PROCESE ȘI ERORI ATRIBUȚIONALE

1.Caracterizarea procesului de atribuire

Comportamentul social al individului reprezintă o componentă esențială în

studiul psihologiei sociale, interpretarea acestuia fiind complexă, chiar
contradictorie. Se admite că actele noastre comportamentale sunt oglinda
personalității noastre. Evidențierea relației dintre personalitate și mediul social
constituie un punct de interes pentru cercetătorii în domeniu. Desfășurarea
existenței umane în mediul social, în diverse grupuri sociale, permanenta relație cu
ceilalți, imposibilitatea cunoașterii depline a sinelui și cunoașterea complexă a
celuilalt, aspecte ale mediului social, uneori surprinzătoare, determină individul să
încerce o serie de explicații cauzale, de multe ori nereușind în mod corect să
identifice determinarea manifestărilor atitudinale, să nu găsească realele cauze ale
fenomenelor și, ca urmare, să infereze și să acționeze neadecvat, respectiv,
atribuirile pe care le face o persoană nu sunt în toate situațiile, corecte.
Atribuirea este un tip special de inferență în cogniția socială prin care
încercăm ca, pe baza observării comportamentului indivizilor, să deducem ce
cauze, motive, intenții, atitudini și trăsături de personalitate i-au determinat să
acționeze într-un fel sau altul. Percepția socială se află în relație cu procesul de
cunoaștere a celuilalt pentru că atribuirea se referă la inferențe plecând de la
percepția unor persoane concrete, în timp ce cogniția socială are ca obiect socialul
în sens mai larg.
Ființa umană se dovedește a fi deosebit de activă în procesul de receptare a
informațiilor provenind de la situații și comportamentele celor din jur, își
construiește propriile explicații, încercând să treacă dincolo de suprafața
evenimentelor, atribuindu-le cauze.
Atribuirile au loc pentru comportamente, situații și evenimente ce ies cumva
din tipar. Atribuirile nu intră în joc pentru lucruri evidente și familiare, ci pentru
cele mai puțin așteptate și mai puțin obișnuite. Suntem înclinați să facem atribuiri
din mai multe motive:
-tendința de a nu lăsa o problemă neclară, fără să încercăm măcar să
răspundem la întrebarea de ce?;
- prin atribuire oamenii speră ca în viitor să poată controla situații identice
sau asemănătoare, ori să le evite;
-explicațiile în legătură cu motivele și intențiile acțiunilor celorlalți față de
noi ne determină stări emoțional afective;
 -atribuirile au un rol important asupra performanțelor din viitor.
Pentru a explica modul în care omul obișnuit interpretează comportamentul
social al unei persoane, trebuiau descoperite legile care guvernează procesul de
atribuire, precum și modul lor de interacționare. Teoriile atribuirii consideră că
există cadre clare ce definesc o adevărată psihologie a simțului comun, cu ajutorul
căreia omul obișnuit înțelege și dă sens realității psihice, care, în esență, nu este
diferit de modalitățile de înțelegere ale omului de știință. Teoriile atribuirii studiază
modul în care oamenii, la nivelul simțului comun, interpretează atât
comportamentele celorlalți, cât și propriul comportament în termeni de cauze
interne și externe, iar interpretarea dată va avea efecte în plan comportamental.

2.Teorii ale atribuirii

Părintele teoriei atribuirii este considerat Fritz Heider (1958), fiind preocupat
de studiul relațiilor interpersonale, în special de procesele care intervin la nivelul
interacțiunii dintre două persoane. Heider pune accentul pe procesul percepției
sociale (este psiholog de orientare gestaltistă), încercând să evidențieze modul în
care omul obișnuit își explică la nivelul simțului comun propriul comportament,
comportamentul celorlalți, precum și evenimentele din jurul lui. Pentru Heider,
atribuirea este procesul prin care omul intuiește realitatea, o poate prezice și
stăpâni, este punerea în relație a unui eveniment cu condițiile care i-au determinat
apariția. Oamenii sunt interesați mai ales de aspectele durabile și neschimbătoare
ale mediului în care trăiesc, acestea îl ajută să înțeleagă lumea. Cea mai bună
modalitate de a face ca mediul în care trăim să fie unul predictibil este înțelegerea
cauzelor comportamentelor celorlalți, ceea ce determină și controlabilitatea
mediului de către om. Atribuirea este o nevoie cognitivă. Heider consideră că omul
este cea mai complexă realitate, nu are doar însușiri fizice și spațiale, ci și însușiri
psihice complexe, ca urmare, nici actele sale nu pot fi percepute în mod direct fără
înțelegerea medierii realizate de psihic. Considerând esențială înțelegerea
acțiunilor realizate de oameni, Heider ajunge să susțină că, în mod inconștient,
tindem să antropomorfizăm și lumea obiectelor neînsuflețite.
Faptul că înțelegerea multor fenomene cu cauză naturală este influențată de
procesul de percepție a persoanei, a fost evidențiat pe baza unor studii și
experimente, care au relevat tendința naturală a omului obișnuit de a exagera rolul
factorilor personali în dinamica unor situații în care persoanele sunt absente. Deci,
interesul lui Heider s-a focalizat pe înțelegerea modului în care omul obișnuit
atribuie cauze acțiunilor în condițiile în care persoana s-a dovedit a fi cel mai
important actor care, chiar și în absența sa, restructurează câmpul perceptiv al
observatorului.
Esențiale pentru concepția lui Heider pot fi considerate ideile:
 -oamenii au tendința de a considera comportamentele ca fiind stabile,
predictibile, controlabile;
-între cauzele interne și cauzele externe ale comportamentelor există o
distincție clară;
-în mod spontan, în stabilirea cauzalității, oamenii aplică principiul
covarianței (Chelcea, 2008).
Principalele aspecte pe baza cărora Heider poate fi considerat deschizător de
drumuri în domeniul atribuirii, sunt:
-evidențierea tendinței naturale a omului obișnuit de a judeca acțiunile
celorlalți ca având drept cauze dispoziții stabile precum atitudinile și trăsăturile de
personalitate;
-postularea existenței unui corp de legi ale atribuirii care dau substanță unui
simț comun psihologic cu ajutorul căruia omul obișnuit încearcă să interpreteze și
să dea sens lumii;
-distincția dintre cauzele personale și cele situaționale, subliniind tendința de
subestimare a celor situaționale;
-sesizarea intervenției în procesul atribuțional a intenției;
-presupunerea că omul obișnuit prelucrează informațiile cauzale utilizând
principiul covarianței (Neculau, 2004).
Se poate discuta faptul că, la Heider, distincția dintre atribuirile interne și
externe este prea tranșantă, în condițiile în care între dispozițiile personale și
factorii externi există o relație de determinare reciprocă (Neculau,2004).
Unul dintre mecanismele atribuționale este și cel al inferenței corespondente,
elaborat de Jones și Davis (1965), care și-au pus problema modului în care oamenii
obișnuiți folosesc informațiile pe care le dețin cu privire la comportamentul
semenilor lor în vederea deducerii stărilor interne (motivație și trăsături de
personalitate care determină comportamentul). Aceștia consideră că, în mod curent
și intuitiv, indivizii adoptă strategii asemănătoare savantului în culegerea,
prelucrarea și interpretarea datelor, agentul cognitiv obișnuit extrage datele
relevante din datele observabile, testând ipoteze și înlăturând alternative
explicative ce nu sunt confirmate de materialul faptic prelucrat. Autorii apreciază
că omul obișnuit explică acțiunile semenilor săi prin atribuirea unor dispoziții
stabile, dar consideră că procesul de inferare a caracteristicilor personale ce stau la
baza acțiunii este unul mult mai complex. Dacă scopul care-l ghidează pe un
observator în înțelegerea unui comportament este realizarea unei corespondențe
între actul observabil și dispoziția stabilă ce se presupune că a determinat
realizarea acelui act, atunci, consideră cercetătorii, scopul studiilor în domeniul
atribuirii este acela de a descoperi mecanismul psihologic prin care se realizează
această corespondență. Pentru a putea realiza corespondențe adecvate între
caracteristicile comportamentale și disponibilitățile stabile (interne) ale subiectului,
teoria lui Jones și Davis consideră esențial gradul de libertate al subiectului, ca
urmare, doar actele de comportament liber alese de autorul lor, pentru simplul fapt
că, în cazul unor fapte constrânse nu se poate infera cu privire la atitudinile și
trăsăturile interne de lungă durată. În același timp, atunci când realizează atribuiri
de corespondență, oamenii își îndreaptă atenția prioritar spre conduite ce au
distinctivitate, cauzate de un factor specific, nu de mai mulți factori posibili-
raționamentul efectelor noncomune (distinctivitatea). Nu se poate asocia o cauză
internă (disponibilitate internă) unui comportament care poate fi interpretat ca
având mai multe cauze comune. Alături de raționamentul efectelor noncomune,
autorii iau în discuție și dezirabilitatea socială, acordând o atenție deosebită actelor
care nu sunt foarte dezirabile în grupul sau cultura respectivă. Jones și Davis
consideră că acele comportamente care se abat de la normele social convenite și
prețuite sunt mai informante cu privire la trăsăturile indivizilor în comparație cu
cele total dezirabile, profesate de majoritatea oamenilor. Alături de alegerea liberă,
distinctivitatea (specificitatea) și dezirabilitatea scăzută, teoria lui Jones și Davis
conține și relevanța hedonică, respectiv, inferența de corespondență se produce
dacă observatorul, cel ce atribuie, percepe că acțiunile celuilalt îl afectează sau nu.
Atunci când atribuitorul apreciază că acțiunile cuiva au avut un anumit impact-
pozitiv sau negativ - asupra sa și mai ales dacă el consideră că respectivele
consecințe au fost intenționat produse (personalism), atunci tentația de a găsi un
corespondent în atributele personale ale acelei persoane este mai pronunțată
(Neculau, 2004).
Analiza comportamentului celorlalți trebuie să pornească în primul rând de
la surprinderea intenției cu care s-a realizat acțiunea, astfel, de la dispozițiile
personale se trece prin intenții și de la intenții se ajunge la acțiune. Fără luarea în
calcul a intenției, cu rol de mediator între dispoziții care sunt cauze și acte care
sunt efecte, actul atribuirii nu poate fi înțeles.
Ceea ce se poate reproșa teoriei inferenței corespondente se referă la faptul
că ea este limitată doar la explicarea acțiunilor și comportamentelor intenționate,
care presupun alegere conștientă, neglijând explicarea fenomenului atribuirii în
cazul comportamentelor neintenționate, spontane, cel puțin la fel de des întâlnite.
În același timp, teoria exagerează diferența dintre comportamentele dezirabile și
cele indezirabile în realizarea atribuirii, studii ulterioare dovedind că actele
neobișnuite nu sunt neapărat mai informante decât cele obișnuite (Neculau, 2004).
Analogia dintre omul obișnuit și savant prezentă în cadrul teoriei inferenței
corespondente a lui Jones și Davis a fost evidențiată și de modelul covarianței
(modelul sau cubul ANOVA) elaborat de H. H. Kelley, dezvoltat pentru situațiile
în care avem mai multe informații despre comportamentul unei persoane. În
această situație se poate aplica principiul covarianței, cu ajutorul căruia se poate
determina dacă efectul și cauza covariază. Efectul este atribuit acelei condiții care
este prezentă atunci când efectul este prezent, iar absența efectului este atribuită
condiției absente, efectul este atribuit factorului cu care covariază iar, cu cât
covariația este mai ridicată, cu atât atribuirea este mai sigură. Din multitudinea de
cauze care determină conduitele noastre, cele mai relevante în procesul
atribuțional, sunt: cauzele interne sau dispoziționale, (trăsături de personalitate,
motive, intenții, atitudini) și cauzele externe, situaționale sau circumstanțiale
(aspecte ale lumii fizice și sociale). În funcție de mai mulți factori, vom atribui
cauzele comportamentelor observabile ale semenilor noștri ca ținând de interior, de
exterior sau de o combinație între exterior și interior.
În stabilirea covarianței dintre un efect (comportament) și cauza lui,
percepătorul social utilizează trei categorii de informații: consensuală, distinctivă și
consistentă. Informația consensuală se referă la modul în care alte persoane au
reacționat la același stimul, în același fel; informația distinctivă (specifică) se
referă la modul în care persoana răspunde și la alți stimuli, măsura în care persoana
respectivă reacționează în aceeași manieră la alt stimul și în alte împrejurări;
informația despre consistența efectului vizează repetabilitatea acestuia, măsura în
care persoana reacționează la fel față de aceiași stimuli sau față de unii foarte
asemănători.
Pornind de la aceste aspecte prezentate în cadrul modelului covarianței, se
poate considera că anumite patternuri de informație determină anumite atribuiri.
Astfel, un consens, o distinctivitate și o consistență ridicate vor determina o
atribuire externă; un consens scăzut, o distinctivitate redusă și o consistență
ridicată vor determina o atribuire internă, iar un consens scăzut sau ridicat, o
distinctivitate scăzută sau ridicată și o consistență scăzută vor determina o atribuire
situațională.

Modelul covarianței
Tabel nr. 1
Oamenii vor tinde să Consens scăzut Specificitate redusă Consistență ridicată
facă atribuiri interne
Oamenii vor tinde să Consens ridicat Specificitate ridicată Consistență ridicată
facă atribuiri externe
Oamenii vor tinde să ia Consens scăzut sau Specificitate scăzută Consistență scăzută
în calcul factorii ridicat sau ridicată
situaționali
Sursa: apud Aronson et al., 1998, p. 125
 Acest model se poate aplica atunci când comportamentul unei persoane
poate fi observat de mai multe ori și există motivația de a face atribuiri cât mai
corecte despre persoana respectivă. În cazul în care nu există mai multe informații
despre o anumită persoană, putem recurge la scheme cauzale, considerate ca și
concepții generale ale unei persoane despre modul în care două sau mai multe
cauze interacționează pentru a produce un anumit efect, permițând integrarea și
utilizarea informațiilor achiziționate în diverse situații. Apoi, se poate recurge la
principiul eliminării, neluării în seamă (rolul unei cauze date în producerea unui
efect va fi eliminat dacă sunt prezente și alte cauze posibile), și la principiul
amplificării, accentuării (în cazul unui comportament contraindicat într-o situație,
va exista o amplificare a atribuirilor dispoziționale, comparativ cu același
comportament, dar care este realizat într-o situație care nu impune constrângeri).
Dintre criticile aduse modelului covarianței, amintim (Neculau,2004) cea
care exprimă faptul că nu întotdeauna o relație dintre două fenomene este numai
cauzală, între acestea se pot institui o varietate de relații. În același timp, cercetările
ulterioare consideră că omul obișnuit, deși pare a utiliza principiul covarianței, este
ghidat de multe ori în procesul de atribuire de principii mult mai sofisticate, cum
ar fi principiul similarității efectelor sau cel al evidenței perceptive. În aceste
situații omul obișnuit realizează atribuiri cauzale fie influențat de simple
asemănări, fie de ceea ce este foarte evident.
Teoria multidimensională a lui Wiener (1986) pornește de la cadrul mai larg
al teoriei motivației și al afectivității, considerând procesul atribuirii mult mai
complex decât era analizat din perspectiva modelului covarianței al lui Kelley.
Distincția dintre cauzele interne și cele externe ale comportamentelor reprezintă
locul atribuirii. Wiener introduce o nouă dimensiune-stabilitatea/instabilitatea
factorilor cauzali, deoarece omul obișnuit nu explică actele comportamentale
numai în termenii dispozițiilor stabile, ci și în termenii stărilor tranzitorii, pasagere.
Sunt luate în calcul, alături de stabilitate/instabilitate și caracterul
controlabil/incontrolabil al cauzelor comportamentale.

3.Erorile de atribuire

În procesul complex al atribuirii se derulează, se întâlnesc și se contrapun

inferențe cu privire la cauze interne și externe, succese și insuccese, comparații
directe sau indirecte dintre ,,noi” și ,,ceilalți”, acest proces conducând și la erori.
Primul care atenționează asupra riscului erorii de atribuire a fost Heider, arătând
tendința de supradimensionare a factorilor interni, în detrimentul celor situaționali.
Apare astfel așa-numita eroare fundamentală a atribuirii: presupunerea că oamenii
au tendința de a da o explicație comportamentelor semenilor mai mult prin cauze
interne, dispoziții personale, omițând sau neglijând factorii externi, cauzele
situaționale. Este eroarea cea mai frecvent întâlnită în procesul de atribuire.
Percepem comportamentul celorlalți într-o anumită situație ca ținând de modul lor
de a fi și nu ne gândim dacă nu cumva au fost nevoiți de împrejurări să o facă.
Explicațiile acestei atribuiri cauzale se înscriu, în general, în termenii psihologiei
cognitive, în sensul că persoanele și acțiunile lor ne sunt accesibile pe plan
informațional, iar prelucrarea datelor care țin de situație înseamnă angrenarea mai
multor resurse cognitive, mai mult efort și mai mult timp. Tendința de a atribui
acțiunilor altora cauze interne scade odată cu trecerea timpului din momentul în
care s-a consumat acțiunea.
O altă eroare de atribuire este efectul actor-observator, care se află în
prelungirea erorii fundamentale, dar aici se adaugă comparația dintre judecarea
propriilor acțiuni și judecarea acțiunilor celorlalți. În calitate de actor, când
săvârșim o anumită acțiune, tindem să-i atribuim într-o mai mare proporție cauze
externe decât atunci când, în calitate de observatori, apreciem cauzele aceleiași
acțiuni la alții, situație în care sunt invocate cauzele dispoziționale. Diferența
dintre actor și observator depinde și de tipul de comportamente vizate. Ca actori,
oamenii sunt mult mai interesați să explice comportamentele neintenționate și
neobservabile public, cele intenționate și publice apărându-le evident cauzate de
propria persoană. Ca observatori, preocuparea se manifestă față de acele
comportamente ale altora care sunt intenționate și publice, cele private fiindu-le
puțin sau deloc accesibile. Deosebirea dintre poziția de actor și observator s-ar
explica în principal prin faptul că, atunci când este vorba despre comportamentele
proprii, avem la îndemână mult mai multe date ale contextului în care acționăm,
comparativ cu situațiile acționale ale altora.
Dacă ne referim la succese sau insuccese, la realizări sau eșecuri, există o
tendință clară ca succeselor noastre să le atribuim cauze interne (inteligență,
hărnicie, perseverență), iar eșecurilor cauze exterioare, independente de noi. Acest
efect de eroare se numește egocentric și este ușor de observat în viața cotidiană și
este însoțit de gândul că, atunci când ceilalți au insuccese, acestea se datorează
caracteristicilor personale, iar dacă au realizări, împrejurările au contat mai mult.
Explicațiile date distorsiunii egocentrice sunt de natură cognitivistă (ne așteptăm la
succese și, prin urmare, prelucrăm informația ce are în vedere intențiile și
dispozițiile noastre, ceea ce nu se întâmplă în cazul eșecurilor), dar mai ales
motivațională: nevoia de conservare și creștere a respectului de sine și a dorinței
de a apărea într-o lumină favorabilă altora.
Cercetările recente cu privire la fenomenul atribuirii au evidențiat câteva
aspecte (Iluț, 2009):
-considerațiile teoriilor clasice ale atribuirii accentuau faptul că oamenii
construiesc prin atribuire o imagine clară, nonambiguă și abstractă asupra lumii
sociale, dar cercetările desfășurate justifică acceptarea faptului că în procesul
atribuirii pot interveni și alte mecanisme și variabile decât cele descrise;
-inferențele atribuționale depind într-o măsură decisivă de modelele apriori
pe care le are atribuitorul cu privire la cât de mult contează în conduită trăsăturile
de personalitate și cât factorii situaționali; în procesul atribuirii este în joc o
adevărată concepție a indivizilor cu privire la înnăscut și dobândit, la stabil și
instabil în personalitate, în ponderea personalului și situaționalului în funcție de
tipul de comportament;
-se impune o departajare a atribuitorilor potrivit criteriului
rigiditate/flexibilitate cu privire la dispozițiile personale sau situații; unii tind să
aplice aproape mecanic, indiferent de tipul de persoană, comportament sau
situație, aceeași etichetă. În cazul autoatribuirilor și heteroatribuirilor grupale, se
manifestă stereotipurile; alți indivizi folosesc în procesul de atribuire un model de
dispoziție-situație mai flexibil;
-deși se consideră că flexibilitatea prevalează în raport cu rigiditatea, rămân
anumite regularități fundamentale constatate încă de teoriile clasice ale atribuirii;
-nu există un model standard al raportului dispoziție-situație care să poată fi
aplicat în orice situație, dar nici nu există o gamă largă de astfel de modele;
-noile viziuni cu privire la fenomenul atribuirii se referă nu doar la rolul
considerabil al preexistentului mintal, ci și la procesul atribuțional în sine, ca
proceduri.

Bibliografie selectivă

Allport, G. W., 1961/1981, Structura și dezvoltarea personalității, Editura

Didactică și Pedagogică, București
Aronson, E., et. al., 1994/1998, Social Psychology, New York: Longman
Chelcea,S., 2008, Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicații, Polirom, Iași
Festinger, L., 1957, A Theory of Cognitive Disonance, Stanford University
Press
Heider, F., 1958, The Psichology of Interpersonal Relations, New York:Wiley
Iluț, P., 2009,Psihologie socială și sociopsihologie, Polirom, Iași
Jones, E., Davis, E., Kelley, H., Weiner, B.(eds), et. al., 1972,
Atribution:Preceiving the Causes of Behavior, Morristown, New Jersey:
General Learning Press
Malim,T., 2003, Psihologie socială, Editura Tehnică, București
Neculau, A., 2004, Manual de psihologie socială, Polirom, Iași
Radu, I., Iluț, P., Matei, L., 1994, Psihologie socială, Cluj-Napoca:Exe

CAPITOLUL 7-8

La sfârșitul acestui capitol studenții vor fi capabili să:

- definească și înțeleagă specificul conceptului de atitudine
- caracterizeze atitudinile
- identifice trăsăturile atitudinilor
- înțeleagă relația dintre atitudine și comportament
 ATITUDINE ȘI COMPORTAMENT

1.Definiție, concepte

Atitudinea reprezintă o anumită reacție specifică unui individ sau grup față
de un obiect, o idee, o persoană și este omniprezentă în comportament. Ca și
concept, apare la începutul secolului XX în lucrările de psihologie experimentală
germane, cu sensul de postură. În acest caz, atitudinea ar avea rolul de explicare a
relațiilor care există între stimuli și răspunsul subiectului.
Prin atitudine se înțelege o dispoziție internă a individului, care subîntinde
percepția sa și reacțiile sale față de un obiect sau stimul. Prima definiție riguroasă a
conceptului de atitudine aparține lui Gordon W. Allport (1935, p.4): ,,O atitudine
este o stare mentală și neuropsihologică de pregătire a răspunsului, organizată prin
experiență de către subiect, exercitând o influență directivă sau dinamică asupra
răspunsului său față de toate obiectele și toate situațiile la care se raportează”.
Sociologul american William I. Thomas și filosoful și sociologul polonez
Florian Znaniecki au făcut din atitudine un concept central în știința despre om și
societate, definind atitudinea ca ,,o stare mintală a individului orientată de o
valoare”(apud Chelcea, 2008, p. 300). Atitudinea este ,,poziția unei persoane sau a
unui grup de acceptare sau de respingere cu o intensitate mai mare sau mai mică a
obiectelor, fenomenelor, persoanelor, grupurilor sau instituțiilor”(Chelcea, 2003a,
p.46).
Atitudinile se constituie prin experiență, se achiziționează în cursul vieții
prin experiențe unice sau multiple, directe sau indirecte, se formează printr-un
proces de învățare socială, deși se consideră că în formarea atitudinilor intervin și
factorii genetici. Atitudinea este o dispoziție psihică dobândită și are caracter
social; chiar dacă nu înseamnă luare de poziție numai față de obiectele sociale, în
ea se exprimă în mod manifest influența mediului sociocultural; coloratura socială
este proprie atât atitudinilor de grup, cât și celor individuale.
Atitudinile implică atât procese cognitive, afective sau conative: evaluarea,
aprobarea sau dezaprobarea obiectului atitudinii noastre (componenta afectivă), se
bazează întotdeauna pe informații despre acel obiect, care pot fi mai mult sau mai
puțin ample și corecte (componenta cognitivă) și este o predispoziție de a acționa,
un impuls motivațional (componenta conativă).
În timp, atitudinea are un caracter stabil, atitudinile sunt mult mai rezistente
la schimbări în raport cu cunoștințele pure, tocmai pentru că în ele este prezent
elementul afectiv-axiologic. Se consideră că nota diferențiatoare a atitudinii față de
alte manifestări psihice orientate spre un obiect este bipolaritatea sa,
alternativitatea, ce arată că subiectul este pentru sau contra unui obiect.
 Atitudinile exercită o influență asupra răspunsurilor individului la toate
obiectele și situațiile cu care intră în relație, ceea ce permite anticiparea acțiunilor,
predicția modului de raportare la diferite obiecte, persoane sau instituții. Nu există
atitudini fără obiect, ci doar atitudini raportate la ceva bine definit, cu care
persoanele sau grupurile se află în relație.

2.Funcțiile atitudinilor

Din perspectiva lui Daniel Katz (1960), se disting patru funcții: cognitivă,
instrumentală, expresivă și de apărare a eului.
- Funcția cognitivă: exprimă faptul că atitudinea determină o atenție și o
procesare diferențiate a informațiilor care vin din lumea exterioară sau din cea
interioară a indivizilor. În cazul expunerii selective, se exprimă căutarea
informațiilor care sunt consonante cu o anumită atitudine și evitarea celor în
disonanță. Argumentele sursei consonante cu atitudinea noastră sunt resimțite ca
fiind mai puternice, credibilitatea ei generală este mai mare, în timp ce pentru
presupuneri persuasive contraatitudinale, situația este inversă. În cazul funcției
cognitive trebuie luat în calcul și ordonarea și evaluarea ca atare, diferențierile de
tipul favorabil/defavorabil, bun/rău, determină un tratament diferit în privința
memoriei, atenției, accesibilității și gândirii în general.
- Funcția instrumentală: exprimă acordul sau dezacordul cu anumite
persoane, grupuri, instituții, idei și evenimente pe baza intereselor personale. Prin
afișarea și concretizarea unei atitudini în opinie sau comportament se obțin
recompense sau sunt evitate pedepse, vorbim despre o funcție utilitară propriu-zisă,
iar atunci când beneficiile nu sunt neapărat materiale și directe, ci simbolice și
difuze, se manifestă funcția de adaptare socială și identitate socială.
- Funcția expresiv-valorică: arată faptul că, prin atitudine ne exprimăm pe
noi înșine, exteriorizăm pentru ceilalți și pentru noi înșine convingerile și trăirile
noastre, mai ales valorile în care credem cu tărie.
- Funcția de apărare a eului: se susține că practicăm o asemenea politică
atitudinală încât să ne protejăm propriul eu, concepția și stima de sine. Se pare că,
împreună cu stima de sine, multe atitudini servesc unui scop mai general al ființei
umane, respectiv cel de minimizare a fricii de moarte.
Din perspectiva lui R. Baron și colaboratorii săi, se consideră faptul că ar
trebui pusă în evidență și funcția motivării prin impresii, care presupune că, cu cât
este mai puternică dorința (motivația) noastră de a produce impresii bune celorlalți,
cu atât vom produce argumente mai multe și mai puternice în favoarea atitudinii pe
care o avem. R. Fazio și M. Olson (2007) afirmă că cea mai importantă funcție a
atitudinilor este cea de estimare a obiectului , deoarece, existând o atitudine
prealabilă în legătură cu un obiect, noi îl categorizăm imediat în bun sau rău, ca
urmare, ne apropiem de el sau îl evităm. Ca urmare, reacțiile noastre sunt mai
rapide, efortul de cogniție este mai redus, luarea deciziilor poate deveni mai
ușoară.

3.Formarea atitudinilor

În formarea atitudinilor intervin atât factori afectivi și comportamentali, cât

și factori cognitivi. Evaluările pe care le facem sunt determinate de modul în care
apar simțămintele persoanei despre obiectul atitudinii, credințele pe care le au
oamenii despre respectivele obiecte, experiențele din trecut cu privire la aceste
obiecte.
Se consideră că atitudinile sunt învățate social, dar, un mare număr dintre
specialiști susțin că atitudinile au și un caracter genetic. Atitudinile sunt
achiziționate prin variate mecanisme ce se întind de la simpla asociere sau
expunere a stimulilor până la comparații și judecăți sociale complexe:
- Învățarea socială reprezintă mecanismul fundamental al socializării și
resocializării și presupune nu doar dobândirea de cunoștințe, ci și achiziția unor
moduri de raportare evaluativă la lume, deci, atitudini. O primă formă a învățării
sociale este condiționarea clasică, prin asocierea stimulilor. Învățarea socială
observațională (A. Bandura,1977) se referă în sens strict la comportamente și
consecințe ale acestora percepute direct. Prin condiționarea clasică, dacă un obiect
sau o recomandare verbală apar în repetate rânduri în asociere cu ceva care
provoacă o emoție pozitivă sau negativă, respectiva emoție va produce aceeași
stare emoțională și în absența stimulilor necondiționați. Condiționarea operantă
numită și ,,condiționare instrumentală” ( Miller, Konorski) constă din asocierea
unui comportament cu un eveniment pozitiv (întărire pozitivă). O operație
întâmplătoare care conduce la rezolvarea unor ,,probleme” va fi fixată primind
întăriri pozitive, iar când evenimentul este negativ și este consecutiv în repetate
rânduri unui anumit comportament, e posibil ca respectivul comportament să nu
mai apară.
În procesul de formare a atitudinilor, simpla expunere (R. Zajonc) poate
constitui un factor explicativ, precum și compararea socială (Festinger, 1954), în
cadrul căreia, mai ales în formele de condiționare, spre deosebire de învățarea
socială, mecanismul deliberativ este central. Ne comparăm cu ceilalți pentru a
vedea dacă punctele noastre de vedere privind realitatea socială sunt corecte sau
nu. Prin comparație, adoptăm atitudini identice cu persoanele sau grupurile pe care
le prețuim.
Dimensiunea deliberativă este prezentă în procesul de reflexivitate și
autoanaliză, aspecte evidențiate în teoria autopercepției (Bem,1970): așa cum
deducem atitudinile altora din manifestările comportamentale ale acestora, tot la fel
conceptualizăm ce atitudini avem prin percepția propriului comportament.
- În constituirea atitudinilor contează și factorul genetic:înnăscutul este mai
prezent în atitudinile față de lucruri mai concrete decât față de cele mai abstracte.
Atitudinile cu mare pondere genetică sunt mai greu de schimbat și determină mai
îndeaproape comportamentul efectiv. Cercetările în această direcție sunt încă la
început.
Diferitele surse și mecanisme ale achizițiilor evaluative sunt strâns legate
între ele, interferează, uneori se includ: compararea socială presupune învățarea
cognitiv-complexă și autoanaliza. Formarea atitudinilor este asociată cu procesul
de schimbare a acestora, implicând analiza unor concepte precum persuasiunea,
credibilul, sugestibilitatea, influența socială, reporturile intergrupale etc.

4.Schimbarea atitudinilor

Individul trăiește într-un câmp valoric și atitudinal încă din primii ani de
viață, fiind supus determinărilor din partea instanțelor socializatoare, determinări
ce pot fi difuze și spontane, sau specifice sau intenționate. Când instanța inițiatoare
urmărește deliberat schimbări de atitudini, prin mijloace mai mult sau mai puțin
insidioase, se manifestă persuasiunea. Când este asociată și o notă de ,,înșelare” a
publicului vizat, urmărirea unor scopuri avantajoase pentru cel care exercită
respectiva acțiune, se manifestă fenomenul de manipulare. Aici apare oarecum și
ideea că ținta nu este conștientă doar de intențiile sursei, dar nici de faptul că este
influențată.
Persuasiunea se definește ca un act de comunicare având ca scop
modificarea setului mintal al individului (Corneille, 1992), presupunând: persoana-
țintă are impresia că dispune de libertate totală; persuasiunea are ca scop
modificarea comportamentelor persoanei-țintă câștigând acordul ei și interiorizarea
acestui acord.
Problema efectelor persuasive prin mass-media a fost studiată prima dată în
mod sistematic de către C. Hovland, I. Janis și H. Kelley (1953), constituind un
model în analiza și prezentarea persuasiunii.
În prezent, nu există o teorie generală a schimbării atitudinilor ci, un număr
mereu crescând de teorii parțiale care explică doar unele aspecte ale proceselor de
schimbare a atitudinilor. În cadrul acestor teorii se accentuează importanța calității
stimulilor pentru schimbarea atitudinală. Conform abordării S=R, comportamentul
social ar putea fi înțeles prin analiza caracteristicilor stimulilor și răspunsurilor, dar
și a recompenselor specifice pentru anumite răspunsuri comportamentale. Aceste
teorii de orientare behavioristă văd ființa umană ca răspunzând la stimuli în mod
pasiv, ca și roboții, considerând că atitudinile se schimbă numai dacă stimulul
pentru un nou răspuns este mai puternic decât stimulul pentru vechiul răspuns. În
timp, această teorie a inclus și factorul personalitate, recunoscându-se că
schimbarea atitudinală este influențată și de anumite caracteristici ale
personalității. Astfel, teoria devine S=O=R, pe baza căreia, alături de teoria
întăririi, s-a considerat că principiile învățării se aplică proceselor de schimbare a
atitudinilor. În învățarea noilor atitudini, conform modelului Hovland-Janis-
Kelley,1953 (apud Chelcea, 2008), au importanță cinci variabile: atenția,
înțelegerea, acceptarea, memorarea, acțiunea. De aici decurg câteva reguli ale
schimbării de atitudine în condițiile expunerii la mesaje persuasive:
-primul pas în schimbarea atitudinală îl constituie captarea atenției asupra
mesajului;
-trebuie ca mesajul să fie înțeles;
-acceptarea conținutului respectivului mesaj, un rol important îl joacă
stimularea, fie ca recompensă morală, fie materială.
Schimbarea de atitudine este determinată prin procesul comunicării. În
analiza unei comunicări, se pune problema cine, cui și cum spune ceva.
Comunicarea se poate descrie printr-o schemă care face distincția dintre sursă,
mesaj, canal de comunicare și receptor. Mc Guire adaugă acestor elemente și
atitudinea țintă pe care o vizează mesajul și care poate fi mai mult sau mai puțin
importantă, centrală, stabilă, accesibilă cognitiv, în funcție de modul în care
subiectul se definește pe sine. Poate fi adăugată și distincția dintre receptor și
persoana-țintă a mesajului. Intenționalitatea mesajului pune în discuție aspectele
pragmatice și sociale ale discursului. Un mesaj care trebuie să persuadeze indică
existența unor relații sociale sursă-țintă, diferite de cele implicate de un mesaj care
urmărește să seducă, să descrie sau care are un caracter conflictual.
-schema din Neculau, p.137
Schema de comunicare cu o largă acceptare în rândul specialiștilor în
domeniu cuprinde relația dintre elementele care au drept efect schimbarea de
atitudine.

Variabile independente Procese interne care mediază Efecte ale

comportamentul comunicării

sursa atenție schimbarea credințelor

mesajul înțelegere schimbarea atitudinilor
receptorul acceptare schimbarea comportamentului
canalul reținere
 Sursa: Neculau, 2004, p. 137

- Caracteristicile sursei: modul în care este perceput comunicatorul, ce

caracteristici și motivații îi sunt atribuite de către receptori, contează în succesul
schimbării de atitudine. Credibilitatea sursei este caracteristica cea mai importantă
și se referă la cât de expert este considerat cel care propune o idee și o atitudine și
ce încredere se poate avea în el. Viteza cu care comunicatorul vorbește și intențiile
ce i se atribuie constituie cei mai specifici indicatori ai credibilității. Rapiditatea și
fluența în exprimare sporesc gradul de competență perceput, iar când
comunicatorul pare că susține o idee în dezacord cu statutul și interesele sale,
credibilitatea este mai ridicată. Asemănarea sursei cu receptorul are capacitatea de
a spori influența persuasiunii; asemănarea presupune similaritate, reciprocitatea și
grupul de referință. Similaritatea duce la o atractivitate mai mare a sursei pentru
receptor, iar conform reciprocității, atractivitatea crește și în cazul în care atribuim
sursei o prețuire față de noi: ne place de cei despre care știm că le plăcem.
Atractivitatea fizică în sine a comunicatorului, indiferent de similaritate sau
reciprocitate, mărește efectul persuasiunii. Indivizii sunt atenți și la asemănarea sau
discrepanța dintre comunicator și grupul de referință, care poate coincide sau nu cu
cel de apartenență, în special este vorba despre normele din cadrul acestuia.
Tendința indivizilor de a se conforma la normele grupului acționează ca un factor
important în schimbarea atitudinilor: dacă sursa și mesajul sunt în discordanță cu
valorile și normele grupului de referință, e puțin probabil ca persuasiunea să aibă
loc.
- Conținutul și forma mesajului: efectul persuasiunii depinde de forța, tăria
argumentelor, dar trebuie precizat faptul că pentru segmentul de populație mai
educat, poziția propusă nu trebuie prezentată închisă, cu concluzii definitive, ci
deschisă, problematizată. În ceea ce privește repetarea argumentelor, acest lucru
este eficient până la un punct, dincolo de care intervine saturația, în special pentru
argumentele slabe. Inducerea prin mesaj a unor reacții emoționale și a fricii
sporește efectul persuasiv, dar și aici, numai dacă nu depășește o anumită valoare,
caz în care poate interveni demobilizarea indivizilor de a fi atenți la argumentarea
logică și de a acționa, simțindu-se amenințați, ei pot respinge apelul.
Canalele și formele distincte de transmitere a ideilor și conținuturilor au
influențe diferențiate asupra audienței, ordinea în care sunt prezentate ideile,
inserarea mesajelor într-un anumit context sonor sau vizual măresc eficiența
comunicării.
- Subiectul-receptor și caracteristicile sale: acesta nu este un receptor pasiv,
ideile și propunerile comunicatorului nu se imprimă automat în mintea indivizilor
și nu sunt acceptate necondiționat. În ceea ce privește implicarea eului ca factor
esențial în eficiența persuasiunii, contează atașamentul eului față de atitudinile
prealabile ale subiectului și importanța problemei în discuție, implicațiile sale
asupra persoanei-țintă. Atașamentul se diferențiază în funcție de măsura în care
atitudinea prealabilă a fost transpusă în acte comportamentale, dacă este produsul
unei experiențe directe sau e achiziționată prin învățare socială indirectă. Prezența
atașamentului public, a legăturii puternice dintre atitudine și comportament și a
experienței directe, scade probabilitatea ca atitudinea respectivă să fie schimbată.
Implicațiile poziției propuse de sursă asupra subiectului-receptor, cum și cât
afectează interesele și valorile de bază ale individului problema discutată, sunt
decisive în schimbarea de atitudine. Pozițiile care contravin acestor interese sunt
mai greu acceptabile, ele determină o mai mare concentrare a indivizilor-țintă
asupra argumentării logice și produc contraargumente mai multe și mai puternice.
Subiecții expuși informațiilor persuasive procesează informația și elaborează
răspunsuri cognitive în funcție de interesele lor, de atitudinile prealabile, de
grupurile de referință și contextul concret în care receptează mesajul, de
capacitățile și preocupările intelectuale, precum și de alte caracteristici și
împrejurări.
Cât durează influența mesajelor provenite de la surse cu o credibilitate
înaltă? Hovland și Weiss (1951) constataseră că după patru săptămâni, mesajele de
la surse cu credibilitate înaltă produseră o schimbare a atitudinilor asemănătoare cu
cea indusă de mesaje emise de o sursă cu o credibilitate redusă: acesta este efectul
de ațipire, datorat disocierii în timp dintre sursă și mesaj. Dacă se reinstituie
credibilitatea, influența mesajului sporește. O altă explicație consideră că atât
argumentele, cât și mesajul, se păstrează în memorie dacă se produce un ,,declin
diferențiat” (Pratkanis și colaboratorii, 1988); sursa se șterge din memorie mai
rapid decât argumentele. Pentru a se produce efectul de ațipire, subiecții persuadați
trebuie să analizeze cu atenție argumentele, să construiască un indice negativ care
să stimuleze reactanța (ex. nici o persoană inteligentă nu ar accepta ceea ce nu
crede), să evalueze credibilitatea sursei imediat după construirea acestui indice
(Chelcea, 2008).
-Teoria procesului dual grupează un ansamblu de abordări privind
mecanismul persuasiunii. Modelul probabilității de elaborare (Petty, Cacciopo,
1986), are în vedere două modalități de persuadare, după felul în care este
procesată informația utilizându-se calea centrală sau calea periferică. Persoanele
foarte implicate și care examinează analitic argumentele pro sau contra din
mesajele persuasive, evaluând consistența lor, utilizând calea centrală, creează
argumente noi, pe care le integrează cu cele deja existente în structuri cognitive
relativ stabile. Cei neinteresați de mesajele persuasive fac apel la calea periferică,
iau în calcul factorii contingenți și numărul argumentelor, nu calitatea acestora.
-Teoria judecății sociale a fost elaborată de Sherif și Hovland (1961) și
revizuită ulterior, apare ca o generalizare a rezultatelor experimentale generate de
psihofizică, valoarea teoriei fiind ilustrată de abordarea ,,asimilare/contrast”în
înțelegerea și explicarea schimbării de atitudine. În aprecierea obiectelor sau în
ierarhizarea persoanelor, oamenii își formează scale de referință, aprecierea socială
se face după anumite criterii, care se constituie în astfel de scale. Dar aprecierea nu
poate fi realizată după un singur criteriu, sunt necesare mai multe, în aprecierea
socială nu trebuie să lipsească moralitatea. Judecățile sociale sunt influențate de
punctele de referință pe care le luăm. Luarea în considerare a punctelor de referință
este esențială pentru explicarea procesului de schimbare de atitudine, pentru că
însăși atitudinea este considerată un punct de referință interior, iar mesajul
persuasiv un punct de referință exterior. Contrastul exprimă îndepărtarea atitudinii
sau judecății de punctul de referință, iar asimilarea semnifică apropierea de punctul
de referință. Când punctul de referință se află dincolo de limita seriei de stimuli,
apare efectul de contrast; efectul de asimilare se manifestă când punctul de
referință este plasat în interiorul seriei de stimuli, spre extremitatea seriei.
-Teoria echilibrului face parte din teoriile ,,consistenței”, care explică
schimbarea atitudinii, deci și persuasiunea, ca pe un proces rațional, oamenii fiind
motivați să fie și să apară în ochii celorlalți consecvenți în ceea ce spun și în ceea
ce fac. Persoanele încearcă să mențină consistența dintre atitudinea față de alte
persoane cu care sunt în relație și atitudinea lor față de evenimentele și obiectele
din lumea înconjurătoare. Situația de dezechilibru tinde să fie echilibrată prin
schimbarea atitudinii fie față de obiecte, fie față de persoane.
-Teoria disonanței cognitive (Festinger, 1957) presupune faptul că, dacă o
persoană primește informații contradictorii despre o altă persoană sau referitor la
propria persoană, sau despre situații și evenimente, apare o stare de tensiune
psihică din care indivizii încearcă să iasă fie prin reducerea în plan psihic a
importanței elementului disonant, fie prin căutarea unor informații concordante cu
credința inițială. Teoria disonanței cognitive permite prognozarea schimbării
opiniilor, atitudinilor și comportamentelor.
-Teoria reactanței (Brehm, 1966) explică schimbarea atitudinală ca rezultat
al restricției impuse în alegerile individului. Dacă libertatea de alegere a unei
persoane este limitată, atunci persoana va fi motivată să acționeze pentru
restabilirea libertății sale, acțiunile interzise devin mai dezirabile, iar atitudinile
față de obiectele ce-i sunt refuzate, mai favorabile.
-Teoria contextualizării situației aduce o noutate în ceea ce privește
perspectiva asupra comunicării, pe care nu o mai consideră ca pe o simplă
transmitere de mesaj, ci mai ales ca o construire de sens pe care lucrurile îl capătă
pentru oameni (Mucchielli, 2000/2002). Se identifică mai multe forme de
manipulări: a pozițiilor, normelor, relației, dar și a contextului normelor,
contextului relației, contextelor fizice, spațiale și temporale.
 -Rezistența la schimbare: datorită faptului că indivizii cărora li se adresează
sursa prelucrează informația și o însușesc diferențiat și dezvoltă mecanisme
specifice de apărare, se explică fenomenul de rezistență la persuasiune. Un astfel
de mecanism este expunerea selectivă, prin care, conștient sau nu, oamenii evită
expunerea la acele informații care sunt în dezacord cu valorile, normele, atitudinile
și opiniile lor și caută preferențial informațiile ce susțin propriile convingeri.
Astfel, în multe cazuri mesajul nici nu ajunge la receptor sau, odată ajuns,
persoanele-țintă pot rezista persuasiunii prin deprecierea credibilității sursei, care
nu este considerată de încredere, sau prin distorsionarea mesajului, respectiv,
reținerea doar a informațiilor ce convin. Rezistența la schimbare intervine atunci
când poziția propusă de sursă e în discrepanță cu o poziție a subiectului-țintă la
care acesta ține foarte mult, de multe ori, pentru oameni, modul cel mai simplu de
apărare față de persuasiune este respingerea în bloc a comunicării, fără să mai
recurgă la procesele de minimalizare a sursei sau mesajului. Uneori, indivizii
predispuși la rezistență la persuasiune aduc contraargumente, prin care să-și
consolideze propria poziție și să o slăbească pe cea propusă.
Rezistența la schimbare crește prin mecanismul inoculării (McGuire,1985),
atacul mesajului persuasiv (virtual) poate fi respins fie prin asimilarea de către
persoana-țintă a unor argumente suplimentare poziției proprii, fie prin însușirea
unor argumente, mai slabe, ale poziției sursei, care îl imunizează față de atacul
ulterior masiv al acesteia. Mecanismul prevenirii și întâmpinării argumentelor
funcționează în cazul în care indivizii știu dinainte care este intenția
comunicatorului și ce poziție va adopta el, vor rezista mei bine la persuasiune.
Alături de fenomenul de asimilare distorsionată, respectiv, considerarea
informațiilor care contravin atitudinii noastre ca fiind mai puțin valide și credibile
și supralicitarea celor concordante, apare și polarizarea atitudinală. Argumentele
pro sau contra unei atitudini pe care o avem sunt astfel evaluate și manipulate de
mintea noastră încât, în loc să slăbească forța atitudinii, o fac mai extremă.
Se poate manifesta și schimbarea de atitudine negativă în cazul în care
mesajul este promovat cu insistență de comunicator, dezvoltând mai degrabă un
punct de vedere opus, deci o reacție negativă.
Persuasiunea trebuie văzută ca o interacțiune sursă-mesaj-receptor, care se
desfășoară în mai multe faze ( Hovland, Janis, Kelly,1953):
-expunerea la mesaj
-comunicatorul trebuie să capteze atenția țintei vizate
-faza comprehensivă, înțelegerea mesajului, desprinderea sensului
-receptorul acceptă sau nu ideea propusă de comunicator
-persistența în timp a părerii despre o anumită idee, dincolo de acceptarea
inițială
 -obținerea de comportamente efective din partea oamenilor, traducerea
atitudinilor în conduite

5.Structura și procesualitatea relațiilor valori-atitudini-comportament

Cercetările din domeniu au evidențiat existența cazurilor de corelație foarte

ridicată între răspunsurile atitudinale și cele comportamentale, cât și corelații slabe
sau chiar cazuri de comportamente contraatitudinale, conduite opuse, în
contradicție cu atitudinile exprimate.
Convergența atitudine-comportament: atitudinea este o forță motivațională,
generând o acțiune specifică, pare și o cauză comportamentală. Atitudinile se
constituie în procesul socializării, se inoculează principiul că ele trebuie respectate,
ca urmare se consideră că, dacă schimbăm mentalitatea oamenilor, se va schimba
și comportamentul lor. Dar, atitudinea poate apărea ca ,,autojustificare”
(raționalizare) a acțiunilor noastre, în acord cu teoria disonanței cognitive de a
realiza o convergență între evaluările și comportamentul nostru, în acest caz
comportamentul este cauza, iar atitudinea este efectul. Din perspectiva lui Bem, nu
trebuie invocată teoria disonanței cognitive în explicarea concordanței atitudine-
comportament, pentru că atitudinile sunt rezultatul autopercepției, așa cum
deducem de regulă atitudinile celorlalți din ceea ce fac, tot așa se întâmplă și în
cazul atitudinilor proprii: ne definim și ne autoatribuim o atitudine oarecare din
constatarea felului în care ne-am comportat.
Divergența atitudine-comportament: concordanța slabă sau discrepanța
atitudine-comportament poate fi interpretată pornind de la constatarea că există o
atitudine adevărată ce determină reacții comportamentale identice sau foarte
asemănătoare în situații diferite, lucru care nu poate fi surprins prin instrumentele
metodologice. O sursă importantă de abateri de la atitudinea adevărată o constituie
dezirabilitatea socială, tendința subiecților de a da răspunsuri în concordanță cu
ceea ce e de dorit din punct de vedere social. Important este și gradul de specificare
a răspunsurilor-atitudine și a celor comportamentale, această relație depinde de
felul în care a fost respectat gradul de corespondență dintre elementele atitudinii și
cele ale comportamentului. Lipsa corelației dintre atitudine și comportament se
poate explica și prin faptul că un anumit comportament depinde de mai multe
atitudini, iar noi luăm în considerare doar una singură, nu întotdeauna pe cea
relevantă.
Convergența sau divergența dintre atitudine și comportament depinde în
mare măsură de tăria atitudinilor respective care dă și gradul de accesibilitate, de
preeminență a ei, respectiv, accesibilitatea exprimă ușurința cu care indivizii își
reamintesc diferitele atitudini și pot opera cu ele cognitiv. Factorii de personalitate
contează în realizarea sau nu a concordanței dintre atitudine și comportament și
prin faptul că, datorită unei constelații atitudinale specifice, nu toți oamenii au
abilitatea de a traduce atitudinile lor în acte efective. Nivelul general de activism al
persoanei poate fi relevant privind acțiunea conform atitudinilor. Obișnuințele sunt
în multe cazuri predictori mai puternici decât atitudinile.
Cunoașterea situației determină realizarea de predicții comportamentale cu
mai mare acuratețe, dar, divergența dintre atitudine și comportament este mult
sporită atunci când cerințele situaționale sunt strict definite, iar încălcarea lor este
prompt și destul de sever sancționată. Prezența celorlalți, care pretind un anumit
gen de comportament, este un factor ce determină abateri de la atitudinea reală a
indivizilor, mergând până la comportamente contraatitudinale, deși oamenii diferă
semnificativ între ei și prin cât le pasă de părerea celorlalți și cât de atent își
supraveghează reacțiile verbale, gesturile și comportamentele. Dar, neconcordanța
dintre atitudine și comportament poate apărea din faptul că subiectului îi este dată
o singură alternativă acțională, chiar dacă nu are față de ea o atitudine pozitivă.
 Bibliografie selectivă

Bandura, A., 1977, Social Learning Theory, Englewood Cliffs, NJ: Prentice
Hall
Bandura, A., 1973, Aggression: A social learning analysis, Prentince Hall,
Englewood Cliffs, NJ:
Baron, R., Byrne,D., 1991, Social Psychology, Understanding Human
Interaction, Boston:Allyn and Bacon
Bem, J., 1970, Beliefs, Atitudes and Human Affairs, Brooks/Cole, Belmont
Brehm, S.S., Kassin, S.M., 1996, Social Psichology, New Jersey: Houghton
Miffin Co.
Caccioppo, J., Petty,R., 1985, central and Peripheral routs to persuasion, în L.
Atwitt, A. Mitchell, Psychological processes and adverstising effects, Erlbaum,
Hillsdale
Chelcea,S., 2008, Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicații, Polirom, Iași
Fazio, R.H., Olson,M.A., 2007, Atitudes: Foundations, Functions, and
Consequences, în M.A. Hogg, J. Cooper, The Sage Handbook of Social
Psychology, Sage Publications, Thousand oaks, Califoria
Festinger, L., 1957, A Theory of Cognitive Disonance, Stanford University
Press
Hovland, C.I., Janis,I.L., Kelley, H.H., 1953, Communication and Persuasion,
Psychological Studies of Opinion Change, New Haven, CT:Yale University
Press
Katz, D., 1960, The functional approach to the study of attitudes,Public
Opinion Quarterly,24
Iluț, P., 2009,Psihologie socială și sociopsihologie, Polirom, Iași
Malim,T., 2003, Psihologie socială, Editura Tehnică, București
McGuire, W., 1985, Atitudes and atitude change, în G: Lindzey și E.Aronson,
The Handboock of Social Psychology , New York:Random Hause
Neculau, A., 2004, Manual de psihologie socială, Polirom, Iași
Olson, J.M., et.al., 1993, Atitudes and attitude change, Annual Review of
Psychology, 44
Pratkanis, A., et. al., 1989, A sociocognitive model of atitude structure and
function, în L. Berkowitz, Advances in Experimental, Social Psychology, New
York:Academic Press
Radu, I., Iluț, P., Matei, L., 1994, Psihologie socială, Cluj-Napoca:Exe
Sherif,M., 1936, The Psychology of Social norm, Harper&Row, New York
Zajonc, R.B., 1968, Attitudinal effects of mere exposure, Journal of
Personality and Social psichology