Eugenia Bîrlea, Un caz de răstalmăcire: Caracostea citindu-şi precursorii

Cuvinte cheie: Dumitru Caracostea, răstălmăcire, psihologie militară, Primul Război

Mondial
Rezumat:
Cartea lui Dumitru Carcostea, Aspectul psihologic al războiului, se leagă de
perioada de început a activităţii sale, fiind rezultatul scurtului său popas, în calitate de
profesor, la Şcoala Superioară de Război, între 1919-1922. Din lectura eronată -
„misreading” - a precursorului său, Marcu Câmpeanu, a rezultat o carte îndrăzneaţă,
inovatoare în ce priveşte metodologia şi sursele de abordare a unui domeniu de cercetare
încă nou în acei ani. Atitudinea faţă de cartea precursorului pare excesiv de critică, căci
cartea de psihologie militară a lui Marcu Câmpeanu a fost tradusă în multe limbi. Dar nici
Gustave Le Bon, a cărui idei despre psihologia mulţimii constituie baza teoretică a cărţii
lui M. Câmpeanu, nu este ocolit obiecţiile lui Caracostea.

Keywords: Dumitru Caracostea, misreading, military psychology, World War I

Abstract:
Dumitru Caracostea’s book The Psychological Aspect of the War is the outcome
of his short-lived teaching activity at Military Academy between 1919 and 1922, at the
beginning of his career. From the misreading of his predecessor, Marcu Câmpeanu,
proceeded an audacious book, an innovative method and approach to a still new area of
research and study. The attitude towards his predecessor’s book seems extremely critical,
since Marcu Câmpeanu’s book on military psychology has been translated in many
languages. Even Gustave Le Bon, whose ideas about psychology of the masses form the
theoretical basis for Marcu Câmpeanu’s book, is not exempt from Caracostea’s
objections.

Un caz de răstalmăcire : Caracostea citindu-şi precursorii

Cercetătorilor operei lui Dumitru Caracostea le este bine cunoscută relaţia dificilă
pe care acesta a avut-o cu precursorii săi, obiecţiile sale luând uneori forme radicale.
Dacă, de obicei, critica sa se exercita pe un teren pe care el era şi se simţea bine pregătit,
în cazul de faţă, spiritul său critic se exercită într-un domeniu puţin frecventat în spaţiul
românesc din epoca interbelică şi în care abia dacă existau câţiva specialişti, cel al
psihologiei militare. E vorba de cartea cu titlul Aspectul psihologic al răsboiului, care
reprezintă o apariţie neobişnuită între studiile sale de teorie, critică literară sau
folcloristică, mai ales că lucrarea a rămas aproape necunoscută. Caracostea fusese invitat,
în 1919, să ţină un curs de psihologie militară la Şcoala Superioară de Război, în care să
încerce să integreze experienţa acumulată în timpul marii conflagraţii şi să ţină seamă de

1
mentalitatea ţărănească a majorităţii soldaţilor, pe care o cunoştea din cercetările sale de
folclorist. Cartea este rezultatul activităţii sale didactice de numai trei ani la cea mai
înaltă şcoală militară din România Mare.
Datorită unui material psihologic bogat, bazându-se pe memoriile scrise la cererea
sa de către cursanţii Şcolii de Război, Aspectul psihologic al războiului este o carte unică,
interdisciplinară, cu toate minusurile de care Caracostea era conştient şi asupra căreia n-a
mai apucat revină, aşa cum intenţiona, o cartea interesantă prin spiritul de căutare şi
inovaţia metodologică. Structura cărţii sale reflectă împărţirea în două etape a Primului
Război Mondial din punctul de vedere al românilor, prima fiind cea în care armatele
române intră în Transilvania, în august 1916, şi sunt respinse şi înfrânte de forţele
superioare ale Puterilor Centrale, campania terminându-se cu o ultimă bătălie pentru
apărarea capitalei şi, după înfrângere, cu retragerea în Moldova a principalelor instituţii
ale statului şi cu ocuparea Munteniei şi Olteniei de către Puterile Centrale, în decembrie
acelaşi an. O parte importantă a cărţii se numeşte, prin urmare, Factorii sufleteşti ai
înfrângerii şi analizează manifestările, sub aspect psihologic, ale tinerei şi neexersatei
armate române, momentele de panică şi cauzele lor. Cealaltă etapă a campaniei, în care,
cu sprijin francez, armata română se reface şi obţine, împotriva atotputernicelor trupe
germane, marile victorii din vara anului 1917, e analizată în partea a doua a cărţii,
Factorii sufleteşti ai victoriei, în care evidenţiază elementele care au contribuit la
fortificarea morală şi obţinerea victoriilor: instinctul de proprietate şi de familie, nevoia
de dreptate socială, dotarea şi instruirea cu sprjin francez, solidaritatea trupelor franceze,
pregătirea psihologică pentru situaţii neprevăzute, un nou tip de ofiţer, maturizat pe front,
sentimentele religioase.
Precursorii lipseau aproape cu desăvârşire, căci psihologia militară era un
domeniu de cercetare foarte tânăr chiar şi în Europa. Totuşi exista ceva, o carte de mare
succes la vremea ei. Marcu Câmpeanu, un compatriot al său, publicase la Paris, în 1902,
o lucrare de peste 200 de pagini cu titlul Essai de psychologie militaire individuelle et
collective, prefaţată de un psiholog francez renumit al momentului, Théodule Ribot.
Cartea a cunoscut numeroase traduceri: „în limba americană, bulgară, italiană, germană,
japoneză, rusă, sârbă şi română” şi a fost premiată de Academia Română. 1 Caracostea
însuşi afirmă despre lucrare că e singura demnă de a fi luată în considerare, având meritul
de a fi inaugurat un domeniu de cercetare. Mai mult, scrie că „de la Istoria imperiului
otoman a lui Cantemir, nici o carte ieşită de sub pana unui român nu s-a bucurat de mai
multă căutare între străini ca aceasta. Discuţiile pe care le-a deşteptat pretutindeni sunt o
dovadă vie că răspundea unei nevoi adânc simţite.”2
După aceste afirmaţii elogioase Caracostea l-a ignorat până în penultimul capitol,
dedicat psihologiei mulţimilor, unde s-a referit constant doar la aspectele negative ale
cărţii precursorului său, răstălmăcindu-i unele afirmaţii. Să fie oare vorba de „angoasa
influenţei”, aşa cum a teoretizat-o Harold Bloom? Potrivit teoriei lui Bloom, în actul
creaţiei, poetul se raportează la precursori în mod revizionist, creaţia presupunând o
mişcare de deviere, de abatere de la creaţia predecesorilor, printr-o „misreading”, printr-o
lectură eronată a operei acestora.3

1
D-rul Marcu Câmpeanu, 28 de ani de serviciu medico-sanitar la oraşul Focşani, 1907-1935, Tipografia şi
legatoria ziarului „Sentinela”, p. 52.
2
D. Caracostea, Aspectul psihologic al războiului, p. 6-7.
3
Harold Bloom, Anxietatea influenţei. O teorie a poeziei, Piteşti, Editura Paralela 45, 2008, p. 60.

2
 Nu este menajat de obiecţiile sale nici Gustave Le Bon, autorul celebrei cărţi
Psihologia maselor, publicată în 1895, şi care a stat la baza studiului de psihologie
militară a lui Marcu Câmpeanu. Fără a contesta direct ideile autorului francez, valabile şi
astăzi, Caracostea ataca superficialitatea metodei de lucru: „Cartea aceasta a deşteptat un
răsunet cu atât mai mare, cu cât e concepută în fel diletant, aduce material interesant şi
satisface înclinarea cititorilor către generalizări pripite.” 4 Credem că afirmaţia sa nu îi
surprinde pe cercetătorii care cunosc eforturile sale constante de a impune în critica
literară şi în cercetările de folclor metode ştiinţifice de abordare. Doar că istoria l-a
contrazis, în acest caz, pe Caracostea, cartea lui Le Bon fiind tradusă în foarte multe
limbi, iar in Franţa a fost reeditată de zeci de ori. Ediţia publicată în România, în 1991, la
aproape un secol de la apariţie, reproduce cea dea 40-a ediţie franceză 5. Cu toate acuzele
ce i s-au adus de-a lungul unui secol, faima sa nu a încetat să sporească. Către sfârşitul
secolului XX, privind retrospectiv dezvoltarea acestei discipline, cercetătorul francez de
origine română, Serge Moscovici, îl considera „unul din cei zece sau cincisprezece
oameni ale căror idei au avut o acţiune decisivă asupra acestui veac din perspectiva
ştiinţelor sociale”6.
Şi mai lipsită de menajamente este critica lui D. Caracostea la adresa doctorului
Câmpeanu. Îi aduce o serie de învinuiri directe, declarând că defectul principal este
absenţa unei temeinice culturi psihologice şi filosofice, că „nu e susţinută de un material
bine selecţionat şi, mai ales, nu face din nevoile reale ale omului în războiu centrul
preocupărilor ei.”7 Dacă prima dintre aceste imputări semnalate este într-adevăr
întemeiată, învinuirea că nu se referă la nevoile soldatului în război este cu totul lipsită de
logică. Psihologia, dar mai ales psihologia mulţimilor era o disciplină atât de nouă, încât
de la publicare cărţii lui Le Bon (1895) nu avusese loc niciun război, în care să se poată
face observaţii sistematice.
Reproşurile indirecte sunt încă şi mai grave. Poate pentru a sublinia originalitatea
lucrării sale, Caracostea a încercat să micşoreze sau chiar să marginalizeze cartea
precursorului său. Cel mai grav reproş pe care i l-a adus era teoria animalizării, pe care
Câmpeanu ar fi recomandat-o conducerii armatei ca principal mijloc de conducere,
(manipulare, sugerează Caracostea) a soldaţilor propriei armate. „În crearea acestui
proces [animalizarea] autorul vede problema esenţială care se impune generalilor. Şi azi
păreri ca aceasta sunt repetate chiar prin şcoli, ceeace numai folositor nu poate fi. Dar
prin însuşi faptul că armata are la bază un puternic spirit de organizare şi de rânduială, ea
este cea mai hotărâtă negaţiune a spiritutlui nestatornic al gloatelor.”8
Într-adevăr, cuvântul „animalizare” e neinspirat, conotaţia peiorativă fiind
evidentă. De fapt, termenul animalizare nu exprimă prea exact ceea ce autorul, Marcu
Câmpeanu, voia să arate că se petrece cu un grup uman, chiar unul organizat, cum e
armata, ca să devină o mulţime psihologică: are loc un proces caracterizat de „scăderea
inteligenţei şi a voinţei proprii şi desvoltarea impulsurilor afective”. Ce-i drept,
Caracostea ar fi putut să fie mai indulgent cu un autor cam neexersat în arta scrisului, un
4
Ibidem, p. 216.
5
Gustave Le Bon, Psihologia maselor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică. Cuvânt înainte de dr. Leonard
Gavriliu, p. 6.
6
Serge Moscovici, Epoca Maselor. Tratat istoric asupra psihologiei maselor, Iaşi, Institutul European,
2001, p. 55. Lucrarea lui Moscovici a apărut în Franţa, la începutul anilor ’80 ai secolului XX.
7
D. Caracostea , Aspectul psihologic al războiului, p. 7.
8
Ibidem.

3
tânăr medic la vremea aceea. Trebuie să citim întregul pasaj pentru a ne convinge că
autorul nu privea cu dispreţ manifestările mulţimii psihologice, căci mulţimile sunt cele
care scriu cele mai interesante pagini de istorie. „Dacă popoarele n-ar avea de înregistrat
decât evenimente determinate de judecată, analele naţiunilor nu ar fi avut să înscrie decât
foarte puţine fapte. [...] Cele mai mari fapte ale naţiunii şi cele mai nobile sentimente ca
onoarea, credinţa religioasă, dragostea către patrie s-au creat aproape fără ajutorul
raţiunei.” De altfel, nici cercetătorii de azi nu ocolesc aluzia la asemănarea cu
manifestările animalelor pentru a descrie mai sugestiv manifestările unei mase umane.
Este izbitoare similitudinea expresiei folosite, după aproape o sută de ani, de
psihosociologul Serge Moscovici: „O mulţime, o masă este un animal social care şi-a rupt
lesa. Interdiciile morale sînt înlăturate, la fel disciplinele raţiunii. Ierahiile sociale îşi
slăbesc strânsoarea. [...] Este şi o forţă neiertătoare şi oarbă, capabilă să înlăture orice
obstacol, să mute munţii sau să distrugă munca de sute de ani.”9
Faptul că şi o armată, oricât de organizată ar fi, poate deveni o mulţime, prin acest
proces neinspirat numit „animalizare”, poate fi folosit de către conducerea militară.
Câmpeanu nu precizează nicăieri că generalii trebuie să se folosească de aceste cunoştinţe
de psihologie a maselor în conducerea propriilor armate la victorie sau împotriva
inamicului, aşa cum arată Caracostrea că trebuie utilizate aceste cunoştinţe. Profitând de
stângăcia acestui termen, Caracostea îl acuza pe autor de „simplism” şi de „o întoarcere
la faze primitive ale metalităţii armatelor, la improvizări, la gloate”.
Cercetătorul care nu se mulţumeşte cu eticheta pusă de Carcostea precursorului
său se confruntă cu provocarea de a redescoperi cartea unui autor azi aproape necunoscut,
cu toată faima din epocă. Despre biografia doctorului Marcu Câmpeanu se ştie puţin. S-a
născut la 1872 şi a studiat la Facultaea de Medicină din Bucureşti, după care a fost, vreme
de cinci ani, medic militar la Roman. La data publicării cărţii sale in Franţa, în 1902,
autorul ei renunţase deja la cariera de medic militar în armata romană, preferând să
activeze ca medic civil. Nu se cunosc împrejurările în care M. Câmpeanu a ajuns în
contact cu opera lui Gustave Le Bon, nici dacă a scris direct în franceză, neexistând nici o
informaţie despre faptul că lucrarea ar fi fot tradusă de altcineva; în orice caz, a fost
prefaţată de un foarte cunoscut psiholog francez al vremii, Théodule Ribot. Ediţiile
franceză şi germană sunt însoţite şi de câte un scurt cuvânt înainte semnat de militari
superiori din armatele franceză, respectiv germană, în care aceştia subliniază caracterul
novator al cărţii şi meritul de a fi abordat în mod ştiinţific, pentru prima oară, chestiunea
psihologiei militare şi faptul că realiza o lucrare de multă vreme necesară.
A lucrat câţiva la Măicăneşti, apoi a fost până la pensionare, în 1935, medic în
orașul Focşani. Cu ocazia retragerii, a publicat o broşură, care conţine şi lista sa de
lucrări, împărţită de el în trei secţiuni. În prima secţiune enumeră peste 50 de articole cu
conţinut medical, în cea de-a doua studiile despre psihologia armatei, iar la a treia
secţiune autorul îşi grupează scrierile cu caracter literar şi politico-economic. Aici el
înşiruie câteva articole politice, o broşură publicată în Franţa despre chestiunea antisemită
şi două romane.10 Romanul Căpitanul Cordea, singurul pe care l-am putut găsi, a apărut
la Focşani, fiind un roman mediocru, „inspirat de viaţa militară”, după cum se spune în
subtitlu, ce sta sub influenţa naturalismului francez, cu o intrigă nerealistă şi personaje
9
Serge Moscovici, Epoca maselor: tratat istoric asupra psihologiei maselor, traducere de Diana Morăraşu
şi Maria-Mariana Mardare, Iaşi, Institutul European, 2001, p. 13. (L'Âge des foules: un traité historique de
psychologie des masses, Paris, Fayard, 1981)
10
D-rul Marcu Câmpeanu, 28 de ani de serviciu medico-sanitar ..., pp. 49-53.

4
convenţionale care nu reuşesc să însufleţească povestea. Marcu Câmpeanu era evreu,
numele său aflându-se pe lista scriitorilor evrei interzişi, publicată de regimul Antonescu
în noiembrie 194211 şi a trăit până în anul 1948 12. Dată fiind calitatea literară a romanelor
sale, nu ne surprinde că Dicționarul neconvenţional al scriitorilor evrei de limbă română
al lui Alexandru Mirodan13 nu-l aminteşte. Practic, după succesul de la începutul carierei
sale, acest autor a devenit un obişnuit medic de provincie.
Cum se explică succesul cărţii sale de psihologie militară? Fără pretenţia de
originalitate tipică lui Caracostea, Marcu Câmpeanu s-a mulţumit ca, sprijinit pe teoriile
lui Le Bon, şi pe celelate, puţine, lucrări franceze şi italiene despre manifestările
mulţimilor, să aplice aceste teorii la cazul concret al unui grup uman, armata, şi să dea o
lucrare cu caracter practic, plină de observaţii de bun simţ. Cele mai multe nici nu erau
observaţii proprii, el nefăcând decât să sintetizeze articolele risipite în presa militară a
vremii. Succesul neaşteptat al cărţii sale se explică, aşa cum recunoştea Caracostea, prin
faptul că venea în întâmpinarea unei nevoi. Istoricul şi generalul Radu R. Rosetti îşi
amintea de anii de început al carierei sale de ofiţer, în pragul secolului XX, când,
simţindu-se total nepregătit pentru instruirea soldaţilor, căci nimeni nu-l pregătise în acest
sens, i-a fost de mult folos cartea de psihologie militară a doctorului Câmpeanu.14
După o primă parte, introductivă, de psihologie generală, M. Câmpeanu reiterează
ideile fundamentale ale lui G. Le Bon despre mulţimi, caracterul lor special, iraţional şi
relaţia specială dintre o mulţime şi conducătorul ei. De o adevărată preţuire în mediile
militare s-au bucurat părtile a III-a şi a IV-a ale cărţii, consacrate psihologiei armatei,
şefului militar, respectiv psihologiei trupelor în funcţie de diferitele arme: infanterie,
cavalerie, artilerie.
Caracostea ar fi putut să remarce în felul în care autorul, fost medic militar în
primii ani după terminarea studiilor, aborda chestiuni importante ale armatei, precum:
frica, panica, recomandarea insistentă a metodelor blânde pentru a se obţine supunerea
soldaţilor faţă de superiorii lor etc. Chiar dacă nu făcea decât să rezume observaţii mai
vechi şi să le sistematizeze, meritul lui nu a fost mai puţin real. Demne de remarcat sunt
cele câteva pasaje în care atrage atenţia asupra soldaţilor recrutaţi din mediul ţărănesc,
consideraţi proşti din cauza timidităţii. Ajunşi într-un mediu care le era cu totul străin, ei
se simţeau intimidaţi de noutatea vieţii de soldat şi se comportau cu stângăcie, fiind greu
de instruit şi consideraţi idioţi de către ofiţerii şi subofiţerii instructori. Tocmai de aceea
el recomanda mai multă atenţie, căci se vor obţine de la ei rezultate mai bune dacă vor fi
trataţi cu tact.15 „Să ne ferim dar a-l privi aspru, a-l certa la fiecare pas, a striga la el, a-l
ameninţa necontenit şi a-l pedepsi pentru fiecare nimic, căci din aceşti sfioşi vom forma
soldaţi fricoşi şi cu fricoşi nu se pot câştiga victorii. Din nenorocire în nici o direcţie nu
se păcătuieşte mai mult ca în aceasta, şi credem că a venit timpul ca să rupem odată cu
rămăşiţele dresajului şi a domniei prin frică, şi să trecem la educaţia părintească a
soldatului, singura care poate să ne dea luptători voinici şi conştienţi de datoriile sfinte, ce
trebuie să aibă faţă de patrie şi tron. Ofiţerii trebuie să se înarmeze cu mai multă răbdare

11
„Realitatea evreiască”, nr. 237, p. 78-9, 16-30 septrembrie 2005.
12
Contribuţia evreilor din România la cultură şi civilizaţie, Bucureşti, Editura Hasefer, 2004, p. 252.
13
Din care au apărut doar primele două volume, literele A–F, la Tel Aviv, Editura Minimum, 1986-1997.
14
Radu R. Rosetti, Mărturisiri, volumul I, Bucureşti, 1940, p. 128.
15
Dr. M. Câmpeanu, Versuch einer Militärpsychologie, Bukarest 1904, p. 62-64.

5
şi bunăvoinţă, ceea ce le va servi mult mai mult decât toată ştiinţa în în relaţiunile lor cu
inferiorii, ...”16
De semnalat că, la apariţia cărţii sale în armata română, se mai practica încă bătaia
soldaților, deşi fusese interzisă încă în 1868 de Carol I 17; în anul 1910 s-a interzis din
nou, dar măsura încă mai trezea rezistenţa unor ofiţeri convinşi că renunţatrea la bătaie va
avea consecinţe negative asupra disciplinei soldaților. Istoricul Radu Rosetti nota că,
dimpotrivă, ordinul renunţării la bătaie citit trupei la raport, afişat în cancelarii,
dormitoare şi sălile de mâncare, a influenţat pozitiv armata română şi sentimentul de
demnitate al ostaşilor ei18.
Remarcabile ni se par observaţiile tânărului doctor M. Câmpeanu referitoare la
spiritul militar specific germanilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui
următor, potenţat, printre altele, de organizarea cvasimilitară a asociaţiilor studenţeşti
care practicau în mod curent duelul. Prestigiul marilor victorii, precum cele din vremea
lui Napoleon sau cele ale germane contra francezilor din 1870/71, contribuie la
potenţarea spritului militar al unui popor.19
Nici peste observaţiile legate de influenţa religiozităţii unei armate asupra
spiritului ei combativ Caracostea n-ar fi trebuit să treacă cu atâta uşurinţă. Intensitatea
sentimentului religios poate mobiliza mase mari de oameni (de felul cruciadelor din Evul
Mediu) şi le poate susţine în acţiuni extrem de curajoase, scria M. Câmpeanu. În
comparaţie cu armata turcă, pătrunsă de un spirit religios profund, ai cărei soldaţi erau
fericiţi să moară pentru Allah şi sultan, soldaţii ce aparţin religiei budiste sunt slabi
luptători.20
Deloc lipsite de importanţă ni se par observaţiile legate de uniformitatea unor
mari unităţi militare, ca de exemplu infanteria rusă alcătuită, la acea dată, în proporţie de
83% din ţărani, dintre care cea mai mare parte erau analfabeţi sau despre faptul că trupele
alcătuite din ţărani sunt mai supuse, mai disciplinate decât cele recrutate dintre orăşeni.
Trebuie neapărat subliniat accentul pus de autor pe factorul moral în obţinerea
victoriei într-un război. Un mare număr de exemple arată că numărul soldaţilor, tactica şi
calitatea armamentului sunt elemente secundare în raport cu moralul trupelor. Au existat
bătălii câştigate în ciuda inferiorităţii numerice, a dotării inferioare cu armament sau chiar
a greşelilor tactice.21
Şi în capitolul referitor la şeful militar şi relaţiile sale cu subordonaţii se inspiră
din opiniile lui Le Bon despre şeful mulţimii, dar are câteva observaţii remarcabile:
importanţa elocinţei militare, diferenţa calitativă a unei armate care se supune şefului din
simpatie faţă de cea care se supune numai de teamă, prestigiul comandantului şi factorii
care-l determină. Insistă asupra diferitelor tipuri de ofiţeri, des întâlnite şi cu repercusiuni
negative asupra trupelor. „Ni s-ar putea obiecta că subordonatul trebuie să-şi iubească
şeful. În mod normal sunt fericiţi subordonaţii care îl pot iubi pe acela de care ar trebui să
se teamă. Dacă însă un superior nu face nimic pentru ca să insufle acest sentiment, dacă
comite nedreptăţi, îşi tratează prost oamenii, chiar celui mai disciplinat individ îi este
imposibil să nutrească un sentiment pentru care nu există interes, să aibă o calitate care îi
16
Ibidem, p. 64.
17
„Monitorul Oastei”, nr. 15 din 14 mai 1868.
18
Radu R. Rosetti, op. cit., vol. II, p. 44-45.
19
Dr. M. Câmpeanu, Versuch..., pp. 82-83.
20
Ibidem, pp. 83-84.
21
Ibidem, pp. 85-87.

6
este înăbuşită.”22 Prima condiţie pe care trebuie s-o îndeplinească un conducător de
armate este aceea de a cunoaşte sentimentele de care este animată trupa pe care o
conduce. Armata care nu este animată de sentimente puternice (de ordin religios, patriotic
sau doar militar) este asemenea unui vapor fără timonă.23 Ofiţerii care se folosesc de
funcţia lor ca să-şi satistafăcă dorinţa de putere şi care cred că fac impresie bună
superiorilor, comportându-se ca nişte tirani cu inferiorii, vor distruge totul în jur şi vor
transforma o trupă într-o adunătură de oameni descurajaţi, nemulţumiţi, neîncrezători.
În ultima parte a cărţii sale, M. Câpeanu se referă la psihologia trupelor în funcţie
de arma la care luptă: infanterie, cavalerie, artilerie. Sentimentul de superioritate pe care-l
aveau cavaleriştii faţă de ceilalţi, des menţionat în scrierile despre ofiţeri, este explicat
prin apelul la tradiţia cavalerilor medievali de la care se revendicau cavaleriştii.24
În concluziile sale, tânărul medic Câmpeanu repetă cu insistenţă ceea ce
subliniase de-a lungul întregii cărţi: factorul decisiv în luptă este cel moral, bătăliile fiind
decise mai degrabă de acea armată care are o rezistenţă morală mai mare. Cauzele
înfrângerilor se află nu atât în numărul soldaţilor pierduţi, cât în panica ce a cuprins
trupele, ca urmare a surprizelor de ordin tactic sau strategic sau chiar a unui impetuos
atac inamic.25
Cartea lui M. Câmpeanu s-a bucurat la noi şi pe plan internaţional de o glorie de
vreo două, chiar trei decenii, spre deosebire de cartea lui Caracostea, abia amintită în
studiile ulterioare de psihologie militară românească. Ar fi o problemă de analizat în ce
măsură mediile de ofiţeri erau realmente interesate de asemenea lucrări. Radu Rosetti, cel
care l-a citit cu interes pe M. Câmpeanu, făcea parte din elita corpului de ofiţeri români,
Mărturiseşte că a citit lucrările lui G. Le Bon, A. Comte, Nietzsche, Marx 26 etc. dar că, în
general, ofiţerii nu prea citeau. În primii ani ai carierei lui, îi fusese încredinţată
biblioteca unui regiment bucureştean la care fusese repartizat şi găseşte cea mai mare
parte a cărţilor cu filele netăiate; în afară de comandantul său, mai nimeni nu-i cerea vreo
carte, cu toate că biblioteca regimentului său era destul de bine dotată. 27 La Şcoala de
Război psihologia a fost introdusă abia în 190928, iar în şcolile de ofiţeri şi subofiţeri,
statutul unor ştiinţe ca pedagogia şi psihologia a rămas unul marginal în toată perioada
interbelică29.
Ignorând, minimalizând toate meritele cărţii, în afară de acela de a fi iniţiat un
domeniu de cercetare, preferând să evidenţieze aspectele negative, mai ales ideea
manipularii trupelor proprii de către ofiţeri, Caracostea a procedat astfel şi datorită
contextului politic în care a scris. Chemarea lui, profesor de literatură şi folclorist, la
Şcoala Superioară de Război se explică în conjunctura specială de la sfârşitul Primului
Război Mondial, creată prin realizarea Marii Uniri. Marile pierderi de vieţi omeneşti în
război, ocuparea ţării de către Puterile Centrale, retragerea instituţiilor statului în
Moldova, singura provincie rămasă liberă, epidemia de tifos şi foametea prin care a trecut

22
Ibidem, p. 108.
23
Ibidem, pp. 110-111.
24
Ibidem, pp. 134-135.
25
Ibidem, pp. 152-154.
26
Ibidem, p. 19.
27
Radu R. Rosetti, op. cit., volumul I, pp. 128-129.
28
Istoricul Şcoalei Superioare de Războiu 1889-1939, Bucureşti, 1939, p. 168.
29
Ion F. Buricescu, Ion Stoka, Elemente de psihologie şi pedagogie militară, Tipografia Şcoalei Militare de
Infanterie nr. 1, Bucureşti, 1931, p. V.

7
populaţia refugiată acolo, dar şi victoriile armatei române împotriva unei armate germane
ce părea invincibilă, au fost evenimente copleşitoare care au schimbat în doar câţiva ani
gândirea politică a elitelor române. Înainte de război ar fi fost de neimaginat că marii
proprietari de moşii vor consimţi să renunţe la moşiile lor pentru a fi împroprietăriţi
ţăranii. I. G. Duca are sentimentul că asistă la un moment istoric atunci când cel mai mare
moşier al ţării - care deţina în total 80 000 de pogoane, unele moştenite, din neam în
neam, de la marele Brâncoveanu - a declarat în Parlamentul de la Iaşi, în vara anului
1917, că „face cu inimă uşoară sacrificiul acestor imense averi în interesul ţărănimii care
constituie temelia acestei ţări şi care îi apăra astăzi atât de vitejeşte hotarele ei”30. Gestul
ilustrează schimbarea rapidă de atitudine a elitelor româneşti care au conştientizat,
datorită tragicelor împrejurări, că masa ţărănească trebuie să fie privită altfel decât până
atunci. Problema împroprietăririi se discuta de la începutul secolului XX, iar din 1907 se
impunea stringent, după cum o demonstrase cu brutalitate răscoala, dar s-a putut realiza,
aproape fără opoziţie, doar în atmosfera specială ce domnea în timpul şi la finele
Primului Război Mondial. Tot atât de uşor s-a adoptat votul universal.
Le Bon privea cu neîncredere manifestările maselor în istorie, de pe poziţia unui
conservator îngrijorat de ascensiune socialismului în Franţa, de sporirea puterii forţelor
populare cărora guvernele franceze le făceau cu greu faţă. Nu era de aşteptat ca un medic
militar din România anului 1900, fascinat de prestigiul savantului francez, să aibă o
viziune mai democratică; cu toată blândeţea pe care o recomandă în tratarea soldaţilor, el
se face exponentul conservatorismului din armată şi al unei elite obişnuite cu rolul ei
privilegiat în societate. Era inevitabil ca studiul său de psihologie militară să poarte
amprenta acestei viziuni a epocii. Cu totul altfel stau lucrurile după 1918, când spaţiul
public era impregnat de entuziasmul naţional, iar armata devenise un factor important în
susţinerea statului-naţiune. Faptul că realizarea statului naţional se făcuse cu preţul unui
unui mare număr de vieţi omeneşti, preţ plătit în special de către clasele de jos, şi că
întreaga societate românească traversase o perioadă dramatică a condus la sporirea
solidarităţii naţionale în jurul familiei regale şi a instituţiilor statului democratic; cartea
lui Caracostea este expresia spiritului democratic pătruns adânc şi în armată, dar şi a unui
patriotism de tip nou născut în tranşeele Primului Război Mondial. Patriotismul care se
degajă din paginile cărţii sale ne îndreptăţeşte să presupunem că D. Caracostea a fost
chemat să justifice războiul pentru unificarea României, că şi-a asumat de bună voie
acest rol, acceptând un post de profesor la cea mai înaltă şcoală militară română şi că a
făcut-o din convingere.

Le Bon, Gustav, Psihologia maselor. Traducerea de Oana Vlad, Bucureşti, Editura Anima,
1990.
Idem, Psihologia mulţimilor. Traducere, cuvânt înainte şi note de Leonard Gavriliu,
Filipeşti de Târg, Prahova, 1995.

30
I. G. Duca, Memorii, volumul III, Războiul, partea I (1916-1917), Bucureşti, Editura Machiavelli, p. 244.