Deprinderile motrice

Generalităţi:
Definirea noţiunii de deprindere:
• obişnuinţă, obicei; uşurinţă căpătată de-a lungul timpului într-o îndeletnicire oarecare;
pricepere; destoinicie; dexteritate; practică obişnuită într-o îndeletnicire oarecare; exerciţiu;
(D.E.X.)
• capacitatea de a aplica informaţiile cu uşurinţă şi cu randament sporit, cu respectarea tuturor
calităţilor priceperii( corectitudine, iscusinţă, abilitate, în condiţii variate şi schimbate);
• este priceperea transformată în act reflex sau mai bine spus, priceperea ajunsă la un înalt grad
de automatizare a componentelor: mecanismul de transformare a priceperii în deprindere este dat
de execuţiile efectuate în mod sistematic şi continuu;
• din punct de vedere psihofiziologic, deprinderile se manifestă ca stereotipuri dinamice şi
constituie un fel de a doua natură a omului ( U.Şchiopu, 1997).
• Sunt moduri de acţiune bine elaborate şi consolidate care permit desfăşurarea mai facilă a unor
activităţi fie ca fragmente automatizate ale unor acţiuni complexe care în urma exerciţiului s-au
sistematizat şi au ajuns la un anume grad de automatizare şi de independenţă faţă de activitatea
conştientă în ansamblul ei. (A. Tucicov-Bogdan, 1973).
Deprinderea este caracterizată printr-o serie de trăsături specifice , cea mai importantă fiind
sinteza realizată pe plan cognitiv, senzorial-motric sau chinestezic ( G. Montpellier).
Există mai multe accepţiuni ale conceptului de deprindere, dar atât reprezentanţii şcolii franceze
cât si cei ai şcolii engleze şi ruse, consideră deprinderea ca fiind rezultatul învăţării, o manieră de
comportare care se formează prin exersare;
Categorii de deprinderi:
 Deprinderi intelectuale;
 Deprinderi motrice;
 Deprinderi senzoriale;
Între cele trei categorii de deprinderi există o relaţie de interdependenţă.
Deprinderile motrice
 Reprezintă caracteristica de ordin calitativ a actelor motrice învăţate;
 În educaţia fizică şi antrenamentul sportiv, deprinderea motrică reprezintă un obiectiv, o
finalitate a procesului instructiv-educativ-evaluativ;
Există mai multe definiţii date deprinderilor motrice, vom aminti câteva mai reprezentative:
 Deprinderea motrică, o caracteristică, sau o componentă a actelor învăţate, care prin exersare
dobândesc indici superiori de execuţie( coordonare precizie, viteză, plasticitate, automatism), M.
Epuran,1976;
 Componentă automatizată a actului motric voluntar; act sau acţiune motrică ajunsă prin
exersare la un înalt grad de stabilitate, precizie, eficienţă şi care asigură succesul execuţiei în
sensul dorit (L.Herczeg);
 Deprinderile motrice sunt stereotipuri dinamice, motrice, proprioceptive (A.N. Krestovnikov,
1954);
 Deprinderile motrice reprezintă componentele esenţiale şi totodată specifice ale diferitelor acte
motrice care îmbinate în mod armonios asigură îndeplinirea unor sarcini motrice conform
principiului: “eficienţă maximă prin cheltuieli energetice minime”( A.Demeter, 1981);
Caracteristicile deprinderilor motrice:
 Componente ale conduitei voluntare ale omului, elaborate prin exerciţiu;

1
 Sunt rezultatul învăţării mişcărilor prin repetare; sunt specifice unei activităţi;
 Se caracterizează printr-o rapidă şi eficientă aferentaţie inversă, care permite corectarea pe
moment a unor inexactităţi;
 Automatizarea deprinderii eliberează scoarţa cerebrală, asigurând participarea ei la alte
activităţi;
 Deprinderile au stabilitate relativă în condiţii variabile şi plasticitate;
 Sunt ireversibile;
 Au la bază educarea capacităţii de diferenţiere fină şi rapidă a unor stimuli care constituie
elemente informaţionale senzorial-perceptive în dirijarea acţiunilor;
 Se prezintă de cele mai multe ori sub forma unor structuri individuale determinate de însuşirile
sau aptitudinile variabile ale subiecţilor care învaţă aceeaşi mişcare;
 Formarea deprinderilor este condiţionată de factori obiectivi şi subiectivi: aptitudinile motrice,
motivaţia, nivelul pedagogic al instruirii, calitatea şi eşalonarea exerciţiilor, aprecierea şi
autocontrolul rezultatelor;
Etapele formării deprinderilor motrice şi conţinutul lor sunt diferit prezentate în literatura de
specialitate, fiind în concordanţă cu domeniul care le tratează şi ne prezentând diferenţe
semnificative. Astfel în funcţie de domenii distingem:
1. Etape fiziologice ( A.N.Krestovnikov, 1954; A.Demeter, 1979);
2. Etape psihologice(AL.Roşca, 1966; P.A.Rudik, 1955; M.Epuran, 1976);
3. Etape metodice (L.P.Matveev, A.D.Novikov,1980; GH.Cârstea 1997; Al.Dragnea);

DEPRINDERI MOTRICE - ETAPELE FIZIOLOGICE DUPĂ A.N. KRESTOVNIKOV

DUPĂ A. DEMETER
1. ETAPA MIŞCĂRILOR INUTILE ŞI A LIPSEI DE COORDONARE:
- iradiere extinsă;
- răspuns nediferenţiat ETAPA IRADIERII ŞI GENERALIZĂRII EXCITAŢIEI:
- iradiere extinsă sau chiar generalizarea excitaţiilor sosite de la scoarţă;
- mişcarea se realizează cu încordare mare şi cu risipă de energie;
2. ETAPA MIŞCĂRILOR ÎNCORDATE:
- nu există un echilibru între excitaţie şi inhibiţie;
- apar procese de diferenţiere; ETAPA CONCENTRĂRII INIŢIALE A EXCITAŢIEI:
- o insuficientă concentrare a excitaţiei apărută şi iradiată pe scoarţă;
- se conturează un început de inhibiţie de diferenţiere;
3. ETAPA EXECUŢIEI CORECTE A MIŞCĂRILOR:
- dispare încordarea;
- se produce corectarea proceselor nervoase; ETAPA DE DIFERENŢIERE ŞI DE FORMARE
INIŢIALĂ A DEPRINDERII:
- este etapa mişcărilor diferenţiate;
- se realizează o concentrare perfectă a excitaţiei corticale;
4. ETAPA ÎNSUŞIRII DETAILATE A MIŞCĂRILOR:
- se delimitează precis iradierea proceselor de excitaţie şi inhibiţie;
- se realizează întărirea stereotipului dinamic;- este etapa măiestriei; ETAPA DE
AUTOMATIZARE A
DEPRINDERII:
- I. V. Pavlov a legat automatizarea mişcărilor de starea de excitabilitate a centrilor nervoşi;

2
DEPRINDERILE MOTRICE - ETAPELE METODICE - DUPĂ NOVIKOV şi MATVEEV
1. ETAPA ÎNVĂŢĂRII INIŢIALE:
- se caută formarea ritmului şi tempo-ului mişcării;
- se înlătură mişcările inutile;
- se realizează o reprezentare generală a mişcării; ETAPA INIŢIERII ÎN BAZELE TEHNICE
DE EXECUŢIE A DEPRINDERII:
- formarea unei reprezentări clare asupra deprinderii respective;
- formarea ritmului general de execuţie cursivă a deprinderii;
- descompunerea deprinderii motrice; ETAPA FORMĂRII PRIMEI IMAGINI ASUPRA
MIŞCĂRII:
- iau naştere reacţii ideomotorii şi are loc acceptarea fizică şi psihică;
2. ETAPA ÎNVĂŢĂRII APROFUNDATE:
- are loc adâncirea înţelegerii de către elevi a legităţilor mişcării care compun acţiunea motrică;
- se formează ritmul şi tempoul adecvat execuţiei globale; ETAPA FIXĂRII ŞI
CONSOLIDĂRII DEPRINDERII :
realizarea tehnicii de execuţie în concordanţă cu caracteristicile mişcării;
- exersarea deprinderii în condiţii relativ şi predominant constante;
- corectarea cu prioritate a greşelilor individuale de execuţie; ETAPA PRIMEI ÎNVĂŢĂRI:
- se însuşeşte componenţa principală a mişcării;
- se urmăreşte înlăturarea mişcărilor suplimentare şi inutile;
3. ETAPA CONSOLIDĂRII ŞI PERFECŢIONĂRII DEPRINDERII:
- se consolidează deprinderea în condiţii diferite şi cu intensităţi ale efortului diferite:
-se apreciază global gradul de automatizare a mişcării; ETAPA PERFECŢIONĂRII
DEPRINDERII MOTRICE:
- sporirea variantelor de execuţie;
- exersarea deprinderii în condiţii cât mai variate;
- includerea deprinderii în înlănţuiri de altea deprinderi motrice; ETAPA PRECIZĂRII
ACŢIUNII:
- mişcrea prinde contur precis, este percepută în mod detaaliat ;
- concomitent se stabilesc fazele actului motric;
4. ETAPA DE AUTOMATIZARE:
- se stabilizează deprinderile;
- se repetă în condiţii neschimbate;
5. ETAPA PERFECŢIONĂRII ÎN CONDIŢII VARIABILE:
- se urmăreşte perfecţionarea tehnicii în funcţie de particularităţile individuale;
- capacitatea de a lega diferite deprinderi;

3
Etapele metodice ale formării deprinderilor motrice - DUPĂ GH. CÂRSTEA

Bazându-se pe rezultatele cercetărilor din domeniul fiziologiei şi psihologiei actelor motrice,

teoria educaţiei fizice nu a acordat o prea mare importanţă fenomenului formării actelor motrice.
în general, se apreciază că din punct de vedere metodic se parcurg trei etape în formarea unei
deprinderi motrice :

1. Etapa învăţării, a iniţierii în bazele tehnice de execuţie a unei deprinderi, având ca obiective:

- formarea unei reprezentări ideomotorii cât mai fidele a deprinderii pe baza demonstraţiei şi
explicaţiei specialistului;

- formarea ritmului general de execuţie cursivă a mişcării;

- descompunerea mişcărilor complexe în elementele componente şi însuşirea separată a acestora;

- preîntâmpinarea sau corectarea greşelilor tipice de execuţie;

2. Etapa consolidării - a formării stereotipului dinamic, cu următoarele obiective:

- unificarea elementelor componente ale mişcărilor şi formarea tehnicii de execuţie în

concordanţă cu caracteristicile spaţiale, temporale şi dinamice ale mişcării;

- întărirea legăturilor temporare din scoarţa cerebrală prin exersarea independentă repetată, în
condiţii standard, a deprinderii motrice;

- includerea deprinderii într-o înlănţuire cu alte deprinderi motrice însuşite anterior, în condiţii
specifice probelor şi ramurilor sportive şi efectuarea lor în condiţii relativ constante;

- înlăturarea greşelilor atipice de execuţie;

3. Etapa perfecţionării - având ca obiective următoarele:

- exersarea deprinderii în condiţii variate, neobişnuite sau îngreuiate (micşorarea suprafeţelor,

mărirea tempoului, adversar activ, etc);

- exersarea deprinderii în condiţii tehnice întâlnite în practica sportivă şi în condiţii apropiate sau
identice cu cele regulamentare;

- exersarea deprinderii în condiţii de întrecere (ştafete, parcursuri aplicative, etc] şi de concurs

[competiţii neoficiale sau oficiale).

4
După A. Dragnea (1999), în formarea unei deprinderi motrice se disting patru etape:

1.Etapa informării şi a formării imaginii mentale (echivalentul reprezentării ideomotorii), pe

baza explicaţiei şi a demonstraţiei directe sau mijlocite;

2.Etapa mişcărilor grosiere sau insuficient diferenţiate (numită şi a mişcărilor încordate), în care
are loc efectuarea primelor execuţii corecte din punct de vedere tehnic;

3.Etapa consolidării mişcării, a coordonării fine - caracterizată de efectuarea corectă a mişcării,

de regulă în condiţii standard şi cu indici superiori de forţă, precizie, ritm şi amplitudine;

4.Etapa perfecţionării - caracterizată de efectuarea mişcării în condiţii variate, cu indici superiori

de eficienţă; este considerată a fi şi etapa declanşării priceperilor motrice complexe, executate
adaptat cerinţelor mediului sau celor impuse de regulament, de conducător

DEPRINDERI MOTRICE - ETAPE PSIHOLOGICE DUPĂ AL. ROŞCA DUPĂ P.A.RUDIK

DUPĂ FITTS
1. ORIENTAREA ŞI FAMILIARIZAREA CU ACŢIUNEA:
- se urmăreşte însuşirea mecanismului de bază al acţiunii; ETAPA ÎNSUŞIRII PRELIMINARE
A BAZELOR EXERCIŢIILOR:
- se urmăreşte formarea reprezentării actului motric;
- se realizează primele încercări; ETAPA COGNITIVĂ:
- se percepe modelul ;
- viteza şi coordonarea sunt slabe,
- răspunsurile instabile;
2. ETAPA ÎNVĂŢĂRII ANALITICE:
- accent pe corectitudinea însuşirii mecanismului de bază şi a elementelor componente; ETAPA
ÎNSUŞIRII PRECIZATE A EXECUŢIEI:
- în această etapă se leagă şi se unifică acţiunile parţiale cu accent pe corectitudine; ETAPA DE
ORGANIZARE:
- în care se realizează exersarea până la automatizare;
- se pune accent pe latura motorie:
- deprinderea devine relativ stabilă ;
3. ETAPA ANALITICO- SINTETICĂ:
- de organizare şi sistematizare a elementelor acţiunii; ETAPA CONSOLIDĂRII ŞI
PERFECŢIONĂRII DEPRINDERII:
- se realizează diferenţierea proceselor corticale şi precizarea raporturilor spaţio-temporale;
ETAPA PERFECŢIONĂRII:
- elementele singulare sunt înlocuite cu cele sintetizate, iar activitatea este automată;
- se realizează o combinare a caracteristicilor motrice, cognitive şi afective care dau stabilitate
deprinderii;
4. ETAPA SINTETIZĂRII ŞI INTEGRĂRII OPERAŢIILOR ÎNTR-O ACŢIUNE UNITARĂ:
- se asigură ritmul optim de execuţie;
5. ETAPA PERFECŢIONĂRII DEPRINDERII:

5
- etapa automatizării;
- se realizează exersarea în condiţii cât mai variate;

Tipuri de deprinderi
Din punct de vedere teoretic şi practic, clasificarea deprinderilor este importantă, ea realizându-
se pe baza anumitor criterii:
 După componentele senzoriale dominante: deprinderi perceptiv-motrice ( cognitiv-motrice);
deprinderi motrice ( gest motric învăţat ca programul mişcării);
 după modul de conducere: deprinderi autoconduse, în care succesiunea mişcărilor este
determinată de programul mental pe baza prelucrării informaţiilor interne; deprinderi
heteroconduse, în care succesiune mişcărilor este dată şi de influenţele de mediu( intenţiile
adversarului);
 din punct de vedere sistemic: deprinderi deschise, determinate de variaţiile situaţiilor;
deprinderi închise, realizate în situaţii standard;
 după complexitatea situaţiilor şi a răspunsurilor: deprinderi elementare, automatizate complet,
stereotipe ( mişcările ciclice); deprinderi complexe, parţial automatizate;
 după efectorii care realizează actul motric: deprinderi fine; deprinderi intermediare; deprinderi
mari;
 după sensul utilizării: tehnice, care constituie baza pregătirii în majoritatea activităţilor umane
şi sportive; tactice, care cuprind înlănţuiri specifice;
 după obiectivele urmărite în educaţia fizică şcolară: deprinderi de bază: mers, alergare,
săritura, aruncarea –prinderea; deprinderi aplicativ-utilitare: căţărare-escaladare, târâre, tracţiune,
împingere, ridicarea –transport de greutăţi; deprinderi specifice diferitelor discipline, ramuri,
probe sportive;
Transfer şi interferenţă
Fenomene ce apar în procesul de formare a deprinderilor.
Transfer, influenţa pozitivă a deprinderii vechi asupra celei noi; acest fenomen se produce atunci
când elevul înţelege structura noii mişcări şi ajunge să înţeleagă asemănările dintre deprinderea
veche şi cea nouă;
Procesul instructiv-educativ are sarcina de a dezvolta priceperea de a aplica cunoştinţele
anterioare în însuşirea unor noi cunoştinţe şi la formarea unor noi deprinderi.
Aspecte ale transferului în învăţarea motrică:
 trecerea de la exerciţii parţiale la exerciţii integrale;
 trecerea prin generalizare de la o deprindere la alta;
 trecerea unor elemente specifice de la o sarcină motrică la alta, de tip diferit;
 trecerea de la învăţarea mentală la execuţia directă;
 trecerea de la învăţarea senzorio-motrică la execuţia practică;
Interferenţă, influenţă negativă, când procesul nou este împiedicat de cel vechi. Apare în
momentul în care deprinderile învăţate sunt foarte stabilizate şi automatizate.

Cauze ale interferenţei:

• dezvoltare şi pregătire fizică unlaterală; specializare îngustă;
• nivel scăzut al aptitudinilor motrice
• deprinderi greşite sau insuficient consolidate;
• greşeli metodice în organizarea procesului de instruire,
Slăbirea şi stingerea deprinderilor motrice

6
Fenomenul se datorează inhibiţiei care acţionează în sensul stingerii legăturilor temporare. Lipsa
exerciţiilor, repetările la intervale mari, produc slăbirea deprinderilor, pierderea preciziei, a
uşurinţei de execuţie a mişcării.
Stingerea completă a deprinderii este un caz rar, sub controlul conştiinţei ele pot fi reactualizate
(fiind vorba de deprinder ca: înoul, schiul, ciclismul, patinajul).

Deprinderi motrice de bază

MERSUL, deprindere motrică de bază prin care se realizează în mod deosebit locomoţia umană.
Este o acţiune motrică voluntară, care prin exersare devine involuntar, automat, stereotip.
Mersul constă din dezechilibrări continue prin care corpul se adaptează suprafeţei d sprijin şi
mediului înconjurător păstrând contactul cu suprafaţa pe care se realizează mişcarea şi se poate
definii prin alternarea sprijinului picioarelor pe sol, acţiune prim care se realizează înaintarea.
Unitatea de bază este pasul, el se repetă identic dând mersului caracter ciclic. Termenii folosiţi în
legătură cu mersul: lungimea pasului, distanţa dintre călcâiul aceluiaşi picior între două poziţii
identice ale corpului (la adult , lungimea pasului este de 70-80 cm.), cadenţa, tempoul, numărul
de paşi/unitatea de timp ( în medie 70-80 de paşi/minut), viteza (distanţa parcursă/unitatea de
timp, în medie 4 km./oră).
Mersul influenţează funcţia respiratorie şi cea circulatorie.
Timpii mersului:
1. Sprijin dublu;
2. Primul sprijin unilateral: semipasul posterior, momentul verticalei, semipasul anterior;
3. Al doilea sprijin dublu;
4. Al doilea sprijin unilateral (după Duchroquet).
Mersul are mari variaţii individuale în funcţie de ereditate, vârstă, greutate de transportat, felul
încălţămintei. Poziţia corpului în timpul mersului poate fi o caracteristică individuală. În mers
capul şi trunchiul suferă o deplasare verticală de 4-5 cm., deplasare determinată de momentul
verticalei şi dublului sprijin şi o deplasare frontală de 4-5 cm.. Contactul cu solul se face cu
talonul (călcâiul), trunchiul este drept, capul în prelungire, braţele se mişcă liber, alternativ,
inainte-înapoi şi invers, fiind coordonate cu mişcarea picioarelor.
Greşeli:
 Mers rigid, băţos;
 Mers săltat, cu balans exagerat pe verticală;
 Mers legănat, cu balans exagerat pe orizontală;
 Mers târşit, nu se ridică piciorul suficient în timpul fazei de pendulare;
 Mers în” buestru”, lipsa coordonării mişcării braţelor cu cea a picioarelor;
 Mers cu vârfurile exagerat în afară sau exagerat spre interior.
Variante:
 Mersul liber fără cadenţă;
 Mersul în cadenţă, pasul de manevră, pasul de front (marş);
 Mers gimnastic;
 Mers pe vârfuri, călcâie, partea internă, externă a labei piciorului;
 Mers în ghemuit (mersul piticului);
 Mers fandat (mersul uriaşului);
 Mers cu ridicarea alternativă a unui genunchi la piept (mersul berzei);
 Mers cu pendularea gambei înainte;
7
 Mers cu sprijinul palmelor pe sol şi picioarele întinse (mersul elefantului);
 Mers cu pas alăturat, încrucişat;
 Mers cu spatele pe direcţia de deplasare.
În lecţia de educaţie fizică, mersul este prezent în toate momentele acesteia dar pentru a creşte
atractivitatea acestuia se utilizează deplasarea în figuri: zigzag, şerpuit, spirală, buclă închisă şi
deschisă, opt.

- Deplasare şerpuită ,Deplasare în zigzag, Deplasare în opt, Buclă deschisă, Buclă închisă

Indicaţii:
 Mersul se poate executa cu diferite poziţii şi mişcări ale braţelor;
 Ritmul mersului diferă în funcţie de structura variantei alese;
 Se adoptă diferite formaţii în funcţie de varianta utilizată;
 În timpul deplasării pot fi combinate mai multe variante de mers.

ALERGAREA
Deprindere motrică de bază, elementară, care asigură o deplasare mai rapidă prin acţiunea
coordonată a musculaturii membrelor inferioare şi superioare. În timpul alergării se succed fazele
de sprijin şi zbor.
Fazele alergării:
1. Faza de sprijin unilateral ;
2. Faza de zbor ;
3. Faza de sprijin unilateral pe celălalt picior ;
La fel ca la mers şi la alergare apar oscilaţii pe verticală şi orizontală. Importantă în timpul
alergării, este poziţia corpului iar ritmul şi amplitudinea alergării sunt influenţate de intensitatea
acesteia. În timpul alergării, un rol deosebit îl are coordonarea actului respirator cu pasul.
Alergarea ca deprindere motrică de bază reprezintă « startul » în formarea deprinderilor specifice
probelor de alergare.
Greşeli :
 Alergarea îngenunchiată, fără terminarea impulsiei;
 Alergarea cu accentuarea balansului corpului ;
 Orientarea greşită a labei piciorului în timpul alergării;
 Poziţia greşită a trunchiului;
 Mişcarea greşită a braţelor, încrucişare, braţe întinse;
Variante:
 Alergare cu genunchii sus;
 Alergare cu pendularea gambelor pe coapsă, alergarea cu pendularea gambelor înainte;
 Alergare cu paşi încrucişaţi;
 Alergare cu spatele pe direcţia de deplasare.
Alergarea este prezentă în lecţie, în toate momentele ei. Este elementul care asigură manifestarea
spiritului de întrecere în desfăşurarea ştafetelor, parcursurilor aplicative şi nu în ultimul rând este
esenţa jocurilor de mişcare.
Indicaţii :
 În faza de învăţare a alergării se utilizează tempo-uri moderate, se folosesc corectările
urmărind realizarea unei alergări cu caracter relaxat.

8
 Se cere o atenţie deosebită la coordonarea ritmului respirator cu ritmul paşilor.
 Se pun în mod progresiv duratele, distanţele, numărul de repetări;
 Prin utilizarea unor formaţii variate şi deplasările în figuri, se asigură alergării un caracter
atractiv.

SĂRITURA
Deprindere motrică de bază, naturală, cu larg caracter aplicativ, care constă în desprinderea
corpului de pe sol prin propulsie, efectuând un zbor ce poate avea diferite traiectorii.
Are un rol în stimularea marilor funcţiuni, asigură excitabilitatea S.N.C., asigură tonicitate şi
troficitate musculaturii, asigură întărirea sistemului osteo-ligamentar, educarea percepţiilor
spaţio-temporale.
Intervine în educarea/dezvoltarea aptitudinilor motrice: viteză, forţă, putere, îndemânare,
rezistenţă. Determină formarea unor trăsături de caracter :voinţă, hotărâre, curaj.
Săritura este o deprindere cu caracter aciclic şi se compune din următoarele faze :
1. Elan ;
2. Bătaie-desprindere ;
3. Zbor,
4. Aterizare.
Greşeli care apar în funcţie de fazele săriturii:
 Elan insuficient de energic;
 Impulsie slabă;
 Lipsa coordonării elanului cu bătaia ;
 Coordonarea slabă a segmentelor corpului în timpul zborului,
 Poziţie rigidă la aterizare.
Variante :
 Sărituri libere, în care zborul este continuu;
 Sărituri cu sprijin, în care zborul este întrerupt de aşezarea pentru scurt timp a mâinilor pe sol.
 Sărituri ca mingea, cu desprindere pe două picioare şi aterizare pe două sau pe un picior, cu
desprindere pe un picior şi aterizare pe două sau pe un picior.
 Sărituri succesive ca mingea, pe loc, sau cu deplasare pe diferite direcţii.
 Sărituri la coarda scurtă sau lungă, individual, pe perechi, în trei sau în grup.
 Sărituri pe aparate, sărituri cu bătaie pe o suprafaţă mai înaltă.
 Sărituri în adâncime.
 Săritura în lungime de pe loc.
 Pasul săltat.
 Pasul sărit.
Pentru aceste variante apar următoarele greşeli:
 Pentru săriturile ca mingea : nu se respectă ritmul, la săriturile pe loc nu se aterizează pe
acelaşi loc, poziţii incorecte ale trunchiului, aterizare rigidă, lipsa de coordonare a segmentelor.
 Pentru săriturile cu coarda: mânuire greşită a corzii, lipsa coordonării mişcării corpului cu
mişcarea corzii.
Se utilizează în partea pregătitoare şi fundamentală a lecţiei de educaţie fizică.
Indicaţii:
 Pe tot parcursul învăţării se va insista asupra corectitudinii execuţiei;
 Săriturile se pot utiliza în ştafete, parcursuri dar numai după ce au fost corect însuşite;

9
 Pentru învăţare pot fi utilizate şi jocurile de mişcare bazate pe sărituri.
 La săriturile mai dificile profesorul trebuie să asigure condiţii de securitate copiilor, pentru a
preveni accidentările;
 Aparatele utilizate trebuie verificate înainte de a fi folosite;
 În învăţare se începe cu însuşirea aterizării (în gimnastică);
 Pentru a spori eficacitatea acţiunilor se pot utiliza repere vizuale.

ARUNCAREA ŞI PRINDEREA
Două deprinderi motrice de bază care trebuie abordate împreună întrucât cea de a doua nu se
poate efectua decât dacă există prima. Ambele au o mare aplicativitate în sociomotricitatea
omului.
Asigură tonicitate şi troficitate musculaturii întregului corp, întăresc articulaţiile implicate,
determină dezvoltarea mobilităţii articulare, coordonarea, precizia, solicită intens analizatorii:
vizuali, auditivi, tactili şi influenţează pozitiv manifestarea celorlalte aptitudini motrice ca:
viteză, forţă, putere, rezistenţă.
Aruncarea este o acţiune motrică prin care, obiecte de diferite mărimi, forme, greutăţi sunt
proiectate în spaţiu prin contracţie musculară.
Prinderea este acţiunea motrică prin care se interceptează şi se reţin anumite obiecte aflate în
mişcare. Prinderea se poate efectua cu ajutorul membrelor superioare şi cu cele inferioare.

Fazele aruncării:
1. Poziţia iniţială, elan;
2. faza de aruncare (mişcarea segmentelor şi a trunchiului), eliberarea obiectului;
3. faza finală, restabilirea.
Fazele prinderii:
1. Faza de aşteptare;
2. Faza de întâmpinare, mâinile iau contact cu obiectul;
3. Faza de amortizare;
4. Faza de reţinere.
Reuşita aruncării şi prinderii depinde de: priza, modalitatea prin care obiectul este ţinut, susţinut,
apucat, sau sprijinit; coordonarea mişcărilor, aprecierea corectă a distanţei de aruncare, alternarea
judicioasă a contracţiei cu relaxarea.
Greşeli:
Aruncarea:
 Priza defectuoasă;
 Folosirea în exclusivitate a forţei braţelor;
 Proiectarea obiectelor pe unghiuri ne adecvate;
 Scăparea obiectelor;

Prinderea:
 Adoptarea unei poziţii greşite a palmelor;
 Teama de obiect;
 Lipsa fazei de întâmpinare;

10
 Lipsa de apreciere corectă a distanţei şi vitezei obiectului;
 Lipsa coordonării mişcării braţelor cu mişcarea întregului corp.
Tipuri de aruncare
 Aruncare azvârlită, este aruncarea care se face cu mişcare rapidă şi energică (biciuirea),
concretizată în proiectarea energică a braţului din poziţia întins înapoi spre înainte, se poate
realiza de pe loc, din deplasare, din diferite poziţii, cu diferite obiecte.
 Aruncarea lansată, se caracterizează prin aceea că , priza se face de regulă susţinând sau ţinând
obiectul de jos sau din lateral, propulsia se realizează printr-un balans premergător realizat cu
braţele întinse, poziţie care se păstrează şi în momentul eliberării obiectului. Se execută cu o
mână, cu două mâini, de pe loc, sau din deplasare.
 Aruncarea împinsă, se caracterizează prin faptul că obiectul se menţine pe palmă, cu braţele
îndoite, propulsia se realizează prin extensia energică a braţului de aruncare. Se realizează de pe
loc, din deplasare, cu o mână sau cu două mâini, pe diferite direcţii, la distanţă, la ţintă sau
partener.
Variante de prindere:

 Prindere cu o mână;
 Prindere cu două mâini;
În lecţia de educaţie fizică aruncare şi prinderea pot fi folosite în toate părţile ei, în funcţie de
obiectivele urmărite.
Îndicaţii:
 Pentru a fi eficiente, aceste deprinderi trebuie executate cu un număr mare de repetări;
 În etapa de învăţare un rol important îl are demonstraţia şi explicaţia fenomenului respectiv,
distanţele şi greutatea obiectelor cu care se realizează aruncarea;
 Pentru a se evita accidentările se recomandă folosirea formaţiilor de lucru largi şi a
comenzilor;
 Pentru consolidarea acestor deprinderi se folosesc jocurile de mişcare, ştafetele şi parcursurile
aplicative.

Deprinderi motrice aplicativ – utilitare

Târârea, deprindere motrică, aplicativ-utilitară, reprezentând forma de deplasare pe orizontală a
corpului pe suprafaţa de sprijin, deplasare realizată cu ajutorul braţelor şi a picioarelor.
- este un procedeu de deplasare natural pentru nou născut iar apoi perfecţionat de adult
corespunzător cerinţelor vieţii;
- serveşte pentru deplasări în spaţii reduse ca înălţime, sau pe sub diferite obstacole;
- se utilizează pentru dezvoltarea/educarea aptitudinilor motrice: F. R. Î; pentru educarea unor
trăsături de caracter;
- se poate utiliza pentru corectarea atitudinilor deficiente ale coloanei;
- târârea şi variantele ei sunt prezente în conţinutul curriculum-ului;
Greşeli:
 tehnică greşită; insuficientă împingere din braţe şi picioare;
 insuficientă forţă;
 lipsă de coordonare;
Variante:
 târâre pe antebraţe şi genunchi;

11
 târâre pe o parte;
 târâre joasă;
 târâre pe antebraţe şi picioare apropiate;
 târâre pe abdomen fără braţe şi picioare;
 târâre pe spate;
 târâre cu transport de obiecte sau persoane;
LOCUL în lecţie: în partea fundamentală, în funcţie de obiectivele propuse;
Indicaţii:
• se execută târârea numai pe suprafeţe netede, lucioase, curate;
• în faza de însuşire, se execută în tempo lent, insistându-se pe coordonarea mişcării braţelor cu
cea a membrelor inferioare;
• pentru ca târârea să se execute corect şi să fie eficientă se utilizează limitatorii metodici: sfori,
şipci, bastoane, diferite aparate;
• pentru însuşirea târârii se pot utiliza jocurile de mişcare iar pentru consolidare şi generalizarea
cunoştinţelor se utilizează parcursurile aplicative şi ştafetele.

Căţărare/escaladare
Căţărarea, este o deprindere motrică utilitară , ce constă dintr-o urcare cu ajutorul mâinilor şi a
picioarelor pe diferite aparate, obstacole naturale înalte;
Escaladarea, este o deprindere complexă, ce presupune depăşirea unor obstacole mai înalte.
Cele două deprinderi se prezintă simultan, contribuind la dezvoltarea aptitudinilor motrice: F.
R.Î. şi la educarea unor trăsături de caracter: curaj, voinţă, întrajutorare;
Căţărarea se poate realiza la: scara fixă, bârnă, scara marinărească, frânghie, prăjină, ladă, cal,
copac, stâlp, portic;
Escaladarea se poate realiza la: ladă, cal, bârnă, capra, scara obişnuită, gard, trunchi de copac;
Greşeli:
 lipsa de coordonare a segmentelor corpului;
 priza incorectă, modul de apucare a aparatelor;
Variante:
 căţărare la scara fixă, prin procedeul braţ şi picior opus, braţ şi picior de aceeaşi parte; căţărare
din atârnat; căţărare cu îngreuiere;
 căţărare la frânghia verticală în atârnat mixt, în doi sau trei timpi; în atârnat;
 căţărare la frânghia orizontală;
Locul deprinderilor în lecţie: se utilizează în partea introductivă, sub forma jocurilor de mişcare
şi în partea fundamentală.
Indicaţii:
• se va acorda atenţie la asigurarea materială a lecţiei, în scopul evitării accidentelor;
• căţărările se învaţă mai întâi pe banca de gimnastica, scara fixă, cu braţele şi picioarele;
• escaladările se învaţă în ordinea: cu apucare/sprijin şi păşire pe aparat (obstacol), cu apucare şi
încălecarea obstacolului, cu apucare şi rulare în aşezat, cu apucare şi rulare pe piept (abdomen);
• aceste deprinderi se introduc în ştafete şi parcursuri, când sunt bine însuşite;
• pentru consolidarea lor se poate utiliza cu eficienţă sporită, metoda problematizării;
Tracţiune-împingere

Deprindere motrică aplicativ-utilitară, prin care un obiect sau un partener este deplasat fără a fi
ridicat de pe sol.

12
Tracţiunea implică angajarea muşchilor flexori a corpului, priza realizându-se prin apucare.
Împingerea implică angajarea musculaturii extensoare a corpului, priza pe obiect făcându-se prin
apucare sau sprijin.
Aceste deprinderi, contribuie la dezvoltarea aptitudinilor motrice şi la educarea trăsăturilor de
caracter, dârzenie, curaj, voinţă, spirit competitiv, conlucrare între elevi.
Greşeli:
 priza necorespunzătoare;
 insuficientă mobilizare în realizarea acţiunii;
 coordonare redusă;
Variante:
 tracţiuni şi împingeri executate individual;
 tracţiuni şi împingeri executate pe perechi;
 tracţiuni şi împingeri executate în grup;
Locul în lecţie: în partea pregătitoare şi în cea fundamentală;
Indicaţii:
• în realizarea acestor deprinderi important este sprijinul tălpilor pe sol, pentru mărirea suprafeţei
de sprijin;
• se vor utiliza obiecte şi aparate cu dimensiuni şi greutăţi care pot fi învinse de copii;
• perechile şi grupurile trebuie constituite pe criteriul egalităţii conformaţiei şi forţei;
• se pot aplica sub formă de joc, ştafete, parcursuri aplicative, folosind întrecerea.
Ridicare şi transport de greutăţi
Sunt deprinderi frecvent utilizate în activitatea cotidiană. Implică acţiunea întregului corp, iar
efectuarea greşită a acestora pot determina leziuni la nivelul coloanei vertebrale (zona lombară),
leziuni ale articulaţiilor, muşchilor.
Contribuie la însuşirea unor modalităţi de transport şi la dezvoltarea unor aptitudini motrice:
F.R.Î.;
Greşeli:
 lipsa de coordonare;
 forţă insuficientă;
 priza necorespunzătoare.
Variante:
 ridicare şi transport individual;
 ridicare şi transport în perechi;
 ridicare şi transport în grup;
Se pot transporta:
- obiecte de diferite mărimi şi greutăţi;
- aparate;
- persoane;
- mobilă;
Obiectele pot fi: menţinute, susţinute cu unul sau ambele braţe, pe cap, pe umăr, pe piept, sub
braţ, pe şold, pe spate; unele au primit chiar denumiri ca: “ scăunelul”, “coşuleţul”, “patul”, “
targa” ;
Locul în lecţie: pe tot parcursul ei.
Indicaţii:
• se învaţă apucarea, priza pe obiect; se fixează bine tălpile pe sol, genunchii se îndoaie iar
trunchiul rămâne pe verticală; în ridicare sunt implicate toate grupele musculare, cu accent pe

13
musculatura picioarelor, pentru a proteja coloana;
• ridicările şi transportul în grup se realizează pe baza comenzilor;
• variantele de ridicare şi transport se execută de 5-6x;
• la transportul în grup a unor obiecte lungi sprijinite pe umeri, cap, braţe, de asupra capului,
elevii vor fi aşezaţi în coloană, după înălţime.

Echilibrul
Unii autori consideră echilibrul o componentă a capacităţii coordinative, manifestată prin
sensibilitatea simţului chinestezic, alţi autori îl consideră deprindere motrică.
Echilibrul se defineşte prin: modalitatea prin care se asigură păstrarea stabilităţii corpului în
diferite poziţii sau acţiuni motrice.
Rol deosebit în realizarea echilibrului îl are aparatul vestibular care informează sistemul nervos
central asupra gradului de stabilitate a corpului.
În viaţă, echilibrul este solicitat începând de la mers şi până la cele mai banale activităţi casnice.
Forme de manifestare:
 menţinerea echilibrului în poziţii statice cu sprijin redus;
 menţinerea echilibrului în acţiuni dinamice (echilibrul dinamic);
Gradarea exerciţiilor de echilibru:
 reducerea suprafeţei de sprijin, a punctelor de sprijin;
 modificarea poziţiilor segmentelor corpului;
 creşterea complexităţii mişcărilor;
 creşterea înălţimii;
 utilizarea unor obiecte ce pot fi: menţinute, purtate, manevrate;
Locul în lecţie: prezent pe tot parcursul lecţiei;
Indicaţii:
• ca suprafeţe înguste pot fi utilizate: bârna, bănci, ţevi, buşteni, borduri, cărămizi;
• modalităţi de echilibrare: îndoirea genunchilor, coborârea centrului de greutate; mărirea
suprafeţei de sprijin; mişcări compensatorii cu braţele; orientarea privirii înainte;
• pentru a compensa frica se execută mişcări cu ajutor direct sau verbal;
• se pot efectua sub formă de joc, ştafete, parcursuri;

14