Sunteți pe pagina 1din 9

Standardul Internaţional de Contabilitate IAS 23

Costurile îndatorării

Acest Standard Internaţional de Contabilitate revizuit înlocuieşte IAS 23 –


„Capitalizarea costurilor îndatorării”, care a fost aprobat de Consiliu in martie 1984. Pe
parcurs acest standard a suferit unele modificări astfel încât Standardul revizuit intră în
vigoare la 1 ianuarie 1995.

Obiectiv

Acest standard are ca scop delimitarea unor prelucrări contabile care să vizeze
cheltuielile privind împrumuturile solicitate de entităţi. IAS 23 propune ca toate
cheltuielile relative la împrumuturi (de ex. dobânzile) să fie tratate ca fiind cheltuieli ale
exerciţiului la care se referă, iar ca alternativă să fie considerate un element al costului
activului finanţat prin împrumuturi.
Revizuirea din 1993 a Standardului a avut drept scop evitarea unor situaţii
neplăcute în aprecierea cursului acţiunilor precum şi cosmetizarea situaţilor financiare ale
companiilor după ce în perioada în care a fost adoptat iniţial standardul (în 1983)
companiile cotate pe pieţele financiare utilizau varianta capitalizării costurilor
împrumuturilor pentru a ascunde pierderile.

Arie de aplicabilitate

IAS 23 „Costurile îndatorării” trebuie aplicat în contabilizarea costurilor


îndatorării.
Iniţial Standardul acorda entităţilor liberatea de a alege între trecerea pe
cheltuielile exerciţiului a tuturor costurilor îndatorării sau capitalizarea lor în condiţiile
îndeplinirii unor criterii, fără a se face distincţie care este tratamentul de bază şi care este

1
tratamentul alternativ. În prezent, standardul permite utilizarea ambelor metode. Totuşi
defineşte ca tratament de bază varianta înregistrării costurilor îndatorării pe măsura
apariţiei lor, în contul de profit şi pierderi, independent de utilizarea care este conferită
fondurilor împrumutate, iar ca tratament alternativ, capitalizarea lor.
Standardul nu tratează problema costului real sau calculat al capitalurilor proprii,
inclusiv a capitalurilor privilegiate care nu sunt clasificate în categoria datoriilor.

Definiţii

Costurile îndatorării – cuprind dobânzile şi alte costuri suportate de o


întreprindere în legătură cu împrumutul de fonduri.
Un activ calificabil – este un activ care solicită în mod necesar o perioadă
substanţială de timp pentru a fi gata în vederea utilizării sale prestabilite sau pentru
vânzare.
Costurile îndatorării includ:
 dobânzile corespunzătoare descoperiturile de cont şi împrumuturilor pe
termen scurt şi lung;
 amortizarea reducerilor sau primelor aferente împrumuturilor;
 amortizarea cheltuielilor complementare realizate în scopul obţinerii
împrumuturilor;
 cheltuielile de finanţare aferente contractelor de leasing financiar
recunoscute în conformitate cu IAS 17 – „Leasing”;
 diferenţele de curs valutar aferente împrumuturilor în valută, în măsura în
care acestea sunt privite ca o ajustare a cheltuielilor cu dobânzilor.

Dobânda – reprezintă un venit însuşit de proprietarul oricărui capital intrat într-o


activitate economică sub formă de excedent în raport cu capitalul avansat. Din punctul de
vedere al creditorului dobânda este suma de bani primită de cel care depune bani într-un

2
cont la o bancă sau la o altă instituţie financiară. În ceea ce priveşte debitorul, dobânda
reprezintă suma datorată pentru împrumutul obţinut.
Fondurile – sume de bani alocate unei entităţi şi care, de regulă, au o destinaţie
specială.
Descoperit de cont – facilitate bancară în cadrul căreia banca stabileşte pentru o
entitate un plafon, în limita căruia aceasta poate utiliza sume de bani, chiar dacă în contul
curent al entităţii nu există disponibil.
Împrumut pe termen scurt şi lung – reprezintă un avans de finanţare acordat de
unul sau mai mulţi creditori către unul sau mai mulţi debitori. În mod normal, la
împrumultul luat se plăteşte o dobândă, iar termenul de scadenţă poate varia de la foarte
scurt la foarte lung.

Printre costurile îndatorării se pot regăsi şi amortizarea primelor de emisiune şi de


rambursare relative la împrumuturi. În acest context trebuie definiţi şi următorii termeni
legaţi de împrumuturile obligatare:
 valoarea (preţul) nominală (VN) – reprezintă valoarea înscrisă pe titlul de
credit, valoare ce stă la baza calculului dobânzilor;
 valoarea (preţul) de emisiune (VE) – suma pe care o entitate o primeşte
(încasează) efectiv de la creditor;
 valoarea (preţul) de rambursare (VR) – suma pe care o entitate o va
rambursa creditorului la scadenţă;
 scadenţa împrumutului – data de rambursare a obligaţiunilor; pot fi
rambursate la o dată fixă, rambursarea realizându-se într-o singură tranşă sau
împrumuturi cu scadenţe variabile, în care răscumpărarea se poate face periodic, prin
tragere la sorţi a obligaţiunilor, sau împrumuturi obligatare convertibile în acţiuni, situaţie
în care obligatarul poate solicita conversia creanţei sale în acţiuni ale aceeaşi entităţi;
 dobânda obligaţiunii – este venitul obligaţiunii calculat prin aplicare unor
rate fixe sau variabile asupra valorii nominale a obligaţiunii;
 cuponul – mărimea dobânzii vărsate anual. În funcţie de tipul ratei
dobânzii se pot distinge două tipuri de împrumuturi obligatare:

3
 împrumuturi cu rată fixă – rata dobânzii este fixată în momentul
emisiunii pentru întreaga durată a împrumutului;
 împrumuturi cu rată variabilă – care pot fi la rândul lor:
împrumuturi cu rată revizuibilă la o anmită periodă de timp (3 luni, 6 luni, 1 an, etc.) prin
referinţă la ratele pieţei obligatare şi ale pieţei monetare, sau împrumuturi a căror
remunerare este indexată;
 prima de emisiune – reprezintă diferenţa dintre valoarea nominală şi
valoarea de emisiune a titlului de credit;
 prima de rambursare – reprezintă diferenţa dintre valoarea de rambursare
şi valoarea nominală a titlului de credit.

Costurile îndatorării – tratament contabil de bază

Costurile îndatorării trebuie înregistrate ca o cheltuială în perioada în care ele au


apărut.
Pe baza tratamentului contabil de bază, costurile îndatorării se recunosc ca o
cheltuială în perioada în care ele au apărut, fără a se ţine cont de felul în care
împrumuturile sunt utilizate.
IAS 23 – „Costurile îndatorării” stabileşte drept tratament contabil de bază
includerea pe cheltuieli a tuturor costurilor îndatorăriipe măsură ce apar.
Situaţiile financiare trebuie să prezinte politica contabilă adoptată pentru costurile
îndatorării. În prezentarea situaţiilor financiare, regula este aplicarea tratamentelor
alternative trebuie să facă obiectul unor prezentări în cadrul notelor explicative. Deci,
aplicarea tratamentului contabil alternativ va obliga pe cei care pregătesc situaţiile
financiare să ofere informaţii specifice în această direcţie.

4
Costurile îndatorării – tratament contabil alternativ permis

Tratementul contabil alternativ permis pentru contabilizarea costurilor îndatorării


solicită ca acestea să fie înregistrate ca şi cheltuieli ale exerciţilui în care au apărut.
Costurile îndatorării care sunt atribuite achiziţiei, construcţiei, sau producţiei unui
activ calificabil trebuie capitalizate ca parte din costul acelui activ, ca şi condiţii ale
capitalizării putem aminti:
 este probabil ca ele să genereze beneficii economice viitoare pentru
entitate;
 costurile pot fi evaluate în mod credibil.
Acest tratament contabil stă sub semnul respectării principiului prudenţei, chiar
dacă s-ar putea spune că acest fapt ar veni în contadicţie cu principiul independenţei
exerciţiilor.
Aplicarea principiului prudenţei are în vedere aplicarea unui tratament asimetric
al incertitudinii:
 atunci când se prevede o diminuare viitoare a valorii patrimoniului sau a
rezultatului, vor trebui să se anticipeze pierderile sau minus-valorile latente;
 atunci când se anticipează câştiguri potenţiale, beneficiile sau plus-valorile
latente nu vor fi recunoscute în situaţiile financiare; câştigurile nu sunt recunoscute
pentru că nu sunt realizate.
Capitalizarea costurilor îndatorării poate conduce la supraevaluarea activelor
asupra cărora s-a realizat „puncţia”, chiar dacă efectele viitoare asupra cheltuielilor ar
compensa aranjamentul financiar determinat de capitalizarea actuală a costurilor
îndatorării.
Aplicare tratamentului contabil alternativ permis ar avea trecere prin prisma
faptului că ar fi adecvat principiului independenţei exerciţiului, prin conectarea
cheltuielilor (de ex. amortisment, costul bunurilor vândute) la veniturile exerciţiului (de
ex. avantaje economice, venituri din vânzarea activelor calificabile).

Capitalizarea – avantaje (argumente pentru capitalizare):


 costurile îndatorării fac parte din costurile de achiziţie;

5
 costurile incluse în costurile activelor sunt conectate cu veniturile din
perioadele viitoare;
 realizează o mai bună comparabilitate între activele cumpărate şi cele
construite în regie proprie.

Argumente împotriva capitalizării:


 încercarea de a corela costurile îndatorării cu un activ anume este
arbitrară;
 diferitele metode de finanţare pot avea ca rezultat diferite valori
capitalizate pentu acelaşi activ;
 evidenţierea costurilor îndatorării ca şi cheltuieli produce rezultate
comparabile mai bune.

Costurile îndatorării ce pot fi capitalizate

Capitalizarea costurilor se realizează numai atunci când acestea sunt alocate în


mod direct achiziţionării, construirii sau producerii unui activ cu ciclu lung de fabricaţie.
Conform IAS 23, capitalizarea costului îndatorării este adecvată atunci când
aceasta apare în aceeaşi periaodă cu activele cu ciclu lung de fabicaţie. Dacă nu se
realizează capitalizarea, trebuie demonstrat faptul că volumul împrumuturilor ar fi rămas
la acelaşi nivel, indiferent dacă s-au înregistrat sau nu active cu ciclu lung de fabricaţie.
Atunci când întreprinderea împrumută fonduri destinate special achiziţiei unui
activ calificabil, costurile îndatorării se pot capitaliza cu uşurinţă. Apar unele dificultăţi
atunci când fondurile utilizate pentru realizarea activului au ca sursă de provenienţă
ansamblul resurselor întreprinderii.
Dacă fondurile sunt special împrumutate în scopul obţinerii unui activ calificabil,
suma costurilor îndatorării ce pot fi capitalizate pentru acel activ trebuie determinată ca
diferenţă între costurile actuale ale îndatorării generate de acele împrumuturi în timpul
perioadei şi orice venit rezultat din investiţia temporară a acelor împrumuturi. Pe măsură

6
ce fondurile împrumutate sunt investite în scopul obţinerii unui activ calificabil, suma
costurilor îndatorării ce pot fi capitalizate trebuie determinată prin aplicarea unei rate de
capitalizare asupra cheltuielilor cu acel activ. Rata de capitalizare se calculează ca medie
ponderată a costurilor îndatorării; aceasta se aplică împrumuturilor întreprinderii, care nu
sunt rambursate în timpul perioadei, altele decât împrumuturile făcute pentru obţinerea
acelui activ calificabil. Valoarea cheltuielilor capitalizate într-o perioadă nu trebuie să
depăşească valoarea costurilor îndatorării suportate în timpul acelei perioade.
Standardul IAS 23 prevede că rata de capitalizare utilizată în cazul fondurilor
împrumutate pentru activităţi generale trebuie să ia în considerare volumul
împrumuturilor brute, fără a fi scăzute dobânzile obţinute din investirea fondurilor
împrumutate pe perioadă parcursă până la consumarea lor. Acest lucru îşi are justificarea
în faptul că, de regulă, fondurile împrumutate nu sunt investite până la epuizare într-un
anumit proiect, aşa cum se procedează în cazul fondurilor special împrumutate.
Dacă nivelul investiţiilor pentru obţinerea unui activ cu ciclu lung de fabricaţie
depăşeşte volumul fondurilor împrumutate pentru obţinerea acelui activ, cheltuiala cu
dobânda aferentă surplusului investiţional poate fi capitalizată prin aplicarea ratei globale
de capitalizare utilizată de entitate asupra costurilor cu investiţiile făcute în peste cât era
programat. Valoarea costurilor capitalizate într-o anumită perioadă nu trebuie să
depăşească valoarea costurilor îndatorării suportate în timpul acestei perioade.

Perioada de începere a capitalizării

Capitalizarea costurilor îndatorării începe în momentul în care:


 se realizează cheltuielile pentru acel activ;
 se generează costurile îndatorării;
 sunt în curs activităţile necesare pentru pregătirea activului în vederea
folosirii prestabilite a vânzării lui.
Pentru începerea capitalizării costurilor fondurilor împrumutate pentru obţinerea
de active calificabile, se exclud de la aplicarea tratamentului contabil:

7
 activele care au fost date în folosinţă sau sunt deja pregătite pentru
a fi utilizate în activitatea entităţii;
 activele care incă nu sunt utilizate şi nu necesită derularea de
activităţi deosebite în vederea pregătirii lor pentru a fi utilizate.
Volumul costurilor îndatorării ce pot fi capitalizate în decursul unui exerciţiu
financiar se determină aplicând rata de capitalizare la nivelul mediu al investiţiilor
corespunzătoare acumulate, aferente activului cu ciclul lung de fabricaţie, în respectivul
exerciţiu financiar.

Întreruperea capitalizării

În timpul perioadelor prelungite în care nu se lucrează pentru obţinerea activului


respectiv capitalizarea costurilor îndatorării trebuie întreruptă. Aceste lucrări nu se
întrerup pe parcursul unei perioade în care se desfăşoară importante lucrări tehnice şi
administrative. În acelaşi timp, această capitalizare nu se întrerupe când o pauză este
necesară procesului de aducere a unui activ în starea de a fi utilizat sau vândut. De
asemenea, capitalizarea continuă în timpul perioadei prelungite în timpul căreia creşterea
nivelului apei amână construirea unui baraj, dacă asemenea creştere este obţinută pe
parcursul perioadei de construcţie în zonele geografice implicate.
În timpul perioadelor lungi de întrerupere a activităţii productive, capitalizarea
costului îndatorării trebuie suspendată. Nu pot fi capitalizate dobânzile referitoare la
întârzierile prelungite în realizarea unei construcţii datorate unor blocaje administrative
neprevăzute. Capitalizarea continuă în cursul perioadelor prelungite necesare pentru
ajungerea la maturitate a stocurilor (whisky, tututn etc.) sau al perioadei prelungite în
cursul căreia creşterea nivelului apei amână construirea unui baraj.

8
Încetarea perioadei de capitalizare

Capitalizarea costurilor îndatorării trebuie să încateze când se realizează cea mai


mare parte a activităţilor necesare pentru pregătirea activului calificabil în vederea
utilizării prestabilite sau a vânzării acestuia. Perioada de capitalizare se încheie atunci
când activul cu ciclu lung de fabricaţie atinge stadiul care îi permite să fie utilizat sau
vândut. Prin prevederea „cea mai mare parte” se vizează situaţiile în care finalizarea
activului se prelungeşte intenţionat, contribuind astfel la capitalizarea neadecvată a
costurilor îndatorării.
În ceea ce privesc activele cu ciclu lung de fabricaţie, formate din componente
care pot funcţiona independent în timp ce se continuă activitatea de construire, realizate
de celelalte părţi, capitalizarea costurilor îndatorării trebuie să înceteze pentru fiecare
componentă atunci când aceasta este aproape finalizată şi pregătită pentru a fi utiliozată
sau vândută.

Prezentarea informaţiilor

Situaţiile financiare trebuie să prezinte următoarele informaţii:


 politica contabilă adoptată pentru costurile îndatorării;
 valoarea costurilor îndatorării capitalizate în timpul perioadei;
 rata de capitalizare folosită pentru a determina valoarea costurilor
îndatorării care pot fi capitalizate.