O SCRISOARE PIERDUTĂ

de ION LUCA CARAGIALE

1) COMEDIA

Comedia este specia genului dramatic în versuri sau în proză, care

provoacă râsul prin surprinderea moravurilor sociale, a unor tipuri umane sau a
unor situaţii neaşteptate, având un final fericit şi, deseori un rol moralizator.
Conflictul comic presupune contrastul dintre aparenţă şi esenţă. Personajele
comediei sunt inferioare în privinţa însuşirilor morale, a capacităţilor
intelectuale sau a statutului social.

2) COMICUL

Comicul este o categorie estetică având ca efect râsul, declanşat de

conflictul dintre aparenţă şi esenţă.

Contrastul comic este inofensiv şi este receptat într-un registru larg de

atitudini: bunăvoinţă, amuzament, înduioşare, dispreţ. Comicul implică existenţa
unui conflict comic (contrastul), a unor situaţii şi personaje comice.

Comicul de situaţie tensiunea dramatică prin întâmplările neprevăzute,

construite după scheme comice clasice: scrisoarea este pierdută şi găsită succesiv,
răsturnarea de statut a lui Caţavencu, teama exagerată de trădare a grupului
Farfuridi-Brânzovenescu, confuziile lui Dandanache care o atribuie pe Zoe când lui
Trahanache, când lui Tipătescu şi, în final, împăcarea ridicolă a forţelor adverse.

Comicul de limbaj este ilustrat prin intermediul ticurilor verbale: „Ai

puţintică răbdare”, „Curat...”,tautologia: „O soţietate fără prinţipuri, va să zică
că nu le are”, stâlcirea cuvintelor: „momental”, „nifilist”, „famelie”, clişeele
verbale, negarea primei propoziţii prin a doua: „Industria română este admirabilă,
e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire”, „Noi aclamăm munca,
travaliul, care nu se face deloc în ţara noastră”. Limbajul este principala
modalitate de individualizare a personajelor. Prin comicul de limbaj se realizează
caracterizarea indirectă. Vorbirea constituie criteriul după care se constituie două
categorii de personaje: parveniţii, care îşi trădează incultura prin limbajul
valorificat de autor ca sursă a comicului şi personajele „cu carte” (Tipătescu şi
Zoe), ironizate însă pentru legătura extraconjugală.
 Comicul de caracter se observă din ipostazele personajelor,
disponibilitatea pentru disimulare, în timp ce comicul de moravuri cuprinde mai
ales relaţia dintre Tipătescu şi Zoe, dar şi practicarea şantajului politic şi a
falsificării listelor electorale.

Un tip aparte de comic este comicul de nume: Zaharia

(zaharisitul, ramolitul) Trahanache (derivat de la cuvântul trahana, o cocă moale,
uşor de modelat), Nae (populistul, păcălitorul păcălit) Caţavencu (demagogul
lătrător, derivat de la caţă), Agamiţă (diminutivul carghios al celebrului nume
Agamemnon, purtat de eroul homeric) Dandanache (derivat de
la dandana, încurcătură, cu sufix grecesc, semn al vechilor politicieni), Farfuridi şi
Brânzovenescu (prin aluziile culinare sugerează inferioritate, vulgaritate, prostie),
Ghiţă (slugarnic, individul servil şi umil în faţa şefilor) Pristanda (numele unui
dans popular în care se bate pasul pe loc).

3) O SCRISOARE PIERDUTĂ

Reprezentată pe scenă în 1884, comedia O scrisoare pierdută este a treia

dintre cele patru scrise de autor, fiind o capodoperă a genului dramatic. Piesa este
o comedie de moravuri în care sunt satirizate aspecte ale societăţii contemporane
autorului, fiind inspirată de farsa electorală din anul 1883.

Ca specie a genului dramatic, comedia este destinată reprezentării scenice,

dovadă fiind lista cuPersoanele de la începutul piesei şi didascaliile, singurele
intervenţii directe ale autorului în piesă. Piesa este structurată în patru
acte alcătuite din scene, fiind construit sub forma schimbului de replici între
personaje. Principalul mod de expunere este dialogul, prin care personajele îşi
dezvăui intenţiile, sentimentele, opiniile. Prin dialog se prezintă evoluţia acţiunii
dramatice, se definesc relaţiile dintre personaje şi se realizează caracterizarea
directă sau indirectă.

Titlul pune în evidenţă contrastul comic dintre esenţă şi aparenţă. Pretinsa

luptă pentru putere politică se realizează, de fapt, prin lupta de culise, având ca
instrument al şantajului politic „o scrisoare pierdută”, pretext dramatic al
comediei. Articolul nehotărât „o” indică atât banalitatea întâmplării, cât şi
repetabilitatea ei.

Tema comediei o constituie prezentarea vieţii social-politice dintr-un oraş

de provincie în circumstanţele tensionate ale alegerii unui deputat, eveniment care
antrenează energiile şi capacităţile celor angajaţi, într-un fel sau altul, în farsa
electorală.
 O scrisoare pierdută este o comedie în patru acte, primele trei urmărind o
acumulare gradată de tensiuni şi conflicte, iar al patrulea anulând toată agitaţia şi
panica stârnite în jurul scrisorii pierdute. În construcţia piesei, se remarcă trei
elemente care subliniază arta de dramaturg a lui Caragiale: piesa începe după
consumarea momentului intrigii (pierderea scrisorii), găsindu-l pe Tipătescu într-o
stare de agitaţie şi nervozitate; nu există propriu-zis o acţiune, totul se derulează în
jurul scrisorii, adică a pretextului; chiar dacă începutul şi finalul piesei nu sunt
simetrice, piesa are o arhitectură circulară, în sensul că atmosfera destinsă din final
reface situaţia iniţială a personajelor, aceea de dinaintea pierderii scrisorii, ca şi
cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Fiind destinată reprezentării scenice, creaţia dramatică impune anumite

limite în ceea ce priveşte amploarea timpului şi a spaţiului de desfăşurare a
acţiunii. Întreaga acţiune se desfăşoară în„capitala unui judeţ de munte”, la
sfârşitul secolului al XIX-lea, în perioada campaniei electorale, într-un interval de
trei zile. Scena iniţială din actul I prezintă personajele Ştefan Tipătescu şi
Pristanda, care citesc ziarul Răcnetul Carpaţilor şi numără steagurile. Pretextul
dramaturgic, adică intriga, care încinge spiritele şi activează conflictul, este
pierderea de către Zoe, soţia lui Zaharia Trahanache, a unei scrisori de amor ce i-a
fost adresată lui Tipătescu, prefectul judeţului. Scrisoarea, găsită de Cetăţeanul
turmentat şi sustrasă acestuia de Caţavencu, este folosită de acesta din urmă ca
mijloc de şantaj pentru a obţine candidatura. Comicul de situaţie constă aici între
calmul lui Zaharia Trahanache, soţul înşelat, care crede însă că scrisoarea este un
fals, şi zbuciumul celor doi amanţi care încearcă să găsească soluţii pentru a
recupera scrisoarea.

Actul II prezintă numărarea voturilor, dar cu o zi înaintea

alegerilor. Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru puterea
politică a două forţe opuse: reprezentanţii partidului aflat la putere (prefectul
Ştefan Tipătescu, Zaharia Trahanache, preşedintele grupării locale a partidului şi
Zoe, soţia acestuia) şi gruparea independentă constituită în jurul lui Nae
Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al zairului Răcnetul Carpaţilor. Conflictul
are la bază contrastul dintre ceea ce sunt şi ceea ce vor să pară personajele, între
aparenţă şi esenţă. Este utilzată tehnica amplificării treptate a conflictului. O
serie deprocedee compoziţionale (modificarea raporturilor dintre personaje,
răsturnări bruşte de situaţie, introducerea unor elemente-surpriză, anticipări,
amânări) menţin tensiunea dramatică, prin complicarea şi multiplicarea situaţiilor
conflictuale. Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-
Brânzovenescu, care se teme de trădarea prefectului. Tensiunea dramatică este
susţinută prin apariţia şi dispariţia scrisorii, prin felul cum evoluează încercarea de
şantaj a lui Caţavencu. În timp ce Zoe este dispusă la acceptarea condiţiilor cerute
de Caţavencu, Tipătescu îi oferă acestuia diferite funcţii în schimbul scrisorii, dar
adversarul nu cedează. Dacă, în zarva acestui conflict, Zaharia Trahanache pare a fi
convins că este vorba de o plastografie, Farfuridi şi Brânzovenescu bănuiesc o
trădare şi se decid să expedieze o anonimă la centru.

În actul III, care constituie şi punctul culminant, acţiunea se mută în sala

mare a primăriei unde au loc discursurile candidaţilor. Moment de maximă
încordare, în care cei doi posibili candidaţi, Farfuridi şi Caţavencu, rostesc
discursuri antologice. Într timp, Trahanache găsşte o poliţă falsificată de Caţavencu
pe care intenţionează să o folosească pentru contra-şantaj. Apoi anunţă în şedinţă
numele candidatului susţinut de comitet: Agamiţă Dandanache. Bătaia dintre
taberele de alegători se declanşează imediat după anunţarea candidatului, astfel
încercarea lui Caţavencu de a vorbi în public despre scrisoare eşuează. În
încăierare, Caţavencu pierde pălăria cu scrisoarea, găsită pentru a doua oară de
Cetăţeanul turmentat, care o duce destinatarei.

Actul IV, deznodământul, aduce rezolvarea conflictului iniţial pentru că

scrisoarea revine la Zoe, prin intermediul Cetăţeanului turmentat, trimisul de la
centru este ales, iar Caţavencu apare umil şi speriat. Propulsarea ploitică a
candidatului-surpriză se datorează unei poveşti asemănătoare deoarece şi el găsise
o scrisoare compromiţătoare. Caţavencu este nevoit să accepte să conducă
festivitatea în cinstea noului ales, şi totul se termină într-o atmosferă de sărbătoare
şi împăcare.

Două personaje secundare au un rol aparte în construcţia subiectului şi în

menţinerea tensiunii dramatice. În fiecare act, în momentele de maximă tensiune,
Cetăţeanul turmentat intră în scenă, având intervenţii involuntare, dar decisive în
derularea intrigii. El apare ca un instrument al hazardului, fiind cel care găseşte
scrisoarea din întâmplare, în două rânduri, face să-i parvină mai întâi lui Caţavencu
şi o duce în final „adrisantului”, coana Joiţica. Dandanache este elementul-
surpriză prin care se realizeazădeznodământul, el rezolvă ezitarea cititorului între
a da mandatul prostului de Farfuridi sau canaliei Caţavencu. Personajul întăreşte
semnificaţia piesei, prin generalizare şi îngroşare a trăsăturilor, candidatul trimis de
la centru fiind „mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”.

4) PERSONAJELE: ŞTEFAN TIPĂTESCU, ZOE

TRAHANACHE. RELAŢIA DINTRE CELE DOUĂ PERSONAJE
 Personajele din comedii au trăsături care înlesnesc încadrarea lor în diferite
tipuri. Caragiale este considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura
română. Ele aparţin viziunii clasice pentru că se încadrează într-o tipologie comică,
având o dominantă de caracter şi un repertotiu fix de trăsături. În comedia O
scrisoare pierdută se întâlnesc următoarele clase tipologice: tipul încornoratului
(Zaharia Trahanache), tipul primului-amorez şi al donjuanului (Ştefan Tipătescu),
tipul cochetei şi al adulterinei (Zoe), tipul politic şi al demagogului (Tipătescu,
Caţavencu, Farfuridi, Brânzovenescu, Trahanache, Dandanache), tipul cetăţeanului
(Cetăţeanul turmentat), tipul funcţionarului (Pristanda), tipul confidentului
(Pristanda, Tipătescu, Brânzovenescu), tipul raisonerului (Pristanda). Un alt mijloc
de caracterizare este onomastica.Numele personajelor sugerează trăsătura lor
dominantă.

Ştefan Tipătescu este prezentat încă din lista cu Persoanele de la

începutul piesei în funcţia de prefect al judeţului. La adăpostul autorităţii politice,
îşi foloseşte avantajele în propriile lui interese. În acelaşi timp, el întruchipează în
comedie tipul donjuanului, al primului amorez. Prietenul cel mai bun al lui
Zaharia Trahanache, Tipătescu o iubeşte pe soţia acestuia, Zoe, femeia
cochetă, încă din momentul în care ea se căsătoreşte cu neica Zaharia, după cum
observă cu naivitate soţul: „pentru mine să vie să bănuiască cineva pe Joiţica, ori
pe amicul Fănică, totuna e... E un om cu care nu trăiesc de ieri, de alaltăieri,
trăiesc de opt ani, o jumătate de an după ce m-am însurat a doua oară. De opt ani
trăim împreună ca fraţii, şi niciun minut n-am găsit la omul acesta măcar atâtica
rău.”

În comparaţie cu celelalte personaje, Tipătescu este cel mai puţin marcat

comic, fiind spre deosebire de toţi ceilalţi un om instruit, educat, dar cu toate
acestea impulsiv, după cum îl caracterizează în mod direct şi Trahanache: „E iute!
N-are cumpăt. Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un
prefect.” În fond, Tipătescu trăieşte o dramă. De dragul unei femei pe care este
nevoit să o împartă cu altcineva, sacrifică o carieră promiţătoare la Bucureşti, aşa
cum remarcă acelaşi Trahanache:„Credeţi d-voastră că ar fi rămas el prefect aici
şi nu s-ar fi dus director la Bucreşti, dacă nu stăruiam eu şi cu Joiţica... şi la drept
vorbind, Joiţica a stăruit mai mult...”

Disperat de pierderea scrisorii, el aplică o bine susţinută tactică de atac

împotriva lui Caţavencu, încălcând chiar legea. Abuzul de putere este principala sa
armă: îi dă mână liberă lui Pristanda, controlează scrisorile de la telegraf şi dispune
să nu fie transmis niciun mesaj fără ştirea lui, îi oferă lui Caţavencu diferite posturi
importante, pentru ca apoi, la refuzul acestuia şi conştient că alegerile sunt o farsă,
să cedeze. Pus în situaţia de a se apăra, Tipătescu dovedeşte o bună ştiinţă a
disimulării: când Trahanache îi aduce vestea existenţei scrisorii, se preface a nu şti
nimic; în faţa lui Farfuridi şi Brânzovenescu ia poză de victimă a propriei sale
sensibilităţi pentru partid, iar în relaţia cu Nae Caţavencu este perfid şi violent.
Personajul nu are ambiţii politice, postul de prefect oferindu-i o stare de suficienţă,
tulburată doar de pierderea scrisorii.

Zoe, în schimb, în ciuda văicărelilor, a leşinurilor, dar şi faptului că este

considerată o damă„simţitoare”, este în realitate o femeie voluntară, stăpână pe
sine, care ştie foarte bine ce vrea şi care îi manipulează pe toţi în funcţie de
propriile dorinţe. Spre deosbire de amantul ei, ea nu cade pradă disperării ci
încearcă să rezolve situaţia cu Caţavencu cât mai repede posibil, deşi face paradă
de iubirea pentru Tipătescu şi de sacrificiile ei pentru el, în fapte ea nu a jertfit
altceva decât o fidelitate conjugală stânjenitoare, sacrificiul fiind făcut de fapt de
Tipătescu.

Dincolo de aparenţe, în cuplul pe care Zoe îl formează cu Tipătescu, ea

reprezintă raţiunea, puterea şi deţine de fapt controlul asupra relaţiei. Fiind „un om
căruia îi place să joace pe faţă”, după cum el însuşi mărturiseşte, Tipătescu refuză
iniţial compromisul politic şi îi propune Zoei o soluţie disperată, arătându-se
pregătit să renunţe la tot pentru ea: „Să fugim împreună...” Ea intervine însă
energic şi refuză„nebunia”, deoarece nu doreşte să renunţe la poziţia sa de primă
doamnă a oraşului. De aceea îi răspunde ferm prefectului: „Eşti nebun? Dar
Zaharia? Dar poziţia ta? Dar scandalul şi mai mare care s-ar aprinde pe urmele
noastre?...” Izbucnirea scandalului o îngrozeşte mai tare decât pierderea bărbatului
iubit: „Cum or să-şi smulgă toţi gazeta, cum or să mă sfâşie, cum or să râză!... O
săptămână, o lună, un an de zile n-au să mai vorbească decât de aventura asta...
În orăşelul acesta, unde bărbaţii şi femeile şi copiii nu au altă petrecere decât
bârfirea, fie chiar fără motiv... dar încă având motiv... şi ce motiv, Fănică! Ce
vuiet!... ce scandal! Ce cronică infernală!” Replica ei la întrebarea lui Tiptescu
ascunde o ironie amară:„Zoe! Zoe! Mă iubeşti? / Te iubesc, dar scapă-mă”.

În confruntarea dintre cei doi în ceea ce priveşte susţinerea candidaturii lui

Caţavencu, prefectul este cel care cedează până la urmă de dragul Zoei: „În sfârşit,
dacă vrei tu... fie!... Întâmplă-se orice s-ar întâmpla... Domnule Caţavencu, eşti
candidatul Zoii, eşti candidatul lui nenea Zaharia... prin urmare şi al meu!...
Poimâine eşti deputat!...” Crispată, încordată, pe parcursul întregii comedii, Zoe
devine, la sfârşitul piesei, generoasă, fermecătoare, spunându-i lui Caţavencu: „Eu
sunt o femeie bună... am să ţi-o dovedesc. Acum sunt fericită... Puţin îmi pasă dacă
ai vrut să-mi faci rău şi n-ai putut. Nu ţi-a ajutat Dumnezeu pentru că eşti rău; şi
pentru că eu voi să-mi ajute totdeauna, am să fiu bună ca şi până acuma.”

Finalul comediei aduce împăcarea tuturor. Odată ce intră în posesia

scrisorii, Zoe devine triumfătoare, se comportă ca o doamnă, îşi recapătă
superioritatea la care renunţase pentru scurt timp, face promisiuni pentru
Caţavencu („Fii zelos, asta nu-i cea din urmă Cameră!”), în timp ce Tipătescu se
retrage ca şi mai înainte în umbra ei.

Deşi nu sunt sancţionate prin comicul de limbaj, personajele „cu

carte” sunt ironizate pentru legătura extraconjugală, semnificative în acest sens
fiind numele lor de alint, Fănică şi Joiţica.