Definiţie şi caracterizare

“Dizartria este o tulburare de vorbire caracterizată prin dificultăţi parţiale sau extinse de emisie
vocală, de articulaţie şi de pronunţie, care apar pe baza unor deficienţe, survenită în urma unor
boli sau traumatisme, în acele regiuni ale sistemului nervos central prin care se realizează
aspectul exterior, sonor, al vorbirii orale” ( Gutu, p.360, 1975).

Etimologic termenul de dizartrie vine de la grecescul dys – greu şi arthrom – articulaţie ceea ce
înseamnă (greutăţi în articulaţie).
Afectarea unuia din marile sisteme motorii ( piramidal, extrapiramidal, cerebelos ) poate
produce tulburări de natură dizartrică. La dizartrici tulburarea motorie e generală şi motricitatea
organelor fonoarticulatorii îmbracă caracterul tulburării motorii generale ( vorbire neclară,
confuză, disritmică, disfazică, monotonă, cu rezonanţă nazală ).La dizartrici tulburarea
pronunţiei este stabilă şi invariabilă. Una din caracteristicile specifice ale acestei tulburări e
neconcordanţa dintre vorbirea impresivă, păstrată integral sau în mare măsură, şi cea expresivă,
care e denaturată uneori atât de grav încât nici nu poate fi înţeleasă. Deci ea nu afectează
limbajul propriu zis şi nici vorbirea în genere, ci numai latura instrumentală.Dizartriile apar
numai în cazuri de deficienţe survenite după boli sau leziuni în diferite regiuni ale S.N.C. care
afectează conductibilitatea impulsurilornervoase motrico – verbale spre efectori, unde se
realizează sunetele vorbirii.

Dizartricii întâmpină dificutăţi de comandă, conductibilitate şi coordonare a mecanismelor

neuro – musculare ale vorbirii, dificultăţi ce se exteriorizează prin mişcări ale musculaturii
respiratorii, fonatorii şi articulatorii, parţial sau total inadecvate vorbirii ( pronunţiei ).
Tulburările de pronunţie sunt determinate de limitarea mişcărilor muşchilor implicaţi în
pronunţie. Dacă sunt grav afectaţi, vorbirea e neinteligibilă. Tulburărilor articulatorii li se adaugă
şi tulburări respiratorii şi de fonaţie. afectând împreună ritmul şi cursivitatea vorbirii. Copilul
dizartric e conştient de dificultăţile întâmpinate în realizarea unor mişcări fonoarticulatorii şi cu
toate că ştie ce mişcări trebuie să facă, el nu le poate realiza.

Formele dizartriei

După sistemul motric afectat apar patru tipuri caracteristice de dizartrie.

1)Dizartria corticală este determinată de afecţiuni cerebrale, meningoencefalite, tulburări
vasculare, traumatisme cranio – cerebrale care lezează căile efectoare superioare. Simptomele
cele mai caracteristice sunt:

- tulburări ale ritmului şi fluenţei vorbirii ( ritm prea accelerat sau prea încetinit, sunetele şi
silabele se repetă în vorbire similar disfluenţelor caracteristice bâlbâielii );
- tulburări de articulare ( articularea imprecisă a unui mare număr de sunete ).
2) Dizartria ( extrapiramidală ) subcorticală. Apare mai ales la copii dar şi la adulţi, după
lezări ale sistemelor extrapiramidale, care determină tulburări grave ale funcţiei musculare, prin
modificări ale tonusului musculaturii voluntare, hiperkinezii, etc.

Tulburările fonetice sunt foarte variate:

- întârzieri grave în dezvoltarea vorbirii la copii ( vorbirea apare abia la 4 – encefalite survenite
până la doi ani.
- articularea incorectă a cuvintelor;

- repetarea unor părţi din cuvinte ( iteraţie );

- repetarea cuvintelor întregi .

- vorbirea accelerată,

- rhinolalia;

- bâlbâiala dizartrică

- uneori vorbirea are un ritm încetinit, este lentă, lipsită de melodicitate, monotonă (fără accent şi
modulaţie );

- tulburări de voce: slabă, şoptită sau prea puternică. Fonaţia este prea scurtă. Pentru că trebuie să
inspire foarte des se produc întreruperi în cuvinte mai ales a celor plurisilabice;

- mimica şi gesticulaţia este săracă şi neexpresivă la cei cu hipofuncţie a sistemului

extrapiramidal, iar la cei cu hiperfuncţia sistemului extrapiramidal apare o dinamizare a
mişcărilor organelor de vorbire şi de voce şi neconcordanţa lor în mişcări, tahilalie.

3)Dizartria cerebeloasă- este determinată de leziuni ale cerebelului care imprimă vorbirii un
ritm sacadat, care de obicei caracterizează vorbirea turmentaţilor. Vorbeşte prea încet sau prea
tare, întâmpinând greutăţi la pronunţarea silabelor. Vorbirea este neclară şi adeseori însoţită de
strigăte la sfârşitul cuvintelor. Din cauza sialoreei uneori pronunţia sa este îngreunată.

4)Dizartria bulbară- este determinată de leziuni ale nucleilor unor nervi cranieni
(glosofaringianul, hipoglosul) care participă la realizarea vorbirii. Tulburările de vorbire la cei cu
dizartria bulbară se caracterizează prin articulaţia incorectă a sunetelor, prin voce instabilă care
devine afonă şi prin monotonia vorbirii.

Tulburările motorii influenţează pronunţia la nivelul :

- limbii – deficitul motric se exteriorizează prin dificultăţile de articulaţie ale sunetelor, în special
a siflantelor, şuierătoarelor şi a lui r-1.
- buzelor – deficitul motric se exteriorizează prin dificultăţi în realizarea sunetelor labiale ( p, b,
m ) şi labio – dentalelor ( f – v ).

- palatului moale – deficitul motric se exteriorizează prin nazalizarea deschisă şi prin dificultăţi
de articulaţie a sunetelor c, g, h.

În formele grave apar dificultăţi de masticaţie şi deglutiţie. Gura este semideschisă, sialoree,
respiraţia este neregulată. Vorbirea este ştearsă, estompată, ca şi când s-ar vorbi cu gura plină.
Deseori apar tulburări în automatismul vorbirii datorate reducerii sensibilităţii organelor de
articulaţie. Lipsa sensibilităţii la nivelul organelor fonoarticulatorii necesită o educaţie auditivă
susţinută şi de lungă durată. Adeseori apar şi fenomene nevrotice grave, asociate tulburării de
vorbire ( instabilitate emotivă, iritabilitate, plâns, etc.).

Indicaţii terapeutice

Este indicat ca terapia logopedică să înceapă cât mai timpuriu pentru a nu se transforma în
deprindere modul său defectuos de vorbire, auzul său să nu se acomodeze la modul defectuos de
pronunţie, pentru care să se prevină decalajul dintre dezvoltarea lingvistică şi capacitatea lui de
exprimare, şi pentru ca la intrarea în şcoală, copilul dizartric să prezinte o vorbire
corespunzătoare.

Terapia logopedică trebuie să fie diferenţiată şi individualizată. Ea trebuie să fie precedată de

o examinare minuţioasă şi multilaterală pentru a evidenţia elementele pe care ne putem sprijini şi
pe care trebuie să insistăm. Pe baza acestora se vor selecţiona exerciţiile pentru fiecare caz în
parte. Terapia logopedică cu dizartricii este doar o componentă a tratamentului complex de
recuperare psihică, somatică, a capacităţii de muncă şi de integrare a acestora.

În vederea prevenirii unor tulburări neuropsihice secundare e absolut necesar colaborarea cu

familia. Aceasta poate prelua sau continua unele sarcini psihopedagogice şi logopedice. Familia
trebuie să-i asigure un regim de viaţă raţional, cu ore de somn, alimentaţie, de odihnă, joc, de
relaxare, de educare a coordonării mişcărilor şi de dezvoltare a vorbirii. Familia trebuie să
organizeze activităţi care să contribuie la dezvotarea vorbirii ( audierea de emisiuni adecvate
vârstei la radio, televizor, jocuri verbale, etc. ). Familia să adopte o anumită atitudine faţă de
aceşti copii. Să-i înţeleagă neajunsurile psiho – motrice, să nu-l pedepsească, certe, dar nici să-l
supraprotejeze, ci să-l ajute, să-l încurajeze, stimuleze.

Este necesară şi psihoterapia, care va folosi procedee variate, în funcţie de vârsta şi

personalitatea copilului. Exerciţiile vor fi bine dozate, deoarece ei nu se pot concentra asupra
mişcărilor mimico – articulatorii decât foarte puţin timp, consumând multă energie şi de aceea
obosesc foarte repede. Exerciţiile vor fi de scurtă durată şi repetate de mai multe ori în cadrul
aceleeaşi zile. Pe măsura antrenamentului şi a înaintării în vârstă, durata va creşte de la 5’ la 15 –
20’.

Metode şi procedee speciale

Un prim obiectiv este dezvoltarea motricităţii generale şi a aparatului fonoarticulator. Educarea

mişcărilor motrico – articulatorii este absolut necesară pentru ca organele vorbirii să devină
capabile de o funcţie normală. În funcţie de necesităţi, se insistă, se selectează exerciţiile. Se
insistă asupra exerciţiilor pentru dezvoltarea mişcărilor capului şi gâtului, aplecarea capului
înainte şi înapoi, dreapta –stânga, rotirea lui, etc. Se fac apoi exerciţii de masticaţie cu capul
aplecat spre spate pentru a înghiţi saliva. După ce a fost învăţat să-şi înghită saliva i se atrage
permanent atenţia. Pentru că în timpul jocului sau a alimentaţiei dizartricul poate realiza mişcări
pe care la cerere – voluntar, nu le poate realiza, se încearcă fixarea lor pornind de la realizarea
acestora în mod spontan (râs, supt, înghiţit, etc).

Exerciţiile de dezvoltare a motricităţii generale şi a motricităţii organelor de vorbire trebuie să fie

asociate cu exerciţii de fonaţie şi de pronunţie, indicate fiind mai ales exerciţiile de mişcări
asociate cu pronunţia de silabe, baterea din palme pentru a accelera sau încetini ritmul, mişcări
asociate cu pronunţia de onomatopee sau de cuvinte simple. Sunt indicate jocurile de mişcare
(mers ritmic, alergare, mers într-un picior, săritul coardei etc.). Acestea pot fi însoţite de
pronunţia unor sunete. Se urmăreşte ca organele fonoarticulatorii să nu se încordeze, să nu se
exagereze intensitatea şi înălţimea pronunţiei sunetelor, obţinerea unei dezvoltări armonioase a
motricităţii întregului corp, realizarea unei coordonări generale a mişcărilor şi în special a celor
fonoarticulatorii (buze, limbă, palat, văl). Orice succes va fi folosit ca mijloc psihoterapeutic.

Un alt obiectiv este formarea respiraţiei verbale deoarece respiraţia dizartricului e superficială.
Apariţia unor inspiraţii scurte, suplimentare, întrerupe pronunţia şi vorbirea devine sacadată şi
neinteligibilă. Un exerciţiu indicat pentru creşterea capacităţii volumului de aer circulant este de
a-l pune pe copil să stea culcat pe spate, cu mâinile extinse deasupra capului şi să inspire
profund. Dacă i se pune o pungă cu nisip pe abdomen în timp ce stă întins pe spate va inspira mai
adânc şi mai regulat.Reeducarea respiratorie duce adesea şi la îmbunătăţirea fonaţiei nemaifiind
necesare exerciţii speciale.Dacă însă sunt necesare, atunci se fac exerciţii de inspiraţie adâncă,
urmate de o expiraţie în şoaptă şi apoi cu voce. Sub această formă se antrenează treptat muşchii
fonatorii, se îmbunătăţeşte coordonarea acestora şi dispar spasmele.

Pentru corectarea tulburărilor articulatorii, care sunt cele mai pregnante (omisiuni, substituiri,
distorsiuni, etc.) se folosesc în general aceleaşi procedee ca şi la dislalie. Prioritate se va acorda
exerciţiilor de mişcare a limbii. De multe ori, la începutul terapiei sunt necesare şi unele mijloace
mecanice (mişcarea bărbiei în sus şi în jos în timpul pronunţiei unui sunet ajutat de mâna
logopedului, folosirea unui corset care se aşază pe cap, fără a-i acoperi urechea, pentru a-i
menţine gura închisă, aşezarea degetelor pe comisurile bucale extinzând şi, proeminând buzele în
timp ce se emit sunete, prinderea vârfului limbii şi mişcarea lui în diferite direcţii, aplicarea unui
masaj pentru a forma inervaţia limbii şi a vălului palatin,etc.).

Exerciţiile pentru dezvoltarea auzului fonematic se fac concomitent cu cele pentru dezvoltarea
motricităţii organelor de vorbire şi de pronunţie.Deoarece la dizartrici este afectată întreaga
motricitate, ei întâmpină dificultăţi şi în realizarea scrisului. De aceea sunt necesare exerciţii
speciale pentru dezvoltarea motricităţii fine a mâinilor şi degetelor (adunarea pe obiecte mărunte,
urmărirea cu creionul a unui contur, decuparea după model, modelarea din plastilină, colorarea,
etc.). Sunt absolut necesare şi exerciţiile de analiză şi sinteză, acestea contribuind în acelaşi timp
şi la ameliorarea pronunţiei. Terapia logopedică a copilului dizartric este de lungă durată,
necesită exerciţii sistematice, progresive, efectuate zilnic, ani de zile. Metodele şi procedeele
folosite sunt aceleaşi ca în corectarea dislaliei polimorfe dar cedează mult mai greu.

În concluzie se poate spune că la copiii dizartrici tulburările de pronunţie ascultă de anumite legi,
expresie a sistemului motor lezat. Ele sunt stabile şi invariabile. Dizartria nu afectează nici
limbajul propriu- zis, nici vorbirea în genere, ci numai latura instrumentală a vorbirii rostite.
Dar în cazurile în care apar leziuni suplimentare în zonele corticale ale limbajului, dizartriei i se
adaugă elemente din seria afazică cu repercursiuni uneori foarte severe asupra dezvoltării
intelectuale şi a reuşitei şcolare. Dacă este lezat sistemul elaborat pentru vorbire, apare o
variabilitate a fonemelor dependentă de combinaţia fonetică, de condiţii afective, de evoluţia
tulburării, etc. La aceştia deteriorările funcţionale sunt mai diferenţiate şi nu mai e vorba de
dizartrie, ci de anartrie. Cei mai mulţi anartrici nu pot articula. Fiind o tulburare afazică, se
lichidează foarte greu, iar şcolarizarea normală este imposibilă.