/ICAR_About.html) este unul din cele mai prestigioase centre din
lume, care studiază: legătura dintre globalizare şi conflict, religia şi conflictul, dinamica
schimbării în conflicte şi probleme ale identităţii.
▪ Stanford Center on Conflict and Negotiation (SCCN) , axat pe cercetarea teoretică a
barierelor rezolvării conflictelor, de natură strategică,psihologică şi instituţională.
▪ The Wisconsin Institute for Peace and Conflict studiază violenţa, probleme de securitate şi
pacea globală de după Războiul Rece mondial.
▪ The Program on the Analysis and Resolution of Conflicts (PARC) funcţionează la
Universitatea Siracuza şi studiază conflictele sociale.
▪ University of Melbourne, Australia International Conflict Centre, preocupat de studiul
teoriei şi practicii rezolvării nonviolente a conflictelor.
▪ Global Peace and Conflict Studies at the University of California at Irvine
▪ Conflict Resolution/Peer Mediation colaborează cu cadrele didactice la elaborarea unui
program de rezolvarea conflictelor /peer mediation.
▪ Institute for Dispute Resolution, Universitatea Victoria, este un centru universitar pentru
studiul teoriei şi practicii rezolvării disputelor şi rezolvării alternative a disputelor (ADR).
▪ TFF Transnational Foundation for Peace and Future Research – s-a orientat din 1991 pe
studiul teoretic al reducerii intensităţii conflictelor.
▪ Conflict Information Consortium (CIC), anterior Conflict Research Consortium,
funcţionează în cadrul Universităţii din Colorado ca centru multi-disciplinar de cercetare
şi predare a conflictului (vezi conflict.colorado.edu; www.CRInfo.org şi
www.BeyondIntractability.org). Accesul la resurse este gratuit.
▪ Hewlett Conflict Resolution Theory Building Centers (= Centrele Hewlett pentru teoria
rezolvarii conflictelor): Centre de conflict interdisciplinare cu o baza universitara pentru
evaluarea proceselor de rezolvare a conflictelor si dezvoltare a unor noi concepte teoretice
(www.colorado.edu/conflict/hewlett/index.html).
▪ Centre for Conflict Resolution, University of Bradford, UK (http://www.bradford.ac.uk/ )
fncţionează din 1990 şi îmbrăţişează două domenii de cercetare: cauzele profunde ale
conflictului şi factorii pacificatori care pot aduce părţile la masa negocierii, cît şi aspecte
utilitare, de intervenţie în conflictele contemporane.

15
▪ Berghof Research Center for Constructive Conflict Management identifică procedeele şi
modelele constructive pentru abordarea conflictelor etnopolitice şi socioculturale din
Europa, oferind şi analiza ştiinţifică a aplicaţiilor practice a acestora.
▪ În Europa, Suedia, funcţionează The Transnational Foundation for Peace and Future
Research, iar Norvegia este ţara în care a apărut primul institut de acest gen din lume:
International Peace Research Institute, Oslo (PRIO) şi totodată ţara care a produs unul din
cei mai recunoscuţi cercetători ai păcii, Johan Galtung. De asemenea, institutul Fridtjof
Nansen s-a afirmat prin studiile asupra umilirii.

American Communication Association WWW este un index web pe conflict şi comunicare,


menţinut de American Communication Association (ACA). Sunt stabilite link-uri cu diferite
organizaţii profilate pe studiul rezolvării conflictelor şi rezolvării în sine (de ex., Academy of
Family Mediators, Global Mediation Arbitration Association, Inc., National Institute for
Dispute Resolution, Conflict Resolution Consortium, etc).

16
Cap. 2. FUNDAMENTE PSIHOLOGICE ALE CONFLICTULUI: PROCESE
AFECTIVE ŞI COMPORTAMENTE

Cuprinsul capitolului

1. Fundamentele afective ale conflictului

1.1. Afectivitatea în conflict – Introducere generală


1.1.1. Afectivitatea, componentă bazală a psihicului uman
• Conceptul de afectivitate
• Clasificarea proceselor afective
1.1.2. Funcţiile proceselor afective în conflict
1.1.3. Ignorarea emoţiilor în cercetarea şi practica rezolvării conflictelor
1.1.4. Forme de implicare a emoţiilor în conflict
• Emoţiile negative
• Emoţiile pozitive
1.2. Furia
1.2.1. Conceptul de furie
1.2.2. Furia în conflict
• În relaţiile interpersonale
• În negociere
1.2.3. Managementul furiei
• Managementul furiei proprii
• Managementul furiei celuilalt
1.2.4. Rolul terţei părţi în managementul emoţiilor negative puternice ale oponenţilor
1.3. Frica
1.3 1. Conceptul de frică
1.3.2. Alerta (starea de alarmă, starea de pregătire a organismului pentru atac-fugă)
1.3.3. Gestiunea fricii în conflict
1.4. Vinovăţia şi ruşinea
1.4.1. Conceptele de vinovăţie şi ruşine
1.4.2. Rolul sentimentelor de vinovăţie şi de ruşine în conflict
1.5. Umilirea
1.5.1. Conceptul de umilire
1.5.2. Forme de umilire
1.5.2. Răspunsul la umilire
1.5.4. Gestiunea umilirii
1.6. Respectul şi recunoaşterea
1.6.1. Conceptul de respect
1.6.2. Crearea respectului
1.6.3. Importanţa respectului
1.6.4. Recunoaşterea

2. Comportamente în conflict

2.1. Încrederea, neîncrederea şi gestiunea acestora în conflicte


2.1.1. Definirea conceptelor de încredere şi neîncredere
2.1.2. Înşelarea încrederii şi redobîndirea încrederii
2.1.3. Managementul încrederii şi neîncrederii în conflicte
2.2. Utilizarea puterii pentru evitarea şi rezolvarea conflictului
2.2.1. Conceptul de putere
2.2.2. Teorii despre putere
2.2.3. Utilizarea puterii în conflicte
• Moduri de utilizare
• Mituri ale puterii în conflicte

17
2.2.4. Tipologia bazelor puterii
2.2.5. Potenţarea puterii
• Potenţarea puterii prin limbajul verbal
• Potenţarea puterii prin limbajul nonverbal
2.3. Comportamentul agresiv
2.3.1. Definiri conceptuale
• Agresiunea
• Comportamentul agresiv
• Agresivitatea
• Violenţa
• Cruzimea
2.3.2. Forme ale agresivităţii
2.3.3. Teorii explicative pentru agresivitate
• Agresivitatea ca instinct
- Teoria psihanalitică
- Teoria etologiei umane
• Agresivitatea stimulată din exterior
- Teoria frustrare-agresivitate
- Teoria violenţei politice colective
• Agresivitatea învăţată
- Teoria învăţării sociale a agresivităţii.
- Teoria catharzis-ului
- Teoria pedagogică a descărcării
2.3.4. Gestiunea agresivităţii în prevenţia şi rezolvarea conflictului
• Training-ul anti-violenţă
• Prevenţia agresivităţii şi violenţei
• Rolul terţei părţi în gestiunea violenţei
2.4. Managementul imaginii
2.4.1. Definiri conceptuale
2.4.2. Teoria negocierii imaginii
2.4.2.1. Culturi cu context-scăzut şi culturi cu context-ridicat
2.4.2.2. Menţinerea imaginii
2.4.3. Importanţa imaginii în conflict

18
1. Fundamentele afective ale conflictului

1.1. Afectivitatea în conflict – Introducere generală

1.1. 1. Afectivitatea, componentă bazală a psihicului uman

Conceptul de afectivitate. Lucrările româneşti de psihologie definesc afectivitatea ca


pe un ansamblu al stărilor (proceselor /trăirilor) afective, incluzînd aici categoriile largi de
emoţii, sentimente şi pasiuni.
Unii autori străini sunt mai analitici şi includ în afectivitate şi specii ale acestor
categorii: “anxietatea, angoasa, tristeţea, bucuria şi chiar senzaţiile de plăcere şi de durere”2,
acordându-le tuturor cîte un statut de sine stătător prin ignorarea unei anumite relaţii de
subordonare categorială dintre ele. În fine, în limba engleză termenul de „emoţie” mai include
afectele şi sentimentele, figurînd astfel ca un sinonim al afectivităţii în sens larg. Lucrările de
limbă engleză folosesc termenul de emoţie în mod nediscriminativ, pentru afecte, emoţii şi
sentimente, fiind un sinonim pentru ceea ce literatura noastră înglobează în afectivitate3.
Afectivitatea este o componentă bazală, infrastructurală a psihicului. Practic, nu există
proces psihic care să nu fie în interacţiune cu procesele afective şi invers, stările afective pure,
lipsite de conţinut cognitiv sunt foarte rare.
Trăirile afective sunt însoţite de trebuinţa de a fi comunicate, exprimate (oral, prin
scrisori, jurnale etc.). Această trebuinţă este complementară cu trebuinţa de a obţine
aprobarea, înţelegerea şi simpatia interlocutorului.
Procesele afective se caracterizează prin polaritate (plăcute – neplăcute; pozitive –
negative; încordate – destinse); intensitate; durată (mai scurtă la emoţii şi mai mare în cazul
sentimentelor şi pasiunilor); mobilitate (trecerea de la o fază la alta în interiorul unei stări
afective, sau de la o stare afectivă la alta. O mobilitate prea mare se numeşte labilitate
emoţională) şi expresivitate (mimica, pantomimica, schimbarea vocii, modificări de natură
vegetativă).

Clasificarea proceselor afective. Trăirile afective sunt foarte numeroase (în Dicţionarul
limbii române moderne sunt nu mai puţin de 200 termeni). În funcţie de mai multe criterii
(proprietăţile lor, gradul de conştientizare şi nivelul calitativ al formelor motivaţionale din
care izvorăsc) procesele afective se grupează în: primare, complexe şi superioare.
a) Procesele afective primare. În afară de a) tonul afectiv al senzaţiilor, percepţiilor,
reprezentărilor şi ideilor) şi de b) trăirile afective de provenienţă organică (de exemplu starea
de alarmă din unele cardiopatii, euforia produsă de hepatitiă sau iritarea care însoţeşte TBC-
ul), în această categorie intră, mai ales, c) afectele propriu-zise. Afectele sunt forme afective
simple, primitive şi impulsive, puternice, violente, scurte, cu apariţie bruscă şi desfăşurare
impetuoasă: groaza, mînia, frica, spaima, accesele de plîns zgomotos, rîsul în hohote,
exuberanţa, uimirea, dorinţa.
b) Procesele afective complexe: emoţiile şi dispoziţiile
• Emoţiile curente, sau de bază. Sunt scurte şi intense, şi, spre deosebire de afectele
primare sau propriu-zise, emoţiile sunt culturalizate, se desfăşoară după tipare şi
convenienţe socio-culturale: bucurie-tristeţe, entuziasm-disperare, frică-siguranţă.

2
E. Jalley şi C. Prévost, Dicţionar de psihologie, ed. de R. Doron şi Francoise Parot, Bucureşti, Humanitas, p. 35
3
Un alt exemplu de semnificaţii diferite acordate de limba engleză şi limba roomână este cel de “percepţie”,
care, în limba engleză, include şi “senzaţiile”. Acestora din urmă psihologia românească le acordă o identitate
proprie.

19
• Emoţiile superioare, care pot apărea în activităţile intelectuale, estetice, morale.
• Dispoziţiile afective sunt stări difuze, cu intensitate medie şi durabilitate relativă. Omul
bine dispus se bucură de orice, cel rău dispus caută motiv de ceartă. Prin repetare, o
dispoziţie poate deveni trăsătură de caracter: firi închise /taciturne /anxioase / mohorîte
/blazate şi vice-versa.
c) Procesele afective superioare sunt: sentimentele - intense, de durată şi stabile,
pozitive sau negative4, cu categoriile: sentimente intelectuale, estetice, morale, sentimentele
eu-lui (amorul propriu; sentimentele de inferioritate sau de superioritate), angoasa vs.
speranţa, sentimentele sociale şi psihosociale (vanitate, demnitate, sociabilitate); pasiunile
sunt sentimente cu grad foarte mare de orientare, intensitate, stabilitate şi generalitate,
antrenînd întreaga personalitate; în fine, viciile sau patimile sunt pasiunile cu valoare
negativă.

1.1.2. Funcţiile proceselor afective în conflict

Funcţia generală şi esenţială a proceselor afective, ca şi a expresiilor lor, este de a


adapta comportamentul la context. Rolul proceselor afective în funcţionalitatea normală a
organismului a fost însă controversat, cei mai mulţi văzînd doar efectul perturbator al
emoţiilor negative, în special în conflict, căci acesta ne interesează aici. Vasile Pavelcu
atribuia efectul negativ emoţiilor, iar pe cel pozitiv, sentimentelor. Se admite, însă, că trăirile
afective dezorganizează conduita dacă sunt foarte intense sau cînd individul se confruntă cu o
situaţie neprevăzută. Ca regulă, în rest, organizează.
În conflict, procesele afective pot avea funcţii ca cele de mai jos:
a) Cauză5 a conflictului (Exemplu: starea colegului de furie faţă de nedreptatea pricinuită de
şef îi determină o nemulţumire critică generalizată, manifestată în atacuri fără motiv la
adresa celor de faţă). Conflictele pot avea atît cauze instrumentale, materiale, cît şi cauze
emoţionale, relaţionale. Dacă sursele (cauzele) materiale sunt obligatoriu însoţite de
emoţii negative (orice frustrare produce reacţii emoţionale negative), în schimb sursele
emoţionale ale conflictelor pot acţiona în absenţa oricărei revendicări concrete.
b) Resursă energetică, emoţiile potenţînd şi susţinînd conflictul: ele alimentează puterea,
curajul şi perseverenţa care permit omului să se implice şi să finalizeze situaţia
conflictuală.
c) Mecanism de stingere a conflictului, fie prin defulare (Exemplu: satisfacţia că mânia şi
dispreţul pentru ofensa primită au fost exprimate, comunicate), fie prin faptul că se
valorifică în mod constructiv emoţiile pozitive ale disputanţilor şi ale terţei părţi.
d) Simptom sau indicator al conflictului pe care-l trăim noi înşine sau partenerul; conflictul
implică o reacţie emoţională la o situaţie sau interacţiune /persoană, reacţie care
semnalează un dezacord. Cînd avem emoţii de teamă, tristeţe, amărăciune, furie,

4
Resentimentul este un proces afectiv stabil şi negativ, care constă în dorinţa de răzbunare, de pedepsire a celor
care i-au produs persoanei anumite nedreptăţi, suferinţe, umilinţe. Resentimentul rezultă din acumularea unor
sentimente negative (de ură, gelozie, răzbunare), care nu s-au putut manifesta şi în felul acesta consuma. El se
poate exprima în mod explicit ca ostilitate şi reavoinţă, se poate disimula în dosul unei ranchiune sau poate duce
la acţiuni sadice sau perverse orientate împotriva celui care l-a provocat. Cînd este cauzat de o frustrare reală,
resentimentul este normal. Ura este un sentiment intens al unei persoane faţă de una sau mai multe alte persoane,
cărora le vrea răul sau ale căror nenorociri o bucură (R. Doron şi F. Parot, p. 808). Ea este cauzată de: invidie,
gelozie, rănirea în amorul propriu, nedreptate suferită de subiect, o iubire amoroasă neîmpărtăşită sau excesivă.
Ura poate antrena dispreţul, agresivitatea sau răzbunarea. În cazuri de ambivalenţă ura poate alterna cu
sentimentul de iubire pentru aceeaşi persoană.

5
Pentru primele patru funcţii, vezi B. Mayer, 2000, Cap. 1, “The Nature of Conflict”.

20
neajutorare sau un amalgam din acestea, simţim că avem un conflict – şi, ca atare, îl avem.
Emoţia resimţită ne-a semnalat prezenţa conflictului, a avut rolul de simptom.
e) Indicator al importanţei problemei pentru disputanţi, în funcţie directă de intensitatea
emoţiei. (De exemplu, frustrarea este mai puternică dacă nu-ţi răspunde la salut o vecină
oarecare, comparativ cu acelaşi gest din partea unei prietene apropiate.)

Activitatea independentă nr. 7


Exemplificaţi într-un conflict una din funcţiile proceselor afective.

1.1.3. Ignorarea emoţiilor în cercetarea şi practica rezolvării conflictelor

Componenta emoţională a conflictului, în pofida omniprezenţei sale şi a impactului


covîrşitor asupra conflictelor, nu se bucură de prea mare atenţie nici în cadrul cursurilor de
formare, nici în paginile studiilor ştiinţifice. Această atitudine se explică prin:
a) Ignorarea sau neglijarea emoţiilor de către practicanţi:
 Formatorii şi negociatorii pun accentul pe latura instrumentală, concretă, pragmatică:
centrarea pe interese şi nevoi, ceea ce atrage logicizarea, raţionalizarea,
instrumentalizarea procesului de rezolvare a conflictelor. Ca atare, în training-uri şi în
procesul rezolvării conflictului emoţiile sunt minimalizate, ignorate sau reprimate.
 Altă cauză a neglijării emoţiilor constă în dificultatea gestionării emoţiilor de către
practicieni, comparativ cu gestionarea intereselor materiale.
a) Unii disputanţi au credinţa greşită că emoţiile vulnerabilizează persoana şi îi reduce
şansele de cîştig şi drept urmare le reprimă sau le maschează.
b) Recunoaşterea exclusivă a afectivităţii negative în conflict: cercetătorii şi practicienii văd
în conflict aproape exclusiv emoţiile negative, percepţie care conduce inevitabil la
concluzia că emoţiile în conflict nu pot avea decît un efect agravant. Se ignorează sau se
minimalizează participarea emoţiilor pozitive în conflict şi efectele lor constructive; în
realitate, conflictul poate fi redus sau lichidat datorită unor emoţii pozitive (bună
dispoziţie, încredere, entuziasm ş.a.).

1.1.4. Forme de implicare a emoţiilor în conflict

In conflict participă emoţiile de ambele valenţe, pozitivă şi negativă, nu doar emoţiile


negative.

• Emoţiile negative:
a) Oamenii intră în conflict, de regulă, cu interese, dar şi cu emoţiile însoţitoare. Cînd aceste
emoţii nu sunt recunoscute de partea adversă şi /sau de terţa parte, în primul rînd prin
ascultarea activă, lor li se adaugă şi alte emoţii negative: frustrare, dezamăgire, revoltă.
b) Emoţiile negative ca furia, teama, neîncrederea, dispreţul, jena, ruşinea, mîndria rănită,
dezamăgirea pot bloca obţinerea acordului prin abaterea de la scopul real, de găsire a
soluţiei, şi orientarea spre întoarcerea ofensei, răzbunare sau refuzul sistematic al oricărei
propuneri din partea adversă.
c) Cînd părţile percep ameninţări la adresa valorilor, statutului şi identităţii proprii, ele
reacţionează prin emoţii puternice, care devin sentimente de durată şi întreţin un conflict
insolubil sau unul prelungit.
d) Cînd oamenii simt că le sunt ameninţate interesele concrete, ei reacţionează spontan prin
emoţii puternice.

21
e) Cînd umilim sau dispreţuim punctul de vedere al celuilalt, el se simte nerespectat, umilit,
poate chiar şi ruşinat, ceea ce complică situaţia, întrucît ruşinea de regulă produce
conflicte prelungite.


Emoţiile pozitive facilitează acordul şi implicit atingerea scopului realist,
instrumental. Ele pot avea efecte constructive, în maniere diferite:
a. Dacă negociatorul este bine dispus, el este mai puţin agresiv şi reuşeşte mai bine să inducă
atitudinile cooperante la disputanţi.
b. Dacă disputanţii au emoţii pozitive, sunt mai doritori să rezolve problema, mai ingenioşi,
mai dispuşi să respecte poziţia oponentului şi mai capabili de operare intelectuală.
c. Se ajunge mai uşor la un acord, dacă li se fac cunoscute oponenţilor întăririle pozitive,
recompensele rezolvării conflictului: stabilirea de bune relaţii personale, încrederea,
respectul, recunoaşterea, satisfacţia, sentimentul de apartenenţă, reputaţia.

Activitatea independentă nr. 7


Exemplificaţi cîte o emoţie pozitivă şi una negativă în conflicte.

1.2. Furia

1.2.1. Conceptul de furie

Furia este o emoţie subită, cu tendinţă agresivă, care se manifestă printr-o vie animaţie
expresivă, gestuală şi neverbală, uneori incontrolabilă (N. Sillamy). Poate fi însoţită de
obscurizarea conştiinţei. În funcţie de reacţia emoţională facială, ea se poate manifesta sub
forma eritemului facial intens – furia roşie, sau a palorii bruşte – furia palidă, lividă (la copii
vorbim de “furia albă”). Furia palidă poate fi însoţită de rîs spasmodic, reacţie paradoxală.
Persoanele mai predispuse la furie sunt cele cu tulburări endocrine (hipertiroida sau
suprarenalele), cu deficienţe ale sistemului nervos central (epilepsie sau alcoolism cronic) sau
aflate sub influenţa unor droguri dure.
Furia este o emoţie naturală, ca răspuns la ameninţări, la situaţii de frustrare puternică,
sau la situaţii de neîmplinire a unor expectanţe. Furia poate declanşa agresivitatea, care ne
permite să ne apărăm.

Furia socială este un concept aplicabil la grupurile mari. Spre deosebire de furia
individuală, ea este exprimată de grupuri sociale şi nu de indivizi, iar cauzele sunt sociale
(furia pe imigranţi, pe crime, pe corupţie), deşi mulţi factori importanţi în furia individuală
sunt importanţi şi în furia socială (umilirea, violarea expectanţelor etc.). Furia socială este
motorul schimbării sociale, a progresului societăţii, întrucît ea conduce la mişcări de masă,
revolte, revoluţii.

1.2.2. Furia în conflict

• În relaţiile interpersonale s-a constatat că furia, prin efectele împăcării care urmează
episodului violent, contribuie la consolidarea relaţiilor în mai mult de jumătate din cazuri.
Efectele benefice ale împăcării se manifestă pe planurile fiziologic, psihologic şi social,
idee recentă care contrazice cercetările lui K. Lorenz despre agresivitatea la animale6.
• În negociere manifestarea furiei poate avea efecte aşteptate, dar şi surprinzătoare:

6
Waal, Frans, 2000. The Ape and the Sushi Master: Cultural Reflections of a Primatologist, Basic Books.

22
- Afirmarea furiei poate stimula un răspuns furios şi rezistenţa la colaborare,
compromiţînd astfel acordul. Conflictul generat de furie este distructiv deoarece odată
înfuriate una pe alta, părţile implicate în conflict devin mai puţin eficiente în
rezolvarea problemelor cu care se confruntă. Un studiu a dovedit că negociatorii
furioşi au arătat o atitudine mai puţin pozitivă faţă de interesele fiecăruia în cadrul
negocierii. Ca urmare, negociatorii supăraţi unul pe celalalt au descoperit mai puţine
soluţii mutuale benefice faţă de negociatorii care nu erau supăraţi.
- Negociatorul care etalează furia (reală sau fictivă) transmite oponentului ideea că se
simte sigur pe poziţii, caz în care este posibil ca celălalt să facă concesii nejustificate.
• Furia este corelată cu procesele de atribuire a responsabilităţii şi vinovăţiei celuilalt, unde
cel mai adesea se produce eroarea fundamentală de atribuire. K. Allread consideră că
învinovăţirea celuilalt (atribuirea responsabilităţii comportamentului vătămător pentru
victimă) nu conduce inevitabil la furie şi escaladarea conflictului. Există o singură situaţie
în care acest lucru are şanse foarte mari să se întîmple: cînd victima îl consideră pe
agresor mai vinovat decât se consideră acesta.

Keith G. Allread7 identifică patru posibile combinaţii ale raţionamentelor făptuitorului şi


persoanei lezate în ce priveste responsabilitatea făptuitorului:
1. Dacă făptuitorul şi persoana lezată sunt de acord că agresorul nu este vinovat, atunci conflictul
poate să nu ia amploare pentru că victima este dispusă să scuze comportamentul agresorului.
2. Dacă ambele părţi sunt de acord ca agresorul este vinovat, atunci conflictul poate să nu ia
amploare deoarece agresorul se poate simţi vinovat şi îşi poate cere scuze.
3. Chiar dacă ambele părţi nu sunt de acord în privinţa gradului de vinovăţie a agresorului,
conflictul este prea puţin probabil să continue, dacă agresorul se consideră mai responsabil pentru
comportament decât partea lezată. În acest caz, agresorul tinde să se considere vinovat, să se scuze
şi să încerce să se împace, iar partea lezată tinde să creadă că acestea nu sunt necesare.
4. Dacă partea lezată consideră agresorul mai vinovat decât se consideră acesta, ea ar putea simţi
nevoia să-i impună agresorului să se împace sau să facă faţă răzbunării. Agresorul, pe de altă parte,
tinde să respingă cererea de a se împăca şi să vadă răzbunarea ca nejustificată.

1.2.3. Managementul furiei

În conflict trebuie să reducem atît furia proprie, cît şi pe a celuilalt, orientată spre noi.
În cele de mai jos sunt prezentate strategii pentru ambele obiective: managementul furiei
proprii şi managementul furiei celuilalt.

Managementul furiei proprii. Cele mai multe studii şi traininguri recomandă


eliberarea, exprimarea necenzurată a furiei, „să i se dea drumul” furiei 8. În realitate, însăşi
manifestarea furiei alimentează furia, înfuriind mai tare. Atitudinea diametral opusă şi-a pus
întrebarea: ar trebui ca părţile să nu facă cunoscute emoţiile, deci să nu discute nemulţumirile
pe care le au? Răspunsul găsit a fost că totul depinde de motivaţia disputanţilor: dacă ei vor
să-şi îndrepte furia împotriva celuilalt pentru a o disipa, rezultatul va fi o mai mare furie şi un
conflict mai distructiv şi greu de rezolvat; în schimb, dacă disputanţii intenţionează să-şi
discute împreună nemulţumirile pentru a rezolva problema, atunci sunt şanse ca întîlnirea să
fie productivă, deşi poate nu lipsită de un schimb de replici acide.
Primul pas în gestiunea furiei proprii este conştientizarea furiei. Aflăm cum ne
afectează, cum să îi facem faţă şi ce anume ne-o provoacă9.
7
Allread, K., 2000. „Anger and Retaliation in Conflict”, în: P. Deutsch and P. Coleman, The Handbook of
Conflict Resolution, pp. 245-246.
8
Fisher, Ury şi Patton, 1991; Rubin, Pruitt şi Kim, 1994.
9
Guy Burgess and Heidi Burgess (Eds.). Beyond Intractability. Conflict Research Consortium, University of
Colorado, Boulder. Posted: September 2003 <http://www.beyondintractability.org/essay/anger/>.

23
Cercetările atribuirii sugerează, utilizarea programelor de training10 pentru dobîndirea
unor alternative la exprimarea furiei:
• în primul rînd, informarea oamenilor în legătură cu eroarea fundamentală de atribuire,
care explică învinuirile şi furia ambilor parteneri;
• în al doilea rând, a-i învăţa pe oameni să practice empatia, pentru a putea adopta în mod
empatic perspectiva celeilalte persoane în scopul înţelegerii factorilor incontrolabili care l-
au determinat să se comporte aşa cum a făcut-o. Cercetările au arătat că după empatizare
răzbunările sunt mai rare.
Evident, se poate întîmpla ca cineva să-şi menţină convingerea vinovăţiei agresorului
chiar şi după ce a aflat care au fost factorii situaţionali determinanţi. Tot atît de adevărat este
faptul că unele învinuiri sunt corecte, iar furia trăită de victimă poate fi justificată, într-o
anumită măsură. Dar întotdeauna furia face mai mult rău decît bine într-o relaţie, chiar şi cînd
este justificată. De aceea, trainingurile de managementul conflictului sau de mediere ar trebui
să-i înveţe pe oameni să-şi utilizeze energia şi motivaţia furnizate de furia justificată mai
degrabă pentru rezolvarea problemei, decît pentru răzbunare, pentru întoarcerea răului primit.
Pe lîngă cele de mai sus, Asociaţia Psihologilor Americani (A.P.A.) recomandă şi ea
cîteva modalităţi de management al furiei:
 Relaxarea11: exerciţii de relaxare de bază: respiraţia adîncă, repetarea lentă a unei expresii
relaxante cum ar fi “relaxează-te” sau “ia-o uşor”; utilizarea imageriei liniştitoare pentru a
ne vizualiza o situaţie relaxantă; exerciţii de relaxare (ca yoga).
 Reconceptualizarea (reframing) – o schimbare fundamentală a modului de gîndire: a
folosi gîndirea pozitivă; a evita termeni ca întotdeauna sau niciodată, care pot folosi ca se
ne justifice supărarea; a folosi logica despre noi înşine pentru a preveni comportamentul
iraţional; şi a învăţa să ne schimbăm abordarea – de exemplu a ruga în loc de a impune.
 Problem solving – cînd supărarea are rădăcini reale, abordarea problem-solving poate
ajuta la diluarea sentimentelor puternice. Facem un plan pentru a repara situaţia şi pentru
abordarea bineintenţionată a acesteia.
 Ameliorarea comunicării – oamenii supăraţi tind să sară direct la concluzii şi să
reacţioneze exagerat. Încetinind şi gîndindu-ne la ceea ce spunem, putem evita
complicaţiile. De asemenea, să ne asigurăm că înţelegem ce spune celălalt, înainte de a-i
răspunde. Să ascultăm motivele furiei celuilalt şi să încercăm să nu fim prea critici.
Ascultarea este tot atît de importantă pentru comunicare, ca şi vorbitul12.
 Utilizarea umorului – Refuzînd să vă luaţi prea în serios, puteţi reduce supărarea. Încercaţi
să folosiţi imageria umoristică pentru a vă însenina dispoziţia sau pentru a face haz de sine
însuşi. Totuşi, trebuie evitat umorul sarcastic, care este doar o altă expresie a furiei. Va
trebui să nu rîdeţi pur şi simplu de propriile probleme, ci să folosiţi umorul pentru a
aborda problema mai constructiv.
 Schimbarea mediului – deseori mediul contribuie la supărare, producîndu-ne iritare şi
furie. Luăm o pauză. Ne programăm timpul personal. Cînd presiunea emoţională devine
prea intensă, ieşim pentru 15 minute pentru a ne împrospăta.

Activitatea independentă nr. 8


A. Arătaţi modurile în care vă gestionaţi furia (cum procedaţi ca să vă liniştiţi).

10
Travis, C., 1989. Anger. The Misunderstood Emotion. New York: Simon & Schuster.
11
American Psychological Association, Controlling Anger -- Before It Controls You, apud Barker, Phil.
"Anger." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess. Conflict Research Consortium, University
of Colorado, Boulder. Posted: September 2003 <http://www.beyondintractability.org/essay/anger/>.
12
Vezi şi Ana Stoica-Constantin, 2004, Conflictul interpersonal, Iaşi, Polirom, “Principii şi atitudini pentru
rezolvarea conflictului prin dialog”, pp. 68-70.

24
B. Comentaţi-le din perspectiva consecinţelor lor: care şi de ce sunt modalităţi “sănătoase” de
eliberare de tensiune emoţională şi care sunt “nesănătoase”, nocive pentru sănătate şi /sau
relaţiile sociale.

Managementul furiei celuilalt


1. Există un bias al acuzatului, care semnifică faptul că dacă suntem acuzaţi de un
comportament rău, de regulă nu reuşim să realizăm, să acceptăm în faţa noastră înşine şi a
celorlalţi, gradul în care am lezat pe cineva. De aceea, programele de instruire se pot centra şi
pe biasul acuzatului şi pe oferirea de strategii pentru a-l ajuta pe făptuitor să contracareze
acest bias, în interesul reducerii furiei victimei şi al încheierii conflictului. De exemplu,
făptuitorul să caute factorii controlabili printre factorii care l-au determinat să săvîrşească
fapta:
a. În cazul în care indivizii identifică şi factori controlabili printre factorii determinanţi, ei îşi
pot asuma o oarecare responsabilitate pentru răul făcut şi sunt apţi să-şi ceară scuze.
Cercetările confirmă faptul că scuzele sunt eficiente în disiparea furiei.
b. Uneori, chiar după căutarea factorilor aflaţi sub controlul propriu, care l-au determinat să
acţioneze traumatizant faţă de o altă persoană, individul ar putea ajunge totuşi la concluzia
că nu a avut altă posibilitate decât să acţioneze în acel fel, sau că nu a intenţionat să
producă un rău, sau că nu a produs niciun rău. În astfel de situaţii este recomandabil ca
agresorul să ofere o explicaţie a comportamentului său. Astfel, el aduce la cunoştinţa
acuzatorului factorii ascunşi care sunt evidenţi numai pentru el şi pe care acuzatorul nu îi
poate cunoaşte. Explicând circumstanţele, se pot preveni sau neutraliza efectele biasului
acuzatorului.
Este o certitudine că explicaţiile privind dezvinovăţirea făptuitorului (prin reducerea
erorii fundamentale de atribuire) contribuie la reducerea furiei sau dorinţei de răzbunare, dar
se pare că în unele situaţii, încă nedeterminate de cercetarea ştiinţifică, acest efect de liniştire
nu se produce. De exemplu, explicaţiile despre o cauză externă sau necontrolabilă care a
generat un comportament negativ au fost ineficiente în cazul managerilor din organizaţii
orientate pe profit, mai ales când se ofereau explicaţii subordonaţilor.
2. Ascultarea activă. Faţă de un agresor furios cea mai indicată strategie este
ascultarea activă cu rol de informare şi, implicit, de liniştire. Faptul că el simte din partea
noastră că îi recunoaştem şi acceptăm emoţiile, cît şi defularea rezultată din exprimarea prin
limbajul verbal a problemei sale, îl detensionează.
3. Utilizarea unora din tehnicile programării neurolingvistice (PNL): reflectarea
poziţiei corporale, posturii, gesturilor şi reflectarea vocii.

Activitatea independentă nr. 9


Explicaţi ce înţelegeţi prin biasul acuzatului (eroarea, părtinirea). Dacă puteţi, exemplificaţi.

1.2.4. Rolul terţei părţi în managementul emoţiilor negative puternice ale oponenţilor

Terţa parte poate juca roluri diverse, mai cunoscute fiind cele de mediator şi negociator.
 Terţa parte confirmă, recunoaşte şi validează emoţiile părţilor, utilizînd intens ascultarea
activă.

 Construieşte o tonalitate afectivă pozitivă, prin recomandarea scuzelor, gesturi simbolice


şi sădirea încrederii.

25
 Organizează întîlniri particulare (caucus) pentru temperarea emoţiilor prin ascultare
activă.

 Se angajează în diplomaţia navetă.

 Propune o pauză pentru liniştire.

 Identifică expresia emoţională problematică manifestată de cineva prezent, apoi dă


îndrumări pentru detensionarea situaţiei.

 Asistă părţile în reconceptualizarea (“reframing”) atît a emoţiilor, cît şi a situaţiei.

1.3. Frica
1.3.1. Conceptul de frică

Frica este o reacţie emoţională de tip afect sau emoţie şoc, declanşată de un pericol surpriză.
Prin elementul surpriză frica se deosebeşte de teamă, care cunoaşte, dar şi anticipă sursa
primejdiei. Prin cunoaşterea pericolului, frica se deosebeşte de angoasă, care nu-l identifică.
Omul reacţionează la frică în raport cu experienţa sa şi cu contextul situaţional, fie prin atac,
implicîndu-se activ pentru a face faţă ameninţării, fie prin reacţie pasivă, de resemnare în faţa
pierderii controlului asupra situaţiei (imobilitate, neajutorare dobândită). Frica este însoţită de
procese fiziologice şi neuroendocrine specifice stării de alertă, dar diferenţiate în funcţie de
tendinţa de atac sau resemnare. Creşterea în intensitate transformă frica în spaimă. Spaima
este starea afectivă resimţită de subiectul aruncat nepregătit în starea de neajutorare. Ea
privează subiectul, de obicei, de orice posibilitate de reacţie.
Frica este exclusiv naturală şi îi permite omului să recunoască şi să răspundă la
situaţiile periculoase şi la ameninţări. Totuşi, frica sănătoasă – sau frica cu funcţie de protecţie
– se poate transforma într-o frică patologică, care conduce la comportamente exagerate şi
violente. În acest sens, Ivan Kos13 vorbeşte despre un tip de frică explicabilă prin transfer;
individul “îşi aminteşte temerile trecute şi le injectează în situaţia curentă”.
Importanţa fricii în conflict decurge din comportamentele extreme şi iraţionale pe care
le declanşează, ceea ce conduce la escaladarea conflictului. Franklin Roosevelt a făcut o
profundă observaţie psihologică în 1933, cînd a vrut să ilustreze periculozitatea fricii în
declanşarea forţelor populare: “Nu avem de ce să ne fie frică, în afara de frica însăşi” .
Activitatea independentă nr. 10
A. Enumeraţi afectele asociate fricii.
B. Explicaţi diferenţa dintre frica sănătoasă şi frica patologică.

1.3.2. Gestiunea fricii în conflict

Gestiunea fricii proprii se face prin:


▪ conştientizarea fricii
▪ identificarea modurilor de exprimare a fricii proprii
▪ recunoaşterea situaţiei care declanşează frica şi
▪ folosirea tehnicilor comportamentale pentru reducerea fricii şi stresului.

Gestiunea fricii celuilalt începe prin conştientizarea ei, pentru a o putea trata adecvat:
13
Apud Barker, Phil. "Fear." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess. Conflict Research
Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: July 2003
<http://www.beyondintractability.org/essay/fear/>.

26
▪ prin empatie, pentru a ne da seama care din acţiunile noastre produc frica la celălalt
▪ coborîrea tonului sau clarificarea intereselor şi nevoilor îl poate face să se simtă mai în
siguranţă
▪ făcîndu-ne publică propria teamă, astfel încît celălalt să poată empatiza şi să-şi reducă
comportamentele ameninţătoare.

Gestiunea fricii de către terţa parte


 Terţa parte se asigură că persoanele implicate simt că li se iau în considerare nevoile şi
temerile; pentru aceasta, mediatorii şi negociatorii nu vor permite discutarea a cine este
vinovat, ci numai despre căile de a ajunge la o soluţie paşnică;
 terţa parte trebuie să le explice oponenţilor că frica nu trebuie să fie de sumă zero (un
învins şi un învingător), şi că securitatea simţită de o persoană sau un grup nu trebuie să-l
facă pe celălalt să se simtă mai ameninţat.

1.4. Vinovăţia şi ruşinea

1.4.1. Conceptele de vinovăţie şi ruşine

Culpabilitatea (sentimentul de vinovăţie) şi ruşinea sunt două emoţii distincte, dar asociate,
ceea ce face ca înţelegerea lor să aibă de cîştigat din prezentarea paralelă. Pînă recent relativ
neglijate de cercetare, acum dispunem de studii de anvergură, deşi predomină perspectiva
psihanalitică14. Trăirea sentimentului de vinovăţie, poate avea cauze reale (persoana sau
grupul încălcat o normă legală sau morală, a făcut ceva condamnabil, a lezat o persoană şi îi
pare rău)15, sau cauze imaginare, subiective (persoana se simte vinovată pentru lucruri pe care
simte că ar fi trebuit să le facă, dar nu le-a făcut, sau a făcut ceva despre care crede că ar fi
lezat pe cineva).
În cazul vinovăţiei vina este reală, adevărată, sau îndreptăţită. Omul are sentimentul de
culpabilitate, “conştiinţa încărcată”, pentru că realmente a lezat pe cineva şi simte că are
responsabilitatea pentru acel act, pe care îl regretă (vinovăţia este un aspect al conştiinţei
morale). În cel de al doilea caz, al ruşinii, avem vina falsă sau auto-impusă, care poate fi chiar
mai distructivă decît vina reală, pentru că evenimentele pentru care ne simţim vinovaţi nu sunt
sub controlul nostru.
Ruşinea este “o emoţie dureroasă cauzată de conştienţa vinei, de nerespectarea
cuvîntului sau de incorectitudine”16. Ea este mult mai profundă şi puternică decît vinovăţia,
pentru că vizează stima de sine. Ruşinea apare cînd suntem dezamăgiţi de ceva din interiorul
nostru, de natura noastră fundamentală.
Francis Broucek, în Shame and the Self, enumeră cele mai frecvente cauze ale ruşinii: unii se pot ruşina
de ceea ce ţine de sine - înfăţişare, îmbrăcăminte, maniere, aspecte fizice, trăsături de personalitate etc.; de
identiatea lor - etnie, ţară, religie, familie etc.; de nereuşita în a fi acceptat de o persoană sau un grup dorit; la
pierderea dragostei sau respectului din partea unei persoane preţuite (un “altul semnificativ” pentru el); de
incompetenţa sa, ori de pierderea competenţei datorită îmbolnăvirii sau îmbătrînirii; de pierderea controlului
asupra corpului, asupra funcţiilor vitale şi a emoţiilor; de expunerea publică neaşteptată, cînd nu era pregătit; de

14
Vezi Leon Wurmer (1981) The Mask of Shame, The John Hopkins University Press; John Bradshaw (2005).
Healing the Shame that Binds You (Recovery Classics), Health Communications, Inc.; Kaufman Gershen (1996).
The Psychology of Shame: Theory and Treatment of Shame-Based Syndromes, Springer Publishing Company,
Inc.
15
Frank and Dixie Morris, Guilt and Shame, Liberation psychotherapy,
http://www.liberationpsych.org/guilt.html
16
Barker, Phil. "Guilt and Shame." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess. Conflict
Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: July 2003
<http://www.beyondintractability.org/essay/guilt_shame/>.

27
încălcarea limitelor personale de către alţii; de anumite funcţiuni ale organismului (hrănire, excreţie şi
sexualitate) în anumite circumstanţe; de eşecul în a se ridica la nivelul expectanţelor celorlalţi şi proprii.

Ruşinea este un sentiment individual încă mai subiectiv decît vina, care este relaţională
şi, de cele mai multe ori, pe baze reale17. În conflict ambele pot afecta percepţiile de sine şi
comportamentele faţă de ceilalţi oameni, dar ruşinea produce conflicte mai intense şi de mai
mare durată.
Phil Barker, co-autor al unui suport de curs on-line pentru rezolvarea conflictelor 18 a
identificat cîteva comportamente produse de ruşine (moduri în care oamenii fac faţă ruşinii,
reacţii la ruşine):
▪ Atacul sau lovirea altora, în încercarea de a se ridica prin doborîrea celuilalt. Pe termen
scurt, acest conportament reduce ruşinea, dar pe termen lung o adînceşte; în plus, nu se
realizează nimic în materie de înţelegerea şi rezolvarea conflictului.
▪ Căutarea puterii şi perfecţiunii. Este o încercare de a depăşi ruşinea prin măsuri de
prevenire a apariţiei ei în viitor. Dar căutarea aceasta a perfecţiunii eşuează inevitabil,
cauzînd mai multe probleme. Puterea îi face să se simtă mai valoroşi.
▪ Devierea blamului. Blamîndu-ne singuri greşelile putem evita vina şi ruşinea.
▪ Exagerarea amabilităţii sau sacrificiului de sine, în nevoia de a compensa sentimentele de
ruşine. Fiind pe placul tuturor, sperăm să ne demonstrăm valoarea. Totuşi, aceasta
înseamnă acoperirea adevăratelor sentimente.
▪ Retragerea din lume ne face să ne desensibilizăm faţă de vină sau ruşine şi astfel să
dispară tristeţea.
Activitatea independentă nr. 11
A. Amintiţi-vă o situaţie în care v-aţi simţit ruşinat şi arătaţi cum aţi reacţionat. Comentaţi.
B. Enumeraţi comportamentele manifestate de o persoană apropiată dv. ca răspuns la
ruşine şi comentaţi-le.

1.4.2. Rolul sentimentelor de vinovăţie şi ruşine în conflict

Vina şi ruşinea pot juca un rol important atît în prevenirea şi rezolvarea conflictului,
cît şi în crearea lui.
În prevenirea conflictelor este util sentimentul de vinovăţie. Noi tratăm oamenii în
acord cu codul nostru moral propriu, pentru că nu vrem să ne simţim vinovaţi (ca rezultat al
disonanţei cognitive, al dezacordului dintre convingerile noastre “bune” şi fapta “rea” pe care
am săvîrşit-o). Cînd intenţionăm să facem ceva în contrast cu codul nostru moral, vina ne va
reţine de la acea faptă, înainte de a o săvîrşi. Astfel, vina contribuie la bunele relaţii în
condiţiile în care codul moral al individului este… moral, iar el consideră că are un
comportament “greşit”, sau imoral.
Efectele asupra desfăşurării conflictului sunt diferite: în timp ce vinovăţia tinde să
determine răspunsuri mai constructive şi ca atare poate fi folosită ca instrument pentru
depăşirea conflictului, ruşinea poate conduce la retragerea din situaţiile sociale şi ca atare la
un comporatment defensiv, agresiv şi represiv, care exacerbează conflictul. Explicaţia acestor
efecte opuse constă în natura diferită a celor două sentimente; dacă vinovăţia rezultă din
disconfortul profund produs de faptul că ne-am încălcat convingerile morale (despre ceea ce
este bun sau rău, moral şi imoral) şi din dorinţa de a-l reduce tot printr-o acţiune, în schimb
17
Vinovăţia poate fi şi imaginară, pur subiectivă ca în cazul vinovăţiei sau sindromului supravieţuitorului
(survivor guilt /syndrome) , care este o tulburare post-traumatică manifestată prin sentimentul că, în dezastrul
uman sau natural dincare el s-a salvat, dar alţii au murit, el nu ar fi făcut tot ce trebuia pentru a le salva viaţa.
18
Barker, Phil. , op. cit.

28
ruşinea este centrată pe interior şi conduce mai degrabă la sentimente jenante pentru sine,
decît la acţiuni pe care să le întreprindem. Rezultatul este un comportament orientat spre
interior, de evitare a celorlalţi, de ascundere a imaginii. În concluzie, în producerea
conflictului mai importantă este ruşinea. Aceasta poate duce la un ciclu al conflictului; într-un
divorţ în care una sau ambele părţi au fost expuse ruşinii, răspunsul comportamental va
negativa şi mai mult aspectele experienţei neplăcute.

Evitarea sentimentului de ruşine începe de la vîrsta la care adulţii cultivă la copii


sentimentul propriei valori şi încrederea în sine, care îi va ajuta mai tîrziu să disocieze între un
comportament reprobabil şi persoana sa, ca întreg. În paralel, se va încuraja un sentiment
sănătos al binelui, răului şi, cînd este necesar, vinei.
Activitatea independentă nr. 12
Amintiţi-vă o situaţie în care v-aţi simţit vinovat şi arătaţi cum aţi reacţionat. Comentaţi.

1.5. Umilirea

1.5.1. Constructul de umilire

Umilirea se referă la două forme diferite ale experienţei: act şi stare /trăire afectivă (emoţie,
dacă umilirea este pasageră, sau sentiment /resentiment, dacă este de durată, ajungînd chiar la
preluarea intergeneraţională).
Actul umilirii face necesară prezenţa minimă a agentului umilirii (actorul umilirii,
umilitorul) şi a entităţii umilite (individ, grup, comunitate, stat), dar în ecuaţie mai poate intra
şi martorul, care poate dezvolta aceeaşi teamă faţă de umilire, uneori chiar mai puternică decît
a victimei. La rîndul ei, teama de umilire influenţează comportamentul persoanei în atît de
mare măsură, încît îşi poate risca şi viaţa pentru a evita umilirea).
Umilirea ca stare (dar, în egală măsură şi teama de umilire) face parte din cele mai
puternice emoţii, “un act psihologic profund violent, care produce victimei o rană psihologică
adîncă” (Evelyn Lindner; Johan Galtung), trăire afectivă pe care Tagney şi Fischer (1995) o
includ în categoria cunoscută şi de alţi autori ca “emoţii conştiente de sine”, alături de ruşine,
vinovăţie, mîndrie şi jena /stinghereala.
Umilirea este o un factor extrem de important în relaţiile sociale, iar în conflicte este
cea mai dificilă cauză şi obstacol care trebuie depăşit. Este “bomba nucleară a emoţiilor”, o
experienţă care otrăveşte indivizii, familiile, comunităţile şi societăţi întregi de-a lungul mai
multor generaţii (Evelin Lindner). Sentimentul de umilire este una din cele mai puternice forţe
care creează rupturi între oameni, rupturi dintre cele mai greu de vindecat şi care constituie
cele mai dificile bariere pentru construirea încrederii şi cooperării. Umilirea s-a dovedit a fi o
emoţie “de neiertat” în coflictele maritale şi din orice tip de cuplu, în crimele în serie, în sport
sau istorie (războaie generate de umilirea unui popor, reală sau manipulată de conducători) –
este ştiut faptul că tratatul de la Versailles din 1919 a constituit o umilire a poporului german,
pre-programînd din acel moment declanşarea celui de al II-lea război mondial).
Definiţia umilirii. Intensitatea impactului asupra persoanei se datorează lezării
identităţii sale, a sinelui, care este devalorizat, degradat, umilit, făcut să se simtă inferior,
redus la neputinţă şi supunere, vulnerabilizat prin expunerea publică într-o stare de
“goliciune” fizică sau psihică. A fi umilit înseamnă a fi plasat, împotriva voinţei persoanei şi
adesea într-un mod foarte dureros, într-o situaţie mult inferioară celei la care simte persoana
că i s-ar cuveni. De reţinut că uneori chiar oferirea ajutorului poate fi percepută ca umilire,
datorită situaţiei de neajutorare în care se află beneficiarul ajutorului.
Daniel Shapiro (2004) cosideră că durerea umilirii provine în parte din faptul că,
aparent, eu am făcut alegerea de a mă degrada (este decizia mea, pentru că eu, Hilary Clinton,

29
îmi apăr soţul în scandalul aventurii sale sexuale, eu, prizonierul de la Abu Ghraib mă aplec la
podea şi ling urina în faţa gărzilor americane), pe cînd în realitate am fost constrîns la aceasta
prin consecinţele de neacceptat ale refuzului. Ca atare, acum trăiesc sentimentul teribil de
degradare şi regret.

Definiţii ale umilirii:


“Umilirea presupune să fii pus într-o poziţie umilă, înjositoare şi de neputinţă de cineva care are, în
acel moment, o putere mai mare decît tine” (Miller, 1988, p. 46, apud Klein, 1991).
“Experienţa internă a umilirii este sentimentul de adîncă indispoziţie produs de faptul că [individul] a
fost, sau percepe că a fost degradat pe nedrept, ridiculizat sau îngenuncheat – mai precis, identitatea
persoanei este înjosită sau devalorizată” (Hartling & Luchetta, 1999).
“ […] coborîrea forţată a unei persoane sau grup, un proces de subjugare care aduce prejudicii sau îi
deposedează de mîndrie, onoare sau demnitate” (Evelin Lindner, apud Rosenberg, 2003).

Umilirea se diferenţiază clar de alte concepte, considerate de unii autori sinonime


cu umilirea (cum este cazul ruşinii19, emoţie mai atenuată decît umilirea, pe care persoana o
acceptă, comparativ cu umilirea, despre care persoana este convinsă că nu o merită), sau
insuficient izolate datorită interferenţei parţiale şi uneori circumstanţiale (vinovăţia, trauma –
în traumă violenţa este percepută ca accidentală şi neintenţionată) sau erorii “pars pro totum”,
considerarea părţii drept întreg (zeflemisirea se limitează la umilirea prin limbajul verbal);
jena /stinghereala – formă mai uşoară a umilirii, care emerge dintr-un aspect bine delimitat al
propriului comportament, nu se adresează esenţei identităţii persoanei). În fine, umilirea nu
trebuie confundată cu umilinţa, care se manifestă ca un mod de a diminua eul, este o smerenie
voită sau acceptată, realizată individual sau pe cont propriu (în vreme ce umilirea este un act
psihosocial, ea fiind condiţionată de intervenţia unei alte persoane sau grup).

1.5. 2. Forme de umilire

Formele umilirii sunt idestructibil legate de cauzele acesteia. Aceasta ne determină să


o considerăm într-o manieră holistă: ca eveniment extern şi intern, din perspectiva agentului
umilirii şi a ţintei /victimei, ca act real sau imaginar (umilirea exclusiv percepută are aceleaşi
efecte ca şi cea efectivă).
Agenţii umilirii sunt, de cele mai multe ori, societatea, prin cultura şi valorile
promovate, sau individul. În societăţile ierarhice şi totalitare umilirea este instituţionalizată, ea
fiind “predată” şi învăţată pînă la internalizare, cetăţenii ajungînd să-şi accepte poziţia şi
umilirile, pe cînd culturile definite prin demnitate, care respectă drepturile umane, încearcă
educarea pentru autonomie şi respect (deşi acest lucru este mai vizibil în anumite segmente,
cum este sectorul organizaţional, iar altele sunt interesate în menţinerea asimetriei tradiţionale
– organismele guvernamentale şi grupurile elitiste). O societate care respectă drepturile
omului practică umilirea la un nivel extrem de scăzut, dar, pe de altă parte, şi cetăţenii au un
prag de sensibilitate la umilire extrem de scăzut, ei simţindu-se foarte repede umiliţi, pentru că
sunt conştienţţi de valorile drepturilor umane.
Agentul umilirii poate recurge la terorizare, intimidare, rele tratamente sau fizice sau
mintale. Persoana umilită simte umilirea ca rezultat al intenţiei agentului, dar şi ca percepţie
subiectivă. În Inventarul umilirii publicat de Linda Hartling şi Tracy Luchetta (1999) conţine
factorii “umilire” şi “teama de a fi umilit”, iar cei 32 de itemi ai chestionarului au fost
formulaţi ca surse ale umilirii: a fi cicălit, terorizat, dispreţuit, exclus, a se rîde de tine, a fi
“pus la pămînt”, ridiculizat, hărţuit, minimalizat, a face să te simţi jenat, criticat cu cruzime,
19
Vezi mai sus, atît ruşinea, cît şi sentimentul de vinovăţie.

30
tratat ca invizibil, a face să te simţi mic sau insignifiant, interzicerea pe nedrept a accesului la
o anumită activitate /portunitate /serviciu, rostirea numelui sau referirea la numele persoanei
într-o manieră minimalizatoare, sau a fi privit de ceilalţi ca fiind necorespunzător sau
incompetent.
Nerecunoaşterea20 este o cauză serioasă pentru sentimentul de umilire.
William Ian Miller ( 1993) clasifică tipurile de umilire în trei categorii: a) pedeapsa
sau interogarea, b) umilirea din unele practici sexuale şi c) umilirea din cadrul iniţierii,
admiterii în unele grupuri sociale (chiar şi de studenţi, în SUA). Pedeapsa sau interogarea este
o formă de afirmare a puterii relaţionale asupra celuilalt. O formă specială erau pedepsele
publice: stigmatizarea ca semn al infamiei, stîlpul infamiei, publicarea numelui şi faptelor
contravenienţilor). Unele persoane practică voluntar anumite interacţiuni sexuale şi chiar
relaţii interpersonale definite prin sadism şi masochism, desemnat prin BDSM (acronim de la
termenii de Vasalitate, Disciplină, Dominanţă şi Supunere).

1.5.3. Răspunsul la umilire

Reacţiile la umilire pot fi de trei categorii:


- acceptare, depresie, apatie ceea ce nu produce nicio schimbare;
- antagonism, supărare, furie, urmate de schimbarea violentă, dar nu prin abolirea
ierarhiei, ci de cele mai multe ori schimbarea constă în inversarea rolurilor;
- antagonism, supărare, furie urmate de schimbarea nonviolentă pe bază de iertare şi
reconciliere şi prin demontarea ierarhiei spre un sistem bazat pe drepturile umane şi
demnitatea egală a tuturor cetăţenilor (Rosenberg, 2003).
Reacţiile la umilire sunt în mare măsură în funcţie de personalitatea entităţii umilite; Hitler a
ales să restauteze onoarea naţională prin război şi atrocităţi, iar Nelson Mandela, după 28 ani
de detenţie, a avut încă puterea să recurgă la calea pacifistă pentru obţinerea drepturilor
populaţiei.
Umilirea fiind o traumă puternică şi profundă, cel mai adesea conduce la contra-
umilire, urmată de acutizarea conflictului şi adăugarea altor umiliri, părţile antrenîndu-se în
nesfîrşite şi periculoase cicluri ale umilirii şi contra-umilirii.

1.5.4. Gestiunea umilirii

Prevenirea şi tratarea sentimentelor de umilire se poate realiza la nivel macrosocial,


interpersonal şi personal (Hartling, 2005; Shapiro, 2004; Klein, 2004):
- La nivelul macrosocial responsabilitatea tratamentului demn îi revine societăţii, care
trebuie să instituţionalizeze stimulenţi sociali care să solicite oamenilor să se trateze
reciproc în acord cu drepturile umane de bază. Umilirile vor fi reduse la minim dacă
societatea este democratică şi valorizează drepturile omului.
- La nivel interpersonal se recomandă abordarea celuilalt cu o atitudine de respect, mai
degrabă decît a aştepta să-l vi-l cîştige; recunoaştera faptului că diferenţele dintre membrii
grupului (de limbaj, cultură, disciplină, interese, experienţe etc.) pot conduce la un dialg
bogat şi plin de provocări; a reuşi să nu fii de acord, dar fără să devii dezagreabil şi
nerespectuos; întrebîndu-te de ce este greşit să greşeşti; cînd este nevoie, să-ţi ceri scuze;
să ne luăm munca în serios, dar pe noi înşine în glumă (folosirea umorului şi rîsului).
Persoana umilită va ignora umilirea, purtîndu-se cu demnitate, moralitate şi principial.
Neoferind nicio întărire agresorului, îi descurajează continuarea atacurilor; în plus, nu-i va
oferi satsifacţia reuşitei.
- La nivel personal se poate proceda în mai multe moduri:
20
Vezi mai jos.

31
∗ Teoria “psihologiei apreciative” propusă de Donald Klein (2004) se plasează pe
poziţia victimei şi recomandă gestiunea umilirii printr-o atitudine relaxată, prin
care să experimentăm orice situaţie cu o atitudine de “veneraţie şi uimire”. Dacă
nu ne vom lua în serios, nu vom mai suferi de teama de umilire şi nu vom mai fi
vulnerabili la eforturile celorlalţi de a ne ridiculiza sau degrada.
∗ A căuta să ne internalizăm locusul evaluării, ceea ce înseamnă că autocunoaşterea
propriilor calităţi şi respectarea propriilor norme şi criterii de comportament ne vor
proteja de suferinţa devalorizării intenţionate din partea celorlalţi;
∗ Dacă umilirea este puternică, ne putem disocia mintal de situaţie, pentru a ne
proteja de realitatea dureroasă:
∗ La nevel conştient ne putem proteja de umilirea brutală renunţînd la o parte din
controlul comportamentului în favoarea agresorului (de exemplu, “Eu sunt cel care
decide să-i de celuilalt controlul asupra corpului meu”). Paradoxal, aceasta îi
permite victimei să-şi menţină autonomia în faţa unei victimizări forţate.
Umilirea este studiată din perspectiva psihosocială de aproape două decenii. Pînă atunci a
dominat abordarea intrapsihică a personalităţii, sub influenţa lui Freud.

Activitatea independentă nr. 13


A. Relataţi un exemplu de umilire la care aţi fost agentul umilirii. Cum v-aţi şimţit?
B. Relataţi un exemplu de umilire la care aţi fost ţinta umilirii. Cum v-aţi şimţit?
C. Relataţi un exemplu de umilire la care aţi fost martor. Cum v-aţi şimţit?

1.6. Respectul21

1.6.1. Conceptul de respect

Respectul este un sentiment şi o atitudine de preţuire şi recunoaştere a valorii unei persoane.


El este opusul umilirii şi dispreţului. Respectul semnifică luarea în considerare a
sentimentelor, nevoilor, gîndurilor, ideilor, dorinţelor şi preferinţelor cuiva. Înseamnă a le lua
în serios şi a le valoriza, preţui. În fapt, a respecta pe cineva este similar cu a-l preţui pe el şi
gîndurile lui, sentimentele etc., a-l recunoaşte, a-l asculta, a fi cinstit faţă de acesta şi a-i
accepta individualitatea şi idiosincrasiile.
William Ury, autorul unor faimoase cărţi despre negociere, nota următoarele cuvinte
în cartea The Third Side: “Fiinţele umane au nevoi emoţionale – de dragoste şi recunoaştere,
de apartenenţă şi identitate, de scop şi sens al vieţii. Dacă toate acestea ar fi însumate într-un
singur cuvînt, acela ar fi respectul” 22 .
Respectul poate fi arătat prin comportament, dar şi simţit. Putem acţiona în moduri
considerate respectuoase, după cum putem să şi simţim respect pentru o anumită persoană.
Este posibil să existe un dezacord între comportamentul afişat şi sentimentele reale, astfel
încît sentimentul de respect este mai important decît comportamentul lipsit de sentiment. Cînd
există sentimentul de respect, comportamentul decurge de la sine.

1.6.2. Crearea respectului


Respectul se creează în multe feluri:

21
Această secţiune este prezentată după articolele: Farid, Sana. "Respect." Beyond Intractability. Eds. Guy
Burgess and Heidi Burgess. Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: July 2005
<http://www.beyondintractability.org/essay/respect/> şi “Respect”, http://www.eqi.org/index.htm
22
Ury, William, (2000). The Third Side, New York: Penguin

32
1. Tratîndu-l pe celălalt aşa cum ne-ar plăcea nouă să fim trataţi. Aceasta ne trimite la
celebrul îndemn biblic “Fă celorlalţi ceea ce ai vrea să-ţi facă ei ţie”. Respectul se dezvoltă
într-o relaţie pe principiul spiralei: dezvoltarea respectului se alimentează din propriul
proces şi dinamică. Dacă eşti primul care acordă respect, cu timpul respectul se va
dezvolta între toate părţile implicate în conflict.
2. Evitarea insultării oamenilor şi culturii lor. Multe interacţiuni dezastruoase sunt
caracterizate prin atitudini ca aroganţa, dispreţul, teama faţă de diferenţe etc. În acest scop
este bine să găsim oameni care cunosc cultura nefamiliară nouă, pentru a ne oferi indicii
privind modul în care să ne adaptăm cel mai bine la cultura aceea.
3. Comportamentul curtenitor. Să ascultăm ce are de spus celălalt: Să-i tratăm pe oameni cu
fair-play. Toate elementele de bază “pe care le-am învăţat la grădiniţă” ne vor ajuta să
creăm o atmosferă de încredere şi respect.
4. “Separarea oamenilor de problemă” permite tratarea cu respect a partenerului de conflict. A
recunoaşte că problema noastră este chestiunea în discuţie şi nu persoana, ne poate fi de
folos în crearea respectului.
5. Prin efectul de bumerang, în sensul că mai întîi trebuie să-l exteriorizezi, ca apoi să se
întoarcă la tine. Respectul nu poate fi cerut sau forţat, aşa cum uneori se mai înşeală
oamenii.
6. Singurul mod de a învăţa un copil ce este respectul, este de a-i dobîndi respectul prin
satisfacerea nevoilor sale, pe măsură ce acesta creşte, începînd cu nevoile de hrană şi
educaţie, şi terminînd cu cele de libertate, autonomie şi independenţă.
Modalităţi de exprimare şi de dobîndire a respectului:
• Îi validăm (confirmăm, aprobăm) sentimentele.
• Empatizăm cu el.
• Îl întrebăm “Cum te-ai simţi dacă…” înainte de a lua o decizie care îl afectează.
• Facem schimbări şi compromisuri la iniţiativa noastră, pentru a ne adapta la
sentimentele, dorinţele şi nevoile sale.
• Nu îl întrerupem.
• Cerem şi permitem feedback.
• Îi creăm posibilitatea să-şi rezolve propriile probleme fără să-l subestimăm: a) evităm
să-i spunem ce să facă; b) evităm să-i dăm sfaturi nesolicitate, predici şi lecţii.
Pentru ca acest proces să fie eficient, sunt necesare mai multe condiţii, printre care:

▪ Fiecare să fie conştient de propriile sale sentimente, să ştie ce simte.

▪ Să fie capabil să-şi exprime sentimentele.

▪ Să ştie cum să asculte necritic şi nondefensiv.

▪ Să ştie să valideze sentimentele.

▪ Să aibă credinţa că sentimentele sunt valoroase şi contează.

1.6.3. Importanţa respectului

Avantajele de a fi respectat sunt multiple: obţinem cooperarea voluntară din partea celorlalţi,
nevoile ne sunt întîmpinate cu mai puţine resurse şi energie, intrăm în mai puţine conflicte şi
avem o stare psihică de bine.
Respectul este primul pas pozitiv în construirea relaţiilor. Nu trebuie să-ţi placă o
persoană sau să-i înţelegi punctul de vedere ca să-i acorzi respectul. Respectul vine din

33
credinţa că o persoană sau o cultură poate avea convingeri contradictorii cu ale noastre şi noi
să le cinstim totuşi, întrucît respectul primar este un drept funcamental al tuturor fiinţelor
umane. În plus, scopurile noastre sunt mai uşor de atins cînd este prezent respectul.
De exemplu, John Kamm, fondatorul Fundaţiei Dui Hua, a reuşit să convingă guvernul chinez
să elibereze prozonieri politici, acolo unde alţi negociatori eşuaseră. El a constatat că,
abordîndu-i pe chinezi “cu demnitate şi respect, a facilitat răspunsul acestora la solicitările
sale şi a aflat multe informaţii referitoare la statutul şi starea de sănătate a mii de prizonieri
politici”.23

Respectul joacă un rol important în multe feluri:


1. Respectul ne permite dobîndirea încrederii celuilalt.
2. Respectul ne permite să construim şi să reconstruim relaţiile.
3. Oferă o “intrare” în partea celuilalt.
4. Persoanele din comunitate care sunt respectate sunt mai apte să aducă sau să încurajeze
pacea.
5. Acordînd respect poţi sesiza elementul cheie din conflict.
6. Respectul poate duce la o schimbare pozitivă, în timp ce absenţa poate duce la continuarea
distructivităţii.
În absenţa respectului apar dispreţul şi umilirea, cît şi sentimentul de a nu fi auzit şi înţeles.
Absenţa respectului sau perceperea lipsei respectului adesea duce la conflict la nivel
individual, familial sau societal. Întrucît primul pas major în stabilirea de relaţii strînse este
respectul, absenţa respectului sau dispariţia acestuia sunt şi ele factori cheie în ruperea
relaţiilor şi în ocurenţa conflictului. Relaţiile şi contactele care nu sunt construite pe baza
respectului nu sunt întotdeauna de durată sau sustenabile.
Activitatea independentă nr. 14
Luaţi oricare din afirmaţiile referitoare la respect şi comentaţi-o, sau exemplificaţi printr-
un caz concret.

1.6.4. Recunoaşterea

Termenul “recunoaştere” este utilizat în conflict cu semnificaţia de recunoaştere şi empatizare


cu celălalt (Malek and Burgess, 2005). Recunoaşterea este un proces de acceptare a
adversarului ca fiinţă umană, care are situaţia şi grijile sale legitime. Recunoaşterea se referă
la ceea ce dă o persoană, nu la ceea ce primeşte.
Recunoaşterea este prezentă atunci cînd:
▪ Partenerul renunţă la atenţia faţă de sine însuşi, în favoarea atenţiei faţă de celălalt.
▪ Partenerul devine mai deschis, mai receptiv şi mai sensibil.
▪ Partenerul determină şi la celălalt manifestarea sensibilităţii.
Conflictele refractare tind să determine părţile să fie mai absorbite de sine şi să se simtă mai
vulnerabile. În timpul interacţiunii, aceste sentimente se hrănesc reciproc şi creează un cerc
vicios.
În cadrul medierii, recunoaşterea nu poate apărea în absenţa sentimentului de
împuternicire pe care îl au părţile. Acestea trebuie să se simtă libere să ia decizii şi să aleagă
între a-i recunoaşte pe oponenţi sau nu. Dată fiind importanţa împuternicirii, mediatorii le vor
permite părţilor să aleagă cît de mult vor ele să recunoască punctele de vedere ale
oponentului. Uneori recunoaşterea duce la reconcilierea deplină între disputanţi. Pe de altă
parte, părţile ar putea dori să-şi suspende doar temporar propriile interese, nu definitiv.
23
[6] The MacArthur Fellows Program. http://www.macfdn.org/programs/fel/fellows/kamm_john.htm

34
Recunoaşterea politică este recunoaşterea suveranităţii sau legitimităţii ca naţiune-stat
unui anumit conducător sau structuri guvernante.
Aceste două semnificaţii ale cuvîntului “recunoaştere” sunt complet fără legătură între
ele, dar ambele indică o relaţie între părţi, fie ele indivizi, grupuri, sau naţiuni, care este
importantă pentru colaborarea şi /sau negocierea eficientă.
Activitatea independentă nr. 15
Arătaţi prin ce se deosebeşte recunoaşterea de respect.

2. Comportamente în conflict

2.1. Încrederea, neîncrederea şi gestiunea acestora în conflicte

2.1.1. Definirea conceptelor de încredere şi neîncredere

A. Încrederea a fost recunoscută ca un element cheie în rezolvarea cu succes a


conflictelor (alături de negociere şi mediere). Şi nu este de mirare, atîta timp cît încrederea
este asociată cu creşterea cooperării, împărtăşirea informaţiei şi rezolvarea de probleme. Dacă
indivizii sau grupurile au încredere unii în ceilalţi, îşi pot rezolva conflictele cu uşurinţă, în
caz contrar conflictul devine distructiv iar rezolvarea cu atât mai dificilă.
Încrederea este un concept care a fost analizat în mai multe domenii. P. Worchel
(1979) propune ca aceste perspective asupra încrederii să fie clasificate in cel puţin 3
categorii: perspectiva teoreticienilor personalităţii, perspectiva sociologilor şi a economiştilor
şi perspectiva psihologilor sociali, care cercetează încrederea la nivel interpersonal şi de grup.
Din această ultimă perspectivă, acceptăm definiţia dată încrederii de Lewicki,
McAllister, & Bies (1998), ca fiind “credinţa individului în, şi voinţa de a acţiona pe baza
spuselor, acţiunilor şi deciziilor celuilalt”. În această definiţie sunt implicite trei elemente care
contribuie la realizarea nivelului de încredere pe care cineva îl poate avea în altul: înclinaţia
predilectă a individului spre încredere, parametrii situaţionali şi povestea relaţiei lor.

Trăsătura de personalitate numită “încredere”. Unii indivizi cred mai mult decît alţii. Văzută
ca o trăsătură destul de stabilă în timp, încrederea este privită ca o expectanţă generalizată de a
te baza pe ceilalţi. Această expectanţă este în funcţie de măsura în care s-a răspuns pozitiv în
experienţele anterioare de interacţiuni sociale ale persoanei. Ea influenţează percepţiile asupra
caracterului oamenilor în general. Cercetările recente au identificat următoarele caracteristici
ale persoanei încrezătoare, structurate pe ideea că încrederea pe care o avem în celălalt depind
de evaluările pe care le facem cu referire la abilitatea, integritatea şi bunele lui intenţii.
- abilitatea: evaluarea cunoştinţelor, priceperilor sau competenţei. Încrederea implică un
anumit sentiment că celălalt poate confirma aşteptările noastre privind cunoştinţele,
priceperile şi competenţa;
- integritatea: măsura în care persoana în care se investeşte încrederea aderă la
principiile care sunt acceptabile încrezătorului;
- bunele intenţii (bunăvoinţa) este evaluarea pe care o facem că cel în care avem
încredere este preocupat de buna noastră stare suficient cît să ne promoveze interesele,
sau cel puţin să nu le împiedice. Intenţiile şi motivele pe care le percepem la cel în care
avem încredere sunt cele mai importante.
Abilitatea şi integritatea sunt mai importante în la începutul relaţiei, iar bunăvoinţa are nevoie
de mai mult timp pentru a se dezvolta.

35
În cele ce urmează vom avea în vedere două tipuri de relaţii, de bază: relaţiile
profesionale şi relaţiile personale. Primele sunt centrate pe sarcină, atenţia şi activităţile
părţilor fiind în principal orientate spre îndeplinirea obiectivelor exterioare relaţiei lor. Relaţia
personală, însă, are un caracter socio-emoţional şi are ca principal obiectiv relaţia însăşi şi
persoana în cadrul relaţiei.
Au fost identificate două tipuri de încredere: încrederea bazată pe obstacole sau
încrederea bazată pe calcul (ÎBC) şi încrederea bazată pe identificare (ÎBI). Acestea se
deosebesc şi prin ponderea cu care susţin cele două tipuri de relaţii: astfel, dacă încrederea
bazată pe obstacole este esenţială în relaţiile profesionale, încrederea bazată pe identificare
este specifică relaţiilor personale. De asemenea, ele pot constitui, cronologic şi calitativ,
nivelurile unu şi doi în evoluţia unei relaţii personale.
Într-o relaţie încrederea se construieşte pe un continuu de stadii ierarhice şi
secvenţiale.
a) În primele stadii ale unei relaţii, încrederea este la nivelul bazat pe calcul. Cu alte
cuvinte individul calculeauză cu atenţie cum se va comporta celălalt într-o situaţie dată,
pe baza recompenselor sau sancţiunilor pe care i le acordă celuilalt în funcţie de
comprtamentul său. Astfel, răsplata şi pedeapsa formează baza controlului pe care îl
deţine persoana care acordă încrederea, asupra consistenţei comportamentului celulalt.
Aceasta eveluează costurile păstrării relaţiei şi costurile părăsirii relaţiei şi va păstra
relaţia numai dacă continuarea încrederii îi va aduce un beneficiu net. Încrederea bazată
pe calcul este un fenomen impulsionat de factorul cognitiv, bazat pe judecăţile privind
predictibilitatea şi încrederea celui în care se acordă încrederea.
b) Pe măsură ce părţile ajung să se cunoască mai profund prin interacţiuni repetate, ele
devin mai conştiente de valorile şi scopurile comune. Aceasta îi permite încerederrii să
se dezvolte la un nivel mai înalt şi calitativ diferit. Ea funcţionează acum ca încredere
bazată pe identificare. În acest stadiu încrederea a ajuns deja la punctul în care părţile
şi-au internalizat dorinţele şi intenţiile celuilalt. Ele înţeleg atît de bine ceea ce îl
preocupă cu adevărat pe celălalt, încît fiecare poate acţiona ca un agent pentru celălalt.
Încrederea este întărită de o puternică legătură emoţională, bazată pe sentimentul
scopurilor şi valorilor comune. Astfel, spre deosebire de primul nivel, încrederea bazată
pe identificare este puternic susţinută emoţional, bazată pe percepţiile grijii
interpersonale şi a satisfacerii reciproce a nevoilor.

Activitatea independentă nr. 16


Comparaţi importanţa celor două tipuri de încredere (încrederea bazată pe calcul şi
încrederea bazată pe identificare) în relaţiile interpersonale.

B. Neîncrederea. Începem prin a nota că încrederea şi neîncrederea nu sunt doi poli


antagonici, opuşi ai unui continuum, ci concepte separate şi diferite. Astfel, încrederea implică
faptul de a crede în celălalt, o tendinţă de a atribui intenţii bune celuilalt şi dorinţa de a acţiona
în conformitate cu acesta, pe cînd neîncrederea presupune frica de celălalt, tendinţa de a-i
atribui intenţii negative şi dorinţa de a ne proteja de efectele acţiunilor celuilalt.
Neîncrederea este expectaţia că motivele celuilalt, intenţiile şi comportamentele sale
sunt dăunătoare intereselor noastre. Aceasta implică un sentiment de teamă şi anticiparea
disconfortului sau pericolului. În mod firesc, neîncrederea ne impulsionează să ne reducem
vulnerabilitatea, pentru a ne proteja interesele. Ca atare, neîncrederea în ceilalţi ne induce o
orientare competitivă (opusă celei cooperante) care stimulează şi exacerbează conflictul.
Neîncrederea îmbracă aceleaşi două forme ca şi încrederea: neîncrederea calculată şi
neîncrederea-identificare:

36
∗ Neîncrederea calculată /bazată pe obstacole este definitĂ ca aşteptări negative faţă de
comportamentul celuilalt, iar costurile anticipate se presupun sau par să depăşească
beneficiile.
∗ Neîncrederea-identificare este definită ca o expectanţă negativă bazată pe
incompatibilitatea valorilor, scopuri diferite, ataşament emoţional negativ faţă de
celălalt.

2.1.2. Înşelarea încrederii şi recîştigarea încrederii

A. Înşelarea încrederii noastre de către partener. Violările încrederii survin cînd


aşteptările victimei sunt neconfirmate de cel în care a investit încrederea, agresorul. Aceste
violări conduc la scăderea încrederii şi la limitarea cooperării cu agresorul. În organizaţii, se
poate ajunge la efecte negative asupra performanţei în muncă.
Experienţa violării încrederii determină victima să facă: a) o apreciere a situaţiei şi b)
să trăiască o stare emoţională de profundă întristare. Evaluarea cognitivă se referă la transferul
culpabilităţii către agresor şi la evaluarea costurilor legate de violare. Reacţia emoţională este
de aşteptat să fie compusă dintr-un amestec de furie, dezamăgire şi /sau frustrare pentru faptul
de a fi crezut, dar şi la adresa agresorului, pentru că a exploatat acea încredere.
Să vedem cum anume afectează înşelările încrederii relaţia interpersonală.
Uneori o singură înşelare a încrederii poate compromite irevocabil încrederea, dar de
regulă este nevoie de un pattern de violări pentru a ameninţa grav relaţia. Astfel, pentru a
analiza efectul violării asupra relaţiei vom descrie dimensiunile răului (cognitiv şi /sau
emoţional) produs de violarea încrederii. O vom numi gravitatea lezării şi vom observa că, pe
măsură ce aceasta creşte în intensitate, determină răspunsuri mai active şi extreme din partea
persoanei înşelate şi reflectă pagube mai mari la nivelul încrederii interpersonale.
Lezările minore pot conduce la o simplă scădere a nivelului de încredere într-un
context dat. Pe viitor victima va evita tranzacţiile cu agresorul şi va limita sprijinul şi
coperarea. Cînd relaţia nu poate fi încheiată (colegi de serviciu), relaţiile continuă ca o scoică
închisă, cu cooperare de faţadă şi /sau cu tranzacţiile specifice îndeaproape controlate. Aceste
abordări sunt relativ pasive, de tipul “Bine, m-ai dus. Pur şi simplu nu te mai cred de acum
înainte, chiar dacă va trebui să mai avem de-a face.”
Cînd gravitatea lezării creşte, victima are reacţii cognitive şi emoţionale mai
puternice. Lezările grave afectează serios încrederea, adesea pînă la punctul distrugerii totale.
Aceste ofense grave pot stimula dezvoltarea neîncrederii, aici intrînd răzbunarea, escaladarea
conflictului şi /sau încheierea relaţiei.
Gravitatea lezării poate avea nivelurile şi modurile de manifestare următoare:
- extensiunea lezării. Dacă cel de la curăţătoria chimică de rufe îţi pierde o fustă veche pe
care vroiai să o înlocuieşti, vei privi situaţia ca pe o violare banală a încrederii în omul de
la curăţătorie. Altfel stau lucrurile dacă îţi strică un costum nou şi de firmă.
- numărul de violări anterioare - o nouă violare, chiar minoră, poate fi picătura care să
umple paharul;
- dimensiunea specială a încrederii care a fost înşelată. Violările care implică integritatea şi
bunăvoinţa sunt mai grave decît care s-au adresat unei abilităţi.

B. Recîştigarea încrederii. După ce încrederea a fost pierdută, victima are două posibilităţi:
1. să gestioneze stresul produs de violarea încrederii asupra relaţiei
2. să determine dacă vor mai apărea violări ale încrederii în viitor.
Dacă victima crede că agresorul nu va face nimic ca să îndrepte răul şi ca să minimizeze
violările pe viitor, atunci nu are nicio motivaţie ca să încerce reconcilierea şi refacerea
încrederii. Reconcilierea se produce cînd ambele părţi fac eforturi pentru refacerea relaţiei

37
deteriorate şi să rezolve problemele care au dus la ruperea relaţiei. Reconcilierea este o
manifestare a iertării, definită ca decizie deliberată a victimei de a depăşi sentimentele de
resentiment şi a oferi amnistierea agresorului. Totuşi, există posibilitatea iertării cuiva (să-l
eliberezi de respnsabilitatea răului comis), fără a manifesta voinţa de a reconcilia relaţia sau
de a-i mai acorda vreodată încredere. De ex., cînd o femeie bătută il iartă pe agresorul său (ca
mod de coping şi de vindecare psihologică), dar nu permite continuarea relaţiei. Încrederea nu
poate fi recîştigată dacă victima nu doreşte reconcilierea. Pe de altă parte, dacă victima
doreşte reconcilierea, devine posibilă recîştigarea încrederii (dar nu garantată).

Recîştigarea încrederii bazate pe calcul (ÎBC)


- Este esenţial ca agresorul să aibă iniţiativa reconcilierii. Dacă sunt aşteptări necongruente
ale părţilor, ele trebuie clarificate rapid.
- Scuzele constituie o asigurare că lucrurile nu se vor repeta şi că victima poate avea din
nou încredere.
- Actul de restituţie (înapoiere) are şi semnificaţia simbolică că agresorul doreşte
recîştigarea încrederii prin acţiuni concrete. În IBC faptele sunt mai grăitoare decît
vorbele.
Să reţinem că în IBC procesul reparatoiu este esenţialmente un efort material, tranzacţional.
Doar dîndu-i victimei o îmbrăţişare după acest gen de înşelare nu este de natură să ajute, ba
chiar poate înrăutăţi lucrurile. Trebuie să se producă actul repartor tangibil.

Recîştigarea încrederii bazate pe identitate (IBI)


În relaţiile IBI încrederea se bazează pe interesele şi valorile comune şi pe investiţia
emoţională în relaţie. Violarea încrederii poate face victima să creadă că celălalt nu mai este
aşa de apropiat cum părea. Relaţiile IBI se bazează pe resurse intangibile, ca percepţia
atracţiei reciproce, sprijinul şi grija pentru celălalt. Aici violarea încrederii o face pe victimă
să pună sub semnul întrebării intenţia (adică motivele şi dorinţele) comportamentului trădător.
Întrucît violarea IBI ameninţă însăşi baza identificării cu celălalt, reacţia victimei la
violare implică sentimentul că poate ea nu-l mai “cunoaşte” pe agresor deloc. Poate trăi
senitment de abandon, înstrăinare.
Agresorul trebuie să ofere rapid şi voluntar sincere scuze, explicaţii privind detaliile
împrejurărilor şi promisiunea de a colabora în viitor. În continuare, ambele părţi trebuie să-şi
reafirme ataşamantul reciproc şi faţă de ideile şi valorile pe care este construită relaţia.
Agresorul trebuie să-şi exprime clar reataşamantul faţă de relaţie şi să discute strategii pentru
a evita problemele similare pe viitor.
Ca şi în cazul IBC, în procesul de recîştigare a încrederii este nevoie atît de
comunicare, cît şi de acţiune, dar aici se adaugă centrarea pe latura emoţională, relaţională.
Simpla plată a unei compensaţii materiale nu este suficientă pentrua reconfirma valorile
comune şi a reconstrui sentimentul comun al identităţii care a fost temelia încrederii.

2.1.3. Managementul încrederii şi neîncrederii conflicte

• Încrederea între indivizi face rezolvarea conflictului mai uşoarã şi mai eficientã. O
persoanã care are încredere în alta va crede promisiunea celuilalt cã va acţiona în baza
unor intenţii bune şi va cãuta modalitãţi productive de a rezolva un conflict cu acea
persoană. Nivelul încrederii sau neîncrederii are un rol definitoriu pentru dinamica
conflictelor emergente.
• Increderea este de cele mai multe ori prima pierdere într-un conflict. Pe mãsurã ce
conflictul escaladeazã, încrederea scade şi neîncrederea creşte. Cu cât se dezvoltã mai
mult neîncrederea, cu atât partenerii se concentreazã mai mult pe autoapãrare împotriva

38
celuilalt sau pentru a câştiga, ceea ce mai departe foloseşte creşterii neîncrederii şi
scãderii acţiunilor ce ar putea reconstrui încrederea.
• Crearea încrederii într-o relaţie este în primul rând o chestiune de creştere a
încrederii calculate, prin strategiile prezentate mai sus: părţile trebuie sã acţioneze
consecvent şi onest, sã respecte termenele şi angajamentele şi sã facã acest lucru
permanent de-a lungul timpului, sau în diferite arii ale interacţiunii cu celãlalt.
• Încrederea bazată pe identificare consolidează şi mai mult relaţia. Dacă partenerii se
percep ca având ţeluri comune, valori şi identităţi, sunt motivaţi să susţină relaţia şi să
găsească metode concrete de a rezolva conflictul astfel încât să nu deterioreze relaţia.
• Relaţiile caracterizate de neîncredere sunt încărcate de conflicte şi fiecare conflict
alimentează neîncrederea, într-o spirală a neîncrederii şi conflictului. „Mă aştept la ce
este mai rău din partea celuilalt şi comportamentul lui îmi confirmă cele mai rele
aşteptări”, ceea ce deseori duce la o adâncire şi mai mare a conflictului, intensităţii şi
chiar virulenţei.
• Majoritatea relaţiilor conţin elemente de încredere sau neîncredere. Ca şi rezultat,
avem atât sentimente pozitive cât şi sentimente negative pentru celălalt, ceea ce
produce un conflict la nivel intrapsihic, denumit conflict ambivalent. Stadiile
ambivalenţei se caracterizează prin elemente de încredere şi neîncredere faţă de
celălalt; conflictul intern creat de această ambivalenţă foloseşte pentru a submina
aşteptările clare despre comportamentul celuilalt si forţează persoana să evalueze
fiecare acţiune a celuilalt pentru a determina unde ar trebui să fie încadrată: la încredere
sau neîncredere. Ambivalenţa poate determina actorii să aibă dificultăţi în acţiunile
următoare, sau să-şi modifice strategiile de relaţionare cu celălalt. De aceea, conflictul
intern al persoanei între încredere si neîncredere afectează modul în care aceasta
gestionează conflictul cu cealaltă persoană.
• Reclădirea încrederii este deseori un element cheie al rezolvării conflictului. Deşi
recâştigarea încrederii este necesară pentru rezolvarea pe termen lung a conflictului,
abordarea şi gestionarea neîncrederii poate fi cea mai eficientă strategie pentru
stăpânirea pe termen scurt a conflictului.

Activitatea independentă nr. 17


A. Arătaţi cum v-a fost înşelată încrederea într-o experienţă personală. Descrieţi trăirile
dumenavoastră.
B. Arătaţi dacă şi cum anume textul de mai sus vă poate ajuta să vă gestionaţi mai bine
problemele de încredere şi neîncredere.

2.2. Utilizarea puterii pentru evitarea şi rezolvarea conflictului

2.2.1. Conceptul de putere

Noţiunea de putere desemnează de cele mai multe ori capacitatea unui actor (individ
sau grup) dat de a ajunge la rezultatele urmărite şi, în general, de a realiza acţiuni eficiente.
Puterea este definită eterogen ca: abilitatea de a acţiona, de a influenţa un rezultat, de a face
să se întîmple ceva sau a înfrânge o rezistenţă.
Puterea reprezintă capacitatea de a obţine ceea ce-ţi doreşti. Şi întrucît ceea ce îţi
doreşti este deseori restricţionat de ceilalţi oameni, utilizarea puterii poate include
schimbarea cogniţiilor, sentimentelor şi comportamentelor acestora.

Definiţii ale puterii:

39
▪ Max Weber (1971), poate una din cele mai frecvent citate definiţii: „Puterea înseamnă orice şansă
folosită pentru a-ţi impune propria voinţă în cadrul unor relaţii sociale, chiar împotriva unor
rezistenţe şi indiferent de elementele pe care se bazează această şansă”.
▪ M. Crozier şi E. Friedberg (1977): „posibilitatea pentru unii indivizi sau grupuri de a acţiona
asupra altor indivizi sau grupuri”.
▪ Dennis Wrong (1980): „capacitatea de a produce efecte scontate şi prevăzute asupra celuilalt”.

Puterea în conflict este o putere relaţională, nu materială. Acest concept a fost


introdus în 1992 de Francois Chazel, pentru a analiza raporturile de putere dintre indivizi şi
grupuri. Puterea relaţională are anumite caracteristici: este relativă, asimetrică şi manifestă
/latentă.
Relativitatea puterii relaţionale constă în faptul că ea variază în funcţie de trei
dimensiuni: extensiune, câmp şi intensitate.
▪ Extensiunea este variabilă atât în funcţie de actori (sau grupurile de actori), cât şi de timp:
A poate avea putere efectivă asupra lui B şi C, dar nu şi asupra lui D; iar această putere
este susceptibilă, cu timpul, de extindere asupra altor unităţi sociale sau, dimpotrivă, de
restrângere doar la unitatea B.
▪ Câmpul este sfera de activitate a lui B (ţinta) asupra căreia se exercită puterea lui A
(sursa).
▪ Intensitatea semnifică gradul de ascultare pe care A este în măsură să îl obţină de la B.
Asimetria puterii relaţionale: deşi într-un domeniu B se conformează aşteptărilor
implicite sau explicite ale lui A, aceasta nu înseamnă că în alte domenii relaţia nu poate fi
inversată.

Puterea în conflict poate fi înţeleasă numai în context, adică în cadrul unei interacţiuni.
Cu un grup de prieteni eu pot avea o mare influenţă în a decide la care film să mergem sau
unde să ne petrecem sfârşitul de săptămână, dar cu altul (sau cu acelaşi grup dar în alte
împrejurări), pot avea o slabă influenţă.
Un element cheie care ne defineşte puterea este intenţia şi focalizarea noastră. Dacă
acestea sunt de mare intensitate, şi puterea este mare.

Puterea este determinată de:


a) capacitatatea de a face ceva împotriva dorinţei celorlalţi
b) deţinerea a ceva (sau a avea controlul) asupra ceva ce oamenii vor să aibă
c) capacitatea de a schimba credinţele şi comportamentele oamenilor, fie prin logică
raţională, fie prin carismă iraţională)

2.2.2. Utilizarea puterii în conflicte

2.2.2.1. Moduri de utilizare


Cînd oamenii sunt în conflict, intră în joc puterea lor, fie că ei intenţionează acest lucru
sau nu. Pentru ca un conflict să se producă, toţi cei implicaţi trebuie să aibă o anumită putere
(“bază a puterii”), oricît de mică. Conflictul nu poate exista, cel puţin la dimensiunea
comportamentală, dacă o parte domină complet cealaltă parte. Dacă puterile sunt echilibrate
(în realitate sau doar percepute), sunt posibile strategiile alianţei, dar dezechilibrul puterilor
încurajează strategiile de opoziţie, cel mai puternic tinzând să-şi impună poziţia.
Se cunosc trei moduri de bază în care este utilizată puterea (Blaine, 2001).
1. metoda normativă de aplicare a puterii: apelul la valorile şi credinţele oamenilor şi
utilizarea simbolurilor normative.
2. metoda utilitară: apelul la interesele celorlalţi, sau indicarea unor beneficii palpabile pe
care ceilalţi le vor obţine dacă vor da curs dorinţelor tale.
3. metoda coercitivă: forţarea celuilalt pentru a fi de acord cu tine, ameninţîndu-l cu
sancţiuni puternice sau manipularea mediului extern pentru a-i răpi libertatea alegerii.
Aceste metode mai sunt numite persuasiune, recompensă şi pedeapsă, ca în exemplul de
mai jos.

40
Opţiunea în conflict nu este pentru sau împotriva utilizării puterii, ci pentru modul în care să
fie ea utilizată. Or, oamenii sunt gata să înceapă prin distribuirea puterii (competiţie,
confruntare) înainte de a explora suficient de mult posibilitatea unui rezultat integrativ
(cooperant). Provocarea constă în a găsi moduri de redirecţionare a disputanţilor, de la a gîndi
în termeni de putere integrativă. Pentru a descrie această redirecţionare, rezolvitorii de
conflicte folosesc des metafora Aikido, în care luptătorul nu se împotriveşte mişcării
agresorului, ci îi preia energia şi îi schimbă sau întoare orientarea.

Moduri de utilizare a puterii în conflict:


▪ voluntar sau inconştient
▪ colaborativ sau coercitiv
▪ evident sau implicit.

Recomandări de utilizare a puterii:


- subtil (fără ca oamenii să-şi dea seama)
- indirect (prin substitutul puterii), prin ameninţări
- gradual (fără abuzuri), pentru a nu determina la ţintă răspunsul prin reactanţă.

Adeseori însuşi scopul sau unul din scopurile conflictului constă în sporirea puterii.

Opţiunea în conflict nu este pentru sau împotriva utilizării puterii, ci pentru modul în care să
fie ea utilizată. Or, oamenii sunt gata să înceapă prin distribuirea puterii (competiţie,
confruntare) înainte de a explora suficient de mult posibilitatea unui rezultat integrativ
(cooperant). Provocarea constă în a găsi moduri de redirecţionare a disputanţilor, de la a gîndi
în termeni de putere integrativă. Pentru a descrie această redirecţionare, rezolvitorii de
conflicte folosesc des metafora lui Aikido.

Puterea opţiunilor. Relaţia este biunivocă: pe de o parte, puterea oamenilor determină numărul
de opţiuni disponibile, dar şi invers, opţiunile pe care le are definesc puterea individului.
Adesea, cel mai bun mod de a ne consolida puterea este de a dezvolta variante opţionale.
Evoluţia conflictului poate fi influenţată şi aici, prin calea integrativă sau distributivă spre care
mă îndrept pentru dezvoltarea opţiunilor.

2.2.2.2. Mituri ale puterii în conflicte


- Oamenii presupun în mod eronat că nu deţin puterea sau că au o putere inferioară
celorlalţi;
- este greşită credinţa că puterea poate fi echilibrată. În loc să ne gîndim că oamenii au
nevoie de o echivalenţă sau egalitate a puterii, mai degrabă ne-am gîndi că oamenii au
nevoie de o bază adecvată a puterii pentru a intra în conflict cu anumite şanse; reuşita sau
eşecul va depinde, în continuare, de persoană ;
- puterea ca o cantitate fixă într-o relaţie : cu cât celălalt deţine mai multă putere, cu atît
puterea mea se împuţinează; dacă eu nu-mi folosesc puterea în această relaţie, o voi
pierde. De fapt, ambele puteri (a mea şi a adversarului) pot creşte în paralel.

2.2.3. Tipologia bazelor puterii

În cele ce urmează vom menţiona cîteva taxonomii ale bazelor puterii, cu preocuparea de a
menţiona fiecare tip doar într-o singură clasificare, pentru a obţine un gen de Listă de bifare
pentru identificarea bazelor de putere pe care le deţinem.

J. P. French Jr. şi Bertram Raven (1960) identificau cinci tipuri de putere: puterea de
recompensare, de coerciţie, legitimă, de referinţă şi de competenţă. Pentru a le defini, autorii
folosesc simbolurile P = persoană şi O (Others) = o altă persoană, un alt grup sau o parte
dintr-un grup, un rol, o normă. Puterea rezultă nu doar din realitatea obiectivă, ci şi din
percepţia subiectivă a ţintei privind puterea sursei.

41
1. Puterea de recompensare este bazată pe percepţia lui P că O are posibilitatea să-l
recompenseze. Sursa (“Other”) deţine controlul asupra resurselor valorizate.
2. Puterea de coerciţie este bazată pe percepţia lui P că O are posibilitatea de a-i aplica
pedepse.
3. Puterea legitimă îşi are originea în valorile interiorizate de P, valori ce indică faptul că
O are în mod legitim dreptul de a-i prescrie coportamentul influenţa şi că P este obligat să
accepte această influenţă.
- Valorile culturale: vârsta, sexul, inteligenţa, casta şi aspectul fizic.
- Acceptarea structurii sociale. Dacă P acceptă ca justă structura socială a grupului său,
a organizaţiei sau a societăţii sale, în particular structura socială implicând o ierarhie
de autoritate, el va accepta autoritatea legitimă a lui O, care ocupă un post superior în
ierarhie.
- Delegarea autorităţii.
1. Puterea de referinţă constă în dorinţa să se asocieze sau de a menţine relaţia, atît faţă
de un individ, cît şi faţă de un grup. Puterea de referinţă este rezultatul atracţiei.
2. Puterea de competenţă este limitată la structurile cognitive şi la domenii foarte
specifice, iar puterea sa se va limita la aceste domenii, chiar dacă se va produce un efect
de halo.

Bernard Mayer (2000) identifică 13 tipuri specifice de putere din care reţinem doar 9,
celelalte fiind reluări ale clasificării clasice efectuate de French şi Raven.

1. Autoritatea formală este o formă a puterii structurale. Ea este conferită de o instituţie,


un set de legi sau politici, sau de poziţia persoanei într-o structură formală: ex., directorii,
judecătorii, ofiţerii de poliţie, oficialităţile alese prin vot, părinţii şi ofiţerii militari.
2. Asocierea. Legăturile persoanei cu alţi oameni sau organizaţii puternice. Puterea
politică este o variantă interesantă, pentru că persoana se sprijină pe puterea altor oameni,
din acelaşi partid. Părţile neutre au şi ele o putere, care derivă din abilităţile lor de a
menţine legătura cu toate părţile în conflict, făcîndu-se astfel indispensabile fiecăreia.
3. A fi o pacoste este abilitatea de a irita, sîcîi, a se amesteca, sau a face să se simtă jenat.
Uneori i se spune „puterea puricelui asupra câinelui”. Aceasta ar putea fi puterea majoră a
copilului în supermarket, care obţine de la părinte dulciurile pe care le doreşte.
4. Puterea procedurală decurge din abilitatea de a controla sau influenţa un proces de
adoptare a deciziei. Puterea unui judecător într-un proces de crimă sau a unui mediator
este în mare parte procedurală.
5. Puterea obişnuinţei sau a inerţiei. De obicei este mai uşor să laşi lucrurile aşa cum
sunt, decît să le schimbi.
6. Puterea morală poate emana dintr-un apel la valorile, credinţele şi sistemele etice ale
celuilalt sau dintr-un atac la adresa valorilor celor cu care eşti în conflict. De asemenea,
convingerea oamenilor că ei acţionează în acord cu anumite valori importante este o
importantă sursă de putere personală.
7. Caracteristicile personale (numită de alţi autori şi puterea psihologică): inteligenţa,
abilităţile comunicaţionale, aspectul şi forţa fizică, concentrarea, inteligenţa, deschiderea
la experienţe, hotărîrea, empatia şi curajul sunt factori cheie pentru succes. Alt factor este
rezistenţa (cît poate tolera persoana să fie în conflict).
8. Percepţia puterii. Credinţele pe care le au oamenii despre puterea lor şi a altora sunt
adesea tot atît de importante ca şi puterea însăşi. De exemplu, dacă disputanţii sunt
convinşi că instanţa judecătorească le va da cîştig de cauză, ori că ei au resursele de a se
adresa curţii dacă va trebui, credinţa însăşi poate fi o sursă de putere, mai ales dacă ceilalţi
o împărtăşesc. Ca atare, abilitatea oamenilor de a modifica percepţiile pe care le au ceilalţi
despre putere, este ea însăşi o sursă de putere.
9. Puterea definiţională. Abilitatea de a defini problemele şi rezultatele potenţiale într-un
conflict este o sursă crucială de putere. Conturarea, definirea cadrelor conflictului este
adesea cheia rezolvării lui.

Dintr-un inventar mai complet al formelor puterii, disponibil pe Internet, selectăm:

42
1. Proprietatea: Am un scaun? Pot face şi focul cu el. Am bani? Îi cheltuiesc cum vreau.
2. Funcţia:
∗ autoritate formală în persoanele cu funcţie.
∗ Controlul accesului la ceva dorit de ceilalţi, unde tu eşti “portar”: secretara managerului
cenzurează accesul la manger al tuturor solicitanţilor, inclusiv al celor cu funcţii înalte.
3. Cunoaşterea
∗ Cunoaşterea tehnică – puterea experţilor şi a oamenilor de ştiinţă.
∗ Cunoaşterea socială înseamnă să ştii anumite lucruri despre oameni (secrete pentru
şantaj).
4. Abilitatea practică, tehnică sau socială.
5. Obligaţia. Dacă mă simt obligată faţă de tine, tu îmi poţi aminti acest lucru. Obligaţiile
decurg din:
∗ Servicii pe care mi le-ai făcut în trecut şi de care trebuie să mă achit.
∗ Reguli pe care eu trebuie să le urmez, cum ar fi regulile sociale de într-ajutorare a unei
persoane în dificultate.
∗ Responsabilităţi pe care simt că le am, de ex. ca părinte, prieten sau manager.
6. Încrederea. Dacă eu am încredere în tine, tu ai mai multă putere în a-mi cere anumite
lucruri, iar eu nu voi crede că profiţi de mine.
7. Auto-determinarea. Sunt singurul care poate decide ce face şi ce spune.

Helena Cornelius & Shoshana Faire (1989) reţin din literatura disponibilă şase
fundamente ale puterii, dar pentru unele preferă denumiri noi: de exemplu, preţuirea relaţiei,
care constă în acceptarea supunerii la puterea celuilalt pentru a nu pune în pericol relaţia
(observăm similaritatea cu puterea de referinţă); puterea competenţei, a funcţiei (autoritatea
ierarhică), a recompensei, punitivităţii şi persuasiunii.

Activitatea independentă nr. 18


Alegeţi o relaţie cu o persoană din anturajul dumneavoastră, apoi recitiţi bazele /formele
puterii şi enumeraţi toate formele de putere pe care le puteţi utiliza dumenavoastră sau
persoana respectivă, în relaţia respectivă.

2.2.4. Teorii despre putere

Teoria coerciţiei (Marwell şi Schmitt, 1967; McLaughlin, Cody şi Robey, 1980).


Acţiunea prin care se schimbă comportamentul unui persoane chiar atunci când aceasta nu
doreşte să facă acest lucru. Se folosesc ameninţarea sau mita. Ameninţările pot lua de multe
ori forma negativă, cum ar fi înlăturarea beneficiilor sau împiedicarea accesului al resursa
dorită. Atît ameninţarea, cît şi mita, utilizează motivaţia extrinsecă, cu mesajul „fă asta şi vei
obţine asta”.
Se cunosc patru tipuri de apărare împotriva coerciţiei:
• Peretele de stâncă: refuzaţi imediat, spuneţi pur şi simplu nu.
• Separarea identităţii: refuzaţi pe motivul că dv. nu faceţi ceva de acest gen.
• Justificare: prezentaţi cauza şi efectul negativ spunând că nu vă veţi conforma.
• Negociere: faceţi contra-oferte pentru a permite celeilalte persoane să-şi realizeze
scopurile, fără a fi dv. implicat.

Principiul interesului minim. În orice relaţie, persoana care are cel mai mic interes cu
privire la continuarea relaţiei (adică are cea mai bună strategie de detaşare, s-a asigurat că
se poate retrage în orice moment) deţine cea mai mare putere. Nu trebuie să părem disperaţi
să ajungem la o înţelegere ori să menţinem relaţia cu orice preţ, pentru că vom avea numai
de pierdut.

Exemplu: El este foarte interesat să se căsătorească cu ea, pentru că este îndrăgostit, dar ea
nu este prea implicată şi încă nu a încetat cu totul să se gîndească la vechiul pretendent. Iar
el, actualul, ştie acest lucru.

43
Teoria schimbului social (Thibault şi Kelley, 1959; Kelley şi Thibaut, 1978; Homans,
1961; Rusbult, 1983). Toate relaţiile au o parte de luat şi una de dat, cu toate că balanţa
acestui schimb nu este întotdeauna egală. Teoria schimbului social explică ceea ce simt
oamenii într-o relaţie cu o altă persoană, în funcţie de perceperea următoarelor:
• Echilibrul între ceea ce aducem într-o relaţie şi ceea ce obţinem din ea.
• Tipul de relaţie pe care îl merităm.
• Şansele de a avea o relaţie mai bună cu o altă persoană.
Pentru a decide ceea ce este corect, ne creăm un nivel de comparaţie cu care comparăm
proporţia dat /luat. Acest nivel va varia de la o relaţie la alta, cu anumite relaţii din care
obţinem mai mult şi altele în care aducem mai mult. Acestea vor varia de asemenea foarte
mult cu privire la ce este dat şi primit. Astfel, de exemplu, schimburile de acasă pot fi foarte
diferite atât cu privire la balanţă, cât şi la conţinut.
Cu un nivel înalt de comparaţie, am putea crede că lumea este plină de oameni
drăguţi care abia aşteaptă să ne întâlnească. Atunci când nivelul este scăzut, am putea
rămâne într-o relaţie costisitoare deoarece credem că nu am putea găsi pe cineva mai bun.

Teoria contingenţei strategice. Puterea unui angajat din interiorul unei organizaţii
depinde de trei factori:
▪ abilităţile de rezolvare a problemelor: dacă aveţi capacitatea de a rezolva probleme
importante, veţi fi foarte preţuit şi acest lucru vă oferă un avantaj în virtutea principiului
reciprocităţii);
▪ centralismul actorului: căutaţi să lucraţi într-o parte centrală a fluxului activităţilor
organizaţiei: deci ceea ce faceţi este foarte important, dacă partea dvs. din companie are
eşecuri, întreaga activitate se opreşte. Iar aceasta vă va da din nou atenţie şi o putere de
negociere mai mare.
▪ unicitatea abilităţilor – a fi greu de înlocuit. Căutaţi să căpătaţi expertiză unică în
organizaţie, să fiţi singurul cu acea competenţă.

Activitatea independentă nr. 19


Ilustraţi una din cele patru teorii ale puterii prezentate mai sus.

2.2.5. Potenţarea puterii

5.1. Potenţarea puterii prin limbajul verbal


Există un limbaj prin care oamenii îşi diminuează puterea. Vorbitorii cu un statut slab al
puterii (în special puterea personală /psihologică) au un stil al vorbirii care-i singularizează
(Duck, 1998):
- multe adjective şi adverbe fără conţinut (minunat, incredibil, uimitor)
- forme optative (Aş putea? Vreţi să?)
- întrebări care solicită acordul (Nu-i aşa? )
- cuvinte care trădează lipsa implicării (presupun, poate, se părea că…)
- folosirea de mulţi intensificatori (foarte, extrem de, absolut, total, real);
- gramatică hipercorectă
- utilizarea în exces a gesticii, ceea ce sugerează lipsa expresivităţii vorbirii
- patternuri de intonaţie care sugerează scîncetul, tânguirea
- neperseverarea în cazul în care sunt întrerupte
- acceptarea vorbirii simultane.

Helena Cornelius şi Shoshana Faire (1989) utilizează modelul stărilor eului din
analiza tranzacţională pentru a propune strategii de ridicare a statutului de putere. După cum
se ştie, Eric Berne a identificat trei stări ale eului: Copil, Adult şi Părinte, fiecare cu două sau
mai multe subdiviziuni. În relaţia de putere, însă, cele două autoare consideră că funcţionează
un “triunghi al jocului puterii” configurat de cele trei substări exagerate:
- Persecutorul /Agresorul /Călăul, formă exagerată a Părintelui Normativ în funcţia sa
critică sau devalorizantă

44
- Victima /Persecutatul, formă exagerată a Copilului Adaptat
- Salvatorul – formă exagerată a Părintelui Grijuliu /Binevoitor, hiperprotectiv.
Individul care se plasează pe o poziţie inferioară de putere este Victima. Postura de victimă îl
privează de individ responsabilitate, autonomie şi control al propriei evoluţii, în schimb
exercită asupra lui şi tentaţia unor avantaje, reprezentate de dobândirea capitalului de simpatie
din partea martorilor şi confortul obţinut prin eliberarea de povara rezolvării propriilor
probleme. Mai mult încă, în relaţia cu un persecutor acesta din urmă nu renunţă la plăcerea de
a-şi exercita controlul, iar dacă este nevoit să o facă deschide un conflict nou. Prin urmare,
preocuparea cea mai indicată pentru schimbarea statutului de putere trebuie să fie orientată
spre abordarea opresorilor, oameni puternici. Autoarele propun mai multe strategii, dintre care
menţionăm:
 reorientarea evoluţiei lucrurilor spre abordarea victorie-victorie;
 coalizarea, alierea cu suporteri;
 evitarea atacurilor verbale la adresa omului care abuzează de putere;
 evaluarea mizei, pentru a decide dacă problema sau care punct al problemei merită
angajarea în conflict cu individul puternic;
 în fine, reorientarea energiei îndreptată de opresor asupra victimei, strategie
realizabilă prin mai multe tehnici:
▪ transformarea atacului la persoană în atac asupra problemei (La atacul “Eşti un leneş!”
se poate răspunde: “Ce temă nu mi-am făcut la timp?”)
▪ evitarea opoziţiei făţişe /reproşului explicit la adresa lui B. (În loc de “N-ai procedat
bine aici, iată ce rezultat aiurea ai obţinut!”, se poate spune: “Rezultatul la problema
asta se cere recalculat!”)
▪ prezentarea soluţiei dată de celălalt ca pe una din multiplele soluţii posibile (La
aserţiunea lui: “Să mai adăugăm coloranţi!” se poate răspunde:” Da, aceasta este o
alternativă, mai există şi altele care ţi-ar conveni?”)
▪ identificarea motivului real din spatele afirmaţiei opresorului, prin întrebarea “de ce?”
(“Ai spus că vrei să aplici planul B. Spune-mi şi mie de ce optezi pentru el?”)
▪ aducerea în atenţie şi a nevoilor altora (“Cred că trebuie să ne gândim şi la nevoia
Lidiei de avea program redus, pentru îngrijirea mamei bolnave”).

Pornind de la sugestiile date de Cornelius & Faire, se pot formula următoarele tehnici
de ridicare a asertivităţii:
▪ afirmarea de sine, cu interesele, nevoile, realizările personable, în locul sentimentului
de jenă, umilinţă şi stimei de sine coborâte. În loc de “”sunt doar o studentă, nu pot
avea eu idei originale la această materie”, se va spune “Sunt studentă,….”, în loc de
“Am vrut doar să întreb…” se va spune “Am vrut să întreb…”.
▪ Restructurarea laturilor negative în direcţia pozitivării lor; formularea propoziţiilor la
modul constructiv, optimist, decizional, nu la modul tânguitor, resemnat, de modestie
excesivă. “ Nu prea mă pricep la…” devine “Trebuie să mai învăţ despre…” , “Nu
vreau să-ţi răpesc timpul” devine “Ai puţin timp pentru mine?”
▪ Personalizarea afirmaţiilor: în loc de judecata generală şi impersonală “Este greu să
faci naveta”, se va spune “Îmi este greu să fac naveta şi să mă ocup de gospodărie.”
▪ Transformarea unor imperative externe în opţiuni personale. Motivaţia extrinsecă
devine astfel motivaţie intrinsecă, constrângerea externă devine autonomie, liberă
decizie “Trebuie să mă duc la şedinţă, dar au aş vrea să mă plimb” poate deveni
“Prefer /vreau să mă duc la şedinţă, mă pot plimba altădată”.
▪ Reorientarea spre problemă a energiei atacului primit, ca în metoda japoneză Aiki,
care se armonizează la energia universală: în loc de respingerea ideii celuilalt, o vom
admite ca fiind o variantă posibilă; îi vom arăta că suntem de aceeaşi parte a baricadei
(aportul lui împreună cu al nostru va fi văzut ca o rezolvare a problemei).
▪ Folosirea efectului Pygmalion: totul şi oricine va sfârşi prin a fi de partea noastră dacă
îi vom considera astfel.
Comportamentul nostru se desfăşoară după traseele stabilite de limbaj. Putem să ne
exersăm în folosirea unui limbaj care să ne confere încredere în sine, optimism, atitudine
constructivă, combativă în faţa problemelor şi independenţă şi totodată să descurajeze
tendinţele de dominare ale partenerilor noştri.

45
Cercetătorii de la Universitatea Lista Yale, Duke or California Universitie au alcătuit
în 1963 o listă de cuvinte care potenţează puterea: uşor, rezultate, salvez, descopăr, garantat,
în siguranţă, sănătos, iubire, bani, nevoie, probat (demonstrat), tu.

5.2. Potenţarea puterii prin limbajul nonverbal

• Preluarea iniţiativei: saluţi primul, vorbeşti primul, conduci discuţia prin întrebări şi
intervenţii.
• Strîngerea mîinii (strîngerea regală, cu mîna întinsă, pentru a-l ţine şa distanţă pe
interlocutor; palma în jos, pentru a-i întoarce palma în sus, ceea ce face ca el să primească
de la creier un mesaj de submisivitate).
• Atingerea: îl prindem de cot, îl batem uşor şi protector în mijlocul spatelui, îi înconjurăm
protector umerii cu braţul, îl ghidăm de la spate, prin împingerea uşoară.
• Poziţia staturală: stăm drept, cu umerii traşi spre spate, capul semeţ, afişăm siguranţă.
• Privirea în ochi, zîmbind.
• Limbajul paraverbal:
o Însoţim vorbirea de mişcări sacadate ale corpului, degetului, palmei
o Ne oprim arbitrar, plin de siguranţă şi îl privim în ochi; dacă este un grup, ne
mutăm privirea de la unul la celălalt.
• Emoţiile: demonstrăm self-controlul prin muşcatrea uşoară a buzei inferioare (Bill Clinton
a făcut acest gest de 15 ori în 2 minute în timpul “mărturisirii” despre relaţia cu Monica
Lewinsky).
• Mersul:
o braţele în mişcare; coatele în exterior
o intrarea în sală, în grup – suntem primul; la ieşirea în grup din sală, să fim ultimul,
împingîndu-l uşor uşurel pe cel din faţa noastră cu mîna pe spate.
• Poziţia: să fim pe ceva mai înalt (scaun, postament, maşină mai mare, birou mai înalt).

Activitatea independentă nr. 20


Recitiţi potenţarea puterii şi notaţi formele limbajului verbal, paraverbal şi nonverbal pe care
le folosiţi dumenavoastră în mod natural.

2.3. Comportamentul agresiv

2.3.1. Definiri conceptuale

Agresiunea24. Agresiunea este comportamentul realizat cu intenţia de a-l răni pe


celălalt. R. A. Baron a definit agresiunea ca fiind “orice formă a comportamentului,
direcţionat spre a face rău ori a răni o altă fiinţă umană, care este motivată să evite un astfel de
tratament” (1977, p. 7, apud Opotow, p.404). Agresiunea este componenta concret-acţională
a agresivităţii – act, conduită, comportament agresiv. În sens restrâns, agresiunea este atacul
brutal, brusc, neprevăzut (nepremeditat) asupra unei persoane. Agresorul este subiectul care
desfăşoară această conduită, cu intenţia nocivă implicită. În limbaj curent, denumim “victimă”
persoana care suferă de pe urma unei agresiuni directe. Ultimele două noţiuni au conotaţii şi
corespondenţe juridice. Delincvenţa presupune caracterul ilicit, cel de vinovăţie şi
incriminarea (inclusiv sancţionarea) faptei antisociale (deviante).
24
Pentru colaborarea la redactarea unor secvenţe din definirea agresivităţii îi aduc mulţumiri dlui Daniel-Dumitru
Dănilă, medic, absolvent al studiilor masterale de Psihoterapie şi intervenţie socială, 1999-2001.

46
Agresiunea nu se bucură de o accepţiune comună. Cel puţin trei teorii se menţin cu fermitate
pe propriile poziţii:
a) behaviorismul consideră ca agresiune orice comportament care răneşte sau aduce
un prejudiciu altuia, de ordin fizic, moral sau material;
b) neobehaviorismul vede agresiunea doar în intenţia de a răni;
c) iar cognitivismul reuneşte intenţia cu violarea normei care guvernează situaţia.
În fine, dreptul abordează agresivitatea de pe poziţii pragmatice, pedepsind în egală măsură
actul voluntar şi intenţia, dar acordând circumstanţe atenuante prejudicierii involuntare
datorate neglijenţei sau imprudenţei.
În limba română termenii de agresiune şi agresivitate sunt interşanjabili, dar în limba
engleză se preferă cel de agresiune.

Comportamentul agresiv desemnează toate actele de ameninţare şi atac care survin


în situaţiile de rivalitate. Sintagmă aplicată îndeosbi la animale, comportamentul agresiv îşi
găseşte echivalenţe în sfera umană: teritorialitatea se pare că este prezentă şi la om, creşterea
excesivă a densităţii populaţiei este sursă de agresivitate (Hall pledează în acest sens
printeoria zonelor de distanţă), nivelul superior al agresivităţii masculine datorită hormonilor
sexuali25. O diferenţă defavorabilă omului constă în continuarea agresiunii chiar şi după ce
adversarul a capitulat, uneori ura şi agresiunea (sentimentele şi comportamentele)
transmiţîndu-se generaţiilor ulterioare ca vendete de familie. Animalul se linişteşte
instantaneu la semnele de capitulare, supunere în faţa adversarului (prezentarea gîtului sau
abdomenului ca zonă vulnerabilă vitală) sau la “prezentarea genitală”, ori părăsirea locului;
memoria afectivă îl impiedică însă pe om să se elibereze de agresivitate aşa de uşor26. În fine,
violenţa ostilă este prezentă numai la om.

Agresivitatea este dispoziţia permanentă de a se angaja în acte de agresiune. Ea poate


fi de două tipuri: malignă sau distructivă şi benignă, sau constructivă, caz în care ea se
manifestă prin implicarea în competiţii şi prin creativitate. Ideea răului înnăscut al naturii
umane, care a dus pe plan pedagogic la direcţia autoritaristă în educaţie, străbate veacurile.
Preluînd dictonul lui Plaut, Homo homini lupus, Thomas Hobbes (sec. XVII) considera că
“starea de la natură” a oamenilor” este “războiul tuturor împotriva tuturor” (Bellum omnium
contra omnes). Pentru Hobbes, oamenii au o “dorinţă perpetuă şi febrilă de putere, … care nu
se sfîrşeşte decît o dată cu moartea”.
Sub aspectul modalităţilor acţionale, delimitarea este din nou foarte largă. Unii
sociologi (Chelcea, 1998) identifică doar comportamentele ofensive drept agresive, în timp ce
alţi autori (N. Barker, K. Lewin, L. Berkowitz) consideră că şi conduitele regresive sunt tot
manifestări ale agresivităţii (la copil: scăderea randamentului, scăderea apetitului alimentar,
morocănoşenia, bosumflarea). Pentru C. Păunescu (1994) registrul se întinde de la pasivitate
şi indiferenţă, refuzul ajutorului, ironie, tachinare până la ameninţare şi violenţa propriu-zisă.
Intenţia nocivă vizează negarea, umilirea, degradarea, constrângerea sau distrugerea
(Păunescu, 1994), paguba, jignirea sau durerea (Jenö, 1979), minimalizarea, suprimarea fizică
a persoanei (Chelcea, 2006), evitarea sau violarea normei sociale. Ţinta intenţiei nocive este o
persoană sau un obiect investite cu semnificaţie.
25
Eleanor Maccoby şi Carol Jacklin analizează (în 1974) cca 1.400 studii şi concluzionează, printre altele, că
bărbaţii sunt mai agresivi decît femeile.
26
K. Lorenz (1966) găseşte şi o altă explicaţie: oamenii şi şobolanii ca făcînd excepţie faţă de restul regnului
animal, neavînd la dispoziţie un armament natural, dinţi sau coarne de exemplu. Ca urmare, aceste specii nu şi-au
format gesturile rituale de luptă, agresive şi nici gesturile de supunere, ceea ce presupune lupta pînă la moarte.
Alţi cercetători au observat însă şi excepţii: un grup de cimpanzei a atacat alt grup şi a omorît membri ai acestuia
din urmă; la pescăruşi agresivitatea nu dispare chiar după manifestarea gesturilor de supunere.

47
Agresivitatea este deci un mod de a fi în situaţii de viaţă foarte diferite, un mod de a
acţiona-reacţiona, de exprimare a opiniilor, de relaţionare. Ea nu poate fi desprinsă de datul
temperamental, de afectivitate, inteligenţă, experienţă personală. Nu i se pot contesta
contaminările socio-culturale şi implicaţiile morale. Descrisă ca o tendinţă, agresivitatea
reprezintă o implicaţie temporală a personalităţii, o atitudine.
În accepţiunea noastră, agresivitatea este o tendinţă atitudinală dominantă sau
temporară, intermitentă. Bazată pe o stare particulară a sistemului psiho-fiziologic, ea
vehiculează şi transpune în fapt o intenţie nocivă, orientată asupra unei persoane sau obiect
concret /simbolic, investite cu semnificaţie (obstacol, substitut al obstacolului, ţintă).
Manifestată în general pe plan acţional-concret prin acte, conduite sau comportamente
agresive (agresiuni), dar şi în plan fantasmatic, finalitatea ei constă în reducerea tensiunii
psihice.
Violenţa este manifestarea comportamentală extremă a agresivităţii, în care forţa
brutală este instrumentul prin care se produce constrângere şi teroare, în scopul impunerii
voinţei agresorului.
Cruzimea presupune capacitatea de rezonanţă a agresorului; prin suferinţa produsă
victimei el îşi procură satisfacţia, plăcerea.

Activitatea independentă nr. 21


1. Definiţi conceptele de agresivitate, comportament agresiv, agresiune, violenţă şi cruzime.

2.3.2. Forme de agresivitate

R. Jenö distinge între agresivitatea deschisă şi cea simbolică (1979). Agresivitatea


deschisă se manifestă într-un cadru permisiv, în care subiectul nu se teme că va fi sancţionat.
Acţiunea sa este direcţionată împotriva obstacolului. Când, însă, există această teamă,
agresivitatea este redirecţionată, printr-un mecanism de transfer, asupra unui alt obiect
(substitut). Vorbim de agresivitate simbolică atunci când copilul îşi bate păpuşa. Exemplul
clasic este cel în care soţul, supărat pe şef, îşi admonestează soţia, aceasta ceartă copilul, care
bate câinele; în final, câinele muşcă factorul poştal.
O clasificare asemănătoare face diferenţa dintre formele directe şi cele indirecte. În
agresivitatea directă acţiunea este nemediată şi presupune un contact neechivoc. În forma
indirectă intenţia este neechivocă, dar contactul este mediat de un alt obiect (substitut).
Acţiunea asupra acestuia din urmă implică prejudicierea persoanei sau obiectului identificat
drept ţintă. De exemplu, copilul, supărat pe mama sa, sparge vaza de porţelan preferată a
acesteia, ştiind că acest lucru o va face să sufere. Subalternul supărat pe şef încalcă una din
normele instituţiei, conştient că acţiunea sa va avea consecinţe negative asupra şefului. În
formele indirecte acţiunea este mai elaborată, este întârziată şi implică fie teama de pedeapsă
(iniţial), fie un anumit grad de perversiune.
Agresivitatea se poate manifesta nu numai printr-o acţiune, ci şi prin lipsa ei. Jignirea,
umilirea, producerea durerii, a unei pagube, distrugerea, suprimarea fizică, violarea normei
etc. sunt exemple de agresivitate activă. Indiferenţa, refuzul de ajutor sunt forme de
agresivitate pasivă. Conduitele regresive ale copilului (bosumflarea, inapetenţa, scăderea
randamentului şcolar) se apropie mai mult de aceste forme pasive, decât de cele active.
K. Lorenz (1983) distinge agresivitatea ofensivă de cea defensivă. Criteriul este
scopul acţiunii agresive. Obţinerea hranei, cucerirea de teritorii, impunerea supremaţiei în
grup se traduc în acţiunile ofensive. Apărarea teritoriului, a puilor, a poziţiei în grup
caracterizează agresivitatea defensivă. Prin extindere, distincţia se aplică, cu anumite
particularităţi, şi omului.

48
K. Lorenz mai face o diferenţiere, aplicabilă aici, între agresivitatea intraspecifică
(între indivizii din acceaşi specie) şi interspecifică (indivizi din alte specii).
E. Fromm diferenţiază formele de agresivitate în funcţie de finalitatea adaptativă. El
distinge o agresivitate reactivă – biologic adaptativă, cauzată de acţiunea nocivă a altei
persoane – şi o agresivitate proactivă – spontană, biologic neadaptativă, neprovocată.
Criteriul intenţional: agresivitate instrumentală şi agresivitate ostilă /emoţională.
Când agresivitatea are drept scop obţinerea de beneficii, avantaje anticipate, o numim
instrumentală. Când scopul nu este obţinerea de beneficii, ci doar producerea unui “rău” altei
persoane, vorbim de agresivitate ostilă /emoţională.
În funcţie de conţinutul moral al conduitei agresive, deosebim agresivitatea
antisocială, în care se încalcă norma instituită de grup sau societate, de agresivitatea
prosocială, în care se impune norma recunoscută sau se ameliorează creativ o normă
acceptată.
Diferenţierea agresivităţii în fizică (motorie) şi verbală nu necesită explicaţii.
Am lăsat la sfârşit o clasificare deseori trecută cu vederea. În general, când vorbim de
agresivitate ne referim la un act prin care cineva lezează într-un fel sau altul pe altcineva. Este
heteroagresivitatea. Uneori, însă, subiectul şi obiectul acţiunii agresive se suprapun, iar
acţiunea este autodistructivă. Este vorba de autoagresivitate, considerată a fi consecinţa unui
conflict interior, intrapsihic. Autoagresivitatea intră în sfera psihopatologiei. Forma sa
maximală, ultimă, suicidul, este considerată în termenii seci ai ştiinţelor juridice, o formă de
violenţă privată, non-criminală.
Forme specifice ale agresivităţii
• În relaţiile interpersonale – pâra. La mulţi copii de vârstele preşcolară şi şcolară
agresivitatea îmbracă o formă deseori acceptată social şi uneori chiar încurajată, pîra.
Elevul care pîrăşte se crede un justiţiar, crede că îşi pune într-o lumină favorabilă propria
persoană şi că poate face din auditoriu /autoritate un instrument punitiv. Speranţa lui este
ca acest instrument să acţioneze asupra ,,pârâtului”, care face obiectul agresivităţii sale.
• La adult echivalentul pârei este bârfa, lansarea şi vehicularea unor informaţii privind
fapte care de obicei sunt sancţionate negativ de către societate şi care sunt puse pe seama
celor ce fac obiectul agresivităţii.
• În relaţiile intragrupale agresivitatea îmbracă forma uzurpării poziţiei liderului prin
diverse intrigi ce urmăresc manipularea opiniei celorlalţi membri ai grupului. Deseori cei
ce iniţiază astfel de acţiuni pot fi suspectaţi şi de laşitate, fiindcă în interacţiunea cu
obiectul agresivităţii lor ei se pun pe un plan secundar, lăsând pe alţii în avangardă.
• În relaţiile intergrupale agresivitatea îmbracă uneori forme violente de răfuială
intergrupală; este cazul violenţei fizice în grupurile informale din mediile rău famate (de
ex. aşa numitele “găşti de cartier”).

Într-un curs online de Rezolvarea conflictelor, formele agresiunii sunt rezumate şi


sistematizate după cum urmează (Dugan, 2004):
• Fizică, prin atac sau abuz sexual, sau simbolică, prin abuz verbal, psihologic sau
emoţional
• Atac viguros sau renunţare pasivă, sau distrugerea resurselor necesare
• Instrumentală, ca mijloc de obţinere a bunurilor sau atingere a scopurilor dorite, sau
emoţională, ca scop în sine în comportamentul sadic sau dominator
• Sancţionată sau nesancţionată de cei care deţin puterea
• Cu intenţia de a a meneţine statu quo, ca în cazul poliţiei guvernamentale sau cu
intenţia de a schimba statu quo, ca în cazul revoluţionarilor
• Cu obiective prosociale sau antisociale.

49
2.3.3. Teorii explicative pentru agresivitate

Ne vom referi mai jos la explicaţiile agresivităţii individului normal. Agresivitatea


patologică sau malignă depăşeşte cadrul preocupărilor noastre (vezi, de ex., cazul texanului cu
tumoră pe creier, care a ucis cîteva zeci de oameni; agresivitatea în unele boli mintale,
îndeosebi în turbare; sau ipoteza că un cromozom y în plus ar favoriza agresivitatea – cei
condamnaţi pentru violenţe îl deţin în proproţie de 2,9%, comparativ cu doar 0,2 la populaţia
normală).
Teoriile agresivităţii pot fi grupate în trei şcoli: cele care consideră agresivitatea ca pe
un instinct, cele care o văd ca pe un răspuns predictibil la anumiţi stimuli şi cele care o
consideră un comportament învăţat. Mare parte din dezbaterile asupra agresiunii se poartă pe
tema "ereditate versus mediu".

2.3.3.1. Agresivitatea ca instinct

Teoria psihanalitică. Sigmund Freud considera agresivitatea ca fiind o consecinţă a


instinctului primar numit Thanatos. Acest impuls înnăscut, orientat spre dezintegrare, este
direcţionat spre sine, considera Freud. Dacă pînă în acest punct are dreptate, probabil ar trebui
să ne sinucidem cu toţii. Dar acest lucru nu se întîmplă din două motive: în parte, datorită lui
Eros (impulsul înnăscut spre viaţă), care de obicei învinge, dar şi datorită orientării spre
exterior a energiilor auto-distructive, care ne determină să-i agresăm pe ceilalţi, pentru a evita
să ne agresăm pe noi înşine.
Cum, atunci, evită oamenii violenţa teribilă asupra celorlalţi? Răspunsul, după Freud,
este catharzis-ul. Urmărirea evenimentelor violente sau angajarea în manifestări slabe de
mînie diminuează impulsul agresiv şi ne purifică emoţional, ne calmează.

Obiecţii la teoria psihanalitică a agresivităţii. Deşi această teorie recunoaşte rolul


cogniţiei (în special sub forma transformărilor defensive ale impulsului agresiv), dovezile
ştiinţifice care să ateste procesele defensive şi subconştiente sunt neîndestulătoare. De
asemenea, ca şi teoria etologică (vezi mai jos), teoria psihanalitică a fost criticată pentru
proprietăţile sale “hidraulice”, în special pentru ideea că agresivitatea izvorăşte dintr-un
rezervor intern de energie care se măreşte dacă energia nu este exprimată şi se micşorează
prin acte de agresivitate directă sau indirectă (catharzis).

Teoria etologiei umane. Etologii (exponentul cel mai vizibil fiind Karl Lorenz), văd
agresivitatea ca pe un comportament instinctiv. La animale, ca şi la oameni, energia agresivă
s-ar dezvolta în organism independent de stimulii externi şi s-ar descărca periodic datorită
unor stimulti externi adecvaţi, în special prin frustrări (blocaje ale scopurilor) şi ameninţări
(de ex. invadarea teritoriului). Teoria subliniază importanţa patternurilor comportamentale cu
valoare adaptativă (de supravieţuire) pentru specie. Astfel, este subliniată agresivitatea
intraspecifică, selectarea resurselor şi apărarea. Mai mult încă, în interiorul unei specii adesea
unele grupe formează ierarhii de dominare, permiţînd membrilor grupului să lichideze
conflictele prin semnale de dominare şi supunere, în loc de agresiunea deschisă. Astfel,
ierarhiile de dominare descurajează agresivitatea intragrup.
Se consideră, apoi, că agresivitatea externă este o caracteristică a regnului animal. De
aceea etologii27 şi socio-biologii au făcut cercetări în aces sens. Konrad Lorenz, în cartea On

27
Etologia este ştiinţa care studiază elementul înnăscut din comportamentul uman şi animal. Este o disciplină de
interferenţă între etică şi biologie. Ea susţine că multe din comportamentele morale transindividuale sunt
programate, înnăscute, nu dobîndite, învăţate.

50
Aggression, 1966 (tradusă şi în limba română în 1995), defineşte agresiunea ca fiind
“instinctul de luptă la animale şi om care este orientat împotriva membrilor aceleiaşi specii”
[Lorenz, 1995, p. IX]. El o raportează la noţiunea lui Darwin de “luptă pentru existenţă”:
“Lupta pe care o avea în vedere Darwin şi care impulsionează evoluţia este competiţia dintre
rudele apropiate”. Lorenz a studiat peşti, păsări şi mamifere nonprimate, contribuind
semnificativ la înţelegerea agresivităţii:
▪ El a identificat trei forme ale agresivităţii, care contribuie însă la conservarea speciei şi la
permanenta îmbunătăţire a adaptării ei la mediu: 1. teritorialitatea – apărarea teritoriului de
alt animal din aceeaşi specie; 2. înlăturarea rivalilor sexuali şi 3. protejarea puilor. Acestea
asigură: un echilibru al numărului animalelor de aceeaşi specie pe un spaţiu disponibil,
transmiterea genelor celor mai puternice şi crearea şanselor ca puii speciei să ajungă
adulţi.
▪ Lorenz atribuie agesivităţii un rol în dezvoltarea unei structuri sociale, datorită ierarhiei
printre membrii unui grup.
▪ Impulul agresiv mai are şi alte funcţii, reunite sub genericul de “motivaţie”.

Agresivitatea a apărut în epoca preculturală, problema este că progresele culturale şi


tehnologice au devansat capacităţile inhibitorii ale instinctului agresiv uman.

Obiecţii. Deşi perspectiva etologică a pus în lumină stimulii de mediu care corelează cu
agresiunea, teoria este criticată pentru că:
• priveşte agresiunea ca pe un produs al legăturilor stimul-răspuns programate biologic
şi infim influenţate de învăţare;
• lipsa dovezilor în sprijinul ideii de rezervor de acumulare a energiei agresive;
• eşecul recunoaşterii rolului cunoaşterii superioare (de ex. a valorilor) în reglarea
agresivităţii;
• absenţa datelor care să sprijine “ipoteza catharzisului”, sau a ideii că observarea sau
efectuarea agresiunii îi consumă persoanei energia agresivă şi-i reduce înclinarea spre
agresivitatea ulterioară;
• la animale este posibil să existe patternuri înnăscute pentru violenţă, dar la oameni nu
există dovezi foarte evidente în sensul existenţei unei agresiuni specifice speciei.

Teoreticienii agresivităţii ca instinct tind să asocieze exprimării agresivităţii un efect


catharctic, dar rezultatele cercetărilor experimentale nu susţin această idee. Observaţiile
curente contrazic şi ele această idee: în cuplurile care se ceartă cel mai mult este mai de
aşteptat să apară violenţa; cel mai bun predictor al probabilităţii unui individ de a manifesta
violenţă criminală anul acesta, este violenţa sa criminală de anul trecut; violenţa pare a hrăni
violenţa, în loc să o reducă.

2.3.3.2. Agresivitatea stimulată din exterior

Supoziţia centrală este aceea că agresivitatea este o reacţie predictibilă la stimuli definiţi,
aceştia însemnînd frustrare. Cele mai cunoscute teorii sunt teoria frustrare agresivitate, legată
de numele lui Dollard, şi teoria violenţei politice colective, a lui Gurr.

Teoria frustrare-agresivitate. În lucrarea lor clasică, Dollard şi colab. arată că: “apariţia
comportamentului agresiv presupune întotdeauna existenţa unei frustrări” şi că “existenţa
frustrării conduce întotdeauna la o anumită formă de agresiune” (Dollard ş.a., 1939, p.8).
Autorii înşişi au mai atenuat din fermitatea lui “întotdeauna”, în scrierile următoare. Totuşi,
cartea a avut un impact puternic în cercurile ştiinţifice.

51
Teoria utilizează patru concepte fundamentale: frustrare, agresiune, inhibiţie,
deplasare a agresiunii spre alte ţinte decît asupra sursei sau agentului frustrant.
Teoria a elaborat cîteva teze fundamentale:
1. Gradul de frustrare este în funcţie de: forţa răspunsului spre răspunsul frustrat, gradul
interferenţei cu răspunsul frustrat, numărul tentativelor de răspunsuri eşuate.
2. Forţa de instigare la agresiune este în funcţie directă de gradul de frustrare.
3. Instigarea cea mai puternică produsă de frustrare vizează actele de agresiune orientate
împotriva agentului frustrant, iar instigaţiile mai slabe sunt orientate spre ţintele colaterale.
4. Inhibarea actelor de agresiune corelează direct cu forţa de penalizare anticipată.
5. Inhibarea actelor de agresiune directă constituie o frustrare suplimentară, care se manifestă
prin forme de agresiune modificată.
6. Realizarea agresiunii constituie un catharzis care reduce impulsurile spre alte acte de
agresiune.
Teoria frustrare-agresiviate a fost nuanţată în special de cercetările lui Berkowitz
(1984). El reformulează ipoteza frustrare-agresivitate prin includerea atribuirii, învăţării
anterioare şi a mijloacelor instrumentale ca variabile intermediare.

Obiecţii la teoria frustrare-agresivitate:


• Frustrarea poate duce la agresiune, dar aceasta depinde de personalitatea subiectului şi de
situaţie. Nu toţi reacţionează agresiv la frustrare. Unii răspund la frustrare (imposibilitatea
de a-ţi atinge scopul) prin eforturi suplimentare, plînsete sau renunţare.
• Nu orice frustrare duce la agresiuni şi nu toate agresiunile sunt rezultatul frustrării. De ex.,
aşa cum a demonstrat Adler, agresivitatea este o manifestare a dorinţei de putere asupra
altuia şi de afirmare de sine. De asemenea, unele persoane cu sentimentul de inferioritate
datorate unui handicap fizic pot deveni foarte susceptibile şi suprareactive.
• D. Zillmann (1978) abordează agresivitatea prin prisma teoriei atribuirii. Dacă oamenii
atribuie frustrarea unor agenţi accidentali, care nu intenţionează să producă frustrare,
atunci s-ar putea ca reacţia să nu fie agresivă.

Ted Robert Gurr utilizează teoria frustrare-agresivitate ca sa explice agresivitatea şi violenţa


la nivel de grup sau societal (Gurr, 1970). El a conceput o teorie comprehensivă a violenţei
politice colective, în cadrul căreia a eleborat conceptul de privare relativă, exprimat prin
discrepanţa dintre ceea ce cred ei că merită (aceste expectaţii valorice fiind definite ca bunuri
şi condiţii de viaţă) şi ceea ce cred că vor obţine sau constată că au obţinut. Privarea relativă
constituie potenţialul violenţei colective.

2.3.3.3. Agresivitatea învăţată

Ultimul curent al teoriilor agresivităţii porneşte de la premisa că agresivitatea este un


comportament învăţat. Susţinătorii acestei teorii pleacă de la observaţiile că există multe
societăţi în care agresiunea este aproape absentă şi că imitarea comportamentului agresiv are
loc chiar şi în absenţa unor stimuli frustranţi.

Albert Bandura este un important cercetător, teoretician şi exponent al teoriei învăţării


sociale a agresivităţii. Experimentele sale au arătat că, de exemplu, copiii care observă
modele adulte agresive reproduc acelaşi comportament chiar şi atunci cînd copiii din grupul
de control nu-l reproduc (Bandura, 1961), şi că acest tip de imitaţie survine şi cînd modelul
este într-un film.
Experienţele sociale ale copiilor influenţează modul în care îşi reprezintă ei mintal
universul social şi cum procesează informaţia socială; în plus, cogniţiile copiilor le ghidează

52
comportamentul social. O mare parte din agresivitate este dobîndită din observarea
agresivităţii altora; prin observarea huliganilor de pe terenul de joacă din curtea şcolii, a
nemernicilor de pe micul ecran şi chiar a propriilor părinţi acţionînd ca disciplinari, copiii
învaţă cum să se angajeze într-o largă diversitate de acţiuni neplăcute. Totuşi, copiii sunt mai
expuşi la practicarea unui comportament agresiv cînd acesta este întărit, îi oferă succesul. Ei
se vor percepe ca nişte agresori capabili.
Conform acestei teorii, agresivitatea intră sub controlul proceselor interne auto-
reglatorii. Când copiii văd clar cum societatea dezabrobă nemulţumită (sau dimpotrivă
recompensează) anumite acţiuni, ei îşi pot interioriza standardul, ajungând să trăiască
sentimentul de vinovăţie sau mândrie pentru comportament. De ex., dacă copiii văd că
anumite forme de agresiune, în anumite împrejurări, sau îndreptate împotriva anumitor ţinte
sunt neadecvate (de ex. agresiunea fizică împotriva femeilor, sau împotriva unuia al cărui
comportament frustrant a fost neintenţionat), ei ar putea evita să acţioneze agresiv în acele
circumstanţe, sub presiunea auto-cenzurii. Nu toţi copiii învaţă aceleaşi reguli. Membrii
bandelor de delincvenţi, de ex., îşi pot interioriza norma că violenţa şi distrugerea sunt mai
degrabă surse de mîndrie-de-sine decât de auto-blamare.
Teoreticienii cognitivişti sociali evită conceptul de agresivitate ca reacţie reflexivă la
frustrare, dar ei nu neagă importanţa frustrării şi a altor evenimente aversive. Într-adevăr, ei
cred că agresiunea este adesea un răspuns pe care copiii învaţă să-l dea atunci când sunt
privaţi de ceva, se simt ameninţaţi, sau răniţi, în mod special dacă ei găsesc că agresivitatea
reuşeşte să le amelioreze condiţia, situaţia. Reacţiile la frustrare şi alte evenimente incitante
sunt mediate cognitiv sau depind de evaluarea cognitivă realizată de individ asupra
evenimentului stimulativ. De ex., copiii care îşi dezvoltă un stil de a-i blama pe ceilalţi pentru
nereuşitele şi ghinioanele proprii şi cred că agresivitatea este un mod eficient de eradicare a
frustrărilor vor fi mai agresivi decât cei care nu dau vina pe ceilalţi pentru propriile necazuri
sau se pot gândi la soluţii eficiente, neagresive la conflicte. Teoria cognitivă socială se bucură
de un considerabil suport experimental.

Teoria susţine şi fenomenul de banalizarea agresivităţii: Leonard Berkowitz constată că


observarea unor scene de violenţă, în mass-media de ex., provoacă dezinhibarea restricţiilor
faţă de tendinţele agresive, fenomen pe care îl numeşte banalizarea agresivităţii.

Teoria catharzis-ului. Efectul de catharzis, demonstrat experimental în 1961, afirmă că


vizionarea filmelor cu scene de violenţă are un efect de catharzis. Această concluzie va fi
serios infirmată de bunul simţ şi de experimente (în special studiile lui Berkowitz).
Analizînd efectul tragediilor, Aristotel, filosoful grec al antichităţii, a constatat că
secretul lor se ascunde în faptul că spectatorul, în timp ce se transpune în soarta tragică a
eroului dramei, se purifică de propriile sale pasiuni şi suferinţe. El a denumit acest fenomen -
catharzis. Acum îl numim empatie, iar identificarea – capacitatea de identificare cu frica, ura
celuilalt se bazează pe empatie. Empatia ţine de natura umană, pentru că numai omul poate şti
ce simte celălalt. De aici, ideea că cruzimea este specifică omului, care atunci cînd comite
actul agresiv cunoaşte sentimentele victimei, spre deosebire de animalul prădător. El nu este
“crud”, pentru că nu ştie ce simte victima.
Freud a împrumutat de la Aristotel, din estetică în general, termenul de catharzis, dar i-
a dat un alt conţinut. Individul ajunge la catharzis prin retrăirea propriilor dorinţe, sentimente
refulate, alungate din conştiinţă, de fapt lăsînd drum liber impulsului. Dacă celui încărcat cu
tendinţă agresivă i se permite să practice oricare din formele agresivităţii deschise, atunci
aceasta duce la catharzisul personalităţii, individul respectiv se purifică de impulsurile sale
agresive. Behaviorismul clasic a formulat o poziţie asemănătoare privitoare la ipoteza
frustraţie-agresivitate.

53
Din această interpretare a catharzisului agresiv s-a dezvoltat un principiu pedagogic
extrem de periculos – teoria descărcării. Ca atare, părinţii copilului agresiv ar trebui să-i
creeze posibilităţi de a se distra în mod agresiv (programe TV agresive etc., jucării agresive,
încurajarea comportamentului agresiv deschis în camera de jocuri psihoterapeutice).
Cercetările au relevat că recompensarea comportamentului agresiv, atitudinea indulgentă sau
stimulativă a adulţilor faţă de agresivitatea deschisă a copilului stimulează manifestările de
acest gen.
La adulţi, însă, agresivitatea are totuşi o valoare cathartică. Ea reduce tensiunea
sanguină, reduce tensiunea psihică (măsurată cu ajutorul aparatului galvanic ce testează
rezistenţa electrică a glandelor sudoripare din palmă). La cea mai mică zguduire a echilibrului
psihic glandele sudoripare intră în funcţiune şi, chiar dacă nu produc transpiraţie, produc
oricum electricitate. Greşeala o comitem cînd vrem să utilizăm catharzisul emoţional în
vindecarea copilului agresiv. Dimpotrivă, simţind efectul plăcut al uşurării în urma actului
agresiv, copilul îl va repeta.

Cum învaţă oamenii să nu fie agresivi?

Un model este furnizat de Patricia Draper (Draper, 1978) pe baza observaţiilor societăţii din
Deşertul Kalahari. Ea indică cel puţin trei aspecte de descurajare a răspunsului agresiv la
copii:
1. Cînd doi copii mici se ceartă sau încep să se bată, adulţii nu îi pedepsesc sau le fac morală;
ei îi separă fizic, ducîndu-i în direcţii diferite. Adultul încearcă să distragă atenţia copilului
şi să-l facă să se intereseze de alte lucruri. O startegie similară este folosită cu copiii mai
mari, chemîndu-i deoparte sau intrînd vreun adult în grup.
2. Părinţii nu utilizează pedeapsa fizică, iar posturile agresive sunt evitate de adulţi şi
respinse de societate.
3. Adulţii ignoră o izbucnire de furie a unui copil, atunci cînd nu este pericolul de răniri. În
acele momente frustrarea copilului este acută, dar el învaţă că furia nu-l determină pe adult
să-şi modifice tratamentul pe care i-l aplică copilui, iar manifestarea furiei nu-i atrage
atenţia sau simpatia adultului.
Patricia Draper observă că populaţia respectivă era extraordinar de eficientă în descurajarea
comportamentului agresiv sau crud la tineri. Timp de 12 luni cît cercetătoarea a locuit printre
ei, nu a existat niciun conflict între adulţi, care să ducă la răni serioase sau omucideri.
Teoria agresivităţii învăţate acceptă frustrarea ca pe un posibil instigator al
comportmaneului agresiv, dar insistă că agresivitatea este mai degrabă un comportament
învăţat social, decît un răspuns automat la agresivitate sau oricare alt stimul.

Activitatea independentă nr. 21


Revedeţi cele trei orientări explicative pentru agresivitate şi exprimaţi-vă adeziunea pentru
una din ele. Motivaţi alegerea dv. – aduceţi argumente în sprijinul afirmaţiei că teoria X sau Y
este mai aproape de adevăr.

2.3.4. Gestiunea agresivităţii în prevenţia şi rezolvarea conflictului

Între agresivitate şi conflict există o relaţie reciprocă. Agresivitatea este fie cauza, fie
rezultatul conflictului. În termenii conflictului, agresivitatea apare ca o modalitate conflictuală
de relaţionare cu mediul, fie în plan concret-acţional, fie în plan imaginar, fantasmatic.
Marca sa este intenţia nocivă, ostilă, îndreptată asupra acestuia din urmă. Prin definirea celor
doi oponenţi implicaţi în conflict drept subiect şi obiect al unei acţiuni, subliniem latura

54
subiectivă a conflictualităţii, în care un rol fundamental îi revine investirii obiectului cu o
semnificaţie anume. Aceasta motivează intenţia nocivă şi finalitatea agresiunii.
Managementul agresivităţii şi violenţei trebuie abordat atît formativ, prin intermediul
programelor de formare (training), cît şi ca intervenţie punctuală în prevenirea şi gestiunea
violenţei. La rîndul lor, ambele aceste abordări se referă atît la indivizii direct implicaţi, cît şi
la terţa parte.

• Training-ul antiviolenţă

Ca orice program de formare, trainingurile în rezolvarea conflictelor sunt precedate de


identificarea nevoilor de formare, în funcţie de rezultatul acestora urmînd să fie stabilit
design-ul intruirii. În faza de diagnoză, s-o numim aşa, sunt evaluate:

- problemele (nevoile de bază, temerile, poziţiile declarate)


- motivaţiile părţilor pentru ameliorarea comportamentului lor în conflicte: relele
tratamente, exploatarea, rănirea pot constitui motive pentru considerarea de către părţi
a atitudinilor, proceselor, rezultatelor şi intenţiilor distructive, în vederea orientării lor
către o schimbare constructivă la nivelul relaţional, cognitiv şi comportamental
- identificarea victimelor agresivităţii. Diagnoza îi mai identifică pe cei afectaţi de
agresiune şi violenţă, fără a omite victimele secundare sau colaterale (de exemplu
copiii şi vîrstnicii care depind material de victimele primare), şi pe cele îndepărtate.
Ar putea fi necesar ca diagnoza să depăşească contextul cultural, întrucît acesta poate
interpreta anumite tipuri de violenţă ca inexistentă (considerînd-o nonviolenţă), inevitabilă sau
inofensivă.

Elaborarea programelor de formare este etapa următoare. Agresiunea şi violenţa escaladează


rapid. Programele de rezolvare a conflictelor îi ajută pe indivizi să detecteze agresiunea în
stadiile timpurii şi să înţeleagă paşii care facilitează dezescaladarea. Recunoaşterea precoce a
violenţei poate fi obstrucţionată de negarea intensităţii şi persistenţei rănirilor şi de
incapacitatea de a vedea violenţa structurală ascunsă. Agresivitatea nu are limite, de aceea
confruntarea ei într-un stadiu cît mai precoce nu poate fi decît benefică.

În momentul de faţă programele antiviolenţă la nivelul comunităţii, acolo unde ele există,
îmbrăţişează patru problematici:
- formarea abilităţilor de management al conflictului
- programe gestionate de tineri
- strategii psihopedagogice
- strategii bazate pe familie

Indiferent de componenta pe care este axată un program, el va avea rezultate bune dacă
îndeplineşte anumite condiţii:
- Este adaptat la problemele şi resursele specifice ale comunităţii
- Este precedat de evaluarea cunoştinţelor şi abilităţilor de coping (adaptare, modelare în
funcţie de circumstanţe) ale membrilor comunităţii
- Include trainingul abilităţilor de management al conflictului, care ajută tinerii să înveţe
mijloacele nonviolente de rezolvare a conflictelor, să instituie nonviolenţa ca normă
socială şi să recunoască semnele de pericol de escaladare a conflictului
- Conţin programe gestionate de tineri, în care aceştia cunosc consecinţele teribile ale
comportamentului violent

55
- Include dezvoltarea unor relaţii caracterizate de încredere cu adulţi cheie, cum ar fi
părinţii şi membrii echipei de formatori ai programului
- Include resurse psihopedagogice de genul: mentoratul programelor, eforturi de
coeziune familială şi consilierea.
Întrucît există multe genuri de violenţă, multe contexte în care se manifestă violenţa şi
multe tipuri de agresori, niciun program de training şi nicio intervenţie nu sunt universal
aplicabile.

• Prevenţia agresivităţii şi violenţei

Evitarea violenţelor necesită self-control, dar şi calităţi şi exerciţii de identificare precoce a


semnelor posibilei agresiuni din partea celuilalt.

Controlul propriei violenţe se realizează prin:


- Cunoaşterea stilului propriu de rezolvare a conflictelor: Indivizii care îşi cunosc modul de
reacţie în situaţiile de conflict devin conştienţi de situaţiile apte să le producă creşterea
mîniei; analizează critic propriile justificări ale furiei, agresivităţii şi violenţe;
- Înţelegerea avantajelor şi dezavantajelor violenţei;
- Folosirea modurilor sănătoase de exprimare a furiei
- a face deosebirea între răspunsurile asertive şi cele agresive şi a folosi efectiv răspunsurile
asertive în comunicare.
- Cunoaşterea naturii violenţei, a rapidităţii cu care escaladează, a modurilor cum se ajunge
la violenţă de la certuri minore şi cum contribuie armele la violenţă.

Recunoaşterea cauzelor violenţei la ceilalţi


Această înţelegere este facilitată de capacitatea de adoptare a perspectivei celuilalt.
- Persoanele capabile să adopte perspectiva celuilalt pot gîndi mai flexibil, recunosc
problemele în loc să le nege, se plasează pe o orientare constructivă a conflictului, care
presupune rezolvarea creativă a problemelor, deschiderea, absenţa defensivităţii,
flexibilitatea şi utilizarea plenară a resurselor disponibile.
- Capacitatea de adoptare a perspectivei celuilalt mai facilitează respectul şi grija pentru
celălalt, în defavoarea blamului, neîncrederii şi neînţelegerilor.
- Capacitatea de adoptare a perspectivei celuilalt mai înseamnă: comunicare, cooperare,
încredere, construirea stimei de sine, abordări creative în situaţii conflictuale, gestiunea
fricii şi furiei, conştientizarea stereotipurilor şi prejudecăţilor, examinarea structurilor de
putere şi construirea capacităţii de a ierta.

• Rolul terţei părţi în gestiunea violenţei

Fiecare stadiu al escaladării conflictului este asociat cu anumite roluri şi obiective ale terţei
părţi. Conflictul se dezascaladează de către terţa parte pas cu pas, nu prin revenirea directă la
discuţia raţională.
1. În faza distructivă părţile încearcă să se distrugă sau să se subjuge reciproc. Terţa parte
este pacifistul care impune norme cu forţa, defineşte violenţa inacceptabilă şi izolează
părţile cînd este nevoie să prevină escaladarea violenţei.
2. În faza de segregare predomină ostilitatea şi ameninţările faţă de nevoile de bază. Terţa
parte descurajează continuarea ostilităţii şi ajută părţile să examineze dinamica
conflicutlui şi regulile de bază care le pot îndrepta spre negociere.
3. În faza de polarizare conflictele ameninţă încrederea şi respectul. Acum prevalează
percepţiile distorsionate şi stereotipurile. Terţa parte este consultantul care creşte toleranţa

56
reciprocă oferind părţilor şansa să-şi treacă în revistă ideile despre meritele adversarului.
Ea ajută părţile să identifice procesele mutual acceptabile de rezolvare sau reconciliere
prin încurajarea schimbului de informaţie care ulterior poate servi ca bază a negocierii.
4. În faza discuţiilor percepţiile sunt corecte, hotărîrea de a negocia este stabilă, iar părţile
cred în posibilitatea unor cîştiguri comune. Cînd este necesar, terţa parte poate ajuta părţile
să găsească o soluţie cîştig-cîştig.

Exprimarea violenţei şi agresivităţii este aptă de influenţă socială, ceea ce ne obligă să luăm
măsuri în acest sens, începînd cu restricţionarea cantităţii şi intensităţii violenţei în media de
divertisment, şi terminînd cu formarea părinţilor, poliţiştilor, personalului didactic,
psihologilor, medicilor şi politicienilor ca modele de rezolvitori de conflicte prin cooperare
pacifistă.

2.4. Managementul imaginii

2.4.1. Definiri conceptuale

Imaginea (engl. “face”, în traducere ad litteram “faţă”) este un concept relaţional care
înseamnă imagine socială, publică (prestigiu, demnitate, stimă de sine). Antonimul imaginii,
prin definiţie cu valoare pozitivă, este umilirea.
Individul îşi simte ameninţată imaginea cînd percepe :
- umilirea publică,
- dispreţul,
- intimidarea nejustificată,
- primirii unei insulte,
- îngâmfarea generată de statutul înalt
- oferte despreţuitoare.
- o ofertă refuzată de celălalt
- primirea de observaţii depreciative la adresa statutului său
- că este forţat să renunţe la o valoare pe care o preţuieşte
- că face o concesie care mai tîrziu ar putea fi socotită “inutilă”
- că nu a reuşit să-şi atingă scopurile
- că îi este relevată incapacitatea personală
- periclitarea unei relaţii valoroase.

Prima definire a imaginii era propusă în 1955 de E. Goffman: imaginea este o “valoare socială
pozitivă pe care o persoană o pretinde efectiv din prisma rolului sau caracterizării pe care şi-o
asumă, pe durata întâlnirilor cu ceilalţi, care consimt sau acceptă caracterizarea.” (Goffman,
apud Yarn, 1999, p. 175). Imaginile sunt faţete ale identităţilor culturale şi individuale, care
alcătuiesc imaginea publică a unui individ sau grup, pe care societatea le percepe şi le
evaluează pe baza normelor şi valorilor sociale.

Mai tîrziu, în 1969, acelaşi Goffman a introdus în limbajul psihologiei sociale conceptul de
face work, mai greu de tradus în limba română, dar care are semnificaţia de preocupare pentru
propria imagine, de menţinere a imaginii dorite în ochii celorlalţi, prin tactici de salvare a
imaginii şi tactici de restabilire a imaginii lezate sau pierdute.

57
Preocuparea cercetătorilor pentru imagine a continuat să fie relativ activă graţie interesului
pentru psihologia socială, pentru conflict şi negociere (Volkema, 1988; Schoenfield &
Schoenfield, 1988; Cohen, 1991; Wilson, 1992). În plus, pe fondul mondializării vieţii
economice şi politice s-a simţit nevoia cunoaşterii particularităţilor culturale ale partenerilor
internaţionali, care le-a modelat stilul de negociere. Astfel, a apărut teoria negocierii
imaginii, formulată de Stella Ting-Toomey în 1985 şi actualizată în 2005. Teoria explică
diferenţele culturale în managementul conflictului şi în comunicare, în general şi
demonstrează că menţinerea imaginii proprii şi a celuilalt asigură succesul în negociere, deşi
nu în toate culturile imaginea este la fel de importantă.

2.4.2. Teoria negocierii imaginii

Teoria negocierii imaginii, formulată de Stella Tong-Toomey, demonstrează că rădăcinile


conflictului se află în managementul identităţii la nivel individual şi cultural. Ea preia
conceptele de cultură cu context-scăzut şi cultură cu context-ridicat, pe care le inetgrează în
propria teorie.

2.4.2.1. Culturi cu context-scăzut şi culturi cu context-ridicat

Mediul cultural asociat stilului de negociere a imaginii poate fi de două tipuri: cu context-
scăzut şi cu context-ridicat (Cohen, 1991). Se apreciază că aproximativ o treime din populaţia
globului trăieşte în culturi cu context-scăzut, numite şi individualiste, pentru că individul
prevalează asupra grupului, şi trei treimi în culturi cu context-ridicat, numite şi colectiviste,
pentru că grupul, comunitatea sunt mai importante decît individul.

În general SUA şi alte culturi occidentale sunt considerate culturi cu context-scăzut. Aceasta
înseamnă că stilul de comunicare verbală este cel mai adesea direct şi preocuparea pentru
indiciile nonverbale pentru a te înţelege cu celălalt este scăzută. Esenţa societăţii cu context-
scăzut constă în credinţa în libertatea individului, de unde termenul de societăţi
“individualiste”.
În aceste societăţi drepturile individuale sunt mai importante decît datoria oarbă faţă
de familie, clan, grup etnic sau naţiune. “Egalitatea este etica dominantă în societate şi
politică. Statutul este dobîndit, nu înnăscut…” şi “contractul, nu cutuma prescrie obligaţia
individului într-o tranzacţie” (Cohen, 1991). Din punct de vedere moral, ceea ce contează este
vina individuală, personală. Dacă cineva comite o greşală socială ca adult, în cele mai multe
cazuri nu ruşinea grupului este implicată, ci doar ruşinea personală şi (se speră), dorinţa de a
îndrepta răul prin scuze sincere. Conflictele sunt văzute ca parte naturală a vieţii: oamenii le
rezolvă şi îşi văd de treabă. În lumina celor de mai sus, problemele de imagine în culturile cu
context-scăzut nu sunt atît de importante ca în societăţile colectiviste.
Pentru un vorbitor din societatea cu context-scăzut nu este nicio ofensă cînd întilneşte
o contradicţie, iar comunicarea este mai puţin atent supravegheată decît în culturile
colectiviste, unde umilirea trebuie evitată cu orice preţ.
Un alt criteriu pentru diferenţierea culturilor este distanţa de putere între membrii societăţii.
Aceasta poate fi mică sau mare. O cultură cu distanţa mică a puterii crede că autoritatea este
dobîndită, puterea este distribuită în mod egal şi opiniile fiecăruia contează. Individul este
înalt valorizat. Aceasta este cultura cu context-scăzut. În culturile cu distanţă mare a puterii
autoritatea este moştenită, puterea este de sus în jos, iar şeful este infailibil. Aceasta este
cultura cu context-ridicat.

58
Culturile cu context-ridicat sunt cele asiatice Koreea, China, Japonia, ţările din Orientul
Mijlociu ca Iranul sau Irakul şi ţările latino-americane. Aceste culturi mai sunt numite
colectiviste sau interdependente. Deseori aceste societăţi sunt ierarhice şi tradiţionaliste, iar
conceptele de ruşine şi onoare sunt mult mai importante decît în societăţile low-context.
Însuşi termenul de imagine îşi are originea în cultura asiatică, unde dezvoltarea şi
mentinerea poziţiei şi imaginii pozitive în cadrul grupului are o mare valoare. Imaginea joacă
un rol important în stabilitatea socială iar pierderea acesteia poate provoca o ruptură socială
gravă. Chiar şi azi este o trăsătură proeminentă a culturilor japoneză şi chineză în care au fost
dezvoltate mecanisme elaborate pentru a proteja nu numai pentru menţinerea imaginii proprii,
ci şi a imaginii altora (Cohen, 1991, p. 24).
In culturile cu context-ridicat, armonia de grup este de importanţă supremă. Oamenilor
din aceste culturi nu le place confruntarea directă şi de regulă evită să spună un “Nu” explicit.
Evaziunea şi neclaritatea sunt preferate, pentru a păstra aparenţele plăcute. Simplul fapt de a
nu fi ajuns la un acord cu altă persoană sau grup, dacă acesta era scopul, poate produce
pierderea imaginii. A fi umilit sau a pierde imaginea în faţa unui grup poate fi mai rău decît
moartea, în unele cazuri.
Coşmarul unui negociator cu context-înalt este pierderea imaginii. El va face totul
pentru a evita eşecul în obţinerea acordului. Fiecare cuvînt este cu grijă ales şi se oferă multe
expresii ale respectului şi curtoaziei. Acum devin importante tonul, exprimarea şi limbajul
trupului. De exemplu, un negociator dintr-o societate low-context are dificultăţi în a
recunoaşte un “NU” cînd un negociator high-context exprimă o formă afirmativă vagă şi nu la
obiect.
Diferenţa crucială dintre cele două culturi este că în culturile cu context-ridicat se doreşte în
primul rînd repararea sau construirea de relaţii, pe cînd în culturile cu context-scăzut se doreşte
problem-solving-ul şi apoi să se meargă mai departe.

Activitatea independentă nr. 22


Analizaţi societatea noastră, românească, prin prisma conceptelor de cultură cu context-scăzut
şi cultură cu context-ridicat.

2.4.2.2. Menţinerea imaginii

Teoria negocierii imaginii mai arată că în timpul negocierii au loc simultan două procese de
imagine: comportamente de periclitare (ameninţare) a imaginii şi de preţuire (respectare) a
imaginii.
Prin menţinerea imaginii autoarea teoriei înţelege “dorinţa de a proiecta o imagine de forţă şi
competenţă, sau invers, de a evita proiectarea incompetenţei, slăbiciunii sau prostiei”.

Menţinerea (managementul) imaginii

Procese de ameninţarea imaginii Procese de respectarea imaginii

Acte de restaurarea Acte de salvarea Acte de oferirea Acte de afirmare


imaginii imaginii imaginii asertivă a imaginii

Comportamentele de periclitare (ameninţare) a imaginii conţin salvarea imaginii şi


restaurarea imaginii, una preventivă, cealaltă retroactivă, urmînd unei situaţii în care

59
imaginea a fost afectată. Ambele ţin de preocuparea pentru propria imagine. În negociere,
însă, trebuie să se aibă în vedere reciprocitatea ambelor categorii de procese, în sensul
concentrării şi pe imaginea celuilalt.

Exemplu. În criza cubaneză a rachetelor, cei doi şefi de state, Kennedy şi Hruşciov, au reuşit
să-şi salveze imaginea reciprocă. Kennedy chiar a notat, în memoriile sale despre cele şapte
lecţii învăţate cu acel prilej, că a şasea consta în “a nu-ţi umili oponentul”, ceea ce constituie
un aspect esenţial al imaginii.

Procesele de respectare /preţuire a imaginii au două componente:


1. una sau ambele părţi simt că celălalt îl respectă;
2. concesiile sunt percepute de ambele părţi ca echitabile şi nimeni nu se simte exploatat
de celălalt.
Cînd una din părţi întreprinde acţiuni cu intenţia clară de a respecta imaginea celuilalt, acest
comportament se numeşte oferire /acordare-de imagine. Cînd cineva îşi afirmă nevoile şi
dorinţele într-o manieră plină de respect şi cu preocuparea reciprocă pentru imaginea celuilalt,
acesta se numeşte comportament de afirmare asertivă a imaginii.

2.4.3. Importanţa imaginii în conflict

Grija pentru menţinerea imaginii este permanentă, ea face parte din viaţa noastră. Agentul
managementului imaginii poate fi individul, grupul, sau comunitatea. Activităţile de
menţinerea imaginii se declanşează spontan, atît în interacţiunile în care individul este parte
direct implicată, cît şi în situaţiile în care individul este terţă parte; totuşi, în ambele situaţii
putem să-l considerăm “negociator”. În preocuparea pentru protejarea imaginii persoana poate
fi centrată pe sine, pe celălalt, sau pe ambii. Ea este prezentă la toţi indivizii umani, însă
mediul cultural (valori, credinţe, obiceiuri) creează mari diferenţe atît în privinţa preocupării
pentru imagine, cît şi a centrării pe respectarea propriei imagini sau /şi a celuilalt.

In conflict problemele de imagine sunt ridicate când indivizii simt că imaginea lor este
ameninţată, şi anume când evenimente, acţiuni sau declaraţii generează dubii sau au
potenţialul de a discredita o identitate dorită cum ar fi capacitatea, puterea, reputaţia, statutul,
etc. în ochii altora semnificativi. Pe măsură ce conflictului escaladează, este puţin probabil ca
indivizii să accepte sau să menţină revendicările celeilalte părţi referitoare la imagine, în
schimb şi-o consolidează pe a lor proprie. Cu alte cuvinte, este puţin probabil să mai acorde
respectul aşteptat de celălalt (prin acte de acordare /oferire de imagine), fiind mai preocupat
să-şi menţină propria imagine, ceea ce agravează conflictul. Procesul intră în «spirala
conflictului» şi, după cum se ştie, în unele situaţii protejarea împotriva pierderii imaginii
devine atît de importantă, încît trece în umbră scopurile tangibile ale negocierii şi generează
conflicte intense (Rosenberg, 2004).

Răspunsurile la ameninţarea imaginii sunt la două niveluri : afectiv şi cognitiv. Afectiv,


ameninţarea imaginii produce emoţii negative de diferite grade de intensitate. Cognitiv,
individul evaluează măsura în care ameninţare se abate de la normele culturale de
coportament, iar gradul acestei abateri va condiţiona coportamentele de menţinere a imaginii,
care pot fi de restaurare a imaginii (cu caracter retroactiv) sau de salvare a imaginii (cu
caracter preventiv).

Stella Ting-Toomey, autoarea teoriei negocierii imaginii, explică modul şi condiţiile în care
ameninţarea imaginii poate împinge un individ în conflict. Un negociator îşi simte imaginea

60
ameninţată dacă: în cultura respectivă menţinerea imaginii este importantă, subiectul
conflictului este important, distanţa de putere faţă de oponent este mare, părţile se percep ca
membri outgroup (din afara grupului). Într-o cultură individualistă forţa cu care se angajează
individul în conflict este direct proporţională cu percepţia ameninţării imaginii. Într-o cultură
colectivistă, unde este importantă preocuparea reciprocă de imaginea celuilalt, este mai
probabil să fie evitat conflictul, pentru ca tensiunea să se risipească.

În conflict managementul imaginii se realizează înainte (caracter preventiv), în timpul şi după


(caracter restaurativ, reparator) episodul conflictual.
a. Strategiile preventive conţin acordarea încrederii, apelul la suspendarea evaluării, ante-
dezvăluirea, ante-scuzele, delimitările şi refuzul propriei responsabilităţi -culturile
colectiviste au tendinţa să utilizeze mai multe strategii preventive decît cele individualiste.
b. Pe de altă parte, actele reparatorii pentru imaginea pierdută sau lezată cuprind eschivările,
justificările, agresiunea directă, umorul, remedierea fizică, agresivitatea pasivă, evitarea şi
scuzele - culturile individualiste au tendinţa să utilizeze mai multe strategii reparatorii
decît cele colectiviste.
Persoanele din culturile colectiviste preferă ca stiluri de abordare a conflictului evitarea
(eludarea problemei, situaţiei şi părţii adverse, pentru a proteja interesele ambilor membri în
vederea menţinerii imaginii) şi “obligarea” (care constă într-o preocupare ridicată pentru
ineteresele celuilalt în defavoarea interesului propriu, una din părţi renunţînd în favoarea
celeilalte). În primul caz rezultatul este pierdere-pierdere, în cel de al doilea este cîştig-
pierdere.

61
3. Cadrul teoretic pentru rezolvarea conflictului 28

Cuprinsul capitolului

8. Teoria conflictului
9. Micro-teoriile conflictului
2.1. Teoriile etologice
2.2. Teoriile instinctuale sau înnăscute ale agresiunii
2.3. Teoria frustrare-agresiune
2.4. Teoria învăţării sociale
2.5. Teoria identităţii sociale
10. Macro-teoriile conflictului
3.1. Teoriile clasice
3.2. Teoria deciziei şi teoria jocului
11.Teoria sistemelor inamice
4.1. Descrierea teoriei
4.2. Conceptele teoriei sistemelor inamice
 identitate
 etno-naţionalism
 victimizare etnică
 egoismul victimăzirii
 incapacitatea de a se jelui
 demonizarea
 dezumanizarea
 trauma aleasă
 experienţa conversiei.
12. Teoria trebuinţelor umane
13. Teoria rezolvării conflictului a lui Burton
14. Rezolvarea conflictului: dubla diplomaţie («diplomaţia secundară»)

28
Pentru acest capitol am folosit, cu foarte uşoare modificări, “Capitolul III: Cadrul teoretic pentru rezolvarea
conflictului” din Cunningham, William G. Jr., 1998. Conflict Theory and Conflict in Northern Ireland, A thesis
submitted in complete fulfilment of the requirements for the degree of Master of Literature in Political Studies,
The University of Auckland, 1998, CAIN Web Service (Conflict Archive on the INternet).
http://cain.ulst.ac.uk/conflict/cunningham.htm#intro#intro

62
1. Teoria conflictului

Obiectivul acestui capitol este de a descoperi teme şi şcoli care se ocupă cu studiul
teoriei conflictului. Pentru început simţim nevoia să formulăm câteva observaţii. În primul
rând există un volum mare de literatură despre natura şi teoria conflictului, mai ales cu privire
la pregătirile militare. În la doilea rând, lipseşte consensul între concepţiile contemporane şi
cele istorice privind conflictul uman. În al treilea rînd, teoreticienii ştiinţelor politice sunt
divizaţi în eforturile lor de căutare a unei paradigme dominante.
Prima dihotomie de care ne vom ocupa se referă la natura conflictului. Dougherty şi
Pfaltzgraff schiţează problema în felul următor: "Savanţii sociali sunt divizaţi pe întrebarea
dacă conflictul social ar trebui privit precum ceva raţional, constructiv şi funcţional pe plan
social, sau ceva iraţional, patologic şi disfuncţional pe plan social." Aceasta are consecinţe
importante, în mod special pentru rezolvarea conflictului. Există, de asemenea, o polaritate
semnificativă în rîndul abordărilor teoretice: pe de o parte există abordarea clasică, pe de altă
partea abordarea comportamentistă. Abordarea clasică se focalizează pe nivelul
macroanalizei. Ea este în primul rând axată pe interacţiunea dintre grupuri. Aceste grupuri pot
fi divizate în funcţie de mai multe clivaje diferite: naţional, insituţional, etnic, de clasă şi
ideologic, pentru a denumi doar cîteva. Teoreticianul clasic este preocupat de interacţiunea
dintre grupuri la nivelul conştientului. Behavioristul este focalizat pe nivelul micro, iar
unitatea de măsură este mai degrabă individul, decît grupul. Subconştientul este examinat de
către behaviorist pentru a înţelege factorii motivaţionali nedeclaraţi. Dougherty şi Pfaltzgraff
ilustreazã diferitele metodologii de cercetare:
• Primii (behavioriştii) preferă să izoleze câteva variabile şi să analizeze multe cazuri
atunci cînd determină relaţia dintre variabile.
• Tradiţionalii (clasicii), în schimb, doresc adesea să examineze toate variabilele care ar
putea duce la rezolvarea unui singur caz.
Conflictul cauzează interacţiunea la un nivel mai intens decît competiţia. Deşi, după
cum observă Schelling, conflictul, competiţia, şi colaborarea sunt inerent interdependente,
conflictul apare când scopurile, obiectivele, nevoile sau valorile grupurilor aflate în competiţie
se ciocnesc , iar rezultatul este violenţa, deşi nu este deloc necesară.

2. Micro-teoriile conflictului

Printre presupunerile cele mai importante ale şcolii behavioriste29 sunt credinţele că
sursele războiului rezidă în natura umană şi comportamentul uman şi că există o relaţie
importantã între conflictul interpersonal şi conflictul care transgresează ordinea socială.
Şcoala behavioristă crede în ipoteza centralităţii stimul-răspuns. Această şcoală caută să
stabilească dacă oamenii posedă caracteristici biologice sau psihologice care ne predispun la
agresiune şi conflict. Ei caută, de asemenea, să exploreze relaţia între individ şi existenţa lui în
mediul înconjurător. Ei doresc să extrapoleze, într-un mod inductiv, variabilele specifice
conflictului interpersonal la generalizările privind conflictul interpersonal şi internaţional.
Printre cele mai relevante micro teorii pe care le vom trece în revistă sunt: comportarea
animalelor, teoriile instinctuale sau înnăscute ale agresiunii, teoria frustrare-agresiune, teoria
învăţării sociale şi teoria identităţii sociale.

2.1. Teoriile etologice

29
Behaviorismul studiază omul prin comportamentele sale observabile, ea este psihologia stimul-răspuns, care
neglijează procesele psihice interne.

63
Biologii şi psihologii behaviorişti au folosit comportarea animalelor sau studii de etologie
pentru a ilustra posibile idei privind comportarea umană. Oamenii ignoră adesea faptul că noi
suntem parte a regnului animal. Oricum, ar trebui să fim precauţi şi să nu transferăm în mod
direct concluziile despre comportamentul animal, la om. Atît comportamentul uman, cît şi cel
animal sunt fenomene complexe care implică factori de motivare ca "teritorialitatea,
dominanţa, sexualitatea şi supravieţuirea”. Când se foloseşte metoda studiilor asupra
animalelor, variabila independentã care se studiază este agresiunea. O'Connell schiţează
parametrii conflictului uman sugerând că oamenii se angajează atît în conflicte predatorii, cît
şi intraspecifice. Pe de altă parte, este neobişnuit dar nu necunoscut pentru animale să
îmbrăţişeze o gamă atît de largă de agresiune; ceea ce separă fiinţele umane de restul regnului
animal este motivaţia.

Războaile organizate au constituit parte a naturii cu mult timp înainte de a apărea omul pe
pământ. Rapacitatea coordonată şi intenţiile plitice evidente cu care anumite insecte sociale
organizează agresiunea demonstrează că, din punct de vedere al comportamentului, nu există
nimic exclusiv uman în a te înscrie într-o armată îşi a lupta ca parte a acesteia... Şi totuşi,
diferenţa cheie constă în motivaţie. Furnicile războinice poartă războiul pentru că genele le cer
să-l poarte. Pe pe de altă parte, omul a inventat propria versiune a fenomenului; acesta este un
instrument cultural, un produs al imaginaţiei sale.
Aşa cum comentează O'Connell, omul se angajează într-o largă diversitate de
conflicte. Acest larg evantai este completat de o multitudine de factori motivaţionali care îl
obligă să facã astfel. Un alt element definitoriu al conflictului uman este aspectul material.
Aşa cum sugerează O'Connell "Doar odată cu apariţia agriculturii, iar mai târziu a politicii,
războiul a devenit parte a experienţei umane. Atunci a fost ceva de furat, iar guvernul a
asigurat hoţia". Deşi studiile despre comportamentul animalelor au aruncat ceva lumină
asupra comportamentului uman, ele oferă numai direcţii de investigaţie şi nu o explicaţie
asupra complexităţii conflictului uman. Deşi studiul oferă un punct de plecare bun, analiza
arată că comportamentul uman devine mai complex decât comportamentul uman.

2.2. Teoriile instinctuale sau înnăscute ale agresiunii

Psihologii mai vechi au postulat adesea ideea că a existat un instinct înnăscut sau biologic care
ar predispune oamenii spre agresiune. Aceasta duce la formularea teoriilor instinctuale ale
agresiunii. Această teorie a combinat elementele studiilor psihologice timpurii ('’instinctul
morţii’' al lui Freud, de exemplu) şi teoriile sociale darwiniste privind lupta pentru
supravieţuire. Această teorie a fost ulterior discreditată de biologi, care nu au crezut că există
un asemenea mecanism.

În Sevilia, Spania, în 1986 un grup de savanţi s-au întâlnit să exploreze cauzele agresiunii
umane. John E. Mack explică rezultatele Declaraţiei despre Violenţă din Sevilla:
În Declaraţia de la Sevilla semnatarii, grup care a inclus psihologi, neurologi,
geneticieni, antropologi şi cercetori din ştiinţele politice, au declarat că nu există nicio bază
ştiinţifică pentru a considera fiinţa umană drept animal cu agresivitate înnăscută, inevitabil
înclinae spre război datorită naturii biologice. Mai degrabă, au spus ei, războiul este un
rezultat al socializării şi condiţionării, un fenomen al organizării umane, planificării,
procesării informaţiilor care acţionează asupra potenţialităţilor emoţionale şi motivaţionale. Pe
scurt, Declaraţia de la Sevilla afirmă faptul că noi dispunem de posibilitatea deciziilor şi că
este posibil un nou gen de responsabilitate în managementul vieţii de grup.
Semnificaţia Declaraţiei de la Sevilla constă în implicaţiile asupra explicaţiei,
gestiunii şi rezolvării conflictului uman. Declaraţia de la Sevilla a atins miezul uneia din

64
dezbaterile centrale din cadrul cercetării teoriei conflictului : rădăcinile conflictului uman
trebuie căutate în natura umană (genetică) sau în educaţie (mediu. «nurture»). Savanţii din
Sevilla s-au situat cu fermitate de partea mediului. Oricum, aşa cum ilustrează descoperirle
genetice recente (harta genelor, de exemplu) dezbaterea este departe de a se sfîrşi.

Activitatea independentă nr. 23


Exprimaţi-vă opţiunea faţă de una din teoriile de mai sus ale agresiunii: etologică şi
instinctuală / înnăscută. În acest sens, invocaţi un caz concret din experienţa dumneavoastră.

2.3. Teoria frustrare-agresiune

Ca şi majoritatea teoriilor de pionierat, teoriile ereditariate au dat la iveală mai multe


teorii sofisticate şi ştiinţifice. O dezvoltare importantă a acestei activităţi a fost evoluţia teoriei
frustrare-agresiune. Presupunerea de bază a teoriei frustrare-agresiune este aceea că orice
agresiune, fie ea interpersonală sau internaţională, îşi are cauzele profunde în frustrarea unuia
sau mai multor actori datorită neatingerii scopului. Cu alte cuvinte, conflictul poate emerge
din neîndeplinirea obiectivelor personale sau de grup şi din frustrarea rezultată. Întrucît
cererea nevoilor de bază depăşeşte întotdeauna posibilităţile de a fi satisfăcute, orice conflict
uman poate fi explicat de eşecul de a obţine ceea ce îi este necesar omului. Teoria frustrare-
agresiune se sprijinã pe modelul stimul-răspuns. Întrebările pe care această teorie le ridică:
orice frustrare duce automat la agresiune şi orice agresiune şi conflict pot fi explicate printr-o
frustrare catalizatoare? Aceste întrebări, ca şi problema unei legături cauzale cu agresiunea, cît
şi alte certitudini privind comportamentul uman au dus la discreditarea teoriei frustrare-
agresiune şi, în consecinţă, la dezvoltarea teoriilor învăţării sociale şi identităţii sociale.

2.4. Teoria învăţării sociale

Teoria aceasta se bazează pe ipoteza că agresiunea nu este înnăscută sau instinctuală, ci


învăţată prin procesul de socializare. Această ipoteză este susţinută de Declaraţia de la
Sevilla. Individul dobîndeşte atribute agresive deoarece ele se învaţă acasă, la şcoală şi prin
interacţiunea sa cu mediul uman, în general. Interacţiunea în societate ajută la dirijarea şi
focalizarea agresiunii stocate asupra duşmanilor. Acesta este un concept important, în mod
particular când conflictul este etno-naţional sau sectarist. Teoreticienii învăţării sociale au
încercat să înţeleagă relaţiile individului cu mediul său şi modul în care se raportează
învăţarea la agresivitatea de grup. Socializarea într-un mediu violent precum Belfastul de Vest
are efecte negative asupra dezvoltării în copilărie. Acest fapt este precursorul unui
comportament agresiv şi anti-social la adolescenţi şi la adulţii tineri. Copiii care cresc
privindu-şi părinţii sau vecinii când sunt înhăţaţi de poliţie, armată sau ,,altă’’ comunitate
devin uneori o bombă de petrol printre tineri. Această agresivitate poate escalada atunci când
nu există control asupra ei sau este încurajată.

2.5. Teoria identităţii sociale (Social Identity Theory - SIT)

Teoria SIT a fost dezvoltată de psihologul Henri Tajfel şi ne oferă înţelegerea


conflictului din Irlanda de Nord. Ed Cairns, un psiholog de la Universitatea din Ulster, a
consemnat importanţa acestei teorii: ,,Ceea este specific şi important la teoria identităţii
sociale este că se bazează pe procese psihologice normale, care operează în toate
circumstanţele, nu doar în condiţiile conflictului între grupuri.’’ Noi ne creăm identităţile
noastre sociale în scopul simplificării realaţiilor noastre externe. În altă ordine de idei, există o

65
nevoie umană pentru stima de sine şi auto-preţuire, pe care noi o transferăm propriilor noastre
grupuri. De asemenea, ne ordonăm mediul prin comparaţia socială dintre grupuri. Conceptul
de ingroup şi outgroup este important în cadrul acestei analize.
Cairns explică şi alt concept important din teoria identităţii sociale: teoria identităţii
sociale i-a ajutat pe psihologii sociali cel puţin să recunoască că indivizii dintr-un grup sunt
diferiţi la nivel şi că datorită acestor diferenţe apar forme de acţiune în grup.... Cu alte
cuvinte, ceea ce teoria identităţii sociale a realizat este că a descris un proces care plasează
individul în grup şi în acelaşi timp, plasează grupul în individ.

Fără îndoială, relaţiile de grup reprezintă cauza problemelor în Irlanda de Nord. În miezul
problemei se află relaţiile dintre comunităţile minoritară şi majoritară.
Tajfel schiţeazã importanţa stabilităţii şi legitimităţii cu privire la relaţiile de grup majoritate
-minoritate: Un sistem instabil în privinţa diviziunii în majoritari şi minoritari va avea mai
multe şanse să fie perceput ca nelegitim, şi invers, un sistem perceput ca nelegitim va conţine
sămînţa instabilităţii. Tocmai interacţiunea dintre instabilitatea percepută şi nelegitimitatea
sistemului de entităţi diferite ar putea deveni un ingredient puternic al tranziţiei de la
acceptarea de către minoritate a statu quo-ului, la respingerea lui.

Prin urmare, grupurile plasează importanţa legitimităţii percepute în mediul lor social.
Legitimitatea este un concept important pentru Irlanda de Nord, fiindcă naţionaliştii nu percep
statul ca fiind legitim. Aşa cum Tajfel observă: ilegimitatea percepută a unei relaţii
intergrupale este astfel pîrghia socială şi psihologică acceptată şi acceptabilă pentru
acţiunea socială şi schimbarea socială în comportamentul intergrupal.... În cazul grupurilor
care sunt „inferioare”, funcţia de pîrghie este îndeplinită de nelegitimitatea percepută a
rezultatelor comparării intergrupale; în cazul grupurilor „inferioare” care sunt deja în
procesul de schimbare, este legitimarea noii lor imagini comparative; în cazul grupurilor
„superioare” este legitimarea încercărilor de a perpetua statu quo-ul distinctivităţii
valorilor, ori de cîte ori acesta este perceput ca fiind sub ameninţare.

Rezumat
Teoriile comportamentiste sau microteoriile se sprijină pe observaţiile indiviului în mediul
său. Ele analizeazã mintea subconştientă pentru a stabili variabilele motivaţionale. Teoriile
behavioriste s-au dezvoltat din studiile pe animale şi compararea cu comportamentul uman,
ajungându-se la teorii mai sofisticate care examinează relaţia dintre individ şi identitãţile sale de grup.
În timp ce behaviorismul acceptă încă centralitatea relaţiei stimul-răspuns care se află in centrul
ipotezelor, ele au ajuns la crearea de modele complexe de comportament uman ca de exemplu
învăţarea socială şi teoriile identităţii sociale. Teoria identităţii sociale introduce concepte
importante, care creează o puncte de legătură între comportamentul individual şi cel de grup. Ea
aruncă, de asemenea, o lumină asupra relaţiilor de grup majoritate-minoritate. Dezbaterea privind
ereditate vs. mediu încă continuă. Oamenii de ştiinţă din Sevilla au concluzionat că mediul este cel mai
important; astfel, oamenii pot controla şi schimba ei înşişi sistemele sociale şi relaţiile dintre ei. Acest
lucru este predictiv pentru găsirea de soluţii la conflictele endemice. În consecinţă, procesul de
socializare, comparaţiile de grup, percepţiile şi identităţile pozitive sunt concepte importante pentru
rezolvarea conflictului.
Micro teoriile au adăugat o dimensiune importantă la înţelegerea conflictului. Ele pun
situaţiile complexe în modele operaţionale care se pretează la analizele empirice. Ele sunt un lucru
folositor în încercarea noastrã de a impune o anumită obiectivitate unor situaţii specifice. Decât să
aştepte rezolvarea dezbaterii ereditate-mediu, dacă într-adevăr acest lucru poate fi posibil, este de
preferat să se combine ambele abordări, pentru a dezvolta un model explicativ sofisticat. Socializarea
este un concept important, la fel ca şi comparaţiile de grup, sinele pozitiv şi identităţile de grup şi
nelegitimitatea percepută de comunităţile minoritare. Odată ce chestiunile sunt înţelese, devin posibile
explicaţiile comportamentului agresiv. Oricît de profundă ar fi analiza noastră empirică asupra analizei
empirice la nivel micro, ea tot nu reuşeşte să ia în considerare toate variabilele şi atributele
conflictului, în special la nivelul conştientului. Aici întră în joc macroteoria. Pentru a acoperi terenul
conştient ne vom orienta în cele ce urmează asupra macroteoriilor conflictului.

66
3. Macro-teoriile conflictului

3.1. Teoriile clasice

Macro-teoria se concentrează pe interacţiunea dintre grupuri, în mod special la nivelul


conştient. Încă de timpuriu, teoreticienii politici, de la Thucidide şi Sun Tsu la Machiavelli şi
von Clausewitz, s-au concentrat pe putere. Folosirea şi exercitarea puterii este un concept
central al macro teoriei conflictului. Macro-teoreticienii ar consimiţi faptul că puterea are mai
multe forme: economică, politică, militară, chiar şi culturală. Ideea comună a macro-teoriilor
sau a celor clasice este aceea ca radacinile adinci ale conflictului derivă din competiţia de grup
şi urmãrirea puterii şi resurselor. Aceste presupuneri operează la nivelul factorilor
motivationali conştienţi, intr-o lume orientata spre material. Teoria clasică se centrează mai
degrabă pe observaţiile asupra fenomenului de grup din evenimente singulare, pentru a studia
problema in profunzime si pentru a determina importanţa şi relaţiile a mai multe variabile,
decât sa studieze citeva variabile pe mai multe cazuri. Metodologiile predominante folosite
sunt abordarea istorica si studiul de caz.
În secolul al XIX-lea Europa post-napoleoniana era preocupata de echilibrul (balanta)
puterii. Acest concept a fost întrebuinţat de Metternich la Concertul Europei. În timp ce
izbucnirea primului război mondial a distrus această teorie, ideile sale urmau sa fie aplicate in
teoria descurajarii prin războiul rece. Teoria descurajarii (preventiva) se sprijină pe
presupunerea că un echilibru al terorii datorat arsenalurilor nucleare ale superputerilor va
preveni conflictul. Teoria descurajarii a deschis calea mai multor teorii sofisticate, cum ar fi
adoptarea deciziei si teoria jocurilor.

3.2. Teoria deciziei şi teoria jocului

Luarea deciziei şi teoria jocului îşi au originile în modelul actorului raţional al


secolului al XX-lea. Modelul actorului raţional a fost dezvoltat de economişti pentru a explica
comportamentul economic uman. El presupune ca oamenii fac alegerile şi iau deciziile pe o
baza fondată pe alegeri in cunostinta de cauza si pe cântărirea oportunitatilor. Teoria jocului
se sprijină pe modelul actorului raţional prin accea cã se bazeazã pe credinta existentei unui
proces rational de adoptare a deciziei, care este fundamental pentru angajarea în conflictul
uman.
Thomas Schelling porneste de la acest model pentru a dezvolta o sofisticata teorie a
jocului. Modelul de joc al lui Schelling include comunicarea, negocierea, informarea şi
introduce importanţa iraţionalităţii in gindirea strategica. Una dintre cele mai multe
importante contribuţii ale lui Schelling este ipoteza sa despre interdependenţa conflictului,
competiţiei şi colaborarea dintre actori. În fiecare incident al conflictului există elemente de
colaborare; de asemenea, angajamentele de cooperare, care adesea dau nastere unui element
de conflict. Această notiune a devenit un element important în înţelegerea conflictului.
Schelling foloseşte teoria jocului ca o încercare pentru a respinge complexităţile relaţiilor între
grupuri folosind jocul pentru a ilustra situaţii analoge. El foloseşte trei tipuri de jocuri: de
şansă, de îndemânare şi strategic, pentru a ilustra corolarele spre relaţiile internaţionale - atit
cooperative şi cît si conflictuale.

Rezumat
În timp ce teoriile comportamentale examineazã subconştientul individual, teoriile clasice se
concetrează pe interacţiunea conştientã dintre grupuri. Teoria clasicã s-a ocupat adesea cu exerciţiul

67
puterii şi folosirea de forţei în relaţiile intergrupale. În timp ce teoria clasicã este folositoare în
explicarea acţiunilor şi evenimentelor, ea nu rãspunde la întrebãrile despre factorii motivationali
subconştienţi.
Dacă micro şi macro teoriile de pina acum nu sunt suficiente pentru a explica conflictul în
Irlanda de Nord, atunci cãutarea pentru un model nou ar trebui să înceapă cu o fuziune sau o sintezã a
micro şi macro teoriilor. O încercare pentru a face acest lucru este evidentã odată cu dezvoltarea unor
teorii ca Teoria sistemelor inamice (EST), Teoria trebuinţelor umane (HNT) şi Teoria rezolvării
conflictului a lui John Burton (CRT). Aceste teorii vor fi introduse şi examinate în sectiunile
urmãtoare.

4. Teoria sistemelor inamice

4.1. Descrierea teoriei

Teoria sistemelor inamice a fost dezvoltata ca sã ajute în explicarea conflictului


insolubil şi a fost folosită sã explice războiul rece în anii ‘90, înaintea prãbuşirii Uniunii
Sovietice. Este o fuziune a teoriei dezvoltarii si a teoriei relatiilor internationale. Această
teorie prezintã nişte conceptualizari importante cu ajutorul cărora sã se creeze un model
sofisticat explicativ pentru conflict.
Teoria sistemelor inamice (EST) a fost dezvoltată spre sfârşitul anilor 1980 de un grup
de psihiatri şi practicanti în relaţiile internaţionale (fosti membri in Consiliul American de
Securitate Naţionala şi in Departamentul de Stat al Statelor Unite), ca un model pentru a
explica complexitãţile comportamentului de grup, în special cu privire la relaţiile de grup
antagoniste. Esenţa teoriei sistemelor inamice o reprezintă ipoteza ca oamenii au o nevoie
psihologica adinc inradacinata de a dihotomiza si de a stabili duşmani şi aliaţi. Acest fenomen
se petrece atit la nivel individual, cit si de grup. Aceasta este o nevoie inconştientã care
hrãneşte relaţiile conştiente, în special în viata noastra de grup. Acest lucru este important în
special cu privire la formarea identitãţilor şi comportamentului de grup etnic şi naţional.

Identificarea cu aceste grupuri etnice sau naţionale determinã în mare mãsurã modul în care
relaţionăm cu oamenii din ingroup şi outgroup. Modul in care masele din interiorul fiecarui
grup se percep pe ele insele si isi percep relatiile cu grupurile cu care sunt asociate contribuie
la determinarea modului de relationare, bazat pe cooperare, sau competitie, sau conflict. Acest
fapt este de asemenea determinat de relaţiile anterioare, istorice, între aceste grupuri. În
concluzie, teoria combină conceptele din psihologia individuala şi de grup, cit si din teoria
relaţiilor internaţonale. Aşa cum explică şi Vamik Volkan:

Aceasta abordare specifica necesitã examinarea în profunzime a modului in care mintea


umanã este reflectatã în procesul de luare a deciziei de un grup mare. Ea exploreazã
următorul fenomen: nevoia psihologicã de a avea duşmani şi aliaţi; împletirea sentimentului
de sine însuşi al individuluii si a identitatii de grup, cu conceptele de etnicitate şi naţionalitate;
şi modurile în care rãzboaiele, cu toate planurile lor logistice, sunt in legatura cu impulsurile
inconştiente si primitive ale omului. În termenii interacţiunii între grupurile mari, majoritaea
dintre aceste procese sunt involuntare.
Astfel, teoria se bazează pe relaţiile dintre interesele intrapersonale, dintre individ si
mediul sau, precum si pe interactiunile indivizilor în cadrul grupurilor şi acţiunile între acele
grupuri.

4.2. Conceptele teoriei sistemelor inamice

68
Teoria sistemelor inamice operează cu următoarele concepte: identitate, etno-
naţionalism, victimizare etnică, egoismul victimăzirii, incapacitatea de a see jelui,
demonizarea, dezumanizarea, trauma aleasă şi experienţa conversiei. În continuare vom
analiza aceste concepte.

A. Primul concept este acela de identitate. Oamenii se identificã pe ei înşişi ca indivizi şi ca


membri ai grupurilor de indivizi. Aceste grupuri pot fi dobîndite la naştere, ca rasa, sau prin
asociere în societate, ca de exemplu un grup de muncitori sau atleţi.
Psihologii dezvoltarii au identificat nevoia umanã de dihotomizare. Noi ne organizăm
pe noi înşine şi mediile noastre în grupuri de cite doi. De exemplu, noi facem deosebire între
eu si non eu; plăcere - durere, bun - rău, corect - greşit şi aşa mai departe. Aceastã nevoie
începe de la o vârstã foarte timpurie. Importanţa ei este cã noi tindem sã ataşãm calitãţile
,,bune” cu ce identificãm ca fiind “ale noastre” şi tindem să asociem calităţile “rele” cu acele
dinafara grupului. În consecinţã, noi începem sã dezvoltãm un simţ al noţiunii noi şi ei. Nu
facem doar deosebirea între grupuri, dar “noi” suntem percepuţi ca buni, virtuoşi, superiori şi
dezirabili, pe când “ei” sunt percepuţi ca răi, inferiori, plini de vicii şi indezirabili. Pe masura
ce crestem si ne socializam, identitatea noastră se extinde pentru a cuprinde familiile noastre,
comunitãţile noastre şi grupurile noastre etnice şi naţionale. Asa se construiesc blocajele
inconştiente de prejudecată şi rasism.

Există un concept asociat, cel al identitãţii negative. Acest lucru apare când indivizii suferă de
stimă de sine scazuta datorita lezărilor de tip narcisist. În loc să proiecteze imaginile negative
în afară, ele sunt păstrate pentru sine. Acest lucru are adesea drept rezultat faptul ca individul
care suferã din cauza identităţii negative se îndreaptă spre grupurile maladaptative, ca de
exemplu organizaţiile criminale şi teroriste, pentru a încerca sã-şi recapete stima de sine
pierduta. Oamenii expuşi riscului identitatii negative se găsesc de obicei printre muncitorii cu
un statut cronic de someri (în special clasa muncitoare), cei fără studii sau cu studii minime
sau provenind din medii familiale dezmembrate sau abuzive.

B. Conceptul urmãtor este acela de etno-naţionalism. Etno-naţionalismul este identitatea


unui individ la grupul etnic sau national. În Irlanda de Nord există două grupuri etno-naţionale
distincte şi conflictuale. Emoţiile asociate cu identitatea etnicã sunt de obicei foarte puternice.
Identitãţile etnice sunt adesea vãzute ca identitãţi de rudenie extinsa; acest lucru dã un
sentiment al “familiei” largite, care contribuie la sentimentul de apartenenţă. Această
organizare în grupuri etnice pune grupurile în competiţie. Aceastã competiţie poate sã fie ori
adaptativã, ca de exemplu Jocurile Olimpice, sau mal-adaptativa, ca de exemplu conflictele
anterioare din Iugoslavia, Liban, Sri Lanka şi Irlanda de Nord. Grupurile cu identitate etno-
nationala joaca un rol central în Irlanda de Nord. Problema constitutionala capitala separa cele
doua grupuri de identitate aflate în conflict: irlandezii-nationalisti-catolici faţă de englezii-din-
Ulster-unionisti-protestanti. Deşi aceste grupuri nu sunt imuabile şi monolitice, aşa cum s-a
interpretat în trecut, ele rãmân relativ stabile şi devin mai proeminente când stresul de grup
polarizează comunitãţile. Când grupurile sunt sub stres politic, economic, ecologic, sau militar
ele pot deveni turbulente. Există o tendinţã de a lovi în grupurile din afară când există
contextul pentru acest lucru. Problema centralã în eforturile pentru a înţelege adversitatea între
grupurile etnice-naţionale este amplasarea sursei urii sau a antagonismului. Sursa unei
asemenea duşmãnii poate fi gasita adesea in nişte animozităţi cu caracter istoric. Animozitatea
istorica din Irlanda de Nord poate incepe în mare mãsurã cu Colonia din Ulster pentru catolici
şi apariţia Home Rule Movement si nationalismului catolic pentru protestanţi. Aceasta ne
conduce la conceptul urmãtor, victimizarea etnică.

69
C. Joseph V. Montville defineşte conceptul de victimizare etnică drept starea mintii etnice
atunci cind securitatea grupului propriu este distrusa de violentă si agresiune. În plus, el
afirma ca acolo sunt trei elemente importante:
1. Experienţă: un eveniment cataclismic zdruncina din temelii grupul victima.
2. Violenţã nejustificată; drepturile civile şi umane sunt violate.
3. Atacul reprezintã pentru grupul victima o ameninţare continuã şi generează frica de
anihilare.
Toate aceste elemente coplesesc grupul victimă. În funcţie de circumstanţe, aceste grupuri
simt adesea că propria supravieţuire este in pericol. Pentru unionişti, eruptiile violente ale
problemelor au semnalat un sfârşit al controlului lor asupra Irlandei de Nord. Aceasta a
întărit ,,mentalitatea de asediu’’ a protestantilor si ca atare proclamarea principiului ,,nu
capitulăam”. Pentru naţionalişti, Colonia de la Ulster, foametea, războiul anglo-irlandez şi
impartirea ulterioara a Irlandei au creat percepţii de victimizare etnică. Asta conduce la
conceptul urmator: egoismul victimizării.

D. Egoismul victimizării este definit de Hack in felul urmator: ,,incapacitatea unui grup etnic-
naţional de a empatiza cu suferinţele altui grup, ca rezultat direct al unor traume istorice”. Cu
alte cuvinte, grupurile vicitmizate nu văd dincolo de durerea si suferinta proprie. Aceste
grupuri nu îşi asumă responsablitatea pentru victimele create de propriile acţiuni. Acesta este
un concept foarte important, in mod special deoarece încurajează o victimă a terorismului să
devină teorist, resimtind o foarte slaba vinovatie cu privire la comiterea violenţei. Acest
concept este important pentru a înţelege conflictele din Irlanda de Nord şi în Orientul
Mijlociu. După ce un grup a fost tratat greşit, el nu simte nici o remuşcare în a comite acte de
violenţă împotriva altor grupuri. Un exemplu al acestui fapt poate fi ,,Vinerea sângeroasă’’
din Irlanda de Nord. Pe 21 iulie 1972, IRA a pus 26 de maşini capcană în Belfast, omorând 11
persoane şi rănind 130. Acest lucru a fost realizat după eşuarea tratativelor secrete între IRA şi
Londra si a fost justificat ca o represalie la “Vinerea singeroasa”, cind trupele britanice au ucis
14 civili neinarmati (catolici), la Derry, pe 30 ianuarie 1972. IRA a folosit o atrocitate asupra
comunităţii lor pentru a justifica atrocităţile. Nu este greu să vezi cum violenţa ia amploare şi
scapă de sub control. Egoismul victimizării parcurge un lung drum catre diferendele dintre
Israel şi Palestina. Holocaustul este adesea folosit pentru a rationaliza politicile israeliene, în
special israelitilor li se pare ca statul lor ar fi in pericol.
Alt element al acestui concept este tema obisnuita printre grupurile de teroristi etnici
că pasivitatea asigură continuarea victimizarii. De aceea, pentru a preveni victimizarea
grupului, grupul sau elementele sale militante continua activitatile lor nejustificabile, in
numele conservarii grupului. Aceasta a fost o tema obisnuita la primele grupuri israeliene de
teroristi (Irgun si Banda Stern) care luptau pentru o bucata de pămant evreiasca, dupa
Holocaustul din timpul celui de-al doilea razboi mondial. Ironic, acelasi concept se aplica la
palestinienii radicali (Hamas) care se lupta cu Israelul pentru pamant. Strigate ca "niciodata nu
se va repeta" sunt adesea auzite in aceste grupuri. Izbucnirea necazurilor are acelasi efect ca la
IRA, care la inceput a fost slab pregatita pentru a apara comunitatea catolica impotriva
violentei.

Exista elemente care fac grupurile etnice mai expuse la aceste influente. Unul dintre ele este
ceea ce Volkan numeste tinte convenabile pentru exteriorizare. Aceste tinte sunt in
subconstient, acolo unde inmagazinam imaginile. Ele pot fi obiecte neinsufletite, cum ar fi
steagurile nationale sau culori, mincare etnica, muzica, costume sau dansuri. Continutul
acestor imagini creeaza blocaje pentru identitatea noastra etnica. Aceste tinte servesc drept
amplificatoare culturale. Cu alte cuvinte, ele transmit mesaje in afara despre cine suntem si ce
face grupul nostru unic. Aceste tinte pot trimite imagini pozitive si negative. Imaginile

70
pozitive sunt de obicei retinute pentru grupurile noastre proprii, in timp ce imaginile negative
sunt rezervate pentru grupurile exterioare sau inamici. Acest proces ne permite sa ne
focalizam ura catre grupurile exterioare. Ţintele ca amplificatoare culturale joaca un rol
important in comportarea rituala. Simboluri cum ar fi Tricolorul Irlandez si banere descriind
pe Regele William de Orange sunt folosite ca sa trimita imagini pozitive membrilor grupului
si imagini negative membrilor outgroupurilor. Desi grupurile pretind deseori ca nu
intentioneaza sa ofenseze, simbolurile pe care le poarta transmit imagini negative, chiar daca
in mod intentionat ori nu. Aceste imagini subconstiente negative sunt adaugate la
complexitatea litigiului.

E. Următorul concept este incapacitatea de a ţine doliu. Volkan descrie doliul ca pe o reactie
la o pierdere sau la o schimbare reala sau ameninţătoare. Exista doua tipuri de doliu:
necomplicat si complicat. Îndolierea necomplicata este atunci cand un grup face o evaluare a
ceea ce a pierdut. Oamenii invata sa faca fata necazurilor si supararilor. Doliul complicat este
atunci cand grupurile sunt sub amenintare si nu pot sa se consoleze pentru pierderi. Un efect
important este acela ca grupurile incearca de obicei sa recastige ce au pierdut, in special
teritoriul.
Grupurile care sufera de pe urma doliului complicat tind sa perpetueze conflictele
pentru că oamenii nu pot sa uite. Ele nu sunt dispuse sa faca compromisuri, în special asupra a
ceea ce au pierdut.

Următoarele concepte se ocupa cu mecanismele psihologice care fac ca oamenilor sa le fie


mai usor sa agreseze sau sa se ucida unii pe altii. Acestea sunt procesele de demonizare si
dezumanizare[36].

F. Demonizarea este mecanismul care proiectează imagini negative asupra inamicilor, in


special asupra liderilor, pentru a parea demoni. Un exemplu ar fi că in timpul razboiului din
Golf, guvernul S.U.A. si mass media l-au facut pe Saddam Hussein sa para un al doilea Hitler,
cel mai infam demon al secolului 20. Facandu-l pe Hussein să para a fi Hitler, a fost mai usor
pentru guvern sa manipuleze opinia publicului impotriva Irakului, creînd astfel mai multa
ambianta favorabila razboiului de pedepsire a dusmanului. Etichetand pe cineva drept terorist
este o cale de demonizare in Irlanda de Nord. Acest lucru este realizat de ambele comunităţi.

G. Dezumanizarea este un pas inainte fata de demonizare. Este atunci cand incepem sa-i
vedem pe duşmanii noştri ca pe nişte fiinţe lipsite de umanitate. Noi le privim ca pe nişte
demoni sau animale drept pentru care nu le putem înţelege durerea cind îi atacăm şi ucidem.
Acest fapt e asociat cu pseudospecia, când îi privim pe duşmanii noştri ca alte specii. Un
important punct de notat aici este că acest proces al dezumanizării celuilalt are în egală
măsură un efect al dezumanizării individului însuşi…Cu cât mai mult negăm demnitatea şi
respectul faţă de celălalt, începem să ne pierdem umanitatea şi respectul de sine. În
consecinţă, cu cât mai mult ne dezumanizăm duşmanii, cu atât mai puţin umani devenim noi
înşine. Acest ciclu ne perpetuează abilitatea şi dorinţa de a ne ucide duşmanii; într-adevăr, ne
este mai uşor s-o facem. Datorită proceselor de demonizare şi dezumanizare putem ucide fără
sentimentul de vinovăţie, din două motive: primul este acela că avem a face cu ceva sub-
uman; iar în al doilea rând, acesti suboameni ne ameninţă însăşi supravieţuirea noastră şi deci
suntem îndreptăţiţi să fim agresivi când suntem în autoapărare. Dezumanizarea duşmanului se
face atît de către grupurile paramilitare loyaliste şi republicane, cît şi de către forţele de
securitate în Irlanda de Nord. Comunităţile mai largi ar putea să nu scuze aceste acte, dar vor
permite implicit să se desfăşoare în beneficiul lor.

71
H. Un concept corelat cu victimizarea este trauma aleasă. O traumă aleasă este un eveniment
prin care un grup este puternic victimizat. Grupul suferă de obicei o jeluire complicată din
cauza acestui eveniment. Grupul devine obsedat de traumă şi simte uneori că este pedepsit
pentru greşelile trecutului. Agresorii şi teroriştii se focalizează adesea asupra traumelor alese
pentru a-şi justifica actele nejustificabile. Într-adevăr, nu este deloc neobişnuit ca grupurile de
terorişti să-şi numească organizaţiile după traumele alese. Astfel de exemple ar fi
Organizarea Revoluţionară din 17 Noiembrie din Grecia şi Grupul de Rezistenţa Antifascistă
de pe 1 Octombrie (GRAPO) din Spania. Exemple de traume alese ar fi holocaustul pentru
evrei, foametea şi Duminica sângeroasă pentru catolicii irlandezi şi campania IRA împotriva
Uniunii Protestanţilor din Irlanda de Nord. Divizarea Irlandei poate fi văzută ca o traumă
aleasă pentru ambele comunităţi: pentru naţionalişti, ea reprezintă pierderea a şase regiuni în
nord, iar pentru unionişti, pierderea restului Irlandei.

I. Trauma aleasă este un element de grup, în vreme ce experienţa conversiei este un fenomen
individual, o traumă aleasă personalizată, un eveniment în care individul este victimizat. El
aduce mai aproape de individ sensul îndepărtat de victimizare a grupului. Experienţa
conversiei poate converti victima terorizată într-un terorist. De exemplu, Frances Hughes era
un irlandez catolic care locuia în Irlanda de Nord şi care a fost bătut de trupele predominante
Protestante ale Regimentului de Apărare Ulster (UDR). După maltratare, el s-a alăturat
organizaţiei IRA. Hughes a fost capturat mai târziu şi a fost încarcerat datorită actelor de
terorism. A fost cel de-al doilea republican omorât datorită asprelor schingiuiri în 1981 după
Bobby Sands. Experienţa sa de conversie, maltratarea i-a schimbat viaţa pentru totdeauna şi
de aici a rezultat şi moartea sa timpurie.
Peter A. Olsson a examinat convertirea victimelor în terorişti şi a dezvoltat modelul
traseului personal. Adesea teroriştii se percep pe ei înşişi a fi personificarea eliberării
fanteziste a grupului etnic victimizat; ei încearcă să recâştige ceea ce s-a pierdut. Olsson
defineşte acest model prin patru elemente primare:
1. Socializarea din copilărie într-un mediu violent (ex: West Belfast, South Armagh).
2. Traumele (rănirile) narcisiste (ex: identitatea negativă).
3. Evenimentele escaladante (ex: experienţa conversiei).
4. Legăturile personale cu grupurile teroriste.
Acest model foloseşte mai multe concepte relevante pentru Teoria sistemelor inamice.
Cercetarea asupra dezvoltării teroriştilor ar fi folositoare la explicarea conflictului mai larg.
Conceptele precedente şi acest model ne-ar putea ajuta să înţelegem crearea şi perpetuarea
antagonismului care duce la ciclurile continue ale violenţei. Demetrios A. Julius însumează
foarte bine aceste informaţii:
Foarte simplu, perpetuarea agresiunii este provocată de acţiunea de victimizare a unui
grup asupra altuia… Aceste acţiuni ostile reciproce stimulează şi lărgesc adversitatea istorică
a duşmanilor şi validează dezumanizarea reciprocă… Victimizarea este procesul care duce la
acţiunea comportamentală finală a ciclului… Întrucît fiecare atac declanşează procesul la
celălalt, cei doi adversari sunt blocaţi într-un viguros dans al ostilităţii în permanentă
expansiune.

Acest ciclu de victimizare a „acţiunilor ostile reciproce” ne ajută să explicăm profunzimea


conflictului de sumă zero (în care unul cîştigă şi celălalt pierde), dar şi problemele legate de
modelul dublei minorităţi. Cu fiecare grup care comite violenţă asupra altui grup, natura de
sumă zero devine evidentă. Victimizarea fiecărui grup alimentează frica de a deveni un grup
minoritar în extincţie. Această frică de anihilare şi egoismul victimizării conduc grupul spre a
acţiona în continuare cu agresivitate faţă de celălalt grup. În acelaşi timp, celălalt grup percepe
aceleaşi sentimente de anihilare şi astfel ciclul se repetă. Aceste fapte complică găsirea de

72
soluţii, atîta timp cît fiecare grup caută să-l blameze pe celălalt pentru agresiune, ignorîndu-şi
propriul rol în perpetuarea ciclului. Aşa cum am văzut la abordările tradiţionale naţionaliste şi
unioniste, „soluţiile” lor constau în a-l elimina pe celălalt grup (sau pe apropiaţii lor, irlandezi
sau britanici), sau cel puţin distrugerea capacităţii lor de atac şi victimizare (şi avînd percepţia
că se apără pe ei înşişi). O ilustrare recentă a acestui fenomen a fost punctul de pornire a
crimelor, care a constat în uciderea liderului LVF, Billy Wright, pe 27 decembrie 1997. Au
fost ucişi de loialişti 10 oameni, dintre care 8 catolici. S-a răspîndit frica că acest fapt ar
declanşa un răspuns violent din partea Organizaţiei IRA, aceasta oprind participarea lor la
discuţii.
Teoria sistemelor inamice ne oferă o teorie sofisticată a conflictului, care explică
probleme dificile precum terorismul şi profunzimea conflictului etnic. Chiar dacă ea este o
teorie a comportamentului, oferă o punte spre teoria clasică prin combinarea elementelor de
psihologia dezvoltării şi de teoria relaţiilor internaţionale. Ea transcende paradigma realistă
din teoria relaţiilor internaţionale, folosind grupurile comunale sau etno-naţionale în calitate
de element important pentru analiză.

Activitatea independentă nr. 24


Explicaţi cel puţin 2 elemente din comportamentul interpersonal şi intergrupal prin prisma
teoriei sistemelor inamice.

5. Teoria trebuinţelor umane

Teoria trebuinţelor umane (HNT) a fost dezvoltată între anii 1970 – 1980 sub
genericul teoriei holistice a comportamentului uman. Ea se bazează pe ipoteza că oamenii au
nevoi de bază care trebuie satisfăcute pentru a menţine societăţile stabile.
Aşa cum descrie şi John Burton: Credem că participanţii la situaţiile de conflict luptă
compulsiv în mediile lor instituţionale la toate nivelele sociale, pentru a acoperi nevoile
primordiale şi universale - nevoi precum securitatea, identitatea, recunoaşterea şi
dezvoltarea. Ei se străduiesc din ce în ce mai mult să câştige controlul asupra mediului lor,
care este necesar în asigurarea satisfacerii acestor nevoi. Această luptă nu poate fi strunită;
este o luptă primordială.
Lupta pentru nevoi primare este teoretic legată de teoria frustrare-agresiune, care se
bazează pe ipoteza stimul- răspuns. Frustrarea nesatisfacerii acestor nevoi conduce la
agresiune şi, implicit, la conflict. Ceea ce distinge teoria trebuinţelor umane de cea a frustrării
vs. agresiune este faptul că prima se concentrează doar pe cerinţe absolute (nevoi), în timp ce
cea din urmă se referă şi la lipsuri şi dorinţe.
Mai departe, Burton afirmă: Acum ştim că există valori fundamentale universale sau
trebuinţe umane care trebuie satisfăcute dacă vrem ca societăţile să fie stabile. Acest fapt
oferă o bază non-ideologică pentru stabilitatea instituţiilor şi a politicilor. Dacă nevoile de
identitate nu vor fi satisfăcute în cadrul societăţilor multi-etnice, dacă nu există dreptate
distributivă în fiecare sistem social, sentimentul controlului şi preocuparea de a satisface
toate celelalte nevoi de dezvoltare societală, devin inevitabile instabilitatea şi conflictul.
Semnificaţia acestei teorii este aceea că ea recunoaşte şi legitimează trebuinţele
ambelor confesiuni, Catolice şi Protestante, din Irlanda de Nord. Trebuinţele ambilor trebuie
să fie satisfăcute, şi nu trebuinţele uneia în dauna celeilalte. Acest fapt ne ajută să mutăm
conflictul din zona zero spre zona câştig-câştig. Abstractizarea ,,trebuinţelor omeneşti’’ ne
ajută să eliminăm înţelesul câştigurilor exclusiv reciproce. Situaţia merge spre direcţia în care
ambele comunităţi caută să-şi satisfacă trebuinţe precum securitatea, identitatea, recunoaşterea

73
şi dezvoltarea. Aceste trebuinţe nu sunt satisfăcute pe seama celeilalte comunităţi, ci odată cu
nevoile celeilalte comnităţi. Aceste nevoi nu sunt exclusiv reciproce sau câştigate cu
cheltuiala celuilalt; ele sunt universale.
Există idei majore în această teorie ,,Această luptă nu poate fi întreruptă…
instabilitatea şi conflictul sunt inevitabile’’, acestea sunt afirmaţii potenţial conflictogene, cu
implicaţii îndepărtate. Dacă ipotezele acestei teorii sunt corecte şi dacă sunt anumite trebuinţe
umane necesare pentru dezvoltarea omului şi stabilitatea socială, atunci soluţia conflictului
trebuie să fie abilitatea de a crea un mediu în care aceste trebuinţe pot fi satisfăcute de toate
segmentele societăţii. În acest punct teoria trebuinţelor umane se întâlneşte cu teoria rezolvării
conflictului a lui Burton (Conflict Resolution Theory - CRT).

6. Teoria rezolvării conflictului a lui Burton

Profesorul Burton a făcut următoarea diferenţă între rezolvarea conflictului, managementul şi


încheierea lui.
• Managementul se face ,,prin abilităţi de rezolvare alternativă a disputei” şi poate stopa sau
limita conflictul.
• Încheierea conflictului se face ,,prin procese autoritare şi legale” şi poate fi impus de către
elite.
• Rezolvarea conflictului înseamnă lichidarea lui prin metode analitice care duc la rădăcinile
problemei. Rezolvarea conflictului, spre deosebire de managementul sau încheierea lui,
conduc spre un punct în care produsul este văzut de toate părţile implicate ca o soluţie
permanentă a problemei.
Acceptând presupunerile şi ipotezele teoriei trebuinţelor umane, Burton sugerează că
există nevoia schimbării paradigmei, de la politicile puterii spre ,,realitatea puterii
individuale”. Cu alte cuvinte, indivizii, în calitate de membri ai grupurilor de identitate, se vor
lupta pentru nevoile lor în interiorul mediului propriu. Dacă în urmărirea scopurilor lor vor fi
împiedicaţi de către elite, alte grupuri identitare, instituţii sau alte forme de utoritate, ei vor fi
în mod inevitabil în conflict cu acestea. Singura soluţie pentru grupuri este de a se ocupa de
problemele lor în mod analitic, cu sprijinul terţei părţi, care acţionează ca facilitatori şi nu ca
autorităţi. Acest lucru este deosebit de relevant atunci când conflictul are ca obiect nevoi ce
nu pot fi negociate şi nu interese materiale, care pot fi negociate şi pentru care se poate ajunge
la compromis.
Una dintre probleme este aceea că în timp ce există un oarecare consens privind
explicarea conflictului, acesta nu există şi în privinţa soluţiilor. După cum afirmă Burton:
Orice definiţie a conflictului am avea, oriunde am trasa linia de demarcaţie, la
violenţa familială, ne referim la situaţiile în care au loc rupturi ale relaţiilor şi provocări la
adresa normelor şi autorităţilor. Conflictul se datorează unei afirmări a individualismului.
Este un protest bazat pe frustrare împotriva lipsei oportunităţilor pentru dezvoltare şi a
nerecunoaşterii identităţii. Indiferent dacă tensiunea, conflictul sau violenţa au rădăcinile
sale în clasă, etnie, sex, religie sau naţionalism, ne aflăm în faţa aceloraşi probleme
fundamentale.
Dacă cei implicaţi în conflict pot începe să-şi recunoască conflictele ca pe o rupere a
relaţiilor, şi pot înţelege că există similitudini fundamentale între oponenţi, atunci procesul de
abstractizare le va stimula obiectivitatea. Scopul acestui proces este de a-i face pe participanţi
să înţeleagă faptul că toţi participanţii au nevoi legitime care se trebuie satisfăcute, dacă vor să
rezolve conflictul. Cealaltă idee-cheie de aici este dezvoltarea unui proces analitic care să
faciliteze schimbările necesare pentru a crea un sistem politic şi social în care să se satisfacă
aceste nevoi.

74
Mai departe Burton notează că: Rezolvarea conflictului este, pe termen lung, un
proces de schimbare în sistemele politic, social şi economic. Este un proces analitic şi de
rezolvare a problemelor, care ia în considerare nevoi individuale şi de grup ca identitatea şi
recunoaşterea, precum şi schimbări instituţionale care sunt necesare pentru a satisface
aceste nevoi.
Abordările tradiţionale aspra managementului conflictelor se bazează în mare măsură
pe mediere şi negociere. Aceste abordări vor funcţiona doar când părţile aflate în conflict sunt
vor fi dispuse la negocieri şi dacă au ceva tangibil cu care pot face o înţelegere. Aşadar,
recunoaşterea nevoilor primordiale elimină posibilitatea negocierilor tradiţionale. Prin
urmare, am rămas cu cererea lui Burton pentru un proces al schimbării pentru a ajunge la
rezoluţie. Acest proces al schimbării este subiectul secţiunii următoare.

7. Rezolvarea conflictului: dubla diplomaţie („diplomaţia secundară”)

Există metode şi procese practice care pot fi folosite în demersul nostru de la teorie la
practică. Aceste procese sunt ceea ce este cunoscut sub numele de dubla diplomaţie (Two
Track Diplomacy).
Dubla diplomaţie este o interacţiune informală, neoficială între membrii grupurilor sau
naţiunilor adversare, care are ca scop dezvoltarea strategiilor, influenţarea opiniei publice şi
organizarea resurselor umane şi materiale în moduri care ar putea ajuta la rezolvarea
conflictului. Trebuie să se înţeleagă că dubla diplomaţie nu este sub nici o formă un înlocuitor
al relaţiilor („simple”) oficiale, formale, de la guvern la guvern sau de la lider (conducător) la
leader.
Unul dintre fenomenele cheie pe care dubla diplomaţie l-a dezvoltat pentru a se ocupa
de el este Conflictul Social Prelungit (CSP. Conflictul social prelungit este un tip de conflict
care nu se bazează pe interese materiale, ci pe nevoi, în special nevoi legate de identitate ale
grupurilor etno-naţionale sau comunale.
Edward Azar descrie acest tip de conflict: Aceste grupuri identitare vor acţiona să
obţină şi să-şi asigure identitatea distinctivă în sînul societăţii, fie că sunt formate pe criterii
religioase, etnice, rasiale, culturale sau altele. Când li se refuză securitatea fizică şi
economică, participarea politică şi recunoaşterea de către celelalte grupuri, identitatea lor
distinctivă se pierde şi vor face tot ce le stă în putere să o recâştige. Pe scurt, aceasta este
originea conflictului social de lungă durată.
Conflictul etno-naţional, ca cel din Irlanda de Nord, poate fi o formă de conflict social
prelungit. Conflictele sociale prelungite definesc conflictele nerezolvabile care nu sunt pe cale
să ajungă la o rezolvare. Exemple de grupuri identitatre care se află în conflict social prelungit
sunt în Orientul Mijlociu: palestinienii, israeliţii şi libanezii; în Cipru: ciprioţii greci şi turci;
în Sri Lanka: tamilii şi sinhalezii; în Spania: bascii; şi bineînţeles în Irlanda de Nord:
naţionaliştii irlandezi şi unioniştii din Ulster. Din moment ce aceste conflicte nu au fost
rezolvate pe căi ,,normale’’ sau diplomaţia oficială, atunci ar trebui folosită o abordare
alternativă pentru a lesoluţiona. Aici este punctul în care diplomaţia secundară pune teoria în
practică.
Dubla diplomaţie este un proces în trei faze care permite reprezentanţilor grupurilor
ocazia să se îndrepte spre soluţionarea conflictului intergrupal într-un mediu neameninţător,
noncoercitiv şi nonconfruntaţional. După cum s-a menţionat, nu este proiectată să înlocuiască
diplomaţia oficială, dar adesea poate pava calea pentru negocieri oficiale prin iniţierea
schimbării de atitudine a opiniei publice şi a celor care iau decizii. Există trei faze sau
procese.
Prima fază este o serie de forum-uri şi workshop-uri (ateliere de lucru). Aceste ateliere
sunt proiectate să reunească oameni influenţi din comunităţile aflate în conflict, dar nu oameni

75
cheie în luarea de decizii, pentru a explora căi (moduri alternative) de definire a conflictului.
Scopul este să transforme percepţiile lor despre conflict din sumă zero în câştig-câştig.
Aceasta se poate obţine prin întâlniri facilitate, ca parte a workshop-urilor. Aceste ateliere sunt
facilitate de un grup de experţi în psihologia conflictului intergrupal şi în caracteristicile
conflictului în discuţie. Facilitatorii nu caută să impună sau măcar să ofere soluţii conflictului,
scopul lor este să faciliteze comunicarea şi să ghideze uşor participanţii către schimbarea
propriilor atitudini şi perceperi. Prin această schimbare vine şi abilitatea de a vedea conflictul
în noi termeni. Aceasta este transformarea care face posibilă privirea conflictului de la sumă
zero, la câştig-câştig.
Atelierele de lucru (workshops) sunt compuse dintr-o serie de întâlniri plenare şi în
grupuri mici de-a lungul câtorva zile. Aceste întâlniri formale sunt suplimentate de
evenimente sociale informale (serate şi excursii în natură). Atmosfera favorizează construirea
de punţi de legătură şi înţelegerea şi nu puterea politică şi tocmeala. Herbert C. Kelman a
definit şapte trăsături centrale ale acestor ateliere: ,,scopul terapeutic, procesul analitic, axarea
pe nevoi, stabilirea normelor alternative, accentul său pe învăţarea auto-generată, rolul
facilitator al terţei părţi şi natura clinică a acţiunii de cercetare.”
După cum s-a notat, conflictul social prelungit se referă la nevoi, şi nu la interese.
Axarea pe nevoi este esenţială în procesul schimbării atitudinii şi percepţiilor:
De exemplu, dacă ambele părţi insistă în posesia aceluiaşi teritoriu, ele sunt incluse
într-o definiţie sumă-zero a conflictului, deoarece cererile unei părţi pot fi satisfăcute doar
pe ,,cheltuiala’’ celeilalte. Când se vor uita mai bine în spatele acestor poziţii, vor descoperi că
o parte vrea teritoriul pentru nevoi de securitate şi cealaltă pentru nevoi de identitate.
Redefinind conflictul în aceşti termeni, ele pot începe să caute o soluţie care să permită unuia
să-şi exprime identitatea naţională fără să pună în pericol securitatea naţională a celuilalt.
A doua fază a dublei diplomaţii trebuie să influenţeze opinia publică şi să schimbe
atitudinile şi percepţiile comunităţilor protagoniste. Aceste schimbări se vor baza pe
schimbările participanţilor la atelierele de lucru. Acesta nu este un proces simplu sau automat,
ci unul care necesită timp, răbdare şi perseverenţă. Înainte ca comunităţile însele să fie în
obiectiv, foştii participanţi la ateliere trebuie în primul rând să-i convingă pe cei ce iau
deciziile în comunităţile lor, de adevărul noilor lor percepţii. După ce s-a obţinut acest lucru,
comunităţile pot suporta un proces de transformare. Comunicarea de masă va fi un element
important al acestui proces. Pe lîngă mass-media, la schimbarea percepţiilor pot ajuta şi
revistele, conferinţele şi evenimentele ştiinţifice speciale. Acest proces este ajutat de
câştigurile tangibile ce sunt făcute în al treilea proces: dezvoltarea economică cooperativă.
Dezvoltarea economică cooperativă nu ţine loc de o soluţie pentru rezolvarea
conflictului, ci este doar un mijloc de a o susţine. Dezvoltarea economică cooperativă este un
avânt cooperativ al cărui scop este să uşureze suferinţele materiale cele mai aprige ale
comunităţilor respective. Este de obicei direcţionată către grupul care a fost victimizat şi
subdezvoltat. Satisfacerea nevoilor de bază a celor victimizaţi, fie în cadrul unui context
comunal, fie ca parte a strategiei naţionale, ar trebui să fie prioritatea cea mai înaltă a
politicilor guvernamentale de dezvoltare. Doar aşa se oate înainta spre managementul
conflictului social prelungit. Aceste câştiguri materiale nu vor elimina conflictul, dar vor ajuta
să-l amelioreze în secţiunile mai dificile ale comunităţilor şi vor da oamenilor o dovadă
palpabilă că lucrurile se pot schimba.

Dubla diplomaţie a fost testată şi dovedită ca având succes în schimbarea atitudinilor şi


percepţiilor participanţilor la workshop. Este un pas esenţial în pavarea drumului pentru ca
diplomaţia oficială să aibă succes. În majoritatea cazurilor de conflict social prelungit,
diplomaţia oficială a eşuat. Elitele caută să negocieze şi să manipuleze pentru ca să obţină cea
mai bună ,,afacere” posibilă. Deşi acest fapt este normal în relaţiile internaţionale, el nu va

76
avea succes în rezolvarea cazurilor insolubile de conflictului social prelungit. O primă
condiţie pentru negocierile de succes dintre elite este schimbarea percepţiilor, pe care o
realizează dubla diplomaţie.

Activitatea independentă nr. 25


Arătaţi ce este diplomaţia secundară şi cum anume îşi exercită ea rolul de diplomaţie
complementară la diplomaţia oficială.

Rezumat
Căutarea parametrilor teoriei conflictului ne-a condus la un număr de concluzii. În primul
rând, încă mai rămâne o lipsă de coeziune sau consens între teoreticieni, care ne împiedică să păşim
spre o teorie majoră. În trecut, cărările abordărilor micro şi macro se intersectau rareori. Evoluţia
teoriei conflictului indică faptul că aceste două abordări se vor uni în viitor. Odată trecută această
barieră şi dobîndirea unei fuziuni a acestor abordări, pe multe planuri analitice, vom fi martori la
dezvoltarea unei teorii majore a conflictului uman.
Teoria sistemelor inamice introduce nevoile umane pentru a dihotomiza şi astfel a crea
duşmani şi aliaţi. Şi teoria sistemelor inamice, cît şi teoria identităţii sociale subliniază importanţa
stimei de sine şi a identităţii pozitive în special pentru relaţiile ingroup (aliaţi) şi relaţiile cu outgroup
(duşmani). Teoria nevoilor umane consideră că există anumite nevoi umane care nu pot fi ignorate
pentru ca societăţile să poată funcţiona fără conflicte maladaptative.
Teoria lui Burton cu privire la rezolvarea conflictelor recunoaşte aceste nevoi şi sugerează căi
pentru a le satisface în mod analitic şi noncorecitiv. Dubla diplomaţie oferă un proces care poate fi
folosit pentru a obţine rezultatele dorite de teoria lui Burton cu privire la rezolvarea conflictelor.
În prezent, o fuziune dintre teoria sistemelor inamice şi teoria nevoilor umane oferă cele mai
comprehensive şi obiective explicaţii ale conflictului. Totuşi, explicaţia nu este îndeajuns. Teoria lui
Burton cu privire la rezolvarea conflictelor oferă o abordare holistică a rezolvării conflictului. Ea
provoacă achiziţiile gîndirii politice Occidentale, care consideră că puterea este bazată şi exercitată
prin intermediul elitelor care stabilesc normele de comportament. Oricum, rămâne să vedem dacă
această abordare va fi acceptată de participanţii la conflict şi folosită în beneficiul lor pentru a-l
rezolva.

77
Referinţe bibliografice

Akin, Jennifer. "Interpersonal /Small-Scale Communication." Beyond Intractability. Eds. Guy


Burgess and Heidi Burgess. Conflict Research Consortium, University of Colorado,
Boulder. Sept. 2003
http://www.beyondintractability.org/essay/interpersonal_communication/
Allred, Keith, 2000. “Anger and Retalation in Conflict. The Role of Attribution”, in: Deutsch,
Morton & Coleman, Peter, op. cit., pp. 236-254

Bandura, Albert, Ross, D., Ross, S.A. (1961). „Transmission of Aggression through Imitation of
Aggressive Models”, în: Journal of Abnormal and Social Psychology, 1961, nr. 63,
pp. 575-582).

Barker, Phil. "Anger." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess. Conflict
Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: September 2003
<http://www.beyondintractability.org/essay/anger/>.
Barker, Phil. "Cognitive Dissonance." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi
Burgess. Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted:
September 2003
<http://www.beyondintractability.org/essay/cognitive_dissonance/>.
Barker, Phil. "Fear." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess. Conflict
Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: July 2003
<http://www.beyondintractability.org/essay/fear/>.

Barker, Phil. "Guilt and Shame." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess.
Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: July 2003
<http://www.beyondintractability.org/essay/guilt_shame/>.

Baro, A. Robert (1992). Human Aggression, New York, Plenum.

Bellafiore, Donna. 2004. "Interpersonal Conflict and Effective Communication.", Available at:
http://www.drbalternatives.com/articles/cc2.html

Berkowitz, Leonard (1993). Aggression: Its Causes, Consequences, and Control, New York,
McGraw Hill.

Berkowitz, Leonard (1989). “Frustration-Aggression Hypothesis: Examination and


Reformulation”, în: Psychological Bulletin, 1989, nr. 106, pp. 59-73.

Donald Black, 1990. "The Elementary Forms of Conflict Management", in: New Directions in
the Study of Justice, Law, and Social Control, New York: Plenum Press, pp. 43-69

Boulding, Kenneth, 1962. Conflict and Defense, New York: Harper Torchbooks.

Boncu, Ştefan, 1998, “Devianţă tolerată şi conflict normativ”, pp. 60-83, în: Stoica-Constantin,
Ana & Neculau, A. (coord.), Psihosociologia rezolvării conflictului, Iaşi, Polirom.
Boncu, Ştefan, 2002, Psihologia influenţei sociale, Iaşi, Polirom.
Boncu, Ştefan, 2006, Negocierea şi medierea. Perspective psihologice, Iaşi, Editura Institutul
European.
Brahm, Eric. "Trauma Healing." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess.
Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: January
2004 <http://www.beyondintractability.org/essay/trauma_healing/>.

78
Burgess, Guy and Burgess, Heidi. Beyond Intractability. Conflict Research Consortium,
University of Colorado, Boulder.
Burgess, Guy, Heidi Burgess and Michelle Maiese. "Revenge and the Backlash Effect." Beyond
Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess. Conflict Research Consortium,
University of Colorado, Boulder. Posted: July 2004
http://www.beyondintractability.org/essay/backlash/.
Burgess, Heidi. "Costs and Benefits of Intractable Conflict." Beyond Intractability. Eds. Guy
Burgess and Heidi Burgess. Conflict Research Consortium, University of Colorado,
Boulder. Posted: January 2004
http://www.beyondintractability.org/essay/costsbenefits/.
Burton, John, 1988, Conflict Resolution As a Political System, Fairfax, George Mason
University.
Burton, John and Dukes, Frank (eds.), 1990, Conflict: Readings in Management & Resolution,
New York: St. Martin's Press.

Cohen, Raymond, 1991, Negotiating Across Cultures. Communications Obstacles in


International Diplomacy. Washington DC: U.S. Institute of Peace Press.

Coleman, Peter, 2000. “Intractable conflict”, in: Deutsch, M. & Coleman, P., op. cit., 2000. 428-
450.

Coleman, Peter, 2000. “Power and Conflict”, in: Deutsch, M. & Coleman, P., op. cit., pp. 108-
132.

Coleman, Peter T., Kugler, Kathrin and Goldman, Jennifer S. ( 2007): The Privilege of
Humiliation: The Effects of Social Roles and Norms on Immediate and Prolonged
Aggression in Conflict http://ssrn.com/abstract=1111629, March 23, 2008

Collins, Randall. 1974, Conflict Sociology. New York: Academic Press.

Chelcea, S. Ş.a. (coord.), 2006 Psihosociologie. Teorie şi aplicaţii, Bucureşti, Editura


Economică.

Chelcea, Septimiu & Iluţ, Petru (coordonatori), 2003, Enciclopedie de psihosociologie,


Bucureşti, Editura Economică.

Coser, L. A. , 1967, Continuities in the Study of Social Conflict, New York, Free Press.
Cunningham, William G. Jr., 1998. Conflict Theory and Conflict in Northern Ireland, A thesis
submitted in complete fulfilment of the requirements for the degree of Master of
Literature in Political Studies, The University of Auckland, 1998, CAIN Web
Service (Conflict Archive on the INternet).
http://cain.ulst.ac.uk/conflict/cunningham.htm#intro#intro
Cupach, W. & Metts, S. (1994). Facework. Thousand Oaks, CA: Sage.

De Vliert, Evert Van, 1997, Complex Interpersonal Conflict Behaviour: Theoretical Frontiers,
Howe, NL, Psychology Press Ltd.

Donohue, W. A. & Kolt, R., 1992, Managing Interpersonal Conflict, Newbury Park, CA, Sage
Publications.

Deutsch, M., 1998a, „Şaizeci de ani de studiu sociopsihologic al conflictului”, republicat în


Psihosociologia rezolvării conflictului, ed. de Ana Stoica-Constantin şi A. Neculau,
1998, Iaşi, Editura Polirom.

79
Deutsch, Morton, 1998b, “Soluţionarea conflictelor constructive. Principii, instruire şi
cercetare”, pp. 165-186, în: Stoica-Constantin, Ana & Neculau, A. (coord.),
Psihosociologia rezolvării conflictului, Iaşi, Polirom.

Deutsch, Morton, 2000. “Justice and Conflict”, in: Deutsch, Morton & Coleman, Peter, op. cit.,
pp. 41-64

Deutsch, Morton & Coleman, Peter, 2000, The Handbook of Conflict Resolution. Theory and
Practice, San Francisco, Jossey-Bass Publishers.

Dollard, J.L, Miller, N.E., Doob, L.W., Mowrer, O.H. & Sears, R.H. (1939). Frustration and
Aggression, Yale University Press.

Draper, Patricia “The Learning Environment for Aggression and Anti-social Behavior “, in: A.
Montagu (Ed.), Learning Non-aggression: The Experience of Non-literate Societies.
New York: Oxford University Press, 1978.

Duck, Steve (1998). Human Relationships. Third Edition, SAGE Publications

Dugan, Máire A. "Aggression." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess.
Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: July 2004
<http://www.beyondintractability.org/essay/aggression/>.

Dugan, Máire A. "Empowerment.", in: Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi
Burgess. Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted:
July 2003 <http://www.beyondintractability.org/essay/empowerment/>.
Dugan, Máire A.. "Power." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess. Conflict
Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: June 2003
<http://www.beyondintractability.org/essay/Power/>.

* * * Face Negotiation Theory, http://en.wikipedia.org/wiki/Face_negotiation_theory. May,


2008

Farid, Sana, 2005, "Respect." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess.
Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: July 2005
<http://www.beyondintractability.org/essay/respect/>.
Fisher, Ronald, 1990, The Social Psychology of Intergroup and International Conflict
Resolution, New York: Springer-Verlag.

Folger, J.P, Poole, M.S., & Stutman, R.K. (1993). Working through Conflict: Strategies for
Relationships, Groups and Organizations, New York- Harper Collins.

Goffman, E. (1955). “On Face Work”, in: Psychiatry, 18, 213-231.


Galtung, Johan. 1969. “Conflict as a Way of Life”, in: H. Freeman (ed.),1969. Progress in
Mental Health. London: Churchill.
Galtung, Johan, "After Violence: 3R, Reconstruction, Reconciliation, Resolution: Coping
With Visible and Invisible Effects of War and Violence." Available at:
http://www.transcend.org/TRRECBAS.HTM.
Gelfand, M. J., & Brett, J. M. (Eds.), 2004, The Handbook of Negotiation and Culture.
Stanford, CA: Stanford Business Books.

Gurr, Ted R., 1970, Why Men Rebel. Princeton, N.J: Princeton University Press
Hauss, Charles (Chip). "Apology and Forgiveness." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess
and Heidi Burgess. Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder.
Posted: Sep. 2003
http://www.beyondintractability.org/essay/apology_forgiveness/

80
Hauss, Charles (Chip). "Reconciliation." Beyond Intractability. Guy Burgess and Heidi
Burgess (Eds). Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder.
Posted: September 2003
<http://www.beyondintractability.org/essay/reconciliation/>.
Hartling, L. M., & Luchetta, T. (1999). Humiliation: Assessing the Impact of Derision,
Degradation, and Debasement, Journal of Primary Prevention, 19, 259-278.

Hartling, Linda M., 2005, An Appreciative Frame: Beginning a Dialogue on Human Dignity
and Humiliation, The 1st International Meeting of Human Dignity and Humiliation
Studies Network, Paris, 2005
* * * Human Dignity and Humiliation Studies,
http://www.humiliationstudies.org/research/state.php
Jenö, Ranchsburg (1979). Frică, supărare, agresivitate, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, Cap.III. Supărarea şi agresivitatea, p. 118-177.

Klein, D. C. (1991). “The Humiliation Dynamic: An Overview. The Humiliation Dynamic:


Viewing The Task Of Prevention From A New Perspective I (special issue, section
one)”, in: Journal of Primary Prevention, 12, 93-121.
Klein, D. C. (2004). Appreciative Psychology: An Antidote to Humiliation, The Union
Institute and Unversity,
http://www.humiliationstudies.org/documents/KleinAppreciativePsychology.pdf
Klein, D. C. (1992). “Managing Humiliation”. Journal of Primary Prevention, 12, 255.

Kimmel, Paul, “Culture and Conflict”, in: Deutsch, Morton & Coleman, Peter, op. cit., pp.
453-475.

Krauss, Robert and Morsella, Ezequiel, 2000. “Communication and Conflict”, in: Deutsch,
Morton & Coleman, Peter, op. cit., pp. 131-143.

Kressel, T.K. & Pruitt, D.G. (Eds.) (1989). Mediation Research. San Francisco: Jossey-Bass.

Kriesberg, Louis. "Identity Issues." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi
Burgess. Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted:
July 2003 <http://www.beyondintractability.org/essay/identity_issues/>.

Kriesberg, Louis. "Settlement Stage." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi
Burgess. Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted:
Sept. 2003
<http://www.beyondintractability.org/essay/termination_resolution_phase/>.
Lederach, John Paul. 2000. “Conflict Transformation: A Working Definition.” In Carolyn
Schrock-Shenk, ed., Mediation and Facilitation Training Manual. Akron:
Mennonite Conciliation Service. Vezi şi Botes, Johannes, 1995. Conflict
transformation: a debate over semantics, or a crucial shift in the theory and practice
of peace and conflict studies, in: The International Journal of peace Studies,
Available at:
http://www.gmu.edu/academic/ijps/vol8_2/botes.htm
Lewicki, R. J., McAllister, D. J., & Bies, R. J. (1998). “Trust and Distrust: New Relationships
and Realities”, in: Academy of Management Review, 23, 438-458.

Lewicki, Roy and Wiethoff, Carolyn, 2000, “Trust, Trust Development, and Trust Repair”, in:
Deutsch, Morton & Coleman, Peter, op. cit., pp. 86-107.

Lewicki, Roy J. and Edward C. Tomlinson. "Distrust." Beyond Intractability. Eds. Guy
Burgess and Heidi Burgess. Conflict Research Consortium, University of Colorado,
Boulder. Posted: Dec. 2003 <http://www.beyondintractability.org/essay/distrust/>

81
Lewin, Kurt, 1948. Resolving Social Conflicts, New York: Harper & Row Publishers.

Lindner, Evelin Gerda (2000). “What Every Negotiator Ought to Know: Understanding
Humiliation. Oslo and Coalition for Global Solidarity and Social Development”, in:
Peace and Conflicts: http://www.globalsolidarity.org/articles/what.pdf

Lindner, Evelin Gerda. "Humiliation: Trauma That Has Been Overlooked: An Analysis Based on
Fieldwork in Germany, Rwanda / Burundi, and Somalia." in: Traumatology, Vol. 7, No. 1
(March, 2001) http://www.fsu.edu/%7Etrauma/v7/Humiliation.pdf.

Lorenz, Konrad (1966). On Aggression, New York: Harcourt, Brace & World, Inc. Tradusă în
limba română: LORENZ, Konrad (1995). Agresivitatea umană, Editura Trei.

Maiese, Michelle. "Emotions." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess.
Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: July 2005
<http://www.beyondintractability.org/essay/emotion/>.

Maiese, Michelle. "Causes of Disputes and Conflicts." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess
and Heidi Burgess. Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder.
Posted: October 2003 <http://crinfo.beyondintractability.org/essay/underlying_causes/>.

Maiese, Michelle. "Interests, Positions, Needs, and Values." Beyond Intractability. Eds. Guy
Burgess and Heidi Burgess. Conflict Research Consortium, University of Colorado,
Boulder. Posted: August 2004 <http://www.beyondintractability.org/essay/interests/>.

Maiese, Michelle. "Justice Conflicts." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess.
Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: July 2003
<http://www.beyondintractability.org/essay/justice_conflicts/>.

Maiese, Michelle and Tova Norlen. "Polarization." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and
Heidi Burgess. Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted:
October 2003 <http://www.beyondintractability.org/essay/polarization/>.

Maiese, Michelle. "Moral or Value Conflicts." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi
Burgess. Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: July
2003 <http://www.beyondintractability.org/essay/intolerable_moral_differences/>.

Maiese, Michelle. "Rights." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess. Conflict
Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: August 2003
<http://www.beyondintractability.org/essay/rights/>.

Malek, Cate and Heidi Burgess. "Recognition." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi
Burgess. Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: October
2005 <http://www.beyondintractability.org/essay/recognition/>.

Mayer, Bernard (2000). The Dynamics of Conflict Resolution. A Practitioner’s Guide, San
Francisco, Jossey Bass, A Wiley Company.

Miall, H., Ramsbothan, O., & Woodhouse, T. Contemporary Conflict Resolution. The prevention,
management and transformation of deadly conflicts Cambridge: Polity Press.

MiMiller, S. B. (1988). “Humiliation and shame - comparing 2 affect states as indicators of


narcissistic stress”, in: Bulletin of the Menninger Clinic, 52, 40-51.

Miller, William Ian, 1993. Humiliation: And Other Essays on Honor, Social Discomfort, and
Violence. Ithaca: Cornell University Press.

Mischel, Walter & DeSmet, Aaron, 2000. “Self-Regulation in the Service of Conflict Resolution”,
in: Deutsch, Morton & Coleman, Peter, op. cit., pp. 256-276

82
Morris, Frank and Dixie, Guilt and Shame, Liberation psychotherapy,
http://www.liberationpsych.org/guilt.html.
Neculau, A. (coord.), 1996, Psihologie socială, Iaşi, Polirom.
Neculau, A., 1998, “Conflictul socio-cognitiv”, în: Stoica-Constantin, Ana & Neculau, A. (coord.),
Psihosociologia rezolvării conflictului, Iaşi, Polirom.
Opotow, Susan, 2000. “Aggression and Violence, in: Deutsch, M. & Coleman, P., op. cit., pp.
403-427.

Păunescu, Constantin (1994). Agresivitate şi condiţia umană, Bucureşti, Editura Teora.

Peterson, Sarah. "Tolerance." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess. Conflict
Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: July 2003
<http://www.beyondintractability.org/essay/tolerance/>.

Pruitt, Dean G., 2005. Whither Ripeness Theory? Working Paper No. 25, Institute for Conflict
Analysis and Resolution.

Pruitt, D. G., & Carnevale, P. J. (1993). Negotiation in social conflict. Buckingham, England:
Open University Press.

Rapoport, Anatol, 1974. Fights, Games and Debates, University of Michigan Press.

Robert M. Krauss and Eyequiel Morsella, 2000. „Communication and Conflict”, in: Deutsch,
Morton & Coleman, Peter, 2000, The Handbook of Conflict Resolution. Theory and
Practice, San Francisco, Jossey-Bass Publishers, pp. 131-143.

Rosenberg, Sarah. "Face." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess. Conflict
Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: February 2004
<http://www.beyondintractability.org/essay/face/>.

Rosenberg, Sarah. "Humiliation [1]." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess.
Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: July 2003
<http://www.beyondintractability.org/essay/Humiliation/>.
Rubin, J. Z., Pruitt, D. G., & Kim, S. H. (1994). Social Conflict: Escalation, Stalemate, and
Settlement (2nd ed.). New York: McGraw-Hill.
Rummel, R.J., 1976, Understanding Conflict and War (Five books), New York: Sage Publications.
Sandole, D.J.D. (1998), “A Comprehensive Mapping of Conflict and Conflict Resolution: A
Three-Pillar Approach”, in: IAPTC Newsletter (International Association of Peacekeeping
Training Centres, Lester B. Pearson Canadian International Peacekeeping Training Centre,
Clementsport, Nova Scotia), vol. 1, no. 5, Winter, pp. 7-8.
http://www.gmu.edu/academic/pcs/sandole.htm
Sandy, Sandra, Boardman, Susan and Deutch, Morton, 2000. “Personality and Conflict”, in:
Deutsch, Morton & Coleman, Peter, op. cit., pp. 289-315.

Shapiro, Daniel, 2004. The Nature of Humiliation, L. Harvard University. Paper prepared for the
“Humiliation and Violent Conflict Conference”, Columbia University.

Shapiro, Ilana. "Theories of Change." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess.
Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: January 2005
<http://www.beyondintractability.org/essay/theories_of_change/

Schellenberg, James, 1996. Conflict Resolution: Theory, Research, Practice. New York: State
University of New York Pres.

Schoenfield, M. K. & Schoenfield, R. M., 1988, Legal Negotiations: Getting Maximum Results,
Colorado Springs: Shepard’s / McGraw-Hill.

83
Schultz, Norman. "Distinguishing Facts from Values." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess
and Heidi Burgess. Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder.
Posted: June 2003 <http://www.beyondintractability.org/essay/facts_values/>.

Schultz, Norman. "Fact-Finding." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess.
Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: September 2004
<http://www.beyondintractability.org/essay/fact-finding/>.

Stoica-Constantin, Ana, 2004, Conflictul interpersonal, Iaşi, Polirom.


Stoica-Constantin, Ana şi Neculau, A. (eds.), 1998. Psihosociologia rezolvării conflictului, Iaşi,
Editura Polirom.
Tangney, J.P & Fischer, K.W. (1995). Self-Conscious Emotions; The psychology of shame, guilt,
embarrassment and pride, New York: Guilford
Thukral, Susmita & Lindner, Evelin , 2004, The Psychology of Humiliation: A Journal. Teachers
College, Columbia University
Ting-Toomey, Stella, 2005, “The Matrix of Face: An Updated Face-Negotiation Theory”, in: W.B.
Gudykunst (ed.), Theorizing About Intercultural Communication (pp.71-92), Thousand
Oaks, CA: Sage.
* * * Trust (Social Behavior)
http://psychology.wikia.com/wiki/Trust_(social_behavior)#Psychology

Vayrynen, Raimo (ed.), 1991. New Directions in Conflict Theory: Conflict Resolution and Conflict
Transformation, London: Sage Publications.

Zartman, I. W. 2000. “Ripeness: The hurting stalemate and beyond”. In Conflict resolution after
the Cold War, ed. P. C. Stern and D. Druckman, 225–50. Washington, DC: National
Academy Press, p. 229.

Zartman, I. William. "Ripeness." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess.
Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: August 2003
<http://www.beyondintractability.org/essay/ripeness/
Zillman, D. (1978) Hostility and Aggression, New Jersey, Erlbaum.
Yagciogl, Dimostenis, 1996, Psychological Explanations of Conflicts between Ethnocultural
Minorities and Majorities - An Overview,
http://www.geocities.com/Athens/8945/sycho.html
Yarn, Douglas, 1999. Dictionary of Conflict Resolution, Jossey-Bass Publishers, San Francisco.

Volkema, R.J., 1988, “The Mediators as Face Manager”, in: Mediation Quarterly, 22, 5-14.

Wall, J. A., Druckman, D., & Diehl, P. F. (2002), Mediation by international peacekeepers. In J.
Bercovitch (Ed.) (2002). Studies in international mediation (pp. 141-164). Basingstoke,
England: Palgrave-Macmillan.

Wilson, S.R., 1992, “Face and Facework in Negociation”, in: L.L. Putnam & M.E. Roloff (eds.),
Communication and Negotiation, Thousand Oaks, Calif.: Sage Publications

Worchel, P. "Trust and Distrust", in: W. G. Austin si S. Worchel, Social Psychology of Group
Relations, Belmont, Calif.: Wadsworth, 1979.

84