Referat la Stiintele Comportamentului

Etica in transplantul de organe

Anamaria Savu
MD II,
grupa 7
 Descoperirile stiintifice medicale din ultimii ani, precum si dezvoltarea tehnologică din acest
domeniu, au dus la realizări inimaginabile care, însă, pot afecta profund modul de viată si gândire
din societatea umană.

Epoca transplantarilor experimentale de organe a fost deschisa de catre Carell, Ullman,

Florescu(1902) care fac primele transplantari de rinichi la caine, ulterior urmata si de
transplantarea altor organe.

Epoca clinica incepe cu Muray si Merill in 1964, cand se face prima transplantare de rinichi la
om, continuand spectaculos prin transplantarea cardiaca din Capetown in 1967. Este lesne de
inteles ca aceste evenimente medicale nu au trecut neobservate de opinia publica; dimpotriva
acestea au generat o serie de discutii si controverse pe plan mondial. Au aparut puncte de vedere
diferite, atat pe plan medical cat si pe plan moral, filozofic-religios etc.

Transplantul de organe este o activitate medicală complexă prin care sunt înlocuite, în scop
terapeutic, organe, tesuturi sau celule, din organismul uman, compromise din punct de vedere
functional, cu structuri similare sănătoase. Fiind o metodă exceptională de tratament,
transplantul este justificat după ce s-au
epuizat toate celelalte forme si modalităti de tratament.

Transplantul de organe, tesuturi sau celule presupune prelevarea acestora de la un donator si

implantarea lor la un primitor.

Prelevarea este recoltarea de organe, tesuturi sau celule umane sănătoase morfologic si
functional, în vederea realizării unui transplant. Prelevarea organelor, tesuturilor si celulelor de
origine umană se pot face atât de la donatori vii sau da la donatori decedati.
Transplantul este implantarea organului, tesutului sau celulelor, în scop terapeutic, în
organismul unui om bolnav.

Organe prelevate de la indivizi in viata

Prelevarea de la donatorii vii se face de la persoane majore, cu capacitate de discernământ,

după obtinerea prealabilă a consimtământului in format scris, liber si expres al acestora, după
informarea lor de către medic, asistentul social sau alte persoane cu pregătire de specialitate,
asupra eventualelor riscuri si
consecinte pe plan fizic, psihic, familial si profesional, rezultate din actul prelevării, donatorul
putând reveni asupra consimtământului dat până în momentul prelevării.

Donarea se face in scop umanitar, are caracter altruist si nu constituie obiectul unor acte si
fapte juridice sau urmarea unei constrângeri de natură fizică sau morală.
 Este interzisă prelevarea de organe, tesuturi si celule de la minori, cu exceptia prelevării de
celule stem hematopoietice, cu consimtământul minorului si cu acordul scris al ocrotitorului legal.
Refuzul scris sau verbal al minorului împiedică orice prelevare.

Din punct de vedere deontologic este absolut obligator ca indicatia de transplant sa fie
stabilita cu precizie stiintifica, adica sa reprezinte ultima sansa de supravietuire a primitorului,
dupa epuizarea tuturor celorlalte mijloace terapeutice. Simplul interes stiintific nu va putea in
niciun caz sa justifice o astfel de interventie. Medicul este obligat sa cantareasca, sa compare
riscurile pentru donator cu sansele de success ale viitoarei grefe, astfel ca sacrificial sa nu ramana
fara rezultat.

Organe prelevate de la cadavru

Prelevarea de la donatorii decedati se face numai cu consimtământul scris a cel putin unuia
dintre membrii majori ai familiei sau al rudelor, în următoarea ordine: sot, părinte, copil, frate,
soră sau persoana autorizată în mod legal.

Prelevarea se poate face fără consimtământul membrilor familiei, dacă, în timpul vietii,
persoana decedată si-a exprimat optiunea în favoarea donării, printr-un act notarial de
consimtământ pentru prelevare. Prelevarea nu se poate face sub nicio formă, dacă, în timpul
vietii, persoana decedată si-a exprimat deja optiunea împotriva donării, printr-un act de refuz al
donării, avizat de medicul de familie.

Sondajele recente de opinii efectuate in unele tari au aratat ca imensa majoritate a oamenilor
nu se opun prelevarilor de organe de la un cadavru. Totusi aceasta prelevare este interzisa cand se
poate compromite o autopsie medico-legala, cand defunctul a decedat in urma unui accident de
munca, sau cand se stie in mod percis ca decedatul si familia s-ar fi opus prelevarii daca ar fi fost
consultati.

Transplantul de organe pare a fi o tehnica tot mai accesibila si utila in rezolvarea unor maladii
aparent incurabile sau in remedierea unor maladii genetice. Lipsa donatorilor insa ramane una
dintre cele mai importante probleme. Compatibilitatea si necesitatea unei trieri riguroase a
pacientilor dupa criterii etice si sociale impuse de conditiile socio-economice dar si de datoria
morala fata de pacient si fata de societate sunt alte norme care se autoimpun.

Tehnica transplantului de organe se bucura de o buna reglementare in tara noastra.

Anonimatul, compatibilitatea si fazele terminale ale bolilor par a guverna cerintele efectuarii
transplantului de organe.
 Numarul mic al organelor disponibile pentru acest tip de interventii face imposibila
satisfacerea tuturor cererilor. De aceea, se impune o triere riguroasa si prioritara a beneficiarilor
dupa criterii socio-economice si etice. Criteriile stabilite de comisiile de bioetica nu tin cont de
obiceiurile habituale ale pacientului (consum de droguri sau alcool) sau de transplantul de organe
de la populatii vulnerabile, de genul detinutilor ce au comis crime impotriva umanitatii.

Se observa diferente legislative importante in ceea ce priveste acordul prezumat. In Austria,

orice persoana ajunsa in moarte cerebrala devine donator de organe indiferent de acceptul
familiei sau de nationalitate. In aceasta tara se pune un foarte mare accent pe acordul prezumat.
Spre deosebire de Austria, in Romania legea transplantului de organe prevede ca necesar acordul
informat pentru prelevarea de organe de la rude in cazul pacientului aflat in moarte cerebrala.

Poziţia Bisericii Ortodoxe faţă de transpantul de organe este pozitivă în cazul în care se
respectă toate normele morale şi drepturile celui ce donează organe. În primul rând este vorba de
acordul benevol al celui ce donează organul, care trebuie să fie o expresie a iubirii jertfelnice faţă
de cel suferind.

În urma şedinţelor Sinodului episcopal jubiliar al Bisericii Ortodoxe Ruse de la Moscova din 13-
16 august 2002 s-a conchis că într-adevăr: „Transplantologia contemporană face posibilă
ajutorarea efectivă a multor bolnavi care odinioară erau sortiţi morţii timpurii sau unor grave
invalidităţi. (Dar) în acelaşi timp, o dată cu creşterea nevoii de organe, dezvoltarea acestui
domeniu al medicinii dă naştere unor probleme de natură etică şi poate constitui o ameninţare
pentru societate. Astfel, propaganda fără scrupule a donării şi comercializarea transplanturilor
creează toate condiţiile unui comerţ cu părţi ale trupului omenesc, ameninţând viaţa şi sănătatea
oamenilor.

Biserica socoteşte că organele omului nu pot fi privite drept obiecte de vânzare – cumpărare.
Transplanturile de organe de la donatorii vii se poate întemeia numai pe sacrificiul de bunăvoie al
cuiva de dragul salvării vieţii altuia. În acest caz, acordul la explant (prelevarea unui organ) este o
manifestare a iubirii şi compasiunii. Potenţialul donator trebuie să fie însă pe deplin informat
despre consecinţele posibile ale explantului organelor sale pentru propria lui sănătate.

Explantul care constitue o ameninţare directă a vieţii donatorului este inadmisibil moral.
Practica cea mai comună este cea a prelevării de organe de la oameni imediat după moartea
acestora. În aceste cazuri, trebuie exclusă orice incertitudine cu privire la determinarea
momentului morţii. Este inacceptabilă scurtarea vieţii unui om prin refuzul procedurii de
resuscitare (reînviere, reanimare) în scopul prelungirii vieţii altcuiva.

În slujba înmormântării creştine, Biserica îşi exprimă cinstirea cuvenită trupului omului
decedat. Donarea postumă de organe şi ţesuturi poate fi însă o manifestare a unei iubiri care se
întinde şi dincolo de moarte. O astfel de donare sau dorinţă nu poate fi considerată o obligaţie a
omului.

De aceea, condiţia legalităţii şi admisibilităţii etice a explantului este acordul de bunăvoie al

donatorului încă din timpul vieţii sale. În cazul în care medicii nu cunosc manifestarea dorinţei
unui potenţial donator, ei trebuie să afle voinţa unui om muribund sau mort adresându-se
neapărat rudelor lui. Aşa-zisul acord prezumtiv (închipuit sau probabil) al unui donator potenţial la
prelevarea organelor şi a ţesuturilor trupului său, în vigoare în legislaţia unor ţări este considerat
de către Biserică drept o încălcare inadmisibilă a libertăţii omului.

Organele şi ţesuturile donatorului sunt asimilate de omul (receptorul) care le primeşte şi intră
în sfera unităţii sale sufletesc-trupeşti personale. De aceea, transplantul care ameninţă identitatea
primitorului, afectându-i unicitatea ca persoană şi reprezetant al speciei, nu poate fi justificat
moral în nici o împrejurare. Este deosebit de important ca, în rezolvarea problemelor pe care le
implică transplantul de ţesuturi şi organe vii, să nu fie uitată această condiţie.

Biserica consideră absolut inadmisibilă folosirea aşa-numitelor metode de terapie la baza

căreia stă prelevarea şi valorificarea de ţesuturi şi organe ale unor oameni sănătoşi avortaţi în
diferite faze ale dezvoltării lor ca fetuşi pentru încercări de a trata diverse maladii şi a „întineri
organismul”. Condamnând avortul ca păcat de moarte, Biserica nu-i poate găsi o justificare nici
măcar în cazul în care de pe urma suprimării unei vieţi umane concepute cineva ar avea un folos
pentru sănătate.

Biserica condamnă transplantul pentru că acesta poate încuraja avorturile prin care sunt
prelevate şi valorificate ţesuturi şi organe ale unor oameni sănătoşi avortaţi în diferite faze ale
dezvoltării lor ca fetuşi pentru încercări de a trata diverse maladii şi a „întineri organismul”.

Contribuind în mod inevitabil la o mai largă răspândire şi comercializare a avortului, această

practică (chiar dacă eficienţa sa încă ipotetică ar putea fi demonstrată ştiinţific) oferă un exemplu
de imoralitate revoltătoare şi poartă un caracter criminal.

Practica prelevării de organe omeneşti necesare pentru transplant şi dezvoltarea reanimării şi

terapiei intensive ridică problema constatării exacte a momentului morţii. Odinioară, criteriul era
încetarea ireversibilă a respiraţiei şi a circulaţiei sanguine. Datorită perfecţionării tehnologiilor de
reanimare, aceste funcţii vitale por fi însă întreţinute artificial multă vreme. Actul morţii se
trasformă astfel într-un proces terminal dependent de decizia medicului, fapt care impune o
responsabilitate calitativ nouă medicinii contemporane.
 Controverse etice in transplantul de organe si tesuturi umane

Numarul persoanelor aflate pe listele de asteptare este cu mult mai mare decat numarul
posibililor donatori. De exemplu, conform United Network for Organ Sharing (UNOS), la sfarsitul
lunii octombrie 2004, peste 87.000 de persoane erau pe listele de asteptare pentru un transplant,
in timp ce sub 16.000 de operatii de transplant fusesera efectuate incepand cu luna ianuarie a
aceluiasi an.

Numarul redus al organelor disponibile pentru transplant ridica numeroase probleme de

natura morala si etica cu privire la procurarea si distribuirea acestora:

- Ar trebui cei care au o sansa de supravietuire mai buna sa aiba prioritate fata de ceilalti pacienti
care asteapta un transplant?
- Ar trebui parintii care au copii mici sa aiba prioritate?
- Ar trebui cei al caror mod de viata (fumat, alcool, droguri, obezitate) dauneaza sanatatii
organelor sa aiba sansa la un nou organ?
- Ar trebui sa fie oferite stimulente materiale sau nemateriale pentru a incuraja donatia de
organe? Ar trebui cei care accepta donarea organelor persoanelor apropiate lor sa primeasca
compensare financiara?
- Ar trebui ca orice persoana care accepta sau nu donarea de organe sa afiseze acest mesaj pe
carnetul de conducere auto sau in documentele pentru impozitul pe venit?
- Ar trebui sa fie folosita tehnica de creare a organelor pornind de la celulele stem?
- Ar trebui considerat ca orice persoana isi da acordul pentru donarea de organe, cu exceptia
cazului in care specifica strict ca nu este de acord cu aceasta tehnica?
- Este acceptabil ca cineva care a primit deja un transplant de organe sa mai primeasca unul?
- Merita dezvoltarea tehnicilor de transplant costuri atat de ridicate?
- Este normal ca doar persoanele cu bani sa primeasca transplanturi, tinand cont de faptul ca sunt
extrem de scumpe?
- Ar trebui ca politicile spitalelor sa permită recoltarea organelor de la pacientii ale caror inimi
inceteaza sa bata (non-heart-beating donors ? NHBD)?
- Familia este stapana in deplinul sens al cuvantului asupra organelor persoanelor apropiate?
- Ar trebui ca persoanele care au avut in trecut tentative de sinucidere sa primeasca organe
pentru transplant?
- Ar trebui ca prizonierii condamnati sa primeasca organe pentru transplant?
 Bibliografie:

Raluca-Mihaela Asandei * * Masterand "Etica biomedicala si accesul la ingrijirile de sanatate",

U.M.F. "Gr.T. Popa"

Medicii si Biserica. Vol. VII * * “Perspectiva crestin-ortodoxa asupra prelevarii si transplantului de

organ”

Beatrice Ioan,Cristina Gavrilovici,Vasile Astarastoae * * “Bioetica” editura Junimea 2005