Definiţie: numită şi artroza coxo-femurală sau artroza şoldului, reprezintă localizarea

reumatismului cronic degenerativ la nivelul articulaţiei coxofemurale(şoldului).

Incidenta: apare mai frecvent la vârstnici (peste 50 – 60 de ani) şi în special la femei, la care
predomină net diversele forme de displazie congenitală de şold (anexe), dar şi la tineri sau copii
(malformaţii ale articulaţiei coxofemurale, după administrare îndelungată de corticoizi).
Formele secundare se manifestă în general mai precoce (între 40 şi 60 ani), decât formele
primare (după 60 ani).
Etiopatogenie: două sunt formele de coxartroză mai frecvent întălnite, şi anume:
a) senilă, numită şi ,,nowus coxae senilis”, datorită involuţiei senescente a ar¬ticulaţiei, dar la
care întâlnim şi alţi factori, mai frecvent metabolici (obezitate, diabet) sau profesionali
(ortostatism prelungit) etc;
b) forma traumatică, care este explicată fie printr-un traumatism major (fractură de sold etc.) –
si mai putin prin acţiunea unor microtraumatisme, fie prin unele anomalii congenitale
preexistente – luxaţii sau subluxaţii congenitale, coxa plana, coxa vara, coxa valga.
Coxartrozele mai pot apărea, ceva mai rar, şi datorită unor procese necrotice asep¬tice, primitive,
de cap femural, probabil printr-o obstrucţie vasculară la acest nivel, sau datorită unor factori
inflamatori, cu localizare la nivelul articulaţiei şoldului (ex. coxite – coxalgie, care în final
determină constituirea procesului artrozic).
Tulburările de statică ale bazinului determinate de inegalitatea picioarelor şi scoliozele lombare
au şi ele un rol foarte important în declanşarea coxartrozei.

Clasificare:

1. Coxartroze primitive (idiopatice);

2. Coxartroze secundare:

 cu alterarea mecanicii articulare (modificări congenitale, modificări dobândite ale

articulaţiei şoldului);
 fără alterarea mecanicii articulare (coxite infecţioase, coxite reumatismale, sinovite).
Anatomie patologică:

Coxartroza presupune modificări ale cartilajului (distrofie, eroziune), modificări de formă (prin
turtire), modificări de structură (chiste şi scleroză). Se asociază cu formarea de osteofite şi
fibrozarea capsulei, dar şi scăderea cantitativă a lichidului sinovial ceea ce duce la o scădere a
lubrifierii.Toate aceste modificări determină alterări profunde ale capului femural şi ale cotilului,
care nu mai au o captare articulară, din aceasta cauză urmând distrugerea cartilajului articular şi,
în ultimă instanţă, deteriorarea articulară, cu rezultat imediat în cele două funcţii principale ale
articulaţiei şoldului: stabilitatea şi mobilitatea.

Simptome:

Coxartroza are un debut insidios. Durerea are iniţial caracter mecanic, iar apoi devine
invalidantă.
Alte simptome: cracmente la mobilizarea articulaţiei, reducerea mobilităţii articulare, reducerea
extensiei, a rotaţiei interne, abducţiei, poziţie vicioasa (flexie, adducţie, rotaţie externă), semnul
Patrik (maleolă-genunchi), semnul pantofului Duvernay (încălţare pe la spate), diferenţa de
lungime a membrelor.
Semne radiologice: examenul radiologie este foarte edificator pentru coxartroză. Se observă
cum procesul de deteriorare articulară începe la cei doi poli ai articulaţiei coxo-femurale –
superior şi inferior – care sunt şi zonele de solicitare maximă – şi fundul cotilului. Se vor observa
osteofitoza, osteoporoza uneori geodică şi osteoscleroza cu îngroşarea sprâncenei cotiloide şi
subţierea liniei interarticulare.

Evoluţie şi prognostic: coxartroza, odată instalată, are un caracter progresiv. Duce la

deformarea bazinului, scurtarea membrului inferior, alterarea şi a celeilalte articulaţii coxo-
femurale prin suprasolicitare, la împiedicarea mersului şi imobilizarea individului. Dintre toate
artrozele, ea are caracterul cel mai ireversibil şi cel mai invalidant, de unde şi prognosticul
rezervat.
Tratamentul artrozei:
Remediile terapeutice utile în tratamentul artrozei sunt de natură diversă; în general cele mai
bune rezultate se obţin cu o abordare „integrată” ce ţine cont de diversele posibilităţi de
intervenţie.

1. Măsuri igienice şi dietetice:

 redimensionarea duratei activităţilor solicitante (ridicarea greutăţilor, ortostaţiunea şi

mersul prelungit, parcurgerea suprafeţelor accidentate);
 adoptarea unor posturi mai puţin nocive;
 corectarea eventualelor dismetabolisme, tulburări vasculare şi endocrine;
 protejarea mai bună a articulaţiei expuse prin:
 folosirea unor echipamente de protecţie;
 utilizarea încălţămintei convenabile.

2. Terapia farmacologică (sistemică şi locală);

3. Ortezarea;
4. Tratamentul chirurgical:

 Intervenţiile chirurgicale non-protetice;

 Intervenţiile chirurgicale protetice.

5. Programul complex de recuperare balneofizicală şi kinetoterapeutică:

 Termoterapie, hidrotermoterapie, hidrokinetoterapie;

 Kinetoterapie;
 Masaj;
 Balneoclimatoterapie;
 Rontgenterapie;
 Acupunctura;

Kinetoterapia:
Un program kinetoterapeutic trebuie întotdeauna inclus în orice schemă terapeutică a artrozei;
orientarea programului se face în funcţie de stadiul clinico-anatomo-funcţional al bolii. Mişcarea
dozată şi controlată oportun, este indispensabilă pentru menţinerea lubrefierii articulare,
încetinind limitarea progresivă a amplorii mişcărilor articulare şi conservarea troficităţii
musculare.

a. Obiectivele programului de recuperare:

 calmarea durerii;
 prevenirea instalării redorii articulare;
 prevenirea instalării atitudinilor vicioase ale şoldului;
 corectarea poziţiei bazinului cu menţinerea unei funcţionalităţi cât mai bune a coloanei
lombare;
 recuperarea funcţională a articulaţiei coxofemurale:
 o refacerea stabilităţii,
o refacerea mobilităţii;
 refacerea controlului muscular dinamic pentru mers:coordonare, echilibru, abilitate
(evitându-se astfel mersul şchiopătat);
 reeducarea mersului;
 protejezarea articulaţiei şoldului în decursul anilor.

b. Evaluarea stării funcţionale

 cadru antropometric, punând în evidenţă atitudinea vicioasă în flexum, rotaţia externă a

şoldului; inegalitatea de lungime a membrelor inferioare cu basculare de bazin;
 teste pentru evaluarea mersului;
 teste pentru echilibru si stabilitate;
 testarea efectuarii poziţiei ghemuit (frecvent incompletă prin durere şi redoare articulară
sau imposibilă);
 teste pentru coordonare;
 bilanţul articular la nivelul şoldului şi segmentele subiacente;
 bilanţul muscular al muşchilor adductori, psoas, tensor al fasciei lata, pelvitrohanterieni,
fesier mijlociu, muşchiul cvadriceps.

c. Indicaţii metodice

 exerciţiile vor fi selecţionate în funcţie de stadiul evolutiv al bolii, gradul de deficit

funcţional si vârsta bolnavului;
 în timpul exerciţiilor membrul afectat trebuie să fie eliberat de greutatea corpului şi
amplitudinea mişcărilor se stabileşte în funcţie de apariţia durerii;
 dozarea exerciţiilor se face în funcţie de posibilităţile bolnavului, ţinându-se seama de
faptul că în activitatea zilnică obişnuită nu se atinge valoarea maximă a mobilităţii acestei
articulaţii, nici în activitatea de recuperare nu este obligatorie obţinerea indicelor
superiori mai ales în cazurile în care articulaţia este foarte afectată. Poziţiile de execuţie
sunt decubit dorsal, ventral, lateral şi patrupedie.

d. Mijloace şi tehnici

 posturări; mobilizări articulare; tehnici de facilitare neuro-musculară proprioceptivă, cum

ar fi: alternanţa contracţie izometrică – izotonică, stabilizarea ritmică, tehnica hold-relax;
tonifierea musculaturii flexorilor, extensorilor, abductorilor, adductorilor, rotatorilor şi în
special a cvadricepsului, fesierului mare şi mijlociu; tracţiuni ; elemente din terapia
ocupaţională (se vor utiliza doar acele forme care se execută din şezând şi eventual
decubit, bazate pe pedalaj, giroplane, alunecări pe planşeta cu rotile); elmente din sport
fără caracter competitiv: nataţie, ciclism, schi, călărie.

e. Program recuperator:

Posturări pentru evitatea flexumului:

 1. decubit dorsal la marginea patului lăsând membrele inferioare să atârne jos din pat.
Atenţie să nu se lordozeze coloana lombară;
2. decubitul ventral, eventual cu un sac de nisip pe sacru şi o pernă mică sub genunchi;

Posturări pentru evitarea rotaţiei externe:

1. şezând pe sol, genunchii flectaţi, picioarele aşezate cu talpa pe sol, pe o linie în afara
coapselor;
2. în poziţia de şezând pe un scaun cu picioarele pe sol, se caută ca picioarele să se afle cât
mai în afara scaunului, genunchii fiind apropiaţi unul de altul;
3. uneori, pentru noapte, pot fi folosiţi suporţi pentru picioare şi gambe, care obligă
membrele inferioare să rămână în poziţie anatomică blocând tendinţa spre rotaţie externă.

Program recuperator se va concentra pe exerciţiile de flexie- extensie, rotaţia internă şi abducţie

a şoldui:

1. decubit dorsal, se flectează şoldul cu şi fără flexie de genunchi, eventual cu ajutorul

mâinilor se trage spre piept genunchiul;
2. din decubit dorsal se flectează trunchiul cu aplecarea acestuia deasupra coapselor, ceea ce
forţează flexia;
3. din decubit dorsal, încercând să se mobilizeze bazinul, se execută abducţii ample ale
şoldului cu membrul inferior întins sau cu genunchiul flectat;
4. în decubit dorsal, pacientul îşi ţine cu mâinile coapsa stângă flectată la piept:
kinetoterapeutul face o priză la nivelul condililor femurali şi execută rotaţia internă şi
abducţia; se repetă cu coapsa dreaptă
5. pacientul în decubit dorsal, cu flexie din şold, genunchi şi gleznă; kinetoterapeutul se
opune mişcării “triplei extensii”
6. din decubit dorsal, contraţii izometrice: încercări de a realiza abducţia şoldului împotriva
unei rezistenţe imobile;
7. decubit dorsal, membrele inferioare întinse, se execută cercuri cât mai ample;
8. din decubit ventral se execută extensii din şold cu şi fără genunchiul flectat la 90°. De
preferat cu rezistenţă;
9. din decubit lateral se execută flexii şi extensii forţate, abducţii şi adducţii ale şoldului de
deasupra;
10. pacientul în decubit lateral: se face extensia coapsei în timp ce kinetoterapeutul împinge
înainte bazinul;
11. decubit lateral, membrele inferioare întinse, se ridică cât mai mult posibil membrul
heterolateral, se menţine 3-4 sec. la nivelul maxim atins, apoi se coboară foarte încet. Se
repetă până la oboseală..Se repetă cu celălalt membru.
12. pacientul în decubit heterolateral cu şoldul şi genunchii flectaţii la 90° , kinetoterapeutul
presează faţa laterală a piciorului, gambei şi genunchiului, punând în tensiune fesierul
mijlociu, apoi pelvitrohanterienii;
13. din patrupedie se flectează trunchiul, forţând flexia coxofemurală.
14. stând lateral în faţa oglinzii, braţele pe lângă corp, se încearcă corectarea posturii cifotice,
cu concentrare pe senzaţia kinestezică dată de postura corectă. Se poate face acelaşi lucru
din stând cu faţa spre oglindă.
 15. bicicletă ergometrică timp de 5 minute, încărcarea se va face în funcţie de bolile asociate
şi de toleranţa pacientului, dacă nu este posibil se execută bicicleta din decubit dorsal.

f. Protejezarea articulaţiei şoldului

In decursul anilor se va realiza respectând următoarele reguli :

 evitarea statului prelungit în picioare;

 evitarea mersului îndelungat;
 evitarea mersului pe terenuri accidentate;
 menţinerea unei greutăţi corporale normale;
 odihna, repausul se vor face în decubit şi nu pe fotolii sau scaune.
 evitarea poziţiilor prelungite, fixe, mai ales cele de stând pe scaun.
 utilizarea (corectă) a bastonului de câte ori apare durerea sau imediat ce primele semne de
coxartroză au apărut. Este interzis mersul şchiopătat pentru a se evita purtarea bastonului;
 corectarea inegalităţii membrelor inferioare (dacă este cazul) prin adaosul la tocul
pantofului. Corectarea nu este necesară decât de la o diferenţa de 1,3 cm în sus;
 evitarea pantofilor cu tocuri înalte;
 executarea în fiecare zi a programului special de gimnastică pentru şold, compus din
exerciţii de mobilizare,echilibru,coordonare şi de tonifiere musculară.