Comunicare Profesională ,2-Comunicarea verbală și paraverbală

Comunicarea verbală și paraverbală

Comunicarea verbală utilizează limbajul uman articulat. Transferul de informații se

realizează prin intermediul cuvintelor organizate în comformitate cu regulile de construcție
gramaticale. Cuvântul în formă scrisă sau vorbită reprezintă asocierea unui grup de sunete în
comunicarea orală sau grup de litere în comunicarea scrisă.
Pentru a putea exista o relație de comunicare, este necesar ca emițătorul și receptorul să
aibî competențe lingvistice și să dea cuvântului aceeași semnificație și să folosească același
cod. În funcție de canalul pe care circulă mesajele verbale, distingem 2 tipuri de comunicare:
oral și scris. Comunicarea scrisă se realizează vizual.

Particularități a comunicării verbale – avantaje/dezavantaje

Comunicarea orală:
 Permite posibilitatea feedbackului
 Este biunivocă
 Este completată de elemente nonverbale și paraverbale
 Nu permite transmiterea unui volum mare de informații
 Informația se pierde, nu are durabilitate
 Este influențată de caracteristicile personale (emoții, stăpânire de sine etc.)
 Asigură verficarea imediată a modului în care mesajul a fost primit și înțeles
 Este influențată de timp.
Comunicare scrisă:
 Feedback inexistent sau întârziat
 Este unilateral
 Lipsesc elemente nonverbale și paraverbale
 Nu este influențată de factori perturbatori de genul context sau starea
interlocutorului.
 Permite recepționarea unui volum mare și detaliat de informații
 Se poate păstra
 Este definitivă
 Se pot organiza în liniște ideile
 Nu oferă posibilitatea verificării
 Receptorul își poate alege momentul pentru citirea mesajului.

Stilurile funcționale ale limbii

În funcție de domeniul de activitate unde se folosește, comunicarea utilizează diferite stiluri:

1. Tehnico-științific – asigură transmiterea de informații specifice, pe baza raționamentului și
argumentărilor. Se folosește în expuneri, conferințe, referate, în relațiile profesionale. Se
caracterizează prin utilizarea unor termeni de specialitate, se urmărește exactitatea,
obiectivitatea, claritatea, concizia.
2. Administrativ-juridic – folosit în relațiile oficiale, documente, corespondența oficială. Ca și
caracteristici: obiectiv și impersonal, aspect formal, claritate, precizie, concizie.
3. Beletristic – urmărește să producă efecte în plan afectiv.
4. Publicistic – obiectiv dar și efect afectiv.

În funcție de raportul dintre emițător și receptor:

 Stil rece, protocolar, caracterizat comunicării unidirecționate.
 Stil formal, mesaj bine pregătit în prealabil, limbaj coerent, comunicare în stil
științific.
 Stil consultativ, specific comunicării de grup, libertate mai mare a exprimării,
participarea activă a interlocutorilor, limbaj mai puțin îngrijit.

Calitățile generale ale stilului

1. Claritatea – presupune expunerea clară și concisă, respectiv sistematizată a ideilor. De

evitat expresii lungi care nu pot fi urmărite. Este obligatoriu ca termenii să fie explicați.
2. Acuratețea – cuvintele sau expresiile trebuie să exprime exact ceea ce dorim să spunem.
Faptele prezentate să fie corecte și informațiile să provină din surse sigure.
3. Corectitudinea – obligativitatea respectării a tuturor normelor gramaticale.
4. Precizia sau concizia – în comunicare este important să utilizăm doar cuvintele necesare
pentru înțelegerea mesajului pe care dorim să-l transmitem, sunt de evitat parantezele lungi.
5. Puritatea – sunt de evitat cuvintele care nu fac parte din vocabularul limbii literare.

Calități particulare: naturalețea (firesc, fără afectare), fluența, armonia (care trezește
interes), demnitatea.

Comunicarea paraverbală

Este modul în care este transmis mesajul iar limbajul paraverbal se realizează cu ajutorul
vocii, iar pe de altă parte prin mesaje vocale fără conținut semantic. Elementele auxiliare
sunt volumul, tonul, ritmul, intonația, dicția, accentul, pauza, tăcerea.
Manifestările vocale fără sens semantic: oftatul, geamătul, țipătul, dresul vocii, tusea, râsul.
Funcțiile comunicării paraverbale:
 Contribuie la intensificarea sau anularea semnificației unui cuvânt
 Direcționează atenția interlocutorului
 Poate dezvălui multe informații asupra stării vorbitorului (grad de emotivitate, statut
social, intențiile vorbitorului)
 Tonul sau înălțimea și inflexiunile vorbesc despre starea psihică a vorbitorului.
 Ritmul – la o persoană emoționată, sub presiune temporară va vorbi repede. Ritmul
trebuie să fie reglat în funcție de caracteristicile meajului și caracteristicile interlocutorului.
Lucrurile importante trebuie spuse mai rar.
 Intonația – din inlexiuni putem deduce diverse stări ale vorbitorului
 Dicția – abilitatea de a pronunța clar și corect. Cauzele dicției deficitare pot fi de
natură funcțională dar și din neglijență, necunoaștere.
 Accentul – pronunțarea mai intensă, pe ton mai înalt a unui cuvânt pentru a-i
sublinia importanța. Lucrulrile importante se transmit prin accentuare.
 Pauza – este foarte importantă, se face înaintea sau după un cuvânt sau mesaj
important, sau înaintea unei concluzii.
 Tăcerea – înseamnă refuzul de a răspunde, acordul sau dezacordul față de situația
dată și înseamnă refuzul continuării conversației.

Comunicarea nonverbală

Este prezentă în orice ipostază s-ar afla omul, atunci când vorbim, simțim nevoia să
gesticulăm, expresia feței î-l ajută pe interlocutor să înțeleagă mai bine starea psihică a
vorbitorului, dar chiar și când omul tace, scrie sau citește, comunicarea nonverbală este
prezentă în manifestările persoanei respective. Comunicarea nonverbală reprezintă din 55%
din comunicare.
Funcțiile comunicării nonverbale:
 De a accentua comunicarea verbală orală
 De a completa mesajul verbal
 De a repeta sau de a reactualiza mesajul verbal
 De a regla fluxul comunicațional
 De a contrazice anumite aspecte ale meajului verbal
 De a substitui mesajul verbal
Caracteristici:
1. Are o pondere mare în procesul de comunicare
2. Este în mare parte necontrolată, controlul se face prin exercițiu
3. Este în bună măsură înnăscută
4. Multe dintre elementele comunicării nonverbale se dobândesc prin imitație
5. Are grad scăzut de fidelitate – adică nu poate fi definit cu precizie.
6. Comunicarea nonverbală este determinată cultural și socio-geografic și este determinată
de particularități personale ale interlocutorilor, cultura, educația etc.
7. Asigură transferul către lumea exterioară al personalității individului.

Formele comunicării nonverbale:

În funcție de elementele care realizează mesajul nonverbal, există următoarele forme de
comunicare nonverbală:
1. Comunicarea corporală: expresia feței, expresia gestuală, postura
2. Comunicarea tactilă – mesaje transmise prin atingere
3. Comunicarea spațială sau proxemică
4. Prezența personală
5. Comunicarea cromatică
6. Comunicarea temporală
7. Comunicarea prin semne și simboluri

1. Comunicarea corporală (kinetika)

- fața – partea cea mai expresivă a corpului uman, ea exprimând o gamă largă de
sentimente și atitudini. Poate fi cel mai bine controlat.
- gesturi – denotă stări ale interlocutorilor. Se consideră că exprimă sinceritate, acceptare,
iar gesturile foarte controlate dau dovadă de nesiguranță. Gesturile sunt determinate de
particularitățile de personalitate și de apartenența socială a indivizilor. Gesturile sunt
determinate și de apartenența la diferite medii socio-geografice, culturale.
- postura – poziția corpului și indică modul în care individul se raportează la ceilalți.
2. Comunicarea tactilă – semnificație în intențiile celui care o inițează. Putem transmite
apropiere, cooperare, intimitate.
- atingere socială amabilă
- atingerea prietenească
- atingerea de control, prin care atragem atenția
- atingerea funcțional profesională
3. Comunicarea spațială – se referă la modul în care un individ se poziționează față de
interlocutor în funcție de raporturile sociale în care persoanele se găsesc.
- spațiul intim (0-45 cm) – zona cea mai apărată
- spațiul personal (50-125 cm) – acceptăm persoanele apropiate
- spațiul social (120-300 cm) – utilizat în relațiile profesionale și de afaceri.
- spațiul public (mai mare de 300 cm) – distanța pe care și-o asigură un individ care vorbește
în fața unui colectiv.
4. Prezența personală – modul în care o persoană este percepută de către ceilalți. Cuprinde
configurația corpului, vestimentația, spațiul în care își desfășoară activitatea.
5. Comunicarea cromatică - încă din antichitate există preocupări pentru mesajele pe care
culorile le pot transmite și informațiile pe care le sugerează utilizarea depre persoana
respectivă. Se folosește și pentru influența pe care culorile le au asupra omului. Se spune că
culorile calde stimulează comunicarea verbală, iar culorile reci inhibă comunicarea.
6. Comunicarea temporală – se referă la folosirea eficace a timpului în comunicare și la
gestionarea acesteia în comunicare. Alegerea momentului potrivit pentru inițierea
comunicării, încadrarea în timp, punctualitatea. Atenție la durata convorbirii în comunicarea
profesională, să fie doar atât de lung cât este nevoie pentru transmiterea mesajului.
7. Comunicarea prin semne – inscripțiile, panourile, semne de circulație, insigne, steaguri etc.