CAPITOLUL III

Politica monetară a Băncii Naţionale

1. Obiectivele şi instrumentele politicii monetare

Reunind obiective macroeconomice conflictuale pe termen scurt, programul

economic pe anul 2001 a constituit, încă din momentul elaborării sale, o reală provocare
pentru politica monetară.
Programul monetar a fost construit pe ipoteza că, urmând inversării de tendinţă din
decembrie 2000, cererea de bani va continua pe tot parcursul anului 2001, permiţând
reluarea procesului de remonetizare a economiei. Nivelurile agregatelor monetare
programate pentru 2001, dimensionate cu evoluţia prognozată a cererii de bani, constituiau
repere pe baza cărora politica monetară urma a-şi calibra oferta de monedă în economie.
Se are în vedere, de asemenea, faptul că ratele dobânzilor vor cunoaşte o reducere graduală
şi sustenabilă a nivelurilor pozitive în termeni reali, corelată cu evoluţia procesului de
remonetizare.
Obiectivele accelerării procesului dezinflaţiei, concomitent cu realizarea unei
creşteri economice şi conservarea ajustării contului curent produsă anul anterior, erau strict
condiţionate de materializarea ipotezelor iniţiale ale programului economic. Pentru
atingerea acestor deziderate era necesară aplicarea consecventă a unui mix adecvat de
politici economice.
Degrevarea politicii monetare de urmărirea simultană a mai multor ţinte şi
accentuarea restrictivităţii sale, precum şi accelerarea transformărilor structurale -
componente de bază ale acestui mix - urmau să constituie premisele reducerii ratei anuale
a inflaţiei la 25 la sută (decembrie/decembrie). Un rol important în atenuarea creşterii
preţurilor era atribuit de la început austerităţii politicii fiscale şi a celei a veniturilor.
În pofida programului adoptat, obiectivul dezinflaţiei a fost privat şi în acest an de
hotărârea şi mijloacele necesare reducerii mai accentuate a ritmului de creştere a preţurilor,
implementarea programului economic aprobat dovedindu-se destul de dificilă. Politica de
restructurare - mult întârziată şi lipsită de adâncime - nu a reuşit să constituie un sprijin real
în atenuarea cauzelor structurale, dominante, ale inflaţiei. Transferarea, în mare măsură

48
asupra politicii monetare, a efectelor lipsei de rigoare a celorlalte politici economice, la
care s-a asociat impactul unor şocuri adverse (interne şi externe), a făcut ca programul
economic să eşueze în planul ţintei de inflaţie, nu însă a se înregistra un anumit progres în
reducerea acesteia, în comparaţie cu anul 2000.
Măsura în care ţinta de inflaţie a fost depăşită şi în acest an - rata anuală fiind de
30,3 la sută - reflectă în mare parte dimensiunea compromisului la care autorităţile au fost
nevoite să recurgă în aplicarea politicilor economice, pentru a realiza progrese relative la
nivelul tuturor obiectivelor macroeconomice. Astfel, deficitul contului curent s-a încadrat
în plafonul stabilit, iar creşterea economică a înregistrat ritmul programat. Aceste
performanţe ar fi fost greu de atins în absenţa politicii consecvente de menţinere a
competitivităţii economiei româneşti, promovate de Banca Naţională a României. Evoluţia
cursului de schimb, în condiţiile declinului euro faţă de dolar, a reflectat o depreciere
suplimentară a leului faţă de moneda americană, cu impact inflaţionist ce nu a putut fi
evitat.
Creşterea deficitului bugetar peste nivelul de 3,7 la sută din P.I.B. a fost de
asemenea, evitată cu sprijinul politicii monetare. Astfel, trendul descrescător al ratelor
dobânzii în trimestrul al doilea, dar mai ales în al treilea trimestru, pe fondul consolidării
reducerii ritmului inflaţiei, a fost destinat în primul rând atenuării costului aferent datoriei
publice interne.
Cu toate că în jumătatea a doua a celui de-al doilea semestru, pe fondul evoluţiei
mai rapide a inflaţiei, s-a decis înăsprirea politicii monetare, prejudiciile aduse credibilităţii
politicii monetare prin nevoia de a inversa coborârea ratelor dobânzilor, datorită
nesustenabilităţii acestora au avut impact inflaţionist.
Chiar dacă a fost nevoită să urmărească simultan mai multe obiective conflictuale,
politica monetară nu a renunţat la prioritatea acordată menţinerii parametrilor monetari
cantitativi, în marjele corespunzătoare obiectivului de inflaţie. Acceptând costuri
semnificative, Banca Centrală a asigurat pe ansamblul anului, încadrarea parametrilor
monetari în nivelurile programate; astfel, a fost prevenită o escaladare substanţială a
preţurilor, pe care ar fi provocat-o ratarea programului monetar, realizându-se totodată o
reducere cu circa 25 la sută a indicatorului de inflaţie la sfârşitul anului 2001 în comparaţie
cu anul 2000.

49
 Pentru implementarea programului monetar, Banca Naţională a României a utilizat
următoarele instrumente ale politicii monetare:
 taxa oficială a scontului;
 mecanismul rezervelor obligatorii;
 operaţiunile pe piaţa liberă (open market);
 mecanismul cursului valutar;
 facilităţile de refinanţare şi de depozit acordate de către Banca Centrală.
În acest context autoritatea monetară a utilizat operaţiunile de piaţă prevăzute în
reglementările în vigoare, ce cuprind următoarele tipuri de tranzacţii:1
 cumpărări/vânzări reversibile - repo/reverse repo - de active eligibile (în special
titluri de stat). Valoarea acestor active care fac obiectul tranzacţionării trebuie să
acopere în permanenţă valoarea de răscumpărare a acestora;
 acordarea de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare. În cazul
acesta, valoarea activelor eligibile aduse în garanţie, trebuie să acopere în
proporţie de 100 la sută creditul acordat şi dobânda aferentă;
 vânzări/cumpărări de active eligibile pentru tranzacţionare;
 emitere de certificate de depozit de către Banca Centrală. Acestea sunt
instrumente emise cu discont, răscumpărarea se face la scadenţă (maxim 1 an)
la valoarea nominală, iar rata dobânzii se stabileşte prin negociere;
 swap valutar;
 atragere de depozite, de către Banca Centrală, de la băncile comerciale; rata
dobânzii la aceste instrumente este prestabilită.

2. Politica taxei oficiale a scontului

Una dintre pârghiile folosite de Banca Centrală, ca instrument de politică monetară,

o reprezintă rescontarea titlurilor de credit.
Scontarea constă în actul prin care o bancă comercială achiziţionează de la clienţii
săi, la vedere şi înainte de scadenţă, efecte comerciale (cambii şi bilete de ordin) oferindu-

1 Regulamentul nr. 1/2000.

50
le acestora în schimb suma de bani înscrisă pe aceste creanţe, din care se scade dobândă
aferentă pentru durata de timp cuprinsă între momentul achiziţionării şi scadenţa acestora.
Rescontarea reprezintă operaţiunea de achiziţionare de către Banca Centrală de la
băncile comerciale a efectelor de comerţ deja scontate, această operaţiune efectuându-se la
vedere şi înainte de scadenţă. În condiţiile în care Banca Centrală acordă credite prin
rescontarea efectelor de comerţ, aceasta percepe o dobândă denumită taxa oficială a
scontului. Această dobândă este influenţată de raportul dintre cererea de scontare şi
posibilităţile băncilor comerciale de a veni în întâmpinarea acestor solicitări.

Schema fluxurilor antrenate de către băncile comerciale prin rescontarea efectelor

de comerţ la banca centrală:
BANCA CENTRALĂ
Active Resurse
+ Împrumuturi acordate băncilor + Rezerve ale băncilor comerciale
comerciale 
 + Rezerve (b)
(a) Efecte (titluri) prezentate la rescontare 
 

BĂNCI COMERCIALE
Active Resurse
+ Rezerve (b) + Împrumuturi de la banca centrală
 rescontarea efectelor prezentate de către băncile comerciale (circuitul a);
 creşterea rezervelor băncilor comerciale (circuitul b).
Sursa: "Monedă şi credit" II, Nicolae Dardac şi Teodora Vâşcu, ASE, 2002.

Întrucât dobânda fixată de Banca Centrală joacă un rol director în materie de cost
al creditului, modificarea sa constituie elementul esenţial al politicii de rescont. Ca urmare,
când rata se diminuează, băncile comerciale sunt încurajate să obţină sume suplimentare
de la banca centrală, pe baza cărora sporeşte oferta de monedă prin operaţiunea de
creditare; invers, sporirea nivelului ratei scontului descurajează băncile comerciale în

51
obţinerea de rezerve suplimentare, ceea ce impune o serie de restricţii referitoare la oferta
de monedă. Astfel, rata dobânzii practicată la operaţiunile de rescont, în mod normal ar
trebui să influenţeze direct celelalte rate ale dobânzii aferente creditelor bancare, creditelor
private şi creditelor publice.
Taxa de scont ar avea influenţă mai ales asupra ratelor dobânzii practicate la
creditele pe termen scurt. Aceasta, deoarece taxa de scont se află la baza determinării
ratelor dobânzilor debitoare, pe care băncile comerciale le aplică, la rândul lor, la operaţiile
de scont şi de creditare în cont. Faptul că trebuie să se refinanţeze la Banca Centrală
împiedică băncile comerciale să practice o politică de creditare independentă: ca urmare,
aceasta din urmă calculează ratele dobânzilor pe care le aplică în relaţiile cu clienţii lor,
folosind ca o primă informaţie taxa de rescont a Băncii Centrale, la care adaugă o anumită
primă de risc.
De asemenea, prin faptul că stabileşte taxa de scont, Banca Centrală influenţează
rata dobânzii aferentă datoriei publice pe termen scurt. Astfel, în situaţia în care trezoreria
statului ar dori să plaseze la bănci bonuri de tezaur, ea va trebui să confere bonurilor
respective un randament sensibil egal cu taxa de rescont. În cazul în care rata randamentului
bonurilor de tezaur ar fi mai mică decât taxa de rescont, băncile comerciale (aflate în faţa
alternativei de a subscrie bonuri sau de a rambursa o parte din datoriile pe care le au faţă
de Banca Centrală) vor prefera să-şi utilizeze lichidităţile pentru al doilea scop, căci aceasta
le va permite să-şi reducă datoriile cele mai costisitoare. În cazul opus, în care randamentul
bonurilor de tezaur ar fi mai mare decât taxa de rescont, băncile comerciale ar fi tentate să
se îndatoreze sistematic la Banca Centrală şi să subscrie totodată bonuri de tezaur mai
remuneratoare. Ca urmare, între taxa de rescont şi rata dobânzii aferente datoriei publice
(mai ales a celei pe termen scurt), există o legătură foarte strânsă. Un ecart însemnat între
aceste două rate determină fie un recurs permanent la rescont, ceea ce nu este de dorit din
punct de vedere monetar, fie refuzul băncilor de a subscrie bonuri de tezaur, ceea ce nu
este de dorit din punct de vedere financiar.
Nu în ultimul rând, taxa de rescont determină rata maximă a dobânzii la care băncile
comerciale acceptă să ia cu împrumut, una de la alta, moneda legală care le lipseşte.
Această rată a dobânzii formată pe piaţa monetară (interbancară), nu poate fi mai mare
decât taxa de rescont, deoarece, prin achitarea acesteia din urmă băncile comerciale sunt

52
sigure că obţin întregul concurs al Băncii Centrale. Cu toate acestea, adesea, rata dobânzii
de pe piaţa monetară depăşeşte temporar rata de scont. Explicaţia rezidă din faptul că
băncile comerciale preferă uneori să plătească o dobândă, mai ridicată numai şi numai
pentru a nu apare cu datorii mari faţă de Banca Centrală.

Evoluţia comparativă a diferitelor rate ale dobânzii (%):

PERIOADA 1996 1997 1998 1999 2000 2001
Taxa oficială a scontului 35,0 47,2 38,0 35,0 35,0 35,0
Titluri de stat - 87,0 72,7 76,0 49,7 35,7
Dobânda activă (clienţi 55,8 63,7 56,9 65,9 53,48 45,13
nebancari)
BUBOR 51,7 102,4 159,0 68,9 47,3 39,3
Sursa: Raport anual BNR 2000; Buletin lunar BNR nr. 12/2001.

În contextul actual al ţării noastre, acest instrument este mai puţin utilizat de către
Banca Centrală ca pârghie a politicii monetare.
Chiar dacă majoritatea băncilor comerciale pot efectua operaţiuni de scontare a
efectelor de comerţ (cambii sau bilete la ordin) conform reglementărilor în vigoare, acestea
preferă să nu o facă, datorită riscurilor de neîncasare ridicate.1 Astfel, deşi aceste titluri de
credit sunt titluri executorii, există posibilitatea ca în momentul începerii procedurii de
execuţie silită să nu mai aibă ce executa, toate bunurile să fie înstrăinate.
De altfel, nici agenţii economici nu prea utilizează aceste efecte de comerţ,
preferând să încaseze bani cash. Pe de o parte, de vină este necunoaşterea acestora şi a
avantajelor ce decurg din folosirea lor (obţinerea unui credit pe termen scurt, la o dobândă
bună şi fără a fi nevoie de garanţii), iar pe de altă parte lipsa de încredere a oamenilor de
afaceri în aceste instrumente şi, în general, teama faţă de lucrul cu băncile.
La rândul ei, nici Banca Centrală nu încurajează băncile comerciale în efectuarea
acestui tip de operaţiuni. Deşi autoritatea monetară poate resconta efecte de comerţ ce sunt
prezentate de societăţile bancare, conform reglementărilor în vigoare, impune, datorită

1 Revista "Finanţe, bănci, asigurări", nr. 1, ianuarie 2001.

53
riscurilor de neîncasare ridicate, condiţii restrictive ce limitează numărul titlurilor admise
la rescontare.
În acest context, utilizarea practică a acestui instrument de politică monetară, de
către Banca Centrală, are o influenţă mai puţin puternică asupra ratelor dobânzii practicate
la creditele bancare, la creditele private şi a celor publice.
Situaţia este reflectată şi de evoluţia ratelor dobânzii la plasamentele mai sigure şi
totodată mai bine remunerate, respectiv spre creditarea statului prin achiziţionarea titlurilor
de stat, respectiv operaţiunile de pe piaţa monetară şi plasamentele efectuate în creditarea
clienţilor nebancari, ce au cunoscut fluctuaţii de-a lungul timpului, în timp ce taxa oficială
a scontului a cunoscut o mărime relativ constantă (35 la sută) reflectând numărul redus al
acestor operaţiuni de rescontare, respectiv o oarecare lipsă a cererii şi ofertei efectelor de
comerţ.

3. Mecanismul rezervelor minime obligatorii

Politica rezervelor obligatorii constă în obligaţia legală a băncilor comerciale de a

constitui depozite, în monedă naţională sau într-o monedă convertibilă, la Banca Centrală,
suma depusă fiind calculată prin aplicarea unei cote procentuale, denumită rata rezervei
minime obligatorii, la totalul depozitelor primite. Prin această operaţiune are loc un transfer
de resurse de la băncile comerciale la Banca Centrală.
Ca urmare, în măsura în care o anumită fracţiune din resursele lor sunt
indisponibilizate sub formă de rezerve în monedă legală, băncile comerciale nu se mai pot
angaja în operaţiuni de creditare, generatoare de monedă.
În aceste condiţii, creşterea coeficientului rezervelor obligatorii apare ca o măsură
deflaţionistă, deoarece o parte din rezervele lichide excedentare, ale băncilor comerciale,
devin rezerve obligatorii, mecanism ce tinde să ducă la reducerea ritmului de creştere a
masei monetare. Invers, reducerea coeficientului apare ca o măsură inflaţionistă, de natură
să ducă la accelerarea creşterii masei monetare, deoarece o parte din cantitatea de monedă
legală, deţinută anterior ca rezerve obligatorii, este eliberată, devenind disponibilă pentru
acordarea de credite.

54
 Însă modificarea coeficientului rezervelor obligatorii duce totodată şi la o
modificare în acelaşi sens a valorii multiplicatorului monetar, ceea ce face ca efectele
deflaţioniste sau inflaţioniste, exercitate asupra volumului rezervelor lichide excedentare
ale băncilor comerciale să fie multiplicate prin reducerea sau creşterea corespunzătoare a
acestui multiplicator.
Acest instrument a fost instrodus în România, în 1992, din raţiuni de politică
monetară, pentru a limita capacitatea de creditare a băncilor comerciale.
Chiar dacă în literatura de specialitate se critică modificare la intervale scurte a
regimului rezervelor minime obligatorii, ca urmare a faptului că introduce o atmosferă de
incertitudine nesănătoasă în programarea activelor şi pasivelor bancare, Banca Naţională a
României a folosit intens acest instrument, pentru realizarea obiectivelor de politică
monetară.

Ratele rezervelor minime obligatorii:

PERIOADA 1996 1997 1998 1999 2000 2001
La depozitele în lei 7,5 10,0 15,0 30,0 30,0 25,0
La depozite în valute 20-36 20-36 15 20 20 20
Sursa: Buletin lunar B.N.R. nr. 12/2001.

Tocmai datorită acestor elemente de incertitudine, acest instrument a fost şi este

folosit de autoritatea monetară, împreună cu politica de piaţă liberă, şi aceasta pentru a
corecta variaţiile pe termene foarte scurte ale lichidităţii bancare. Această utilizare rezidă
din faptul că, conceperea sa este instantanee, iar modificarea sa se poate face rapid, în timp
ce politica rezervelor obligatorii este mai rigidă, ceea ce o face inadecvată pentru realizarea
unor obiective pe termen scurt.
De remarcat, este perioada 1996-1999, când ratele acestor rezerve obligatorii au
fost schimbate la intervale relativ scurte. Situaţia este evidenţiată prin modificarea acestor
rate, atât în cazul depozitelor constituite în monedă naţională, de la 7,5 la sută în 1996 la
30 la sută în 1999, cât şi a depozitelor constituite în valute, acestea din urmă fluctuând între
15 şi 36 la sută în perioada 1996-1999 în funcţie de nivelul de lichiditate valutară existent
pe piaţă.

55
 În anul 2001, cadrul de conducere al politicii monetare s-a particularizat prin
reducerea treptată a ratei rezervelor minime obligatorii pentru depozitele în lei.
Prima reducere a rezervei opbligatorii pentru depozite în lei a fost efectuată de
Banca Centrală în luna iulie. Prin reducerea ratei rezervelor minime obligatorii constituite
pentru depozitele în monedă naţională, de la 30 la sută la 27 la sută, autoritatea monetară a
urmărit creşterea rolului instrumentelor de piaţă în implementarea politicii monetare.
Implicit, prin aceste instrumente au fost vizate reducerea costurilor de intermediere ale
băncilor şi îngustarea marjei dintre dobânzile active şi cele pasive, practicate în relaţiile cu
clienţii nebancari. Diminuarea prin această măsură a cererii de rezerve a societăţilor
bancare (cu circa 2900 miliarde lei) a solicitat suplimentar controlul lichidităţilor (utilizând
instrumentele de piaţă liberă), Banca Centrală fiind nevoită să majoreze substanţial
volumul sterilizării, în paralel cu prelungirea scadenţelor la acest tip de operaţiuni. Cea de-
a doua reducere a ratei rezervelor minime obligatorii la depozite în lei, de la 27 la sută la
25 la sută, a avut loc în luna octombrie. În acest caz, diminuarea ratei rezervelor minime
obligatorii a avut ca efect eliberarea în sistem a circa 2.093 miliarde lei. Pentru anularea
potenţialului inflaţionist al lichidităţii suplimentare, Banca Centrală a intervenit pe piaţa
monetară, în special prin atrageri de depozite, în speţă a celor pe termen de trei luni.

Rata dobânzilor practicate la rezervele minime obligatorii:

2001 ian. feb. mar apr mai iun. iul. aug sep. oct. noi. dec
În lei 25,5 25,5 25 25 25 24 23 23 23 20 19 17
În dolari 3,1 3,0 2,9 2,9 2,8 2,7 2,5 2,5 2,5 2,2 1,0 1,0
SUA
În euro 2,1 2,1 2,0 2,0 2,0 2,0 2,0 2,0 2,0 1,7 1,0 1,0
Sursa: Buletin lunar B.N.R. nr. 12/2001.

Urmărind trendul descendent al celorlalte rate ale dobânzii, dobânda bonificată la

rezervele obligatorii s-a redus pe parcursul anului 2001, de la 25,5 la sută la 17 la sută în
cazul rezervelor obligatorii constituite în lei, respectiv de la 3,1% şi 2,1% în cazul celor
constituite în moneda americană, respectiv în moneda euro, la 1 la sută .

56
 Ca atare politica rezervelor minime obligatorii exercită un efect cantitativ important
asupra lichidităţii băncilor comerciale şi mai puţin un efect-preţ, care să determine în mod
direct dobânda la care băncile comerciale pot obţine moneda legală necesară operaţiunilor
de creaţie monetară; drept urmare, utilizarea împreună cu politica de piaţă liberă (ce are o
influenţă principală asupra dobânzilor din economie) este foarte indicată pentru atingerea
obiectivelor de politică monetară.

4. Politica de “ open – market “

Operaţiunile de pe piaţa liberă (open market) constau din vânzări/cumpărări de

titluri de credit guvernamentale, respectiv certificate de trezorerie, la care se adaugă
operaţiunile de atrageri/eliberări de depozite, operaţiuni ce sunt efectuate de Banca
Centrală pe piaţa monetară naţională.

Schema fluxurilor antrenate de cumpărarea titlurilor de la băncile comerciale:

BANCA CENTRALĂ
Active Resurse
+ Titluri (a) + Rezerve ale băncilor comerciale (b)
 
(a) Titluri cedate Rezerve (b)
 
BĂNCI COMERCIALE
Active Resurse
- Titluri (a)
+ Rezerve (b)
 băncile comerciale cedează o parte din titlurile deţinute băncii centrale (circuitul
a);
 banca centrală plăteşte aceste titluri prin creşterea rezervelor deţinute de băncile
comerciale, cu suma care reprezintă contravaloarea titlurilor cumpărate
(circuitul b).
Sursa: "Monedă şi credit II", Nicolae Dardac şi Teodora Vâşcu, ASE 2002.

57
 Scopul operaţiunilor pe piaţa liberă este de creştere sau scădere, după caz, a
rezervelor băncilor, reprezentând cel mai important instrument al politicii monetare de care
dispune Banca Naţională.
Ca urmare, efectul cantitativ al politicii de "open market", rezidă din faptul că
Banca Centrală cumpără certificate de trezorerie / eliberează depozitele la piaţă, în cazul
în care apreciază că volumul rezervelor este prea mic, ceea ce echivalează cu crearea de
rezerve suplimentare de care băncile comerciale pot dispune după nevoi. Dacă Banca
Centrală consideră că elementele conjuncturale sunt orientate către inflaţie puternică, va
vinde certificatele de trezorerie, pe care le deţinea anterior în portofoliul său, sau va atrage
depozite de la băncile comerciale.

Schema fluxurilor antrenate de vânzarea titlurilor băncilor comerciale:

BANCA CENTRALĂ
Active Resurse
- Titluri (a) - Rezerve ale băncilor comerciale (b)
 
Titluri (a) Rezerve (b)
 
BĂNCI COMERCIALE
Active Resurse
- Rezerve (b)
+ Titluri (a)
 banca centrală transferă titlurile către băncile comerciale care le achiziţionează
(circuitul a);
 băncile comerciale plătesc aceste titluri prin emiterea de cecuri asupra
depozitelor lor de la banca centrală, care le colectează şi reduce nivelul
rezervelor băncilor comerciale cu suma corespunzătoare (circuitul b).
Sursa: "Moneda şi credit II", Nicolae Dardac şi Teodora Vâşcu, ASE 2002.

Practic, rezultatul acestor tranzacţii este, după caz, creşterea cantităţii de monedă
legală în circulaţie (cumpărarea de titluri/eliberarea de depozite), respectiv creşterea masei

58
monetare, având loc în consecinţă ieftenirea creditului şi creşterea accesului la credit al
investitorilor; sau scăderea acestei cantităţi de monedă legală (vânzare de titluri/atragerea
de depozite), respectiv a masei monetare, ceea ce duce la reducerea rezervelor bancare şi
restrângerea generală a creditului. Ca urmare, moneda Băncii Centrale fiind o monedă
fundamentală ("high-powered money") în raport cu moneda băncilor comerciale, variaţiile
cantităţii de monedă legală se traduc prin jocul multiplicatorului creditelor, prin variaţii ale
întregii mase monetare.
Implementarea politicii monetare la noi în ţară, în anul 2001, a beneficiat de intrarea
în vigoare în anul anterior, a noului Regulament privind operaţiunile de piaţă monetară
efectuate de Banca Naţională a României şi facilităţile de creditare şi de depozit acordate
de aceasta băncilor comerciale (adaptat pe deplin normelor utilizate de Banca Central
Europeană), care a clarificat condiţiile de utilizare, de către banca noastră centrală, a unor
noi instrumente cu pronunţat caracter de piaţă şi a permis o mai bună adaptare a acestora
la o piaţă caracterizată de un exces de lichiditate.
Creşterea activelor externe nete, ale Băncii Centrale, constituie, la nivelul anului
2001, factorul determinant al emisiunii monetare. Impactul acesteia asupra contului curent
al băncilor a fost parţial neutralizat, prin adâncirea nivelului negativ al activelor interne
nete ale Băncii Centrale, dar şi de expansiunea puternică a numerarului în afara autorităţii
monetare (40 la sută spre finalul anului). În consecinţă, în pofida reducerii ratei rezervelor
minime obligatorii (cu cinci puncte), baza monetară a crescut faţă de anul trecut cu circa
33 la sută.

Operaţiuni interbancare (miliarde lei):

OPERAŢIUNI 1996 1997 1998 1999 2000 2001
Depozite 1.917,0 8.400,2 7.159,3 6.575,8 6.345,0 28.842
Tranzacţii 342,3 1.258,3 1.772,8 1.549,8 1.865,8 2.801,6
Sursa: Buletinele lunare B.N.R. nr. 12/2001; nr. 11/2000; Buletin trimestrial B.N.R.
nr. 3/1999.
Evoluţiile parametrilor cantitativi, din acest an, indică creşterea în adâncime a pieţei
monetare interbancare: atât volumul mediu al tranzacţiilor, cât şi cel al depozitelor au
cunsocut o mişcare ascendentă puternică, valorile atinse în acest an (2801,6 miliarde lei,

59
respectiv 28.842 miliarde lei) reprezentând niveluri maxime istorice. Premisele acestei
evoluţii s-au regăsit atât în reorientarea Băncii Centrale către licitaţiile de depozite, cât şi
în cererea mai mare de resurse de pe segmentul interbancar formulată de bănci.
Relativa întărire a controlului monetar din prima parte a anului s-a materializat în
diminuarea excesului de lichiditate (soldul mediu al operaţiunilor de sterilizare a atins
valori de peste 8.800 miliarde lei) concomitent cu acceptarea de către Banca Centrală a
unor dobânzi mai înalte la operaţiunile de sterilizare (49,6 la sută atât în cazul tranzacţiilor
cât şi pentru atragerea de depozite), acţiuni ce au determinat creşterea randamentelor
tranzacţiilor interbancare (45 la sută BUBID şi 50,7 la sută BUBOR). Sensul mişcării
ratelor dobânzii pieţei monetare nu au fost însă preluate de dobânzile active şi pasive ale
sistemului bancar. Ratele medii ale dobânzilor practicate de bănci, în relaţiile cu clienţii
nebancari, au consemnat reduceri importante (în cazul celor pasive 1,92 puncte
procentuale, iar a celor active 3,18 puncte procentuale).
În acest context se remarcă, în perioada ianuarie-februarie, rolul mai puţin
important atribuit de Banca Centrală atragerilor de depozite, în detrimentul tranzacţiilor.
Urmând trendul pieţei, se observă că ponderea depozitelor atrase de Banca Centrală, din
cele existente pe piaţa monetră, a scăzut de la 63 la sută la 40 la sută în timp ce tranzacţiile
au câştigat teren important (de la 1,23 la sută la 16,35 la sută).

Ponderea depozitelor atrase şi a tranzacţiilor B.N.R. în cele aferente pieţei

monetare. (%):*
Peri ian feb. mar. apr. mai iun. iul. aug sep. oct. noi. dec
oada
Depozi 63 40 75,2 76,7 67,8 76,7 83,7 87,2 88 87,7 87,1 86,1
te
Tranza 1,2 16,3 33,3 9,9 13,8 29,4 27,2 9,8 17,2 25,9 19,6 23,7
cţii

*) În mărimi relative, calculate pe baza datelor din Buletinul lunar B.N.R. nr.
12/2001.

În următoarea perioadă de timp, deşi a menţinut un control monetar riguros, Banca

Centrală a reuşit să imprime o scădere a ratelor dobânzilor aferente operaţiunilor de

60
sterilizare a excesului de lichiditate, ajungând la jumătatea anului la un nivel de 42,9 la sută
pentru depozitele atrase şi de 41 la sută pentru tranzacţii. Utilizarea atragerilor de depozite,
de către Banca Centrală, ca mijloc principal de drenare a lichidităţii excedentare din sistem,
a fost adâncită de compensarea reducerii operaţiilor reverse repo, ce au fost abandonate
treptat la fiecare sfârşit de trimestru, datorită apropierii datei de plată a cuponului, pentru
titlurile de stat, angajate în astfel de operaţiuni.
Ca urmare a acestor constrângeri de ordin tehnic, volumul zilnic al depozitelor
atrase de Banca Centrală de pe piaţa interbancară, în aceste perioade ale anului, a crescut
considerabil.

Evoluţia ratelor dobânzii (%):

2001 ian feb mar apr mai iun. iul. aug sep. oct. noi. dec
Depozite 49,3 49,6 49,6 49,0 47,2 42,9 37,8 35,7 35,5 34,7 34,9 34,9
BNR
Tranzacţii 48,5 49,6 49,2 47,5 46,0 41,0 35,8 34,6 34,1 34,7 34,7 34,4
BNR
Titluri de 50,1 51,3 49,9 48,5 47,2 41,9 35,9 36,4 37,8 36,4 35,1 35,7
stat
BUBID 42,7 45,0 44,2 43,4 42,8 38,6 31,1 29,7 31 29,8 30,7 31,2
BUBOR 49,2 50,7 49,7 49,0 47,3 42,7 37,0 35,0 38,2 35,8 35,6 39,3

Sursa: Buletin lunar B.N.R. nr. 12/2001.

Deşi, interesate să exploateze cât mai mult posibilităţile de plasament pe piaţa

monetară, pe fondul anticipaţiilor de diminuare a ratelor dobânzii şi mizând pe sprijinul
Băncii Centrale pentru acoperirea eventualelor deficite temporare de lichiditate, băncile au
fost nevoite să accepte paliere de dobândă mai reduse, impuse de Banca Naţională şi
Trezorerie. Ca efect al rezistenţei opuse de bănci, la această mişcare, ecartul dintre ratele
dobânzii BUBID şi BUBOR s-a îngustat, atingând în luna iunie cea mai mică valoarea din
ultimii ani, 4,1 puncte procentuale.
Spre sfârşitul semestrului I, pe fondul reducerii ratelor dobânzilor (acţiune ce nu a
prejudiciat controlul lichidităţii) a avut loc accentuarea polarizării pieţei monetare din
punct de vedere al scadenţei tranzacţiilor, operatorii pieţei urmărind atragerea de resurse

61
pe termen foarte scurt (prin tranzacţii interbancare) şi efectuarea de plasamente pe termen
cât mai lung (la B.N.R. şi titluri de stat). Consecinţa acestei polarizări a constituit-o
menţinerea ratelor dobânzilor tranzacţiilor dintre bănci la niveluri superioare ratelor
dobânzii Băncii Centrale.
Unul dintre cei mai importanţi factori, care au condiţionat în acest sfârşit de
semestru conducerea politicii monetare, l-au constituit dimensiunea şi strategia de finanţare
a deficitului bugetar. Rezultatul favorabil al emisiunii de euroobligaţiuni, derulate în
această perioadă (prin care s-au strâns circa 593 milioane euro), precum şi interesul
publicului nebancar pentru investiţiile în titluri de stat, au permis consolidarea resurselor
de finanţare ale Ministerului Finanţelor Publice. În acest context, Trezoreria a reuşit atât
acoperirea fără dificultăţi a deficitului bugetar, cât şi răscumpărarea unui volum de titluri
de stat, totalizând circa 600 miliarde lei.
Condiţiilor favorabile, de care a beneficiat Ministerul Finanţelor, li s-a adăugat
comportamentul băncilor; în luna iunie, raportul dintre cerere şi ofertă pe piaţa primară a
titlurilor de stat a consemnat o valoare neobişnuit de mare, volumul solicitărilor instituţiilor
bancare depăşind de circa 3 ori oferta Trezoreriei. Toate acestea au permis dinamizarea
declinului randamentelor oferite de titlurile de stat, nivelul lor atingând cel de-al doilea
minim istoric, după luna septembrie 1997.
Începutul semestrului doi a impus adoptarea operaţiilor de sterilizare, respectiv
intensificarea şi prelungirea scadenţelor acestora, pentru a neutraliza impactul advers
exercitat asupra lichidităţii, de reducerea ratei rezervelor minime obligatorii.
Limitările de ordin tehnic (plata cuponului şi epuizarea aproape în totalitate a
portofoliului de titluri eligibile al Băncii Centrale) au impus atribuirea unui rol marginal
tranzacţiilor reversibile cu titluri de stat. În aceste condiţii, instrumentul cel mai frecvent
utilizat, a fost cel al atragerii de depozite, efectuate în proporţie covârşitoare pe scadenţa
de 3 luni, deoarece reducerea ratei dobânzii, aferente tranzacţiilor interbancare, au redus
interesul băncilor pentru atragerea de monedă centrală pe termen foarte scurt.
Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi la nivelul celei de-a doua reduceri a ratei rezervelor
minime obligatorii. Dată fiind natura structurală a excedentului de lichiditate eliberat,
autoritatea monetară a optat cu predilecţie pentru operaţiunile de sterilizare pe termen lung,

62
respectiv depozitul la 3 luni oferit băncilor, secondat fiind de operaţiunile reverse repo pe
termen de o lună.
Extinderea utilizării licitaţiilor de depozite, de către autoritatea monetară, nu a
presupus însă şi modificarea caracteristicilor principale ale operaţiunii, limitele maxime de
dobândă acceptate de Banca Centrală a cunoscut în continuare o reducere urmând trendului
din prima parte a anului.
Reţine atenţia, afectarea parametrilor pieţei monetare din luna septembrie, pe seama
acţiunilor precedente ale politicii monetare (iniţierea sterilizărilor pe o durată de trei luni),
efectul acestora fiind potenţat de operaţiunile Trezoreriei. Reacţia băncilor în noul context
s-a regăsit în dinamica ascendentă a ratei medii a dobânzii aferente tranzacţiilor interbănci,
precum şi în trendul crescător al ratei dobânzii la titlurile de stat; în consecinţă, rata medie
a dobânzii la operaţiunile Băncii Centrale a devenit prag al randamentelor pieţei monetare,
situaţie ce s-a menţinut până la sfârşitul anului.
În ceea ce priveşte creşterea consemnată spre finele anului de ratele dobânzii pieţei
interbancare, aceasta s-a produs pe fondul sporirii sensibilităţii lor la oscilaţiile lichidităţii
- inclusiv la cele de mică anvergură şi/sau scurtă durată, datorată (de regulă) factorilor
autonomi. Fenomenul a fost catalizat de reducerea surplusului permanent de lichiditate (în
care băncile se obişnuiseră să opereze), ca urmare a prelungirii termenelor operaţiunilor de
sterilizare, prin atragerea de depozite pe trei luni (grad scăzut de lichiditate), situaţie
reflectată de mediu zilnic al depozitelor atrase de Banca Centrală ce a înregistrat o valoare
de 24.835 miliarde lei.
De remarcat faptul că, creşterea puternică a cererii de numerar la mijlocul lunii
decembrie a generat un deficit de rezerve, acomodat de autoritatea monetară, prin lansarea
în premieră a trei licitaţii repo. Injecţia cumulată a fost de 1.921 miliarde lei, tranzacţiile
efectuându-se pe termenele de 17 zile, 16 zile, şi 9 zile, la o rată medie a dobânzii de 37,3
la sută.
În ceea ce privesc operaţiunile destinate acomodării deficitelor temporare de
lichiditate, acestea s-au realizat cu precădere în prima parte a anului respectiv, în lunile
februarie, aprilie, iulie. Deficitul temporar de lichiditate creat în interiorul acestor luni, pe
fondul absorbţiilor importante de lichiditate, efectuate de autoritatea monetară, respectiv

63
de trezorerie, a indus o uşoară tensiune pe piaţa monetară şi a condus la salturi apreciabile
ale ratelor dobânzilor pe termen scurt (în interiorul lunilor respective).
Anticipând menţinerea acestui deficit şi dorind să evite fluctuaţii prea mari ale
ratelor dobânzilor, autoritatea monetară a iniţiat operaţiuni de swap-valutar pe termen de
până la o săptămână.
Licitaţia (pe baze multilaterale) din luna februarie a avut un volum anunţat de 700
miliarde lei, beneficiind de un procent de adjudecare de 51,6 la sută din cererea totală (331
miliarde lei), pentru o dobândă de 50 la sută în timp ce prin oparaţiunile de swap din
celelalte luni s-au injectat circa 711 miliarde lei, cu o rată medie a dobânzii de 50,5 la
sută(aprilie), respectiv 1.519,5 miliarde lei (în iulie, acestea din urmă cumulând 4 swap-uri
valutare bilaterale).
La nivelul întregului an, influenţate de dinamica ratelor dobânzilor interbancare,
ratele dobânzilor practicate de bănci în relaţiile cu clienţii nebancari, neguvernamentali, şi-
au continuat declinul început cu doi ani în urmă.
În condiţiile în care diminuarea ratelor dobânzii, practicate la creditele acordate
sectorului neguvernamental, a fost compensată de creşterea veniturilor obţinute din
plasamentele şi titluri de stat, ecartul dintre ratele medii ale dobânzilor active şi respectiv
pasive nebancare a scăzut de la 20 la 17 puncte procentuale spre sfârşitul lunii decembrie,
fiind cel mai mic din ultimii 2 ani.

Evoluţia dobânzii active şi a celei pasive practicate în relaţiile cu clienţii nebancari

(pentru operaţiunile în lei):
2001 ian feb mar apr mai iun. iul aug sep oct noi dec
Dob 49,1 46 50,3 48,1 49,4 46,7 45,1 44,1 42,8 42,4 39,8 40,5
activă
Dob 29,1 27 29,5 28,7 28,9 27,6 26,9 25,4 24,2 24,5 23,4 23,4
pasivă

Sursa: Buletin lunar B.N.R. nr. 12/2001.

În contextul celor prezentate până acum aş putea evidenţia efectul important al

operaţiunilor la piaţa liberă. Pe de o parte variaţiile ratei dobânzii de pe piaţa monetară, la
care băncile comerciale pot obţine lichidităţile Băncii Centrale, se repercutează asupra

64
dobânzilor pe care băncile comerciale le pretind de la clienţii lor, pentru operaţiunile de
acordare de credite pe care le efectuează cu aceştia din urmă. Pe de altă parte, variaţiile
ratei dobânzii de pe piaţa monetară se repercutează asupra dobânzilor aferente datoriei
publice, întrucât statul, care la ora actuală nu-şi mai plasează, de regulă, bonurile de tezaur
în sistemul bancar pe calea constrângerii, ci pe calea contractuală a adjudecării, trebuie să
confere bonurilor de tezaur un randament comparabil cu randamentul plasamentelor pe
piaţa monetară, pentru a nu rămâne cu titlurile neplasate.

5 . Mecanismul cursului valutar

În strategia politicii monetare a Băncii Centrale, regimul cursului de schimb

prezintă o mare importanţă , autoritatea monetară intervenind pe piaţa valutară în
momentele necesare , funcţie de conjunctură , folosind rezervele valutare pentru
suplimentarea ofertei sau angajând achiziţii de valută , pentru suplimentarea cererii .
În acest sens un curs valutar defavorabil pentru moneda naţională poate determina
un curs de revenire nerecuperatoriu pentru mărfurile naţionale şi în ultimă instanţă ,
determină un export de venit naţional fără echivalent . Dimpotrivă , un curs echitabil
asigură competitivitatea mărfurilor naţionale şi totodată , recuperarea cheltuielilor şi
obţinerea de profit .
La nivelul anului 2001 se evidenţiază dezvoltarea tranzacţiilor în devize, reflectată
prin creşterea adâncimii şi lichidităţii. Acest lucru este evidenţiat de majorarea volumului
total al tranzacţiilor efectuate pe piaţa valutară, de la 1.900 milioane dolari SUA la 2.066
milioane dolari SUA ( valori medii anuale), respectiv cu 8,7 la sută în perioada decembrie
2000 - decembrie 2001, ce s-a realizat în exclusivitate pe seama sporirii contribuţiei
clienţilor băncilor la derularea operaţiunilor cu devize.1

Valoarea tranzacţiilor pe piaţa valutară interbancară:

1 Buletin lunar B.N.R. nr. 12/2001.

65
 2001 ian. feb. mar apr mai iun. iul. aug sep. oct. noi. dec
Milioane 1,6 1,4 1,9 1,9 2,0 1,8 2,5 2,3 1,8 2,8 2,1 2,5
dolari SUA
Sursa: Buletin lunar B.N.R. nr. 12/2001.

De asemenea, pe parcursul întregului an se remarcă funcţionarea lipsită de şocuri a

pieţei valutare interbancare.
Acest lucru a fost asigurat, pe de o parte de menţinerea de-a lungul întregului an a
supraofertei de valută (cu excepţia lunilor ianuarie, mai şi septembrie) datorită surplusului
valutar, cvasipermanent, provenit de la clienţii persoane juridice, ca rezultat al
performanţelor comerţului exterior de bunuri şi servicii, precum şi diminuarea ratei
rezervelor minime obligatorii aferente depozitelor în lei. Pe de altă parte, intervenţiile
frecvente şi deseori ample ale Băncii Centrale, destinate atât absorbirii excedentelor de
valută, cât şi prevenirea apariţiei unor deficite care să permită atacuri speculative, au
contribuit la funcţionarea calmă a pieţei valutare. Prin eliminarea excedentului valutar,
autoritatea monetară a urmărit atât evitarea aprecierii, în termeni reali, a leului, cât şi
consolidarea rezervelor sale valutare.
Excedent / Deficit al pieţei valutare în 2001:
2001 ian. feb. mar. apr. mai iun. iul. aug. sep. oct. noi. dec.
Mil -53,7 +100 +22,1 +73 -32,2 +43 +20,2 +7 -2,8 +9,3 +62 +84
dolari
SUA

Sursa: Buletinele lunare B.N.R. - 2001.

Principala sursă a deficitelor valutare, înregistrate la nivelul celor trei luni, a fost
reprezentată de cererea predominant excedentară a persoanelor juridice, ce s-au plasat în
postura de cumpărător net, pe fondul interesului redus al băncilor comerciale pentru
tranzacţiile valutare (arbitraje în devize), în condiţiile în care randamentele pieţei monetare
au fost mul mai atractive. În schimb, persoanele fizice s-au aflat în postura de vânzători (ca
de altfel, pe tot parcursul anului), oferta lor de valută pe piaţa interbancară fiind superioară

66
cererii; comportament ce ar putea fi explicat prin randamentele certificatelor de trezorerie
pentru populaţie, superioare economisirii în valută.

Achiziţiile nete de devize ale Băncii Centrale:

2001 ian. feb. mar apr. mai iun. iul. aug. sep. oct. noi. dec.
Mil 20 136 111 115 57,8 106 131 41 109 77,3 120 162,5
dolari
SUA
Sursa: Buletinele lunare B.N.R. - 2001.

Urmărind să anihileze tendinţele speculative pe această piaţă valutară şi să evite o

depreciere excesivă a leului, autoritatea monetară a acomodat parţial cererea de valută a
agenţilor economici; de asemenea presiunile asupra monedei naţionale au fost descurajate
de intervenţia Băncii Centrale şi de menţinerea randamentelor ridicate de pe piaţa
monetară.
În restul anului, în special în partea a doua, activitatea pieţei valutare a cunoscut o
intensificare atât pe segmentul clienţilor cât şi pe cel al societăţilor bancare. Interesul sporit
acordat tranzacţiilor valutare de către operatorii pieţei a decurs din acţiunea conjugată a
unei multitudini de factori:1
1) reducerea ratei rezervelor minime obligatorii, care a favorizat apariţia, pe
intervale scurte de timp, a excedentelor de lichiditate pe piaţa monetară interbancară,
valorificate pe segmentul valutar;
2) creşterea încasărilor din exporturi;
3) creşterea substanţială a importurilor, care a condus la majorarea cererii de valută
a agenţilor economici;
4) menţinerea trendului descendent al ratei dobânzilor pe piaţa monetară
interbancară şi pe cea a titlurilor de stat, care a încurajat operaţiunile de arbitraje pe piaţa
valutară; cu toate acestea, gradul de concentrare a pieţei valutare s-a menţinut ridicat în

1 Buletinele lunare B.N.R. - 2001.

67
fiecare lună, peste două treimi din tranzacţiile societăţilor bancare fiind acoperite de numai
şase bănci;
5) sporirea oportunităţilor băncilor de a specula pe piaţa internaţională asupra
raportului euro/dolar, în condiţiile fluctuaţiilor ample ale acestuia, alimentate de
incertitudinile legate de deciziile FED şi Băncii Centrale Europene, dar şi de apropierea
momentului introducerii efective a monedei euro;
6) lansarea de către Ministerul Finanţelor Publice a emisiunilor de titluri de stat,
atât în valută cât şi în moneda naţională, ce s-au bucurat de un succes atât în rândul băncilor,
cât şi al populaţiei şi persoanelor juridice;
7) injecţiile efectuate de către Ministerul Finanţelor Publice, prin răscumpărări de
titluri de stat, care au favorizat surplusuri temporare de lichiditate.
Un alt obiectiv al autorităţii monetare este menţinerea competitivităţii externe a
economiei prin evitarea aprecierii prea puternice, în termeni reali, a monedei naţionale. Ca
efect al condiţiilor pieţei valutare, influenţate în mare măsură de acţiunile politcii monetare
şi valutare, leul s-a apreciat în termeni reali, faţă de anul anterior, cu 5,6 la sută faţă de
dolar şi cu 6,2 la sută faţă de euro.
De altfel , aprecierea leului românesc, în raport cu cele două monede străine, este
pusă şi pe seama creşterii economice modeste ale Statelor Unite şi a Zonei euro.
Pe de o parte FED ( Banca Centrală Americană) a dus o politică extrem de agresivă
în ceea ce priveşte rata dobânzii aceasta înregistrând 11 diminuări , ajungând la sfârşitul
lunii decembrie la 1,75 la sută ( cel mai mic nivel din ultimii 40 de ani ) . Acest lucru a
avut drept scop susţinerea creşterii economice , stimulând investiţiile şi consumul în
contextul unui risc predominant de deteriorare a economiei într-un viitor previzibil ca
urmare a unor conjuncturi nefavorabile, precum atentatul terorist din 11 septembrie şi de
ce nu criza economică din Argentina .
La polul celălalt şi Banca Centrală Europeană pe parcursul anului 2001 şi-a
diminuat dobânda principală , dar în patru trepte , de la 4,75 la sută în iunie la 3,25 la sută
în noiembrie având acelaşi scop de creştere economică, destul de afectată ca urmare a
apariţiei unei serii de şocuri care au afectat Zona euro : preţurile ridicate la produsele
petroliere , diferite probleme în domeniul agriculturii , creşterea preţurilor la produsele
alimentare dar şi încetinirea ritmului de creştere economică a Statelor Unite . La acestea se

68
adaugă şi devalorizarea monedei euro datorită diferitelor neînţelegeri ale autorităţilor din
grupul E 12 ; prezenţei “ discrete “ a Băncii Centrale Europene ; datelor economice
dezamăgitoare din Europa ; precum şi recesiunea economiei germane .
În acest context moneda naţională a consemnat în luna decembire 2001, în raport
cu dolarul SUA, cea mai scăzută depreciere nominală a anului (0,8 la sută) şi respectiv cea
mai ridicată apreciere în termeni reali (1,4 la sută). Evoluţia raportului EUR/USD de la
sfârşitul anului, a determinat o apreciere, în termeni reali, a leului de 0,8 la sută faţă de
euro.1
Faţă de moneda euro şi de moneda americană, leul a cunoscut faţă de anul anterior
o apreciere, în termeni reali, mai lentă.
Cursul de schimb practicat la casele de schimb particulare a urmat îndeaproape
traiectoria cursului de schimb al pieţei valutare, comunicat de Banca Centrală; faţă de anul
trecut ecartul dintre cele două cursuri a fost mult mai mic, între 0,15 la sută şi 2,32 la sută
sau chiar negative -0,04 la sută (în luna mai).2

6. Facilităţile de refinanţare şi de depozit

Mecanismul de refinanţare reprezintă un instrument foarte important al politicii

monetare, pe care îl foloseşte Banca Centrală pentru a refinanţa băncile prin diferite forme
ale creditului; la nivelul anului 2001 acesta a funcţionat, în ansamblul său, în special ca un
instrument de absorbţie monetară, după cum se va vedea în cele ce urmează.
Printre formele de refinanţare utilizate de autoritatea monetară s-au aflat liniile de
credit special; acestea fiind considerate ca o formă excepţională de refinanţare a băncilor
comerciale, aflate în criză de lichiditate. Garantarea acestora se face cu titluri de stat sau
cu active reale (în mod excepţional) din patrimoniul băncii comerciale solicitante,
acordarea creditului fiind condiţionată de prezentarea unui program de redresare financiară
(neîndeplinirea măsurilor cuprinse în acest program, poate duce la retragerea fără preaviz
a creditului).

1 Buletinele lunare B.N.R. - 2001.

2 Buletinele lunare B.N.R. – 2001.

69
 Aceste linii de credit special au fost folosite de 3 ori, doar în primele 3 luni ale
anului, lichiditatea furnizată băncilor cu probleme ridicându-se la peste 900 miliarde lei;
însă stingerea în luna aprilie a uneia dintre cele două linii de credit, de care a beneficiat o
bancă de stat (ce a trecut printr-o perioadă de restructurare, în vederea privatizării), a făcut
ca soldul creditelor să se reducă cu 2.312 miliarde lei, după ce în luna martie acesta ajunsese
la peste 3.200 miliarde lei.1
O altă formă de refinanţare cu totul specială este creditul lombard (overdraft),
acordat sub formă de facilitate permanentă băncilor, pentru asigurarea plăţilor zilnice ale
acestora şi este reprezentat de soldul debitor înregistrat la închiderea în contul curent al
unei bănci, deschis la Banca Centrală, fiind transferat automat în contul credit lombard.
Acordarea acestui tip de credit este condiţionată de colateralizarea acestuia cu active
eligibile pentru garantare, valoarea garanţiilor aduse de banca solicitatoare trebuie să
acopere în proporţie de 100 la sută creditul plus dobânda aferentă.
Această facilitate permanentă a fost utilizată sporadec la nivelul anului 2001, doar
de câte o bancă, în lunile mai şi iunie.
În acest mod, s-a încercat utilizarea unor instrumente de credit de piaţă, în
detrimentul celor utilizate până în 2000, respectiv creditele direcţionate, structurale; cu
dobândă preferenţială, precum şi a celor acordate cu derogare de la regulament, care s-au
redus progresiv până la sfârşitul anului 1999.
În ceea ce priveşte facilitatea de depozit, acordată de autoritatea monetară băncilor
comerciale, în scopul valorificării excesului de lichiditate de pe piaţă, aceasta a fost
utilizată, cu precădere, în cea de-a doua parte a anului. Fluctuaţiile neprevăzute de
lichiditate (din semestrul al doilea) cu care s-au confruntat băncile comerciale, au
determinat folosirea frecventă a facilităţii de depozit. Astfel, plasamentele overnight la
Banca Centrală au cunoscut valori cuprinse între 96,8 miliarde lei (medie) în luna iulie şi
565 miliarde lei în luna decembrie.2

1 Buletinele lunare B.N.R. - 2001.

2 Buletinele lunare B.N.R. - 2001.

70
 7. Credibilitatea politicii monetare a BNR

Acest concept de credibilitate a politicii monetare este privit în contextul

îndeplinirii obiectivelor stabilite de către autoritatea monetară. Practic această
credibilitate nu se decretează, ci se construieşte, existând o asimetrie între modul de
dobândire a credibilităţii şi pierderea acesteia.
Totuşi una dintre soluţiile de asigurare a acestei credibilităţi este dotarea Băncii
Centrale cu un statut care să garanteze independenţa faţă de factorul politic.
Asigurarea independenţei autorităţii monetare în cazul României, este cu atât mai
importantă cu cât se doreşte integrarea ţării noastre în Uniunea Europeană.
Ca urmare a fost adoptată legea de organizare şi funcţionare a Băncii Naţionale a
României care satisface în mare măsură cerinţa asigurării independenţei acesteia faţă de
guvern.
Potrivit acestei legi, membrii Consiliului de Administraţie ai Băncii Naţionale, cu
nominalizarea executivului, sunt numiţi de Parlament – la propunerea comisiilor
permanente de specialitate ale celor două Camere ale Parlamentului – pe o perioadă de 6
ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului, ceea ce constituie o premiză de stabilitate şi
continuitate în politica monetară. Consiliul de Administraţie răspunde în faţa
Parlamentului, căruia îi prezintă rapoarte anuale privind situaţia monetară şi a creditului, şi
orientările de bază pentru viitor. În modul acesta se asigură legitimare acţiunii Băncii
Centrale, conferindu-i-se acesteia caracterul de instituţie publică suficient de autonomă
pentru a putea concepe şi aplica măsurile de politică monetară pe care le consideră necesare
în vederea îndeplinirii obiectivului său fundamental, cel de asigurare a stabilităţii monedei
naţionale, pentru a contribui la stabilitatea preţurilor.
În ceea ce priveşte finanţarea deficitului bugetar, autoritatea monetară poate
credita Trezoreria, pentru acoperirea decalajului temporar dintre încasări şi plăţi, pe termen
de rambursare de cel mult 180 de zile, suma totală a împrumuturilor acordate neputând
depăşii, în nici un exerciţiu financiar anual, echivalentul a 7 la sută din veniturile bugetului
de stat ale anului precedent.

71
 Pentru reflectarea gradului de independenţă a autorităţii monetare se utilizează
mai multe criterii legale printre care şi modelul Cukierman, Webb şi Neyapti (LVAU)1.
Aplicarea acestui model pentru cazul României a condus la un indice al gradului
de independenţă de 0,5293 (pentru anul 1998), comparativ cu 0,5343 pentru perioada 1991-
1998. Diferenţa de valoare între cei doi indici ai independenţei, calculaţi în funcţie de
prevederile statutului BNR (Legea din 1991, şi cea din 1998) este dată de modificarea
duratei mandatului guvernatorului, care s-a redus de la 8 ani la 6 ani; din formularea
obiectivelor de politică monetară (stabilitatea preţurilor fiind singurul obiectiv) şi din
practicarea ratei de dobândă de piaţă pentru împrumuturile acordate de BNR, comparativ
cu o rată discount potrivit vechii legislaţii.
Comparativ cu alte ţări, indicele independenţei, potrivit aceluiaşi model, a
înregistrat următoarele valori: 0,66 în Germania, 0,51 în SUA, 0,68 în Elveţia, în Canada
0,46 şi 0,58 în Austria.
Un alt model care dezvoltă indici legali ai independenţei, este construit de Grili,
Masciandaro şi Tabellini (modelul GMT), autorii făcând distincţie între independenţa
politică şi cea economică a băncii.
Conform acestui model (GMT) criteriile independenţei politice se referă la:
 numirea guvernatorului de către Guvern sau Parlament;
 perioada mandatului egală sau mai mare de 5 ani;
 numirea membrilor CA de către Guvern sau Parlament;
 nu există membri ai Guvernului în CA;
 politica de credit şi de schimb valutar este, în exclusivitate, de competenţa Băncii
Centrale;
 Banca Centrală urmăreşte stabilitatea preţurilor, acesta fiind un obiectiv prevăzut
în statut;
 existenţa unor prevederi legale care să susţină poziţia băncii în caz de conflict cu
Guvernul.

1 „Credibilitatea politicii monetare şi independenţa Băncii Centrale ”, Teodora Vâşcu , articol cuprins în „Lucrările
colocviului financiar-monetar”, Ed. ASE 2002

72
 În vederea cuantificării independenţei economice se utilizează criteriile:
 facilităţi directe de credit acordate automat;
 practicarea unei rate de piaţă a dobânzii la facilităţile de credit;
 acordarea cu caracter temporar a creditelor;
 participarea Băncii Centrale pe piaţa primară pentru acoperirea datoriei publice;
 limitarea sumei acordate sub formă de credit guvernamental;
 stabilirea ratei de refinanţare de către Banca Centrală;
 supravegherea activităţii bancare numai de către Banca Centrală sau şi de alte
instituţii.
Potrivit acestui model România obţine un punctaj de 13 puncte pe o scală de la 0 la
16, respectiv 7 puncte pentru independenţa politică şi 6 puncte pentru independenţa
economică. În acelaşi timp Polonia cumulează 14 puncte, Bulgaria 15 puncte (8 pentru
independenţa politică), Germania 13 puncte, SUA şi Canada obţin 12 respectiv 11 puncte.
Se poate afirma deci, că noua legislaţie financiară creează premisele pentru a
asigura Băncii Naţionale o autonomie maximă, comparabilă cu cea a unora dintre Băncile
Centrale considerate pe plan mondial ca fiind cele mai independente (Sistemul Federal de
Rezerve, Banca Naţională a Elveţiei şi Banca Centrală a Germaniei).
Modificarea legislaţiei bancare nu înseamnă că autoritatea monetară prezintă şi
credibilitate cu privire la îndeplinirea obiectivelor sale. Problema Băncii Naţionale este de
a asigura credibilitatea pentru anunţurile referitoare la politica monetară, această
credibilitate fiind legată de modul în care aceasta a respectat sau nu, angajamentele sale în
trecut.
În cazul României credibilitatea Băncii Naţionale a avut de suferit în perioada
falimentelor bancare din 1998-1999, mai ales datorită neprecizării clare în legislaţia
bancară a momentului intervenţiei autorităţii monetare în astfel de situaţii.
La aceasta se adaugă şi ambiguitatea din anul 2000 (anul alegerilor) când s-a lăsat
impresia că guvernatorul Băncii Naţionale a făcut jocul de interese a anumitor grupări,
candidând la preşedenţia ţării, acesta punând de asemenea condiţia reîntoarcerii sale în
funcţia de guvernator chiar dacă va câştiga (în cazul acesta după expirarea mandatului de
4 ani) sau nu alegerile. Acest lucru s-a întâmplat în perioada în care populaţia î-şi pierduse

73
încrederea (care a mai rămas) în clasa politică românească. Ca urmare imaginea
guvernatorului şi implicit a instituţiei pe care o conduce, a avut de suferit.
În ultima perioadă de timp, mai precis în ultimul an de zile s-a încercat
recâştigarea încrederii populaţiei în sistemul bancar românesc dar şi în politica monetară
pe care o duce Banca Naţională.
De remarcat este agresivitatea autorităţii monetare care la intervale de timp relativ
scurte anunţă nivelul atins de rezervele valutare ale Băncii Naţionale (atingând de altfel
niveluri apreciabile), acest lucru ducând la calmarea pieţei valutare, diminuându-se
operaţiunile speculative ale operatorilor de pe piaţă. Aceste anunţuri au avut şi efecte, poate
nu şi cele scontate, dar au dus totuşi la o depreciere mai lentă a leului în raport cu moneda
euro şi dolarul american. În acest context, autoritatea monetară a încercat şi va încerca în
continuare, îndeplinirea obiectivului sau fundamental, cel de asigurare a stabilităţii
monedei naţionale, pentru a contribui la stabilitatea preţurilor.
Dar pentru îndeplinirea obiectivului său fundamental, Banca Naţională are nevoie
şi de sprijinul guvernului pe linia implementării în continuare a unor programe care să
asigure în continuare creşterea economică mult dorită, în contextul în care se renunţă la
facilităţile acordate întreprinzătorilor şi se majorează taxa vamală la export –condiţii
impuse de instituţiile financiare internaţionale-.De asemenea guvernul va trebui să
implementeze politica restructurării şi eficientizării domeniului bugetar şi asumarea
riscurilor inevitabile ( probleme sociale ) .

74