Sunteți pe pagina 1din 41

APA POTABILĂ

1. INTRODUCERE

Apa este cel mai important aliment. Nu poate fi înlocuit. Aceste afirmaţii nu sunt figuri de stil,
ci citate din standardele de apă din ţări dezvoltate. Omul se poate lipsi in extremis de apă
pentru alte folosinţe, dar nu şi de apa de băut. Rezistă timp destul de îndelungat fără mâncare,
dar foarte puţin fără apă. Şi găseşte apă în diverse alimente, dar nu se poate lipsi de apa
lichidă. De aceea pentru om cea mai importantă apă a fost, este şi va fi APA POTABILĂ.
Pentru a o cunoaşte vom vedea mai întâi de ce este aşa de importantă apa în organismul uman,
apoi care sunt necesităţile omului şi ce influenţă are apa asupra stării lui de sănătate. În
continuare vom trece în revistă sursele de apă potabilă, standardele şi reglementările în
domeniu, alimentarea cu apă potabilă - prelevare, tratare, transport, stocare şi distribuţie.

2. APA ÎN ORGANISMUL UMAN

Apa este un constituent fundamental şi indispensabil al organismului uman. Modificări mici


produc tulburări grave iar insuficienţa aportului de apă este mult mai puţin tolerată decât
carenţa în alte elemente.

2.1 Cantitate şi repartizare

Proporţia de apă din organism variază după vârstă: de la peste 97 % la embrionul de 7 zile,
scăzând treptat la 80 % la nou-născut, 60-65 % la adult şi 50-55 % la vârstnic. Procentul de
apă variază după intensitatea proceselor metabolice. Acest fapt se reflectă şi în proporţia
diferită a apei în ţesuturi: smalţ dentar 0,2 %, dentină 10 %, ţesut osos 22 %, ţesut adipos 20
%, ţesut cartilaginos 55 %, muşchi striat 75 %, ficat 75 %, rinichi 80 %, creier (substanţă
cenuşie) 85 %, plasmă sangvină 90%. Femeile având o proporţie mai ridicată de ţesut adipos
(relativ sărac în apă), procentul de apă din organism depinde de sex: în medie 52 % la femei şi
63 % la bărbaţi. La obezi, procentul de apă poate scădea astfel până la 40 %.

În organismul uman, apa totală (60% din greutatea corporală) se repartizează în mai multe
compartimente: Apa intracelulară (40 %) şi apa extracelulară (20 %), aceasta la rândul ei
reprezentată de apa circulantă = intravasculară (4- 4,5 %), apa interstiţială (15 % - majoritatea
legată în geluri) şi apa transcelulară (1%).

2.2 Rolul apei în organismul uman

Rolurile apei în organism sunt multiple, cele mai importante fiind:

- rolul structural, ca şi principal component al organismului;

- rolul de mediu de reacţie pentru şi intervenţia în toate procesele metabolice; - contribuţia la


menţinerea homeostaziei (fiind esenţială pentru variate procese, ca absorbţia, transportul,
difuzia, osmoza, excreţia...);

- rol în metabolismul macronutrienţilor (din a căror degradare rezultă apă);


- sursă de Ca, Mg, Na, K şi alte substanţe utile pentru organism, dar uneori şi de elemente
nedorite (toxice, agenţi patogeni...).

Dinamica apei în corpul uman şi bilanţul hidric al organismului au fost îndelung studiate în
fiziologie şi sunt astăzi binecunoscute, având largi aplicaţii medicale. Deshidratarea respectiv
hiperhidratarea, cu numeroasele variante fiziopatologice, sunt întâlnite în cadrul multor
afecţiuni şi pun serioase probleme de diagnostic şi tratament.

2.3 Necesităţi şi surse de apă pentru organismul uman

Un om are nevoie în medie de circa 100 de litri de apă pe zi: 4 litri pentru nevoia
fundamentală, alimentară (2,5 litri pentru băut şi 1,5 litri prepararea hranei), 13 litri pentru
spălat vesela, 13 litri pentru spălat rufe, 70 de litri pentru nevoi sanitare (spălat pe mâini şi
faţă, duş, apa pentru clătirea toaletei etc.).

Variabilitatea este desigur foarte mare, în funcţie de disponibilitatea şi preţul apei, de obiceiuri
etc. Unde nu există apă curentă şi consumul casnic e mai mic, iar unde trebuie cărată de la
mari distanţe sau e foarte scumpă se face economie. Sunt şi situaţii, chiar ţări întregi, unde
consumul este sub minimul acceptabil şi duce la consecinţe negative asupra igienei şi sănătăţii
publice. A face baie în vană în loc de duş duce automat la un consum mult mai mare de apă, la
fel şi utilizarea frecventă de maşini se spălat haine, veselă etc. sau dacă aceste au eficienţă
redusă din punct de vedere al consumului de apă.

Pe plan mondial, în 1980, problema asigurării necesarului de apă pentru populaţie era oficial
rezolvată în procent extrem de diferit: Belgia 95%, Finlanda 79%, Sudan şi Bangaldesh 40%,
Sri Lanka 37%, Angola 28%, Paraguay 25%, Uganda 16%, Mozambic 9%, Mali 6%.... Ţările
socialiste pretindeau că situaţia lor e cea mai favorabilă - Ungaria 84%, Albania 92% şi URSS
chiar 100%, exagerare evidentă...

Având în vedere caracterul limitat al resurselor de apă în general şi de apă potabilă în


particular, consumul acesteia se normează şi uneori chiar se raţionalizează.

Pentru nevoile populaţiei, consumul admis în România pentru nevoi gospodăreşti şi publice
este prevăzut în STAS 1343 / 77 (valori în litri / zi / locuitor):

Se prevăd 2,5 l/om/zi pentru băut, 2-4 l/om/zi pentru spălarea mâinilor şi feţei, 20-25 l/om/zi
pentru duş şi 200-250 l/om/zi pentru baie.

Un om poate rezista în medie 30 de zile fără hrană, dar numai 4-5 zile fără apă. De fapt
intervalul diferă foarte mult în funcţie de starea de sănătate, vârstă, efort fizic etc. dar în
primul rând de temperatura mediului ambiant. La climat răcoros se poate rezista peste o
săptămână şi chiar două, în schimb la climat uscat şi cald abia 2-3 zile. Deshidratarea
organismului determină un sindrom complex, ce afectează toate organele şi sistemele şi în
final produce moartea prin diverse mecanisme.

Apa poate fi ingerată de om ca atare, în formă de diverse băuturi sau prin intermediul
alimentelor. În acestea, procentul de apă variază foarte mult. Astfel avem procente de 2% în
untul de arahide, 4% în floricele, 14%în margarină, 29% în gem, 38% în caşcaval, 38% în
pâinea integrală, 60 % în puiul fript, 74 % în banane, 75% într-un ou fiert, 88% în lapte, 90%
în ciuperci, 94% în roşii.....
În situaţii extreme, omul poate de supravieţui şi cu apă procurată din plante, din condens, cu
lichid din diverse animale etc. dar în mod normal indiferent de aportul de apă prin alimente
are nevoie şi de apă în formă lichidă liberă, în cantitate şi calitate corespunzătoare, pe care o
numim apă potabilă.

3. INFLUENŢA APEI ASUPRA STĂRII DE SĂNĂTATE A POPULAŢIEI

Apa poate avea o mare influenţă asupra stării de sănătate a organismului uman. Sunt teorii
care afirmă chiar că succesul civilizaţiei moderne nu se trage în principal din revoluţia
industrială ci mai mult din redescoperirea igienei...

3.1 Patologia hidrică infecţioasă

Pe primul plan al acţiunii apei asupra sănătăţii omului stă patologia hidrică infecţioasă. Ea
este astăzi un concept firesc, dar a fost acceptat public târziu şi nu uşor. Prima demonstraţie
oficială şi practică a relaţiei apă - epidemii a făcut-o dr. John Snow la Londra în 1854,
probând corelaţia dintre epidemia de holeră consumul apei din fântâna de pe Broad Street şi o
latrină din vecinătate, folosită de bolnavi de holeră, determinând oficialităţile să realizeze
primele canalizări.

Patologia hidrică infecţioasă a scăzut semnificativ în prima parte a secolului XX, dar în
ultimele decenii este statistic în creştere, acest fapt datorându-se includerii în categoria celor
transmise hidric a unor boli virale şi parazitare, care stau tot mai mult în atenţia specialiştilor.
Bolile cu transmitere hidrică continuă să facă în lume zilnic peste 25.000 de victime.

O statistică americană pe 60 de ani (1920-1980) indică 1405 epidemii hidrice, din care 5 cu
peste 10.000 cazuri, 5 între 5-10.000 cazuri, 9 între 3.5000 cazuri, 31 între 1-3000 cazuri, 39
între 500-1000 cazuri, 44 cu 300-500 cazuri, restul cu sub 300 de cazuri / epidemie. Din
aceste 1405 epidemii, 603 au survenit în sisteme comunitare, 500 în sisteme non-comunitare
şi 302 în sisteme individuale. Spectrul de boli a cuprins zeci de afecţiuni diferite. Germania a
înregistrat multe epidemii hidrice, unele de mare amploare cum este cea din 1882 de la
Hamburg care a făcut 8500 de morţi....

În România au fost înregistrate oficial în perioada 1985 - 1995 un număr de 75 de episoade de


epidemii hidrice, cu un total de 10238 persoane afectate. Maximul s-a înregistrat în 1993. Se
estimează însă că aceste date sunt mult subevaluate faţă de situaţia reală, din cauza raportării
deficitare.

Principala cale de transmitere este cea prin ingestie (directă, sau a alimentelor contaminate
prin apă), dar este posibilă infectarea şi prin spălare şi îmbăiere (leptospiroză,
schistostomiază, tularemie) şi prin inhalare (aerosoli cu Legionella). Principalele boli cu
transmitere (predominant sau posibil ) hidrică sunt: boli microbiene; boli virale; boli
parazitare.

Dacă anumite boli sunt specifice zonelor tropicale, iar altele au fost cvasieradicate în
România, multe au încă o frecvenţă ridicată în ţara noastră. La nivel mondial, boala diareică
este a doua cauză de deces după bolile cardiovasculare, iar studii în ţări dezvoltate arată că
incidenţa bolilor diareice este puternic subestimată, ele fiind, contrar părerii generale, mai
frecvente la vârstnici decât la copii, iar efectele socio-economice foarte importante. Un studiu
pe 10 ani în Cleveland (SUA) indică boala diareică de etiologie virală ca a doua cauză de
boală după rinofaringită.

Mari diferenţe în patologia hidrică vid din diverse cauze, din care unele legate de agentul
patogen. Unii agenţi patogeni trăiesc doar în anumit climat (de regulă tropical), alţii au nevoie
pentru ciclul lor biologic de anumite insecte sau alte organisme vii ca să se înmulţească....
Acelaşi tip de sursă de infecţie face să ajungă în apă cantităţi diferite de infectant. Astfel, în
cazul impurificării fecaloide, într-un gram de fecale există Escherichia coli şi Salmonella
typhi de ordinul miliardelor, Amoeba dizenteriae, Vibrio cholerae şi Shigella şi Enterovirusuri
de ordinul sutelor de milioane, Giardia de ordinul milioanelor, ouă de tenii şi ascarizi de
ordinul zecilor de mii etc. Timpul de supravieţuire în apă a agentului patogen diferă mult şi el.
De aceea, unele ape contaminate masiv nu produc epidemii deoarece prin diluţie scade doza c
ajunge într-un anumit om sau animal, sau agenţii patogeni liberi în apă mor repede. Astfel,
supravieţuirea în apă e în medie de un an la ascarizi, 9 luni la tenii, 3 luni la enterovirusuri şi
Escherichia coli, 2 luni la Salmonella typhi, 1 lună la Shigella şi Vibrio cholerae, 25 de zile la
Amoeba dizenteriae şi Giardia, 10 zile la Hymenolepis....

Doza infectantă diferă şi ea enorm de la o boală la alta. Astfel, pentru a se îmbolnăvi, statistic
un om trebuie să ingere în medie (Doza infectantă 50%) miliarde de Escherichia coli, sute de
milioane de vibrioni holerici, zeci de milioane de Salmonella typhi, zeci de mii de Shigella,
dar numai câteva sute de enterovirusuri, câteva zeci de Amoeba sau Giardia sau Balantidium
câţiva ascarizi sau leptospire... şi în fine ajung pentru infectare un singur Hymenolepis sau
Tenia.... Desigur doza depinde ţi de orgaismul-ţintă - vârstă, stare de sănătate etc.

Evoluţiile recente sunt foarte îngrijorătoare. Succesele obţinute în prima parte a secolului în
combaterea bolilor infecţioase cu transmitere hidrică a dus la o reducere a atenţiei şi
fondurilor alocate în acest sector, iar autorităţile sunt adesea ignorante. 2 milioane de copii
mor anual prin boli diareice transmise hidric, iar numărul anual de astfel de îmbolnăviri se
estimează la 900.000.000. Astfel, în ţările în curs de dezvoltare, se înregistrează anual
amibiaze (400 milioane infectaţi, 30.000 morţi), poliomielită (80 milioane infectaţi, 10.000
morţi), febră tifoidă (1 milion infectaţi, 25.000 morţi), ascaridoză (1 miliard infectaţi, 20.000
morţi), schistostomiază (200 milioane infectaţi, 500.000 - 1.000.000 morţi), trepanosomiază
(1 milion infectaţi, 5.000 morţi), malarie (800 milioane infectaţi, 1.200.000 morţi) etc.

Calitatea microbiologică a apei este în scădere în majoritatea ţărilor, iar germenii sunt tot mai
rezistenţi la dezinfectante. Scăderea imunităţii populaţiei, în principal prin îmbunătăţirea
generală a igienei, a produs o creştere a susceptibilităţii la boli hidrice. Se preconizează că
securitatea microbiologică a apei va fi o mare problemă a secolului viitor.

· Boli virale.

Peste 100 de tipuri de virusuri patogene pot fi vehiculate de către apă. Multe virusuri pot
supravieţui în apele de suprafaţă timp îndelungat: V.poliomielitic până la 180 zile, V.Echo
până la 115 iar V.Coxackie peste doi ani. Boli virale transmise hidric pot fi induse de regulă
de enterovirusuri (poliomielitic, Coxackie A şi B, Echo, v.hepatitic A, altele), rotavirusuri şi
calicivirusuri, v.hepatitic C şi E, parvovirusuri, dar şi torovirusuri, coronavirusuri şi
picobirnavirusuri.

În ţările dezvoltate, gastroenteritele de etiologie virală tind să le surclaseze, ca frecvenţă, pe


cele bacteriene. Incriminate sunt în principal rotavirusurile, adenovirusurile enterice,
calicivirusurile şi astrovirusurile. Rotavirusurile (în special tipul A) afectează mai ales nou-
născuţii şi copii mici, iar la cei cu imunitate redusă poate produce diaree cronică.
Adenovirusurile enterice (subgrupul F - serotipurile 40, 41, mai rar 31) produc gastroenterite
mai ales la copii sub vârsta de 6 luni, diareea putând persista până la 12 zile. Infecţiile cu
calicivirusuri, în particular cu Agentul Norwalk, afectează mai ales comunităţi temporare şi
sunt indicii că ar fi la originea unui foarte mare procent de boli diareice acute nonbacteriene.
Astrovirusurile sunt incriminate în unele ţări ca al doilea agent cauzal de boli diareice virale
după rotavirusuri.

Se estimează că epidemiile virale cauzate de apă contaminată sunt subevaluate: O epidemie


virală cu transmisie hidrică este rar recunoscută, din cauză că mulţi oameni au imunitate,
procentul de infecţii clinic manifeste este redus, acelaşi virus poate da tablouri clinice diferite
iar două virusuri diferite pot produce simptomatologie identică. Excepţie face hepatita virală
A, a cărei transmitere hidrică este binecunoscută şi producătoare de mari epidemii, cum a fost
cea din Delhi (India, în 1955-1956), cu peste 30000 cazuri.

· Boli bacteriene

Transmiterea hidrică este incriminată pentru febra tifoidă, dizenteria, holera, boala diareică a
copilului mic, gastroenteritele, bruceloza, tularemia etc. În trecut, epidemiile microbiene cu
transmisie hidrică au făcut ravagii. Epidemia de holeră din 1849 din Anglia a produs peste
110000 decese. Era holerei nu a apus: Pandemia debutată în 1961 în Indonezia a produs în
America peste 1000000 de cazuri de boală şi peste 10000 de decese. Bolile diareice bacteriene
continuă să fie o ameninţare pentru sănătatea publică, chiar şi în ţările dezvoltate. Astfel, o
shigelloză cu transmitere hidrică a afectat peste 1000 de locuitori în regiunea Havre (Franţa),
epidemia fiind stăpânită printr-o amplă mobilizare a tuturor factorilor responsabili. Şi în SUA
s-au înregistrat contaminări bacteriene (Shigelle, Yersinii) ale unor reţele de apă potabilă, ce
au produs epidemii cu mii de cazuri de boală. În 1966, în California, o salmoneloză apărută
prin contaminarea reţelei de apă potabilă a produs peste 15000 cazuri. În Germania, în 1978,
la Ismaning, Shigella sonnei a provocat o epidemie hidrică cu 2450 de cazuri (din totalul de
12.000 de locuitori!). Legionella pneumophila a devenit celebră din 1976, când 221 din
participanţii la o reuniune la Philadelphia a "Legiunii Americane" s-au îmbolnăvit de o boală
necunoscută şi 34 au murit. S-a descoperit că infecţia venea din apa contaminată din instalaţia
de aer condiţionat. Şi acum boala apare cu mii de cazuri anual în ţări dezvoltate iar circa 20%
din bolnavi mor.

· Boli parazitare

Pot fi transmise hidric un mare număr de boli parazitare:

- produse de protozoare: amibiaza, giardiaza, trichomoniaza, coccidioza, balantidioza;

- produse de cestode: cisticercoza, echinococoza, cenuroza, himenolepidoza;

- produse de trematode: fascioloza, dicrocelioza, schistotomiaza;

- produse de nematode: ascaridoza, trichocefaloza, oxiuroza, strongiloidoza, ankylostomiaza,


filarioza.
În ultimul timp se acordă importanţă tot mai mare giardiazelor, a căror prezenţă în zona
temperată a fost multă vreme ignorată. Actualmente, lambliaza este cotată ca cea mai
răspândită parazitoză cu transmitere fecal-orală la om, calea hidrică fiind cert dovedită. Ea
poate provoca epidemii importante, cu mii de cazuri. În SUA, pe un studiu extins pe 35 ani,
cel mai frecvent agent etiologic pentru boli transmise hidric a fost unul parazitologic -
Giardia, cel mai frecvent agent microbian (Salmonella) fiind abia pe locul doi. Uneori,
epidemiile de giardiază transmise hidric au afectat mii de oameni, cum a fost cea din Rome
(SUA, statul New York) din 1974, cu 5300 de cazuri. Rezervorul este reprezentat de om şi
peste 40 de specii de animale.

Criptosporidioza cu transmitere hidrică este pe cale să devină o mare ameninţare la adresa


sănătăţii publice. A fost diagnosticată prima dată la om în 1976. În 1984 s-a consemnat prima
epidemie hidrică, iar În ultimii ani frecvenţa şi amploarea acestora a devenit dramatică. În
1993, la Milwaukee (Wisconsin, SUA), Criptosporidium a produs cea mai mare epidemie
hidrică cunoscută: peste 400000 de cazuri !

3.2 Patologia hidrică neinfecţioasă

Diversele substanţe chimice dizolvate în apă pot avea importante efecte asupra sănătăţii
organismelor vii în general şi asupra omului în particular. Sunt substanţe care pot să fie
dăunătoare peste o anumită concentraţie. Altele crează probleme la concentraţii prea mici. În
fine, sunt substanţe care pot dăuna la orice concentraţie. Pe această bază putem grupa efectele
biologice ale substanţelor din apă în trei categorii:

· Substanţe toxice cu efect de prag: Sunt toxice numai peste o anumită concentraţie (prag);
sub aceasta nu se observă efecte asupra sănătăţii. Toxicitatea poate fi acută, la aportul unei
doze mari, sau la atingerea unei concentraţii toxice în urma unui aport repetat sau continuu în
doze mici de toxic care nu e eliminat sau neutralizat de metabolismul organismului viu şi deci
se acumulează. Astfel de substanţe sunt cianurile sau nitraţii, care devin toxice peste o
anumită concentraţie şi pentru care e nevoie de doză crescută deoarece nu se acumulează, sau
diverse metale care sunt toxice peste concentraţia-prag, aceasta putând fi atinsă şi treptat prin
fenomenul de bioacumulare.

· Substanţe genotoxice: Sunt substanţe toxice ce produc efecte nocive: carcinogene (produc
cancer), mutagene (produc mutaţii genetice) sau teratogene (produc malformaţii) posibil la
orice concentraţie, deci pentru care nu s-a putut stabili existenţa unui prag sub care să nu fie
nocive. Organismele vii au mecanisme de reparare a efectelor genotoxice, dar acestea nu fac
faţă oricărei sau oricâtor asemenea agresiuni şi deci prezenţa unei substanţe genotoxice nu
înseamnă automat apariţia efectului ci a riscului ca un asemenea efect să se producă, risc cu
atât mai ridicat cu cât e şi substanţa genotoxică are concentraţie mai mare (şi deci are şansa să
atace mai multe gene). În categoria substanţelor genotoxice pentru om intră arsenul, unele
substanţe organice sintetice, mulţi compuşi organici halogenaţi, unele pesticide etc.

· Elemente esenţiale: Sunt substanţe care trebuie să facă parte obligatoriu din dieta
organismului. Unele din acestea sunt aduse predominant sau exclusiv prin apă şi de aceea
lipsa lor sau cantitatea prea redusă afectează sănătatea respectivului organism viu. Totodată
însă şi concentraţiile prea crescute sunt nocive, la fel ca la substanţele toxice cu efect prag.
Astfel de substanţe esenţiale sunt la om seleniul, fluorul, iodul etc.

La baza patologiei hidrice neinfecţioase stau trei mecanisme:


- modificarea conţinutului de micro şi macroelemente chimice în apă;

- contaminarea apei cu substanţe chimice toxice;

- contaminarea apei cu elemente radioactive.

· Modificarea conţinutului de micro- şi macroelemente

Carenţa de iod poate produce distrofia endemică tireopată (“guşa endemică”). Apa este o
sursă relativ minoră de J (majoritatea provenind din alimente) dar carenţa este indusă nu doar
de cantitatea insuficientă ingerată, ci şi de interferarea absorbţiei iodului de către cantităţile
prea ridicate de Ca, F sau Mn.

Carenţa de fluor ( caracterizând majoritatea surselor de apă din România) favorizează caria
dentară, explicând parţial marea ei incidenţă la noi în ţară. Fluorul poate contracara şi efectele
methemoglobinizante ale nitraţilor. Exces de fluor există în mai multe zone (din cauze
naturale sau artificiale - poluare) şi provoacă fluoroză, iar la doze mari osteoscleroză şi
osteofluoroză anchilozantă. Fluorizarea apei este foarte controversată. Se practica în diverse
ţări ca Elveţia, USA etc. Majoritatea ţărilor au renunţat şi chiar au interzis-o.

Duritatea apei afectează negativ procesul de spălare (inclusiv a corpului uman) (39), dar
influenţează pozitiv patologia cardiovasculară, apa dură fiind considerată factor protector.
Studii mai recente consideră că nu duritatea în sine este benefică, ci calciul (Ca) şi magneziul
(Mg), ai căror compuşi sunt factorul major determinat al durităţii.

Studii clinice indică un efect favorabil al calciului (Ca), magneziului (Mg), cromului (Cr),
vanadiului (Vn), manganului (Mn) şi zincului (Zn), în schimb sodiul (Na), cuprul (Cu) şi
cobaltul (Co) sunt incriminaţi pentru efecte defavorabile.

· Contaminarea apei cu substanţe chimice toxice

Dintre toxicele vehiculate prin apă, o parte au origine naturală, dar majoritatea provin din
poluarea acviferelor.

· Nitraţii (NO3-) pot constitui o problemă majoră, concentraţia lor în apa potabilă peste
limitele admise fiind frecventă la noi în ţară. În legume, nitraţii sunt puternic concentraţi.
Azotaţii sunt propriu-zis nocivi numai la concentraţii foarte mari, ce rareori sunt atinse în apă.
Nocivi sunt în fapt nitriţii ce rezultă din nitraţi în anumite condiţii, în organism dar şi abiotic
în rezervoare şi ţevi zincate, unde nitraţii sunt reduşi la nitriţi generând o toxicitate secundară
a nitraţilor.

· Nitriţii (NO2-) rezultă din nitraţi fie înaintea consumului (reducere în fântâni etc.) fie în
lumenul tubului digestiv, în cazul migrării, în diverse împrejurări, spre stomac şi intestinul
subţire a elementelor reducătoare din biocenoza intestinală. Consecinţa este
methemoglobinemia, ce afectează vârstele mici, dar uneori şi adulţi (cum ar fi cei cu rezecţii
gastrice). Ţara noastră are o incidenţă ridicată a methemoglobinemiei, cu mortalitate
semnificativă. În 1984-1995, s-au înregistrat 2346 cazuri de methemoglobinemie la copii sub
1 an şi 80 de decese. Sunt indicii că cifra este mult subestimată, din cauza dificultăţii
diagnosticului. Sursa este şi contaminarea fecaloidă a apei, dar morbiditatea a crescut puternic
în principal prin utilizarea pe scară largă a substanţelor fertilizante în agricultură. În 1988, 36
% din fântânile din România aveau concentraţii de nitraţi de peste 45 mg / l. În judeţul Iaşi, de
la cazuri sporadice de methemoglobinemie în urmă cu două decenii, s-a ajuns la sute de cazuri
anual. Nitriţii sunt incriminaţi şi pentru cancer gastric, prin intermediul nitrozaminelor pe care
le formează în anumite condiţii ("toxicitatea terţiară a nitraţilor")....

· Arsenul (As) a fost semnalat în apă în concentraţii uneori semnificativ peste normele
admise. As este mai toxic în formă trivalentă decât în stare pentavalentă şi în compuşi
anorganici decât în formă organică. În forma metalică e puţin toxic. Are şi un rol biologic în
organism, de aceea nici absenţa totală nu e dezirabilă. El poate da intoxicaţii acute sau
hiperkeratoză, hiperpigmentaţie şi cancer al pielii. Intoxicaţii colective s-au semnalat în
Taiwan, Argentina şi Chile, în special în zone cu activitate vulcanică, şi în Mexic şi Japonia
din cauza contaminării cu ape industriale cu arsenic.

· Seleniul (Se) este prezent uneori în concentraţii crescute în anumite surse de apă. Este
element esenţial pentru om, necesarul fiind de 0,05 - 0,2 mg / zi. Deficitul afectează sănătatea
(de exemplu boala Keshan). În doze excesive produce afecţiuni dermatologice,
gastroduodenale, respiratorii etc. Seleniul poate fi foarte toxic pentru plante. El reduce
toxicitatea pentru animale a mercurului şi arsenului, iar la rândul său e mai puţin toxic în
prezenţa zincului.

· Cadmiul (Cd) a generat boala Itai-Itai, care a făcut în Toyama (Japonia) peste 200 de
victime. Limitele admise se depăşesc frecvent. Bioacumularea este puternică. Organul afectat
în principal la om este rinichiul. O sursă de contaminare a apei sunt ţevile de zinc în care se
găseşte ca impuritate cadmiu. Este şi el suspectat pentru posibile efecte cancerigene.

· Mercurul (Hg) anorganic se absoarbe puţin din apă, dar poate fi metilat de bacterii, iar
metil-mercurul se absoarbe în proporţie de 95% . Ca şi alte metale grele, mercurul se
acumulează în organism şi poate fi absorbit pe cale hidrică indirect, prin consumul de peşte şi
alte produse. Printre altele, Hg generează grave efecte asupra nou-născutului, fiind celebru
cazul Minamata (Japonia). De asemenea a rămas de tristă amintire dezastrul din 1972 din
Irak, unde circa 500.000 oameni au rămas cu sechele pe viaţă pentru că în loc să-l semene au
mâncat grâul de sămânţă tratat cu fungicide pe bază de mercur.

· Plumbul (Pb) este frecvent întâlnit printre poluanţi şi poate genera intoxicaţii mai ales
cronice - saturnism, din cauza fenomenului de bioacumulare. OMS recomandă neadmiterea
vreunei cantităţi pentru copii sau gravide. Multe conducte de apă mai sunt încă din plumb.
Apa dacă stagnează sau are anumite caractere fizico-chimice poate dizolva plumb şi duce la
intoxicaţii. Cunoscute sunt cele din Leipzig sau din Franţa din zona Vosgilor, cu sute de
intoxicaţi. De asemenea este suspectat pentru efecte cancerigene.

· Cromul (Cr), este un element esenţial pentru viaţă, în cantităţi de 0,05-0,2 mg / zi pentru
om. În concentraţii mari, are efecte toxice. Forma metalică e netoxică, dar sărurile sunt toxice.
Cromul hexavalent este de 100 de ori mai toxic decât cel trivalent. Unele săruri sunt
suspectate a fi cancerigene. Cr se acumulează în organismele vii (de 10000 ori în peşte),
rezultând riscuri sporite. A fost găsit în 1979 în apa Tokyo-ului într-o concentraţie de peste
2000 de ori limita maximă admisă.

· Cuprul (Cu) în concentraţii prea ridicate în apă e toxic. A făcut victime omeneşti în
Germania. El nu se bioacumulează în organismul uman. Poate proveni din ţevile de cupru,
care sunt atacate de apele moi sau acide.
· Cianurile (CN-) sunt săruri ale acidului cianhidric. ŞI acidul şi sărurile sale (cianurile , mai
ales cele de sodiu, potasiu...) sunt deosebit de toxice pentru om şi animale. Acţiunea este
acută, prin blocarea respiraţiei la nivel biochimic, celular. Doza letală pentru om este de 0,57 -
1 mg / kilogram corp. Pentru peşti concentraţia letală în apă se estimează la 0,05 mg / litru ion
cian. În cazul cianurilor nu există bioacumulare şi nu sunt dovezi clare despre o eventuală
toxicitate cronică.

· Aluminiul (Al) în cantitate crescută este toxic pentru sistemul nervos central. În organismul
uman există circa 300 mg aluminiu. Rolul şi metabolismul lui nu este complet cunoscut. În
mod normal e puţin solubil, dar la pH foarte acid sau alcalin solubilitatea creşte puternic.
Biodisponibilitatea e influenţată şi de prezenţa altor substanţe.

· Nichelul (Ni) se pare că are şi el rol biologic, dar în cantităţi mai mari este toxic. Sărurile de
nichel pot provoca alergii şi chiar cancer.

· Azbestul este un grup de minerale de silicaţi cu structură filamentară, care se folosesc la


realizat materiale rezistente la foc şi căldură şi foi şi conducte de azbociment, multe folosite
pentru apă. În foarte multe ţări este interzisă utilizarea azbestului, deoarece fibrele de azbest
sunt cancerigene. Ajunge în apă din mineralele de pe sol şi subsol, din poluări diverse şi din
conductele de azbociment dacă apa are duritate redusă, fapt ce a determinat renunţarea la
utilizarea de conducte de azbociment pentru apa potabilă.

· Pentru elemente cum sunt Ba, Be, Ni, Ag, etc. OMS nu consideră necesară stabilirea unor
limite.

· Poluanţii organici din apă sunt de o enormă diversitate, în concordanţă cu spectaculoasa


înmulţire a spectrului de substanţe sintetizate de industria actuală. Există peste 10.000.000 de
substanţe chimice, din care peste 100.000 se comercializează şi deci au răspândire tot mai
largă. Din punct de vedere al toxicităţii doar circa 3500 sunt studiate relativ complet, din care
600 au fost declarate ca prezentând risc pentru sănătatea omului. Există şi compuşi toxici
organici naturali, cum sunt toxinele cianobacteriilor, ce pot fi hepatotoxice, neurotoxice sau
iritante cutanate etc. şi care au fost găsite chiar şi în conducte de alimentare cu apă potabilă!

Determinările substanţelor organice toxice nefăcând parte din analizele uzuale privind
calitatea apei, contaminările ne- sau tardiv descoperite sunt frecvente. În SUA, într-un număr
foarte mare de surse subterane de apă s-au decelat concentraţii de poluanţi organici (îndeosebi
derivaţi halogenaţi) peste normele admise, fiind necesară în sute de cazuri renunţarea la
utilizarea respectivei surse. Şi în Europa, compuşii chimici de sinteză apar adesea în
concentraţii neadmisibile în apele de suprafaţă şi pot fi puţin sau deloc eliminate în cadrul
proceselor de potabilizare, ajungând în reţelele de alimentare a populaţiei. În România,
situaţia este îngrijorătoare: În oraşele de pe Dunăre, 86% din probele de apă de reţea indică
depăşiri ale concentraţiilor maxime admise la insecticide organoclorurate. Dintre fântâni, erau
depăşite concentraţiile maxime admise pentru insecticide organoclorurate în 64 % din cazuri
şi pentru erbicide tiazinice în 73% din cazuri. OMS pune mare accent pe supravegherea şi
limitarea lor.

Probleme deosebite ridicate de poluanţii organici. Substanţele poluante organice, în special


cele de sinteză, pun probleme mai deosebite, câteva fiind amintite în continuare.
· Substanţe teoretic puţin poluante pot fi în practică un greu balast, prin mecanisme
neprevăzute. Astfel, mulţi detergenţi neionici, teoretic biodegradabili, s-a constatat că se
transformă adesea în nedoriţi derivaţi stabili, rezistenţi chimic şi biochimic.

· Multe substanţe nu pot fi suspicionate organoleptic sau proprietăţile în cauză pot deruta. De
exemplu, la clorinarea apei, dacă ea conţine fenol, apar derivaţi tip clor-fenol (mono-, di-, tri-,
tetra-, pentaclorfenoli). Cei inferiori modifică puternic gustul apei, dar pe măsură ce procesul
de clorurare avansează se ajunge la policlorfenoli care nu mai au gust specific.

· O atenţie mărită se caută să se acorde poluanţilor cu efect carcinogenetic, cum sunt


benzenul, substanţele poliaromatice HAP (de exemplu benzpirenii), clorura de vinil, derivaţii
polihalogenaţi, deoarece sunt potenţial periculoase la orice doză, efectul carcinogenetic
neavând prag, iar sursele de contaminare a apei sunt multiple, inclusiv endogene (sinteză de
către organisme acvatice).

· Detergenţii sunt foarte persistenţi, afectează proprietăţile organoleptice, produc spumare


(îngreunând oxigenarea, prelucrarea apei) şi, deşi nu sunt toxici în sine, favorizează mult
absorbţia toxicelor prin mucoase, perturbând în plus oxigenarea apei, autoepurarea şi
posibilităţile de prelucrare în scop de potabilizare.

· Unii compuşi organohalogenaţi sunt mai greu solubili în apă dar sunt solubili în alte medii,
inclusiv în sol în straturi impermeabile. Astfel ei pot pătrunde până la acvifere protejate faţă
de ape poluate şi substanţele dizolvate în acestea, pe care le puteam crede "la adăpost" de
asemenea poluări.

· Uneori, poluarea este chiar consecinţa nedorită a măsurilor luate în scop de depoluare.
Astfel, la clorinarea apei se formează şi trihalometani, incriminaţi pentru efecte cancerigene.

· O altă situaţie unde concentraţia poluantului organic în apă nu este relevantă se întâlneşte în
cazul compuşilor liposolubili, în particular derivaţii halogenaţi utilizaţi pe scară largă în
agricultură ca insecticide / ierbicide. Ei se concentrează în organismul uman, în ţesutul adipos
(şi nu numai), dozele cumulându-se de-a lungul vieţii. Asemenea substanţe pot ajunge din apă
în organismul uman nu doar prin ingestie, ci şi percutan, şi de asemenea pot prezenta risc
indirect, dar chiar mai grav, prin consumul de peşte sau alte produse acvatice, din cauza
mecanismului amintit în continuare:

Concentrarea de-a lungul lanţului alimentar. Unele vieţuitoare acvatice, plante, animale
sau microorganisme, din cauza modului şi mediului de viaţă, al particularităţilor metabolice
ale organismului lor şi al farmacodinamicii unor substanţe, ajung să realizeze în cadrul
ecosistemului acvatic respectiv o enormă concentrare a poluantului de-a lungul lanţului
alimentar. De exemplu, într-un studiu, dieldrinul, nedozabil în apă, ajungea la 0,001 ppm în
fitoplancton, 0,02 ppm în zooplancton, 0,1 ppm în peşti şi peste 1 ppm la cormorani. Pentru
DDT, concentrarea este şi mai intensă: Factorul de concentrare este de 100 în plancton,
10.000 în peşte şi 250.000.000 în ihtiofage!

Se estimează că cercetările indică deocamdată numai partea vizibilă a aisbergului, deoarece


procentul de surse de apă monitorizate pentru poluanţi organici este încă redus (deşi în
creştere) şi multe necesită pentru detectare şi mai ales identificare metode foarte complexe şi
costisitoare.
· Contaminarea apei cu elemente radioactive

Contaminarea radioactivă a apei este de luat în seamă în principal prin expunerea internă pe
care o produce din cauza absorbţiei şi fixării în organism a radionuclizilor. Apa poate conţine
uraniu (U), prezent în numeroase minereuri, zăcămintele fiind însoţite de Radon (Rn). Acest
gaz nobil poate fi prezent şi el în apa contaminată radioactiv şi se degajă uşor, putând fi
contaminant prin inhalare când apa respectivă se foloseşte la duş, pentru vaporizatoare şi
umidificatoare. Radiul (Ra) ajunge în unele ape minerale la concentraţii foarte mari, dar apare
şi în surse obişnuite. Astfel, peste 500000 de americani din statele Iowa şi Illinois consumă
apă ce depăşeşte norma maximă admisă în SUA de 5 pCi / litru. În ape mai găsim frecvent
thoriu şi potasiu radioactiv. Apa mării este în medie de 100 de ori mai puţin radioactivă ca
sedimentele din râuri, dar unele ape termale sunt puternic radioactive. A existat o modă de
cură de îmbăiere în ape radioactive, supralicitându-se efectele benefice. Grav a fost faptul că
s-a ajuns să se producă chiar apă radioactivă artificială prin punerea în contact a apei cu săruri
de radiu, care însă cu timpul treceau în apă şi astfel ajungeau să se fixeze în organism.
Comercializarea sărurilor de radiu pentru producerea de apă radioactivă de îmbăiere a încetat
după un mare scandal generat de moartea unui senator american care apelase excesiv la acele
băi.....

Alături de sursele naturale de contaminare radioactivă au apărut în ultimii 60 de ani masive


surse antropice de poluare radioactivă a apei, de la testele nucleare atmosferice şi submarine
până la descărcarea sistematică de deşeuri radioactive în mări şi oceane, ape radioactive,
butoaie cu deşeuri radioactive diverse sau chiar zeci de întregi reactoare nucleare cu durata de
utilizare expirată! Se mai adaugă armele nucleare pierdute în ocean din accidente de
bombardiere sau submarine de atac nuclear prăbuşite sau scufundate în ocean, de care s-a aflat
abia după decenii sau poate de multe nu ştim nici acum....

Radionuclizii suferă şi ei procese de concentrare de-a lungul lanţurilor trofice. Astfel, fosforul
radioactiv din apa unui râu, de la factorul de concentraţie 1, ajungea succesiv la factor 35 în
nevertebrate, 2000 în peşti, 7500 în raţe şi 200000 în ouăle de raţă. În apă se întâlnesc tot mai
frecvent poluanţi radioactivi produşi artificial, cu dezintegrare de tip b . Aceştia pot fi şi ei
periculoşi prin faptul că, deşi puţin penetrante, radiaţiile b sunt puternic ionizante, atacând
moleculele organice direct sau prin compuşii rezultaţi din radioliza apei, proces complex în
care apar ionizări, recombinări etc. , radicalii liberi de oxigen sau hidroxil fiind neutri dar
foarte reactivi chimic. În plus, unii izotopi de Sr şi Cs au timp de înjumătăţire de ordinul
deceniilor, fixarea lor în organism ducând la expunere de durată, cu riscurile corespunzătoare.
În organism, este important şi “timpul de înjumătăţire biologic” într-un anumit organ, timp ce
depinde mai ales de starea fizico-chimică a radionuclidului absorbit Dacă efecte somatice se
produc numai la doze mari de radiaţie, efecte cancerigene sau genetice pot apare la orice doză,
neexistând prag.

· Alte influenţe ale apei asupra sănătăţii umane

Poluarea şi gospodărirea neraţională a apei poate produce numeroase efecte indirecte asupra
organismului uman.

Poluarea termică

Poluarea termică a apei produce perturbări ecologice importante. Multe organisme acvatice
fiind poichiloterme, încălzirea apei le modifică temperatura organismului spre nivele pentru
care nu sunt adaptate. Prin apartenenţa lor la lanţurile alimentare este afectat secundar întreg
ecosistemul. Temperatura ridicată atrage scăderea concentraţiei de oxigen, precum şi
proliferarea masivă a diverselor clase de microorganisme, inclusiv a germenilor patogeni. De
exemplu, temperatura apelor de răcire evacuate de la centralele nuclearoelectrice este de 37-
38oC, ideală pentru multe bacterii saprofite dar şi patogene pentru organismul uman. Astfel,
creşte în emisar concentraţia bacteriilor şi virusurilor patogene, dar şi a toxinelor produse de
acestea. Toxine puternice produc şi o serie de alge, care proliferează puternic în apele calde.

Eutrofizarea.

Deversările ridicate de compuşi conţinând fosfor şi azot pot provoca fenomenul de


eutrofizare. Înmulţirea excesivă a algelor duce la scăderea concentraţiei de oxigen, reducându-
se autoepurarea şi ajungându-se până la virarea proceselor biochimice spre anaerobioză, cu
producerea de substanţe toxice şi moartea vieţuitoarelor, cu consecinţe indirecte grave
(economice, ecologice...) asupra comunităţilor umane La nivelul instalaţiilor de tratare se
produce corodare, colmatare sistematică a filtrelor, precipitarea Fe şi Mn şi alterarea
proprietăţilor organoleptice.

Influenţa altor modificări ale calităţii apei

Suspensiile, (organice şi anorganice) a apei, chiar şi în absenţa unei acţiuni negative directe
asupra sănătăţii umane, tulbură major folosinţa respectivei ape (potabilizare, îmbăiere,
utilizare în industrie, irigaţii şi agrement etc.), colmatează acumulările, afectează navigaţia
etc.

Poluarea cu substanţe în suspensie plutitoare (ţiţei) şi cu substanţe tensioactive (detergenţi,


alte substanţe spumante) se interpun la suprafaţa liberă a apei şi împiedică oxigenarea, cu
efecte anterior amintite. Coloranţii afectează şi ei fotosinteza şi autoepurarea, alături de
prejudiciul estetic. Duritatea mare a apei duce la depuneri în conducte şi multiple alte efecte
nedorite, făcând apa adesea improprie utilizării fără dedurizare.

Substanţele puternic acide sau alcaline afectează pH-ul apei, cu consecinţe negative multiple.
Peştii mor de regulă la pH 4,5. Pe această linie, a apărut în ultimele decenii marea problemă a
ploilor acide, ce au dus nu doar la moartea pădurilor, ci şi la “moartea” multor lacuri, în
special în nordul Europei, fenomen dificil de combătut.

Exploatarea neraţională a resurselor

Exploatarea neraţională a resurselor de apă (subterane şi de suprafaţă) şi modificările


artificiale ale fluxurilor naturale (devierea cursurilor, lanţuri de acumulări, modificarea
nivelului normal al oglinzii apei ) se repercutează, mai devreme sau mai târziu, direct sau
indirect, pe comunităţile umane - secarea fântânilor, coborârea nivelului pânzei freatice, sau
dimpotrivă - ridicarea nivelului apei freatice, sărăturarea şi înmlăştinirea terenurilor etc.,
perturbând alimentarea cu apă, asigurarea hranei sau ducând chiar la dispariţia în timp a
comunităţii respective.

4. SURSE DE APĂ POTABILĂ

Apa potabilă provine de regulă din ape subterane sau din ape de suprafaţă, mai rar din alte
surse. Această situaţie se va menţine, deoarece sunt factori obiectivi. De exemplu 85% din apa
dulce de pe Terra e prinsă în calotele glaciare, dar nu ne putem atinge aproape deloc de ele,
deoarece diminuarea lor ar însemna creşteri catastrofale de nivel a mărilor şi oceanelor.

4.1 Apele de suprafaţă

Întreaga problematică a apelor de suprafaţă a fost prezentată în fasciculului omonim din


prezenta serie de broşuri ECOAQUA.

4.2 Apele subterane

Apele subterane sunt o sursă importantă deoarece, spre deosebire de apele de suprafaţă, cele
subterane sunt de regulă mai puţin sau deloc poluate şi pot fi potabilizate cu măsuri minimale,
uneori doar cu dezinfecţie sau fără vreo prelucrare. Astfel, în Germania în 1990 circa 60% din
apa potabilă furnizată provenea din surse subterane şi nu trebuia supusă dezinfecţiei!

· Noţiuni de hidrologie a apelor subterane

Volumul de apă conţinut într-o anumită formaţiune geologică depinde de procentul de spaţii
libere într-un anumit volum de rocă, element definit ca porozitate. Nu toată apa conţinută în
aceste spaţii e disponibilă. Procentul care poate fi drenat sub influenţa gravitaţiei este
productivitatea specifică (specific yield). În solul şi roca de aproape de suprafaţă, spaţiile
libere sunt umplute parţial cu aer şi parţial cu apă, ceea ce definim ca zonă nesaturată, care se
întinde uneori zero metri (băltire la suprafaţă) uneori până la zeci de metri adâncime sau chiar
mai mult. Mai adânc, toate spaţiile sunt pline de apă, fiind zona saturată. Dacă săpăm până
aici o fântână / puţ, apa se adună înăuntru şi se stabilizează la un nivel numit nivel freatic. În
zona nesaturată, mişcările apei sunt de regulă pe verticală în jos, timpul de rezidenţă variind
de la zero la câteva zeci de ani. Apa de regulă curge prin straturile respective ale subsolului, în
funcţie de permeabilitatea acestora, care e dată de numărul şi dimensiunile porilor din rocă şi
nivelul lor de interconectare. Straturile de roci suficient de poroase pentru a stoca apă şi
suficient de permeabile pentru a permite curgerea de cantităţi de apă ce pot renta a fi
exploatate economic se numesc acvifere. Apa ce se scurge prin ele iese uneori la zi pe cale
naturală, în izvoare, devenind apă de suprafaţă, sau uneori trece în apele de suprafaţă sub
oglinda acestora, ca izvoare submerse (în râuri, lacuri sau chiar în ocean). Dispersia se petrece
în acvifere atât datorită difuziei moleculare cât şi curgerii mecanice şi are o mare importanţă
legată de răspândirea în acvifer a eventualilor poluanţi.

Acviferele pot fi contenţionate sau libere, în funcţie de existenţa sau nu a unui strat
impermeabil deasupra lor în locul zonei nesaturate, cu nivel mai coborât decât cel la care s-ar
stabiliza normal nivelul freatic dacă nu ar exista acel strat impermeabil ce contenţionează
acviferul. La acviferele libere, limita superioară a zonei de saturaţie, adică nivelul freatic, e la
presiune atmosferică, pe când în cele contenţionate apa e între două straturi impermeabile şi
în orice punct are presiune superioară celei atmosferice. Săparea unui puţ duce la
ascensionarea apei până la un nivel corespunzător de echilibru cu presiunea din acvifer. Acest
nivel este numit suprafaţă potenţiometrică. Dacă presiunea din acvifer e destul de mare ca
această suprafaţă să fie deasupra nivelului solului, apa va ţâşni din subteran sub forma unui
izvor artezian.

Datorită stratului impermeabil de deasupra lor, acviferele contenţionate sunt mult mai bine
protejate decât cele libere. Săparea de puţuri, mine etc. străpunge această protecţie şi scade
nivelul de siguranţă al acviferului faţă de poluarea de la suprafaţa solului.
Un caz particular de acvifere sunt cele carstice. Ele pot avea volume foarte mari dar şi
permeabilitatea poate fi extrem de ridicată şi deci vulnerabilitatea la poluare pe măsură.
Atunci când există debite mari, peşteri inundate sau cu râuri subterane, este greu să trasezi
limita între un acvifer şi o apă curgătoare care o poţi numi apă de suprafaţă cu parcurs
temporar subteran, fiind asimilabilă din aproape toate punctele de vedere unui râu de
suprafaţă.

Principalele tipuri de acvifere sunt prezentate în următorul tabel:

TABEL

· Probleme de calitate a apelor subterane

Factorii care influenţează calitatea apelor subterane sunt în mare parte identici cu cei ce
influenţează calitatea apelor de suprafaţă, descrişi în capitolul omonim din fasciculul "Apele
de suprafaţă". Apele meteorice aduc aport de gaze dizolvate atmosferice (oxigen, azot, dioxid
de carbon, hidrogen sulfurat etc.) şi minerale dizolvate (bicarbonaţi şi sulfaţi de calciu şi
magneziu dizolvaţi din roci; azotaţi şi cloruri de sodiu, potasiu, calciu şi magneziu dizolvate
din sol şi detritusuri organice; săruri de fier şi mangan).

Utilizările casnice fac să ajungă în apa subterană, prin intermediul exfiltrărilor din tancuri
septice sau canalizări neetanşe, precum şi din infiltrarea din apele de suprafaţă, detergenţi,
azotaţi, sulfaţi şi alţi produşi de degradare a substanţelor organice, săruri şi ioni dizolvaţi din
reţeaua de apă potabilă, precum şi compuşi organici solubili.

Utilizările industriale ale apelor generează ajungerea în apele subterane a diverselor săruri
dizolvate în ape uzate industriale ce se infiltrează în sol din apele de suprafaţă poluate.

Agricultura generează aport de săruri din apa de irigaţie. Depozitele de gunoi aduc aport de
produşi organici de descompunere, substanţe chimice solubile, gaze solubile, săruri provenite
din cenuşă.

· Probleme de cantitate a apelor subterane

Supraexploatarea

Pe lângă poluare, supraexploatarea este principala ameninţare la adresa apelor subterane.

De exemplu în mari părţi din SUA nivelele piezometrice au coborât cu metri sau zeci de
metri, chiar până la 200 de metri în zona Chicago. În Israel, la Tel Aviv, supraexploatarea apei
subterane a coborât nivelul freatic sub cel al mării şi acviferele erau în pericol de a fi invadate
de ape sărate, ceea ce a impus construirea unei "linii defensive" formată din puţuri de
reîncărcare cu apă dulce a pânzei freatice paralel cu ţărmul, pentru a bara intruziunea apei
sărate.

Refacerea rezervelor: Reîncărcarea acviferelor

Acviferele pot fi reîncărcate sau îmbogăţite artificial, fapt necesar mai ales la exploatare
intensă. În acest fel de fapt folosim litosfera ca filtru în loc de staţie de tratare a apei. Desigur
reîncărcarea artificială a acviferelor nu este lipsită de riscuri, trebuind vegheat la calitatea apei
utilizate şi ţinut cont de natura rocii gazdă, permeabilitatea straturilor superficiale etc.

O metodă este îmbogăţirea prin infiltrare din ape de suprafaţă. În acest sens se pot realiza serii
de bazine de mică adâncime paralel cu cursul râurilor şi alimentate cu apă din acestea. De
asemenea se pot face şanţuri paralele cu un capăt deschis în râu în care apa să stagneze şi să se
infiltreze, sau se poate modifica chiar albia râului pentru a lungi cursul prin praguri sau baraje
temporare parţiale ce prelungesc cursul apei sau reduc viteza de curgere, favorizând
infiltrarea.

A doua metodă este reîncărcarea prin pomparea de apă în puţuri săpate în acvifer, aplicabilă la
cele de adâncime sau unde permeabilitatea straturilor dintre suprafaţa solului şi acvifer nu ar
permite infiltrarea de la suprafaţă sau asemenea bazine nu se pot realiza.

Ridicarea exagerată a nivelului freatic: Dacă o coborâre a nivelului freatic este dăunătoare,
nici o creştere excesivă nu este de dorit, putând avea numeroase consecinţe, dintre care
amintim: creşterea debitelor în izvoare şi râuri; apariţia de noi izvoare); inundarea suprafeţei
solului; poluarea apelor de suprafaţă respectiv antrenarea poluanţilor de la suprafaţă în apa
subterană; creşterea infiltraţiilor în subsoluri, tunele etc. până la inundarea lor; favorizarea
alunecărilor de teren; slăbirea stabilităţi fundaţiilor şi deci periclitarea siguranţei
construcţiilor; agresiune chimică sau hidrostatică asupra fundaţiilor etc.

· Poluarea apelor subterane

Anual în SUA trebuie abandonate sute de surse de apă subterană din cauza contaminării lor cu
poluanţi. La fel şi în Germania. În România avem un procent foarte mare de surse care nu ar
trebui folosite, dar ignoranţa şi lipsa de alternative perpetuează folosirea de fântâni şi izvoare
necorespunzătoare.

Principalele poluări ale apei subterane nu se deosebesc ca tip şi efecte de cele ale apelor de
suprafaţă, din cauza strânsei legături, şi au fost tratate în fasciculul respectiv din prezenta serie
de broşuri ECOAQUA. Doar dinamica e diferită, prin caracteristicile rezervoarelor şi curgerii
apelor subterane.

· Cercetarea şi monitorizarea resurselor de apă subterană

Studiul calitativ Calitatea apelor subterane se urmăreşte prin foraje din care se prelevează
probe de apă care sunt supuse analizelor de laborator.

Studiul cantitativ Găsirea acviferelor şi cercetarea lor se face cu metode variate. Se pot face
unele deducţii din observarea vegetaţiei, geomorfologiei etc. dar în principal apa se caută
activ, instrumental. De la imaginea legendară a omului cu băţul de alun, trecând prin foraje de
probă, s-a ajuns la metode avansate, cum sunt de exemplu cele geofizice: gravitaţionale
(măsurarea gravitaţiei, mai intense deasupra rocilor saturate de apă), electrice (măsurarea
conductivităţii şi rezistivităţii - metoda polarizării spontane, metoda măsurării sarcinilor,
metoda măsurării rezistenţei geoelectrice etc.), cu radiaţii (raze gamma, neutroni etc.), sonice /
seismice, termometrice (pe baza temperaturii din roci), magnetice, forare şi studierea
eşantioanelor prelevate, marcare radioactivă, colorare sau alte marcări pentru determinarea
vitezei de curgere subterană etc. Vârsta unei mase de apă poate fi determinată prin dozarea
tritiului. Acesta se formează în atmosfera înaltă prin lovirea azotului de către neutronii rapizi
din radiaţia cosmică. Are un timp de înjumătăţire de 12,5 ani şi este în atmosferă în cantitate
constantă (circa 3,5 - 8,5 kg). Nivelul tritiului a crescut de peste 1000 de ori în perioada 1945
- 1963 de la testele nucleare în atmosferă, acum fiind iar în scădere. Cantitate mare de tritiu
înseamnă că apa e relativ recentă, absenţa însemnă ape vechi, fosile, respectiv gheaţă foarte
veche.

Productivitatea anumitor acvifere se studiază cu calcule hidrogeologice, cu sondare pentru


determinarea stratificaţiei solului şi cu foraje de probă. Acestea pot fi de scurtă durată (24 h)
sau de zile/ săptămâni. Randamentul maxim al acviferului se obţine la pomparea de la 1/3 din
adâncimea lui.

Forajele situate aproape de malul apelor de suprafaţă trebuie verificate pentru a vedea dacă nu
e fluxul prea rapid dinspre acelea, caz în care nu mai avem apă subterană propriu-zisă ci filtrat
de mal. De asemenea izvoarele trebuie supravegheate dacă la ploi nu îşi cresc rapid debitul
sau nu se tulbură, ceea ce ar indica un caracter de ape ce nu sunt cu adevărat subterane (caz
frecvent în zone carstice).

4.3 Alte surse de apă potabilă

Desalinizarea. Multe ţări din zone aride folosesc pentru oraşele de coastă apa mării ca sursă
de apă potabilă, supunând-o la costisitoare procese de desalinizare. Primele procedee au fost
descrise deja din Grecia şi Egiptul antic! Evident, cea mai veche şi mare uzină de desalinizare
e natura însăşi prin evaporaţia din mări..... Se cunosc peste 30 de procedee de desalinizare a
apei, printre care condensarea, congelarea, extracţia, electrodializa, osmoza inversă,
schimbătorii de ioni etc. Preţul apei desalinizate se ridică în lume în medie la circa 0,4 USD /
m3, dar cu mari diferenţe de la o regiune la alta şi o uzină la alta....

Reciclarea apei uzate. În mai multe ţări se experimentează utilizarea ca sursă de apă potabilă
chiar a apelor uzate orăşeneşti, după un proces avansat de epurare şi tratare. Unul din oraşele
cu asemenea instalaţie-pilot este chiar Washington DC! Reciclări complete se fac în staţiile
orbitale, unde apa de la duş, transpiraţia, condensul atmosferic, urina etc. sunt complet epurate
şi transformate în apă potabilă.

Apă din gheţari. Este în studiu utilizarea apei din aisberguri, care se preconizează să fie
remorcate până la ţărmurile însetate ale Americii, Australiei, Africii etc. Deşi teoretic apa
rezultată ar fi ieftină, practic este tehnic extrem de dificilă remorcarea şi mai ales ecologic
sunt mari semne de întrebare asupra posibilelor efecte, atât pe traseul şi la locul unde vor fi
remorcaţi gheţarii plutitori, cât şi pe plan global, dacă se prelevează prea multă gheaţă şi scade
cantitatea totală se ajunge la influenţe climatice şi mai ales la creşterea nivelului oceanului, cu
inundarea zonelor costiere.

Apele meteorice sunt folosite în Malta şi în ţări din sudul Europei ca apă potabilă, deşi au
multe calităţi necorespunzătoare şi trebuie atent filtrate. Se experimentează şi provocarea de
ploi artificiale în scopul obţinerii de apă potabilă din surse atmosferice, dar impactul ecologic
potenţial este şi în acest caz foarte ridicat şi prin urmare trebuie extremă precauţie.

Apa din topirea zăpezii este folosită de alpinişti dar şi de cabane şi alte rezidenţe umane
iarna sau în zone polare sau la mare altitudine, unde nu există apă lichidă. În România ţărani
din cătunul Gheţar din Munţii Apuseni tăiau blocuri de gheaţă din peştera Gheţarul de la
Scărişoara şi o topeau pentru a obţine apă potabilă.
Apă din ceaţă. În anumite zone de "deşert umed" unde există ceaţă dar nu se ajunge la
precipitaţii, s-au putut amenaja panouri de condensare ce furnizează apă lichidă.

Alte surse. În situaţii de survival, apă în mici cantităţi se poate obţine şi din seva sau
transpiraţia plantelor, din umorile unor animale şi peşti şi din alte asemenea surse.

5. STANDARDE ŞI REGLEMENTĂRI

Norme calitative pentru apa potabilă există de mult timp. Pe măsură ce a progresat ştiinţa dar
şi poluarea s-a intensificat şi diversificat, a crescut exigenţa şi complexitatea standardelor,
metodelor de analiză şi control. Se afirmă astăzi că de regulă apa este cel mai bine cunoscut şi
monitorizat factor de mediu. Dar chiar în ţările dezvoltate s-a dovedit că nu s-a făcut încă
destul şi că standardele şi reglementările trebuie periodic reconsiderate şi actualizate, pentru a
asigura sănătatea populaţiei.

Fiecare ţară sau regiune dintr-o ţară are propriile norme de calitate. Totuşi pe plan mondial se
tinde spre o bază comună, rezultată din experienţa şi necesităţile tuturor. În acest sens
Organizaţia Mondială a Sănătăţii a emis şi reeditează periodic "Directivele pentru calitatea
apei potabile" iar organisme internaţionale precum Uniunea Europeană promovează şi ele
norme comune detaliat sau cel puţin orientative, cum sunt Directiva 98/83/EC privind
calitatea apei destinate consumului uman.

În România, norma de calitate pentru apa potabilă în anii '80 a fost STAS 1342/84, iar în
ultimul deceniu, a fost STAS 1342 / 1991, din care reproducem în continuare prevederile
esenţiale:

STAS 1342/91 APĂ POTABILĂ

(Extras)

Acest standard de stat s referă la apa potabilă furnizată de instalaţiile centrale sau sursele
locale de alimentare apă, de rezervoarele de înmagazinare transportabile, precum şi la cea
folosită pentru apă caldă menajeră (baie şi bucătărie). NU se referă la apele minerale.

TABEL MARE

Indicatori bacteriologici

TABEL

Semnificaţia, importanţa şi interpretarea valorilor diverşilor parametri au fost expuse pentru


majoritatea acestora în fasciculul "Apele de suprafaţă" din prezenta serie de broşuri
ECOAQUA.

Acest STAS se mai aplică în continuare, dar nu pentru mult timp, deoarece la 29 august a
intrat în vigoare Legea nr. 458 / 8 iulie 2002 privind calitatea apei potabile, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 552 din 29 iulie 2002. Anexa I la noua lege indică
o altă listă de parametri de calitate a apei potabile ce trebuie îndepliniţi şi pe viitor va putea fi
modificată prin Hotărâri ale Guvernului. Unii parametri din noua listă sunt identici cu cei din
STAS 1342-91 alţii diferă. Noua lege însă are nevoie de numeroase norme de punere în
aplicare şi conformarea la noile standarde se prevede a se eşalona pe o perioadă lungă,
dincolo de anul 2010. Oricum ea trebuie să fie pe viitor baza de lucru în materie de calitate a
apei potabile. Ea dă şi importante definiţii oficiale şi desemnează autorităţi responsabile.
Reproducem în extras în continuare principalele prevederi:

Legea nr. 458 din 8 iulie 2002 privind calitatea apei potabile

Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 552 din 29 iulie 2002

- EXTRAS-

Art. 1. - Prezenta lege reglementează calitatea apei potabile, având ca obiectiv protecţia
sănătăţii oamenilor împotriva efectelor oricărui tip de contaminare a apei potabile prin
asigurarea calităţii ei de apă curată şi sanogenă.

Art. 2. - În sensul prezentei legi, următorii termeni se definesc astfel:

1. Prin apă potabilă se înţelege apa destinată consumului uman, după cum urmează:

a) orice tip de apă în stare naturală sau după tratare, folosită pentru băut, la prepararea hranei
ori pentru alte scopuri casnice, indiferent de originea ei şi indiferent dacă este furnizată prin
reţea de distribuţie, din rezervor sau este distribuită în sticle ori în alte recipiente;

b) toate tipurile de apă folosită ca sursă în industria alimentară pentru fabricarea, procesarea,
conservarea sau comercializarea produselor ori substanţelor destinate consumului uman, cu
excepţia cazului în care Ministerul Sănătăţii şi Familiei şi Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei
şi Pădurilor aprobă folosirea apei şi este demonstrat că apa utilizată nu afectează calitatea şi
salubritatea produsului alimentar în forma lui finită.

2. Prin sistem de distribuţie sau instalaţie interioară se înţelege totalitatea conductelor,


garniturilor şi dispozitivelor instalate între robinete de apă utilizată în mod normal pentru
consumul uman şi reţeaua de distribuţie exterioară, dar numai atunci când acestea nu intră în
responsabilitatea furnizorului de apă, în calitatea sa de producător şi/sau distribuitor de apă, în
conformitate cu legislaţia în vigoare.

Art. 3. - (1) Dispoziţiile prezentei legi nu se aplică următoarelor tipuri de ape:

a) apelor naturale minerale, recunoscute ca atare de către autorităţile competente, în


conformitate cu legislaţia în vigoare;

b) apelor care au proprietăţi terapeutice, în sensul prevederilor stabilite prin lege, reglementări
sau procedee administrative referitoare la produsele farmaceutice.

(2) Se exceptează de la prevederile prezentei legi:

a) apa destinată exclusiv utilizărilor în condiţii speciale, pentru care Ministerul Sănătăţii şi
Familiei se declară satisfăcut de calitatea acesteia, şi care nu influenţează, direct sau indirect,
sănătatea consumatorilor cărora le este destinată;
b) apa potabilă provenind de la producător de apă individual, care furnizează mai puţin de 10
m3 în medie/zi sau care deserveşte mai puţin de 50 de persoane, cu excepţia cazului în care
apa este produsă ca parte a unei activităţi comerciale sau publice. [............]

Art. 4. - (1) Apa potabilă trebuie să fie sanogenă şi curată, îndeplinind următoarele condiţii:

a) să fie lipsită de microorganisme, paraziţi sau substanţe care, prin număr sau concentraţie,
pot constitui un pericol potenţial pentru sănătatea umană;

b) să întrunească cerinţele minime prevăzute în tabelele 1A, 1B şi 2 din anexa nr. 1;

c) să respecte prevederile art. 5-8 şi 10. [........]

Art. 5. - (2) Ministerul Sănătăţii şi Familiei aprobă valori pentru parametrii suplimentari, care
nu sunt incluşi în anexa nr. 1 [........]

Art. 6. - (1) Calitatea apei potabile este corespunzătoare când valorile stabilite pentru
parametri sunt în conformitate cu anexa nr. 1, în următoarele puncte de prelevare a probelor:

a) la robinetul consumatorului şi la punctul de intrare în clădire, în cazul apei potabile


furnizate prin reţeaua de distribuţie;

b) la punctul de curgere a apei din cisternă, în cazul apei potabile furnizate în acest mod;

c) în punctul în care apa se pune în sticle sau în alte recipiente, în cazul apei potabile
îmbuteliate;

d) în punctul din care apa este preluată în procesul de producţie, în cazul apei utilizate în
industria alimentară.

(2) Dacă în situaţia prevăzută la alin. (1) lit. a) se constată că valorile parametrilor nu se
încadrează în valorile stabilite pentru parametri, în conformitate cu anexa nr. 1, din cauza
sistemului de distribuţie interioară sau a modului de întreţinere a acestuia se consideră că au
fost îndeplinite obligaţiile ce revin producătorului, respectiv distribuitorului, cu excepţia
situaţiei în care apa este furnizată direct publicului, precum: unităţi de învăţământ, unităţi de
asistenţă medicală, instituţii socioculturale şi cantine. [........]

Art. 7. - (1) Monitorizarea calităţii apei potabile se asigură de către producător, distribuitor şi
de autoritatea de sănătate publică judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti. [........]

(3) Producătorii, distribuitorii sau utilizatorii de apă potabilă, prin sistem public colectiv ori
individual, prin îmbuteliere în sticle sau alte recipiente, pentru industria alimentară, vor
asigura monitorizarea curentă, de control al apei potabile, conform unui program care trebuie
să cuprindă cel puţin controlul eficienţei tehnologiei de tratare, îndeosebi a dezinfecţiei, şi al
calităţii apei potabile produse, distribuite şi utilizate. [........]

(7) Autoritatea de sănătate publică judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti, poate decide
efectuarea unei monitorizări suplimentare dacă există dovezi care atestă prezenţa în apă a unor
substanţe sau microorganisme, care nu au fost stabilite ca parametri în conformitate cu anexa
nr. 1 şi care pot constitui un pericol potenţial pentru sănătatea umană. Monitorizarea
suplimentară se realizează individualizat pentru fiecare substanţă sau microorganism în cauză.
[........]

Art. 8. - (3) Autoritatea de sănătate publică judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti,


dispune interzicerea sau restricţionarea utilizării apei potabile, fie că s-au înregistrat sau nu
neconformităţi faţă de valorile parametrilor, dacă apa potabilă constituie un pericol pentru
sănătatea umană şi verifică dacă au fost luate toate măsurile necesare pentru protejarea
sănătăţii umane. În astfel de cazuri consumatorii trebuie să fie informaţi de îndată şi primesc
toate recomandările ce se impun.

(4) Autoritatea de sănătate publică judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti, împreună cu


alte instituţii şi servicii publice competente vor decide ce tip de măsură dintre cele prevăzute
la alin. (3) se aplică, ţinând seama de riscurile pentru sănătatea populaţiei generate de
întreruperea aprovizionării cu apă potabilă sau de restricţii în utilizarea acesteia. [........]

(7) În orice situaţie în care sunt luate măsuri de remediere autoritatea de sănătate publică
judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti, dispune informarea consumatorilor, cu excepţia
cazurilor în care nerespectarea valorilor parametrilor nu are însemnătate pentru sănătatea
acestora. [........]

Art. 9. - (1) Ministerul Sănătăţii şi Familiei poate aproba, la solicitarea autorităţii de sănătate
publică judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, derogări pe o perioadă determinată de la
valorile parametrilor stabiliţi în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (2) sau cu tabelul nr. 2
din anexa nr. 1 până la o valoare ce va fi stabilită şi aprobată de către Ministerul Sănătăţii şi
Familiei, luându-se în considerare riscul pentru sănătate şi alternativele de aprovizionare cu
apă potabilă a populaţiei din zona respectivă.

Derogările vor fi limitate la o perioadă cât mai scurtă şi nu vor depăşi o durată de 3 ani. În
situaţia în care autoritatea de sănătate publică judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti,
solicită prelungirea derogării, se va înainta Ministerului Sănătăţii şi Familiei analiza situaţiei
şi motivarea solicitării de obţinere a celei de-a doua derogări. Pentru o a doua derogare nu se
va depăşi termenul de 3 ani.

(2) În cazuri excepţionale Ministerul Sănătăţii şi Familiei poate aproba o a treia derogare
pentru o perioadă care, de asemenea, nu va depăşi 3 ani. Decizia pentru o astfel de cerere va fi
luată de către Ministerul Sănătăţii şi Familiei, în termen de 3 luni de la depunerea solicitării.
[........]

(6) Autorităţile de sănătate publică şi autorităţile administraţiei publice locale din teritoriul
pentru care s-a recurs la derogările prevăzute în acest articol vor informa populaţia afectată
despre aceste derogări şi despre condiţiile de gestionare a acestora, în termen de 48 de ore de
la confirmare. Autoritatea de sănătate publică judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti,
împreună cu autorităţile administraţiei publice locale vor asigura acordarea de asistenţă
grupurilor de populaţie vulnerabile, pentru care derogarea implică un risc special. Aceste
obligaţii nu se vor aplica în cazurile prevăzute la alin. (4), cu excepţia situaţiilor în care
autorităţile implicate decid contrariul. [........]

Art. 10. - (1) Nici o substanţă sau material utilizat în instalaţiile de producere, distribuţie,
îmbuteliere, transport sau stocare a apei potabile nu trebuie să se regăsească în concentraţii
mai mari decât este necesar scopului pentru care a fost utilizat şi nu trebuie să lase în apa
potabilă, direct sau indirect, compuşi ori impurităţi care să diminueze protecţia sănătăţii. .
[........]

Art. 11. - (1) Autoritatea de sănătate publică judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti,
trebuie să asigure disponibilitatea informaţiei în ceea ce priveşte calitatea apei potabile,
avizarea consumatorilor despre posibilele efecte asupra sănătăţii şi despre măsurile de
remediere luate sau care se impun a fi luate de către autorităţile competente ori de către
consumatorii în cauză. Informaţia trebuie să fie corectă, clară, furnizată la timp şi actualizată.

(2) În scopul informării consumatorilor Ministerul Sănătăţii şi Familiei, prin Institutul de


Sănătate Publică Bucureşti, întocmeşte şi publică, o dată la 3 ani, Raportul naţional asupra
calităţii apei potabile, care va cuprinde cel puţin [........]:

(6) Producătorii de apă potabilă distribuită prin sistem public trebuie să asigure accesul
populaţiei la datele privind calitatea apei potabile produse, să permită inspecţia de către
reprezentanţii populaţiei la orice oră acceptabilă, la cel puţin un birou de relaţii cu publicul, să
afişeze programul şi numărul de telefon la care se pot obţine date despre calitatea apei
potabile produse şi distribuite.

(7) Datele privind calitatea apei potabile sunt disponibile fără plată pentru populaţia deservită
de producător, respectiv de distribuitor. Pentru persoanele fizice sau juridice, altele decât cele
din zona de aprovizionare a producătorului, respectiv a distribuitorului, se pot percepe taxe
pentru obţinerea informaţiilor privind calitatea apei potabile.

(8) Autoritatea de sănătate publică judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti, împreună cu


producătorii, respectiv distribuitorii de apă potabilă, întocmesc şi publică anual, Raportul
judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, privind calitatea apei potabile, care va
cuprinde[........]:

Art. 12. - (1) Încălcarea prevederilor prezentei legi atrage răspunderea materială, civilă,
disciplinară, contravenţională sau penală, după caz.

(2) În perioada de implementare a prevederilor prezentei legi neconformarea la unii dintre


parametrii de calitate a apei potabile de către un producător, respectiv distribuitor de apă
potabilă prin sistem public, nu se sancţionează conform Legii nr. 98/1994 privind stabilirea şi
sancţionarea contravenţiilor la normele legale de igienă şi sănătate publică, cu modificările şi
completările ulterioare, decât în situaţia în care nu au fost respectate planul şi calendarul
activităţilor de conformare a respectivului producător ori distribuitor. Neconformarea la
parametrii respectivi nu trebuie să pună în pericol starea de sănătate a consumatorilor. [........].

Art. 13. - (1) Ministerul Administraţiei Publice va lua toate măsurile necesare pentru a asigura
respectarea parametrilor de calitate a apei potabile produse şi distribuite prin sisteme publice,
respectiv colective, până în anul 2020. [........]

(2) Ministerul Sănătăţii şi Familiei va lua toate măsurile necesare pentru a asigura
monitorizarea de audit al calităţii apei potabile, conform cerinţelor prezentei legi, în termen de
3 ani de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I. [........]
(4) Producătorii, respectiv utilizatorii de apă în sistem individual, vor lua măsurile necesare
pentru asigurarea parametrilor de calitate prevăzuţi în prezenta lege, în termen de 10 ani de la
data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I.

(5) Producătorii de apă îmbuteliată vor lua măsurile necesare pentru asigurarea parametrilor
de calitate prevăzuţi de lege, în termen de un an de la data publicării acesteia în Monitorul
Oficial al României, Partea I.

(6) Producătorii, respectiv utilizatorii de apă din industria alimentară, care au surse proprii,
vor lua măsurile necesare pentru asigurarea parametrilor de calitate prevăzuţi în prezenta lege,
în termen de 2 ani de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I.

(7) Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor va întocmi şi va centraliza planul şi


calendarul activităţilor de conformare la prevederile prezentei legi a producătorilor, respectiv
utilizatorilor de apă din industria alimentară, în termen de 180 de zile de la data publicării
prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Art. 14. - (1) În situaţiile excepţionale şi pentru zonele geografice bine definite se va înainta
Comisiei de igienă a Ministerului Sănătăţii şi Familiei o cerere specială pentru prelungirea
perioadei de conformare. Perioada de prelungire nu trebuie să depăşească 3 ani. La sfârşitul
perioadei de prelungire se va efectua evaluarea situaţiei, care va fi înaintată Comisiei de
igienă a Ministerului Sănătăţii şi Familiei, care poate decide, pe baza acestei evaluări, o altă
perioadă de prelungire, de maximum 3 ani.

(2) Prevederile alin. (1) nu se aplică apei potabile îmbuteliate în sticle sau în alte recipiente.
[........]

Art. 17. - (1) Prezenta lege intră în vigoare la 30 de zile de la data publicării în Monitorul
Oficial al României, Partea I.

(2) Pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă orice alte dispoziţii contrare.

. [........]

ANEXA Nr. 1

PARAMETRI DE CALITATE ai apei potabile

1. Parametri de calitate

Parametrii de calitate sunt microbiologici, chimici şi indicatori.

2. Valorile concentraţiilor maxime admise pentru parametrii de calitate ai apei potabile sunt
cele prevăzute în tabelele 1A, 1B, 2 şi 3.

Tabel 1A Parametri microbiologici

Parametrul/Unitatea de măsură | Valoarea admisă |

Escherichia coli (E. coli)/100 ml | 0


Enterococi (Streptococi fecali)/100 ml | 0

Tabel 1B Parametri microbiologici pentru apa îmbuteliată în sticle sau alte recipiente

Parametrul/Unitatea de măsură | Valoarea admisă |

Escherichia coli (E. coli)/250 ml | 0 |

Enterococi (Streptococi fecali)/250 ml | 0 |

Pseudomonas aeruginosa/250 ml | 0 |

Număr de colonii la 220C/ml | 100 |

Număr de colonii la 370C/ml | 20

Tabel 2 Parametri chimici

Parametrul/Unitatea de măsură | Valoarea admisă CMA |

Acrilamidă1) (ľg/l) | 0,10

Arsen (ľg/l) | 10

Benzen (ľg/l) | 1,0

Benz(a)piren | 0,01 |

Bor (mg/l) | 1,0 |

Bromaţi2) (ľg/l) | 10 |

Cadmiu (ľg/l) | 5,0 |

Clorură de vinil1) (ľg/l) | 0,50 |

Crom (total) (ľg/l) | 50

Cupru3) (mg/l) | 0,1

Cianuri (totale) (ľg/l) | 50 |

Cianuri (libere) (ľg/l) | 10 |

Dicloretan (ľg/l) | 3,0 |

Epiclorhidrină1) (ľg/l) | 0,10

Fluor (mg/l) | 1,2 |


Hidrocarburi policiclice aromatice4) (ľg/l) | 0,10 |

Mercur (ľg/l) | 1,0 |

Nichel3),5) (ľg/l) | 20 |

Nitraţi6) (mg/l) | 50

Nitriţi6) (mg/l) | 0,50

Pesticide7),8) (ľg/l)/ clasă | 0,10 |

Pesticide7),9) (ľg/l)/ Total | 0,50 |

Plumb3),10) (ľg/l) | 10 |

Seleniu (ľg/l) | 10

Stibiu (ľg/l) | 5,0 | -*) |

Tetracloretan şi Tricloretenă (ľg/l) (| 10 |

Trihalometani11) (ľg/l)/Total 100 |

NOTĂ:

1) Valoarea se referă la concentraţia în apă a monomerului rezidual, calculată conform


specificaţiilor privind concentraţia maximă eliberată de către polimer în contact cu apa.
Staţiile de tratare vor notifica autorităţii de sănătate publică judeţene, respectiv a municipiului
Bucureşti, utilizarea compusului în procesul de tratare a apei pentru potabilizare.

2) Unde este posibil, valoarea concentraţiei trebuie să fie cât mai joasă, fără a compromite
eficienţa dezinfecţiei. Pentru apa la care se referă art. 6 alin. (1) lit. a), b) şi d) respectarea în
practică a valorii se va realiza în maximum 10 ani de la intrarea în vigoare a prezentei legi, în
primii 5 ani acceptându-se o valoare de 25 ľg/l.

3) Valoarea se aplică la o probă de apă prelevată de la robinetul consumatorului printr-o


metodă de prelevare adecvată, astfel încât să fie reprezentativă pentru cantitatea medie
săptămânală ingerată de către consumator. Metoda de monitorizare trebuie să ţină seama şi de
frecvenţa concentraţiilor maxime care pot cauza efecte asupra sănătăţii.

4) Pentru cupru se acceptă valoarea 2,0 mg/l, dacă reţeaua de distribuţie are componente din
cupru, cu respectarea celor menţionate la pct. 3.

5) Compuşii specificaţi sunt: benzo(b)fluorantren, benzo(k)fluorantren, bezo(ghi)perilen,


indeno(1,2,3-cd)piren.

6) Se va aplica următoarea formulă:

[nitrat] [nitrit]
-------- + -------- <= 1,

50 3 în care concentraţiile de nitraţi şi nitriţi sunt exprimate în mg/l.

7) Prin pesticide se înţelege: insecticide, erbicide, fungicide, nematocide, acaricide, algicide,


rodendicide, slimicide organice, compuşi înrudiţi (ca de exemplu: regulatori de creştere) şi
metaboliţii relevanţi, produşii de degradare şi de reacţie. Se vor monitoriza numai pesticidele
presupuse prezente în sursa de apă.

8) Concentraţia se referă la fiecare compus individual. Pentru aldrin, dieldrin, heptaclor şi


heptaclor epoxid, concentraţia maximă este 0,030 ľg/l.

9) Prin Pesticide-Total se înţelege suma tuturor compuşilor individuali, detectaţi şi cuantificaţi


în urma procedurii de monitorizare.

10) Pentru apa la care se referă art. 6 alin. (1) lit. a), b) şi d) respectarea în practică a valorii se
va realiza în maximum 15 ani de la intrarea în vigoare a prezentei legi, în primii 5 ani
acceptându-se o valoare de 25 ľg/l.

11) Concentraţia totală a THM trebuie să fie cât mai mică, fără a compromite dezinfecţia.

Compuşii individuali specificaţi sunt: cloroform, bromoform, dibromoclormetan,


bromdiclormetan.

Pentru apa la care se referă art. 6 alin. (1) lit. a), b) şi d) respectarea în practică a valorii se va
realiza în maximum 10 ani de la intrarea în vigoare a prezentei legi, în primii 5 ani
acceptându-se o valoare de 150 ľg/l pentru concentraţia totală a THM.

Tabel 3 Parametri indicatori

Parametrul/Unitatea de măsură | Valoarea CMA

|Aluminiu (ľg/l) | 200 |STAS 6326/90 |

|Amoniu (mg/l) | 0,50 |STAS 6328/85 |

|Bacterii coliforme1) număr/100 ml) | 0 |STAS 3001/91 |

|Carbon organic total (COT)2) |Nici o modificare anormală | |

|Cloruri3) (mg/l) | 250 |

Clostridium perfringens4) |(număr/100 ml) | | 0 |

Clor rezidual liber (mg/l):

- la intrarea în reţea | 0,50 |

|- la capăt de reţea | 0,25 | |


Conductivitate3) ľS cm-1 la 200C) | 2500 |

Culoare | |Acceptabilă consumatorilor şi nici o modificare anormală | |

|Duritate totală minim (grade germane), | 5 |

Fier (ľg/l) | 200 |

Gust | Acceptabilă consumatorilor şi nici o modificare anormală |

Mangan (ľg/l) | 50 |

Miros | |Acceptabil consumatorilor |şi nici o modificare anormală | |

Număr de colonii la 220C/ml |Nedetectabili la 100 de ml

Oxidabilitate5) (mg O2/l) | 5,0 |

pH3),6) (unităţi de pH) | >= 6,5; <= 9,5

Sodiu (mg/l) | 200 | -*) |

Substanţe tensioactive - Total (ľg/l) | 200 |

Sulfat3) (mg/l) | 250 |

Sulfuri şi hidrogen sulfurat (ľg/l) | 100 |SR

Turbiditate7) (UNT) | <= 5 |

Zinc (ľg/l) | 5000 |

Tritiu (Bq/l)8) | 100 |

Doza efectivă totală de referinţă (mSv/an) 8),9),10) | 0,10 | -

Activitatea alfa globală (Bq/l)11) | 0,1 |

Activitatea beta globală (Bq/l)11) | 1 |

NOTĂ:

1) Pentru apa îmbuteliată unitatea de măsură este număr/250 ml.

2) Acest parametru va fi măsurat numai pentru sistemele de aprovizionare care furnizează mai
mult de 10.000 m3 pe zi.

3) Apa nu trebuie să fie agresivă.


4) Acest parametru trebuie monitorizat atunci când sursa de apă este de suprafaţă sau mixtă,
iar în situaţia în care este decelat trebuie investigată şi prezenţa altor microorganisme
patogene, ca de exemplu: criptosporidium.

5) Acest parametru se va analiza când nu se poate sau nu este prevăzută determinarea COT.

6) Pentru apa plată îmbuteliată valoarea minimă poate fi redusă până la 4,5 unităţi de pH.
Pentru apa îmbuteliată care conţine în mod natural sau este îmbogăţită cu bioxid de carbon,
valoarea pH poate fi mai mică.

7) Pentru apa rezultată din tratarea unei surse de suprafaţă nu se va depăşi 1,0 UNT (unităţi
nefelometrice de turbiditate) înainte de dezinfecţie.

8) Frecvenţa, metodele şi localizările pentru monitorizare vor fi stabilite conform anexei nr. 2
pct. 1.3.

9) Doza efectivă totală de referinţă acceptată pentru un adult corespunde unui consum zilnic
de 2 litri apă potabilă pe o durată de un an. Monitorizarea tritiului şi a radioactivităţii în apa
potabilă se face în cazul în care nu există datele necesare pentru calcularea dozei efective
totale. În situaţia în care este demonstrat pe baza unor monitorizări efectuate anterior că
nivelurile de tritiu la doza efectivă totală de referinţă sunt cu mult inferioare valorii
parametrice, se poate renunţa la monitorizarea tritiului.

10) Exclusiv tritiu, potasiu-40, radon şi descendenţii radonului. Frecvenţa, metodele şi


localizările pentru monitorizare vor fi stabilite conform anexei nr. 2 pct. 1.3.

11) Caracterizarea calităţii apei din punct de vedere al conţinutului radioactiv se face prin
măsurarea activităţii alfa şi beta globală. În cazul în care valoarea de referinţă este depăşită,
este necesară determinarea activităţii specifice a radionuclizilor, conform Normelor de
supraveghere, inspecţie sanitară şi monitorizare a calităţii apei potabile.

ANEXA Nr. 2

MONITORIZAREA DE CONTROL ŞI DE AUDIT

1. Monitorizarea de control

1.1. Scopul acestei monitorizări este de a produce periodic informaţii despre calitatea
organoleptică şi microbiologică a apei potabile, produsă şi distribuită, despre eficienţa
tehnologiilor de tratare, cu accent pe tehnologia de dezinfecţie, în scopul determinării dacă
apa potabilă este corespunzătoare sau nu din punct de vedere al valorilor parametrilor
relevanţi stabiliţi prin prezenta lege.

1.2. Pentru monitorizarea de control sunt obligatorii următorii parametri:

Aluminiu1)

Amoniu

Bacterii coliforme
Culoare

Concentraţia ionilor de hidrogen (pH)

Conductivitate

Clorul rezidual liber2)

Clostridium perfringens3)

Escherichia coli

Fier1), 4)

Gust

Miros

Nitriţi5)

Oxidabilitate6)

Pseudomonas aeruginosa7)

Sulfuri şi hidrogen sulfurat8)

Turbiditate

Număr de colonii dezvoltate7) (220C şi 370C)

NOTĂ:

1) Numai acolo unde este folosit cu rol de coagulant.

2) Clorul rezidual liber trebuie să reprezinte minimum 80% din clorul rezidual total.

3) Acest parametru trebuie monitorizat atunci când sursa de apă este de suprafaţă sau mixtă,
iar în situaţia în care este decelat trebuie investigată şi prezenţa altor microorganisme
patogene, ca de exemplu criptosporidium.

4) Se vor determina ferobacteriile la staţiile de tratare unde se practică deferizarea apei.

5) Se va determina numai acolo unde este utilizat clorul sau substanţele clorigene pentru
dezinfecţie.

6) Se va determina în situaţia în care dotarea tehnică nu permite determinarea COT.

7) Se va determina numai pentru apa îmbuteliată.

8) Se va determina numai în situaţia în care se practică desulfurizarea apei.


[.........]

1.4. Autoritatea de sănătate publică judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti, poate


completa lista de la pct. 1.2 cu alţi parametri relevanţi pentru condiţiile locale şi/sau pentru
tehnologiile de tratare.

2. Monitorizarea de audit

2.1. Scopul monitorizării de audit este de a oferi informaţia necesară pentru a se determina
dacă pentru toţi parametrii stabiliţi prin prezenta lege valorile sunt sau nu conforme.

2.2. Pentru monitorizarea de audit este obligatoriu să fie monitorizaţi toţi parametrii prevăzuţi
la art. 5, în care autoritatea de sănătate publică judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti,
a stabilit că, pentru o perioadă determinată de către ea, un anumit parametru dintr-un anumit
sistem de aprovizionare cu apă potabilă nu ar putea fi prezent în asemenea concentraţii încât
să conducă la modificarea valorii lui stabilite.

2.3. Monitorizarea de audit se va efectua de către autoritatea de sănătate publică judeţeană,


respectiv a municipiului Bucureşti, conform Normelor de supraveghere, inspecţie sanitară şi
monitorizare a calităţii apei potabile.

3. Frecvenţa minimă de prelevare şi analiză a apei potabile, distribuită prin sistem public,
rezervor mobil sau folosită ca sursă în industria alimentară se face conform tabelului 1A.

3.1. Probele trebuie prelevate din punctele de conformare definite la art. 6 alin. (1) pentru a se
asigura că apa potabilă îndeplineşte cerinţele prezentei legi. Prelevarea probelor din reţeaua de
distribuţie dintr-o zonă de aprovizionare sau de la staţia de tratare, pentru determinarea unui
anumit parametru, se face numai dacă se poate demonstra că prin prelevare nu are loc nici o
modificare adversă a valorii măsurate pentru parametrul în cauză.

Tabel 1A [.......]

NOTĂ:

1) Prin zonă de aprovizionare se înţelege o suprafaţă geografic delimitată în care apa potabilă
provine din una sau mai multe surse şi în care calitatea apei poate fi considerată ca fiind
aproximativ uniformă.

2) Volumele de apă sunt calculate ca medii pe perioada unui an. Pentru determinarea
numărului minim de probe de apă ce trebuie prelevate dintr-o zonă de distribuţie poate fi
utilizat numărul locuitorilor în locul volumului de apă produs sau distribuit, luându-se în
considerare un consum de 200 l/cap de locuitor/zi.

3) În situaţii de distribuţie intermitentă de scurtă durată şi în cazul apei distribuite din cisterne
numărul de probe va fi stabilit de către autoritatea de sănătate publică judeţeană, respectiv a
municipiului Bucureşti.

4) Numărul de probe şi parametrii stabiliţi în anexa nr. 1 pot fi reduşi de către autoritatea de
sănătate publică judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti, dacă:
a) rezultatele analizelor efectuate pe probele prelevate pe o perioadă de cel puţin 2 ani
succesivi sunt constante şi semnificativ mai bune decât cele prevăzute în anexa nr. 1;

b) nu a intervenit nici un factor suplimentar cu potenţial de a afecta calitatea apei.

Frecvenţa de prelevare şi analiză nu poate fi redusă atât cât să conducă la prelevarea a mai
puţin de 50% din numărul total de probe prevăzute în tabel, cu excepţia situaţiei de la pct. 6.

5) Punctele şi frecvenţa de prelevare, atât cât este posibil, vor fi alese şi distribuite uniform în
timp şi spaţiu.

6) Frecvenţa de prelevare şi numărul de probe vor fi decise de către autoritatea de sănătate


publică judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti.

4. Frecvenţa minimă de prelevare şi analiză pentru apa potabilă îmbuteliată se face conform
tabelului 1B.

Tabel 1B [.....]

ANEXA Nr. 3

SPECIFICAŢII pentru analiza parametrilor

Laboratoarele în care se efectuează analiza probelor de apă pentru monitorizare trebuie să aibă
asigurat controlul calităţii analitice şi să fie supuse periodic unui control efectuat de un
laborator aprobat de Ministerul Sănătăţii şi Familiei pentru acest domeniu. [.........]

NOTĂ:

1) Acurateţea este eroarea sistematică şi este exprimată ca diferenţa dintre valoarea medie a
unui număr mare de determinări repetate şi valoarea adevărată (definiţie ISO 5725).

2) Precizia este eroarea aleatoare şi este exprimată ca deviaţia standard a dispersiei


rezultatelor faţă de o valoare medie (definiţie ISO 5725).

3) Limita de detecţie este considerată a fi:

a) o valoare de 3 ori mai mare decât deviaţia standard asociată unui număr de determinări,
pentru o probă simplă de apă conţinând o concentraţie mică a parametrului; sau

b) o valoare de 5 ori mai mare decât deviaţia standard a unei probe martor pentru fiecare serie
de probe.

[.........]

6. ALIMENTAREA CU APĂ POTABILĂ

Alimentarea cu apă potabilă a stat dintotdeauna pe primul plan când s-au ridicat noi aşezări
umane sau s-au extins cele existente. Unde vezi o casă sau un sat ştii că trebuie să existe în
apropiere şi un izvor sau o fântână. În lumea modernă această regulă nu mai este strict
valabilă deoarece s-au realizat alimentări centralizate cu apă pentru întregi localităţi sau
lanţuri de localităţi, cu apă din surse aflate uneori la sute de kilometri distanţă. De asemenea
s-a răspândit masiv consumul de apă îmbuteliată - plată, minerală sau sub forma diferitelor
băuturi. Totuşi alimentrea oricărei locuinţe sau instituţii cu apă potabilă rămâne un standard de
la care nu se poate abdica.

6.1 Prelevarea apei din surse

· Zone de protecţie

Zonele din care se captează apa ce va fi folosită ca apă potabilă trebuie îngrijite astfel încât să
se evite încă de aici poluarea lor, motiv pentru care se institui e "zone de protecţie sanitară".
Ele sunt reglementate prin Hotărârea Guvernului nr. 101 din 3 aprilie 1997 pentru aprobarea
Normelor speciale privind caracterul şi mărimea zonelor de protecţie sanitară, publicată în
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 62 din 10 aprilie 1997.

Există trei nivele ce se dispun în principiu concentric în jurul sursei de apă:

· Zona de protecţie sanitară cu regim sever;

· Zona de protecţie sanitară cu regim de restricţie;

· Perimetrul de protecţie hidrogeologică.

Zona de protecţie sanitară cu regim sever cuprinde terenul din jurul captării, unde este
interzisă orice folosinţă sau activitate care, punând apa în contact cu factorii externi, ar putea
conduce la contaminarea sau la impurificarea acesteia. Ea se extinde în toate direcţiile în jurul
punctului de prelevare a apei - foraj sau dren.

Zona de protecţie sanitară cu regim de restricţie cuprinde teritoriul din jurul zonei de protecţie
sanitară cu regim sever, astfel delimitat încât prin aplicarea de măsuri de protecţie, în funcţie
de condiţiile locale, să se elimine pericolul de alterare a calităţii apei. Limitele zonei se
marchează prin borne sau semne vizibile, cu menţiunea "zonă de protecţie sanitară".

Perimetrul de protecţie hidrogeologică, cel mai îndepărtat de punctul de prelevare a apei, are
rolul de a asigura protecţia faţă de orice substanţe greu degradabile sau nedegradabile şi
regenerarea debitului de apă prelevat prin lucrările de captare.

Dimensiunile lor se stabilesc individual pentru fiecare captare de apă subterană sau priză de
apă de suprafaţă în parte, pe baza unor studii hidrogeologice, care ţin seama de factorii locali -
naturali şi artificiali - care pot interveni în contaminarea sau în impurificarea apei, şi anume:
obiectivele social-economice existente în vecinătatea captărilor şi potenţialul de impurificare
pe care îl reprezintă; dispoziţia şi caracteristicile geologice şi geotehnice ale straturilor situate
deasupra acviferelor captate; adâncimea stratului acvifer şi caracteristicile sale
hidrogeologice; caracteristicile morfologice ale zonei; regimul debitelor de apă preluate din
captarea respectivă; condiţiile de calitate a apelor de suprafaţă, în cazurile în care acviferele
sunt îmbogăţite artificial cu astfel de ape; utilizarea suprafeţelor de teren aferente captării.

Criterii hidrogeologice ce trebuie avute în vedere sunt: capacitatea de purificare asigurata de


formaţiunile acoperitoare; extinderea ariei in care se înregistrează scăderi ale nivelurilor
apelor subterane in timpul exploatării; timpul de tranzit si viteza reala de curgere in acvifer;
distanta rezultata din calcule hidrodinamice; condiţiile la limita ale acviferului.

Delimitarea zonelor de protecţie în cazul captărilor de ape subterane. În practică se


selecţionează criteriile relevante fiecărei captări, astfel încât ariile delimitate să asigure
protecţia corespunzătoare gradului lor de risc. De aceea, la dimensionarea zonelor de protecţie
sanitară cu regim sever şi cu regim de restricţii se utilizează, de regulă, criteriul timpului de
tranzit al unei particule de apă astfel încât durata de parcurgere de la intrare în zona severă
până la captare să fie de minimum 20 de zile, pentru orice picătură de apă, presupusă
contaminată, care s-ar infiltra. Pe acelaşi criteriu se ia în calcul o durată minimă de 50 de zile
a unei particule de apă de la intrarea în zona de restricţii până la intrarea în zona cu regim
sever. (Această normă de 50 de zile este tot mai contestată din cauza apariţiei multor substanţe
poluante care sunt mult mai lent biodegradabile). În fine, perimetrul de protecţie
hidrogeologică se va întinde până la limita zonei de regenerare a acviferului respectiv, care
poate fi uneori până la cumpăna apelor!

Dimensiunile zonelor de protecţie sanitară stabilite conform criteriilor de mai sus au


următoarele condiţii de dimensiune: minim 50 metri în amonte şi 20 metri în aval de captare
pentru zona severă.

Se indică şi delimitarea unei zone suplimentare de protecţie şi o subîmpărţire a perimetrului


de protecţie hidrogeologică (zona III), în zonele III A si III B, în caz de extindere mare a
acviferului, grosime mică a zonei de aeraţie şi viteze mari de curgere a apei în acvifer.

Pentru acviferele de adâncime la care depozitele acoperitoare conferă o protecţie naturală


bună antipoluare, zonele de protecţie sanitară pot fi reduse numai la zona de regim sever.

Zona de regim sever trebuie împrejmuită, pentru oprirea accesului necontrolat al populaţiei,
animalelor şi utilajelor de orice fel.

Delimitarea zonelor de protecţie în cazul captărilor de ape de suprafaţă

Zona de protecţie sanitară cu regim sever şi zona de protecţie sanitară cu regim de restricţii se
delimitează şi ele de la caz la caz, în funcţie de condiţiile locale. Pentru râuri se ţine cont în
principal de caracteristicile albiei. Dimensiunea minimă a zonei de regim sever va fi de minim
100 metri spre amonte, 25 spre aval şi 25 lateral de priză. Când dimensiunea laterală nu poate
fi respectată se iau măsuri constructive compensatorii. Pentru captările din lacuri, zona severă
va avea o dimensiune minimă de 100 de metri radial, de la mal, pe suprafaţa lacului, şi de
minim 25 metri radial pe mal. Zona de protecţie severă se împrejmuieşte pe maluri iar pe
oglinda de apă se marchează prin geamanduri sau prin alte asemenea.

Regimul terenurilor din zonele de protecţie. Ca ele să-şi atingă scopul, activităţile pe aceste
terenuri sunt condiţionate. Astfel:

· In zona III B de protecţie se interzice: evacuarea de ape pluviale din zone urbane sau din
zone de trafic rutier; amplasarea de centrale nucleare sau de unităţi care evacuează ape
radioactive; amplasarea de unităţi industriale care evacuează ape reziduale cu risc mare de
poluare, precum rafinării, industrie siderurgica, industrie chimica, pielărie, uzine militare,
daca apele evacuate de acestea nu sunt in totalitate epurate; depozitarea, staţionarea sau
introducerea in subteran a substanţelor radioactive sau a altor substanţe poluante provenite din
activitatea industriala, ca: fenoli, gudroane, detergenţi, substanţe fitosanitare, petrol si
reziduuri de petrol, uleiuri, combustibili lichizi, coloranţi, cianuri, metale toxice etc.;
efectuarea de irigaţii cu ape uzate, neepurate sau insuficient epurate.

· In zona III A de protecţie se interzice: toate activităţile menţionate ca restricţii pentru zona
III B de protecţie; amplasarea de unităţi zootehnice, abatoare; depozitarea pe sol şi
întrebuinţarea de stimulenţi de creştere, substanţe fitosanitare pentru protecţia plantelor şi
pentru lupta împotriva dăunătorilor in agricultura si silvicultura; amplasarea de staţii de
epurare si infiltrare de ape reziduale; amplasarea de locuinţe, spitale, staţiuni turistice, chiar
daca dispun de canalizare, daca apele reziduale nu sunt epurate in totalitate si evacuate din
zona III A de protecţie in condiţii depline de siguranţa; depozitarea de substanţe poluante, cu
excepţia depozitelor de combustibili pentru încălzirea locuinţelor si pentru unităţile agricole,
cu condiţia respectării măsurilor de siguranţă pentru prevenirea poluării, amplasarea de puncte
de transfer şi comercializare a combustibililor lichizi sau a oricăror substanţe poluante ce pot
vicia calitatea apelor subterane; amplasarea de aeroporturi, unităţi militare şi efectuarea de
manevre militare; amplasarea de platforme de gunoi, conteinere cu deşeuri, cimitire de
maşini; vidanjarea cisternelor ce transportă ape fecaloid-menajere; infiltrarea sau injectarea de
ape de răcire; executarea de decopertări prin care stratul acoperitor, protector, al acviferului
este îndepărtat; amplasarea de cimitire umane sau pentru animale; amplasarea de triaje de cale
ferata; executarea de foraje si lucrări miniere pentru prospecţiuni, explorări si exploatări de
petrol, gaze, ape minerale, sare, substanţe radioactive etc.

· In zona de protecţie cu regim de restricţie se permit activităţi agricole dar cu interzicerea


utilizării ingrăşămintelor naturale; utilizarii substanţelor fitofarmaceutice care nu se
degradează intr-un timp mai scurt de 10 zile; irigării cu ape uzate, chiar epurate complet;
crescătoriilor de animale si depozitarii de gunoaie animale. În plus se mai interzic toate
activităţile menţionate ca restricţii pentru zonele III B si III A de protecţie; executarea de
construcţii pentru activităţi industriale şi agricole, precum: grajduri, silozuri de cereale,
depozite de ingrăsăminte şi de substanţe fitosanitare etc.; amplasarea de şantiere de construcţii
si depozite de materiale aferente; amplasarea de cai rutiere, linii de garare, parcări si alte
unităţi de transport de mărfuri; amplasarea de campinguri, terenuri de sport, ştranduri;
spălarea maşinilor si efectuarea schimburilor de ulei; balastiere, exploatări de turba, cariere de
piatra si orice alte lucrări prin care se diminuează stratul acoperitor; realizarea de activităţi
miniere prin care se îndepărtează stratul protector, se produc explozii ce produc fisuri sau se
creează posibilitatea acumulării de apa; păşunatul animalelor si însilozarea nutreţurilor;
folosirea ingrasamintelor naturale sau de sinteza, precum si depozitarea lor in spatii deschise,
unde pot fi spalate de apele din precipitatii si antrenate in subteran; amplasarea de sere;
depozitarea de carburanti, lubrifianti, combustibili solizi - lemne si carbuni; transportul pe
conducte de ape uzate si substante poluante de orice fel; amplasarea de bazine pentru ape
reziduale, puturi absorbante, haznale cu groapa simpla; executarea de lucrari de canalizare si
drenaje; amplasarea de iazuri piscicole.

În condiţii speciale se pot admite unele excepţii, cu aprobarea autorităţilor sanitare.

Terenurile cuprinse in zona de protectie sanitara cu regim sever vor putea fi folosite numai
pentru asigurarea exploatarii si intretinerii sursei, constructiei si instalatiei de alimentare cu
apa.

· In zona de protectie cu regim sever sunt interzise toate activitatile mentionate pentru zonele
III B si III A si pentru zona de restrictie, precum şi: constructii sau amenajari care nu sint
legate direct de exploatarea sursei si a instalatiilor; efectuarea de explozii si de excavatii de
orice fel; depozitarea de materiale, cu exceptia celor strict necesare exploatarii sursei si a
instalatiei; traversarea zonei de catre sisteme de canalizare pentru ape uzate, cu exceptia celor
ce se colecteaza prin canalizarea aferenta obiectivului protejat. Dacă e vorba de o captare de
suprafaţă sunt interzise şi deversarea de ape uzate, chiar daca sunt epurate complet; navigarea
si acostarea de ambarcatiuni, cu excepţia unor cazuri special reglementate; pescuitul si
scaldatul; recoltarea ghetii si moraritul pe apa, precum si adaparea animalelor.

În zonele de regim sever se iau măsuri speciale constructive si de exploatare: Nu trebuie să fie
probleme de proprietate a terenului, nu se admit nici un fel de interventii asupra stratului de
sol activ si depozitelor acoperitoare ale acviferului; se iau măsuri de protecţie antiinundaţie;
toate lucrarile vechi de excavatii deschise si galerii, canale, puturi, pilnii de explozii trebuie
astupate sau luate alte măsuri pentru a preveni infiltrarea de posibili poluanţi. Se admite
folosinţa agricolă dar numai cu culturi de plante perene, păioase sau pomi fructiferi, dar fără
utilizarea ingrasamintelor animale sau chimice si a substantelor fitofarmaceutice, fără irigare
cu ape care nu sunt potabile; fără culturi care necesita lucrari de ingrijire frecventa sau
folosirea tractiunii animale. Nu e admis păşunatul.

6.2 Prepararea apei potabile

Apele subterane sunt adesea de o calitate care permite utilizarea directă ca apă potabilă, fără
prelucrare. Apa provenită din alte surse, cum sunt apele de suprafaţă, trebuie prelucrată în
scopul potabilizării, complex de procese numite curent preparare sau tratare a apei.

Deja vechii egipteni foloseau sifonarea şi filtrele pentru apă. Au urmat grecii, romanii,
indienii.... Procedeele au variat - fierbere, filtrare, tratare cu argint... Evul mediu a dus la o
decădere tehnologică şi în acest domeniu, din care revenirea a început destul de târziu. În
1772 s-a introdus în Franţa sterilizarea apei cu hipoclorit de sodiu şi în 1829 a început la
Londra folosirea "filtrului lent" utilizat şi astăzi.

Metode convenţionale de tratare a apei sunt : sedimentare, coagulare, filtrare (fizică sau
biologică), apoi dezinfecţie. Se mai folosesc opţional procedee de mineralizare,
demineralizare, dezactivare, floculare mecanică, despumare etc. Filtrarea poate fi rapidă sau
lentă, filtrare directă, filtrare cu presiune şi cu vid, cu microsite şi membrane....
Demineralizarea poate viza dedurizarea, deferizarea sau demanganizarea... De şi
remineralizările se fac adesea cu schimbători de ioni. Dezinfecţia se face de regulă prin
clorinare (cu clor, cu dioxid de clor, cu cloramină), dar şi prin ozonizare, iodurare sau
bromurare, sau cu argint, permanganat de potasiu etc.

Metodele avansate de tratare a apei cuprind: Adsorbţie, aerare, cartuş filtrant, electrodializă,
osmoză inversă, distilare, congelare, ultrafiltrare, ultraviolete etc.

Dezactivarea apei radioactive se poate face prin metode chimice (precipitare, coagulare),
fizico-chimice (absorbţie, schimbători de ioni) şi fizice (evaporare).

Nu există metode aplicabile practic de a epura specific o anumită substanţă. Prin urmare
suntem nevoiţi să epurăm nediscriminatoriu clase întregi de componenţi ai apei, nu doar cei
toxici, ceea ce duce şi la îndepărtarea unor substanţe dorite, şi mai ales la costuri mari şi
muncă multă, consum mare de reactivi, schimbare frecventă de filtre etc.
În România, prin HG 100/2002 de aprobare a normei de calitate a apelor NTPA 013 s-au
definit următoarele trei tehnologii standard de tratare a apei pentru transformarea apelor de
suprafaţă de categoriile A1, A2 şi A3 în apă potabilă:

· Categoria A1: Tratare fizică simplă şi dezinfecţie (de exemplu: filtrare rapidă şi dezinfecţie).

· Categoria A2: Tratare normală fizică, chimică şi dezinfecţie [de exemplu: preclorinare,
coagulare, floculare, decantare, filtrare, dezinfecţie (clorinare finală)].

· Categoria A3: Tratare fizică, chimică avansată, perclorare şi dezinfecţie [de exemplu:
clorinare intermediară, coagulare, floculare, decantare, filtrare prin adsorbţie (pe cărbune
activ), dezinfecţie (ozonizare, clorinare finală)].

Printre substanţele chimic utilizate în tratarea apei se numără varul nestins, sulfatul de
aluminiu, clorul, hidroxidul de calciu, soda caustică, dioxidul de carbon, carbonatul de sodiu,
sulfatul feros şi sulfatul feric, cărbunele activat praf sau granule, silicoflorura de sodiu,
polielectroliţi, amoniacul, fosfaţii, sulfatul de cupru, permanganatul de potasiu, hipocloriţii,
clorura de sodiu argilele etc. Deşi sunstanţele sunt foarte diverse, elementul activ şi
mecanismul e comun mai multor categorii.

· Procedeele şi etapele de tratare a apei

Staţiile de tratare a apei au structuri destul de diferite în funcţie de dimensiuni, complexitate,


tehnologii folosite etc. De asemenea există şi ministaţii de tratare sau chiar dispozitive
individuale. Totuşi, etapele de tratare sunt de cele mai multe ori aceleaşi şi principiile la fel.

Apa se prizează de regulă din lacuri de acumulare, mai rar din râuri, din zonă de protecţie
sanitară. Faptul că priza de apă nu e la suprafaţă şi că există grătare face ca de regulă la staţia
de tratare, numită curent uzină de apă, să nu ajungă corpuri plutitoare sau solide mari. Ideal
este ca înainte de tratare să o preepurezi prin trecerea printr-o porţiune de sol, fapt practicat în
multe ţări, unde apa prizată se injectează în sol superficial şi la mică distanţă se extrage şi se
introduce deja prepurificată în staţia de tratare propriu-zisă. Iată pe scurt procesele la care este
supusă apa brută în continuare pentru a deveni apă potabilă:

Sitarea este prima etapă a preparării apei. În staţia de site, prin trecerea apei succesiv prin site
cu ochiuri mari apoi mici şi ulterior prin microsite, se îndepărtează corpuri plutitoare, peşti,
plancton şi alte suspensii grosiere.

Sedimentarea se produce în decantoare, care pot fi liniare sau circulare. Aici apa staţionează
un anumit timp, în care suspensiile se depun gravitaţional pe fundul decantorului, de unde
sunt îndepărtate periodic. Pentru că nu toate substanţele particulate se depun sau ar dura prea
mult, procesul este amplificat prin floculare şi coagulare. În acest scop se introduc în apă
reactivi cum sunt sulfatul de aluminiu, sulfatul sau clorura de fier, varul etc. Astfel particulele
încărcate electric sunt legate şi se formează agregate mai mari, neutre electric, care precipită.

Filtrarea este următoarea etapă, care se derulează în staţia de filtre. Există mai multe tipuri de
filtre, care folosesc nisip respectiv cărbune activ. Cele mai răspândite sunt filtru lent (englez)
şi filtrul rapid (american). Sunt de fapt bazine cu nisip pe care apa la parcurge de sus în jos,
gravitaţional, ieşind limpede. Filtrele se spală periodic pentru a îndepărta masa de impurităţi
reţinute. La "filtrul rapid" procesul de filtrare este mecanic, dar la "filtrul lent" este de fapt un
proces mecanico-biologic deoarece în principal la suprafaţa filtrului se formează un strat
colonizat cu alge, bacterii şi protozoare, care contribuie activ la reţinerea impurităţilor prin
mecanisme chimice, enzimatice şi bacterivore. .

Oxidarea este un procedeu suplimentar de îndepărtare a substanţelor poluante, care nu se


aplică la orice staţie de tratare. Oxidarea se face cu reactivi precum ozon, clor sau Cl2O.
Ozonul distruge clorfenolii şi alte substanţe ce afectează gustul apei. Clormetanii pot fi
descompuşi cu ultraviolete plus apă oxigenată. Cl2O reuşeşte să oxideze şi ce nu poate oxida
clorul şi ozonul. Eficienţa oxidării este redusă dacă sunt prezenţi acizi humici în apă. Pentru o
oxidare eficientă trebuie ştiut ce poluanţi sunt în apă. În cele de suprafaţă este greu, pentru că
sunt mulţi şi se tot modifică. Oxidarea îndepărtează mulţi compuşi nedoriţi, dar poate genera
alţii, cum sunt cetonele, acizii carboxilici etc.

Adsorbţia este o metodă folosită la unele staţii şi se face pe oxid de aluminiu, pe răşini
adsorbante sau pe cărbune activ (impropriu numită filtrare pe cărbune activ).

Stabilizarea apei cuprinde procedee destinate prevenirii modificărilor apei între preparare şi
utilizarea de către consumator, şi anume evitării corodării conductelor sau precipitării /
depunerilor în conducte. Ideal contra corodării este să se depună un fin strat de carbonat de
calciu sau magneziu pe interior, dar asta depinde practic mult de pH, oxigen, bicarbonat etc.
Dezacidifierea se aplică apelor acide, pentru a nu fi corozive. Se face prin aerare mecanică
sau adăugare de reactiv sau trecere peste substanţe alcaline. Deferizarea sa demanganizarea
se face în scopul îndepărtării acestor metale, care pot precipita în conducte sau crea probleme
la consumatori. Prin introducere de oxigen, Fe2+ se transformă în hidroxid de fier 3+ puţin
solubil. Asemănător se face şi demanganizarea, care este stânjenită însă puternic dacă sunt
prezenţi în apă mult amoniu, clor sau substanţe organice. Există şi metode biologice de
deferizare şi demanganizare, la care se folosesc bacterii.

Dedurizare / decarbonatare. Duritatea apei este carbonatică (dată de carbonaţii de calciu şi


magneziu) şi necarbonatică (dată de sulfaţii, azotaţii şi clorurile de calciu şi magneziu). Apa
dură nu e favorabilă sănătăţii dar dăunătoare multor folosinţe practice (spălat, gătit, instalaţii
de apă caldă etc.). De aceea, pentru potabilizare apa nu se dedurizează decât în cazuri
excepţionale. Se face însă pentru folosinţe tehnice specifice, cum sunt încălzirea centrală,
dializa renală etc. Distingem dedurizarea propriu-zisă, la care se extrage calciul şi magneziul
cu schimbători de ioni care cedează în schimb ioni de sodiu si hidrogen, sau decarbonatarea,
prin care se elimină ionul bicarbonat, prin schimbător de ioni sau precipitare.

Dezactivarea apei se face în scopul îndepărtării compuşilor radioactivi. Cel mai frecvent se
folosesc schimbătorii de ioni.

Dezinfecţia apei se practică la apele de suprafaţă, filtratul de mal, apele subterane din soluri
fisurate, carstice, sau ce filtrează slab din alt motiv. Scopul este distrugerea agenţilor patogeni
- bacterii, virusuri şi paraziţi, incluzând chistele. Dezinfecţia apei poate avea efecte nedorite
prin persistenţa în apa potabilă a unor substanţe folosite la tratarea ei sau subproduşi a
acestora, cum sunt clorfenolii, haloacetonitrilii sau trihalometanii (în cazul clorinării)
respectiv aldehidele, fenolii şi acizii carboxilici (în cazul ozonizării). De aceea metoda trebuie
aleasă şi în funcţie de poluanţii prezenţi. Sunt mai multe posibilităţi de dezinfecţie, dintre care
prezentăm cele mai utilizate:
Clorinare gazoasă indirectă, cu clor gazos care se transformă întâi în soluţie. Asigură şi
oxidarea diverselor substanţe organice şi anorganice. Dezavantajul major este că se formează
compuşi secundari toxici (de exemplu trihalometani cum sunt cloroformul) , incriminaţi
inclusiv pentru posibil efect cancerigen. O soluţie de evitare a formării lor este prealabila
tratare cu ultraviolete şi ozon, procedeu controversat deoarece şi ozonul dă produşi secundari
nedoriţi. Apa ce se supune clorinării trebuie să fie curată în rest, altfel cea mai mare parte din
clor se consumă în alte reacţii decât cele vizate, de distrugere a microbilor. Un alt efect
nedorit este cel al formării clorfenolilor, care afectează grav gustul chiar la concentraţii infime
de 1:20.000.000 ! În apă trebuie să mai rămână o cantitate de clor rezidual care să anihileze
microbii ce mai impurifică apa pe parcurs pe reţea până la consumator, dar nu în exces
deoarece alterează apa organoleptic şi e şi dăunător sănătăţii.

Cl2O are avantaje importante faţă de clorul gazos: pH-ul apei nu influenţează utilizarea lui;
are gust şi miros propriu mai puţin deranjant ca şi Cl2; nu reacţionează cu fenolii şi deci nu
alterează organoleptic apa prin clorfenoli; E mai puţin reactiv cu compuşii organici din ape şi
ca atare se consumă mai puţin pe direcţii nedorite; formează mai puţini trihalometani şi
produse secundare. Dezavantajele sunt că reacţionează cu acizii humici rezultând produşi
toxici chiar mutageni. În plus formează cloruri şi cloraţi şi alţi compuşi, mulţi toxici. De aceea
pe ansamblu nu se poate afirma că e mai bun dar nici clar mai rău decât clorul gazos.

Ozonizarea constă în tratarea apei cu ozon, oxidant puternic care are şi el avantaje şi
dezavantaje faţă de clor. Avantaje: Necesită timp mai puţin pentru reacţie (10 minute, faţă de
30 minute la clor); activitatea bactericidă este de 20 de ori mai puternică; nu este influenţat de
pH-ul apei; nu persistă în apă şi nici nu dă produşi remanenţi (se degajă oxigen); nu produce
clorfenoli şi nu afectează nici în alt fel gustul. Dezavantaje: Nu are efect de durată, remanent
în reţea; eficienţa e afectată în prezenţa substanţelor organice, care "concurează" bacteriile pe
care ar trebui să le atace; produce compuşi toxici cum sunt ozonidele, greu de dozat...

Ultravioletele sunt o metodă de dezinfecţie aplicabilă apelor foarte curate, deoarece depind
de transparenţa apei. Trebuie aplicate în strat subţire şi timp relativ îndelungat, fapt ce face
metoda aplicabilă numai pentru volume relativ mici de apă. Se formează şi anumite cantităţi
de ozon, care la rândul lui dă derivaţi toxici, deci nici tratarea cu UV nu e perfect "curată".

Tratare cu argint: Necesită apă foarte curată şi contact de mai multe ore a apei cu plăcile de
argint. Este un bun dezinfectant dar aplicabil mai degrabă pentru a menţine o apă sterilă după
ce a fost deja dezinfectată.

Razele gamma sunt radiaţii electromagnetice, ionizate. Se folosesc mai rar pentru
dezinfecţie.

Ultrasunetele sunt vibraţii mecanice de înaltă frecvenţă care pot ucide microorganismele.
Sunt rar folosite.

La de dezinfecţia apei trebuie ţinut cont că viruşii sunt mai rezistenţi ca şi bacteriile
coliforme, dar mai puţin rezistenţi ca protozoarele. Clorinarea obişnuită practic nu poate
elimina Giardia de exemplu. Ca metode de dezinfecţie, eficienţa acestora scade în următoarea
ordine: O3 > Cl2O > HClO > ClO- > cloramine.

· Tratarea apei la nivel casnic


Pentru cei care nu au o sursă individuală de apă ce nu necesită tratare şi nu au alimentare
centralizată cu apă potabilă sau aceasta ajunge la ei în stare necorespunzătoare calitativ, s-au
dezvoltat sisteme de uz casnic de potabilizare a apei. Gama de dispozitive este foarte largă, de
la simpli schimbători de ioni pentru dedurizarea apei (pentru înlesnirea spălatului etc.) până la
instalaţii complexe ce imită cele "industriale" de tratare a apei. Totuşi, cele mai multe filtre de
uz casnic se bazează pe trei procedee, prezentate în continuare:

Schimbătorii de ioni artificiali sunt dispozitive ce copiază procesul natural din sol prin care
plantele extrag ionii de care au nevoie. Au o mare varietate constructivă şi schimbă anioni
( azotat, sulfat şi metale grele în schimbul clorului şi hidroxilului pe care îl cedează în apă)
sau cationi (reţin calciu şi magneziu şi cedează sodiu). Ei sunt teoretic regenerabili, dar cei de
uz casnic sunt majoritatea capsulaţi în cartuşe "de unică folosinţă" ce se aruncă la gunoi după
epuizare din păcate. Dezavantajul este că aduc în ape alţi ioni care nu sunt chiar inofensivi
(sodiul). De asemenea există un risc important de contaminare bacteriană masei filtrului. Nu
reţine plumbul sub formă de particule şi nici compuşii organohalogenaţi şi există riscul de a
ceda substanţe din răşina-matrice (monomeri etc.).

Filtrele cu cărbune activ purifică apa prin adsorbţia substanţelor dăunătoare în interiorul
masei poroase de cărbune. Aceasta are o suprafaţă uriaşă, de 1000 m2 / gram. Adică 5-12 g
cărbune activ are suprafaţa unui teren de fotbal! El reţine acizii humici, hidrocarburile,
compuşii organici halogenaţi, pesticidele nepolare, plumbul particule etc. Sunt regenerabile şi
performante. Procesul de adsorbţie pe cărbunele activ este foarte complex şi incomplet
cunoscut. Marea lor problemă este reversibilitatea procesului, adică desorbţia, uneori
imprevizibilă, ce depinde de mulţi factori şi există ca risc mai ales când în apa de purificat
sunt tot felul de poluanţi sau sunt oscilaţii de pH, temperatură, compoziţie. Unii poluanţi pot
să îi dezlocuiască pe alţii şi astfel să fie cedaţi în apa care de fapt nici nu îi mai conţine de
mult ci doar rămăseseră stocaţi în filtru. Alt dezavantaj este că şi în aceste filtre se pot
dezvolta microorganismele şi de asemenea că nu reţin poluanţi precum azotaţii, EDTA, unele
săruri, pesticide polare...

Osmoza inversă este performantă, dar are ca dezavantaj faptul că demineralizează apa,
eliminând şi compuşii a căror prezenţă e benefică. În plus s-au descoperit molecule ce reuşesc
să depăşească cele mai bune membrane, inclusiv compuşi toxici. Sistemul trebuie curăţat des
pentru a nu fi invadat de microorganisme.

Filtrele de apă - prieten sau duşman?

Filtrele sunt o soluţie extremă, scumpă, temporară şi imperfectă, oricât de performante ar fi.
Ele nu fac bine nici mediului nici societăţii, pentru că în loc să protejăm apa visăm ca tehnica
tot mai performantă s ne salveze, şi din apă foarte poluată să iasă apă bună de băut. Tehnic
nici nu e posibil, deoarece nici un filtru nu reţine orice poluant, iar poluanţii se schimbă mereu
şi se înmulţesc. Un filtru bun la ceva nu e bun la altă clasă de poluant. Un filtru imaginar care
ar reţine toate moleculele în afara celor de apă ar fi un dezastru pentru scopul de potabilizare a
apei, căci furniza o apă distilată, improprie consumului uman, ce ar trebui apoi remineralizată.

Filtrele au şi multe efecte secundare. Schimbătoarele de cationi reţin beneficul calciu şi


magneziu, introduc sodiu, potasiu sau ioni de hidrogen, argint şi prezintă risc de contaminare
bacteriană. Schimbătoarele de anioni introduc clor, argint şi prezintă risc de contaminare
bacteriană. Filtrele cu cărbune activ au riscul de "străpungere" (să lase poluanţii să treacă) şi
prezintă risc de contaminare bacteriană, ca şi filtrele mecanice şi ca şi osmoza inversă, care în
plus demineralizează apa, dau debit mic şi au randament redus, consumând multă apă brută
pentru a obţine apa "purificată".

"Testarea" clasică a filtrelor, aşa cum e prezentată în majoritatea prospectelor şi reclamelor,


este un nonsens, deoarece rezultatele depind direct de compoziţia apei brute ce se supune
filtrării. Un test ar trebui să spună exact de la ce apă pleci şi ce apă iese, rezultate ce nu poate
fi pur şi simplu transpus pentru o altă apă. Şi chiar atunci rămâne incertitudinea dată de filtrele
de carbon activ.

Dacă totuşi sunteţi obligaţi de împrejurări să cumpăraţi un filtru casnic, trebuie urmărit ca
acesta să îndeplinească un procent cât mai mare din următoarele criterii: să nu îndepărteze
complet calciul şi magneziul; să înlăture plumbul, cadmiul şi alte metale grele; să poată
elimina azotaţii chiar când creşte brusc concentraţia lor; să reţină hidrocarburile policiclice
aromatice, hidrocarburile halogenate şi alte asemenea substanţe organice dăunătoare; să nu
introducă argint în apă; să nu introducă mult sodiu în apă.

Sfaturi practice pentru cei siliţi să utilizeze filtre casnice:

- Respectaţi cu stricteţe durata de funcţionare înscrisă pe cartuş şi faceţi schimbul la timp,


altfel nu doar că nu mai reţine poluanţii, dar posibil să îi reintroducă în apă pe cei reţinuţi
anterior!

- Apa filtrată nefolosită imediat trebuie fiartă şi apoi pusă la frigider, altfel e mediu excelent
de dezvoltare a microorganismelor.

- După schimbarea cartuşului / setului filtrant, primii litri de apă produsă trebuie aruncată.

- Regeneraţi sau schimbaţi cartuşele filtrante dacă au stat nefolosite zile / săptămâni întregi,
deoarece riscul de contaminare bacteriană este foarte ridicat.

- Nu încercaţi să reutilizaţi cartuşe vechi

- Nu lăsaţi cartuşele să se usuce. Ca să funcţioneze, schimbătorul de ioni trebuie să fie


"umed".

- Evitaţi filtrele ce folosesc argint ca mijloc de dezinfecţie

- Colorarea apei în gri înseamnă carbon activ fabricat prost, dar este nepericulos pentru
sănătate. Înlocuiţi cartuşul.

- Afectarea gustului sau mirosului apei este indiciu clar că ceva nu e în regulă!

· Tratarea apei în condiţii de teren

În situaţii când trebuie consumată apă dintr-o sursă de suprafaţă sau una subterană dubioasă,
se recurge la mijloace de teren de purificare a apei. Există filtre speciale de dimensiuni relativ
mici (câţiva litri) cu care se poate obţine apă de băut pentru un grup restrâns. Mai sunt pastile
de dezinfecţie (permanganat, perogen) dar trebuie mare atenţie la dozaj. Apa se poate filtra în
filtre improvizate cu nisip şi cărbune şi fierbe pentru dezinfecţie.
· Fântânile

Apa din fântâni este în principiu bună direct de consum dacă apa freatică din zonă nu este
contaminată şi fântâna bine construită şi întreţinută. Există norme precise în acest sens.
Fântâna trebuie amplasată departe de latrină sau grajd, pe cât posibil mai sus sau la acelaşi
nivel. Pereţii interiori trebuie să fie din tub de beton sau piatră iar la exterior vecinătatea
imediată impermeabilizată contra infiltraţiilor. Fântâna trebuie să fie închisă / acoperită pentru
a o feri de impurităţi iar găleata să atârne în timpul nefolosirii şi lanţul / cablul să aibă
limitator pentru a nu ajunge găleata la fundul fântânii şi a tulbura apa. Calitatea apei din
fântână trebuie verificată periodic şi fântâna trebuie tot periodic golită, curăţată şi dezinfectată
cu clor.

6.3 Transportul, stocarea şi distribuţia apei potabile

Apeductele au apărut încă din China şi Roma antică. În evul mediu le-au utilizat arabii, dar în
Europa s-a reluat uzul lor numai în secolul XII. Unele aveau deja din timpul romanilor debite
importante şi lungimi de zeci de kilometri.

La ora actuală există apeducte de lungimi impresionante. În SUA; ape pentru New York este
adusă de la 190 km, pentru Los Angeles de la 390 de km iar pentru San Francisco de la 500
km!

În multe oraşe occidentale, castelul de apă este un veritabil castel ca arhitectură şi poziţie
urbanistică. La noi multe rezervoare sunt mai "anonime" în mediul urban, subterane sau la
nivelul solului. Rezervoarele clasice cel mai des folosite în România în mediul rural şi
industrial sunt cele suspendate sferice sau tronconice inverse.

Conductele folosite la alimentarea cu apă sunt din fontă sau oţel, mai rar din polietilenă, sticlă
sau ceramică. Materialul trebuie testat şi autorizat, pentru a asigura că nu reacţionează cu apa
sau nu cedează substanţă către aceasta. În multe ţări mai sunt reţele de apă din ţevi de plumb,
şi pentru riscul de poluare sunt ţări în care legea prevede chirii mai mici la acele clădiri dacă
se dovedeşte că apar concentraţii de plumb mai ridicate în apă sau chiar pentru simplul fapt că
reţeaua e cu ţevi de plumb. În alte ţări utilizarea plumbului fusese interzisă încă din secolul
XIX. De asemenea nu se admit ţevi de azbociment. Unele materiale plastice s-au dovedit
atacabile de enzime bacteriene, devenind mediu de cultură pentru microorganisme. Trebuie ca
materialul să fie absolut inert din punct de vedere biologic.

Principiul de construcţie a reţelei de apă potabilă poate fi cel terminal (ca ramurile unui
copac) sau cel inelar, care are avantajul că o întrerupere pe o conductă nu înseamnă automat
privarea de apă a tuturor celor situaţi distal de acel punct. Reţeaua trebuie să fie bine protejată,
să nu îngheţe, să nu fie avariată la alte lucrări, să nu treacă paralel sau pe sub cea de
canalizare, pentru a evita posibile exfiltraţii şi contaminări.

Ca principiu de funcţionare, o reţea de distribuţie a apei poate fi gravitaţională sau presională


(bazată pe pompare). Totdeauna reţeaua trebuie să fie sub presiune, pentru ca în caz de
neetanşietăţi apa să iasă din ea şi să nu se poată infiltra din exterior substanţe contaminante.
Presiunea se asigură în reţea suplimentar cu unde e nevoie. Pe reţea se intercalează şi
rezervoare. Acestea trebuie atent protejate, curăţate periodic etc.
Calitatea apei din reţea trebuie supravegheată de către autorităţile sanitare şi de către furnizor.
Se prelevează probe periodic de la uzina de tratare, de pe parcursul reţelei şi de la robineţi ai
consumatorilor. Pentru a contracara eventualele impurificări trebuie ca în cele mai depărtate
puncte să mai fie în apă urme de clor, dar nici prea mult. De aceea sunt dezavantajele reţelele
foarte lungi sau asimetrice de distribuţie.

Defecţiunile la reţeaua de apă trebuie reparate operativ şi cu precauţii pentru a reduce


contaminarea. După întreruperi sau nefolosire mai îndelungată a unui robinet, apa trebuie
lăsată un timp să curgă pentru a se elimina impurităţi din reţeaua apropiată.

În scop de evidenţă, consumul de apă se contorizează cu apometre.

· Aparate de stabilizare a apei?

Diverse firme au lansat aparate ce pretind că previn efectele negative ale apei dure,
"stabilizând" carbonaţii de calciu şi magneziu în apă astfel încât să nu se mai depună în
conducte. De fapt aceste aparate obţin asta prin adăugare de fosfaţi, silicaţi şi polifosfaţi, ceea
ce înseamnă o importantă poluare. În plus nu funcţionează la temperaturi ridicate sau dacă apa
în cauză rămâne mai mult timp în acele conducte / recipienţi. Soluţia mai simplă este ca apa
dură caldă să nu treacă de 650C, şi atunci nu se depune. Se studiază şi metode fizice de
stabilizare, cum sunt tratarea cu ultraviolete, câmpuri electromagnetice, ultrasunete etc.
rezultatele sunt încă neclare şi puţin concludente, unele aparate lansate cu mare pompă pe
piaţă dovedindu-se fără efect notabil.

· Apa îmbuteliată - o alternativă?

În ultimele decenii a crescut masiv consumul de apă minerală carbogazoasă, apă plată, apă de
masă, băuturi răcoritoare etc. în locul apei potabile de la reţea, a cărei calitate a scăzut sau în
care oameni nu mai au încredere. Omul de fapt nu are nevoie de apă minerală. O alimentaţie
corectă asigură aportul suficient din toate microelementele necesare. Consumul de apă
minerală în sine nu e în principiu dăunător, deşi apa plată ar fi preferabilă celei carbogazoase.
În plus trebuie atenţie la diverşi factori, în special compoziţia acelei ape: Să aibă cât mai puţin
sodiu, că oricum prin alimentaţie ingerăm exces; să nu aibă radioactivitate ridicată sau arsen
mai mult dacă o consumăm ani în şir; ambalajul să fie din material perfect inert, căci sunt
unele mase plastice care pot ceda substanţe nedorite în apă sau sunt mediu bun pentru
microorganisme.... Bioxidul de carbon are efect conservant, de aceea apa plată are termen de
garanţie mai redus. Sticlele destupate trebuie ţinute la frigider pentru a evita înmulţirea
microorganismelor. pentru sugari şi bolnavii hipertensivi sau cu afecţiuni renale etc. trebuie
mare atenţie la alegerea apei minerale.