DECIZII RELEVANTE

Trimestrul IV 2017

1. Criterii privind stabilirea cuantumului despăgubirilor

nepatrimoniale.

Art.1385 din Noul Cod civil

Despăgubirea acordată părţii vătămate reprezentând

contravaloarea prejudiciului nepatrimonial trebuie să asigure
o justă despăgubire stabilită în raport de criteriile generale
prevăzute de art.1385 din Noul Cod civil.
Potrivit art.1385 alin.4 Cod civil, dacă fapta ilicită a
determinat pierderea sursei de a obţine un avantaj sau de a
evita o pagubă, despăgubirea va fi proporțională cu
probabilitatea obţinerii avantajului sau, după caz, a evitării
pagubei.
Principiul reglementat are ca scop să evite prin plata
despăgubirilor o îmbogăţire fără justă cauză în favoarea părţii
vătămate, astfel că marja de aprecierea a instanţei la stabilirea
cuantumului despăgubirilor este limitată de acest criteriu
obiectiv stabilit prin lege, de natură să asigure o justă
despăgubire părţii vătămate.

(Decizia civilă nr. 2673/02.10.2017)

Prin cererea înregistrată la data de 25.11.2015 la

Judecătoria Costeşti şi la data de 23.02.2016 pe rolul Tribunalului
Argeş, reclamantul S.Ş. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta
A.F.P.V.S. (FPSV) şi intervenientul forţat S.I.M., obligarea pârâtei la
plata sumelor de 150.000 euro (90.000 lei), reprezentând daune
morale şi a sumei de 1000 euro (5000 lei), reprezentând daune
materiale.
În motivare reclamantul a arătat că, la data de 10.10.2014,
datorită pierderii controlului auto AG-03-DMR, condus de
intervenientul S., s-a produs un accident de circulaţie pe raza
comunei Buzoeşti, ce a avut ca urmare vătămarea sa corporală, stând
internat 18 zile la Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, arătând că
nicio sumă de bani nu poate compensa trauma psihică prin care a
trecut. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a indicat criteriile pe care
trebuie să le aibă în vedere judecătorul la stabilirea daunelor morale,
dar, totodată, şi persoana care trebuie să achite aceste daune.
Prin sentinţa nr. 95/14.03.2017, Tribunalul Argeş a admis în
parte acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de
36.000 lei, daune morale, precum şi suma de 1350 lei, daune
 2

materiale, respingând cererea privind acordarea cheltuielilor de

judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut incidenţa
dispoziţiilor art. 3 alin. 1 şi 3 din Ordinul 1/2008 R, pentru punerea în
aplicare a Normelor privind Fondul de protecţie a victimelor străzii, în
vigoare la data producerii accidentului, conform cu care Fondul
acordă despăgubiri persoanelor păgubite prin accidente de vehicule,
dacă vehiculul, respectiv tramvaiul, care a provocat accidentul a
rămas neidentificat ori nu era asigurat pentru răspundere civilă
pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu toate că
legea prevedea obligativitatea asigurării, în acest din urmă caz,
acordându-se persoanelor prejudiciate despăgubiri atât pentru daune
materiale, cât şi pentru vătămări corporale sau decese.
În ceea ce priveşte daunele materiale, tribunalul a constatat
că acestea se ridică la suma justificată prin adresa nr. 4676/2015,
chitanţa nr. 11871/2014 şi factura fiscală nr. MOV 72458/2014, de
1350 lei, sumă cu care pârâta a fost de acord, iar, la dosar nu a fost
făcută dovada unui alt cuantum, prin alte înscrisuri justificative.
Referitor la daunele materiale, instanţa de fond a reţinut că
prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat suma de 150.000
euro (90.000 lei, în dosarul reunit) şi a avut în vedere faptul că nimeni
nu a contestat suferinţa fizică şi psihică ce a fost cauzată părţii la
momentul producerii accidentului şi ulterior, pe perioada de
spitalizare şi de îngrijiri medicale, însă, în raport de faptul că, potrivit
concluziilor medico-legale, necontestate de către reclamant, acesta
nu prezintă prejudiciu estetic şi nu i s-au recomandat tratamente de
recuperare, fiind necesară doar intervenţia de extragere a
materialului de osteosinteză, de faptul că alte dovezi în susţinerea
unei astfel de sume nu s-au adus, apreciind că 36.000 lei, sumă cu
care pârâta a fost de acord, este suficientă pentru acoperirea
prejudiciului cauzat acestuia, reprezentând o despăgubire justă.
Reclamantul S.Ş. a formulat apel împotriva sentinţei nr.
95/2017, pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie în dezvoltarea
cărora s-a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a făcut o apreciere
greşită asupra cuantumului despăgubirilor reprezentând prejudiciul
moral, în sensul că acest cuantum se situează sub nivelul mediu de
despăgubiri stabilit în jurisprudenţa naţională.
Prin modul în care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor nu
s-a respectat principiul răspunderii civile delictuale, acela potrivit cu
care trebuie să fie acordată părţii păgubite o despăgubire integrală,
potrivit art. 1381 şi următoarele din Codul civil.
De asemenea, trebuia să fie analizate urmările severe ale
accidentului, care au afectat atât viaţa socială, cât ţi viaţa privată a
apelantului.
Soluţia pronunţată de instanţa de fond nu este motivată în
fapt, pentru ca, din această motivare să rezulte convingerea intimă a
 3

instanţei la pronunţarea soluţiei privitoare la răspunderea civilă

delictuală şi să fie asigurată legalitatea hotărârii şi cu privire la acest
aspect.
Prin decizia civilă nr. 2673/02.10.2017, Curtea de Apel
Piteşti a admis apelul formulat de reclamantul S.Ş., împotriva
sentinţei civile nr.95 din 14 martie 2017, pronunţată de Tribunalul
Argeş – Secţia civilă, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a
majorat cuantumul daunelor morale de la 36.000 lei la 46.000 lei, a
menţinut în rest sentinţa.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut
următoarele:
Instanţa de fond a reţinut că vătămarea corporală suferită
de către apelant în urma unui accident rutier produs de către un
autovehicul pentru care nu a fost încheiată asigurare obligatorie de
răspundere civilă, acesta dinainte a suferit şi un prejudiciu moral,
cuantificat la suma de 36.000 lei, pe care instanţa a considerat-o ca
fiind una ce reprezintă o despăgubire justă.
Cu privire la criteriile avute în vedere la cuantificarea
prejudiciului moral, instanţa nu a făcut nicio referire pentru a se
putea analiza dacă suma stabilită constituie într-adevăr o despăgubire
justă pentru acest gen de pretenţii.
Este incontestabil că reclamantul-apelant în urma
accidentului rutier, pentru leziunile provocate, a avut şi o suferinţă
psihică, care putea să fie compensată prin plata unei sume cu titlu de
despăgubiri morale.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanţa
trebuia să ţină cont de principiile generale reglementate de art. 1385
Cod civil, precum şi de principiul special privitor la repararea
prejudiciului nepatrimonial reglementat de art. 1391 din acelaşi cod.
Potrivit art. 1391 Cod civil, în caz de vătămare a integrităţii
corporale sau a sănătăţii, la cererea părţii interesate se poate acorda
o despăgubire care să compenseze prejudiciul cauzat prin
restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.
Compensarea acordată trebuie să asigure o justă
despăgubire părţii vătămate, stabilită în raport de criterii obiective
rezultând din elementele cauzei, însă prin această despăgubire nu
trebuie să se creeze o îmbogăţire fără justă cauză în favoarea
reclamantului.
Stabilirea despăgubirilor pentru prejudiciile nepatrimoniale
presupune şi o apreciere subiectivă a instanţei, făcută în limita unor
criterii legale şi a situaţiei de fapt concretă rezultată din
administrarea probelor, din care rezultă existenţa raportului de
cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul păgubitor constând în
restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.
Instanţa de fond a făcut o apreciere corectă asupra
elementelor răspunderii civile delictuale, reprezentând prejudiciul
 4

nepatrimonial cauzat reclamantului în urma accidentului rutier, însă

cuantumul despăgubirilor la suma de 36.000 lei nu reprezintă o
despăgubire justă, în raport de gravitatea suferinţei.
Din probele administrate în cauză a rezultat că leziunile
suferite în urma accidentului rutier au necesitat pentru îngrijire 80-85
de zile, perioadă în care reclamantul nu s-a mai putut manifesta în
viaţa de familie şi în viaţa socială în mod corespunzător, ceea ce a
condus la producerea unei suferinţe fizice şi psihice.
Pentru evitarea unei îmbogăţiri fără justă cauză la stabilirea
despăgubirilor trebuie să se ţină cont de principiul proporţionalităţii
daunei cu despăgubirea acordată.
Suma de 36.000 lei stabilită de către instanţa de fond cu
titlu de despăgubiri morale nu este corespunzătoare principiului
proporţionalităţii ce trebuie să existe între daună şi valoarea care
compensează paguba nepatrimonială, aceasta fiind inferioară şi care
nu asigură o justă despăgubire, în sensul art. 1381 Cod civil.
Pentru plata despăgubirii reprezentând valoarea daunelor
nepatrimoniale, reclamantul a solicitat prin cererea de chemare în
judecată suma de 150.000 euro, care poate să conducă la o
îmbogăţire fără justă cauză, având în vedere cuantumul exagerat,
astfel că despăgubirea justă în raport de argumentele arătate trebuie
să fie situată între suma stabilită de instanţa de fond şi suma
solicitată de reclamant prin cererea introductivă de instanţă.
Faţă de toate aceste argumente, Curtea în temeiul art. 480
Cod procedură civilă, a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa în
sensul că a majorat cuantumul daunelor morale de la 36.000 lei la
46.000 lei şi a menţinut în rest sentinţa.

2. Lipsa apărării salariatului în cursul cercetării disciplinare

prealabile şi lipsa menţionării motivelor pentru care au fost
înlăturate apărările formulate, cauze distincte pentru anularea
deciziei de răspundere disciplinară.

Art.252 alin.2 lit. c Codul muncii

Lipsa apărării salariatului în cursul cercetării disciplinare

prealabile şi lipsa menţiunilor din cuprinsul deciziei privind
răspunderea disciplinară, pentru care au fost înlăturate
apărările formulate în această procedură reprezintă motive
distincte pentru care se poate solicita anularea actului
unilateral de sancţionare emis de angajato.
Refuzul salariatului de a răspunde în cursul cercetării
disciplinare prealabile, pentru motivul că nu este asistat de
avocat, reprezintă o apărare pe care angajatorul poate să o
înlăture motivat.
 5

Motivul înlăturării apărării salariatului trebuie să fie

menţionat în cuprinsul deciziei de aplicare a sancţiunii
răspunderii disciplinare sub sancţiunea nulităţii prevăzută de
art.252 alin.2 lit.c Codul muncii, având ca scop să-l informeze
pe salariat în legătură cu: faptele, motivele şi temeiurile de
drept pentru care s-a aplicat sancţiunea.
(Decizia civilă nr. 2803/11.10.2017)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea,

reclamantul C.V. a chemat în judecată pe pârâtele S.R.S. Râmnicu
Vâlcea şi S.S.H.H. S.A. Bucureşti, prin administrator judiciar,
solicitând să se dispună anularea deciziei de concediere
nr.277/11.08.2015; să se constate că reclamantul a fost prezent în
cele patru zile la serviciu și să se dispună anularea pontajului cu
neprezent şi înlocuirea acestuia pentru fiecare zi (23, 24, 27 şi
28.07.2015) cu menţiunea prezent; să se dispună repunerea părţilor
în situaţia anterioară concedierii şi să fie obligate pârâtele la plata
unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate
şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat dacă nu ar fi fost
concediat.
Prin sentinţa civilă nr.417 din 3 aprilie 2017, Tribunalul
Vâlcea a respins acţiunea.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut
următoarele:
Reclamantul a fost salariat al S.S.H. H. S.A. Bucureşti -
Secţia (fosta Sucursală) Rm. Vâlcea, fiind angajat pe postul de lăcătuș
mecanic la S.R.E..
Prin decizia nr. 277/11.088.2015 s-a dispus desfacerea
disciplinară a contractului individual de muncă al reclamantului, în
conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. 1 lit. e din Codul muncii, ca
urmare a comiterii următoarelor abateri disciplinare: absentarea
nemotivată de la muncă și neprestarea muncii dispuse de conducătorii
ierarhici, timp de 4 zile consecutive, începând cu data de 23.07.2015,
continuând și în zilele lucrătoare următoare de 24.07.2015,
27.07.2015, produsă cu vinovăție. În aceeași decizie de încetare a
raporturilor de muncă s-a reținut că reclamantul a încălcat
următoarele dispoziții: art. 39 alin. 2 lit. a, b și c din Codul muncii,
Regulamentul Intern nr. 9678/26.08.2013, Secțiunea programul de
lucru, lit. e, art. 4 și lit. f, art. l alin. 1, alin. 2, contractul individual de
muncă lit. m, pct. 2, Fișa postului și Procedura Operațională Evidența
timpului de lucru.
Reclamantul a criticat decizia emisă de angajatorul pârât
sub aspectul nerespectării condițiilor de formă instituite prin
dispozițiile art. 252 alin. 2 Codul muncii, susţinând că în decizia de
concediere disciplinară nu există o descriere a faptei care constituie
abatere disciplinară, însă s-a menționat că este vorba despre
 6

absentarea nemotivată de la muncă și neprestarea muncii dispuse de

conducătorii ierarhici timp de 4 zile consecutive, începând cu data de
23.07.2015, continuând și în zilele lucrătoare următoare de
24.07.2015, 27.07.2015, produsă cu vinovăție. Ca atare, în decizia
contestată este descrisă fapta săvârșită de salariat.
Totodată, necesitatea descrierii apărărilor formulate de
salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile, precum şi
arătarea motivelor pentru care aceste apărări au fost înlăturate,
impusa prin art. 252 alin. (2) lit. c) din Codul muncii, are în vedere
descrierea amănunţită şi detaliată a raţiunii pentru care nu au fost
luate în considerare, pentru a se aprecia în concret, circumstanţiat şi
riguros asupra legalităţii măsurii de sancționare.
Este adevărat că în decizia nr. 277/11.08.2015 emisă de
pârâtă, este consemnarea că ”faptele care constituie abateri
disciplinare, precum și motivele pentru care comisia a înlăturat
apărările formulate de salariat”, însă instanța a reţinut că
reclamantul s-a prezentat în fața comisiei de cercetare disciplinară la
data de 10.08.2015, în conformitate cu dispozițiile art. 251 alin. 2
Codul muncii, dar a solicitat amânarea zilei stabilite pentru audiere,
invocând absența avocatului său, care nu poate fi prezent la înfățișare.
Comisia de cercetare disciplinară a respins cererea reclamantului, și
sub acest aspect instanța a reţinut că salariatul reclamant a fost
convocat la data de 07.08.2015, inițial a refuzat primirea sub
semnătură a procesului verbal de convocare, ulterior acesta i-a fost
transmis prin intermediul executorului judecătoresc, iar în data de
10.08.2015, deși s-a prezentat în fața comisiei de cercetare
disciplinară, nu a dorit să dea declarații, ceea ce a condus la aplicarea
dispozițiilor art. 251 alin. 3 Codul muncii.
În plus, potrivit prevederilor art. 251 alin. 4 Codul muncii,
în cursul cercetării disciplinare prealabile salariatul are dreptul să
formuleze și să susțină toate apărările în favoarea sa și să ofere
persoanei împuternicite să realizeze cercetarea toate probele și
motivațiile pe care le consideră necesare, precum și dreptul să fie
asistat, la cererea sa, de către un reprezentant al sindicatului al cărui
membru este.
Reclamantul a pretins că nu a avut parte de o cercetare
disciplinară reală deoarece din componența comisiei de cercetare
disciplinară a făcut parte și directorul Gheorghe Dinculescu, în
calitate de președinte, ceea ce nu i-a conferit o șansă egală, reală a
dreptului la apărare, însă din dispozițiile legale prevăzute la art. 251
Codul muncii nu rezultă vreo interdicție ca din această comisie să facă
parte și reprezentantul legal al pârâtei.
Pe cale de consecință, instanța a reţinut că nu este fondat
motivul de nulitate absolută a deciziei de concediere disciplinară,
întemeiat pe lipsa unor condiții de formă, imperativ prevăzute prin
dispozițiile art. 252 Codul muncii.
 7

Un al treilea motiv de nulitate absolută al concedierii s-a

apreciat că se datorează încălcării dispoziţiilor art. 68 din Codul
muncii privitoare la concedierea colectivă. Tribunalul a reţinut că nu
au fost încălcate dispoziţiile art. 65, 66, 69-74 din Codul muncii,
întrucât s-a dispus încetarea raporturilor de muncă pentru motive
care țin de persoana salariatului, în condițiile art. 61 alin. 1 lit. a
Codul muncii, iar ipoteza prevăzută prin art. 65 și urm. Codul muncii,
respectiv concedierea colectivă, vizează încetarea contractului
individual de muncă pentru motive care nu țin de persoana
salariatului, ci se datorează desființării locului de muncă.
În ceea ce privește temeinicia sancțiunii disciplinare
aplicate salariatului reclamant, din probele administrate în cauză, și
anume înscrisurile depuse la dosar, precum și din coroborarea
depozițiilor martorilor B.Gh., D.D.V., T.N. și T.E., a rezultat că în data
de 23 iulie 2017, reclamantul a refuzat îndeplinirea sarcinilor de
serviciu trasate de șeful de formație, nu s-a deplasat la Centrala Turnu
și a rămas în curtea sucursalei pentru a protesta, invocând lipsa unor
echipamente de protecție și neplata unor drepturi salariale restante.
Din răspunsurile reclamantului la interogatoriu, astfel cum
sunt consemnate în înscrisul de la fila 95 dosar, rezultă că în data de
23.07.2015 acesta a încetat activitatea, în intervalul 23.07.2015-
28.07.2915 nu a executat niciuna din atribuțiile prevăzute în fișa
postului și în contractul individual de muncă, deși trebuia să lucreze la
una dintre centralele hidroelectrice.
În data de 23.07.2015, împreună cu mai mulţi salariaţi,
reclamantul a semnat adresa nr. 12827/23.07.2015, aflată la fila 63
dosar fond, pe care a înaintat-o către conducerea sucursalei și și-a
manifestat nemulţumirea faţă de unele aşa-zise încălcări ale
Contractului colectiv de muncă şi ale contractelor individuale de
muncă, anunţând conducerea sucursalei că încetează munca până la
rezolvarea revendicărilor.
La data de 24.07.2015 a fost înregistrată o nouă adresă nr.
12918/24.07.2015, aflată la fila 64 dosar, prin care s-a adus la
cunoștința conducerii sucursalei că persoanele semnatare intră în
greva foamei până la rezolvarea revendicărilor.
Față de acest demers, toți salariații, inclusiv reclamantul, au
fost îndrumaţi să reînceapă lucrul pentru că protestul este ilegal,
conform dispoziţiilor Legii nr. 62/2011, cu toate modificările şi
completările ulterioare, însă acesta împreună cu ceilalţi au spus că-şi
asumă riscul.
Reclamantul, împreună cu ceilalţi protestatari, au semnat
condica de prezenţă în fiecare zi, fiind tot timpul în interiorul
sucursalei, atât pentru intrare, cât şi pentru ieşire, însă nu au prestat
nici un fel de activitate, ceea ce a condus la încălcarea dispoziţiilor
din Regulamentul intern Secţiunea Programul de lucru lit. e) art. 4 şi
lit. f art. 1 alin. 1 şi 2.
 8

Fapta ce a constituit obiectul cercetării și sancționării

disciplinare constă în absentarea nemotivată de la locul de muncă şi
oprirea voluntară a muncii în zilele lucrătoare de 23.07.2015,
24.07.2015 şi 27.07.2015, așa cum rezultă și din foaia colectivă de
pontaj lunar, pentru formaţia 113 din cadrul Secţiei Reparaţii Vâlcea,
unde este consemnarea pentru zilele de 23.07.2015, 24.07.2015,
27.07.2015 „nemotivat” în dreptul programului de lucru al
reclamantului, acesta fiind în concediu medical începând cu data de
28.07.2015 până la sfârşitul lunii iulie 2015.
Reclamantul a susţinut că angajatorul nu și-a îndeplinit
obligația legală ce îi revine de a-i asigura sănătatea și securitatea în
muncă, însă conform Fişei obiectelor de inventar (316) pe numele
reclamantului, la data de 05.08.2015, s-a reţinut faptul că salariatul
avea în dotare echipament individual de protecţie si echipament de
munca corespunzător sarcinilor de serviciu si reglementarilor
aplicabile in materie, astfel că nu s-a justificat neprestarea muncii
pentru acest considerent.
În sprijinul acestei situații de fapt, instanţa a amintit și
faptul că prin sentința civilă nr. 2718/11.03.2016 pronunțată de
Tribunalul București, definitivă prin decizia civilă nr. 5622/07.11.2016
a Curții de Apel București, s-a admis acțiunea formulata de angajator
și s-a constatat că pârâţii au declarat şi derulat greva din perioada
23.07.2015 – 28.07.2015, cu nerespectarea legii.
În esență, cu putere de lucru judecat, a reținut instanța că în
data de 23 iulie 2015, pârâţii Sindicatul Porţile de Fier - Filiala
Râmnicu Vâlcea şi salariaţii, prin care și reclamantul din prezentul
litigiu, au declanşat un conflict colectiv de muncă, concretizat în
oprirea voluntară a lucrului, în zilele de 23, 24 si 27 iulie 2015, la H. –
Sucursala Râmnicu Vâlcea. De asemenea, au comunicat angajatorului
anumite revendicări prin petiţia înregistrată sub nr.
12827/23.07.2015, la registratura Sucursalei, respectiv: problemele
cu privire la Contractul Colectiv de muncă pe 2015, drepturile
salariale restante începând cu anul 2013 până în prezent, decontarea
abonamentului de transport, nu se fac promovări în clasele
superioare, nu sunt respectate CIM-urile la cei care nu au semnat
actul adiţional (care este ilegal), sistarea concediilor de odihnă pe
perioada de vară, modalitatea de acordare a primei de Sf. Ilie şi
nerespectarea SSM (lipsă echipament protecţie şi de lucru).
Salariaţii care au formulat revendicările în data de
24.07.2015 nu au lucrat nici pe data de 23.07.2015, iar încetarea
voluntară a lucrului a durat până în data de 27 iulie 2015, la sfârşitul
programului de lucru, când salariaţii membrii ai sindicatului
organizator au reluat lucrul.
A mai statuat Tribunalul București că o parte din
revendicări (privind drepturile salariale restante începând cu anul
2013 până în prezent, decontarea abonamentului de transport, că nu
 9

se fac promovări în clasele superioare, că nu sunt respectate CIM-

urile la cei care nu au semnat actul adiţional, sistarea concediilor de
odihnă pe perioada de vară, modalitatea de acordare a primei de Sf.
Ilie şi nerespectarea SSM (lipsă echipament protecţie şi de lucru) nu
se încadrează în categoria revendicărilor în legătură cu care se poate
declanşa un conflict colectiv de muncă, nefiind revendicări în legătură
cu începerea, desfăşurarea şi încheierea negocierilor contractelor
colective de muncă, ci sunt revendicări care ţin de executarea
contractelor colective sau individuale de muncă sau de aplicarea unor
prevederi legale, astfel încât, nu puteau constitui obiect al unui
conflict colectiv de muncă, salariaţii având posibilitatea de a cere
executarea clauzelor contractuale sau aplicarea prevederilor legale în
materie de sănătate şi securitate în muncă, fără încetarea lucrului.
Or, deşi s-a reţinut de către Tribunalul București că una din
revendicările pârâţilor putea constitui obiect al unui conflict colectiv
de muncă, întrucât era în discuţie încheierea şi înregistrarea
Contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pentru anul 2015,
în privinţa căruia existau divergenţe între partenerii de dialog social,
totuși s-a reținut şi că, pentru declanşarea conflictului colectiv de
muncă, anterior încetării voluntare şi colective a muncii, trebuie
parcurse toate căile legale de soluţionare pe cale amiabilă a
conflictului.
Rezultă aşadar, că încetarea lucrului în condiţiile date
(având în vedere înscrisurile depuse la dosar, respectiv petiţiile
depuse de Sindicatul Porţile de Fier-Filiala Ramnicu Valcea, tabelele
cu salariaţii care nu s-au prezentat la locurile de muncă, cat şi situaţia
privind neexecutarea lucrărilor stabilite conform graficului de lucrări,
în zilele de 23, 24 si 27 iulie 2015, semnate de şeful de atelier
construcţii, şeful de laborator PRAM si şeful de secţie reparaţii
Lotru), în speţă a avut loc o încetare voluntară şi colectivă a lucrului
în cadrul SSHH SA - Sucursala Râmnicu Vâlcea. Din modul de
redactare al revendicărilor nu rezultă că salariaţii ar fi încetat
spontan lucrul pe considerentul că munca acestora se desfăşura în
anumite condiţii periculoase sau s-a ivit o anumită situaţie, concretă,
iminentă care i-a determinat să aibă motive întemeiate că înceteze
activitatea, aceasta constituindu-se într-un pericol pentru securitatea
şi/sau sănătatea salariaţilor în cauză.
Faţă de cele mai sus, reţinute în sentința civilă nr.
2718/11.03.2016 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr.
28123/3/2015, definitivă prin decizia civilă nr. 5622/07.11.2016 a
Curții de Apel București, tribunalul a constatat că reclamantul a comis
cu intenție abaterea disciplinară de a absenta de locul de muncă și de
a opri voluntar îndeplinirea sarcinilor de serviciu timp de trei zile,
ceea ce a avut drept consecință sancționarea sa disciplinară.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 247 si urm. din
Legea nr. 53/2003, Codul muncii, republicată, cu toate modificările si
 10

completările ulterioare, precum şi a dispoziţiilor din Legea nr.

62/2011, a dialogului social, a dispoziţiilor din Regulamentul Intern, a
clauzelor din contractul individual de muncă, tribunalul a apreciat
acţiunea reclamantului ca fiind neîntemeiată, cu consecința
respingerii acesteia şi menţinerii deciziei atacate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal,
reclamantul C.V., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie
astfel:
În mod eronat a reţinut instanţa de fond faptul că
reclamantul a susţinut că în decizia de concediere nu există o
descriere a faptei ce constituie abatere disciplinară, întrucât acesta a
susţinut explicit şi în notele scrise formulate că decizia nu conţine
motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat
în timpul cercetării disciplinare prealabile, ceea ce înseamnă altceva,
neavând nicio relevanţă faptul reţinut eronat de tribunal, potrivit
căruia decizia ar fi însoţită de procesul verbal şi al Comisiei de
disciplină şi de raportul întocmit de aceasta, câtă vreme dispoziţiile
art. 252 al 2 din Codul muncii sunt fără echivoc.
În altă ordine de idei, a arătat apelantul, angajatorul a
pretins eronat că a absentat de la muncă întrucât acesta a semnat
condica de prezenţă şi s-a aflat în incinta unităţii, aşteptând să i se
dea de muncă, fapt ce rezultă din întreg materialul probator
administrat în cauză, fiind nereal faptul că ar fi refuzat îndeplinirea
sarcinilor de serviciu în condiţii de deplină legalitate.
Totodată, tribunalul nu a ţinut cont de faptul că potrivit art.
252 alin. 2 lit. f din Codul muncii, sub sancţiunea nulităţii absolute
decizia trebuie să cuprindă „instanţa competentă la care sancţiunea
poate fi contestată”, textul referindu-se atât la competenţa materială,
cât şi teritorială şi nu numai la aceasta din urmă, indicată de
angajator în art. 3 din decizia de concediere, respectiv „instanţa de la
domiciliul salariatului sau instanţa de la sediul angajatorului”.
Prin urmare, şi din acest punct de vedere decizia este lovită
de nulitate absolută, întrucât trebuia să cuprindă instanţa competentă
material, adică Tribunalul Vâlcea, ceea ce nu se regăseşte în actul de
concediere atacat.
Cu privire la sancţiunea disciplinară aplicată în mod evident
nelegal şi fără o analiză atentă a situaţiei ivite, apelantul susţine că
pârâta a încălcat şi prevederile art. 247 Codul muncii, întrucât
sancţiunea disciplinară se aplică ori de câte ori se constată că
salariatul a săvârşit o abatere disciplinară definită în acelaşi art. 247
din Codul muncii, ca fiind o faptă constând într-o acţiune sau
inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat. Or, reclamantul s-a
prezentat la locul de muncă în toate cele patru zile la care se face
referire în procesul-vebal de cercetare disciplinară, a semnat condica
de prezenţă, fiind prezent la locul de muncă, comunicând şefilor săi
 11

faptul că doreşte să îşi îndeplinească toate sarcinile şi atribuţiile

prevăzute de fişa postului.
Nu în ultimul rând, arată apelantul, acestuia nu i-a fost
respectat dreptul de apărare, întrucât nu i s-a admis cererea de a se
amâna cercetarea disciplinară măcar pentru o zi, justificat de faptul
că apărătorul său nu s-a putut prezenta din motive obiective, aşa cum
rezultă din conţinutul procesului-verbal de cercetare disciplinară.
Aceasta deşi amânarea nu prejudicia cu nimic pe intimată, deoarece
termenul necesar pentru cercetarea disciplinară nu ar fi fost depăşit.
Într-o altă critică, apelantul a arătat că tribunalul nu a ţinut
cont de dispoziţiile stricte ale art. 250 din Codul muncii, mai precis de
împrejurările care au dus la această situaţie, gradul de vinovăţie al
salariatului, comportarea generală în serviciu a salariatului şi lipsa
oricărei sancţiuni disciplinare în ceea ce îl priveşte pe reclamant.
Intimata nu a menţionat, aşa cum impune art. 61 din Codul
muncii, abaterea gravă pe care ar fi comis-o salariatul întrucât acesta
a fost prezent la serviciu, semnând chiar condica de prezenţă şi a
arătat că este dispus să îşi îndeplinească sarcinile de serviciu în
condiţiile de protecţie şi siguranţă a muncii pe care le impune în mod
obligatoriu munca sa.
S-a precizat de asemenea, că apelantul nu a primit nici o
sarcină de serviciu în zilele menţionate în decizia de concediere, cum
de altfel nu primise nici în zilele precedent.
A apreciat apelantul că din probe nu rezultă nici o abatere
gravă a salariatului, iar de abateri repetate nici nu se pune problema,
astfel că din interpretarea per a contrario a textului de lege
menţionat, rezultă că angajatorul nu putea dispune concedierea sa.
Efectuarea unui protest spontan ce privea faptul că nu sunt
respectate de foarte mult timp drepturile legale ale salariatului pe
baza cărora să îşi poată desfăşura munca în condiţii de siguranţă a
muncii, nu putea constitui abatere în înţelesul legislaţiei muncii care
să ducă la o sancţiune atât de gravă. Dimpotrivă, intimata ar fi trebuit
să ia act de deficienţele majore sesizate de salariaţi, care constituiau
pericol real pentru securitatea şi sănătatea lor şi în prima zi a
manifestării acestora prin protest, să înceapă remedierea situaţiei.
Aşadar, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 78 din Codul muncii.
Pe de altă parte, intimata a încălcat grav şi dispoziţiile art.
5 alin. 3, art.6, art.8, art.144 şi art.149 din Codul muncii. În opinia
apelantului, tribunalul ar fi trebuit să analizeze legalitatea sau
nelegalitatea deciziei de concediere, neavând importanţă hotărârea
pronunţată de Tribunalul Bucureşti cu privire la protestul declanşat în
mod legal şi deplin întemeiat de către salariaţi.
Pentru aceste motive, s-a solicitat admiterea apelului,
desfiinţarea hotărârii atacate şi admiterea acţiunii, cu plata
cheltuielilor de judecată.
 12

Intimata-pârâtă S.S.H.H. S.A. Bucureşti, prin administrator

judiciar, a formulat întâmpinare şi concluzii scrise, prin care a
solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Prin decizia civilă nr. 2803/11.10.2017, Curtea de Apel
Piteşti – Secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamant, a
schimbat sentinţa în sensul că a admis în parte acţiunea; a dispus
anularea deciziei de concediere nr.277/11.08.2015 şi a dispus
repunerea părţilor în situaţia anterioară; a obligat pârâta la plata
către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate,
majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi
beneficiat, precum şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de
2000 lei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut
următoarele:
Prin Decizia nr. 277/11.08.2015, intimata în calitate a
angajator, a dispus desfacerea disciplinara a contractului individual
de muncă nr.316/05.08.2013 încheiat cu apelantul C.V., în baza art.61
lit. a din Codul Muncii, începând cu data comunicării deciziei.
Potrivit art.251 din Codul Muncii: ”(1) Sub sancţiunea
nulităţii absolute, nici o măsură, cu excepţia celei prevăzute la art.248
alin.(1) lit. a) - avertismentul, nu poate fi dispusă mai înainte de
efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile; (2) În vederea
desfăşurării cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat
în scris de persoana împuternicită de către angajator să realizeze
cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii.”
Totodată, conform art. 251 alin (4) din Codul Muncii, în
cursul cercetării disciplinare prealabile salariatul are dreptul să
formuleze şi să susţină toate apărările în favoarea sa şi să ofere
persoanei împuternicite să realizeze cercetarea toate probele şi
motivaţiile pe care le consideră necesare, precum şi dreptul să fie
asistat, la cererea sa, de către un avocat sau de către un reprezentant
al sindicatului al cărui membru este.
În cauză, apelantul reclamant a invocat încălcarea dreptului
la apărare, prin faptul că deși la cercetarea disciplinara efectuată în
data de 10.08.2015 a solicitat amânarea datei convocării pentru a
putea fi prezent si apărătorul sau, comisia de cercetare a respins
solicitarea de amânare.
Potrivit înscrisurilor depuse la dosar, apelantul - reclamant
a fost convocat în vederea efectuării cercetării disciplinare la data de
08.08.2015, ora 16.00, conform procesului verbal de comunicare,
punându-i se în vedere sa se prezinte la data de 10.08.2015, ora 8.30,
la sediul sucursalei.
La data de 10.08.2015, apelantul - reclamant s-a prezentat
în faţa comisiei de cercetare şi a solicitat amânarea cercetării pentru
data de 12.08.2015 (conform şi solicitării scrise înaintate
angajatorului), însă comisia a respins solicitarea de amânare,
 13

apreciindu-se conform procesului verbal încheiat, că demersul

salariatului este nejustificat, „cu rol de întârziere a cercetării
disciplinare, acesta dispunând de suficient timp si având posibilitatea
de a susține toate motivațiile si probele pe care le considera necesare
în apărarea sa”- fila 30 dosar fond.
Acest aspect si anume al respingerii solicitării de
reprogramare a audierii salariatului cercetat disciplinar, pe motiv că a
dispus de suficient timp pentru a-si prezenta toate motivațiile si
apărările se regăsește şi în raportul întocmit de comisia de cercetare
disciplinară nr. 14521/10.08.2015 - fila 29 dosar fond.
Totodată, în procesul verbal încheiat în data de 10.08.2015,
s-a menționat faptul că în urma respingerii cererii de amânare a
audierii, reclamantul a părăsit sala de şedinţe şi nu a dorit să dea
declaraţii în faţa comisiei de cercetare.
Prevederile art. 251 alin. 2 şi 4 din Codul muncii, privind
convocarea scrisă şi dreptul de a fi asistat de avocat în cursul
cercetării disciplinare sunt incluse în procedura cercetării
disciplinare pentru a garanta că efectuarea acestei cercetări se
realizează respectând principiul dreptului la apărare al salariatului
cercetat.
Chiar dacă textul legal nu prevede un termen în care să fie
realizată convocarea, având în vedere scopul acesteia, respectiv
pregătirea şi formularea apărării salariatului, acesta trebuie să fie un
termen rezonabil.
Pe de alta parte, deși reclamantul a solicitat amânarea
pentru o altă dată, pentru a putea fi prezent si apărătorul sau,
intimata-pârâta nu a ţinut seama de acest aspect, iar cercetarea
prealabilă a fost finalizată la data de 10.08.2015, în lipsa
reclamantului, fără a i se da acestuia posibilitatea reală de a formula
apărări.
Chiar dacă potrivit susținerilor intimatei, apelantul-
reclamant a refuzat primirea convocării în scris, ceea ce a determinat
comunicarea acesteia prin executor judecătoresc, aceasta nu
înseamnă că nu exista, potrivit textului de lege mai sus-menţionat,
obligaţia pârâtei de a-i acorda un termen rezonabil pentru a se
prezenta la cercetare şi a-şi formula apărarea.
Curtea constata astfel ca în cauza a fost încălcat dreptul
reclamantului de a-şi realiza apărarea calificata în faţa comisiei de
cercetare, încălcându-se prevederile art. 251 alineatul 4 din Codul
muncii conform căruia în cursul cercetării disciplinare prealabile
salariatul are dreptul să formuleze şi să susţină toate apărările în
favoarea sa şi să ofere persoanei împuternicite să realizeze
cercetarea toate probele şi motivaţiile pe care le consideră necesare,
precum şi dreptul să fie asistat, la cererea sa, de către un avocat sau
de către un reprezentant al sindicatului al cărui membru este.
 14

Or, salariatul care a luat cunoștința cu o zi si jumătate

înainte, de faptul că cercetarea disciplinara se va efectua în data de
10.08.2015 şi care a solicitat ca aceasta cercetare să se desfășoare în
data de 12.08.2015, pentru a putea fi asistat de către apărătorul său,
însă această solicitare i-a fost refuzată, deși convocarea nu era
îndeplinită astfel încât sa respecte un termen rezonabil pentru
pregătirea apărării, termenul de o zi nefiind apreciat rezonabil, a fost
grav vătămat prin încălcarea dreptului la apărare.
Prin urmare, în condițiile în care salariatul a solicitat
efectuarea cercetării disciplinare în altă zi, pentru a putea beneficia
de apărare calificată, nefiind convocat într-un termen rezonabil, deși
comisia de cercetare tocmai pentru acest aspect a respins solicitarea
de amânare, în mod greșit tribunalul a apreciat cercetarea
disciplinară s-a desfășurat cu respectarea dreptului la apărare al
reclamantului.
Pe cale de consecinţă, faţă de cele reținute anterior, Curtea
a constatat că este întemeiată critica referitoare la nerespectarea
dreptului la apărare a salariatului cercetat, astfel încât, drept urmare,
nu a fost respectată procedura cercetării disciplinare prealabile, cu
consecințe asupra valabilității aplicării sancţiunii disciplinare.
În ceea ce priveşte lipsa menţiunii privind motivele pentru
care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul
cercetării disciplinare prealabile, Curtea a constatat că deși în cauză a
fost efectuată cercetarea disciplinara, în decizia de sancționare nu
exista nicio mențiune cu privire la eventualele apărări formulate de
salariat.
Deşi, în timpul cercetării disciplinare, reclamantul nu a
dorit sa dea o declaraţie ca urmare a respingerii cererii sale de
amânare pentru a i se da posibilitatea de a fi asistat de avocat, lipsa
oricărei menţiuni din cuprinsul deciziei de sancţionare cu privire la
apărările salariatului/situația care a determinat lipsa acestora în
timpul cercetării disciplinare, nu acoperă cerinţa prevăzută de art.
252 alin. (2) lit. c) C. muncii.
Lipsa apărării în cursul cercetării disciplinare şi lipsa
menţiunii privind apărările formulate sunt două aspecte distincte, iar
prevederile art. 252 alin. (2) lit. c) C. muncii constituie dispoziţii cu
caracter imperativ referitoare la necesitatea respectării cerinţelor
obligatorii de conţinut pe care trebuie să le îndeplinească decizia de
sancţionare, întrucât vizează protejarea angajatului faţă de eventuale
măsuri abuzive sau nejustificate ale angajatorului. Menţiunile şi
precizările obligatorii au, de asemenea, rolul de a-l informa concret şi
complet pe salariat cu privire la faptele, motivele şi temeiurile de
drept pentru care i se aplică sancţiunea, inclusiv cu privire la căile de
atac şi termenele în care are dreptul să constate temeinicia şi
legalitatea măsurilor dispuse din voinţa unilaterală a angajatorului.
Cerinţele impuse de legiuitor trebuie să fie îndeplinite cumulativ, lipsa
 15

oricăreia din acestea determinând, prin urmare, nulitatea absolută a

deciziei de sancţionare.
Având în vedere că a fost găsit întemeiat motiv de apel
referitor la nelegalitatea procedurii cercetării disciplinare şi
nelegalitatea deciziei de sancționare, ceea ce atrage nulitatea
sancțiunii, nu se mai impune analizarea criticilor privind netemeinicia
deciziei de concediere.
Reţinând nelegalitatea deciziei de concediere, în temeiul
prevederilor art.80 alin.2 din Codul muncii, se impune repunerea
părţilor în situaţia anterioară, cu consecinţa reintegrării
reclamantului pe postul deţinut anterior emiterii deciziei de
concediere şi a obligării pârâtei angajatoare la plata către reclamant
a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi
reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat.
În ceea ce privește capătul de cerere prin care se solicită să
se constate că reclamantul în cele patru zile a fost prezent la serviciu
şi să se dispună anularea din pontaj a menţiunilor de neprezent şi
înlocuirea, pentru fiecare zi (23, 24, 27 şi 28.07.2015) cu menţiunea
prezent, Curtea a constatat că acesta nu este întemeiat.
Chiar în cuprinsul acțiunii, reclamantul a arătat că în zilele
de 23, 24, 27 şi 28.07.2015 a fost prezent în incinta unităţii, însă
starea precară a instalaţiilor şi lipsa condiţiilor specifice siguranţei
locului de muncă, de natură să îi fie asigurată integritatea fizică,
sănătatea şi implicit viaţa, l-au împiedicat să presteze activitatea
profesională specifică postului pe care îl ocupă.
Pe de altă parte, sub aspectul prestării de activităţi, s-a
constatat că, prin sentinţa civilă nr. 2718/11.03.2016 pronunţată de
Tribunalul Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia civilă nr.
5622/07.11.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care a fost respinsă
calea de atac, hotărâri opozabile reclamantului, s-a statuat, cu putere
de lucru judecat că în perioada 23 – 28.07.2015 salariaţii (între care
şi apelantul - reclamant din prezentul dosar) au încetat în mod
voluntar lucrul.
În ceea ce priveşte revendicările legate de nerespectarea
SSM (lipsă echipament de protecţie şi de lucru), Tribunalul Bucureşti
a reţinut că salariaţii protestatari nu se afla într-o imposibilitate
obiectivă de prestare a muncii, respectiv încetarea lucrului să fi fost
cauzată de condiţiile de desfăşurare a activităţii şi nerespectarea de
către angajator a normelor privind securitatea şi sănătatea în muncă
prevăzute de Legea nr. 319/2006, situaţie creată din culpa exclusivă a
angajatorului, întrucât, pe de o parte, această revendicare nu a fost
susţinută în principal de către salariaţii care au încetat munca,
respectiv, aceştia nu au refuzat să desfăşoare o activitate care le
punea în mod direct şi imediat în pericol sănătatea sau securitatea în
muncă, revendicările acestora cu privire la acest aspect au fost
extrem de vagi „Nu se respectă SSM (Lipsă echipament protecţie şi
 16

de lucru) şi nu s-a arătat în mod clar că salariaţii participanţi la grevă

nu au primit sau nu beneficiază de echipament individual de protecţie
necesare sau prevăzute pentru fiecare meserie/funcţie corelat cu
riscurile de accidentare si îmbolnăvire profesionala identificate si
evaluate.
Faţă de considerentele reţinute cu putere de lucru judecat
prin sentinţa civilă nr. 2718/11.03.2016 pronunţată de Tribunalul
Bucureşti în dosarul nr.28123/3/2015, respectiv oprirea voluntară a
îndeplinirii sarcinilor de serviciu, apelantul-reclamant nu a putut
susţine că ar fi prestat activitate în perioada 23 – 28.07.2015, deşi a
semnat condica de prezenţă, motiv pentru care acest capăt de cerere
este neîntemeiat.
Faţă de toate considerentele expuse, în baza art.480 Cod
procedură civilă, Curtea a admis apelul declarat de reclamant şi a
schimbat sentinţa, în sensul că a admis în parte acţiunea, a anulat
decizia de concediere nr.277/11.08.2015 şi a dispus repunerea
părţilor în situaţia anterioară, pârâta S.S.H.H. S.A. fiind obligată la
plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate,
majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi
beneficiat. În temeiul disp. art.453 alin.1 Cod procedură civilă şi
art.451 alin.1 Cod procedură civilă, a fost obligată intimata la plata
către apelant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 lei,
reprezentând onorariu de avocat.

3. Condiţiile deschiderii dreptului la pensie de serviciu

anticipată în sistemul pensiilor militare de stat.
Art.16 alin.1 lit. b din Legea nr.223/2015
Art.18 alin.1 lit. a-b din Legea nr.223/2015

Dreptul la pensie de serviciu anticipată este recunoscut

militarilor, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut
special, în activitate care îndeplinesc cumulativ condiţiile de
vechime prevăzute de art.16 alin.1 lit.b din Legea nr.223/2015,
privind pensiile militare de stat şi au împlinit vârsta standard
de pensionare pentru limită de vârstă diminuată cu 5 ani.
Categoriile de personal prevăzute în legea pensiilor
militare de stat, beneficiază de pensie de serviciu anticipată,
chiar dacă nu au împlinit vârsta standard de pensionare, dar
au o vechime efectivă de minimum 20 de ani, dintre care cel
puţin 10 ani vechime în serviciu şi se află în una dintre
situaţiile prevăzute de art.18 alin.1 lit.a-b din Legea
nr.223/2015 respectiv:
- au fost trecuţi în rezervă sau au încetat raporturile de
serviciu urmare a reorganizării unor unităţi, a radierii unor
funcţii din statele de organizare, pentru alte motive sau nevoi
 17

ale instituţiilor din domeniul apărării naţionale, ordinii publice

şi securităţii naţionale;
- au fost trecuţi în rezervă sau direct în retragere ori au
încetat raporturile de serviciu ca urmare a clasării ca inapt,
sau apt limitat pentru serviciul militar potrivit expertizei
medico-militară.
Potrivit art.18 alin.1 din Legea nr.223/2015, dreptul la
pensia anticipată parţial este recunoscut militarilor, poliţiştilor
şi funcţionarilor publici cu statut special aflaţi în activitate şi
care urmează să fie trecuţi în rezervă, direct în retragere sau
să le fi încetat raportul de serviciu pentru cazurile expres
prevăzute de lege.

(Decizia civilă nr. 2797/11.10.2017)

Constată că prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

Vâlcea, la data de 27.10.2016, reclamantul A.I.-B. a chemat în
judecată pe pârâta CPS- SRI, solicitând să fie obligată la acordarea
pensiei de serviciu anticipată parţială, potrivit Legii nr.223/2015.
Reclamantul a invocat dispozițiile art.2 lit. b din Legea
nr.223/2015 privind pensiile militare de stat, potrivit cărora unul din
principiile de baza ale sistemului pensiilor militare de stat este
principiul egalității, conform căruia se asigura tuturor participanţilor
la sistemul de pensii militare de stat un tratament nediscriminatoriu
între persoanele aflate în aceeași situaţie juridică, în ceea ce priveşte
drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege. A susținut reclamantul că
se încadrează în prevederile art.3 din lege, întrucât a fost cadru
militar, în prezent pensionar militar beneficiar al unei pensii de
invaliditate, îndeplinind condiţiile de vechime în serviciu, pentru a
putea beneficia de pensia de serviciu anticipată parţială. Astfel, a
urmat cursurile Institutului National de Informaţii Bucureşti în
perioada 1994-1998, fiind ulterior încadrat, la data de 3.07.1998 în
cadrul S.R.I. Vâlcea, până în data de 15.08.2005, când a fost trecut în
retragere, urmare a pensionării pentru invaliditate, așa cum rezulta
din livretul militar, invaliditatea intervenind în baza Deciziei medicale
din data de 5.07.2005, prin care a fost declarat inapt pentru serviciul
militar.
Potrivit art.11 pct.3 din Legea nr. 223/2015, prevederile
pct.1 ale articolului invocat se aplică şi militarilor, poliţiştilor care au
trecut în rezervă/retragere, respectiv au încetat raporturile de
serviciu până la data intrării în vigoare a legii.
De asemenea, conform art.18 din lege, au dreptul la pensie
de serviciu anticipată parţială, militarii, poliţiştii, care au o vechime
efectiva de minimum 20 de ani, dintre care cel puţin 10 ani vechime
în serviciu si care se încadrează în următoarea situaţie, aplicabilă în
 18

speță, respectiv sunt trecuţi în rezervă sau direct în retragere ori au

încetat raporturile de serviciu ca urmare a clasării ca inapt, de către
comisiile de expertiza medico-militară. Astfel, chiar dacă în prezent
nu mai este în activitate, este îndreptăţit să beneficieze de pensia
militară anticipată parţială. Totodată, un aspect deosebit de important
prevăzut de lege şi care îl îndreptățește să solicite acordarea pensiei
de serviciu anticipată parţială, se regăseşte în dispozițiile art.45 din
lege, în care se arata că militarii, poliţiştii care au dreptul la pensie de
invaliditate pot opta pentru pensia mai avantajoasă dintre pensia de
invaliditate şi pensia de serviciu anticipata parţială.
În ce priveşte îndeplinirea condiţiilor de vechime necesare
acordării pensiei de serviciu anticipată parţială, susţine reclamantul
că acestea sunt îndeplinite, întrucât a realizat un stagiu efectiv de
cotizare în perioada în care a fost angajat al SRI, de 10 ani şi 11 luni,
la care, se adaugă şi perioada studiilor anterioare angajării, iar
ulterior declarării ca inapt al serviciului militar, a lucrat ca salariat,
realizând o vechime totală de 25 ani şi 11 luni.
Anterior sesizării instanței, s-a adresat cu cerere pârâtei, în
vederea acordării pensiei de serviciu anticipată parţială, însă cererea
i-a fost respinsă, conform adresei nr.2608547/7.07.2016, pe motiv că
nu se află în activitate pentru a putea beneficia de prevederile legii
speciale. Împotriva răspunsului reclamantul a formulat contestație, la
care i s-a răspuns, prin adresa nr.1195519/19.09.2016, că S.R.I. –
C.P.S. nu are competență de soluţionare, competența sa limitându-se
doar la contestaţiile formulate împotriva unor decizii de pensii.
Prin întâmpinarea formulată pârâta a solicitat respingerea
acţiunii ca nefondată, cu motivarea că dispozițiile art.16 din Legea
nr.233/2015, privind pensiile militare de stat stabilesc că „Au dreptul
la pensie de serviciu pentru limită de vârstă militarii poliţiştii şi
funcţionarii publici cu statut special în activitate, care îndeplinesc
cumulativ următoarele condiţii:...” De asemenea, art.18 din Legea
nr.233/2015 prevede că „(1) Au dreptul la pensie de serviciu
anticipată parţială militarii, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut
special, în activitate, care au o vechime efectivă de minimum 20 de
ani, dintre care cei puţin 10 ani vechime în serviciu, şi care se află în
una dintre următoarele situaţii:...” Rezultă că domeniul de aplicare al
respectivelor dispoziţii legale este restrâns prin însăşi textul lor la
categoria militarilor, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut
special, în activitate. Dreptul de opţiune între pensia de invaliditate şi
pensia de serviciu anticipată ori anticipată există doar la momentul
deschiderii dreptului la pensie, conform art.45 alin.1 din Legea
nr.233/2015: „(1) Militarii, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut
special care au dreptul la pensie de invaliditate pot opta, la
deschiderea dreptului de pensie, pentru pensia mai avantajoasă
dintre pensia de invaliditate şi pensia de serviciu anticipată sau
 19

anticipată parţială, după caz, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute de

prezenta lege pentru acordarea acestora.”
Totodată, conform art.45 alin.1 din Legea nr.223/2015
dreptul de opţiune între pensia de serviciu şi pensia de invaliditate se
naşte doar la împlinirea vârstei de pensionare prevăzută de lege: „(2)
La împlinirea vârstei prevăzute de prezenta lege pentru obţinerea
pensiei militare de serviciu pentru limită de vârstă, beneficiarii
pensiei de invaliditate pot opta pentru pensia care îi avantajează.” În
speţă, prin raportarea vârstei reclamantului la dispoziţiile art.16
alin.2 din lege, coroborate cu cele din anexa aceluiaşi act normativ,
rezultă că dreptul de opţiune între cele două forme de pensie, în cazul
său, se va naşte la data de 5.09.2035.
Prin sentinţa civilă nr.354/21.03.2017 a fost respinsă
acţiunea.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reținut că prin
decizia nr.87158/31.10.2016, S.R.I. – C.P.S., urmare a examinării
actelor din dosarul de pensionare nr.2610339, a dispus, în baza art.64
alin.1 din Legea nr.223/2015, recalcularea pensiei de invaliditate de
gradul III, în beneficiul reclamantului Anghel I. Ion Bogdan,
stabilindu-i drepturi de pensie în cuantum de 1.328 lei, începând cu
data de 1.01.2016.
Prin cererea nr.2583855/23.06.2016, reclamantul a solicitat
CPS a SRI ca, în temeiul art.122 din Legea nr.223/2015, să constate
îndeplinite condiţiile de vechime efectivă şi condiţiile de vechime
cumulată, potrivit art.18 alin.1 lit. b, art.39 alin.3 lit. b şi c şi art.26
alin.2 din Legea nr.223/2015 şi să dispună stabilirea pensiei de
serviciu anticipată parţială, în conformitate cu dispoziţiile art.45
alin.1 şi art.18 lit. b din Legea nr.223/2015. Prin adresa
nr.2608547/7.07.2016 pârâta a comunicat reclamantului că, potrivit
art.18 alin.1 lit. b din Legea nr.223/2015, dreptul la pensie anticipată
parţială se acordă cadrelor militare în activitate, iar conform art.45
alin.1 şi alin.2 din lege, reclamantul are posibilitatea de a formula
cerere în vederea acordării pensiei de serviciu la împlinirea vârstei
standard de pensionare pentru limită de vârstă.
A mai reţinut instanţa că, potrivit art.16 din Legea
nr.223/2015, „Au dreptul la pensie de serviciu pentru limită de vârstă,
militarii, poliţişti şi funcţionarii cu statut special, în activitate, care
îndeplinesc următoarele condiţii: a) au împlinit vârsta standard de
pensionare pentru limită de vârstă; b) au o vechime efectivă de cel
puţin 25 de ani, din care cel puţin 15 ani reprezintă vechimea în
serviciu. Vârsta standard de pensionare pentru limită de vârstă,
prevăzută la alin.1 lit. a, este de 60 de ani. Atingerea acestei vârste se
realizează prin creşterea vârstelor standard de pensionare, conform
eşalonării prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta
lege”.
 20

De asemenea, conform art.18 din Legea nr.223/2015 „Au

dreptul la pensie de serviciu anticipată parţială militarii, poliţiştii şi
funcţionarii publici cu statut special, în activitate, care au o vechime
efectivă de minimum 20 de ani, dintre care cel puţin 10 ani vechime
în serviciu, şi care se află în una dintre următoarele situaţii: a) sunt
trecuţi în rezervă ori au încetat raporturile de serviciu, ca urmare a
reorganizării unor unităţi şi a reducerii unor funcţii din statele de
organizare, precum şi pentru alte motive sau nevoi ale instituţiilor din
domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi securităţii naţionale; b)
sunt trecuţi în rezervă sau direct în retragere ori au încetat
raporturile de serviciu ca urmare a clasării ca inapt sau apt limitat
pentru serviciul militar/serviciu de către comisiile de expertiză
medico-militară. Cuantumul pensiei anticipate parţiale pentru
militarii, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special în activitate
prevăzuţi la alin.1 se calculează pentru numărul anilor de vechime în
serviciu stabiliţi în condiţiile art.3 lit. e, la care se adaugă sporurile
acordate conform art.24. (3) La împlinirea vârstei standard de
pensionare, prevăzută de prezenta lege, pensia de serviciu anticipată
parţială devine pensie de serviciu pentru limită de vârstă, iar
cuantumul pensiei militare se recalculează prin raportare la vechimea
cumulată calculată la data trecerii în rezervă ori a încetării
raporturilor de serviciu”.
Totodată, potrivit art.45 alin.1 din Legea nr.223/2005
„Militarii, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special care au
dreptul la pensie de invaliditate pot opta, la deschiderea dreptului de
pensie, pentru pensia mai avantajoasă dintre pensia de invaliditate şi
pensia de serviciu anticipată sau anticipată parţială, după caz, dacă
îndeplinesc condiţiile prevăzute de prezenta lege pentru acordarea
acestora. La împlinirea vârstei prevăzute de prezenta lege pentru
obţinerea pensiei militare de serviciu pentru limită de vârstă,
beneficiarii pensiei de invaliditate pot opta pentru pensia care îi
avantajează.”
Coroborând toate aceste dispoziţii legale, tribunalul a
apreciat că, pentru a beneficia de pensie de serviciu anticipată
parţială, destinatarii Legii nr.223/2015, respectiv militarii, polițiștii și
funcționarii publici cu statut special, trebuie să fie în activitate, iar
dreptul de opţiune între pensia de invaliditate şi pensia de serviciu
anticipată sau anticipată parţială există doar la momentul deschiderii
dreptului la pensie.
În speţă, reclamantul beneficiază de pensie de invalidate
gradul III, potrivit deciziei nr.87158/13.10.2016, astfel că în privinţa
acestuia nu este îndeplinită condiţia stipulată de art.18 din Legea
nr.223/2015, respectiv aceea ca la momentul formulării cererii privind
acordarea pensiei de serviciu anticipată parțială să se afle în
activitate, dispozițiile legale invocate vizând militarii, poliţiştii şi
funcţionarii publici cu statut special, în activitate, iar dreptul de
 21

opţiune între pensia de invaliditate şi pensia de serviciu anticipată ori

anticipată parțială născându-se doar la momentul deschiderii
dreptului la pensie.
Pentru toate aceste considerente, acţiunea a fost respinsă.
În termen legal reclamantul a formulat apel împotriva
sentinţei tribunalului, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie, arătând că instanţa de fond a interpretat şi aplicat
greşit dispoziţiile Legii nr.223/2015.
În primul rând, tribunalul trebuia să aibă în vedere
prevederile art.2 lit. b din lege, care instituie principiul egalităţii,
conform căruia tuturor participanţilor la sistemul de pensii militare
de stat trebuie să li se asigure un tratament nediscriminatoriu.
Pe de altă parte, art.11 pct.3 din Legea nr.223/2015
prevede că pct.1 al actului normativ, care se referă la stabilirea
anumitor locuri de muncă cu condiţii deosebite sau speciale, se aplică
şi celor care au trecut în rezervă/retragere, respectiv au încetat
raporturile de serviciu până la data intrării în vigoare a legii.
A mai susţinut apelantul că instanţa de fond a interpretat în
mod disparat prevederile art.18 şi 45 din Legea nr.223/2015 şi a
ignorat dispoziţiile art.61 pct.3 lit. b din lege, care arată că pensiile
militare de stat se acordă la cererea persoanei îndreptăţite şi cererea
de pensionare se depune la centrul militar zonal/judeţean, după caz,
în situaţia celor care îndeplinesc condiţiile de pensionare după data
trecerii în rezervă ori încetează raporturile de serviciu. Aceasta este
şi situaţia reclamantului, care, ulterior declarării ca inapt şi trecerii în
rezervă, a îndeplinit condiţiile de vechime pentru a beneficia de
pensia anticipată parţială.
În altă ordine de idei, tribunalul a ignorat prevederile
art.122 din Legea nr.223/2015, care reglementează momentul când se
deschide dreptul la pensie, în speţă odată cu apariţia legii, întrucât
acela este momentul în care reclamantul a îndeplinit condiţiile
speciale de vechime, anterior nefiind îndeplinite aceste condiţii şi
neexistând cadrul legal, astfel că nu se putea pune problema
deschiderii dreptului la pensie.
În mod greşit tribunalul a apreciat că dreptul la pensie
anticipată parţială a reclamantului se deschide doar la împlinirea
vârstei standard de pensionare pentru limita de vârstă, invocând
dispoziţiile art.45, deşi conform art.18 pct.3, la împlinirea vârstei
standard de pensionare prevăzută de lege, pensia de serviciu
anticipată parţială devine pensie de serviciu pentru limită de vârstă.
În fine, apelantul a susţinut că în mod greşit i-a fost
respinsă acţiunea pe motiv că nu se afla în activitate, în acest fel fiind
lipsite de eficienţă juridică prevederile art.18 lit. b, conform cărora au
dreptul la pensie de serviciu anticipată parţială cei cu o vechime de
minimum 20 de ani, care sunt trecuţi în rezervă sau direct în
retragere ori au încetat raporturile de serviciu ca urmare a clasării ca
 22

inapt serviciului militar de către comisiile de expertiză medico-

militare (exact situaţia reclamantului). Aşadar, textul de lege arată în
mod expres că cei declaraţi inapţi pot beneficia de pensie militară
anticipată parţială.
Prin întâmpinarea formulată intimata-pârâtă Casa de pensii
Sectorială a S.R.I. - UM 0994 Bucureşti a solicitat respingerea
apelului ca nefondat, arătând că prevederile art.18 din Legea
nr.223/2015 instituie anumite condiţii pentru beneficiul pensiei de
serviciu anticipate parţiale, respectiv ca persoana interesată să aibă
statutul de militar în activitate, să aibă o vechime efectivă de minim
20 de ani, dintre care cel puţin 10 ani vechime în serviciu, şi să fi fost
trecută în rezervă pentru vreunul din motivele prevăzute la lit. a şi b,
toate aceste condiţii trebuind întrunite cumulativ. Dat fiind că
reclamantul a fost trecut în retragere în anul 2005, el nu mai avea
statutul de cadru militar în activitate la data formulării cererii privind
acordarea pensiei de serviciu anticipate parţiale.
Prin decizia civilă nr.2797/11.10.2017, Curtea de Apel
Piteşti – Secţia I civilă a respins ca nefondat apelul formulat de
reclamant.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut
următoarele:
Potrivit art.18 din Legea nr.223/2015 „(1) Au dreptul la
pensie de serviciu anticipată parţială militarii, poliţiştii şi funcţionarii
publici cu statut special, în activitate, care au o vechime efectivă de
minimum 20 de ani, dintre care cel puţin 10 ani vechime în serviciu,
şi care se află în una dintre următoarele situaţii:
a) sunt trecuţi în rezervă ori au încetat raporturile de
serviciu, ca urmare a reorganizării unor unităţi şi a reducerii unor
funcţii din statele de organizare, precum şi pentru alte motive sau
nevoi ale instituţiilor din domeniul apărării naţionale, ordinii publice
şi securităţii naţionale;
b) sunt trecuţi în rezervă sau direct în retragere ori au
încetat raporturile de serviciu ca urmare a clasării ca inapt sau apt
limitat pentru serviciul militar/serviciu de către comisiile de expertiză
medico-militară."
Textul de lege instituie mai multe condiţii ce trebuie
îndeplinite cumulativ, prima dintre acestea fiind ca solicitantul pensiei
anticipate parţiale să fie „în activitate”.
Cum reclamantul nu îndeplineşte această primă condiţie,
deoarece la data apariţiei Legii nr.223/2015 nu se afla în activitate, ci,
fiind declarat inapt pentru serviciul militar, era trecut în retragere, în
mod corect tribunalul a concluzionat că acesta nu poate beneficia de
pensie anticipată parţială.
În altă ordine de idei, Curtea a apreciat că în speţă nu au
fost încălcate prevederile art.2 lit. b din Legea nr.223/2015, care
instituie principiul egalităţii. Textul de lege explicitează acest
 23

principiu, în sensul că în baza lui se asigură tuturor participanţilor la

sistemul de pensii militare de stat un tratament nediscriminatoriu
„între persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică, în ceea ce priveşte
drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege”. Nicio clipă în acţiunea sa
reclamantul nu a invocat că ar fi fost discriminat faţă de alte persoane
aflate în situaţie identică cu a sa: personal cu statut special aflat în
retragere şi care să fi beneficiat de pensie anticipată parţială.
În apelul său, reclamantul a invocat şi încălcarea de către
tribunal a prevederilor art.11 din Legea nr.223/2015, potrivit cărora
„(1) Încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite, speciale şi
alte condiţii se realizează pe baza criteriilor şi metodologiei de
încadrare prevăzute de H.G. nr.1.294/2001 privind stabilirea locurilor
de muncă şi activităţilor cu condiţii deosebite, condiţii speciale şi alte
condiţii, specifice pentru cadrele militare în activitate, cu modificările
ulterioare, şi de H.G. nr.1.822/2004 privind stabilirea locurilor de
muncă şi activităţilor cu condiţii deosebite, speciale şi alte condiţii,
specifice pentru poliţişti, cu modificările ulterioare. (...)(3)
Prevederile alin.1 sunt aplicabile şi militarilor, poliţiştilor şi
funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei
penitenciare care au trecut în rezervă/retragere, respectiv au încetat
raporturile de serviciu, până la data intrării în vigoare a prezentei
legi.”
Curtea a apreciat că acest text nu este aplicabil în speţă,
deoarece se referă la încadrarea locurilor de muncă în condiţii
deosebite sau speciale, or obiectul prezentei acţiuni este altul.
Curtea a mai observat, contrar susţinerii reclamantului, că
tribunalul nu a reţinut în considerentele sentinţei apelate că dreptul
la pensie anticipată parţială se deschide doar la împlinirea vârstei
standard de pensionare pentru limita de vârstă. Coroborând
dispoziţiile art.18 cu cele ale art.45, tribunalul a concluzionat că
pentru a beneficia de pensia de serviciu anticipată parţială,
destinatarii Legii nr.223/2015 trebuie să fie în activitate, iar dreptul
de opţiune între pensia de invaliditate şi pensia de serviciu anticipată
parţială există dosar la momentul deschiderii dreptului de pensie.
Interpretarea dată de tribunal este corectă, faţă de prevederile art.45
din Legea nr.223/2015, potrivit cărora „(1) Militarii, poliţiştii şi
funcţionarii publici cu statut special care au dreptul la pensie de
invaliditate pot opta, la deschiderea dreptului de pensie, pentru
pensia mai avantajoasă dintre pensia de invaliditate şi pensia de
serviciu anticipată sau anticipată parţială, după caz, dacă îndeplinesc
condiţiile prevăzute de prezenta lege pentru acordarea acestora.”
În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a art.61 alin.3 pct. b
din Legea nr.223/2015, Curtea a constatat că acest text prevede: „(3)
Militarii, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special depun
cererea de pensionare împreună cu actele prin care se dovedeşte
îndeplinirea condiţiilor prevăzute de prezenta lege, astfel: (...) b) la
 24

centrul militar zonal/judeţean/de sector sau la unitatea

militară/inspectoratul judeţean/structura ori direcţia judeţeană de
informaţii/instituţia sau unitatea din care a făcut parte, după caz, în
situaţia celor care îndeplinesc condiţiile de pensionare după data
trecerii în rezervă ori încetarea raporturilor de serviciu”. Textul de
lege este cuprins în Secţiunea a 5-a, intitulată „Stabilirea şi plata
pensiilor” şi reglementează procedura depunerii cererii de
pensionare, făcând însă trimitere la „actele prin care se dovedeşte
îndeplinirea condiţiilor prevăzute de prezenta lege”, or aceste condiţii
sunt, în cazul reclamantului, cele prevăzute în art.18, arătate mai sus,
condiţii pe care acesta nu le îndeplineşte.
În fine, în apelul său reclamantul a invocat încălcarea de
către tribunal a prevederilor art.122 din Legea nr.223/2015, conform
cărora „Militarii, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special,
precum şi urmaşii acestora, care la data deschiderii dreptului de
pensie, de către casa de pensii sectorială competentă, îndeplinesc
condiţiile prevăzute de prezenta lege, cât şi cele prevăzute la data de
1 ianuarie 2016 de Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de
pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, pot opta în
termen de 5 ani, de la data intrării în vigoare a prezentei legi, pentru
modul de calcul prevăzut de Legea nr.263/2010, cu modificările şi
completările ulterioare, în vigoare la data de 1 ianuarie 2016.” Textul
de lege reglementează ipoteza în care un militar, poliţist sau
funcţionar public cu statut special îndeplineşte atât condiţiile
prevăzute de Legea nr.223/2015, cât şi pe cele reglementate de Legea
nr.263/2010, prevăzând posibilitatea de a opta în termen de 5 ani de
la data intrării în vigoare a Legii nr.223/2015, pentru modul de calcul
prevăzut de Legea nr.263/2010. Or, reclamantului nu îi este aplicabil
acest text, deoarece nu se află în categoria funcţionarilor publici cu
statut special care îndeplinesc condiţiile prevăzute de Legea
nr.223/2015 (art.18), aşa cum s-a arătat mai sus, astfel că nu are
deschis acest drept de opţiune.
Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat că
soluţia tribunalului a fost pronunţată cu respectarea prevederilor
Legii nr.223/2015, situaţie faţă de care a respins apelul ca nefondat,
în temeiul art.480 Cod procedură civilă.

4. Competenţa teritorială a instanţei investită cu soluţionarea

contestaţiei împotriva deciziei privind restituirea în natură sau
prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada
regimului comunist în România.
Art.3 pct.4 din Legea nr.165/2013
Art.33 alin.1 lit.a-c din Legea nr.165/2013

În procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv şi de

stabilire a măsurilor reparatorii au atribuţii legale entităţile
 25

enumerate de art.3 pct.4 din Legea nr.165/2013, privind

măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură
sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în
perioada regimului comunist în România.
Entitatea investită are sarcina să soluţioneze cererea
persoanei interesate privind restituirea imobilului printr-o
decizie emisă în termenul prevăzut de art.33 alin.1 lit.a-c din
Legea nr.165/2013, împotriva căreia persoana nemulţumită
poate să formuleze contestaţie la Tribunalul în a cărei
circumscripţie teritorială se află sediul entităţii.
Criteriul competenţei teritoriale a Tribunalului fiind
reprezentat de sediul entităţii investite cu cererea de restituire
a imobilului în natură sau prin echivalent, determină sesizarea
instanţei în mod diferit potrivit cu atribuţiile avute de
entitatea în cauză în procesul de restituire al imobilelor
preluate abuziv precum şi în raport de scopul urmărit.
(Decizia civilă nr. 2801/11.10.2017)

Constată că prin acţiunea înregistrată pe rolul tribunalului

Vâlcea, reclamanta S.D.N. a chemat în judecată pe pârâta A.N.R.P.,
solicitând să fie obligată să soluţioneze cererea formulată în baza
Legii nr.10/2001, referitoare la imobilul construcţii şi teren, situat în
mun. Drăgăşani, strada Traian, nr.11, judeţul Vâlcea.
Reclamanta a arătat că, în baza Legii nr.10/2001, B.Gh.M.
(decedată) a formulat notificare privind restituirea în natură a
imobilului de mai sus, expropriat în baza Decretului C.S din 1988.
Prin Dispoziţia nr.916/17.08.2006 cererea i-a fost respinsă, motivat de
faptul că terenul este ocupat de construcţii şi s-a propus acordarea de
despăgubiri pentru imobilul pe care autorul B.Gh. l-a deţinut în
Drăgăşani, înainte de preluarea abuzivă. Prin adresa
nr.723098/10.12.2007, ANRP - Direcţia pentru Coordonarea Aplicării
Legii 10/2001 a comunicat că dosarul ce conţine dispoziţia nr.16/2006
emisă de Primăria Municipiului Drăgăşani a fost înaintat
Secretariatului Comisiei Centrale şi înregistrat cu numărul 27722/CC,
iar prin adresa nr.31064/RG/19.06.2015 s-a comunicat că dosarul va
parcurge procedura de acordare a măsurilor compensatorii
reglementată de Legea 165/2013, însă până în prezent dosarul nu a
fost repartizat personalului de specialitate al ANRP, în vederea
analizării.
Prin întâmpinarea formulată pârâta a invocat excepţia
necompetenţei materiale a Tribunalului Vâlcea, excepţia lipsei
calităţii procesuale active a reclamantei, excepţia lipsei calităţii
procesuale pasive a A.N.R.P. şi excepţia prematurităţii acţiunii cu
privire la emiterea titlului de plată.
În susţinerea excepţiei necompetenţei materiale a
Tribunalului Vâlcea s-a susţinut că acţiunea este formulată împotriva
 26

unei autorităţii aparţinând administraţiei publice centrale şi anume

A.N.R.P..
În susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a
reclamantei, pârâta a invocat dispoziţiile art.40 alin.1 teza a II a Cod
procedură civilă, potrivit cărora în lipsa calităţii procesuale sau a
interesului, instanţa va respinge cererea ori apărarea formulată ca
fiind făcută de o persoană sau împotriva unei persoane fără calitate
ori ca lipsită de interes, după caz.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a
ANRP, s-a arătat că art.2 din H.G. nr.572/2013 reglementează
principalele atribuţii ale Autorităţii, iar în privinţa aplicării Legii
nr.10/2001, ANRP acordă sprijin şi îndrumare metodologică
autorităţilor administraţiei publice locale şi centrale, precum şi
celorlalte persoane juridice deţinătoare de imobile care fac obiectul
restituirii potrivit Legii nr.10/2001. De asemenea, Autoritatea a
asigurat organizarea şi funcţionarea Secretariatului CCSD (Titlul VII
din Legea nr.247/2005), iar în prezent asigură Secretariatul CNCI,
secretariat care asigură lucrările acestei comisii, atribuţiile conferite
acestuia constând în centralizarea dosarelor conţinând
decizii/dispoziţii în care s-au consemnat/propus despăgubiri, precum
şi în analizarea acestora din punctul de vedere al existenţei dreptului
persoanei ce se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii, atribuţii
îndeplinite în cadrul procedurii administrative prevăzute de Legea
nr.165/2013. De asemenea, sub imperiul noii legislaţii, sarcina
analizei şi soluţionării revine în mod exclusiv CNCI, prin secretariatul
acesteia, drept pentru care solicită să se constate lipsa calităţii
procesuale pasive a ANRP.
La data de 2.12.2016, prin răspunsul la întâmpinare,
reclamanta a solicitat citarea în cauză în calitate de pârâtă a C.N.C.I.,
precizând verbal în şedinţă că nu deţine o dovadă că dosarul a fost
înaintat pârâtei ANRP, dar că acest aspect rezultă din corespondenţa
purtată cu instituţia pârâtă. Prin adresa nr.31064/19.06.2015, pârâta
i-a comunicat autoarei reclamantei că dosarul nu a fost încă
repartizat personalului de specialitate în vederea analizării.
Pârâta C.N.C.I. a invocat, prin întâmpinarea formulată,
excepţia tardivităţii notificării.
Prin sentinţa civilă nr.127/3.02.2017 au fost respinse
excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei S.D.N.,
excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.R.P., excepţia
prematurităţii cu privire la emiterea titlului de plată invocate de către
pârâta ANRP.
A fost admisă acţiunea şi au fost obligate pârâtele să
soluţioneze cererea formulată în baza Legii nr.10/2001 de
reconstituire referitor la imobilul construcţie şi teren situate în
municipiul Drăgăşani, strada Traian, nr. 11.
 27

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reținut că

acţiunea reclamantei a fost promovată ca urmarea a faptului că
pârâta nu a luat măsuri eficiente de repartizare a dosarului la
personal de specialitate din cadrul ANRP, deşi de la data emiterii
dispoziţiei nr.916/17.08.2006 au trecut 10 ani, fără ca cererea să fie
soluţionată.
Urmare a demersurile întreprinse de reclamantă în scopul
soluţionării dosarului, ANRP a răspuns, prin adresele nr.723098/2007
şi nr.31064/2015, că selectarea dosarelor se face în mod aleatoriu cu
ajutorul programului de calculator, respectiv că soluţionarea şi
analizarea dosarelor se face cu respectarea ordinii de înregistrare la
ANRP, în prezent fiind analizate şi soluţionate dosarele repartizate
persoanelor de specialitate ale ANRP. Răspunsul ANRP cuprins în
aceste adrese exprimă în realitate un refuz nejustificat de soluţionare
a cererii, întrucât nu sunt prezentate elemente şi criterii
obiective/constante care să permită reclamantei să întrevadă în ce
interval de timp dosarul va fi soluţionat şi nici să controleze modul în
care autoritatea investită de lege îşi exercită atribuţiile, pentru ca
ulterior să evalueze în ce măsură drepturile i-au fost lezate prin
conduita adoptată de autoritate. Atitudinea adoptată de pârâta ANRP
creează reclamantei temerea că într-un interval de timp rezonabil şi
previzibil cererea nu va fi soluţionată iar dreptul urmărit nu va fi
realizat.
A mai reţinut tribunalul că, potrivit art.35 alin.1 din Legea
nr.165/2013, deciziile emise cu respectarea prevederilor de art.33 şi
34 pot fi atacate de persoanele care se consideră îndreptăţite la secţia
civilă a Tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii
investite (Primăria mun. Drăgăşani), în speţă Tribunalul Vâlcea.
Instanţa a constatat, potrivit actelor de identitate
prezentate, că reclamanta este fiica autoarei B.Gh.M., care a formulat
notificarea în baza Legii nr.10/2001, astfel că excepţia lipsei calităţii
procesuale active a reclamantei este nefondată.
Tribunalul a mai reţinut că până la data formulării prezentei
acţiuni, dosarul nr.27722/CC nu a fost repartizat personalului de
specialitate al ANRP în vederea analizării. Pârâta ANRP, în calitate de
entitate cu personalitate juridică, în virtutea atribuţiilor stabilite în
sarcina sa prin actele normative, a subliniat în cele două adrese emise
în anii 2007 şi 2015 că dosarul nu a fost repartizat personalului de
specialitate pentru evaluare, analizare şi transmiterea către un
evaluator, iar potrivit art.31 şi art.41 din Legea nr.165/2013 are
competenţa să emită titluri de plată după soluţionarea dosarelor.
Validarea sau invalidarea dispoziţiei urmată de emiterea deciziei de
compensare este în competenţa CNCI. Ca atare, cele două pârâte au
calitate procesuală pasivă în cererea având ca obiect soluţionarea
dosarului nr.27722/CC.
 28

Reţinând că nesoluţionarea dosarului nu s-a făcut într-un

termen rezonabil, conform dispoziţiilor CEDO, tribunalul a considerat
că acţiunea reclamantei nu este prematură, dată fiind prelungirea a
timp de peste 15 ani a procedurii de acordare a măsurilor reparatorii.
Termenul rezonabil de soluţionare consacrat de art.6 din CEDO nu a
fost respectat, în condiţiile în care au trecut 15 ani de la data
înregistrării, iar până la data sesizării instanţei pârâtele nu au
întreprins nici un demers în vederea analizării acestuia.
Pentru toate aceste considerente, tribunalul a pronunţat
soluţia de mai sus.
În termen legal sentinţa a fost apelată de pârâtele C.N.C.I.
şi A.N.R.P.:
C.N.C.I a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi
netemeinicie sub următoarele aspecte:
1. În mod greşit instanţa a respins excepţia de
necompetenţă teritorială, încălcând dispoziţiile art.33, 34 şi 35 din
Legea nr.165/2013, precum şi deciziile Curţii Constituţionale
nr.115/3.03.2016 şi nr.731/29.10.2015.
2. Instanţa de fond a lărgit cadrul procesual prin
introducerea în cauză a C.N.C.I., cu încălcarea art.204 Cod procedură
civilă.
3. Greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale
active a reclamantei S.D.N, în lipsa unui certificat de moştenitor care
să probeze calitatea acesteia de succesor de pe urma defunctei B.M..
4. Fără niciun temei legal tribunalul a respins excepţia
prematurităţii formulării acţiunii, cu consecinţa obligării pârâtei la
soluţionarea dosarului administrativ nr.27722/CC, încălcând astfel
deciziile C.C.R. şi Î.C.C.J. pronunţate în materia restituirii
proprietăţilor.
5. Soluţia pronunţată pe fondul cauzei este greşită, instanţa
încălcând dispoziţiile speciale ale Legii nr.165/2013.
Pârâta A.N.R.P. a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi
netemeinicie sub următoarele aspecte:
1. Acţiunea formulată de reclamanta S.D.N. a fost
soluţionată de o instanţă necompetentă teritorial, tribunalul încălcând
dispoziţiile art.33, 34 şi 35 din Legea nr.165/2013, precum şi deciziile
Curţii Constituţionale nr.115/3.03.2016 şi nr.731/29.10.2015.
2. În mod netemeinic şi nelegal instanţa a respins excepţia
lipsei calităţii procesuale active a reclamantei S.D.N., în lipsa unui
certificat de moştenitor care să probeze calitatea acesteia de succesor
de pe urma defunctei B.M..
3. În mod greşit tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii
procesuale pasive a pârâtei A.N.R.P., încălcând prevederile art.2 din
H.G. nr.572/2013, art.17 alin.1 lit. a şi b, art.21-26, art.31 şi art.41 din
Legea nr.165/2013.
 29

4. Tribunalul, în mod netemeinic şi nelegal, a respins

excepţia prematurităţii emiterii titlului de plată, nesocotind procedura
reglementată de art.21 şi următoarele din Legea nr.165/2013.
Prin întâmpinarea formulată, intimata S.D.N. a solicitat
respingerea apelului formulat de pârâta A.N.R.P., arătând că sediul
entităţii este în municipiul Drăgăşani, astfel că Tribunalul Vâlcea este
competent teritorial să soluţioneze prezentul litigiu; că are calitate
procesual activă, în calitate de fiică a numitei B.M., fapt dovedit prin
certificatul de naştere seria N.3 nr.1008766; că pârâta A.N.R.P. are
calitate procesuală pasivă, deoarece, deşi au trecut 10 ani de la
emiterea dispoziţiei nr.916/2006, această instituţie nu i-a soluţionat
cererea; că excepţia prematurităţii emiterii titlului de plată este
nefondată, în condiţiile în care, pe de o parte A.N.R.P. este obligată să
emită titlurile de plată, iar pe de altă parte, prin sentinţa apelată nu s-
a dispus emiterea unui astfel de titlu, ci au fost obligate pârâtele să
soluţioneze cererea formulată în baza Legii nr.10/2001.
Prin decizia civilă nr. 2801/11.10.2017, Curtea de Apel
Piteşti – Secţia I civilă a admis apelurile formulate de pârâte, a anulat
sentinţa şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Tribunalului
Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut
următoarele:
Din considerentele sentinţei apelate a rezultat că motivul
pentru care Tribunalul Vâlcea s-a considerat competent a fost acela
că în speţă entitatea investită de lege este Primăria municipiului
Drăgăşani, care se află în raza acestei instanţe.
Art.3 pct.4 din Legea nr.165/2013 prevede că entitatea
învestită de lege este reprezentată de „următoarele structuri cu
atribuţii în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv şi de
stabilire a măsurilor reparatorii:
a) unitatea deţinătoare, în înţelesul H.G. nr.250/2007
pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii
nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod
abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu
modificările şi completările ulterioare, al O.U.G. nr.94/2000,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi al
O.U.G. nr.83/1999, republicată;
b) entitatea învestită cu soluţionarea notificării, în înţelesul
H.G. nr.250/2007, cu modificările şi completările ulterioare;
c) comisia locală de fond funciar, comisiile comunale,
orăşeneşti şi municipale, constituite în temeiul Legii nr.18/1991,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare;
d) comisia judeţeană de fond funciar sau, după caz, Comisia
de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti, constituite în temeiul Legii
nr.18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;
 30

e) Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile

care au aparţinut cultelor religioase şi comunităţilor cetăţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale din România;
f) Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor,
organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu
personalitate juridică;
g) Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor,
înfiinţată potrivit prezentei legi”.
Aşadar, entitate învestită de lege în sensul textului de mai
sus poate fi oricare dintre instituţiile de la lit. a-g, în funcţie de
obiectul acţiunii deduse judecăţii.
Cum în speţă nu a fost chemată în calitate de pârâtă
Primăria municipiului Drăgăşani, instituţie ce a emis dispoziţia
nr.916/2006, Curtea a apreciat că în mod greşit Tribunalul Vâlcea s-a
raportat la această entitate atunci când a analizat excepţia de
necompetenţă teritorială.
În prezentul dosar au calitate de pârâte CNCI şi ANRP.
Potrivit art.35 din Legea nr.165/2013 „(1) Deciziile emise cu
respectarea prevederilor art.33 şi 34 pot fi atacate de persoana care
se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui
circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la
data comunicării. (2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu
emite decizia în termenele prevăzute la art.33 şi 34, persoana care se
consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti
prevăzute la alin.1 în termen de 6 luni de la expirarea termenelor
prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor.”
Aşadar, pentru ipoteza în care CNCI şi ANRP, entităţi
învestite de lege, conform art.3 pct.4 lit. f şi g din Legea nr.165/2013,
sunt chemate în judecată, pentru a-şi îndeplini obligaţiile legale ce le
revin în procesul de restituire al imobilelor, competenţa teritorială
aparţine, conform art.35 alin.2 din lege, secţiei civile a tribunalului în
a cărui circumscripţie se află sediul entităţii.
Cum în speţă, A.N.R.P. şi C.N.C.I. au sediul în municipiul
Bucureşti, rezultă că Tribunalul Bucureşti este competent teritorial să
soluţioneze prezentul dosar, excepţia de necompetenţă teritorială a
Tribunalului Vâlcea fiind greşit respinsă.
Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul art.480
alin.4 Cod procedură civilă, a admis apelurile şi a anulat sentinţa
tribunalului, trimiţând cauza spre competentă soluţionare
Tribunalului Bucureşti.

5. Stabilirea cuantumului pensiei anticipate parţială.

Art.49 alin.2 din Legea nr.19/2000
Art.51 din Legea nr.19/2000
Art.62 alin.4 din Legea nr.263/2010
Art.65 alin.1 din Legea nr.263/2010
 31

Cuantumul pensiei anticipată parţială se determină în

aceleaşi condiţii în care se stabileşte cuantumul pensiei pentru
limită de vârstă potrivit art.49 alin.2 din Legea nr.19/2000
privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări
sociale, respectiv art.62 alin.4 din Legea nr.263/2010, privind
sistemul unitar de pensii publice.
Pentru stabilirea cuantumului pensiei anticipată parţială
trebuie să se stabilească în primul rând cuantumul pensiei
pentru limită de vârstă la care avea dreptul asiguratul, prin
diminuarea acesteia în raport de stagiul de cotizare realizat şi
cu numărul de ani cu care s-a redus vârsta standard de
pensionare.
Reducerea vârstei standard de pensionare pentru
acordarea pensiei anticipate parţiale este aceea prevăzută în
mod expres pentru beneficiul acestui gen de pensii în art.51
din Legea nr.19/2000 şi art.65 alin.1 din Legea nr.263/2010,
fără posibilitatea cumulării cu nicio altă reducere ca aceea a
beneficiului prestării activităţii în grupele superioare de
muncă.
(Decizia civilă nr. 2845/12.10.2017)

Constată că prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

Argeş, la data de 21.11.2016, reclamanta G.C. a chemat în judecată
pe pârâta CJP Argeş, solicitând să fie obligată să revizuiască decizia
nr.287573/2006 şi decizia nr.287573/2009, să menţină în plată
punctajul suplimentar acordat şi să plătească sumele ce rezultă din
această revizuire, cu cheltuieli de judecată.
Reclamanta a arătat că a fost înscrisă la pensie anticipată
parţială prin decizia nr.287573/2006, iar prin decizia nr.287573/2009
a fost trecută la pensie pentru limită de vârstă în temeiul Legii
nr.19/2000, însă pârâta a utilizat un stagiu complet de cotizare
eronat, deşi potrivit anexei 3 la lege, în cazul său stagiul complet de
cotizare este de 25 de ani şi 10 luni, faţă de data formulării cererii de
pensionare.
Pârâta, legal citată, nu a formulat întâmpinare.
Prin sentinţa civilă nr.827/6.03.2017 a fost respinsă
acţiunea.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că prin
decizia nr.287573/2006 emisă de pârâtă reclamanta a fost înscrisă la
pensie anticipată parţială, iar prin decizia nr.287573/2009 a fost
trecută la pensie pentru limită de vârstă, începând cu data de
1.12.2008. Reclamanta a susţinut că drepturile sale de pensie au fost
nelegal calculate prin utilizarea unui stagiu complet de cotizare mai
mare decât cel legal cuvenit, invocând prevederile art.107 alin.1 din
Legea nr. 263/2010, potrivit cărora în situaţia în care se constată
 32

diferenţe între sumele stabilite şi cele legal cuvenite, casa teritorială

de pensii, din oficiu sau la solicitarea pensionarului, operează
modificările ce se impun, prin decizie de revizuire.
Cu toate acestea, conform art.107 alin.2 din Legea nr.
263/2010, sumele rezultate în urma unei revizuiri se acordă în cadrul
termenului general de prescripţie, calculat de la data constatării
diferenţelor.
Tribunalul a constatat că acţiunea a fost promovată la data
de 21.11.2016 şi, în consecinţă, reclamanta nu are interes a solicita în
cauză decât sumele ce i se cuvin începând cu data de 21.11.2013.
Prin urmare, instanţa a apreciat că trebuie să analizeze faţă de acest
moment dacă drepturile de pensie ale reclamantei erau legal stabilite,
respectiv dacă decizia de pensie nr.287573/2009 a fost emisă cu
respectarea prevederilor legale incidente.
Astfel, reclamanta a formulat la data de 2.10.2008 cerere
de înscriere la pensie pentru limită de vârstă, potrivit menţiunilor din
decizia de pensie. Potrivit anexei 3 a Legii nr.19/2000, pentru femeile
ce formulează cerere de pensionare în luna octombrie 2008, stagiul
complet de cotizare este de 26 de ani şi 10 luni, iar vârsta standard
de pensionare este de 58 de ani şi 5 luni. Rezultă că decizia de pensie
pentru limită de vârstă a fost emisă cu respectarea prevederilor
legale.
Invocata decizie nr.4/2011 pronunţată de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii nu este aplicabilă în
speţă, prin această decizie stabilindu-se că se utilizează datele din
anexa 3 a Legii nr.19/2000 în situaţia persoanelor ale căror drepturi s-
au deschis începând cu data de 1.04.2001 şi care beneficiază de
reducerea vârstei de pensionare potrivit legii. Altfel spus, numai în
situaţia în care persoana beneficiază în baza dispoziţiilor legale de
reducerea vârstei standard de pensionare se poate ajunge ca aceasta
să se pensioneze mai devreme decât o altă persoană de aceeaşi vârstă
biologică, diferenţierea justificându-se tocmai prin faptul că prima
beneficiază de reducerea legală a vârstei de pensionare.
Or, în situaţia reclamantei, ce nu a realizat stagiu în grupe
superioare de muncă, nu există nici un temei legal în baza căruia
aceasta să beneficieze de reducerea vârstei standard de pensionare,
respectiv a stagiului complet de cotizare.
Pentru toate aceste considerente, acţiunea a fost respinsă
ca neîntemeiată.
În termen legal, reclamanta G.C. a formulat apel împotriva
sentinţei tribunalului, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie, după cum urmează:
În mod greşit instanţa s-a raportat la momentul de
21.11.2013, deşi prin acţiune s-a solicitat revizuire deciziei din
octombrie 2006 şi a deciziei din aprilie 2009, care au produs efecte
anterior acestui moment.
 33

Prin prima decizie, prin care reclamanta a fost înscrisă la

pensie anticipată parțială s-a stabilit greşit un stagiu de cotizare de
26 de ani şi 10 luni, încălcându-se dispoziţiile anexei 3 a Legii
nr.19/2000, care prevăd un stagiu de 25 de ani şi 10 luni. De
asemenea, anexa prevede o vârstă standard de pensionare de 57 de
ani şi 10 luni, în timp ce în această decizie a fost menţionată vârsta de
58 de ani şi 5 luni.
A susţinut reclamanta că în cazul său trebuia aplicată
decizia nr.4/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în
recurs în interesul legii, deoarece reclamanta beneficiase de
reducerea vârstei standard de pensionare prin înscriere la pensie
anticipată, parţială.
Pe cale de consecinţă, şi în decizia din aprilie 2009 trebuia
reţinut un stagiu complet de cotizare de 25 de ani şi 10 luni, iar nu de
26 de ani şi 10 luni.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat respingerea
apelului ca nefondat, arătând că, întrucât reclamanta a fost înscrisă la
pensie anticipată parţială, ea nu poate beneficia de aplicarea
dispoziţiilor anexei 3 la Legea nr.19/2000.
Prin decizia civilă nr. 2845/12.10.2017, Curtea de Apel
Piteşti a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta G.C..
Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, instanţa de apel a
reţinut următoarele:
Este adevărat că acţiunea a fost promovată la data de
21.11.2016, astfel că reclamanta ar fi putut pretinde sumele cuvenite
în urma revizuirii deciziilor de pensie, numai începând cu data de
21.11.2013 (perioada de 3 ani anterioară promovării litigiului).
Aceasta nu înseamnă, însă, că tribunalul trebuia să se raporteze
numai la acest moment atunci când a verificat dacă drepturile de
pensie ale reclamantei erau legal stabilite. În speţă, instanţa a fost
învestită cu două petite, una privind revizuirea deciziilor de pensie şi
alta de obligare a pârâtei la plata sumelor aferente revizuirii, sume
care nu putea fi acordate, într-adevăr, decât pe o perioadă de 3 ani.
Însă, obligarea casei de pensii la plata diferenţelor aferente revizuirii
depindea de soluţia dată primului capăt al acţiunii, prin care s-a
solicitat revizuirea deciziei de pensiei anticipată parţială din
octombrie 2006 şi revizuirea deciziei pentru limită de vârstă din
aprilie 2009, revizuire ce privea stagiul de cotizare stabilit de casa de
pensii.
În aceste condiţii, Curtea a apreciat că tribunalul trebuia să
analizeze corectitudinea stagiului complet de cotizare aplicat de
pârâtă, atât pentru decizia din 2006, cât şi pentru cea din 2008.
Curtea a constatat că prin decizia nr.287573/27.10.2006,
reclamanta a fost înscrisă la pensie anticipată parţială, începând cu
data de 11.07.2006, iar pârâta a utilizat un stagiu complet de cotizate
de 26 de ani şi 10 luni.
 34

Conform art.50 alin.2 din Legea nr.19/2000 „Cuantumul

pensiei anticipate parţiale se stabileşte din cuantumul pensiei pentru
limită de vârstă, prin diminuarea acestuia în raport cu stagiul de
cotizare realizat şi cu numărul de luni cu care s-a redus vârsta
standard de pensionare, conform tabelului nr. 2.”
Rezultă din textul de lege că pentru a se stabili cuantumul
pensiei anticipate parţiale, trebuie stabilit înainte cuantumul pensiei
pentru limită de vârstă, la care urmează a fi aplicată diminuarea
prevăzută de art.50 alin.2. Aşadar, în momentul înscrierii la pensie
anticipată parţială, trebuie calculată pensia cuvenită pentru limită de
vârstă, or în speţă reclamanta ar fi fost îndreptăţită la obţinerea
acestei pensii în luna septembrie 2010, dată pentru care anexa nr.3
din Legea nr.19/2000 prevede un stagiu complet de cotizare de 26 de
ani şi 10 luni.
Rezultă, deci, că în mod corect casa de pensii a stabilit în
cazul reclamantei un stagiu complet de cotizare de 26 de ani şi 10
luni, în momentul înscrierii acesteia la pensie anticipată parţială.
Reclamanta pretinde, însă, că ar fi trebuit să beneficieze de
o reducere a acestui stagiu, în momentul înscrierii la pensie
anticipată parţială, deoarece înscrierea la această categorie de pensie
intră sub incidenta deciziei nr.4/2011.
O atare susţinere nu poate fi primită, deoarece decizia
nr.4/2011 are în vedere acele persoane care beneficiază de reducerea
vârstei standard de pensionare potrivit legii, or, o astfel de ipoteză nu
este şi aceea a înscrierii la pensie anticipată parţială. Reducerea
vârstei legale de pensionare este un beneficiu acordat celor care au
prestat activitate în grupe superioare de muncă.
În subsidiar, dacă s-ar considera că stagiul complet de
cotizare al reclamantei la momentul înscrierii la pensie anticipată
parţială, ar fi fost acela de 25 de ani şi 10 luni, pretins prin acţiune,
oricum acest stagiu nu ar fi fost menţinut în momentul înscrierii la
pensie pentru limită de vârstă, pentru că în cazul acestei categorii de
pensii art.41 din Legea nr.19/2000 reglementează modalitatea de
stabilire a stagiului de cotizare. Nici în cazul stabilirii pensiei pentru
limită de vârstă nu se aplică reclamantei decizia nr.4/2011, pentru
aceleaşi considerente arătate mai sus.
Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat că în
mod corect reclamantei i-a fost stabilit un stagiu complet de cotizare
de 26 de ani şi 10 luni, atât în catul pensiei anticipate parţiale, cât şi
în cazul pensiei pentru limită de vârstă, situaţie faţă de care apelul a
fost respins ca nefondat, în temeiul art.480 Cod procedură civilă.

6. Condiţii privind acordarea prestaţiilor sub forma biletelor de

odihnă şi de tratament balnear prin sistemul organizat şi
administrat de casa naţională de pensii publice
Art.10 alin.3 din HG nr.83/2011
 35

Pensionarii sistemului public de pensii beneficiază de

tratament balnear în perioada unui an calendaristic prin
eliberarea unui singur bilet de tratament pentru o durată de
12-18 zile.
Potrivit art.10 alin.3 din HG nr.83/2011, privind acordarea
prestaţiilor sub forma biletelor de odihnă şi de tratament
balnear pentru anul 2011, prin sistemul organizat şi
administrat de Casa Naţională de Pensii Publice, decontarea
costurilor biletelor se face de Casa Naţională de Pensii Publice
către unităţile de profil.
Asiguratul are o contribuţie individuală de 50% din
cuantumul total brut al drepturilor de pensie din luna
anterioară celei în care s-a repartizat biletul de odihnă sau de
tratament balnear.
(Decizia civilă nr. 3177/02.11.2017)

Constată că prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei

Curtea de Argeș, declinat în favoarea Tribunalului Argeș (prin sentinţa
civilă nr.943/2016), reclamantul U.I.A. a chemat în judecată pe pârâta
CJP Argeş, solicitând anularea deciziei nr.14/20.01.2016 emise de
pârâtă.
Reclamantul a arătat că actul atacat este nelegal întrucât
prin această decizie i s-a imputat 50% din pensia brută.
Prin întâmpinarea formulată pârâta a solicitat respingerea
acţiunii ca neîntemeiată, cu motivarea că debitul a fost constituit ca
urmare a calculării greşite a contribuţiei datorate de reclamant cu
ocazia achiziţionării unui bilet de tratament.
Prin sentinţa civilă nr.182 din 18 ianuarie 2017 a fost
admisă acţiunea, a fost anulată decizia nr.14/20.01.2016 emisă de
pârâtă şi a obligat aceasta să restituie reclamantului suma de 37 lei,
reţinută cu titlu de debit.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că
prin decizia nr.14/20.01.2016 C.J.P. Argeş a constituit în sarcina
reclamantului un debit în sumă de 37 lei, reprezentând diferenţă
contribuţie bilet tratament, conform art.181 din Legea nr.263/2010.
S-a menţionat în decizie că reclamantul a beneficiat de
biletul de tratament seria CJ nr.0133693/27.04.2015, seria 6, cu
începere din data de 10.05.2015, în staţiunea Olăneşti, Hotel P..
Acesta a achitat o contribuţie în cuantum de 612 lei, calculată în baza
pensiei din luna aprilie 2015, respectiv 1.224 lei. În urma verificării
bazelor de date, s-a constatat că reclamantul a avut o pensie brută de
1.298 lei, pentru care trebuia să plătească o contribuţie de 649 lei,
rezultând o diferenţă de 37 lei.
A mai reţinut tribunalul că H.G. nr.83/2.02.2011 privind
acordarea prestaţiilor sub forma biletelor de odihnă şi de tratament
 36

balnear pentru anul 2011, prin sistemul organizat şi administrat de

C.N.P.P.- anexa 1 - Reguli şi criterii pe baza cărora se acordă biletele
de odihnă, prevede la art.3 alin.1: ,,Cuantumul contribuţiei băneşti
individuale a asiguraţilor la costul biletului de odihnă se stabileşte
după cum urmează: a) 50% din preţul biletului de odihnă, în situaţia
în care câştigul salarial brut al asiguratului este mai mic sau egal cu
câştigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului
asigurărilor sociale de stat’’.
Constatând că pârâta i-a reţinut reclamantului 50% din
cuantumul brut al drepturilor de pensie din luna anterioară celei în
care s-a efectuat repartiţia, tribunalul a admis acţiunea, conform
celor de mai sus.
În termen legal pârâta C.J.P. Argeş formulat apel împotriva
sentinţei tribunalului, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie sub următoarele aspecte:
În mod greşit tribunalul a aplicat prevederile H.G.
nr.83/2011, care are în vedere prestaţiile sub forma biletelor de
odihnă şi tratament balnear pentru anul 2011.
Pentru anul 2015, anul în litigiu, sunt aplicabile prevederile
Ordinului nr.62/2015 al C.N.P.P., care la pct. E. reglementează modul
de stabilire a contribuţiei individuale în cazul pensionarilor din
sistemul public de pensii, instituind o contribuţie de 50% din
cuantumul brut al drepturilor de pensie din luna anterioară celei în
care se efectuează repartiţia.
Cum în speţă reclamantului i-a fost repartizat biletul de
tratament în luna aprilie 2015, rezultă că acesta avea obligaţia de a
achita suma de 649 lei (50% din 1298 lei), iar nu de 612 lei, cât a
achitat în fapt.
În aceste condiţii, casa de pensii a dispus, în baza art.179
din Legea nr.263/2010, constituirea în sarcina reclamantului a unui
debit de 37 lei, reprezentând diferenţa dintre contribuţia datorată, de
649 lei, şi cea plătită, de 612 lei.
Prin întâmpinarea formulată intimatul a solicitat
respingerea apelului ca nefondat, arătând că dispozițiile legale sunt
greşite, în condiţiile în care diferenţa de la pensie brută la cea netă
este reţinută cu titlu de impozit şi CAS, de către CJP Argeş. În plus,
greşeala aparţine salariaţilor instituţiei pârâte, astfel că aceştia ar
trebui sancţionaţi.
În apel a fost suplimentat probatoriul cu înscrisuri,
respectiv cuponul de pensie al reclamantului din luna martie 2015 şi
anexa nr.1 a Ordinului 62/2015, cuprinzând criteriile de acordare a
biletelor de tratament.
Prin decizia civilă nr. 3177/02.11.2017, Curtea de Apel
Piteşti – Secţia civilă a admis apelul formulat de pârâta C.J.P. ARGEŞ,
şi a schimbat sentinţa, iar pe fond a respins acţiunea formulată de
reclamantul U.I.A.
 37

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut

următoarele:
S-a observat în primul rând că H.G. nr.83/2011
reglementează acordarea prestaţiilor sub forma biletelor de odihnă şi
de tratament balnear pentru anul 2011, prin sistemul organizat şi
administrat de Casa Naţională de Pensii Publice.
Pentru anul în litigiu, 2015, sunt aplicabile prevederile
Ordinului nr.62/9.02.2015, care aprobă criteriile de acordare a
biletelor de tratament balnear, prin sistemul organizat si administrat
de MMFPSPV, precum şi preţurile maxime ale biletelor de tratament
balnear, ordin care prevede la pct.E.1.: „În cazul pensionarilor din
cadrul sistemului public de pensii, contribuţia individuală este de
50% din cuantumul total brut al drepturilor de pensie, inclusiv din
pensia brută acordată de casele de pensii sectoriale, din luna
anterioară celei în care se efectuează repartiţia”.
Din înscrisul de la fila 16 din dosarul de fond rezultă că
biletul de tratament balnear a fost repartizat reclamantului în luna
aprilie 2015, ceea ce înseamnă că, în raport de prevederile de mai
sus, contribuţia individuală a cestuia trebuia să fie de 50% din
cuantumul brut al pensiei încasate în luna martie 2015. Din copia
cuponului de pensie din luna martie 2015 (f.54 dosar apel), rezultă că
pensia brută a reclamantului a fost în luna martie de 1.298 lei, astfel
că acesta trebuia să contribuie la achiziţionarea biletului cu suma de
649 lei. Cu toate acestea, reclamantului i s-a solicitat la momentul
repartizării biletului de tratament numai suma de 612 lei, rezultând
aşadar o diferenţă de 37 lei, ce ar mai fi trebuit achitată de acesta.
Observând această eroare, în mod corect instituţia pârâtă a
emis, în baza art.179 din legea nr.263/2010, decizia nr.14/20.01.2016,
prin care a constituit în sarcina reclamantului debitul de 37 lei.
Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat că
decizia de debit a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor legale,
situaţie faţă de care, în temeiul art.480 Cod procedură civilă, a admis
apelul şi va schimba sentinţa în sensul că va respinge acţiunea.

7. Criteriul legal de negociere al salariului de bază.

Art. 164 alin.2 Codul muncii

Salariul reprezintă rezultatul negocierilor colective sau

individuale între angajator şi reprezentanţii salariaţilor
respectiv salariat pe baza criteriilor de natură să exprime în
mod corespunzător contraprestaţia muncii.
Pentru asigurarea unui salariu suficient să satisfacă
necesităţile „vitale de alimente, îmbrăcăminte şi educaţie
salariaţilor” a fost prevăzut un criteriu legal al negocierii
reprezentând salariul minim brut orar pe ţară reglementat
 38

prin hotărârea Guvernului, potrivit art.164 alin.2 Codul

muncii.
Angajatorul nu poate negocia şi stabili un salariu de bază
prin contractul individual de muncă mai mic decât salariul de
bază minim brut orar pe ţară şi are obligaţia să garanteze în
plată un salariu brut lunar cel puţin egal cu salariul apreciat
prin lege ca fiind suficient pentru satisfacerea necesităţilor
vitale ale salariatului.
Obligarea angajatorului să negocieze sau să stabilească un
salariu de bază mai mare decât cuantumul salariului prevăzut
ca limită legală de negociere, presupune substituirea instanţei
în voinţa acestuia contrar principiului libertăţii de a contracta.

(Decizia civilă nr. 3338/09.11.2017)

Constată că prin acţiunea înregistrată sub nr.3826/90/2015

pe rolul Tribunalului Vâlcea, la data de 9.11.2015 reclamanţii: B.A.,
C.D., C.M. I., F.N. N., G.M.T., G.V., M.F. M., O.I., R.Gh. G. şi S.R., au
chemat în judecată pe pârâtele C.N.C.F CFR S.A. şi C.N.C.F. CFR S.A.-
Sucursala Regională CF Craiova, solicitând să se constate nulitatea
anexei nr.1 a contractului colectiv de muncă valabil pe anii 2012-
2013, prelungit prin actul adiţional încheiat la data de 19.04.2013; să
fie obligate pârâtele la plata diferenţelor de salariu pentru perioada
1.11.2012-1.06.2015, dintre salariul de bază minim brut pe ţară
garantat în plată şi drepturile salariale rezultate din aplicarea
coeficienţilor de ierarhizare cuprinşi în anexa nr.1 a contractului
colectiv de muncă valabil pentru fiecare perioadă, sume actualizate
cu indicele de inflaţie şi aplicarea dobânzii legale; să fie obligate
pârâtele să achite contribuţiile legale aferente drepturilor salariale
neplătite; cu cheltuieli de judecată.
Reclamanţii au arătat că în perioada 2012-2015 nivelul
salariului de bază prevăzut pentru clasa I de salarizare prin
contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate şi care
reprezintă un element important al formulei de calcul pentru fiecare
dintre salariile de bază ale reclamanţilor, s-a aflat sub nivelul
salariului de bază minim prevăzut de H.G. nr.1225/2011, H.G.
nr.23/2013, H.G. nr.871/2013 şi H.G. nr.1091/2014, iar pârâtele aveau
obligaţia să aplice coeficienţii de ierarhizare prevăzuţi de anexa 1 la
CCM la nivel de unitate luând în considerare salariul de bază brut
corespunzător clasei I de salarizare egal cu cel al salariului brut pe
ţară garantat în plată, prevederi nerespectate de către pârâte. De
asemenea, pentru lipsa de folosinţă a acestor drepturi pârâtele le
datorează şi daune interese constând în actualizarea sumelor prin
aplicarea indicelui de inflaţie, precum şi în dobânda legală, conform
1088 Cod civil. În plus, potrivit art.7 din Legea nr.263/2010, pârâtele
 39

au obligaţia de a întocmi şi declaraţiile nominale privind contribuţiile

legale aferente drepturilor salariale încasate.
Prin întâmpinarea formulată pârâta C.N.C.F CFR S.A. a
invocat excepţia tardivităţii introducerii acţiunii, în ce priveşte primul
capăt al acţiunii, faţă de dispoziţiile art.268 alin.1 lit. d din Codul
muncii, precum şi inadmisibilitatea acţiunii, motivat de faptul că
reclamanţii şi-au dat consimţământul cu privire la valoarea salariului
de bază, prin semnarea actului adiţional la contractul individual de
muncă în perioada de referinţă.
Pe fondul cauzei pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca
neîntemeiată, motivat de faptul că reclamanţii au primit toate
drepturile ce decurg din lege, din contractele colective aplicabile şi
din contractele individuale de muncă, societatea acordând fiecărui
salariat un salariu de bază minim brut superior salariului de bază
minim brut pe ţară garantat în plată pentru perioada dedusă
judecăţii. În plus, prin actul adiţional la CCM la nivel de unitate au
fost eliminaţi coeficienţii de ierarhizare menţionaţi în anexa nr.1,
precum şi menţiunile vizând formula de calcul a salariului de bază. De
asemenea, cererea reclamanţilor de acordare a dobânzii legale nu
este fondată, deoarece drepturile salariale nu sunt purtătoare de
dobânzi.
Reclamanţii au formulat răspuns la întâmpinare prin care
au reluat susţinerile din acţiune.
Prin sentinţa civilă nr.815/16.06.2017 a fost respinsă
excepţia inadmisibilităţii formulării acţiunii. A fost admisă excepţia
prescripţiei dreptului material la acţiune pentru petitul nr.1 din
cerere şi a fost respins acest petit ca prescris. A fost respinsă în rest
acţiunea în rest acţiunea ca nefondată.
Pentru a pronunţa această sluţie, instanţa a analizat cu
prioritate, conform art.248 Cod procedură civilă, excepţiile invocate
de pârâtă.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au
solicitat recalcularea drepturilor salariale (salariul de bază,
indemnizaţii, sporuri, salariul brut, coeficient de ierarhizare) la
nivelul salariului ce va rezulta prin transpunerea salariului minim de
700 lei la clasa 1 (salariul minim) pe perioada 1.11.2012-31.12.2012,
750 lei la clasa 1 (salariul minim) pe perioada 1.01.2013-20.04.2013,
respectiv perioada 21.04.2013-30.06.2013, respectiv 800 lei lunar
pentru perioada 1.07.2013-31.12.2013, de 850 lei lunar pentru
perioada 1.01.2014-30.05.2014, de 900 lei lunar pentru perioada
1.07.2014-31.12.2014 și de 975 lei lunar pentru perioada 1.01.2015-
1.06.2015, precum şi plata diferenţei de salariu rezultată din
nerespectarea acestor cuantumuri, la care se aplică coeficientul de
ierarhizare corespunzător.
Tribunalul a apreciat că pentru drepturile salariale de mai
sus, reclamanții au posibilitatea formulării unei acțiuni în instanță,
 40

atunci când apreciază că salariul de bază nu a fost stabilit legal, chiar

dacă și-au dat consimțământul cu privire la valoarea acestuia prin
semnarea unui act adițional. Ca urmare, a respins excepția
inadmisibilității acțiunii.
Excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru
capătul de cerere privind constatarea nulității anexei nr.1 a CCM
valabil pentru anii 2012-2013, prelungit prin actul adițional încheiat la
data de 19.04.2013, a fost apreciată ca întemeiată, pe considerentul
că cererea în vederea soluționării unui conflict de muncă poate fi
formulată pe toată durata existenței contractului, în cazul în care se
solicită constatarea nulității contractului colectiv de muncă ori a unor
clauze ale acestuia. Întrucât, contractul colectiv de muncă a cărui
nulitate se solicită nu mai este în vigoare, rezultă că cererea este
prescrisă, în temeiul dispozițiilor art. 268 alin.1 lit. d din Codul
muncii.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că, potrivit menţiunilor
din întâmpinare şi înscrisurilor depuse la dosar, reclamanţii au fost
salarizaţi, în perioadele menţionate, 1.11.2012-1.06.2015, conform
contractelor colective de muncă încheiate la nivel de SNTFM CFR
MARFĂ S.A., prin raportare la un salariu de bază minim brut de 700
lei, stabilit pentru clasa 1 de salarizare.
Conform art.1 din H.G. nr.1225/2011 pentru stabilirea
salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată: „Începând cu
data de 1 ianuarie 2012 salariul de bază minim brut pe ţară garantat
în plată se stabileşte la 700 lei lunar, pentru un program complet de
lucru de 169,333 ore în medie pe lună în anul 2012, reprezentând
4,13 lei/oră.”, iar potrivit art.1 din H.G. nr.23/2013 pentru stabilirea
salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată: „Începând cu
data de 1 februarie 2013, salariul de bază minim brut pe ţară
garantat în plată se stabileşte la 750 lei lunar, pentru un program
complet de lucru de 168,667 ore în medie pe lună în anul 2013,
reprezentând 4,44 lei/oră. Începând cu data de 1 iulie 2013, salariul
de bază minim brut pe ţară garantat în plată se stabileşte la 800 lei
lunar, pentru un program complet de lucru de 168,667 ore în medie
pe lună în anul 2013, reprezentând 4,74 lei/oră.”
Potrivit H.G. nr.871/2013 pentru stabilirea salariului da
bază minim brut pe ţară garantat în plata, începând cu data de
1.01.2014-30.06.2014, salariul de bază minim brut pe ţară garantat în
plată se stabileşte la 850 lei/lunar pentru un program complet de 168
de ore în medie/lună în anul 2014, reprezentând 4,44 lei/oră,
respectiv 900 lei/lunar pentru perioada 1.7.2014-31.12.2014 pentru
un program complet de lucru de 168 ore in medie pe luna in anul
2014, reprezentând 4,74 lei/oră.
Potrivit H.G. nr.1091/2014 pentru stabilirea salariului da
bază minim brut pe ţară garantat în plata, începând cu data de
01.01.2015- 30.06.2015, salariul de bază minim brut pe ţară garantat
 41

în plată se stabileşte la 975 lei/lunar pentru un program complet de

168,667 de ore în medie/lună în anul 2015, reprezentând 5,781
lei/oră.
Drepturile salariale ale reclamanţilor sunt guvernate de
prevederile contractelor colective de muncă încheiate la nivel de
unitate şi înregistrate la Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti,
fără obiecţiuni.
Prin acţiunea formulată, reclamanţii pretind că punctul de
plecare pentru calcularea salariului acestora este salariul minim brut
pe ţară stabilit pe perioada în discuţie în cauză. Or, chiar dacă prin
hotărârile de guvern menţionate mai sus a fost stabilit salariul de
bază minim brut pe ţară garantat în plată, aceasta nu înseamnă că
negocierea sau stabilirea prin lege a salariilor diferitelor categorii
sociale trebuie să aibă ca bază de pornire acest salariu minim brut
garantat, ci doar faptul că angajatorul nu poate negocia şi stabili
salarii de bază prin contractul individual de muncă sub salariul de
bază minim brut orar pe ţară (art.164 alin.2 din Codul muncii). Nici
Codul Muncii şi nici hotărârile de Guvern care stabilesc valoarea
salariului de baza minim brut pe ţară garantat în plată nu prevăd ca,
la stabilirea drepturilor salariale, angajatorii să folosească, ca valoare
de referinţă salariul minim brut pe ţară garantat în plată.
Pe de altă parte, în contractele colective de muncă încheiate
la nivel de unitate nu exista obligaţia ca negocierea drepturilor
salariale să pornească de la nivelul salariului minim pe ţară. De altfel,
contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate au fost
înregistrate la Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti, care, în
cazul în care ar fi constatat că au fost încheiate cu nerespectarea
condiţiilor prevăzute de Legea nr.62/2011, avea obligaţia să le
restituie pentru îndeplinirea cerințelor legale, potrivit art.145 din
acelaşi act normativ.
Prin urmare, în perioada de referinţă, situaţia juridică
salarială a reclamanţilor a fost guvernată de prevederile contractelor
colective de muncă la nivel de unitate, iar în aceste contracte nu
există nici o prevedere conform căreia drepturile salariale ale
angajaţilor se stabilesc prin aplicarea coeficientului corespunzător
clasei de salarizare la o sumă care sa reprezinte salariul de bază brut
minim pe ţară.
Ca atare, prevederile actelor normative invocate de
reclamanţi nu sunt incidente in cauză, nivelul de salarizare al
reclamanţilor în această perioadă fiind stabilit peste minimul instituit
prin hotărârile de guvern, conform grilelor de salarizare din
contractul colectiv de munca la nivel de unitate.
Prin actul adiţional la CCM pe anul 2012-2013, părţile au
modificat conţinutul anexei 1 la CCM, eliminând din conţinutul
acesteia coeficientul de ierarhizare, precum şi menţiunile privitoare la
formula de calcul ce erau inserate în anexa 1 în forma iniţială.
 42

Această manifestare de voinţa a părţilor a avut ca efect nu doar

modificarea expresă a anexei 1 la CCM, dar şi modificarea implicită şi
lipsită de orice echivoc a prevederilor art.7 alin.2 din CCM.
A apreciat tribunalul că angajatorul este obligat să
garanteze în plată un salariu brut lunar cel puţin egal cu salariul de
bază minim brut pe ţară (conform art.164 alin.3 din Codul muncii) şi
nicidecum să folosească cuantumul acestuia ca punct de plecare, în
raport de care se calculează clasele de salarizare. Prin urmare, între
salariul minim brut garantat în plată stabilit prin hotărâri de guvern şi
clasa 1 de salarizare, prin raportare la care se calculează salariul
reclamanţilor, nu există o legătură directă. Nu există nicio dispoziţie
din vreun contract colectiv de muncă sau vreo prevedere legală care
să oblige pârâta la calcularea drepturilor salariale ale reclamanţilor în
funcţie de valoarea salariului de bază minim brut pe ţară garantat în
plată stabilit de Guvernul României, care să fie avută în vedere ca
salariu minim la clasa 1 de salarizare. Pârâta are doar obligaţia ca, în
urma modalităţii de calcul a salariului negociată de părţi, niciun
salariat să nu aibă un salariu de bază brut mai mic decât salariul de
bază minim brut pe ţară garantat în plată, stabilit de Guvern.
Or, conform susţinerilor pârâtei, necontestate de
reclamanţi, salariul primit de aceştia a fost superior salariului de bază
minim garantat pe ţară prin actul normativ indicat. Reclamanţii nu
pretind că li s-ar fi stabilit un salariu de bază brut mai mic decât
salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată, stabilit de
Guvernul României, ci că la stabilirea salariului nu s-a ţinut cont, ca
valoare a clasei 1 de salarizare, de valoarea salariului de bază minim
brut pe ţară garantat în plată. Or, o astfel de obligaţie, de a nu
negocia valoarea clasei 1 de salarizare sub nivelul salariului de bază
minim brut pe ţară garantat în plată, nu există.
A mai reţinut instanţa că la data de 31.12.2010 a expirat
Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură de transporturi
pe anii 2008-2010, iar din actul adiţional nr.629/4.01.2011 reiese
faptul că CCM la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar pe
anii 2006-2008 a fost valabil doar până la data de 31.01.2011. Faţă de
înscrisurile depuse la dosar şi susţinerile pârâtei, se constată că
ulterior nu a mai existat un contract la nivel de ramură/grup de
unităţi şi, corespunzător, vreo dispoziţie legală, care să oblige pârâta
la stabilirea valorii clasei 1 de salarizare în funcţie de valoarea
salariului de bază minim brut pe ţară, astfel că drepturile existente în
contractul colectiv de muncă la nivel inferior se aplică fără nicio
restricţie, neexistând un alt contract la care să se poată raporta şi ale
căror limite să fie respectate.
Potrivit art.229 alin.1 din Codul muncii „contractul colectiv
de muncă este convenţia încheiată în formă scrisă între angajator sau
organizaţia patronală, de o parte, şi salariaţi, reprezentaţi prin
sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care
 43

se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea, precum şi

alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă”.
Conform dispoziţiilor art.133 alin.1 lit. a din Legea
nr.62/2011, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte
pentru toţi angajaţii din unitate, iar potrivit art.148 alin.1 din Legea
nr.62/2011, executarea contractului colectiv de muncă este
obligatorie pentru părţi.
În conformitate cu prevederile art.229 alin.4 Codul muncii
„contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispoziţiilor
legale constituie legea părţilor”, fiind încheiate cu scopul de a
produce efecte juridice între părţile semnatare, iar nu pentru a nu
avea aplicabilitate.
Formula de calcul pentru salariile de bază brute
corespunzătoare fiecărei clase de salarizare este următoarea: S = S
clasa 1 x K (S reprezintă salariul de bază brut corespunzător clasei
de salarizare respective, S clasa 1 reprezintă salariul de bază brut
corespunzător clasei 1 de salarizare si K este coeficientul de
ierarhizare a claselor de salarizare), aşa cum rezultă din anexa 1 la
CCM. Astfel, pentru calculul salariului de bază corespunzător fiecărei
clase de salarizare, nu se porneşte de la salariul de bază minim brut
garantat în plată, ci de la un salariu corespunzător clasei 1 de
salarizare (salariu convenit de partenerii sociali la un anumit
cuantum). În urma aplicării acestei formule de calcul, pârâta a stabilit
reclamanţilor salariul de bază corespunzător clasei de salarizare a
acestora, salariu ce respectă condiţia impusă prin hotărâri de guvern
de a nu fi mai mic decât salariul minim brut garantat în plată pe tară.
Totodată, pârâta a respectat dispoziţia din anexa nr.1 la
C.C.M la nivel de unitate pe anul 2011-2012, care prevede că „salariul
minim brut în cadrul SNTFC CFR Marfă este superior salariului de
bază minim brut pe tară.”
Pentru toate aceste considerente, acţiunea fost respinsă.
În termen legal reclamanţii au formulat apel împotriva
sentinţei tribunalului, pe care au criticat-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie sub următoarele aspecte:
1. În mod greşit a fost respins primul capăt al acţiunii ca
tardiv formulat, pe motiv că la data promovării cererii de chemare în
judecată CCM la nivel de unitate pe anii 2012-2013 îşi încetase
valabilitate.
Art.268 alin.1 lit. d reglementează în mod limitativ situaţia
în care cererile în vederea soluționării unei conflict de muncă pot fi
formulate doar pe durata existenţei contractului, respectiv situaţia în
care se solicită constatarea nulităţii unui contract individual sau
colectiv de muncă. Dispoziţia legală nu este aplicabilă altor conflicte
de muncă, cum ar fi acordarea drepturilor salariale, pentru care
art.171 alin.1 din Codul muncii instituie un termen de prescripţie de 3
ani.
 44

2. Soluţia dată celui de-al doilea capăt al acţiunii este

greşită, tribunalul făcând o eronată interpretare a legii.
Astfel, art.7 din CCM la nivel de unitate, nr.116/2012,
prelungit prin actul adiţional nr.2/2013, a prevăzut că salariile de
bază corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc în
funcţie de coeficienţii de ierarhizare şi de formula de calcul din anexa
1, ceea ce înseamnă că partenerii sociali au convenit ca de la valoarea
salariului de bază brut corespunzător clasei 1 de salarizare salariile
să crească cu un anumit coeficient evidenţiat la art.109. Prin
aplicarea acestei formule de calcul rezultă că, începând cu clasa a
opta de salarizare, valoarea salarială ar fi trebuit să fie de 1.076 lei, în
timp ce în cazul ultimei clase, 46, valoarea salariului ar fi trebuit să
fie de 5.096 lei.
Ceea ce interesează nu este garantarea unui salariu brut
lunar cel puţin egal cu salariul de bază minim brut pe ţară, ci
valoarea de referinţă a salariului minim brut, ca punct de plecare, cât
şi o corectă aplicare a formulei de calcul din CCM.
Prin întâmpinarea formulată intimata a solicitat respingerea
apelului ca nefondat.
Prin decizia civilă nr. 3338/09.11.2017, Curtea de Apel
Piteşti – Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de
reclamanţi.
Pentru a pronunţa această soluţie , Curtea a reţinut
următoarele:
Primul motiv de apel este nefondat.
Curtea a constatat că prima instanţă a pronunţat o soluţie
legală atunci când a constatat prescris dreptul la acţiune cu privire la
solicitarea constatării nulităţii unui contract de muncă, raportat la
prevederile art.268 alin.1 lit. d din Codul Munci, potrivit cărora: „(1)
Cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi
formulate (…) d) pe toată durata existenţei contractului, în cazul în
care se solicită constatarea nulităţii unui contract individual sau
colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia”.
În speţă contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de
unitate pentru perioada 2012-2013 a fost înregistrat la ITM Bucureşti
sub nr.116/23.04.2012, iar ulterior, prin actul adiţional înregistrat la
ITM Bucureşti sub nr.2/19.04.2013, a fost prelungita valabilitatea
CCM 2012-2013 cu 12 luni, până la data de 23.04.2014. Începând cu
data de 24.04.2014 CCM 2012-2013 nu mai era în vigoare, deoarece
de la acest moment nu a mai fost înregistrat la ITM Bucureşti niciun
act adiţional care sa prelungească valabilitatea acestuia.
Potrivit art.151 lit. a din Legea dialogului social nr.62/2011:
„Contractul colectiv de muncă încetează la împlinirea termenului
pentru care a fost încheiat, dacă părţile nu convin prelungirea
aplicării acestuia, în condiţiile legii”, iar conform art.149 din Legea
nr.62/2011: „Clauzele contractului colectiv de muncă pot fi modificate
 45

pe parcursul executării lui, în condiţiile legii, ori de câte ori toate

părţile îndreptăţite să negocieze contractul colectiv de muncă convin
acest lucru”.
Art.150 alin.1 si 2 din Legea nr.62/2011 prevede:
„Modificările aduse contractului colectiv de muncă se consemnează
într-un act adiţional semnat de toate părţile care au încheiat
contractul. Actul adiţional se transmite în scris organului la care a
fost înregistrat contractul colectiv de muncă şi tuturor părţilor
semnatare şi produce efecte de la data înregistrării acestuia în
condiţiile prezentei legi sau de la o dată ulterioară, potrivit convenţiei
părţilor”.
Este adevărat ca prevederile art.153 din Legea 62/2011,
conferă oricărei organizaţii sindicale posibilitatea încheierii cu o
organizaţie patronală a oricărui alt tip de acorduri, convenţii sau
înţelegeri, în formă scrisă. Însă, aşa cum corect a reținut tribunalul,
acestea reprezintă legea părţilor şi prevederile lor sunt aplicabile
numai membrilor organizaţiilor semnatare; ele nu pot modifica un
contract colectiv de muncă şi, cu atât mai mult, nu pot prelungi un
astfel de contract, pentru care legea prevede expres doar
posibilitatea prelungirii prin act adiţional înregistrat la organul la
care a fost înregistrat contractul colectiv de muncă.
În concluzie, în mod legal a constatat tribunalul că la data
formulării prezentei acţiuni CCM la nivel de unitate 2012-2013 îşi
încetase valabilitatea şi a aplicat dispoziţiile art.268 alin.1 lit. d din
Codul muncii.
Al doilea motiv de apel este, de asemenea, nefondat.
Potrivit art.229 alin.4 din Codul muncii: „contractele
colective de muncă, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale,
constituie legea părţilor”. Aceasta înseamnă că se aplică întocmai şi
clauza privind perioada de valabilitate a unui astfel de contract
colectiv de muncă. În atare context, în mod corect tribunalul a
apreciat că pentru rezolvarea raportului juridic dedus judecăţii
trebuie avute în vedere prevederile contractelor colective de muncă
încheiate la nivel de unitate pe perioada dedusă judecăţii.
Curtea a constatat că potrivit art.229 alin.1 din Codul
muncii: „Contractul colectiv de muncă este convenţia încheiată în
formă scrisă între angajator sau organizaţia patronală, de o parte, şi
salariaţi, reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege,
de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de
muncă, salarizarea, precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din
raporturile de muncă”.
Normele cuprinse în contractul colectiv de muncă au
calitatea de reguli de drept aplicabile cu acelaşi titlu şi cu aceleaşi
efecte ca şi normele cuprinse în actele normative. Prioritatea de care
se bucură în legislaţia muncii contractul colectiv de muncă în
reglementarea relaţiilor de muncă în raport cu celelalte izvoare
 46

specifice ale dreptului muncii se află în deplină concordanţă cu

normele internaţionale în materie, el urmând să îşi producă efectele
faţă de toţi salariaţii şi angajatorii la care se referă.
Reclamanţii au susţinut că la stabilirea punctului de plecare
în cazul salarizării lor nu s-a avut în vedere salariul minim brut pe
ţară stabilit pe perioada în litigiu.
Salariul minim brut a fost definit de organizaţia
Internaţională a Muncii ca fiind nivelul de remuneraţie sub care nu se
va putea coborî, indiferent care ar fi modul său de calcul, este salariul
care în fiecare ţară are forţa legii şi care este aplicabil sub pedeapsa
sancţiunilor penale sau a altor sancţiuni specifice. Salariul minim este
salariul considerat ca suficient pentru satisfacerea necesităţilor vitale
de alimente, îmbrăcăminte, educaţie ale salariaţilor, ţinând cont de
dezvoltarea economică şi culturală a fiecărei ţări.
Prin H.G. nr.1225/2011 a fost stabilit pentru anul 2012 un
salariu de bază minim brut pe ţară garantat în plată de 700 lei, prin
H.G. nr.23/2013 un salariu de 750 lei (începând cu 1.02.2013) şi apoi
de 800 lei (începând cu 1.07.2013), prin H.G. nr.871/2013 un salariu
de 850 lei (începând cu 1.01.2014) şi apoi de 900 lei (începând cu
1.07.2014) şi prin H.G. nr.1091/2014 un salariu de 975 lei, începând
cu 1.01.2015 (litigiul are în vedere perioada de până la 1.06.2015).
Existenţa acestor acte normative nu înseamnă că
negocierea sau stabilirea prin lege a salariilor diferitelor categorii
sociale trebuie să aibă ca bază de pornire acest salariu minim brut
garantat, astfel cum pretind apelanţii, ci doar faptul că angajatorul nu
poate negocia şi stabili salarii de bază prin contractul individual de
muncă sub salariul de bază minim brut pe ţară (art.164 alin.2 Codul
muncii).
Prin urmare, angajatorul este obligat să garanteze în plată
un salariu brut lunar cel puţin egal cu salariul de bază minim brut pe
ţară şi nicidecum să folosească cuantumul acestuia ca punct de
plecare în raport de care se calculează clasele de salarizare.
În cadrul societăţii intimate, în ceea ce priveşte sistemul de
salarizare al propriilor angajaţi, acesta este grevat de un singur
principiu, respectiv al negocierii colective şi individuale.
Acest principiu reprezintă o consecinţă a principiului
constituţional potrivit căruia dreptul la negocieri colective este
garantat (art.44 alin.5). Codul muncii, concretizând acest drept,
prevede, în art.162 alin.2, că stabilirea salariilor se face prin
negocieri colective sau/şi individuale între angajator şi salariat şi, în
art.229 alin.1, că prin contractul colectiv de muncă se stabilesc
clauzele privind condiţiile de muncă, salarizarea, precum şi alte
drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă.
În speţă, în condiţiile în care salariul primit de reclamanţi a
fost peste salariul de bază minim garantat pe ţară instituit prin
hotărâri succesive de guvern, aspect necontestat de apelanţi, Curtea
 47

a apreciat ca fiind nefondate criticile apelanţilor cu privire la acest

aspect.
Curtea a mai reţinut că modalitatea concretă de
determinare a nivelului de salarizare în cadrul societăţii pârâte a fost
detaliată în anexa nr.1 la contractul colectiv de muncă la nivel de
unitate, diferenţiat pe clase de salarizare şi coeficienţi de ierarhizare,
în sensul că rezultanta „salariul de bază brut” se obţine prin
înmulţirea salariului de bază corespunzător clasei 1 de salarizare cu
coeficientul de ierarhizare corespunzător fiecărei clase de salarizare,
precizându-se, totodată, că „salariul minim de bază în cadrul intimatei
este superior salariului de bază minim brut pe ţară".
Prevederile art.164 alin.2 din Codul muncii dispun în sensul
că angajatorul nu poate negocia şi stabili salarii de bază prin
contractul individual de muncă sub nivelul salariului de bază minim
brut orar pe ţară, astfel cum acesta este stabilit prin hotărâre a
Guvernului (conform prevederilor art. 164 alin.1 din Codul muncii),
ceea ce înseamnă că angajatorul este obligat să garanteze în plată un
salariu brut lunar cel puţin egal cu salariul de bază minim brut pe
ţară, cerinţă care în cauză a fost respectată.
Susţinerea reclamanţilor, potrivit căreia pârâta ar fi trebuit
să aplice coeficienţii de ierarhizare prevăzuţi în anexa nr.1 din
contractul colectiv de muncă la valoarea salariului de bază minim
brut pe ţară stabilit prin hotărârile de guvern invocate, excede în mod
evident normei legale anterior enunţate şi presupune încălcarea
principiului libertăţii contractuale, neavând relevanţă faptul că unul
dintre elementele de calcul utilizate la determinarea salariului de
bază brut al reclamanţilor, şi anume valoarea clasei 1 de salarizare,
este sau nu inferioară salariului de bază minim brut pe ţară, întrucât
cele două noţiuni au conţinut şi finalitate diferite, nu pot fi confundate
şi nici aplicate concomitent, în sensul majorării exponenţiale a
salariului, cum pretind reclamanţii, esenţial fiind ca rezultatul
aplicării formulei de calcul din cuprinsul contractului colectiv de
muncă aplicabil să nu se situeze sub nivelul minim stabilit de
legiuitor, ceea ce nu este cazul, în speţă.
Prin garantarea în plată a unui anumit salariu de bază
minim, legiuitorul a urmărit ca nici un angajat să nu încaseze mai
puţin decât e stabilit în lege, iar societatea pârâtă a demonstrat în
speţă că reclamanţii au încasat mai mult decât era garantat în plată
prin hotărârile de guvern, formula de calcul a salariului nefiind una
criticabilă, atâta vreme cât a respectat clauzele CCM astfel cum ele
au fost negociate.
Nu în ultimul rând, Curtea a constatat că în noua anexă din
actul adiţional la CCM pe anii 2012-2013 (f.104 dosar fond) nu se mai
regăsesc coeficienţi de ierarhizare şi menţiuni privitoare la formula
de calcul, iar această manifestare de voinţă a părţilor a fost
neechivocă.
 48

Faţă de toate aceste considerente, Curtea a respins apelul

ca nefondat, în temeiul art.278 din Codul muncii şi art.480 Cod de
procedură civilă.

8. Dovada menţiunilor obligatorii pe care trebuie să le

cuprindă decizia de aplicare a sancţiunii disciplinare potrivit
art.252 alin.2 lit. a-f Codul muncii.

Art. 252 alin.2 lit. a-f Codul muncii

Sub sancţiunea nulităţii absolute, decizia de aplicare a

sancţiunii disciplinare trebuie să cuprindă menţiunile
obligatorii prevăzute de art.252 alin.2 lit.a-f din Codul muncii,
una dintre acestea fiind aceea a descrierii faptei care
constituie abaterea disciplinară.
Descrierea abaterii disciplinare în actele care au precedat
decizia nu este suficientă pentru a se aprecia valabilitatea
actului unilateral de sancţionare al salariatului potrivit art.252
alin.2 Codul muncii care impune menţionarea expresă a
acestui element în conţinutul deciziei, astfel că, pentru dovada
condiţiei de legalitate nu sunt admise alte mijloace probă,
precum referatul întocmit în cercetarea prealabilă a abaterii
disciplinare.
(Decizia civilă nr. 3371/15.12.2017)

Prin cererea înregistrată la data de 05.04.2016,

contestatoarea D.C.L. în contradictoriu cu intimata SC A.C.P. SRL a
formulat contestaţie împotriva deciziei nr.8/29.02.2016, solicitând
anularea acesteia, repunerea în situaţia anterioară şi obligarea
intimatei la plata daunelor morale în cuantum de 1 leu, cu cheltuieli
de judecată.
În motivarea cererii, contestatoarea a invocat atât motive
de nelegalitate cât şi de netemeinicie ale deciziei prin care i-a fost
aplicată sancţiunea disciplinară. Astfel, contestatoarea a arătat în
esenţă că decizia de sancţionare este nulă absolut pentru
nerespectarea disp. art.252 alin.2 Codul muncii privitoare la data
săvârşirii şi descrierea pretinsei abateri, la temeiul legal al încadrării
faptei reţinute şi motivele pentru care apărările formulate în cadrul
cercetării disciplinare au fost înlăturate.
În ceea ce priveşte netemeinicia deciziei de sancţionare,
contestatoarea a menţionat că este încadrată cu contract individual
de muncă, exercitând funcţia de cititor-încasator, iar în exercitarea
atribuţiilor de serviciu se deplasează pe teren în zona Costeşti la
consumatorii serviciilor de apă şi canalizare pentru
citirea/fotografierea aparatelor de măsură (apometre) şi pentru
încasarea contravalorii facturilor aferente acestor servicii. În aceeaşi
 49

lună a mai fost sancţionată disciplinar cu avertisment scris prin

decizia nr.7/01.02.2016, pentru pretinse încălcări ale dispoziţiilor
Regulamentului Intern, decizie contestată, contestaţia făcând obiectul
dosarului nr.1122/109/2016.
Totodată, s-a arătat că în cadrul cercetării disciplinare
contestatoarei nu i-au fost aduse la cunoştinţă acuzaţiile, nu i s-au pus
întrebări, nu a avut voie să asistată de un reprezentant al sindicatului
sau avocat, de asemenea, nu recunoaşte acuzaţiile ce i se impută şi
nici nu se face vinovată de nerespectarea vreunei dispoziţii din
Regulamentul Intern sau fişa postului. În continuare, a precizat că a
fost sancţionată cu avertisment scris şi cu schimbarea locului şi a
felului muncii, fiind trecută la o muncă ce presupune cunoştinţe şi
abilităţi superioare postului iniţial, pe care le posedă, fiind practic
promovată şi nu retrogradată.
Dat fiind faptul că sancţiunea i-a fost aplicată în mod abuziv,
contestatoarea apreciază că i s-a produs şi un prejudiciu moral, motiv
pentru care a solicitat obligarea intimatei şi la plata de daune morale
în cuantum de 1 leu.
În şedinţa publică din data de 18.10.2016, intimata a depus
la dosar înscrisuri din care rezultă că a fost dizolvată şi radiată, iar
patrimoniul său a fost transmis către SC A.C 2000 SA, situaţie în care
instanţa a dispus conceptarea şi citarea în cauză în calitate de
intimată a acestei societăţi.
Prin sentinţa civilă nr.1994 din 30 mai 2017, Tribunalul
Argeş a admis în parte contestaţia şi a anulat decizia nr.8/29.02.2016
emisă de S.C. Apă Canal Prest S.R.L., respingând celelalte pretenţii.
Totodată, a fost obligată intimata S.C. Apă Canal 2000 S.A. la plata
către contestatoare a sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut
următoarele:
Contestatoarea este angajata intimatei, conform
contractului individual de muncă nr.48/17.12.2013, în funcţia de
cititor/încasator.
Prin decizia nr.8/29.02.2016 aceasta a fost sancţionată cu
avertisment scris pentru „comportament neadecvat şi nerespectarea
art.49 din Regulamentul Intern, alin.17 Abuzul în funcţie, alin.21
Realizarea de lucrări necalitative, superficiale, dezinteres faţă de
obiectivele societăţii, alin. 22 Executarea în timpul programului de
lucru a unor lucrări, altele decât cele stabilite prin sarcinile de
serviciu. De asemenea, conform art.3 din decizia sus menţionată, s-a
dispus schimbarea locului de desfăşurare al activităţii într-un alt
departament, fiind vorba de o abatere repetată.
Analizând legalitatea sancţionării contestatoarei, prin
prisma motivelor invocate de aceasta, instanţa a reţinut următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, contestatoarea a
susţinut că cercetarea disciplinară prealabilă nu a fost efectuată cu
 50

respectarea dispoziţiilor legale, nefiindu-i aduse la cunoştinţă

acuzaţiile, nedându-i-se posibilitatea de a fi asistată de un
reprezentant al sindicatului, sau de un avocat.
De asemenea, a susţinut că nu au fost respectate disp.
art.252 alin.2 Codul muncii, în sensul că lipseşte data săvârşirii
pretinsei fapte, descrierea faptei, temeiul legal, motivele pentru care
au fost înlăturate apărările formulate de aceasta în timpul cercetării
disciplinare.
Potrivit art. 252 alin. (2) lit. a) şi c) din Codul muncii,
decizia de sancţionare disciplinară este nelegală dacă fapta săvârşită
de salariat pe care angajatorul o consideră abatere disciplinară nu
este descrisă în concret în conţinutul deciziei de sancţionare
disciplinară şi dacă în conţinutul deciziei de sancţionare nu sunt
precizate motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate
de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile.
Nefiind descrisă fapta, nu se poate aprecia şi analiza
temeinicia deciziei, a săvârşirii faptei şi a măsurii luate de angajator.
Descrierea presupune menţionarea aspectelor care
individualizează fapta: în ce constă, modalitatea în care s-a comis, în
raport cu care să se poată verifica temeinicia celor reţinute în sarcina
salariatului. Din descrierea faptei trebuie să rezulte în mod concret în
ceea ce a constat acţiunea sau inacţiunea săvârşită cu intenţie de
către salariat, prin care a încălcat normele legale, regulamentul
intern, etc. De asemenea, trebuie să rezulte în mod concret
circumstanţele producerii sale şi, în fine, toate elementele necesare
pentru a creiona o imagine suficient de detaliată a faptei ilicite pentru
ca atât salariatul cât şi instanţa de judecată să poată avea o imagine
exactă a faptei imputate.
În aceste condiţii, instanţa a constatat că prin decizia de
sancţionare nu s-a realizat o descriere a faptei/faptelor imputate
contestatoarei, în sensul celor de mai sus, nefiind menţionate
circumstanţele producerii faptei/faptelor, nefiind indicate elementele
necesare pentru a creiona o imagine detaliată a faptei/faptelor,
inclusiv perioada de timp în care salariata a avut un comportament
neadecvat.
Totodată, „Sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizia de
sancţionare se cuprind în mod obligatoriu motivele pentru care au
fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării
disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prev. de
art.251 alin.3 nu a fost efectuată cercetarea”.
În decizia de sancţionare nu se face nicio menţiune în ce
priveşte aceste apărări formulate de contestatoare, ceea ce atrage,
potrivit legii, sancţiunea nulităţii absolute a deciziei de sancţionare.
Prin urmare, tribunalul a reţinut că decizia de sancţionare a
fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor art.252 alin.(2) din Codul muncii.
 51

Pe cale de consecinţă, lipsa elementelor analizate mai sus,

prevăzute ca obligatorii de art. 252 alin. 2 Codul muncii în ceea ce
priveşte conţinutul deciziei de sancţionare, atrage nulitatea absolută
a deciziei (nemaiimpunându-se analiza celor de netemeinicie), motiv
pentru care contestaţia a fost admisă, cu consecinţa anulării deciziei
nr. 8/29.02.2016 emisă de SC A.C. P. SRL.
În ceea ce priveşte cererea contestatoarei privind obligarea
intimatei la plata daunelor morale în cuantum de 1 leu, instanţa a
reţinut că potrivit art.253 alin.1 Codul muncii „Angajatorul este
obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile
contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta
a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în
timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.”
Prin urmare, pentru angajarea răspunderii civile a intimatei
în condiţiile art.253 alin.1 Codul muncii este necesar să fie îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii: existenţa unei fapte ilicite cauzatoare
de prejudicii, existenţa unui prejudiciu cert şi nereparat; legătura de
cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; vinovăţia intimatei.
În ceea ce priveşte fapta ilicită a intimatei, existenţa
acesteia a fost dovedită de către contestatoare şi constă în emiterea
unei decizii nelegale de concediere.
Referitor la prejudiciul produs contestatoarei prin fapta
ilicită a intimatei, instanţa a reţinut însă că nu s-au făcut dovezi cu
privire la prejudiciul moral suferit de către aceasta.
Nefiind dovedită existenţa prejudiciului moral suferit de
contestatoare, instanţa nu a putut verifica nici existenţa legăturii de
cauzalitate între fapta ilicită a intimatei şi eventualul prejudiciu
moral.
Prin urmare, instanţa a reţinut că nu sunt întrunite
cumulativ condiţiile necesare pentru angajarea răspunderii civile
contractuale a angajatorului, în condiţiile art.253 alin.1 Codul muncii,
astfel că această solicitare a fost respinsă ca întemeiată.
În baza art.453 Cod procedură civilă, văzând soluţia
pronunţată în cauză, instanţa a dispus obligarea intimatei la plata
sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu
avocat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal,
intimata S.C. A.C. 2000 S.A., criticând-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie astfel:
Intimata-contestatoare a fost sancţionată pentru depăşirea
atribuţiilor de serviciu şi anterior i s-a explicat de mai multe ori atât
de către şeful direct, cât şi de către director, faptul că fişa de
incidenţă de la utilizatorul Pufi – depozit, pe care a solicitat-o prin
adresa nr. 2063/14.01.2016, nu aparţine S.C. A.C.P. S.R.L., ci unui
departament distinct, respectiv Sector Exploatare Operare din cadrul
S.C. A.C. 2000 S.A., care se ocupă cu execuţiile lucrărilor în teren.
 52

A menţionat apelanta că S.C. A.C.P. S.R.L. avea încheiat un

contract de prestări servicii, nr.127/17 septembrie 2013, în care, la
art.2 privind obiectul contractului, este precizat foarte clar: „obiectul
contractului îl reprezintă prestarea de servicii de contractare,
consumuri, facturare, recuperare debite şi gestionare branşamente”,
neavând ca obiect desfăşurarea de activităţi cu privire la partea
tehnică.
La utilizatorul Pufi – depozit a fost anunţată telefonic o
avarie, iar echipa constituită din instalatorii de serviciu a constatat că
racordul dintre conducta principală şi instalaţia utilizatorului era
spart, provocând avarie. Instalatorii au schimbat racordul spart,
înlocuind totodată şi sigiliul aplicat de S.C. A.C. 2000 S.A. Intimata-
contestatoare a presupus că asupra branşamentului de la utilizatorul
Pufi – depozit a avut loc o intervenţie neautorizată, deoarece la
momentul citirii sigiliul era schimbat. În urma acestor presupuneri,
salariata a cerut în mai multe rânduri atât de la şeful direct, cât şi de
la directorul S.C. A.C. P. S.R.L. fişa de incidenţă, iniţiind pe cont
propriu, fără acordul şefului direct, mai multe anchete deşi, conform
fişei postului semnată de aceasta, avea obligaţia „să sesizeze orice
nereguli la instalaţia de furnizare şi să le raporteze verbal şi scris cu
celeritate şefului direct”, contestatoarea fiind încadrată pe postul de
cititor/încasator.
Pentru aceste motive, s-a solicitat admiterea apelului şi
desfiinţarea sentinţei atacate, cu consecinţa respingerii contestaţiei
ca neîntemeiată.
În drept, apelul a fost întemeiat pe disp. art.466-482 Cod
procedură civilă.
Intimata-contestatoare a formulat întâmpinare prin care a
solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Prin răspunsul la întâmpinare, apelanta a combătut
apărările intimatei, susţinând că decizia de sancţionare nr.8/2016
îndeplineşte condiţiile prevăzute de art.252 din Codul muncii, iar prin
aceasta nu i-au fost aduse prejudicii materiale şi morale, scopul
urmărit fiind acela de a obţine un efect educativ şi preventiv, de a
înţelege că trebuie să respecte normele legale în vigoare, dispoziţiile
din Regulamentul Intern referitoare la procedura disciplinară în
relaţiile cu şefii ierarhici, colegii de serviciu, cât şi în relaţiile cu
utilizatorii prin respectarea perioadelor de citire conform
programului stabilit, a demnităţii, a spaţiului privat.
Prin decizia civilă nr. 3371/15.12.2017, Curtea de Apel
Piteşti – Secţia I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de
intimata S.C. A.C. 2000 S.A., şi a obligat-o pe apelantă la plata către
intimată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut
următoarele:
 53

Cu privire la criticile formulate de apelantă, curtea a reținut

că prin decizia nr. 8/29.02.2016 intimata-reclamantă a fost
sancţionată disciplinar cu avertisment pentru „comportament
neadecvat şi nerespectarea art.49 din Regulamentul Intern, alin.17
Abuzul în funcţie, alin.21 Realizarea de lucrări necalitative,
superficiale, dezinteres faţă de obiectivele societăţii, alin. 22
Executarea în timpul programului de lucru a unor lucrări, altele decât
cele stabilite prin sarcinile de serviciu. De asemenea, conform art.3
din decizia sus menţionată, s-a dispus schimbarea locului de
desfăşurare al activităţii într-un alt departament, fiind vorba de o
abatere repetată.
Prin sentința civila atacată s-a reținut nelegalitatea deciziei
de sancționare, instanța apreciind ca nu se impune analizarea
netemeiniciei acesteia, iar asupra nelegalității deciziei nu au fost
formulate critici, prin urmare Curtea apelul in funcție de aspectele
invocate la fond.
Potrivit art.252 din Codul muncii decizia de sancţionare
cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute: a) descrierea faptei care
constituie abatere disciplinară; b) precizarea prevederilor din statutul
de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau
contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de
salariat; c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate
de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele
pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 251 alin. 3, nu a fost
efectuată cercetarea; d) temeiul de drept în baza căruia sancţiunea
disciplinară se aplică; e) termenul în care sancţiunea poate fi
contestată; f) instanţa competentă la care sancţiunea poate fi
contestată.
În decizia contestată, nu au fost menționate nici o prevedere
din cele prevăzute obligatoriu de art. 252 alin 2 lit. a) si c), nefiind
descrisă fapta care constituie abatere disciplinară şi motivul pentru
care au fost înlăturate apărările salariatei.
Astfel, în mod corect a reținut prima instanța că situaţia de
fapt descrisă în decizia de sancţionare este mai mult decât generic
prezentată şi simpla reținere a faptei de a avea comportament
neadecvat si de nerespectarea a unor prevederi din regulamentul
Intern, care nu sunt nici măcar detaliate, nu echivalează cu
descrierea faptei considerate abatere disciplinară, individualizarea ei
şi a împrejurărilor in care a fost săvârşită.
Pe cale de consecinţă, Curtea a constatat că, în ceea ce
priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 252 alin. (2) lit. a) C. muncii,
referitoare la obligativitatea menţionării în decizia de sancţionare a
descrierii faptei ce constituie abatere disciplinară, s-a constatat de
către tribunal, în mod corect, că decizia contestată nu cuprinde
această menţiune.
 54

Descrierea faptei presupune menţionarea aspectelor care o

individualizează, respectiv în ce constă, modalitatea în care s-a comis,
în raport cu care să se poată verifica temeinicia celor reţinute în
sarcina angajatului, iar în lipsa unor asemenea menţiuni instanţa nu
poate verifica în concret dacă există sau nu vreo abatere în sarcina
reclamantei.
Dispoziţiile cu caracter imperativ ale art. 252 C. muncii,
referitoare la necesitatea respectării cerinţelor obligatorii de
conţinut, pe care trebuie să le îndeplinească decizia de sancţionare
urmăresc punerea la adăpost a angajatului de eventuale măsuri
abuzive sau nejustificate ale angajatorului.
Astfel, necesitatea descrierii faptei, care a condus la luarea
măsurii de sancţionare, are în vedere descrierea amănunţită şi
detaliată a faptei, tocmai pentru a se aprecia în concret,
circumstanţiat şi riguros asupra legalităţii măsurii de sancţionare. Că
este aşa rezultă şi din faptul că textul legal face distincţie între
descrierea faptei, respectiv indicarea situaţiei de fapt în
materialitatea ei şi motivarea în fapt, motivarea în drept, etc.
Viciul formal constatat în decizia atacată nu poate fi
acoperit, suplinit cu existenţa altor înscrisuri sau a cercetării
disciplinare si a actelor întocmite cu acea ocazie, având în vedere
faptul că textul legal impune ca decizia că cuprindă aceste aspecte în
conţinutul său, neputând fi completată cu acte extrinseci.
În ceea ce priveşte motivul de nulitate reglementat de art.
252 alin. (2) lit. c) C. muncii, Curtea constată, de asemenea, că mod
legal s-a reţinut incidenţa acestuia în cauză, decizia de sancţionare
neconţinând motivele pentru care au fost înlăturate apărările (aşa
cum au fost ele formulate) de către salariata care s-a prezentat la
cercetarea disciplinara, astfel cum rezulta din procesul verbal
întocmit cu acea ocazie –fila 30.
Nu a putut fi reținută susținerea apelantei în sensul că nu
era necesară indicarea motivelor înlăturării apărărilor, întrucât
reclamanta a fost sancționată cu avertisment.
Atâta vreme cât s-a dispus efectuarea cercetării
disciplinare, indiferent de sancțiunea aplicata, decizia de sancționare
trebuie sa cuprindă prevederea indicata in art. 252 alin 1 lit c Codul
Muncii.
Pe cale de consecință, curtea a apreciat că în mod corect
prima instanța a reținut nelegalitatea deciziei de sancționare.
În aceste condiții, criticile formulate cu privire la temeinicia
deciziei de sancționare nu pot fi analizate, întrucât instanța de fond a
analizat exclusiv nelegalitatea deciziei respective, iar instanța de apel
apreciază ca în mod corect s-a constatat nelegalitatea, astfel încât nu
se mai impune analizarea netemeiniciei deciziei.
 55

Având în vedere considerentele expuse, constatând că sunt

neîntemeiate criticile aduse sentinţei, în baza art.480 Cod procedură
civilă, apelul a fost respins ca nefondat.
În temeiul disp. art.453 alin.1 Cod procedură civilă şi
art.451 alin.1 Cod procedură civilă, a fost obligată apelanta la plata
către intimată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei,
reprezentând onorariu de avocat.

9. Criteriile pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere

, obligatorii atât în cazul concedierii colective cât şi în cazul
concedierii individuale.
Art.68 Codul muncii
Art. 69 alin.1 Codul muncii

Desfiinţarea a două sau mai multe locuri de muncă

similare, impune departajarea salariaţilor, după evaluarea
realizării obiectivelor de performanţă precum şi a altor criterii
stabilite prin negociere între angajator şi salariat, respectiv
reprezentanţii legali ai salariaţilor.
Potrivit art.69 alin.1 Codul muncii dacă angajatorul
intenţionează să efectueze concedieri colective are obligaţia să
negocieze şi cu privire la criteriile avute în vedere pentru
stabilirea ordinii de prioritate la concediere.
Potrivit libertăţii de a contracta, angajatorul şi salariaţii
sau reprezentanţii acestora prin negociere pot să stabilească
criterii pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere şi
în cazul în care numărul de salariaţi indisponibilizaţi este mai
mic decât acela prevăzut de art.68 Codul muncii pentru
concedierea colectivă.
Scopul stabilirii criteriilor de prioritate la concediere în
ipoteza desfiinţării unor locuri de muncă similare în cazul
concedierii individuale este acela al asigurării departajării
salariaţilor care au realizat obiective de performanţă identice,
valabilitatea deciziei de concediere urmând să fie apreciată şi
în raport de modul de evaluare a acestor criterii.
(Decizia civilă nr. 3370/15.11.2017)

Constată că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Argeş la data de 17.11.2016, sub nr.5857/109/2016,contestatoarea
R.N.N. a formulat, în contradictoriu cu intimata S. A. SRL, contestaţie
împotriva deciziei nr.461 din data de 31.10.2016, solicitând anularea
acesteia, reintegrarea pe postul deţinut anterior concedierii,
obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile
majorate, reactualizate şi indexate şi cu celelalte drepturi de care ar
fi beneficiat precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
 56

În motivarea cererii, contestatoarea a arătat că în baza

contractului individual de muncă încheiat cu intimata în luna iunie
2015 şi-a desfăşurat activitatea iniţial la punctul de lucru din cadrul
A. Bradu, ulterior la cel din A. Piteşti, respectându-şi toate obligaţiile
faţă de angajator. Arată că în urma unui incident pe care l-a avut cu
șefa de zonă în perioada în care lucra în cadrul A. Bradu a fost
transferată la punctul de lucru din A. Pitești, fără să cunoască motivul
acestui transfer. La data de 26.09.2016, i s-a comunicat preavizul nr.
2509/26.09.2016 iar la data de 31.10.2016 i-a fost comunicată decizia
de concediere nr.461 prin care a fost concediată în baza art.65 Codul
muncii, decizie pe care o consideră ca fiind nelegală.
Un prim motiv invocat de contestatoare este acela că fiind
desfiinţate un număr important de locuri de muncă şi fiind aşadar în
prezenţa unei concedieri colective, nu au fost respectate dispoziţiile
art.69 din Codul muncii, referitoare la procedura concedierii colective
şi la măsurile de protecţie a salariaţilor.
Pârâta avea obligaţia legală de a justifica selectarea
contestatoarei în vederea concedierii şi de a indica în cuprinsul
deciziei criteriile la care a recurs.
De asemenea, a arătat că deşi s-a invocat faptul că postul
său a fost desfiinţat, în realitate pe acest post a fost transferată fosta
şefă de zonă, tocmai persoana cu care a avut anterior conflictul, astfel
încât desfiinţarea postului său nu a fost efectivă.
Concedierea reclamantei nu a avut o cauză serioasă, în
opinia sa, fiind determinată exclusiv de persoana acesteia.
Pe cale de consecinţă, a solicitat admiterea contestaţiei
astfel cum a fost formulată.
La data de 15.12.2016, intimata a formulat întâmpinare,
prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată, arătând
că în esenţă că reclamanta nu a fost supusă unei proceduri de
concediere colectivă, ci concedierea sa a fost dispusă în baza
disp.art.65 alin.1 Codul muncii.
Decizia de concediere respectă condiţiile formale impuse de
art.76 Codul muncii, intimata nefiind obligată la justificări legate de
persoana salariatei concediate câtă vreme încetarea contractului
individual de muncă nu s-a produs din motive care ţin de persoana
salariatului,măsura nefiind rezultatul vreunei abateri disciplinare.
Cu privire la caracterul real şi serios al concedierii, intimata
a arătat că decizia cuprinde justificarea măsurii dispuse, aceasta
survenind pe fondul nevoii de creştere a productivităţii economice la
nivelul A. SRL, conform Hotărârii AGA nr.9/24.05.2016.
Desfiinţarea postului reclamantei este reală (6 posturi
înainte de concediere, 5 în prezent), nefiind urmată de reînfiinţarea
aceluiaşi loc de muncă după emiterea deciziei de concediere, nici
chiar sub o altă denumire şi serioasă, având la bază evaluări
manageriale ce vizează îmbunătăţirea activităţii, reducerea costurilor
 57

şi nu disimulează realitatea. În plus, criteriile de selecţie a

personalului cu privire la care se dispune concedierea sunt apanajul
exclusiv al angajatorului, motiv pentru care acestea nu pot fi
evaluate/criticate de terţi. Prin disponibilizarea postului de
mercantizor (alături de alte 12 posturi identificate în Anexa Hot. AGA
nr.9/2016), s-au obţinut economii ale fondului de salarii şi ridicare
productivităţii la nivelul operatorului economic.
La data de 03.01.2017, contestatoarea a formulat răspuns
la întâmpinare.
Prin sentinţa civilă nr.2177 din 12 iunie 2017, pronunţată
de Tribunalul Argeş a fost admisă contestaţia formulată de
contestatoarea Rizea Natalia-Nicoleta, a fost anulată decizia nr.461
din 31.10.2016 emisă de intimată şi dispune reintegrarea
contestatoarei pe postul deţinut anterior concedierii, fiind obligată
intimata la plata către contestatoare a unei despăgubiri egale cu
salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de
care ar fi beneficiat aceasta de la momentul concedierii şi până la
data reintegrării efective, precum şi la plata cheltuielilor de judecată
în cuantum de 1.000 lei.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Contestatoarea a fost angajata societăţii intimate în baza
unui contract individual de muncă pe durată nedeterminată, fiind
concediată în temeiul art.65 din Codul muncii, prin decizia nr.461 din
31.10.2016, contestată în cauză.
Sub aspectul legalităţii deciziei contestate, instanţa a
reţinut că aceasta respectă dispoziţiile art.76 din Codul muncii,
potrivit cărora decizia de concediere individuală pentru motive ce nu
ţin de persoana salariatului (în speţă nefiind vorba de o concediere
colectivă, dat fiind faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile
reglementate de art. 68 C.muncii pentru o astfel de concediere),
trebuie să conţină în mod obligatoriu motivele care determină
concedierea şi durata preavizului, iar, potrivit art.65 alin.2 din Codul
muncii, singura condiţie impusă de lege pentru concedierea pentru
motive care nu ţin de persoana salariatului este ca desfiinţarea locului
de muncă să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.
Tribunalul, deşi nu poate aprecia asupra oportunităţii
măsurilor adoptate de către intimată, a verificat dacă aceste măsuri
îndeplinesc cerinţele impuse de art. 65 alin. 2 din Codul muncii,
respectiv dacă sunt reale şi serioase. Sub acest aspect, instanţa a
reţinut că intimata a prezentat hotărârea Adunării Generale a
Asociaţilor nr.9/24.05.2016 şi anexa la această hotărâre, de
desfiinţare a unor posturi din cadrul societăţii, fără a fi vorba însă de
o concediere colectivă.
Din analiza acestor acte, instanţa a reţinut că în cadrul A.
Piteşti, a fost desfiinţat un singur post de mercantizor, cel ocupat de
contestatoare. Însă, astfel cum rezultă din fişele colective de prezenţă
 58

şi ştatele de salarii întocmite de intimata înainte şi după data

concedierii contestatoarei, în cadrul societăţii existau un număr de 4
posturi de mercantizor (fila 130), în cadrul A. Găvana (2 posturi) şi la
A. Bradu (2 posturi) din care a fost desfiinţat doar unul singur, cel
ocupat de contestatoare. Prin urmare, se impunea în mod evident
stabilirea unor criterii de departajare a angajaţilor ce urmau a fi
concediaţi.
Nefiind vorba de o concediere colectivă, legea nu
reglementează într-o astfel de situaţie obligativitatea negocierii unor
criterii de selecţie cu salariaţii, lăsând la aprecierea angajatorului
stabilirea criteriilor de departajare.
Cu toate acestea, angajatorul trebuie să stabilească aceste
criterii în mod transparent, astfel încât concedierea pentru motive ce
nu ţin de persoana salariatului să nu fie transformată într-o
concediere subiectivă.
Această obligaţie a angajatorului decurge din obligaţia,
instituită de art.65 alin.2 din Codul muncii, de a dovedi existenţa unei
cauze reale şi serioase, ce nu ţine de persoana salariatului, a
desfiinţării postului ocupat de angajatul concediat.
Altfel spus, intimata trebuie să dovedească nu numai
necesitatea de a desfiinţa în mod obiectiv un post de mercantizor, ci
necesitatea obiectivă de a desfiinţa postul pe care îl ocupa
reclamanta, iar această dovadă nu se poate face decât prin stabilirea
unor criterii de selecţie, criterii care trebuie de asemenea să fie
obiective şi rezonabile.
Instanţa a apreciat că nicio prevedere legală nu se opune
aplicării, prin analogie, într-o astfel de situaţie a criteriilor negociate
pentru concedierile colective.
Cu toate acestea, intimata nu a făcut dovada în cauză că,
într-adevăr, anterior emiterii deciziei de concediere, a stabilit şi urmat
o modalitate prin care a decis în mod obiectiv şi dincolo de orice
arbitrariu cine este salariatul ce va fi afectat de măsura desfiinţării
locului de muncă.
Prin urmare, instanţa a reţinut că intimata, prin modul
netransparent de selecţie a salariatului afectat de concediere, a
procedat în situaţia reclamantei la o concediere subiectivă, nefiind
respectate prevederile art.65 din Codul muncii.
Pentru aceste considerente, tribunalul a admis contestaţia,
a anulat decizia contestată şi a dispus reintegrarea contestatoarei pe
postul deţinut anterior concedierii, cu obligarea intimata să plătească
contestatoarei o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi
reactualizate, precum şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat,
de la data concedierii şi până la reintegrarea efectivă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel intimata,
solicitând, prin dezvoltarea motivului de apel, schimbarea sentinţei
atacate în sensul respingerii acţiunii contestatoarei ca neîntemeiată.
 59

Prin intermediul criticilor de apel s-a susţinut că prima

instanţă a reţinut în mod greşit că nu au fost respectate de către
angajator prevederile art.68 raportat la art.76 lit.d) din Codul muncii,
acest din urmă text făcând vorbire despre criteriile de stabilire a
ordinii de priorităţi, în cadrul concedierii colective, conform art.69
alin.2 lit.d) Codul muncii şi, prin urmare, nu poate fi extinsă la
concedierea individuală.
S-a susţinut în continuare că problematica aplicării prin
analogie a regulilor concedierii colective la speţă trebuia pusă în
discuţia contradictorie a părţilor, sub acest aspect încălcându-se
principiul contradictorialităţii, precum şi dreptul la apărare.
S-a apreciat că, instanţele de judecată nu pot extinde
aplicarea unor reguli specifice materiei unor instituţii juridice la alte
instituţii juridice, cu atât mai mult cu cât concedierea colectivă şi
concedierea individuală pentru motive ce nu ţin de salariat sunt
reglementate distinct şi numai legea poate stabili criterii şi priorităţi
în procedura de selectare a salariaţilor afectaţi de sancţiunea
concedierii.
Prin decizia nr. 3370/15.11.2017, Curtea de Apel Piteşti –
Secţia I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de intimata
Societatea A. S.R.L.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut
următoarele:
În ceea ce priveşte critica constând în nerespectarea
principiului contradictorialităţii, prin aceea că nu s-au pus în discuţie
criteriile de selecţie care au condus la desfiinţarea locului de muncă
ocupat de contestatoare pentru a se verifica condiţia ca desfiinţarea
locului de muncă să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă,
Curtea a constatat că acest aspect a fost avut în vedere pe parcursul
procedurii în fond şi a format obiectul analizei primei instanţe,
întrucât au fost invocate dispoziţiile art.65 din Codul muncii.
Relativ la fondul cauzei s-a constatat că, prin decizia
contestată s-a dispus concedierea contestatoarei, în temeiul art.65 din
Codul uncii şi această măsură a avut la bază Hotărârea Adunării
Generale a Asociaţilor nr.9/24.05.2016 şi anexa la această hotărâre,
privind desfiinţarea unor posturi din cadrul societăţii angajatoare, în
speţă fiind vorba de o concediere individuală şi nu colectivă, fiind
afectat iniţial punctul de lucru din cadrul Auchan Bradu.
Din probele administrate rezultă că în cadrul societăţii
existau un număr de 4 posturi de mecanizatori, în cadrul Auchan
Găvana, 2 posturi, şi în cadrul Auchan Bradu, 2 posturi, din care a
fost desfiinţat doar unul singur, cel ocupat de contestatoare.
Prevederile art.65 din Codul muncii reglementează
concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, alin.
(1) dispunând în sensul că aceasta reprezintă încetarea contractului
individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă
 60

ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive, fără legătură cu
persoana acestuia, iar prevederile alin.(2) impun condiţia verificării
ca desfiinţarea locului de muncă să fie efectivă şi să aibă o cauză
reală şi serioasă.
Din perspectiva normei legale anterior evocate şi a
probatoriului administrat în cauză, Curtea, constatând că postul
ocupat de contestatoare nu era unul la nivelul societăţii A., a apreciat
că, în mod judicios prima instanţă a reţinut obligaţia angajatorului de
a dovedi existenţa unei cauze reale şi serioase, ce nu ţine de persoana
salariatului în desfiinţarea postului ocupat de contestatoarea
concediată.
Raţiunea instituirii obligaţiei menţionate prin dispoziţiile
art.65 alin.2 din Codul muncii are în vedere departajarea salariaţilor
prin supunerea lor unui filtru, cel al criteriilor de selecţie prevăzute
de lege, în scopul menţinerii în funcţie a celor mai bine pregătiţi din
punct de vedere profesional şi o atare selecţie se justifică în situaţia
în care există mai mulţi angajaţi care ocupă posturi similare în cadrul
aceluiaşi loc de muncă şi numai o parte dintre ei urmează a fi afectaţi
de măsurile de concediere.
Aceasta a fost raţiunea pentru care prima instanţă a aplicat
prin analogie criteriile specifice concedierii colective tocmai în ideea
ca această măsură gravă să nu fie transformată într-o concediere
bazată pe criterii pur subiective.
Prin urmare, Curtea a constatat că, în condiţiile în care în
speţă s-a dovedit că existau mai mulţi angajaţi care ocupau posturi
similare în cadrul aceluiaşi loc de muncă, obligaţia prealabilă a
evaluării criteriilor de selecţie era necesar a fi respectată, iar instanţa
de fond era ţinută să verifice legalitatea concedierii în raport de
respectarea cerinţelor impuse de art.65 din Codul muncii.
În condiţiile reţinute, în raport de dispoziţiile art.65 din
Codul muncii, raportat la art.480 Cod procedură civilă, Curtea a
respins ca nefondat apelul declarat de intimată.

10. Calificarea clauzei prin care părţile au determinat valoarea

cheltuielilor pentru pregătirea profesională a salariatului.
Art.198 alin.3 Codul muncii

Salariaţii care au beneficiat de un curs sau de un stagiu de

formare profesională, nu pot să-şi exprime voinţa unilaterală
de încetare a contractului individual de muncă, în perioada
stabilită în actul adiţional.
Nerespectarea obligaţiei salariatului de a presta activitate
în favoarea angajatorului, după pregătirea profesională
determină angajarea răspunderii acestuia în legătură cu
cheltuielile ocazionate de cursul ori stagiul de pregătire.
 61

Evaluarea cheltuielilor ocazionate de pregătirea

profesională prevăzute de art.198 alin.3 Codul muncii, se poate
face anticipat de către părţi în contractul individual de muncă
sau într-un act adiţional.
Clauza prin care s-au determinat cheltuielile de pregătire
profesională va fi calificată în raport de voinţa reală a
angajatorului şi salariatului şi nu în raport de denumirea pe
care i-au atribuit-o.
Evaluarea convenţională şi anticipată a despăgubirilor
reprezentând cheltuielile de pregătire profesională presupune
existenţa unei clauze penale, diferită de clauza de stabilitate,
aceasta de pe urmă având ca obiect obligaţia salariatului de a
presta activitate în favoarea angajatorului o perioadă
determinată de timp, plata despăgubirilor putând fi solicitată
numai în cazul nerespectării acestei obligaţii.

(Decizia civilă nr.3473/22.11.2017)

Prin cererea înregistrată pe rolul tribunalului la data de

18.11.2016, reclamanta Fontana Pietro România SRL a chemat în
judecată pe pârâta Petre Elena Aura, solicitând ca prin hotărârea ce
se va pronunţa să fie obligată la plata sumei de 3400 euro,
reprezentând cheltuieli de formare profesională, precum şi la plata
cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că pârâta a fost
angajata societăţii, beneficiind în această calitate de formare
profesională, toate costurile fiind suportate de angajator. Părţile au
încheiat un act adiţional la contractul individual de muncă, pârâta
obligându-se să presteze activitate în beneficiul pârâtei minimum 2
ani, în caz contrar fiind ţinută să restituie cheltuielile de formare
profesională în cuantum de 4000 euro. Ulterior, a fost încheiat un nou
act adiţional prin care aceste costuri au fost diminuate la suma de
1000 euro, cu obligaţia pârâtei de a desfăşura activitate minimum 1
an de la data semnării actului. Cu toate acestea, pârâta şi-a dat
demisia la data de 28.01.2016, aspect ce atrage obligaţia acesteia de
a restitui reclamantei suma de 3400 euro, proporţional cu perioada
nelucrată.
Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat
respingerea acţiunii ca neîntemeiate, arătând, în esenţă, că formarea
sa profesională a fost una necorespunzătoare, iar suma solicitată cu
titlu de cheltuieli trebuie, pe de o parte, raportată la actul adiţional
semnat la 01.11.2015, iar pe de altă parte, nu vizează doar formarea
sa profesională, ci a mai multor salariaţi, conform înscrisurilor depuse
de reclamantă.
Prin răspunsul la întâmpinare formulat în cauză, reclamanta
a precizat că obligaţia pârâtei de a suporta cheltuielile de formare
 62

profesională se întemeiază pe art.198 alin.3 din Codul muncii, iar

suma acestor cheltuieli a fost evaluată de părţi la 4000 euro, actul
adiţional din 01.11.2015 stipulând reducerea acestei sume numai cu
condiţia respectării termenului de 1 an. În caz contrar, devin
aplicabile prevederile iniţiale ale actului adiţional nr.5. De asemenea,
a arătat reclamanta, proba testimonială este inadmisibilă în speţă,
întrucât, conform art.309 alin.3 N C.pr.civ., nu se poate dovedi cu
martori un act juridic pentru care legea cere forma scrisă. Or,
contractul individual de muncă este un act ce se încheie în formă
scrisă, potrivit art.16 alin.1 din Codul muncii.
Prin sentinţa civilă nr.1601 din 03 mai 2017, pronunţată de
Tribunalul Argeş în dosarul nr.5895/109/2016, a fost admisă în parte
acţiunea, formulată de reclamantă şi a fost obligată pârâta să
plătească reclamantei suma de 750 euro, echivalent în lei, la data
plăţii, cu titlu de despăgubiri civile contractuale. Au fost compensate
cheltuielile de judecată ale părţilor.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut în
esenţă, următoarele:
Pârâta a fost angajata societăţii reclamante începând cu
data de 16.03.2012, conform contractului individual de muncă depus
la dosar (fila 9).
La data de 13.06.2014, părţile au încheiat un act adiţional
la contractul de muncă, nr.5 (fila 14), prin care au convenit
participarea pârâtei la un curs de formare profesională în Italia în
perioada 23.06-01.08.2014, cheltuielile, suportate de angajator, fiind
apreciate la 4000 euro.
În cuprinsul acestui contract este inserată şi o clauză
potrivit căreia, în temeiul art.198 alin.1 din Codul muncii, pârâta are
obligaţia de a lucra în cadrul societăţii pentru o perioadă minimă de 2
ani, începând cu data finalizării stagiului de formare profesională.
La data de 28.10.2015, părţile încheie un nou act, intitulat
anexă la actul adiţional nr.5, prin care se stabileşte că suma de 3999
euro, înregistrată din costurile aferente plăţilor prestatorilor de
servicii de formare profesională, deplasării angajatului, cazării şi
diurnei, se diminuează la 1000 euro, începând cu data de 01.11.2015,
cu obligaţia pârâtei de a lucra în cadrul societăţii până la data de
01.11.2016.
Pârâta însă formulează cerere de demisie, înregistrată sub
nr.155/28-01-2016 (fila 19), raporturile de muncă dinte părţi încetând
prin decizia nr.41/19-02-2016 (fila 93), în condiţiile art.61 lit.a din
Codul muncii, ca urmare a concedierii disciplinare a salariatei.
În consecinţă, societatea reclamantă a solicitat aplicarea
clauzei contractuale negociate de părţi prin actul adiţional la
contractul de muncă, dat fiind că pârâta nu a respectat perioada în
care avea obligaţia de a presta muncă în beneficiul reclamantei.
 63

În şedinţa publică din data de 24.04.2017, instanţa a pus în

discuţie nulitatea absolută a amintitei clauze sub aspectul calificării
acesteia drept clauză penală, reclamanta arătând că respectiva clauză
negociată de părţi nu poate fi calificată clauză penală sau ca afectând
în vreun fel drepturile salariatului la care acesta nu ar putea renunţa,
potrivit art.38 din Codul muncii.
A apreciat reclamanta că părţile au negociat prin actul
adiţional la contractul individual de muncă doar o clauză specială,
permisă de prevederile art.196 alin.2 raportat la art.198 alin.1 din
Codul muncii.
Pârâta a apreciat însă că respectiva clauza de evaluare
anticipată a costurilor formării profesionale contravine prevederilor
imperative ale Codului muncii,
Sub acest aspect, tribunalul a reţinut că în discuţie nu sunt
dispoziţiile legale invocate de reclamantă, dat fiind că prezenta
acţiune se întemeiază pe dispoziţiile clauzei contractuale prin care s-a
stabilit ca pârâta, dacă nu respectă obligaţia contractuală, să
despăgubească reclamanta cu o anumită sumă.
Or, aceasta este definiţia unei clauze penale conform
art.1538 alin.1 N C.civ., ce prevede că printr-o astfel de clauză părţile
stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul
neexecutării obligaţiei principale.
De asemenea, potrivit art.1538 alin.4 N C.civ., creditorul
poate cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească
vreun prejudiciu.
În consecinţă, instanţa a apreciat că este fără echivoc că
actul adiţional la contractul individual de muncă al pârâtei cuprinde o
clauză penală în favoarea angajatorului.
Or, potrivit art.11 din Codul muncii, clauzele contractului
individual de muncă nu pot conţine prevederi contrare sau drepturi
sub nivelul minim stabilit prin acte normative ori prin contracte
colective de muncă.
Iar în materia dreptului muncii răspunderea
contractantului, a salariatului, îmbracă o formă specifică-răspunderea
patrimonială reglementată legal prin art.254-259 din Codul muncii,
art.198 din Codul muncii reglementând un caz special al acestei
răspunderi.
De asemenea, invocatul art.196 alin.2 din Codul muncii nu
instituie o excepţie de la prevederile art.38 din Codul muncii.
Totodată, Codul muncii stabileşte prin art.169 alin.2 că
reţinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate
decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă şi a
fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi
irevocabilă.
Coroborând aceste prevederile legale, tribunalul a reţinut
că în raporturile de muncă părţile nu pot evalua anticipat prejudiciul
 64

pe care salariatul l-ar cauza angajatorului cu ocazia derulării

contractului de muncă.
Altfel spus, răspunderea patrimonială a angajatului poate fi
antrenată numai în baza unei hotărâri judecătoreşti, cu excepţia
situaţiei reglementate de art.254 alin.3 din Codul muncii, ce nu se
regăseşte însă în speţă.
Prin urmare, instanţa a reţinut că prin dispoziţii legale
imperative s-a prevăzut că răspunderea salariatului nu poate fi
angajată în lipsa unei hotărâri judecătoreşti, iar clauza penală
inserată într-un contract individual de muncă contravine acestor
prevederi.
Cum, potrivit art.57 alin.1 şi 4 din Codul muncii, o clauză
din contractul individual de muncă este afectată de nulitate atunci
când stabileşte drepturi sau obligaţii pentru salariaţi care contravin
unor norme legale imperative, tribunalul a constatat nulă clauza din
actul adiţional la contractul încheiat de părţi prin care s-au stabilit
anticipat cheltuielile de formare profesională.
Prin urmare, tribunalul a verificat dacă în cauză reclamanta
dovedeşte că suma solicitată cu titlu de cheltuieli de formare
profesională a pârâtei, a fost efectiv suportată de societate.
În acest sens însă, instanţa a trebuit să stabilească prioritar,
ce act adiţional la contractul individual de muncă, încheiat conform
art.196 alin.2 din Codul muncii, este opozabil părţilor la data încetării
raporturilor de muncă.
Astfel, s-a reţinut că reclamanta invocă actul adiţional nr.5
în forma încheiată la data de 13.06.2014, iar pârâta a considerat că
instanţa trebuie să aibă în vedere acest act adiţional în forma
negociată de părţi la data de 28.10.2015.
Tribunalul a reţinut că, potrivit art.1270 N C.civ., incident în
baza art.278 alin.1 din Codul muncii, contractul valabil încheiat are
putere de lege între părţile contractante, putând fi modificat sau
încetat numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege.
De asemenea, conform art.1266 şi următoarele N C.civ.,
contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar
nu după sensul literal al termenilor. La stabilirea voinţei concordante
se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile
purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de
comportamentul lor ulterior încheierii contractului. Clauzele se
interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în
care nu ar putea produce niciunul. Dacă, după aplicarea regulilor de
interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se interpretează în
favoarea celui care se obligă.
Aplicând aceste principii la speţă, instanţa de fond a reţinut
că, prin actul adiţional nr.5 în forma iniţială, pârâta se obliga să
presteze activitate în beneficiul reclamantei până la data de
01.08.2016, urmând, în caz contrar, să suporte costurile de formare
 65

profesională, de 4000 euro, proporţional cu perioada nelucrată din cei

2 ani. Această clauză a fost modificată ulterior la data de 28.10.2015
(fila 17), astfel: în urma negocierilor, suma de 3999 euro,
reprezentând costuri de formare profesională, se diminuează la suma
de 1000 euro, ce intră în vigoare începând cu data de 01.11.2015, cu
obligaţia salariatei de a lucra minim 1 an în cadrul societăţii, obligaţie
ce se consideră încheiată la data de 01.11.2016.
Instanţa a constatat că în noul act nu se prevede expres că
în cazul nerespectării perioadei de 1 an pârâta are obligaţia de a
restitui suma de 1000 euro, proporţional cu perioada nelucrată
începând cu data de 01.11.2015 şi până la 01.11.2016. De asemenea,
contrar celor susţinute de reclamantă, prin anexa la actul adiţional
nr.5 nu se prevede că în situaţia nerespectării acestui termen, pârâta
ar avea obligaţia să achite suma de 4000 euro, proporţional cu
perioada nelucrată, conform actului în forma nemodificată.
Or, în contextul în care actul încheiat de părţi la data de
28.10.2015 are o dată de intrare în vigoare, 01.11.2015, iar scopul
declarat al actului este de a modifica actul adiţional nr.5, în lipsa
negocierii unei clauze de denunţare în favoarea reclamantei, aceasta
nu poate susţine lipsa opozabilităţii sau obligativităţii acestui
contract.
Prin urmare, tribunalul s-a raportat la prevederile acestui
act, atât sub aspectul perioadei nelucrate de reclamantă din perioada
pentru care şi-a asumat obligaţia de a desfăşura activitate, cât şi sub
aspectul cuantumului cheltuielilor de formare profesională.
În ce priveşte justificarea sumei de 1000 euro solicitate,
tribunalul a reţinut că reclamanta a dovedit că această sumă a fost
efectiv suportată de angajator pentru formarea profesională a pârâtei
în perioada iunie-august 2014, cel puţin cu sumele plătite cu titlu de
diurnă (filele 23-25), cheltuielile cu transportul şi cele cu cazarea
(filele 26-44).
Pentru considerentele de fapt si de drept prezentate,
tribunalul a admis actiunea, în parte, conform celor de mai sus.
În termen legal a formulat apel reclamanta Fontana Pietro
România S.R.L, împotriva sentinţei tribunalului, pe care a criticat-o
pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:
În motivarea apelului, reclamanta a arătat, în esenţă, că
toate dovezile pe care le-a depus la dosarul de fond, justifică aplicarea
disp.art.198 alin.3 din Codul muncii, care impun salariatului, care îşi
dă demisia intempestiv, să plătească angajatorului toate cheltuielile
de formare profesională.
Întrucât prima instanță nu a făcut aplicarea dispoziţiilor
pertinente arătate mai sus, a pronunţat o hotărâre greşită.
În acest context, reclamanta afirmă ineficacitatea clauzei ce
derivă din anexa actului adiţional încheiat la contractul individual de
muncă, din care rezultă că suma de 1000 euro trebuie plătită de
 66

salariată angajatorului, în ipoteza în care nu respectă perioada

menţionată în respectiva anexă, adică, dacă să activeze minim un an
în cadrul societăţii începând cu 01.11.2015, până la 01.11.2016.
S-a susţinut în continuare că, din moment ce pârâta şi-a dat
demisia intempestiv, la data de 28.01.2016, aceasta a pierdut
beneficiul de a plăti doar 1.000 euro societăţii, având obligaţia să
plătească suma stabilită iniţial în Actul Adiţional nr.5 şi anume, 3.999
euro.
Instanţa de fond a dispus în mod greşit compensarea
cheltuielilor de judecată în raport de complexitatea materialului
probator administrat în cauză şi având în vedere că actiunea
introductivă a fost admisă în parte în primul ciclu procesual.
Analizând sentinţa apelată în raport de criticile formulate,
Curtea constată că apelul este nefondat pentru următoarele
considerente:
Reclamanta a solicitat instanţei de apel să verifice
legalitatea actului adiţional încheiat la 28.10.2015 şi intitulat Anexă la
Actul Adiţional nr.5, susţinând că acestuia îi lipseşte un element
esenţial, specific unui contract sinalagmatic (executarea obligației
salariatului faţă de angajator de a presta muncă până la un moment
determinat, în schimbul unei remunerații).
Potrivit art.10 din Codul muncii, „contractul individual de
muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică denumită
salariat se obligă să presteze muncă sub autoritatea unui angajator
persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remunerații denumite
salariu.
Din acest text de lege reies trăsăturile esenţiale ce definesc
contractul individual de muncă: faptul că este un contract intuitu
personae, pentru ambele părţi, adică angajatorul încheie contractul în
considerarea calităţilor personale ale salariatului, iar acesta din
urmă, încheie contractul având în vedere condiţiile de muncă oferite
de angajator, este un act juridic care consfinţeşte voinţa liber
exprimată a celor două părţi, este un act juridic bilateral, este un
contract sinalagmatic cu titlu oneros şi comutativ, este un contract
consensual, este un contract cu executare succesivă şi implică
obligaţia de a face.
Se observă că unele din aceste elemente se regăsesc şi în
contractele civile.
Curtea subliniază că, spre deosebire de contractele civile,
specific contractelor individuale de muncă este raportul de
subordonare al salariatului, faţă de angajator, munca primului fiind
prestată sub autoritatea celui din urmă.
De asemenea, printre principalele clauze enumerate cu
caracter exemplificativ din art.17 Codul muncii, pot fi prezente şi
clauze de natura celei din cauză şi anume aceea referitoare la
asigurarea pregătirii profesionale a salariatului, stipulându-se clauză
 67

expresă în contract, că angajatorul va asigura cheltuielile pentru

efectuarea stagiului de formare profesională a salariatului, (pârâta),
cu obligaţia acesteia din urmă de a lucra în cadrul societăţii o
perioadă determinată, minimă de 2 ani.
În speţa de faţă, la data de 13.06.2014, părţile au încheiat
un act adiţional la contractul de muncă nr.5, prin care au convenit
participarea pârâtei la un curs de formare profesională în Italia, în
perioada 23.06. 2014 - 01.08.2014, cheltuielile suportate de angajator
fiind apreciate la 4000 euro. Totodată, s-a inserat o clauză potrivit
căreia pârâta are obligaţia de a lucra în cadrul societăţii pentru o
perioadă minimă de 2 ani, începând cu data finalizării stagiului de
formare profesională.
La data de 28.10.2015, părţile încheie un nou act, intitulat
Anexă la Actul Adiţional nr.5, prin care se reduce suma de 4000 euro
la 1000 euro, convenţie aplicabilă începând cu data de 1.11.2015, cu
obligaţia pârâtei de a lucra în cadrul societăţii până la data de
1.11.2016 (1 an).
La o dată ulterioară, respectiv 28.01.2016, pârâta
formulează cerere de demisie.
Prin urmare, societatea reclamantă solicită aplicarea
clauzei contractuale, iniţial negociată prin Actul Adiţional nr.5 la
contractul de muncă.
Nu interesează cum s-a intitulat clauza descrisă anterior, ci
important este că, între părţile contractante au existat raporturi
contractuale specifice unui contract de muncă, prin care apelanta şi-a
asumat obligaţia de a suporta cheltuielile necesare serviciilor de
formare profesională, iar salariata s-a obligat să rămână în cadrul
societăţii un termen stabilit.
În măsura în care această cerinţă a răspunderii
contractuale este îndeplinită, urmează a se vedea şi dacă evaluarea
convenţională asupra cuantumului despăgubirilor (solicitate de
angajator) întruneşte acordul de voinţă al părţilor, respectiv dacă
aceasta îndeplineşte condiţiile de validitate pentru a i se da forţă
obligatorie cerută de lege convenţiei accesorii (clauză penală).
Este vorba de inserarea în contract a unei clauze penale şi
nu de stabilitate, având în vedere voinţa reală a părţilor şi
constatându-se că există o convenţie validă care prestabileşte
echivalentul prejudiciului suferit de angajator, în cazul în care
debitorul (salariatul) nu respectă termenul stabilit, obligaţia de a
lucra în societate 1 an de zile.
Sub acest aspect este important de constatat că ultima
clauză inserată în Anexa la Actul adiţional nr.5 este validă şi anulează
clauza anterioară din actul adiţional amintit.
Prin acest nou act adiţional, se reduce suma de 4.000 euro
la 1.000 euro privind cheltuielile de şcolarizare (stagiu de formare
 68

profesională), precum şi termenul de a munci în societate, după

perfecţionare, la un an.
Aşadar, în speţă, este vorba de inserarea în contractul
individual de muncă a unei clauze penale, care a dobândit forţă
obligatorie prin îndeplinirea condiţiilor de validitate ale oricărei
convenţii, printre care se înscrie şi acordul de voinţă al părţilor.
În condiţiile reţinute, în raport de forţa obligatorie a clauzei
contractuale care prestabileşte echivalentul prejudiciului suferit, dar
şi în temeiul art.198 alin.3 Codul muncii, întrucât pârâta nu a
respectat obligaţia de a lucra minim 1 an în cadrul societăţii, aceasta
are obligaţia de a restitui suma de 1.000 euro, proporţional cu
perioada nelucrată, conform ultimului act adiţional încheiat la data de
28.10.2015, care modifică prin acordul de voinţă al părţilor, Actul
adiţional nr.5.
Referitor la solicitarea intimatei privind restituirea
cheltuielilor de judecată, Curtea constată că instituirea obligației de
plată este condiţionată de chitanţa eliberată de avocat, care atestă
plata şi încasarea onorariului. Cum acest act justificativ care stă la
baza stabilirii şi acordării cheltuielilor de judecată nu a fost depus în
aceasta etapă procesuală, eventuala menţiune a cuantumului
onorariului pe delegaţia de avocat depusă la fond nereprezentând o
dovadă în acest sens, se va respinge cererea intimatei de acordare a
cheltuielilor de judecată, în temeiul art.452 rap. la 453 Cod procedură
civilă.
Finalmente, soluţia fiind judicioasă, Curtea, substituind
motivarea instanţei de fond şi pentru argumentele expuse mai sus, în
temeiul art.480 Cod procedură civilă, a respins ca nefondat apelul
declarat de reclamantă F.P. România SRL.

11. Termenul de depunere a declaraţiei nominale de asigurări

rectificative de către angajator.
Art. 6 alin.1 pct. I şi II din Legea nr.263/2010
Art. 7alin.3 din Legea nr.263/2010

Angajatorii persoane juridice sau fizice sunt obligaţi să

depună la organul fiscal central declaraţia nominală de
asigurare pentru asiguraţii prevăzuţi la art.6 alin.1 pct. I şi II
din Legea nr.263/2010, privind sistemul unitar de pensii
publice.
Erorile sau omisiunile în legătură cu datele pe baza cărora
se stabilesc stagiul de cotizare şi punctajul mediu anual ale
asiguratului sunt înlăturate prin declaraţiile nominale de
asigurare rectificativă, pe care angajatorul trebuie să le
depună la organul fiscal în condiţiile Codului fiscal, potrivit
art.7alin.3 din Legea nr.263/2010.
 69

Declaraţia nominală de asigurare reprezintă o declaraţie

fiscală cu privire la veniturile din salarii sau asimilate
salariilor care constituie Baza de calcul a contribuţiei de
asigurări sociale.
De asemenea pe baza acestui document sunt stabilite
stagiul de cotizare şi punctajul anual, avute în vedere la
calculul cuantumului dreptului la pensie.
Termenul de depunere a declaraţiei nominale de asigurare
rectificativă nu trebuie confundat cu termenul în care trebuie
să fie plătită la bugetul public contribuţiile de asigurări
sociale, ci angajatorul poate să depună acest document
oricând, pentru înlăturarea erorilor sau omisiunilor în legătură
cu elementele pe care le cuprinde acest document.
(Decizia civilă nr. 3608/04.12.2017)

Constată că, la data de 25 ianuarie 2017, reclamantul O.I. a

chemat în judecată pe pârâtele C.J.P. Vâlcea şi SC E. SA- Sucursala E.
Craiova, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:
- obligarea C.J.P. Vâlcea sa emită o decizie de recalculare a
pensiei cu valorificarea adeverinţei nr.2/2/RU.155/24.05.2016, emisă
de pârâta SC E. SA- Sucursala E. Craiova, privind încadrarea în
condiţii speciale de munca, în procent de 100%, în perioada
1.04.2001-1.01.2006;
- obligarea SC E. SA- Sucursala E. Craiova la depunerea
declaraţiilor nominale rectificative prin care sa se modifice stagiul de
cotizare din condiţii normale de muncă în condiţii speciale, în
perioada 1.04.2001-1.01.2006;
- cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este pensionat
pentru limita de vârsta conform deciziei nr.1189730.
Prin sentinţa civila nr.1214/21.09.2015, pronunţată de
Tribunalul Vâlcea, definitivă prin decizia civila nr.499/2016,
pronunţata de Curtea de Apel Piteşti, s-a constatat că activitatea
desfăşurată de acesta, în perioada 1.04.2001 -1.01.2006, se
încadrează în condiţii speciale de muncă în procent de 100%.
Urmare punerii în executare a acestor hotărâri
judecătoreşti, fostul angajator E. Craiova a eliberat adeverinţa
nr.2/2/RU.155/24.05.2016, pe care a depus-o la C.J.P. Vâlcea, în
vederea recalculării pensiei cu valorificarea acestei adeverinţe.
A depus cerere de recalculare a pensiei la care a anexat
adeverinţa mai sus menţionata, dar C.J.P. Vâlcea a refuzat
valorificarea acesteia, pe motivul ca fostul angajator nu a depus
declaraţiile rectificative, răspuns materializat prin adresa
nr.36303/18.07.2016.
Urmare acestui răspuns, a formulat la data de 12.10.2016 o
altă cerere prin care a arătat ca în conformitate cu dispoziţiile legale
 70

invocate, nu poate suferi efectele negative ale neplăţii contribuţiei de

către angajator, astfel încât consecinţa imediată este că trebuie să
beneficieze de stagiul de cotizare cu ocazia stabilirii pensiei.
Aşa cum a rezultat din înscrisurile depuse, casa de pensii a
refuzat valorificarea acestei adeverinţe, pe motiv că fostul angajator
nu a depus declaraţiile rectificative, prin care să modifice stagiul de
cotizare din condiţii normale în condiţii speciale.
A efectuat demersuri către cele două pârâte, dar până în
prezent cele două pârâte nu s-au pus de acord cu privire la obligaţiile
legale, pentru soluţionarea acestei situaţii.
Refuzul casei de pensii de a valorifica adeverinţa precizată
este nejustificat, competenţa de soluţionare ţinând de cele două
pârâte, reclamantul neavând nicio obligaţie legală în acest sens.
Adeverinţa nr.2/2/RU.155/24.05.2016, emisă de fostul
angajator, referitoare la încadrarea în condiţii speciale (1.04.2001 -
1.06.2006) menţionează fără echivoc, încadrarea în condiţii speciale,
perioada şi temeiul legal în baza căruia a fost făcută aceasta
încadrare şi în consecinţă, trebuie să fie avută în vedere la stabilirea
drepturilor sale de pensie.
Legea nu conferă casei de pensii dreptul de a cenzura
adeverinţele eliberate de foştii angajatori, prin care se certifică
încadrarea activităţii în grupe superioare de munca, aceştia poarta
întreaga răspundere pentru valabilitatea şi corectitudinea actelor
doveditoare utilizate la stabilirea drepturilor de pensie.
Dacă pârâta avea dubii asupra celor menţionate în
adeverinţa, avea calea legală de a se înscrie în fals, împotriva celor
care au eliberat adeverinţa.
Unitatea emitentă menţionează temeiul legal în baza căruia
acestea au fost acordate şi faptul ca adeverinţa s-a eliberat în baza
documentelor verificabile, aflate în arhiva societăţii şi poartă întreaga
răspundere pentru valabilitatea şi corectitudinea actelor doveditoare
utilizate la stabilirea drepturilor de pensie.
Adeverinţa care face obiectul acestei cauze, îndeplineşte
toate condiţiile de forma şi fond, poartă număr şi dată, denumirea
unităţii, sigiliul acesteia şi semnăturile care angajează unitatea, casa
de pensii neputând cenzura conţinutul acesteia, întreaga
responsabilitate revenind unităţii emitente în ceea ce priveşte
corectitudinea datelor cuprinse în acestea.
Cele două pârâte sunt obligate să-şi regularizeze
contribuţiile în condiţiile legale, reclamantul neavând nicio
competenţă în acest sens.
Contribuţia de asigurări sociale se datorează către bugetul
asigurărilor sociale de stat, astfel încât numai casele teritoriale de
pensii sau organele fiscale ar putea pretinde plata voluntară sau silită
a contribuţiei, nu însă şi asiguratul, căruia prin raportare la
dispoziţiile legale, valorificarea stagiului de cotizare îi este garantată,
 71

chiar şi în cazul neplăţii contribuţiei de către angajatori.

Prin întâmpinare, pârâta C.J.P. a solicitat respingerea
acţiunii, arătând că potrivit art.166 din Legea nr.263/2010, "pentru
perioada ulterioara datei de 1.04.2001, la determinarea punctajelor
lunare (stabilirea pensiei) se utilizează venitul brut lunar realizat care
a constituit conform leali, baza de calcul a contribuţiei individuale de
asigurări sociale, aşa cum acesta a fost înscris în declaraţia privind
evidenta nominala a asiguraţilor şi a obligaţiilor de plata către
bugetul asigurărilor sociale de stat (prevăzuta la art.7 din Legea
nr.263/2010)”.
Totodată în art.7 alin.2 din Legea nr.263/2010 se prevede
expres ca în cazul în care se constată erori în cuprinsul declaraţiei
nominale de asigurare prevăzută la alin.1 (inclusiv referitoare la
încadrarea în condiţii speciale de muncă ca în cazul reclamantului),
angajatorul este obligat sa depună la casa teritorială de pensii
declaraţii nominale rectificative prin care se modifică declaraţia de
asigurare iniţială (în cazul reclamantului referitor la condiţiile
speciale de muncă.
Totodată art.10 alin.1 din Legea nr.263/2010, prevede
expres că, "pentru perioadele de după data de 31 martie 2001,
declaraţia nominală de asigurare prevăzuta la art.7 alin.1 şi 2
(respectiv declaraţiile nominale rectificative) constituie documentul
pe baza căruia se stabileşte stagiul de cotizare (vechimea în munca,
inclusiv în condiţii speciale ca în cazul reclamantului în sistemul
public de pensii şi punctajul mediu anual pentru asiguraţi”.
Aşadar, având în vedere prevederile Legii nr.263/2010
menţionate mai sus rezultă cu claritate că pentru perioada ulterioara
datei de 31 martie 2001, pentru calcularea vechimii în muncă
(inclusiv vechimea în condiţii speciale ca în cazul reclamantului) se
utilizează numai declaraţiile nominale de asigurare şi declaraţiile
nominale rectificative prevăzute de art.7 din Legea nr.263/2010 şi
nicidecum adeverinţele de vechime prezentate de reclamant.
În consecinţă, s-a solicitat respingerea ca nefondat a
capătului 1 de cerere şi admiterea capătului 2 de cerere prin care să
fie obligat angajatorul să depună declaraţii nominale rectificative la
casa de pensii pentru a modifica condiţiile de muncă ale
reclamantului din perioada 2001-2006, conform art.7 alin.2 din Legea
nr.263/2010, instituţia pârâtă neavând posibilitatea de a interveni în
sistemul informatic pe baza unor adeverinţe, ci numai prin aceste
declaraţii nominale prevăzute de art.7 din Legea nr.263/2010.
De altfel, acelaşi răspuns a primit reclamantul şi de la C.J.P.
Vâlcea prin adresele nr.65169/4.01.2017 şi nr.36303/18.07.2016.
Şi pârâta SC E. SA- Sucursala E. Craiova a formulat
întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în
judecată formulată de reclamant.
În subsidiar, în cazul admiterii acţiunii reclamantului, a
 72

solicitat să se constate că depunerea declaraţiilor nominale

rectificative nu se poate face decât pentru ultimii 5 ani, conform
prevederilor Codului de procedură fiscală.
În motivarea întâmpinării, s-a arătat că pârâta Sucursala E.
Craiova nu are personalitate juridică, potrivit art.43 (1) din Legea
nr.31/1990 republicată, privind societăţile comerciale, care prevede
că, "sucursalele sunt desmembrăminte fără personalitate juridică ale
societăţilor şi se înregistrează, înainte de începerea activităţii lor, în
registrul comerţului din judeţul în care vor funcţiona", şi nici
compartiment juridic specializat, toate actele de procedură fiind
întocmite la nivel central S.C E. C.F.R. S.A.
Prin sentinţa civilă nr.1214/21.09.2015 a Tribunalului
Vâlcea, rămasă definitivă prin decizia civilă a Curţii de Apel Piteşti
nr.499/2016 instanţa a constatat că activitatea desfăşurată de
reclamant în perioada 1.04.2001-1.01.2006, se încadrează în condiţii
speciale de muncă în procent de 100%.
Urmare acestei hotărâri judecătoreşti SC E. CFR S.A. -
Sucursala E. Craiova a eliberat adeverinţa nr.2/2/RU.155/24.05.2016.
Astfel, în conformitate cu prevederile Normei Tehnice de
aplicare a prevederilor Legii nr.226/2006 privind încadrarea unor
locuri de muncă în condiţii speciale, publicată în Monitorul Oficial
nr.714/2006, declaraţie nominală este declaraţia, depusă iniţial de
angajator, privind evidenţa nominală a asiguraţilor şi a obligaţiilor de
plată către bugetul asigurărilor sociale de stat, conform modelului
stabilit prin anexele nr.1.1 şi 1.2 la Normele de aplicare a
prevederilor Legii nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte
drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările
ulterioare, aprobate prin Ordinul ministrului muncii şi solidarităţii
sociale nr.340/2001, cu modificările şi completările ulterioare, iar
declaraţia rectificativa este declaraţia privind evidenţa nominală a
asiguraţilor şi a obligaţiilor de plată către bugetul asigurărilor sociale
de stat, prin care se comunica de către angajator rectificări ale unei
declaraţii anterioare, conform modelului stabilit prin anexele nr.1.1 şi
1.2 la Normele de aplicare a prevederilor Legii nr.19/2000 privind
sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu
modificările şi completările ulterioare, aprobate prin Ordinul
ministrului muncii şi solidarităţii sociale nr.340/2001, cu modificările
şi completurile ulterioare.
Conform punctului B din Norma Tehnică de aplicare a
prevederilor Legii nr.226/2006 privind încadrarea unor locuri de
muncă în condiţii speciale, publicată în Monitorul Oficial nr.714/2006,
încadrarea asiguraţilor în locuri de muncă în condiţii speciale se face
"de către angajator pe baza documentelor şi evidenţelor acestuia,
întocmite conform legii, din care rezultă că activitatea asiguraţilor s-a
desfăşurat numai în respectivele locuri de muncă, pe durata
programului normal de lucru din luna respectiva. Pentru perioadele
 73

cuprinse între 1 aprilie 2001 şi 1 iulie 2006, angajatorii depun la casa

teritorială de pensii în a cărei raza de activitate îşi au sediile, în
termen de 90 de zile de la data publicării normelor următoarele
documente: a) avizul, în original şi în copie, prin care se atestă
încadrarea locurilor de muncă în condiţii speciale, originalul
restituindu-se după certificarea conformităţii copiei cu acesta; b) lista
nominală, inclusiv pe suport electronic, a asiguraţilor care şi-au
desfăşurat activitatea pe durata programului normal de lucru din
fiecare lună în locurile de muncă specificate în aviz, întocmită în baza
evidenţelor angajatorului, în conformitate cu modelul prezentat în
anexele nr.1 şi 1a) la prezentele norme tehnice; lista nominală este
documentul justificativ pentru întocmirea declaraţiilor rectificative; c)
declaraţiile rectificative corespunzătoare fiecărei luni din perioada
respectivă. în declaraţiile rectificativa vor fi înregistraţi numai
asiguraţii care şi-au desfăşurat activitatea pe durata programului
normal de lucru din luna respectivă în locuri de muncă încadrate în
condiţii speciale, conform prevederilor Legii nr.226/2006.
Or, la SC E. CFR SA activitatea reclamantului nu a fost
încadrată în grupă specială de muncă, întrucât societatea nu se află
pe lista unităţilor care a fost avizata pentru îndeplinirea procedurilor
şi criteriilor de încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale şi
nici nu a existat avizul prevăzut de lege de încadrare în condiţii
speciale. De asemenea, reclamantul şi-a desfăşurat activitatea în
locuri de muncă în care au fost înlăturaţi factorii de risc profesional
care prezentau pericol de accidentare profesională deci, subscrisa a
întocmit Fişa de identificare a factorilor de risc profesional prin
luarea măsurilor tehnice şi organizatorice de sănătate şi securitate în
muncă.
Astfel, în conformitate cu prevederile Normei Tehnice de
aplicare a prevederilor Legii nr.226/2006 privind încadrarea unor
locuri de muncă în condiţii speciale, publicată în Monitorul Oficial
nr.714/2006, Casele judeţene de pensii, respectiv Casa de Pensii a
Municipiului Bucureşti," vor pune la dispoziţie angajatorilor baza de
date corespunzătoare perioadei pentru care se depun declaraţii
rectificative, în vederea întocmirii corecte a acestora.
De asemenea, cota de contribuţie de asigurări sociale
prevăzută de lege pentru condiţii speciale de muncă se datorează de
către angajator începând cu data de 17 iunie 2006, data intrării în
vigoare a Legii nr.226/2006, în conformitate cu prevederile Normei
Tehnice de aplicare a prevederilor Legii nr.226/2006 privind
încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale, publicată în
Monitorul Oficial nr.714/2006.
Având în vedere aceste aspecte, prin eliberarea adeverinţei
nr.2/2/RU155/24.05.2016 şi-a îndeplinit obligaţiile aferente punerii în
executare a sentinţei civile nr.1214/21.09.2015 a Tribunalului Vâlcea,
iar C.J.P. Vâlcea nu a ţinut cont de aceasta adeverinţă.
 74

Societatea nu poate suporta valoarea acestor asemenea

diferenţe de contribuţii pentru că nu au fost incluse în bugetul de
venituri şi cheltuieli.
În subsidiar, în cazul admiterii acţiunii reclamantului, s-a
solicitat să se constatate că depunerea declaraţiilor nominale
rectificative nu sc poate face decât pentru ultimii 5 ani, conform
art.110 din Codul de procedură fiscală care prevede dreptul organului
fiscal de a stabili creanţe fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu
excepţia cazului în care legea dispune altfel.
Obligaţiile de plată către bugetul de stat mai mult de 5 ani
în urmă sunt prescrise.
Tribunalul Vâlcea, Secţia I-a civilă, conflicte de muncă şi
asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr.651/15.05.2017, a admis
acţiunea şi a obligat pe pârâta SC E. SA- Sucursala E. Craiova să
depună declaraţii nominale rectificative prin care să se modifice
stagiul de cotizare din condiţii normale de muncă, în condiţii speciale,
în perioada 1.04.2001-1.01.2006.
A fost obligată pârâta C.J.P. Vâlcea ca, în baza declaraţiilor
nominale rectificate, să procedeze la recalcularea pensiei
reclamantului prin valorificarea adeverinţei nr.2/2/RU.155/24.05.2016
emisă de SC E. SA- Sucursala E. Craiova privind încadrarea în condiţii
speciale de muncă, în procent de 100%, în perioada 1.04.2001-
1.01.2006.
Totodată, a fost obligată pârâta SC E. SA- Sucursala E.
Craiova la 550 lei cheltuieli de judecată către reclamant,
reprezentând onorariu avocat.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Reclamantul a fost angajat al pârâtei SC E. SA- Sucursala E.
Craiova, şi în această calitate, în anul 2014, a chemat-o în judecată pe
pârâtă pentru a fi obligată aceasta la încadrarea activității sale din
perioada 1.04.2001-1.01.2006, în condiţii speciale de muncă.
Prin sentinţa civila nr.1214/21.09.2015, pronunţata de
Tribunalul Vâlcea în dosarul nr.4067/90/2014, definitiva prin decizia
civila nr.499/2016 a Curții de Apel Piteşti, s-a constatat ca activitatea
desfăşurată de reclamant, în perioada 1.04.2001 - 1.01.2006, se
încadrează în condiţii speciale de muncă în procent de 100% .
Ulterior rămânerii definitive a sentinţei menţionate pârâta i-
a eliberat reclamantului adeverinţa nr.2/2/RU.155/24.05.2016, care
atestă faptul că în perioada 1.04.2001 -1.01.2006 acesta a lucrat în
funcția de electromecanic IFTE ,desfășurând activitatea în condiții
speciale de muncă în procent de 100%.
Reclamantul a depus această adeverinţă la C.J.P. pentru a se
efectua recalcularea pensiei sale, însă prin adresele aflată la filele 18,
22, i s-a răspuns că nu se poate proceda la recalcularea pensiei cu
valorificarea perioadelor lucrate în condiţii deosebite menţionate în
adeverinţe întrucât angajatorul nu a depus declaraţiile nominale de
 75

asigurare rectificative potrivit art.7 alin.2 din Legea nr.263/2010.

Prin întâmpinarea depusă în cauză la dosar, pârâta susţine
că nu poate emite declaraţii nominale rectificative întrucât la SC E.
CFR SA activitatea reclamantului nu a fost încadrată în grupă
specială de muncă, societatea nefiind pe lista unităţilor care a fost
avizata pentru îndeplinirea procedurilor şi criteriilor de încadrare a
locurilor de muncă în condiţii speciale şi nici nu a existat avizul
prevăzut de lege de încadrare în condiţii speciale. A mai arătat că
reclamantul şi-a desfăşurat activitatea în locuri de muncă în care au
fost înlăturaţi factorii de risc profesional care prezentau pericol de
accidentare profesională iar pârâta a întocmit Fişa de identificare a
factorilor de risc profesional prin luarea măsurilor tehnice şi
organizatorice de sănătate şi securitate în muncă.
Tribunalul a reţinut că, apărările sunt neîntemeiate,
deoarece prin hotărârile judecătorești menționate, instanţele au
constatat, în mod definitiv, că activitatea pe care reclamantul a
prestat-o în cadrul pârâtei în perioada 1.04.2001 -1.01.2006 se
încadrează în condiţii speciale, ceea ce înseamnă că această
constatare a instanţei suplineşte nominalizarea ce trebuia efectuată
de angajator.
Chiar pârâta atestă prin adeverinţa
nr.2/2/RU.155/24.05.2016, că reclamantul, în perioada de la
1.04.2001- până la 1.01.2006 a lucrat în funcția de electromecanic
IFTE, desfășurând activitatea încadrată în condiții speciale de muncă
în procent de 100%.
Ca urmare, este evident că refuzul pârâtei de a recunoaşte
şi executa hotărârile judecătoreşti a apărut în momentul în care casa
judeţeană de pensii i-a solicitat depunerea declaraţiilor nominale
rectificative şi plata contribuţiilor aferente.
Or, pe de o parte, hotărârile judecătoreşti definitive nu mai
pot fi comentate de pârâtă şi nici nu poate refuza executarea lor iar
pe de altă parte, art.7 din Legea nr.263/2010 prevede că persoanele
juridice sau fizice la care îşi desfăşoară activitatea asiguraţii
prevăzuţi la art.6 alin.(1) pct.I şi II, denumite în continuare
angajatori, instituţiile care efectuează plata drepturilor de şomaj
pentru şomerii prevăzuţi la art.6 alin.(1) pct.III, precum şi instituţiile
care efectuează plata drepturilor pentru persoanele prevăzute la art.6
alin.(1) pct.V sunt obligate să întocmească şi să depună declaraţia
nominală de asigurare.
În situaţia în care se constată erori în cuprinsul declaraţiilor
prevăzute la alin.(1), indiferent de cauzele producerii acestora, şi/sau
modificări ale datelor pe baza cărora se stabilesc stagiul de cotizare şi
punctajul mediu anual ale asiguratului, persoanele juridice sau fizice
prevăzute la alin.(1) sunt obligate să întocmească şi să depună o
declaraţie nominală de asigurare rectificativă.
În ceea ce privește invocarea de către pârâtă a prevederilor
 76

art.110 din Codul de procedură fiscală, tribunalul a constatat că nu se

poate pune problema prescrierii obligaţiilor de plată către bugetul de
stat, reprezentând contribuțiile de asigurări sociale corespunzătoare
activității desfășurate de reclamant în condiții speciale. Aceasta
întrucât dreptul reclamantului de a i se recunoaște și valorifica
activitatea prestată în condiții speciale de muncă s-a născut la data
pronunțării sentinței civile nr.1214/21.09.2015 (executorie) chiar dacă
activitatea a fost desfășurată de acesta în perioada 1.04.2001
-1.01.2006.
Pentru toate aceste considerente, instanţa a apreciat
cererea reclamantului ca fiind întemeiată şi a fost admisă cu
consecinţa obligării pârâtei să depună declaraţii nominale
rectificative prin care să se modifice stagiul de cotizare din condiţii
normale de muncă în condiţii speciale, în perioada 1.04.2001-
1.01.2006.
În ceea ce privește obligarea pârâtei Casa Judeţeană de
Pensii la recalcularea pensiei reclamantului prin valorificarea
perioadei 1.04.2001 -1.01.2006 în condiții speciale de muncă,
tribunalul a reţinut aplicabilitatea art.10 alin.1 din Legea nr.263/2010
care prevede că pentru perioadele de după data de 31 martie 2001
declaraţia nominala de asigurare prevăzuta la art.7 alin.1 şi 2
(respectiv declaraţiile nominale rectificative) constituie documentul
pe baza căruia se stabileşte stagiul de cotizare (vechimea în muncă,
inclusiv în condiţii speciale ca în cazul reclamantului în sistemul
public de pensii şi punctajul mediu anual pentru asiguraţi.
În consecință, a fost obligată C.J.P. ca, după depunerea de
către pârâta SC E. SA- Sucursala E. Craiova a declaraţiilor nominale
rectificative, să procedeze la recalcularea pensiei reclamantului prin
valorificarea adeverinţei nr.2/2/RU.155/24.05.2016 emisă de SC E.
SA- Sucursala E. Craiova privind încadrarea în condiţii speciale de
muncă, în procent de 100%, în perioada 1.04.2001-1.01.2006.
În temeiul art.453 Cod procedură civilă a fost obligată
pârâta SC E. SA- Sucursala E. Craiova, la plata sumei de 550 lei
cheltuieli de judecată către reclamant, reprezentând onorariu avocat.
Împotriva acestei hotărâri au formulat apel în termen legal
pârâtele criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin apelul său pârâta C.J.P. Vâlcea a criticat soluţia
susţinând că aceasta cuprinde motive contradictorii, deoarece pe de o
parte arată că în cauză este aplicabilă norma din art.10 alin.1 din
Legea nr.263/2010, în sensul că pentru perioada ulterioară datei de
31.03.2001, declaraţia nominală de asigurare prevăzută la art.7 alin.1
şi 2, respectiv declaraţiile nominale rectificative, constituie
documentul în baza căruia se stabileşte stagiul de cotizare, iar pe de
altă parte, instanţa a obligat-o pe apelantă ca după depunerea
declaraţiilor nominale rectificative de către angajator să recalculeze
pensia prin valorificarea adeverinţei nr.2/2/RU/155/24.05.2016.
 77

Instanţa nu trebuia să oblige pe apelantă să valorifice

adeverinţa, întrucât aceasta se regăseşte în declaraţiile nominale
rectificative depuse de angajator.
Prin apelul său pârâta SC E. CFR S.A. a criticat sentinţa
susţinând că în mod greşit a fost admisă cererea reclamantului,
întrucât potrivit art.105 alin.1-3 din Legea nr.207/2015 privind Codul
de procedură fiscală, termenul de prescripţie a dreptului de a stabili
creanţele fiscale aferente încadrării reclamantului în condiţii speciale
de muncă este de 5 ani, prevăzut de art.91 alin.1 din O.G. nr.92/2003,
privind Codul de procedură fiscală, care a început să curgă şi care
este împlinit în raport de perioada pentru care se solicită întocmirea
declaraţiilor nominative şi de data formulării cererii de chemare în
judecată.
În consecinţă, a solicitat să se constate că obligaţiile de
plată către bugetul de stat mai mult de 5 ani în urmă sunt prescrise.
În conformitate cu prevederile normei tehnice de aplicare a
prevederilor Legii nr.226/2006 privind încadrarea unor locuri de
muncă în condiţii speciale, declaraţia nominală este declaraţia,
depusă iniţial de angajator, privind evidenţa nominală a asiguraţilor şi
a obligaţiilor de plată către bugetul asigurărilor sociale de stat, iar
declaraţia rectificativă este declaraţia privind evidenţa nominală şi a
obligaţiilor de plată prin care se comunică de către angajator
rectificări ale unei declaraţii anterioare.
Conform pct.B, din aceeaşi normă tehnică, încadrarea
asiguraţilor în locuri de muncă în condiţii speciale se face de către
angajator pe baza documentelor şi a evidenţelor acestuia, întocmite
conform legii, din care rezultă că activitatea asiguraţilor s-a
desfăşurat numai în respectivele locuri de muncă, pe durata
programului normal de lucru din luna respectivă.
Pentru perioadele cuprinse între 1.04.2001 şi 1.07.2006,
angajatorii depun la casa teritorială de pensii documentele necesare,
or, la apelantă, activitatea reclamantului nu a fost încadrată în grupă
specială de muncă, întrucât societatea nu se află pe lista unităţilor
care a fost avizată pentru îndeplinirea procedurilor şi criteriilor de
încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale şi nici nu a existat
avizul prevăzut de lege pentru încadrare în condiţii speciale.
De asemenea, reclamantul şi-a desfăşurat activitatea în
locuri de muncă în care au fost înlăturaţi factorii de risc profesional,
care prezentau pericol de accidentare profesională.
Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a solicitat
respingerea apelurilor ca nefondate.
Prin decizia civilă nr. 3608/04.12.2017, Curtea de Apel
Piteşti, Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de C.J.P.
Vâlcea, precum şi apelul formulat de S.C. E. C.F.R. S.A., împotriva
sentinţei civile nr.651/15 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Vâlcea,
în dosarul nr.270/90/2017, intimat fiind reclamantul O.I.,
 78

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a

reţinut următoarele:
S-a constatat că s-au produs modificări ale datelor de bază
în accepţiunea prevederilor art.7 alin.2 din Legea nr.263/2010, pentru
considerentul că prin hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată
în contradictoriu cu angajatorul-pârât-apelant, s-a constatat că
activitatea desfăşurată de reclamant pe perioada indicată, se
încadrează în condiţii speciale, astfel încât angajatorul este obligat să
întocmească şi să depună declaraţie nominală de asigurare
rectificativă.
Modificarea datelor de bază se referă la modificări ale
datelor pe baza cărora se stabilesc stagiul de cotizare şi punctajul
mediu anual al asiguratului, astfel încât există obligaţia legală în
sarcina apelantei SC E. CFR S.A. de a întocmi şi depune declaraţii
nominale de asigurare rectificativă pentru reclamant, deoarece numai
în acest mod se poate recalcula pensia acestuia şi se poate pune în
aplicarea hotărârea pronunţată.
Este neîntemeiată susţinerea apelantei pârâte C.J.P. Vâlcea
în sensul că ar fi fost obligată, în mod greşit, să valorifice adeverinţa
emisă de angajator, întrucât prin dispozitivul sentinţei apelate,
această pârâtă a fost obligată să procedeze la recalcularea pensiei
reclamantului în baza declaraţiilor nominale rectificate, aceste
declaraţii nominale fiind rectificate tocmai prin valorificarea
adeverinţei emisă de angajator privind încadrarea în condiţii speciale
de muncă.
Aşadar, prima instanţă nu a obligat-o pe apelanta-pârâtă să
procedeze la recalcularea pensiei reclamantului prin valorificarea
adeverinţei, ci să o recalculeze în baza declaraţiilor nominale
rectificate, rectificarea acestora făcându-se tocmai în considerarea
valorificării adeverinţei prin care se atestă încadrarea în condiţii
speciale de muncă.
Sub acest aspect, nu s-a reţinut că hotărârea ar cuprinde
motive contradictorii, întrucât în mod evident în considerentele
acesteia se arată că este aplicabilă norma cuprinsă în art.10 alin.1 din
Legea nr.263/2010, în sensul că pentru perioada începând cu
1.04.2001, declaraţia nominală de asigurare prevăzută la art.7 alin.1
şi 2, respectiv declaraţiile nominale rectificative, constituie
documentele în baza cărora se stabileşte stagiul de cotizare.
În ceea ce priveşte critica apelantei-pârâte S.C. E. C.F.R.
S.A. referitoare la faptul că prima instanţă nu a reţinut că obligaţiile
de plată către bugetul de stat ce depăşesc mai mult de 5 ani sunt
prescrise, este neîntemeiată.
Este greşită susţinerea că declaraţiile nominale rectificative
nu se pot întocmi decât pe ultimii 5 ani, deoarece declararea este
distinctă de plata contribuţiilor, aşa cum rezultă din dispoziţiile art.7
din Legea nr.263/2010, iar Codul fiscal se referă numai la plata
 79

contribuţiilor înlăuntrul termenului de 5 ani, nu şi la declararea

nominală lunară rectificativă ce se poate întocmi pe întreaga
perioadă, aşa cum a dispus în mod corect prima instanţă de fond.
Celelalte critici ale apelantei-pârâte S.C. E. C.F.R. S.A.
referitoare la fondul cauzei sunt neîntemeiate, acesta nemaiputând
contesta încadrarea activităţii reclamantului în grupă specială de
muncă pe considerentul că societatea nu ar fi fost înscrisă pe lista
unităţilor avizate pentru îndeplinirea procedurilor şi criteriilor de
încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale şi pentru acela că
nu a existat avizul prevăzut de lege pentru încadrare în condiţii
speciale, dar şi pentru argumentul că reclamantul ar fi desfăşurat
activitate în locuri de muncă în care au fost înlăturaţi factorii de risc
profesional; prin hotărâre judecătorească definitivă şi opozabilă
apelantei-pârâte (sentinţa civilă nr.1215/2015, rămasă definitivă prin
decizia civilă nr.459/2016 a Curţii de Apel Piteşti) s-a constatat că
activitatea desfăşurată de reclamant în perioada în litigiu se
încadrează în condiţii speciale de muncă în procent de 100%, astfel
încât această chestiune statuată cu putere de lucru judecat nu mai
poate fi repusă în discuţie.
Pentru toate aceste argumente se constată că apelul
declarat de ambele pârâte este nefondat, astfel încât în temeiul
dispoziţiilor art.480 Cod procedură civilă, urmează să fie respins.

12. Modificarea elementelor contractului individual de muncă

prin regulamentul de ordine interioară al angajatorului – cauză
de nevalabilitate.

Art.17 alin.5 Codul muncii

Drepturile salariale inclusiv despăgubiri prevăzute în

favoarea salariatului în caz de concediere se stabilesc în urma
negocierilor în cadrul contractelor colective de muncă sau a
contractelor individuale de muncă.
Orice modificare a acestor drepturi în timpul exercitării
contractului individual de muncă se face tot prin negociere
între angajator şi salariat, printr-un act adiţional încheiat în
termenul prevăzut de art.17 alin.5 Codul muncii.
Modificarea drepturilor salariale prin regulamentul de
ordine interioară al angajatorului este lipsită de efecte
juridice, pentru lipsa negocierilor obligatorii, regulamentul
reprezentând actul unilateral al angajatorului prin care acesta
stabileşte măsuri de organizare a muncii, reguli de conduită
ale salariaţilor, sancţiuni sau alte măsuri interne de
funcţionare.

(Decizia civilă nr. 3628/04.12.2017)

 80

Constată că, la data de 17 ianuarie 2017, contestatorul V.A.

a chemat în judecată pe intimata SC CET Govora SA, solicitând
anularea art.3 din Decizia nr.1400 din 2.12.2016, emisă de intimată şi
obligarea pârâtei să-i achite 12 salarii medii nete pe unitate (media
ultimelor trei luni înaintea concedierii), la care să se adauge dobânda
legală penalizatoare, calculată de la data introducerii acţiunii şi până
la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtei la plata
cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin Decizia
nr.1400/2.12.2016 emisă de către intimată, începând cu data de
5.12.2016 s-a dispus încetarea contractului individual de muncă, în
baza art.65 din Legea nr.53/2003 republicată, cu motivarea că,
această măsura a fost determinată de desfiinţarea postului ocupat de
el ca urmare a reorganizării societăţii.
Urmare a concedierii sale, s-a dispus să i se acorde un
număr de 6 salarii compensatorii, încălcându-se prevederile Actului
Adiţional la contractul de muncă din data de 7.05.2016, care la
articolul K pct.C prevede: „la desfacerea CIM pentru motive care nu
ţin de persoana salariatului, societatea va plăti acestuia un ajutor de
concediere, în raport de vechimea în munca astfel: douăsprezece (12)
salarii medii pe unitate, (media ultimelor trei luni înaintea
concedierii) pentru salariaţii cu o vechime în munca mai mare de 15
ani. "
A arătat reclamantul că are o vechime în munca de peste 40
ani, din care peste 30 ani în cadrul pârâtei şi nici nu cumulează
pensia cu salariul, astfel ca decizia contestată încalcă în mod evident
prevederile contractului individual de munca.
A solicitat probe: înscrisuri - sens în care a solicitat să se
pună în vedere pârâtei sa depună la dosarul cauzei contractul
individual de munca, actul adiţional din 7.05.2017 la contract, şi care
a fost salariul mediu pe unitate pentru perioada octombrie,
noiembrie, decembrie 2016, interogatoriul paratului.
Intimata S.C. CET Govora S.A. Rm. Vâlcea, a formulat
întâmpinare solicitând respingerea ca neîntemeiată a acţiunii, pentru
următoarele motive:
Contestatorul a fost angajat al societăţii intimate, în baza
contractului individual de muncă nr.2771/24.12.1991 încheiat cu
intimata, până la data concedierii intervenite în baza deciziei
nr.1400/2.12.2016, dispuse de către angajator în cadrul concedierii
colective derulate în cursul lunilor iulie - august 2016.
La data de 9 mai 2016, prin încheierea nr.83, pronunţată de
către Tribunalul Vâlcea - Secţia a II a civilă, în dosarul
nr.1396/90/2016, a fost deschisă procedura insolvenţei împotriva
societăţii SC Cet Govora SA Rm.Vâlcea.
Având în vedere situaţia dificilă din punct de vedere
 81

economico-financiar în care se afla societatea, caracterizată prin

insuficienţa fondurilor necesare plăţii datoriilor curente ale societăţii,
s-a decis luarea unor măsuri urgente şi necesare de redresare a
societăţii prin toate mijloacele posibile şi de sporire a averii
debitoarei. Una dintre posibilităţile de reducere a cheltuielilor a fost
reprezentată de reorganizarea societăţii pe criterii de eficienţă şi
rentabilizare, cu consecinţa desfiinţării, redimensionării,
transformării de compartimente şi, nu în ultimul rând, reducerii
numărului de personal, în condiţiile în care, raportat la volumul de
activitate desfăşurat şi la rezultatele activităţii desfăşurate, structura
de personal apărea ca fiind supradimensionată şi necorespunzătoare
situaţiei economico - financiare şi situaţiei juridice a societăţii.
Reorganizarea activităţii societăţii în sensul reducerii
acesteia a apărut ca necesitate şi raportat la constatările cu privire la
cauzele care au dus la instalarea stării de insolvenţă, astfel cum
acestea se regăsesc menţionate în cuprinsul Raportului privind
cauzele şi împrejurările care au dus la apariţia insolvenţei CET
Govora S.A., raport care menţionează printre altele : "...o altă situaţie
negativă, care poate fi constatată din analiza organigramei Societăţii
o reprezintă structura ierarhică supradimensionată, existând un
număr mare de departamente, direcţii, servicii şi birouri care
îngreunează fluxul decizional. Astfel, în cadrul departamentelor există
mai multe paliere decizionale, existând în structura de personal
poziţii ocupate de directori, şefi de departamente, servicii şi birouri
(remunerate corespunzător), care promovează excesiv costurile cu
forţa de muncă" şi"...deşi societatea se confruntă cu grave probleme
economice, înregistrând pierderi semnificative, conducerea Societăţii
a acordat creşteri salariale, sporuri, indemnizaţii şi prime,
remunerând astfel neperformanţa şi contribuind în mod direct şi prin
aceste măsuri la dezechilibrul economic al Societăţii... Cheltuiala cu
salariile a crescut de la aproximativ 53,4 milioane lei în anul 2011, la
aproximativ 108,3 milioane lei în anul 2015, în condiţiile în care
societatea debitoare înregistra pierderi nete anuale semnificative
începând cu anul 2012, pierderea netă cumulată aferenta perioadei
2011 - 2015 fiind de aproximativ 324,2 milioane lei." (în acest sens,
fila 513 din Raportul privind cauzele şi împrejurările care au dus la
apariţia insolventei CET Govora SA. - anexată prezentei).
În aceste condiţii, în luna iulie 2016, prin decizia
nr.673/11.07.2016, cei doi administratori ai societăţii, pe baza
analizelor realizate, în considerarea situaţiei speciale în care se afla
societatea, starea de insolvenţă, stare a patrimoniului care se
caracterizează prin insuficienţa fondurilor necesare plăţii datoriilor
certe, lichide şi exigibile, stare care justifică măsuri urgente, inclusiv
derogări de la normele generale şi speciale de protecţie a salariaţilor,
au început un amplu proces de reorganizare/restructurare a activităţii
societăţii intimate, în sensul restrângerii acesteia, cu consecinţa
 82

reducerii numărului de personal, ca urmare a comasării, modificării,

reducerii numărului de posturi din cadrul structurilor organizatorice
existente anterior reorganizării, cu consecinţa desfiinţării unui număr
de 317 posturi, din totalul de 2.290 existente la data de 30 iunie 2016,
din care 24 vacante şi 293 ocupate, conform propunerilor concrete
exprimate prin Nota de fundamentare nr.33417/8.07.2016, ce a stat la
baza adoptării măsurii de reorganizare a activităţii.
În consecinţă, ţinând cont de faptul că Societatea CET
Govora S.A. se afla în procedura insolventei, în conformitate cu
prevederile art.123 alin.7 şi 8 din Legea nr.85/2014 privind procedura
insolventei, lege specială în domeniu, sub incidenţa căreia îşi
desfăşoară activitatea intimata, începând cu data de 9 mai 2016, s-a
trecut la derularea procedurii concedierii colective, conform
prevederilor comune ale art.69 şi următoarele din Codul muncii, în
acest sens, la data de 11.07.2016, prin adresa nr.33503 au fost
notificate cele 12 sindicate existente la nivelul societăţii intimate în
legătură cu intenţia de efectuare a concedierii colective, totodată
acestora fiindu-le comunicate, în condiţiile art.69 alin.(2) din Codul
muncii, toate informaţiile relevante cu privire la intenţia de
concediere, respectiv: numărul total şi categoriile de salariaţi,
motivele care determină concedierea preconizată, numărul şi
categoriile de salariaţi afectaţi de concediere, criteriile avute în
vedere pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere, măsurile
avute în vedere pentru limitarea numărului concedierilor, măsurile
pentru atenuarea consecinţelor concedierilor şi compensaţiile ce
urmează a fi acordate salariaţilor concediaţi, data la care sau
perioada în care vor avea loc concedierile, termenul înlăuntrul căruia
sindicatele puteau formula propuneri pentru evitarea sau diminuarea
numărului salariaţilor concediaţi.
Adresa - Notificarea nr.33503/11.07.2016 - intenţia de
concediere colectivă a fost comunicată la aceeaşi data, 11.07.2016,
spre ştiinţă, şi autorităţilor statului ITM Vâlcea (înregistrată sub
nr.10192/11.07.2016) şi AJOFM Vâlcea (înregistrată sub
nr.7500/11.07.2016), iar începând cu data comunicării acestei intenţii
către toate sindicatele existente la nivelul societăţii şi către autorităţi,
s-a trecut la derularea consultărilor cu cele 12 sindicate.
Este deosebit de important de reţinut faptul că la iniţierea
procesului de reorganizare a activităţii din 11.07.2016, un număr de
317 posturi urmau să fie afectate de restructurare şi reduse din
organigramă, din totalul de 2.290 existente, dintre care 24 posturi
vacante şi 293 posturi ocupate, iar ca urmare a realizării informării şi
consultării cu sindicatele existente în cadrul Societăţii CET Govora,
după notificarea acestora la data de 11.07.2016, numărul de posturi
desfiinţate s-a redus de la 317 la 306, din care 24 vacante şi 282
ocupate, numărul salariaţilor afectaţi de concediere fiind redus de la
293 la 282.
 83

Mai mult, procedura informării şi consultării cu cele 12

sindicate existente în cadrul societăţii a fost un proces deschis şi total
transparent, cei doi administratori ai societăţii lăsând la îndemâna
reprezentanţilor sindicatelor şi reprezentanţilor administraţiei
(directorii direcţiilor existente în structura societăţii) stabilirea
concretă a locurilor de muncă ce se desfiinţează, precum şi stabilirea
nominală a salariaţilor ce urmează a fi concediaţi, în considerarea
criteriilor de selecţie stabilite cu ocazia consultărilor, în lipsa unui
contract colectiv de muncă aplicabil la nivel de unitate (în acest sens,
Minuta nr.33869/13.07.2016, încheiată cu ocazia consultărilor
administraţie - sindicate şi listele nominale anexă la această minută).
Ulterior, au fost emise notificările de preaviz către salariaţii
afectaţi de concediere, printre care şi reclamantul, iar la împlinirea
termenului de preaviz de 20 de zile lucrătoare, în considerarea
momentului la care s-a comunicat notificarea de preaviz, s-a emis
decizia de concediere nr.1400/2.12.2016, a cărei anulare parţială,
respectiv art.3 referitor la salariile compensatorii, formează primul
petit al cererii de chemare în judecată.
Cu privire la cuantumul plăţilor compensatorii acordate la
concediere - astfel cum acesta este prevăzut în art.3 al deciziei de
concediere:
a) Valoarea salariilor compensatorii/ajutoarele la
concediere, prevăzute la art.3 în decizia de concediere şi modalitatea
de plata a acestora către reclamant, în lipsa unui contract colectiv de
muncă aplicabil la nivel de societate, care să reglementeze aceste
aspecte, au fost stabilite de către administraţia societăţii împreună cu
partenerul social, reprezentanţii celor 12 sindicate din unitate, în
cadrul derulării procedurii concedierii colective, respectiv în cadrul
consultărilor ce au avut loc, astfel cum rezultă din Minuta
nr.33869/13.07.2016, încheiată de aceştia, în considerarea situaţiei
juridice a societăţii, starea de insolvenţă şi reglementărilor interne
ale societăţii, Regulamentul intern aprobat prin Decizia
nr.669/7.07.2016 a celor doi administratori reprezentanţi legali ai
societăţii.
Regulamentul intern al societăţii aprobat de reprezentanţii
legali ai societăţii la data de 7.07.2016 reprezintă o modificare a
regulamentului intern anterior, în considerarea situaţiei juridice,
insolvenţă, în care se afla societatea din data de 9.05.2016, cu
respectarea prevederilor legale pentru adoptarea/modificarea unei
astfel de reglementări, art.241 din Codul muncii, respectiv cu
consultarea celor 12 sindicate ce funcţionează în cadrul S.C. CET
Govora S.A. (în acest sens, actele încheiate cu ocazia consultărilor
pentru modificarea RI, respectiv: Minuta nr.31517/23.06.2016,
Minuta nr.32478/30.06.2016, Minuta nr.32897/4.07.2016, Minuta
nr.32923/5.07.2016, Minuta nr.32883/5.07.2016 şi Minuta
nr.33234/7.07.2016).
 84

Modificările aduse regulamentului intern au apărut ca

necesitate în considerarea situaţiei juridice a societăţii - starea de
insolvenţă - în condiţiile în care această procedură internă şi, în lipsa
unui contract colectiv de muncă care să stabilească drepturile şi
obligaţiile ce decurg din relaţiile de muncă, cuprindea drepturi
pecuniare acordate salariaţilor, deosebit de oneroase şi
împovărătoare pentru societate, ceea ce a dus, alături de alte cauze,la
intrarea acesteia în incapacitate de plată, cu consecinţa deschiderii
procedurii insolventei (în acest sens, extras din Raportul privind
cauzele şi împrejurările care au dus la apariţia insolventei - pag. 510 -
513 - Remunerarea neperformanţei).
Modificările aduse regulamentului intern s-au realizat în
condiţiile impuse de lege, art.241 din Codul muncii, respectiv cu
consultarea celor 12 sindicate ce funcţionează în cadrul societăţii
intimate şi ele produc efecte către salariaţi, în condiţiile art.244 din
Codul muncii raportat la art.243 alin.(l) din acelaşi cod, respectiv de
la data încunoştinţării acestora cu privire la modificările operate.
Modificările aduse regulamentului intern la începutul lunii
iulie 2016 au fost comunicate şi prelucrate tuturor salariaţilor
intimatei; acest lucru s-a întâmplat şi în cazul contestatorului, care a
beneficiat de un astfel de instructaj, la data de 11.07.2016, sens în
care a şi semnat Procesul verbal încheiat la acea dată, având ca
obiect instruirea personalului cu privire la regulamentul intern,
demers confirmat de către reclamantă prin semnarea procesului
verbal întocmit cu ocazia instruirii.
Demersul întreprins de către angajator la data de
11.07.2016, confirmat prin semnătură de către reclamant, reprezintă
dovada îndeplinirii de către intimată a obligaţiilor prevăzute de lege -
art.243 şi 244 din Codul muncii, cu privire la încunoştinţarea acesteia
în legătură cu modificările aduse regulamentului şi îşi produce
efectele faţă de aceasta de la data de 11.07.2016, în condiţiile
prevederilor legale menţionate anterior.
În considerarea celor stabilite cu partenerul său social, cele
12 sindicate, atât cu privire la modificarea regulamentului intern, cât
şi cu privire la cuantumul şi modalitatea de plată a salariilor
compensatorii, intimata S.C. CET Govora S.A. a menţionat în
cuprinsul deciziei de concediere, în art.3, valoarea compensaţiei ce se
cuvine salariatului pentru vechimea totală în muncă şi, mai mult, a
început şi executarea obligaţiei la care s-a angajat, conform
înţelegerii cu sindicatele, în momentul încetării raporturilor de
muncă.
Aspectele modificate în cuprinsul regulamentului intern de
către partenerii sociali, la începutul lunii iulie 2016, cu efecte asupra
raporturilor de muncă ale salariaţilor şi cu privire la care reclamanta
din prezenta cauză a luat cunoştinţă, devenindu-i astfel opozabile în
condiţiile art.243 şi 244 din Codul muncii, conform uzanţelor din
 85

cadrul societăţii urmau să fie transpuse în act adiţional la CIM, în

condiţiile art.17 din Codul muncii, în termen de 20 de zile lucrătoare
de la data de 11.07.2016, data la care reclamantul a fost instruit cu
privire la modificările aduse regulamentului intern al societăţii.
Or, în condiţiile în care la data de 13.07.2016 în derularea
procedurii concedierii colective, cu ocazia consultărilor desfăşurate
partenerii sociali (cele 12 sindicate şi reprezentanţii administraţiei)
au stabilit locurile de munca ce se desfiinţează şi listele nominale cu
salariaţii afectaţi de concediere ca urmare a desfiinţării acestor
locuri, reclamantul luând la cunoştinţa faptul ca se afla pe listele cu
salariaţii disponibilizări, dând dovada de rea credinţa faţă de
angajatorul său şi cu nesocotirea totală a stării de insolvenţă în care
se afla acesta, a refuzat semnarea actului adiţional care urma sa
alinieze contractul sau de munca la modificările aduse regulamentului
intern.
b) Valoarea/cuantumul plăţilor compensatorii la concediere
este determinată de reglementările interne specifice intimatei,
adoptate conform dispoziţiilor legale, celor stabilite de către
partenerii sociali cu ocazia derulării consultărilor din cadrul
procedurii concedierii colective, aplicabile la momentul la care a
intervenit încetarea raporturilor de muncă cu reclamanta, respectiv la
data de 2.12.2016.
Valoarea salariilor compensatorii acordate la concediere a
fost stabilită de către partenerii sociali: angajator, prin reprezentanţii
săi legali şi reprezentanţii celor 12 sindicate organizate la nivelul
intimatei, în considerarea situaţiei juridice a societăţii - starea de
insolvenţă şi a necesităţii sporirii averii debitoarei CET Govora, astfel
încât să se poată crea condiţiile necesare creşterii averii acesteia,
pentru acoperirea datoriilor acumulate şi ieşirea din insolvenţă.
c) Partenerii sociali, în dorinţa de a asigura o minima
protecţie sociala salariaţilor afectaţi de concediere, au stabilit cu
ocazia modificării regulamentului intern şi cu ocazia consultărilor din
derularea procedurii concedierii colective, prin Minuta încheiată la
data de 13.07.2016, în ceea ce priveşte numărul de salarii
compensatorii în cazul concedierii, în funcţie de vechimea în munca la
maximum 6 salarii medii pe unitate, în condiţiile în care la nivelul
CET Govora Bugetul de Venituri şi Cheltuieli aprobat pentru anul
2016 prin Hotărârea nr.230/27.11.2015 a Consiliului Judeţean Vâlcea,
la capitolul cheltuieli nu prevedea o astfel de cheltuială.
În considerarea aspectelor învederate anterior, susţinute cu
probe - înscrisurile depuse în susţinerea întâmpinării, rezultă fără
niciun fel de dubiu faptul că reclamanta a beneficiat de salariile
compensatorii în cuantumul şi modalitatea stabilite de reglementările
interne în vigoare - regulamentul intern, la data la care a intervenit
concedierea sa, precum şi în conformitate cu cele stabilite de
partenerii sociali, cu ocazia derulării procedurii concedierii colective,
 86

sens în care cererea de anulare a art.3 din decizia de concediere

nr.1400/02.12.2016 apare ca nefondată.
Prin sentinţa nr.963/12.09.2017, Tribunalul Vâlcea a admis
contestaţia formulată de contestatorul Vlad Alexandru, în
contradictoriu cu intimata SC CET Govora SA; a dispus anularea art.3
din Decizia nr.1400/2.12.2016 în ce priveşte acordarea salariilor
compensatorii; a obligat intimata să plătească contestatorului 12
salarii compensatorii (12 salarii medii nete pe unitate-media ultimelor
trei luni înaintea concedierii), la care se adaugă dobânda legală
penalizatoare calculată de la 17.01.2017, până la plata efectivă; a
obligat pârâta la 400 lei cheltuieli de judecată către contestator.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a
reţinut următoarele:
Contestatorul a fost angajat la SC CET Govora SA în baza
contractului individual de munca cu norma întreaga
nr.2771/24.12.1991, în funcţia de conducător auto.
În data de 9.05.2016, societatea CET Govora SA a intrat în
"insolventă", fapt pentru care au urmat restructurări şi concedieri
colective .
Prin Decizia nr.680/18.07.2016 a Administratorului Judiciar
şi a Administratorului Special, a fost aprobată structura
organizatorică a societăţii, convenită cu cele 12 sindicate organizate
la nivelul societăţii, structură care a impus desfiinţarea a 306 posturi,
din care 24 vacante şi 282 ocupate, printre care şi postul de operator
calculator din cadrul Direcţiei Generale-departamentul Informatică-
Compartimentul Informatică Minerit ocupat de S.D..
Ca urmare, prin Decizia nr.1400/2.12.2016, emisă de
intimată, s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al
contestatorului, în temeiul art.65 din Codul muncii raportat la art.123
din Legea85/2014, măsură determinată de desfiinţarea postului
ocupat de salariat ca urmare a reorganizării societăţii.(f.6).
Salariatul a beneficiat de un preaviz de 20 zile lucrătoare,
astfel cum a fost notificat prin Notificarea nr.34609/20.07.2016,
termenul începând să curgă în 2.11.2016 (f.153).
Potrivit art.3 din Decizia nr.1400/2016, contestatorul a
beneficiat de un număr de 6 salarii compensatorii, în condiţiile
prevăzute de art.4.99 din Regulamentul Intern, aşa cum a fost
modificat prin Minuta nr.33869/13.07.2016.
Prin contestaţia cu care a fost învestită instanţa,
reclamantul nu contestă măsura concedierii luată prin Decizia
nr.1400, ci doar dispoziţiile art.3 din această decizie, referitoare la
salariile compensatorii, solicitând modificarea în parte a deciziei sub
acest aspect, respectiv acordarea a 12 salarii compensatorii în loc de
6 salarii cât s-a acordat.
Şi-a motivat cererea în sensul că potrivit actului adiţional la
contractul individual de muncă încheiat anterior concedierii
 87

respectiv în luna mai 2016, pe care l-a semnat, avea dreptul la 12

salarii compensatorii, astfel că modificarea Regulamentului Intern
după începerea procedurii de concediere şi fără încheierea unui act
adiţional nu poate produce efecte.
Contractul Individual de muncă nr.2771/2.12.1991 nu
conţine nici o prevedere referitoare la salariile compensatorii în cazul
concedierii.
Actul adiţional din 7.05.2016 prin care la lit.K, pct.c se
prevede:”La desfacerea CIM pentru motive care nu ţin de persoana
salariatului, societatea va acorda acestuia un ajutor de concediere, în
raport de vechimea în muncă astfel: douăsprezece salarii medii nete
pe unitate(media ultimelor trei luni înaintea concedierii) pentru
salariaţii cu o vechime în muncă mai mare de 15 ani.”, poartă
semnătura contestatorului şi a intimatei, fiind deci legal întocmit .
Prin Minuta nr.31517/23.06.2016 încheiată între
Administratorul Judiciar, organele de conducere ale intimatei şi
reprezentanţii celor 12 sindicate organizate la nivelul societăţii, s-a
hotărât modificarea art.4.100 din Regulamentul Intern în sensul
reducerii ajutorului de concediere de la 12 salarii medii la 6 salarii
medii.
Prin Decizia nr.669/7.07.2016, emisă de intimată, în
considerarea încheierii consultărilor cu cele 12 sindicate şi a
minutelor din 23.06.2016, 30.06.2016 şi 7.07.2016, s-a aprobat
Regulamentul Intern cu modificările intervenite, acesta urmând a
intra în vigoare la data de 7.07.2016 şi urmând să producă efecte faţă
de salariaţi de la momentul aducerii la cunoştinţa acestora.
În cuprinsul Deciziei 669/2016 nu sunt menţionate
modificările aduse ROI, ci doar că acestea s-au făcut „în considerarea
minutelor încheiate la datele de 23.06.2016, 30.06.2016 şi 7.07.2016
cu ocazia şedinţelor de consultare cu reprezentanţii sindicatelor.”Ca
atare, nu există nici o decizie a Administratorului judiciar privind
modificarea art.4.99 din Regulamentul Intern.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, prin Minuta din 23.06.2016
s-a hotărât modificarea art.4.100 din Regulament iar în fapt s-a
operat modificarea art.4.99 din Regulament, fără ca pentru aceasta să
existe o negociere cu sindicatele, fără o hotărâre a administratorului
judiciar.
De asemenea, prin procesul verbal din 11.07.2016 s-a
consemnat că s-a adus la cunoştinţa salariaţilor sub semnătură
„Regulamentul Intern al societăţii, valabil cu 7.07.2016 aprobat prin
Decizia nr.669/7.07.2016”, fără ca acest proces verbal să fie însoţit de
vreo dovadă a modificărilor operate la ROI.
Prin Minuta nr.33869/13.07.2016 s-a stabilit, cu referire la
„salariile compensatorii”, doar faptul că acestea se vor acorda lunar,
eşalonat, începând cu luna următoare celei încetării raporturilor de
muncă.
 88

Astfel, sunt de observat trei aspecte esenţiale: 1) minuta din

23.06.2016 care stă la baza deciziei nr.669/7.07.2016 care ar fi
hotărât modificarea ROI, se referă la modificarea art.4.100 privind
ajutoarele la concediere şi nu la modificarea art.4.99 privind salariile
compensatorii; 2) minuta din 13.07.2016 la care se face trimitere în
art.3 din decizia de concediere a hotărât doar ca salariile
compensatorii să se plătească eşalonat lunar; 3) între contestator şi
intimată nu s-a încheiat un act adiţional la CIM care să conţină
modificarea dreptului la salariile compensatorii.
Ca atare, rămân în vigoare în ce-l privesc pe contestator
dispoziţiile actului adiţional la CIM (f.14), valabil începând cu
1.05.2016, semnat la data de 7.05.2016, potrivit cu care, la
desfacerea CIM pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului,
societatea va plăti acestuia:12 salarii medii nete pe unitate(media
ultimelor 3 luni înaintea concedierii) pentru salariaţii cu o vechime în
muncă mai mare de 15 ani.
Susţinerea intimatei că acest act adiţional este nul, întrucât
a fost încheiat ulterior intrării în insolvenţă, respectiv ulterior datei
de 9.05.2016, este vădit neîntemeiată, faţă de înscrisul de la fila 17
dosar.
Împrejurarea că intimata a depus la dosar un alt exemplar
al aceluiaşi act adiţional, în care este inserată o altă dată
(11.05.2016) nu are relevanţă sub aspectul valabilităţii actului
adiţional în condiţiile în care reclamantul deţine un exemplar cu o altă
dată, care nu a fost defăimat ca fals, iar actul adiţional, în ambele
variante a fost întocmit în baza Hotărârii Consiliului de Supraveghere
din 6.05.2016 şi a Deciziei Directoratului nr.29 din 6.05.2016, ambele
anterioare intrării în insolvenţă.
Potrivit art.37 din Codul muncii:” Drepturile şi obligaţiile
privind relaţiile de muncă dintre angajator şi salariat se stabilesc
potrivit legii, prin negociere, în cadrul contractelor colective de
muncă şi al contractelor individuale de muncă”, iar potrivit art.41 din
Codul muncii ”Contractul individual de muncă poate fi modificat
numai prin acordul părţilor.”
De asemenea, art.67 din acelaşi Cod al muncii:”Salariaţii
concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana lor beneficiază de
măsuri active de combatere a şomajului şi pot beneficia de
compensaţii în condiţiile prevăzute de lege şi de contractul colectiv de
muncă aplicabil.”
Ca atare, pe de o parte prin Regulamentul Intern nu se pot
opera modificări ale drepturilor salariatului menţionate în Contractul
Individual de Muncă iar, pe de altă parte, compensaţiile care se
acordă salariaţilor concediaţi pentru motive ce nu ţin de persoana lor,
se acordă în condiţiile prevăzute de lege şi de Contractul colectiv de
muncă. Ori, în lipsa contractului colectiv de muncă, sunt aplicabile
dispoziţiile contractului individual de muncă şi în nici un caz ale
 89

Regulamentului Intern.
Aceasta şi pentru că, potrivit dispoziţiilor art.242 din Legea
nr.53/2003, republicată, Regulamentul Intern este documentul care
conţine un set de reguli şi proceduri privind organizarea internă a
activităţii în cadrul angajatorului şi nicidecum drepturile salariale sau
alte ajutoare/compensaţii, ce se acordă salariaţilor, care se prevăd
prin CIM sau CCM.
Mai mult decât atât, Codul muncii nu conţine nici o
dispoziţie care să permită modificarea dispoziţiilor dintr-un contract
individual de muncă (actul adiţional la CIM face parte din CIM) prin
Regulamentul Intern.
În fine, mai trebuie remarcat că însăşi intimata, cu ocazia
primei modificări a ROI din 6.05.2016 a întocmit acte adiţionale la
CIM pentru ca ulterior să modifice regulamentul Intern fără însă să
întocmească act adiţional.
Astfel, justificarea intimatei în sensul că nu s-a întocmit
actul adiţional datorită refuzului reclamantului şi că aceasta
înseamnă că se modifica CIM prin Regulamentul Intern este
neîntemeiată şi fără acoperire legală.
În concluzie, în ce-l priveşte pe reclamant, sunt aplicabile
dispoziţiile actului adiţional din 7.05.2016, dispoziţii ce se aplică
începând cu 1.05.2016, astfel că acesta este îndreptăţit să primească,
urmare a concedierii, în raport de vechimea sa, 12 salarii
compensatorii, motiv pentru care cererea acestuia a fost admisă cu
consecinţa anulării art.3 din Decizia nr.1400/2.12.2016 şi obligarea
intimatei să plătească acestuia 12 salarii compensatorii (12 salarii
medii nete pe unitate).
Cu ocazia executării prezentei hotărâri, se va avea în
vedere dacă intimata a plătit reclamantului o parte dintre aceste
drepturi, urmând a executa restul.
Reclamantul a solicitat şi aplicarea dobânzii legale asupra
sumelor datorate, având în vedere că de la data introducerii prezentei
cereri şi până la executarea efectivă a salariilor compensatorii, acesta
este lipsit de folosinţa acestor sume de bani.
Dobânda legală se datorează indiferent de motivul pentru
care suma datorată nu este plătită la scadenţă şi de existenţa sau nu a
culpei debitorului indiferent dacă este sau nu prevăzută în vreun
contract încheiat între părţi (chiar şi dispoziţiile art.1535 din Noul
Cod civil fac referire numai la cuantumul stabilit de părţi prin
contract, fără a fi necesară încheierea unei convenţii nici măcar
pentru determinarea acestuia; în lipsa unei convenţii cu privire la
cuantum, acesta se determină potrivit dispoziţiilor legale; în niciun
caz acordarea dobânzii legale nu este condiţionată de încheierea unei
convenţii în acest sens), indiferent cine este debitorul (persoană
juridică de drept public sau privat ori persoană fizică) şi fără a fi
necesar a se face dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile
 90

delictuale sau contractuale (condiţiile răspunderii civile contractuale

au fost verificate cu ocazia judecăţii iniţiale, în urma căreia s-a stabilit
debitul principal; existenţa noului prejudiciu, constând în beneficiul
nerealizat ca urmare a nefolosirii sumelor datorate, este prezumată
de dispoziţiile legale menţionate anterior).
Dobânda legală se acordă pentru a compensa foloasele
nerealizate de creditor din cauza neexecutării la timp a obligaţiei de
către debitor (lucruum cessans).
În prezenta cauză, reclamantul este îndreptăţit, în mod
evident, la cuantumul dobânzii penalizatoare calculate, după intrarea
în vigoare a OG nr.13/2001, potrivit acestui act normativ, dobândă
penalizatoare care este definită de art.1 alin.3 ca fiind dobânda
datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea
obligaţiei respective la scadenţă.
Ca urmare, instanţa a admis şi acest capăt de cerere,
urmând a fi obligată intimata şi la plata dobânzii legale aplicate
asupra sumelor datorate, calculată începând cu data introducerii
cererii de chemare în judecată, 17.01.2017, până la plata efectivă.
În temeiul art.453 Cod procedură civilă, intimata căzută în
pretenţii a fost obligată şi la plata sumei de 400 lei cu titlu de
cheltuieli de judecată către contestator.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel intimata CET
Govora SA Rm.Vâlcea, reprezentată prin administrator judiciar E.I.
SPRL criticând-o pentru următoarele motive:
1. instanţa nu a ţinut seama de situaţia juridică a apelantei,
societate aflată în procedura insolvenţei începând cu data de
9.05.2016, situaţie care atrage aplicarea dispoziţiilor Legii
nr.85/2014, legea insolvenţei, conform principiului specialia
generalibus derogant.
În dezvoltarea acestui motiv de apel s-a arătat că actul
adiţional la contractul individual de muncă al reclamantului, pe care
instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia, a fost încheiat la data de
11.05.2014, conform înscrisului de la filele 171-174 astfel că nu poate
produce efecte juridice în condiţiile în care a fost încheiat după data
de 9.05.2016, data deschiderii procedurii insolvenţei cu privire la
intimată, conform prevederilor art.84 alin.1 din Legea nr.85/2014,
potrivit cu care în afară de cazurile prevăzute de art.87, de cele
autorizate de judecătorul sindic sau avizate de administratorul
judiciar, toate actele, operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor
ulterior deschiderii procedurii sunt nule de drept. Nulitatea este
absolută şi operează în temeiul legii, potrivit art.1.246 Cod civil şi
poate fi invocată oricând pe cale de excepţie ca apărare de fond,
conform art.1.249 din acelaşi cod.
Actul adiţional nu se încadrează în prevederile art.87 din
Legea insolvenţei, fiind încheiat la data de 11.05.2016, nu poartă viza
administratorului judiciar şi a fost încheiat în numele debitoarei CET
 91

Govora de către persoane care nu mai aveau competenţa de

reprezentare a societăţii, după data deschiderii procedurii generale a
insolvenţei, ceea ce atrage nulitatea absolută.
Instanţa nu trebuia să dea eficienţă exemplarului prezentat
de către reclamant, întrucât din probele aflate la dosar rezultă
încălcarea legii speciale a insolvenţei.
2. Instanţa de fond a acordat mai mult decât s-a cerut,
soluţia fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art.9 alin.2, art.22 alin.6
şi art.397 alin.1 Cod procedură civilă, întrucât a obligat-o pe
apelanta-intimată la plata către reclamant a 12 salarii compensatorii,
în condiţiile în care în şedinţa publică din 5.09.2017, reclamantul,
prin apărător, a solicitat micşorarea pretenţiilor în sensul că solicită 6
salarii compensatorii, deoarece restul de 6 salarii au fost achitate.
3. Instanţa a analizat insuficient şi superficial probatoriul
administrat în cauză, dând o greşită interpretare acestuia; valoarea
salariilor compensatorii prevăzute la art.3 din decizia de concediere a
fost stabilită de către administraţia societăţii împreună cu
reprezentanţii celor 12 sindicate din unitate în cadrul derulării
procedurii concedierii colective. Cu ocazia consultărilor prin minuta
nr.33869/13.07.2016 şi în considerarea regulamentului intern aprobat
prin decizia nr.669/7.07.2016, emisă de cei doi administratori ai
societăţii, s-a stabilit valoarea maximă a salariilor compensatorii la 6
salarii medii pe unitate, în funcţie de vechimea în muncă şi plata
eşalonată, lunar, a acestora.
Regulamentul intern a fost aprobat la 7.07.2016 şi
reprezintă o modificare a celui anterior, nefiind aprobat prin minuta
nr.31517/21.06.2016, cum în mod greşit şi contrar probelor
administrate a reţinut prima instanţă. Modificarea regulamentului
intern s-a făcut cu respectarea art.241 din Codul muncii.
Modificările aduse regulamentului intern la data de
7.07.2016 îşi produc efecte cu privire la salariaţii societăţii în
condiţiile art.244 raportat la art.243 alin.1 din Codul muncii,
respectiv de la data încunoştinţării acestuia cu privire la modificările
operate. Contestatorului i-au fost comunicate şi prelucrate aceste
modificări la data de 11.07.2016.
Prin întâmpinare, intimatul-contestator a solicitat
respingerea apelului ca nefondat.
Prin decizia civilă nr.3628/04.12.2017, Curtea de Apel
Piteşti – Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de
intimata S.C. CET Govora S.A., prin administrator judiciar E.I. SPRL,
împotriva sentinţei civile nr.963 din 12 septembrie 2017, pronunţată
de Tribunalul Vâlcea – Secţia Civilă, în dosarul nr.174/90/2017,
intimat fiind contestatorul V.A..
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a
reţinut următoarele:
Prin primul motiv, apelanta a criticat soluţia în esenţă,
 92

pentru faptul că instanţa nu a ţinut seama că actul adiţional la

contractul individual de muncă al reclamantului, încheiat la data de
11.05.2014, nu poate produce efecte juridice, întrucât este nul de
drept, potrivit prevederilor art.84 alin.1 din Legea nr.85/2014 a
insolvenţei, prevedere care fiind specială se aplică cu prioritate.
Numai că, prima instanţă de fond a reţinut că actul
adiţional la contractul individual de muncă al contestatorului,
conform înscrisului aflat la fila 17 dosar fond, a fost încheiat la data
de 7.05.2016, ci nu la data de 11.05.2016, aşa cum susţine apelanta.
La dosar a fost depus un exemplar al actului adiţional la
contractul individual de muncă, înregistrat sub nr.2771, datat şi
semnat de către contestator la data de 7.05.2016, precum şi un alt
exemplar, datat 11.05.2016.
Apelanta nu a defăimat ca fals înscrisul depus de către
contestator şi datat 7.05.2016, astfel că faţă de existenţa a două acte
adiţionale cu acelaşi conţinut, dar cu date diferite, în mod corect
prima instanţă a apreciat că înscrisul datat 7.05.2016, deci anterior
datei de 9.05.2016 la care s-a deschis procedura insolvenţei cu privire
la apelantă, nu intră sub incidenţa normei cuprinsă în art.84 alin.1 din
Legea nr.85/2014.
Chiar dacă cel de-al doilea act, datat 11.05.2016, este lovit
de nulitatea invocată, pe cale de excepţie, rămâne primul act, încheiat
anterior deschiderii procedurii insolvenţei apelantei, orice dubiu cu
privire la momentul încheierii acestui act juridic profitând
salariatului, câtă vreme actul este valabil, nefiind desfiinţat.
În acest sens se constată că în mod corect prima instanţă a
conferit putere probatorie exemplarului actului adiţional depus de
către reclamant, întemeindu-şi soluţia pronunţată pe acesta şi,
contrar susţinerilor apelantei, instanţa a coroborat acest înscris cu
cele din dosarul cauzei, câtă vreme a reţinut că în ambele variante
actul a fost întocmit în baza hotărârii Consiliului de supraveghere din
6.05.2016 şi a deciziei directoratului nr.29 din aceeaşi dată
6.05.2016, ambele anterioare datei intrării în insolvenţei a apelantei.
În aceste condiţii, este neîntemeiată susţinerea apelantei că
instanţa trebuia să dea eficienţă exemplarului datat 11.05.2016 şi nu
exemplarului ce poartă data de 7.05.2016, argumentele apelantei
fiind acelea că proba cu înscrisuri a fost analizată cu încălcarea legii
speciale a insolvenţei, argument care, în raport de cele mai sus
expuse, este nefondat.
Şi cel de-al doilea motiv de apel este de asemenea
neîntemeiat.
Este adevărat că instanţa a obligat-o pe intimată să
plătească contestatorului 12 salarii compensatorii, în condiţiile în
care contestatorul a arătat în şedinţa publică din 5.09.2017, că 6
salarii dintre acestea i-au fost deja achitate.
Instanţa a fost învestită cu capătul de cerere privind
 93

anularea art.3 din decizia de concediere, adică în ceea ce priveşte

acordarea numărului de salarii compensatorii, în consecinţă a analizat
această cerere şi a dispus, pronunţându-se asupra îndrituirii
contestatorului de a primi cele 12 salarii compensatorii. Dreptul
contestatorului are ca obligaţie corelativă, ce incumbă apelantei-
intimate, aceea de a plăti cele 12 salarii compensatorii, fără ca
instanţa să se pronunţe însă asupra obligaţiei de plată, respectiv nu a
obligat-o pe intimată la plata unei sume determinate de bani, pentru a
se putea considera că instanţa şi-a depăşit limitele învestirii.
Instanţa a analizat decizia contestată din punct de vedere al
contractului de muncă, astfel cum a fost modificat, şi a apreciat că
apelanta nu recunoaşte obligaţiile ce izvorăsc din acest act juridic,
dispunând în consecinţă.
Este neîntemeiat şi cel de-al treilea motiv de apel.
Astfel, în aprecierea şi interpretarea probatoriului
administrat în cauză, în mod corect prima instanţă de fond a reţinut
că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile actului adiţional la contractul
individual de muncă, ci nu cele ale regulamentului intern, aprobat
prin decizia nr.669/7.07.2016, referitoare la numărul salariilor
compensatorii.
Regulamentul intern, chiar în condiţiile în care i-a fost
comunicat contestatorului, cu modificările ce i-au fost aduse la data
de 7.07.2016, nu poate produce efecte în sensul modificării actului
adiţional la contractul individual de muncă încheiat între angajator şi
salariat.
Actul adiţional reprezintă un acord de voinţă al părţilor
raportului de muncă, iar regulamentul intern reprezintă voinţa
unilaterală a angajatorului.
În acest sens, aşa cum în mod corect a reţinut prima
instanţă, trebuie avute în vedere dispoziţiile art.37 din Codul muncii,
potrivit cu care drepturile şi obligaţiile privind relaţiile de muncă
dintre angajator şi salariat se stabilesc potrivit legii, prin negociere,
în cadrul contractelor colective de muncă şi al contractelor
individuale de muncă, precum şi cele ale art.41 din acelaşi cod,
potrivit cu care contractul individual de muncă poate fi modificat
numai prin acordul părţilor.
Or, câtă vreme în contractul de muncă al contestatorului,
aşa cum a fost completat prin actul adiţional din 7.05.2016 ce face
parte integrantă din acest contract, s-a stabilit că salariatul are
dreptul la un număr de 12 salarii compensatorii, această prevedere
nu putea fi modificată în mod unilateral de către angajator, decât cu
încălcarea normelor susmenţionate.
De asemenea, nu se poate reţine că prin regulamentul
intern s-au produs modificări în ceea ce priveşte contractul individual
de muncă al salariatului, întrucât printr-un astfel de act nu pot opera
modificări ale drepturilor salariaţilor, art.242 din Codul muncii
 94

dispunând care sunt categoriile de dispoziţii pe care un astfel de

regulament le cuprinde şi anume: reguli şi proceduri privind
organizarea internă a activităţii în cadrul angajatorului, ci nu drepturi
salariale sau alte ajutoare, compensaţii ce se acordă salariaţilor.
Prin dispoziţiile art.17 alin.3 şi 4 din Codul muncii,
legiuitorul a prevăzut numai conţinutul minim al unui contract de
muncă, prin folosirea sintagmei „cel puţin”, iar nu unul limitativ sau
strict, rezultând că părţile unei convenţii de această natură pot
prevedea, prin acordul lor, şi alte clauze cum ar fi cea privitoare la
salariile compensatorii în cazul unei concedieri din motive
neimputabile salariatului.
Existând acordul părţilor la încheierea convenţiei de muncă,
aşa cum a fost ea materializată prin actul adiţional la contractul
individual de muncă, devin incidente dispoziţiile art.1.270 alin.2 Cod
civil ce prevăd că, contractul se modifică sau încetează numai prin
acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege.
Aşadar, a rezultat că numai prin acordul părţilor putea fi
modificat actul adiţional, ci nu prin manifestarea unilaterală a
angajatorului exprimată printr-un regulament intern.
Pentru toate aceste considerente, Curtea a constatat că
apelul este nefondat şi în temeiul dispoziţiilor art.480 Cod procedură
civilă, urmează să fie respins.

13. Condiţia recunoaşterii ca vechime în muncă a perioadei de

concediu pentru creşterea copilului de până la 2 ani sau a
copilului cu handicap de până la 3 ani

Art.16 alin.4 din Codul muncii

Noţiunea de vechime în muncă are o semnificaţie şi

conţinut diferit faţă de noţiunea de stagiu de cotizare în sensul
că prima se referă la perioada de timp în care este prestată
activitate în baza unui contract individual de muncă, iar cea
de-a doua la perioada de timp pentru care s-au datorat
contribuţii de asigurări sociale la sistemul public de pensii.
După abrogarea dispoziţiilor art.4 din Legea nr.120/1997,
privind concediu plătit pentru îngrijirea copilului în vârstă de
până la 2 ani sau a copilului cu handicap în vârstă de până la 3
ani nu mai constituie vechime în muncă, ci perioadă asimilată
stagiului de cotizare în vederea stabilirii drepturilor de
asigurări sociale prevăzute de Legea nr.19/2000 privind
sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale,
respectiv Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii
publice.
Urmare a suspendării contractului individual de muncă pe
perioada concediului pentru creşterea copilului de până la 2
 95

ani sau a copilului cu handicap de până la 3 ani, recunoaşterea

acestui interval de timp ca vechime în muncă în sensul art.16
alin.4 din Codul muncii presupune existenţa unei reglementări
juridice exprese.
(Decizia civilă nr. 3669/06.12.2017)

Constată că, prin sentinţa civilă nr. 819 din 06 martie 2017
pronunţată în dosarul nr.4621/109/2016, Tribunalul Argeş a respins
ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta D.N.D. în
contradictoriu cu pârâtul M.D.R.A.P. şi Fondurilor Europene, privind
obligarea pârâtului la recunoaşterea cu titlu de vechime în muncă a
perioadelor pentru îngrijirea copilului în vârstă de până la 2 ani,
respectiv pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 3 ani,
precum şi la acordarea sporului legal de vechime în muncă pentru o
vechime de 20 de ani.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut
următoarele:
Reclamanta a fost angajata Ministerului Mediului, în baza
unui contract individual de muncă, iar în perioada 01.02.2004-
03.05.2006 a beneficiat de concediu pentru îngrijirea copilului.
Prin sentinţa civilă nr.144/CM/2008 a Tribunalului Argeş,
acţiunea formulată de reclamantă împotriva acestui minister a fost
respinsă ca rămasă fără obiect, întrucât pârâtul a recunoscut la prima
zi de înfăţişare pretenţiile reclamantei vizând valorificarea ca vechime
în muncă a perioadei 01.02.2004-03.05.2006.
Astfel cum se poate observa din lecturarea sentinţei
invocate, instanţa nu a statuat prin acea hotărâre cu privire la fondul
pretenţiilor deduse judecăţii.
Or, potrivit art.430 alin.1 N C.pr.civ., o hotărâre
judecătorească are autoritate de lucru judecat numai cu privire la
chestiunile tranşate, în speţă, sentinţa civilă nr. 144/CM/2008
nedezlegând nicio chestiune de drept ce ar putea fi opusă într-un alt
litigiu.
De asemenea, tribunalul a apreciat necesar a sublinia că în
cauză reclamanta formulează alte pretenţii decât cele ce au făcut
obiectul judecăţii anterioare, respectiv solicită acordarea sporului de
vechime pentru o vechime în muncă de 20 de ani, chiar dacă în
ambele procese cauza cererilor este aceeaşi.
Această calificare este însă relevantă sub aspectul aplicării
prevederilor art.3 şi ale art.6 alin.1 din OUG nr. 85/2014, reclamanta
neinvocând în speţă neacordarea drepturilor salariale în acelaşi
cuantum cu cel avut anterior preluării personalului de noul minister,
ci solicită acordarea sporului pentru 20 ani vechime în muncă
începând cu data de 31.08.2016, iar nu din anul 2018.
Prin urmare, s-a apreciat că trebuie să se stabilească dacă
perioada 01.02.2004-03.05.2006, în care partea a beneficiat de
 96

concediu pentru îngrijirea copilului, constituie sau nu vechime în

muncă.
Potrivit art.16 din Legea nr. 284/2010, privind salarizarea
unitară a personalului plătit din fonduri publice, şi în baza căreia se
stabileşte salarizarea reclamantei, perioada în care salariatul s-a aflat
în concediu pentru îngrijirea copilului se stabileşte ca vechime în
muncă conform legilor speciale aplicabile.
Aceasta, întrucât, în temeiul art.51 din Codul muncii, în
perioada în care salariatul s-a aflat în concediu pentru îngrijirea
copilului, contractul acestuia de muncă este suspendat.
În consecinţă, pentru ca o astfel de perioadă să constituie
vechime în muncă este necesar ca legea să prevadă expres acest
lucru.
În speţă, reclamanta a invocat prevederile OUG nr.
148/2005, privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului,
care la art.18 alin.1, prevedea, în forma în vigoare începând cu data
de 01.01.2006, că perioada concediului pentru îngrijirea copilului
constituie perioadă asimilată stagiului de cotizare.
Însă legislaţia aplicabilă perioadei 01.02.2004-01.01.2006,
respectiv Legea nr. 19/2000, nu conţine o prevedere similară, astfel
încât nu constituie perioadă asimilată stagiului de cotizare decât
perioada în care persoana a beneficiat, începând cu data de
01.01.2006, de concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până
la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, de până la 3 ani, conform
art.49 alin.1 lit.f din Legea nr. 263/2010.
Cu toate acestea, reclamanta a confundat noţiunea de
„stagiu de cotizare” cu noţiunea de „vechime în muncă”.
Astfel, potrivit legislaţiei vizând pensiile publice, prin stagiu
de cotizare se înţelege perioada de timp pentru care s-au datorat
contribuţii de asigurări sociale la sistemul public de pensii.
În speţă însă, aceste prevederi nu sunt aplicabile, instanţa
fiind învestită cu aspecte ce vizează drepturi salariale şi nu drepturi
de asigurări sociale.
Or, textul legal care a stabilit că perioada concediului
pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau de până la 3
ani în cazul copilului cu handicap constituie vechime în muncă este
art. I pct.12 din Legea nr. 7/2007, pentru aprobarea Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 148/2005, care a modificat art.18 din
ordonanţă.
Această lege a intrat în vigoare la data de 20.01.2007, fără
a stabili norme tranzitorii de aplicare.
Or, potrivit principiului neretroactivităţii legii civile, stabilit
prin art.15 alin.2 din Constituţia României, prin art.1 C.civ. din 1864,
dar şi prin art.6 alin.1 teza a II-a N C.civ., legea nouă nu se poate
aplica şi situaţiilor juridice ce şi-au produs efectele anterior intrării în
vigoare a acestei legi.
 97

Altfel spus, faptele care nu au putut determina constituirea

unei situaţii juridice potrivit legii în vigoare la data când ele s-au
realizat, nu pot fi socotite de o lege ulterioară că au produs aceste
efecte juridice.
Căci nu se poate, fără a se încălca principiul constituţional
al neretroactivităţii, ca legea nouă să atribuie unui fapt trecut efecte
pe care acest fapt nu le putea produce sub imperiul legii în vigoare la
momentul producerii faptului.
Pentru aceste considerente, instanţa a apreciat
neîntemeiată solicitarea reclamantei de aplicare retroactivă a art.18
alin.7 din OUG nr. 148/2005, astfel cum a fost modificată de Legea
nr.7/2007, respingând acţiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen,
reclamanta Dumitrescu Narcisa Denisa, criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie, după cum urmează:
Instanţa de fond nu a reţinut corect situaţia de fapt, motiv
pentru care nu este corectă nici aplicarea legii.
În acest sens, apelanta precizează că la data la care a intrat
în concediu pentru creştere copil şi ulterior acestei perioade, când s-a
aflat în concediu medical, nu era funcţionar public, ci profesor
definitiv la Colegiul Tehnic D.D., angajându-se la A.R.P.M. Piteşti abia
la data de 26.06.2006. În urma primului proces intentat, angajatorul i-
a recunoscut perioada în litigiu ca fiind vechime în muncă şi i-a
acordat drepturile prin raportare la vechimea în muncă de 20 de ani.
Actualul angajator a acordat anumite beneficii persoanelor
care au vechime în muncă de 20 de ani, refuzându-i reclamantei
aceste beneficii cu motivarea că perioada pentru care a formulat noua
cerere de chemare în judecată nu constituie vechime în muncă.
Prin urmare, apelanta a apreciat că litigiul dintre ea şi
angajator vizează existenţa sau inexistenţa dreptului său la vechimea
în muncă de 20 de ani.
Pe de altă parte, se arată că în mod greşit tribunalul a făcut
aplicarea art.16 din Legea nr.284/2010, întrucât această lege nu era
incidentă în cauză, reclamanta nefiind funcţionar public la momentul
la care a intrat în concediu pentru creştere copil şi ulterior în
concediu medical.
A apreciat apelanta că noţiunea de vechime în muncă a fost
înlocuită cu sintagma stagiu de cotizare, iar potrivit dispoziţiilor Legii
nr.263/2010, stagiul de cotizare este definit ca fiind acea perioadă
pentru care s-au datorat contribuţii de asigurări sociale şi asigurări
sociale de sănătate, motiv pentru care se stipulează că această
perioadă constituie vechime în muncă şi în serviciu.
Instanţa a reţinut în mod greşit că în Legea nr.19/2000 nu
există reglementare expresă cu privire la perioada de creştere a
copilului care constituie vechime în muncă, deoarece potrivit legii
amintite, această perioadă este asimilată stagiului de cotizare, deci
 98

coroborat cu dispoziţiile OUG nr.148, perioada de concediu pentru

creștere copil constituie vechime în muncă.
Pentru aceste motive, a solicitat admiterea apelului şi
schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii de
chemare în judecată, cu consecinţa obligării intimatului la
recunoaşterea perioadelor 01.02.2004-03.12.2005 şi 04.12.2005-
26.06.2006 ca fiind vechime în muncă, cu cheltuieli de judecată.
Intimatul-pârât M.D.R.A.P. şi Fondurilor Europene a
formulat întâmpinare în cauză, prin care a solicitat respingerea
apelului ca nefondat.
Prin decizia civilă nr. 3669/06.12.2017, Curtea de Apel
Piteşti - Secţia I civilă a respins apelul formulat de reclamanta D.N.D.,
împotriva sentinţei civile nr.819 din 06 martie 2017 pronunţată de
Tribunalul Argeş în dosarul nr.4621/109/2016, intimat fiind pârâtul
M.D.R.A.P. şi Fondurilor Europene, ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut
următoarele:
Critica potrivit căreia instanţa de fond nu ar fi reţinut
corect situaţia de fapt în cauză este nefondată.
Astfel, s-a constatat că nicăieri în conţinutul sentinţei
apelate nu s-a reţinut că la data la care a intrat în concediu pentru
creşterea copilului şi ulterior acestei perioade, când s-a aflat în
concediu medical, reclamanta ar fi avut calitatea de funcţionar public.
Dimpotrivă, s-a reţinut că aceasta a desfăşurat activitate în baza unui
contract individual de muncă, iar în perioada 01.02.2004-03.05.2006
a beneficiat de concediu pentru îngrijirea copilului, tribunalul urmând
să stabilească dacă această perioadă constituie sau nu vechime în
muncă.
De asemenea, în raport de dispoziţiile art.430 C.pr.civ., se
constată că în mod legal tribunalul nu a reţinut puterea de lucru
judecat a sentinţei civile nr.144/CM/2008 a Tribunalului Argeş,
invocată de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, în
condiţiile în care prin această hotărâre a fost respinsă ca rămasă fără
obiect cererea de chemare în judecată, fără a fi tranşată chestiunea
de drept ce formează obiectul prezentei cereri de chemare în
judecată.
Nici critica potrivit căreia Legea 284/2010 nu este
aplicabilă în cauză nu este fondată, întrucât această lege a
reglementat salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri
publice pentru perioada 01.01.2011-01.07.2017, deci inclusiv
salarizarea reclamantei.
Astfel, potrivit art.1 din actul normativ menţionat „(1)
Prezenta lege are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem
unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din
bugetul general consolidat al statului. (2) Începând cu data intrării în
vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut
 99

la alin.(1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta

lege.”, iar potrivit art.2 alin.1 lit.a „(1) Dispoziţiile prezentei legi se
aplică: a) personalului din autorităţi şi instituţii publice, respectiv
Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, autoritatea judecătorească,
Guvernul, ministerele, celelalte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale, autorităţi ale administraţiei publice
locale, alte autorităţi publice, autorităţi administrative autonome,
precum şi instituţiile din subordinea acestora, finanţate integral din
bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat,
bugetele fondurilor speciale;”
În speţă reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la
recunoaşterea perioadelor în care s-a aflat în concediu pentru
îngrijirea copilului în vârstă de până la 2 ani, respectiv pentru
îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 3 ani, ca vechime în
muncă, precum şi la acordarea sporului pentru vechime în muncă de
20 de ani, apreciind că a împlinit această vechime la data de
31.08.2016, în timp ce angajatorul său consideră că abia în anul 2018
va împlini această vechime.
Potrivit art.16 alin.4 din C.muncii „Munca prestată în
temeiul unui contract individual de muncă constituie vechime în
muncă”, iar potrivit art.51 alin.1 lit.a din acelaşi act normativ,
contractul individual de muncă este suspendat în perioada în care
salariatul beneficiază de concediu pentru creşterea copilului în vârstă
de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea
vârstei de 3 ani.
Având în vedere dispoziţiile legale menţionate, precum şi
dispoziţiile art.16 din Legea 284/2010, potrivit cărora perioada în
care salariatul s-a aflat în concediu plătit pentru creşterea şi îngrijirea
copilului se stabileşte ca vechime în muncă conform legilor speciale
aplicabile, în mod corect s-a reţinut de către tribunal că este necesar
ca legea să prevadă în mod expres că o astfel de perioadă constituie
vechime în muncă.
Potrivit art.4 din Legea 120/1997, perioada concediului
pentru îngrijirea copilului în vârstă de până la 2 ani constituia
vechime în muncă. Această lege a fost abrogată prin art.198 din
Legea 19/2000.
Legea 19/2000, care a intrat în vigoare data de 01.04.2001
şi OUG 148/2005, forma în vigoare începând cu data de 01.01.2006 şi
până la data de 17.01.2007, nu au cuprins nici o dispoziție care să
stabilească faptul că perioada aferentă concediului pentru creșterea
copilului în vârstă de până la doi ani sau de până la trei ani în cazul
copilului cu handicap constituie vechime în muncă, astfel cum solicită
apelanta.
Recunoașterea ca vechime în muncă a perioadei în care o
persoană s-a aflat în concediu pentru creșterea copilului până la doi
ani sau la trei ani, în cazul copilului cu handicap, a avut loc ca urmare
 100

a modificării și completării OUG nr.148/2005 prin Legea nr.7/2007,

care prin dispozițiile pct.12 al. art. I a introdus alineatul 7 al art.18.
Astfel, potrivit acestor din urmă dispoziţii legale, în vigoare
începând cu data de 17.01.2007, „Perioada concediului pentru
creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau de până la 3 ani în
cazul copilului cu handicap constituie vechime în muncă şi în serviciu,
care se are în vedere la stabilirea drepturilor ce se acordă în raport
cu aceasta."
În condiţiile în care reclamanta s-a aflat în concediu pentru
creşterea copilului în perioada 01.02.2004-03.05.2006, în mod legal
tribunalul a reţinut că nu-i sunt aplicabile dispoziţiile Legii 7/2007,
întrucât dispozițiile legale invocate nu cuprind vreo reglementare
expresă privind aplicabilitatea acestora pe perioada anterioară
intrării lor în vigoare, iar legea civilă produce efecte doar pentru
viitor, astfel cum reglementează art.15 alin. 2 din Constituția
României și art.6 din Codul Civil.
Susţinerea apelantei potrivit căreia noţiunea de vechime în
muncă a fost înlocuită cu sintagma stagiu de cotizare, astfel că
întrucât perioada concediului de creştere a copilului constituie stagiu
de cotizare asimilat ar trebui să constituie şi vechime în muncă, nu
este întemeiată.
Cele două noţiuni sunt distincte şi au o reglementare şi un
conţinut diferite. În timp ce vechimea în muncă reprezintă munca
prestată în temeiul unui contract individual de muncă, potrivit art.16
alin.4 din C.muncii, stagiul de cotizare reprezintă perioada în care s-
au plătit contribuţii de asigurări sociale în sistemul public, potrivit
Legii 19/2000, respectiv perioada de timp pentru care s-au datorat
contribuţii de asigurări sociale la sistemul public de pensii, potrivit
Legii 263/2010. În cauza de faţă instanţa nu a fost investită cu
recunoaşterea unor drepturi de asigurări sociale.
Prin urmare, în mod legal şi temeinic tribunalul a reţinut că
perioada 01.02.2004-03.05.2006, în care reclamanta s-a aflat în
concediu pentru creşterea copilului, nu constituie vechime în muncă,
respingând ca neîntemeiată acţiunea formulată.
În ceea ce priveşte Hotărârea nr.389/28.06.2017 pronunţată
de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, depusă de
reclamantă în susţinerea apelului, Curtea reţine că aceasta nu
prezintă relevanţă în cauza de faţă, întrucât acţiunea formulată nu a
fost întemeiată pe dispoziţiile OG 137/2000 şi, în plus, hotărârea nu
poate fi reţinută contra prevederilor legale evidente.
Faţă de aceste considerente, în temeiul art.480 Cod
procedură civilă, Curtea a respins apelul ca nefondat.

14. Efectul incompatibilităților funcţiei de consilier local cu

aceea de funcţionar public, asupra contractului individual de
muncă.
 101

Art. 88 alin.1 lit. c din Legea nr.161/2003

Art. 93 alin.2 din Legea nr.161/2003

Funcţia de consilier local sau consilier judeţean este

incompatibilă cu calitatea de angajat în aparatul propriu al
Consiliului local respectiv a Consiliului judeţean potrivit art.
88 alin.1 lit. c din Legea nr.161/2003, privind unele măsuri
pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor
publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea
şi sancţionarea corupţiei.
Starea de incompatibilitate intervine la validarea
mandatului, astfel că alesul local poate să renunţe la una
dintre funcţii în termen de 15 zile de la data alegerii.
În cazul în care alesul local nu îşi manifestă voinţa de a
renunţa la una dintre funcţiile incompatibile, la propunerea
secretarului unităţii administrativ teritoriale, prefectul va
emite un ordin prin care constată în baza art.91 alin.4 din
Legea nr.161/2003, încetarea de drept a mandatului.
Incompatibilitatea produce efecte şi cu privire la
contractul individual de muncă, în sensul că raporturile de
muncă încetează de drept prin ordin sau dispoziţie după caz a
conducătorilor autorităţilor publice.
Încetarea de drept a contractului individual de muncă
operează numai ca urmare a încălcării de către alesul local a
obligaţiei de a demisiona din una din funcţiile incompatibile
potrivit art.93 alin.2 din Legea nr.161/2003, cazul de încetare a
raportului juridic fiind reglementat de o normă specială faţă de
dispoziţiile art.56 Codul muncii.
Pentru a se evita măsura încetării contractului individual
de muncă funcţionarul public aflat într-o stare de
incompatibilitate poate să solicite constatarea suspendării de
drept a raporturilor juridice de muncă în baza art.50 lit.d din
Codul muncii pe durata exercitării mandatului de ales local.

(Decizia civilă nr. 3853/14.12.2017)

Constată că prin acţiunea înregistrată sub nr.935/109/2017

pe rolul Tribunalului Argeş, la data de 10.02.2017, reclamantul S.I. a
chemat în judecată pe pârâţii Primăria Comunei Albeştii de Muscel şi
primarul Comunei Albeştii de Muscel, solicitând să se constate
nulitatea absolută a dispoziţiei nr.1/3.01.2017 emisă de primarul
Comunei Albeştii de Muscel şi să se dispună repunerea părţilor în
situaţia anterioară emiterii dispoziţiei de concediere, cu cheltuielile
de judecată.
 102

Reclamantul a arătat că este angajatul Primăriei Comunei

Albeştii de Muscel din data de 1.02.2006, iar în iunie 2016 a fost ales
consilier local. Mandatul său de consilier local a fost validat prin
hotărârea Consiliului local din data de 22.06.2016. Contractul său de
muncă a fost suspendat în baza dispoziţiei nr.118/30.6.2016 a
primarului pentru o perioadă de 6 luni, pentru incapacitate temporară
de muncă. Urmare a alegerii sale, a solicitat primarului suspendarea
de drept a contractului individual de muncă, însă acesta a emis
dispoziţia contestată, prin care a dispus încetarea raporturilor de
muncă. A susţinut reclamantul că actul este lovit de nulitate absolută,
întrucât contractul de muncă nu poate înceta decât în condiţiile
prevăzute de Codul muncii. În plus, dispoziţia produce efecte
retroactive, iar prevederile art.88 alin.1 lit. c din Legea nr.161/2003
nu instituie un caz de încetare de drept a contractului individual de
muncă, ci a mandatului de consilier local.
La termenul de judecată din data de 08.05.2017, instanţa a
invocat din oficiu excepţia lipsei capacităţii procesuale pasive a
pârâtei Primăria Comunei Albeştii de Muscel.
Prin sentinţa civilă nr.1774 din 15 mai 2017 a fost admisă
excepţia lipsei capacităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria
Comunei Albeştii de Muscel şi a fost respinsă acţiunea faţă de aceasta
ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de capacitate
procesuală pasivă. A fost admisă acţiunea, a fost anulată dispoziţia
nr.1 din 3.01.2017 a primarului Comunei Albeştii de Muscel şi au fost
repuse părţile în situaţia anterioară. A fost obligată Comuna Albeştii
de Muscel prin primar să plătească reclamantului suma de 1.000 lei
cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a analizat cu
prioritate, conform art.248 alin.1 Cod procedură civilă, excepţia lipsei
capacităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Comunei Albeştii de
Muscel, pe care a apreciat-o ca fondată, cu motivarea că potrivit ar.21
alin.1 şi 2 din Legea nr.215/2001, unităţile administrativ-teritoriale
sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină
şi patrimoniu propriu, subiecte juridice de drept fiscal, titulare ale
codului de înregistrare fiscală şi ale conturilor deschise la unităţile
teritoriale de trezorerie, precum şi la unităţile bancare. Unităţile
administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor şi obligaţiilor ce
decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparţin
domeniului public şi privat în care acestea sunt parte, precum şi din
raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condiţiile legii. În
justiţie, unităţile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz,
de primar sau de preşedintele consiliului judeţean. Alin.21 al aceluiaşi
articol, introdus de Legea nr.74/2012, precizează expres că primarul,
respectiv preşedintele consiliului judeţean, pentru apărarea
intereselor unităţilor administrativ-teritoriale, stă în judecată ca
reprezentant legal şi nu în nume personal. Aşadar, titularul de
 103

drepturi şi obligaţii în raporturile de muncă cu reclamantul este

unitatea administrativ-teritorială Comuna Albeştii de Muscel,
reprezentată de primar, iar Primăria nu are capacitate de folosinţă în
cauză, acest organism neavând personalitate juridică, întrucât, astfel
cum prevede art.23 alin.1 din Legea nr.215/2001, autorităţile
administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în
comune, oraşe şi municipii sunt consiliile locale, comunale, orăşeneşti
şi municipale, ca autorităţi deliberative, şi primarii, ca autorităţi
executive. De asemenea, menţionarea Primăriei pe contractul de
muncă sau emiterea dispoziţiei contestate de către primar nu
schimbă calitatea juridică a acestor entităţi, având în vedere că
reclamantul a făcut parte din aparatul permanent al primarului,
angajatorul său fiind unitatea administrativ-teritorială, singura, care
potrivit art.21 alin.1 din Legea nr. 215/2001, are personalitate
juridică, primarul şi Consiliul local fiind autorităţile administraţiei
publice prin care se realizează autonomia locală şi care rezolvă
treburile publice, primul în calitate de autoritate executivă, iar cel de-
al doilea, deliberativă.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că reclamantul a
încheiat în data de 1.02.2006 un contract individual de muncă pe
durată nedeterminată cu unitatea administrativ-teritorială, pentru
funcţia de şef SVSU, iar prin Hotărârea Consiliului Local al Comunei
Albeştii de Muscel din data de 22.06.2016 a fost validat mandatul său
de consilier local.
Prin dispoziţia nr.1/3.01.2017 a primarului Comunei Albeştii
de Muscel s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al
reclamantului, invocându-se ca temei art.88 alin.1 lit. c din Legea
nr.161/2003 şi indicându-se ca motiv alegerea salariatului în funcţia
de consilier local al Comunei angajatoare.
Potrivit temeiului invocat, din legea privind unele măsuri
pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a
funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei, funcţia de consilier local este incompatibilă cu exercitarea
calităţii de angajat cu contract individual de muncă în aparatul
propriu al consiliului local respectiv. Însă, sancţiunea prevăzută de
lege nu este, astfel cum reţine pârâta, încetarea contractului
individual de muncă, ci încetarea de drept a mandatului de ales local,
în temeiul art.91 alin.4 din Legea nr.161/2003, în măsura în care nu
sunt respectate termenele prevăzute de acest text de lege pentru
renunţarea la una dintre cele două funcţii incompatibile.
Având în vedere că temeiul special invocat de pârâtă nu
prevede încetarea de drept a contractului individual de muncă,
precum şi faptul că în speţă nu este incident art.55 din Codul muncii,
instanţa a concluzio dispoziţia nr.1/3.01.2017 este nulă. Contractul
individual de muncă nu poate înceta decât în modurile şi în cazurile
prevăzute de lege, expresie a principiului legalităţii ce guvernează
 104

dreptul muncii, numai în acest mod se asigură stabilitatea în muncă,

iar dreptul constituţional la muncă nu se poate considera îngrădit.
Pentru toate aceste considerente, acţiunea a fost admisă,
conform celor de mai sus.
În termen legal pârâta a formulat recurs împotriva sentinţei
tribunalului, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie,
arătând că hotărârea este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a
legii.
Astfel, în data de 22.06.2016, reclamantul a fost validat ca
şi consilier local şi a participat la şedinţele Consiliului Local Albeştii
de Muscel, nefăcând dovada incapacităţii temporare de muncă
potrivit vreunui act medical. Deşi i s-a pus în vedere reclamantului să
opteze pentru funcţia de consilier local sau pentru cea de angajat în
cadrul primăriei, deoarece se afla în incompatibilitate, reclamantul a
refuzat şi a depus o cerere de suspendare a contractului de muncă pe
perioada exercitării mandatului de consilier local.
Tribunalul nu a avut în vedere dispoziţiile art.88 alin.1 lit.c
din Legea nr.161/2003, care reglementează incompatibilitatea
funcţiei de consilier local cu aceea de angajat cu contract individual
de muncă în aparatul propriu al consiliului local, precum şi obligaţia
alesului local de a demisiona din una dintre funcţiile incompatibile.
A concluzionat recurenta că, în raport de dispoziţiile legale
de mai sus, dispoziţia de încetare a contractului de muncă al
reclamantului este legală şi temeinică.
Prin întâmpinarea formulată intimatul a solicitat
respingerea recursului ca nefondat, arătând că un contract individual
de muncă nu poate înceta decât în modurile şi în cazurile prevăzute
de lege, ca o expresie a principiului legalităţii ce guvernează dreptul
muncii.
În şedinţa publică din data de 7.12.2017 calea de atac
exercitată de pârâtă a fost calificată ca fiind apel.
Prin decizia civilă nr.3853/14.12.2017, Curtea de Apel
Piteşti a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta Comuna
Albeştii de Muscel, împotriva sentinţei civile nr.1774 din 15 mai 2017
pronunţate de Tribunalul Argeş în dosarul nr.935/109/2017, intimaţi
fiind reclamantul S.I. şi pârâta Primăria Comunei Albeştii de Muscel;
a obligat pe apelantă la 1.500 lei cheltuieli de judecată către intimat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut
următoarele:
Este adevărat că potrivit art.88 alin.1 lit.c din Legea
nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de
afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, funcţia de consilier local
este incompatibilă cu exercitarea funcţiei de angajat cu contract
individual de muncă în aparatul propriu al consiliului local respectiv.
 105

Reclamantul se află într-o stare de incompatibilitate, în

sensul că, fiind angajat în comuna Albeştii de Muscel în funcţia de şef
SVSU, în baza contractului individual de muncă nr.104/1.02.2006, a
fost ulterior validat ca şi consilier local.
În aceste condiţii, el avea obligaţia de a acţiona potrivit
art.91 alin.3 din lege, text care prevede: „Alesul local poate renunţa
la funcţia deţinută înainte de a fi numit sau ales în funcţia care atrage
starea de incompatibilitate sau în cel mult 15 zile de la numirea sau
alegerea în această funcţie. Alesul local care devine incompatibil prin
aplicarea prevederilor prezentei secţiuni este obligat să demisioneze
din una dintre funcţiile incompatibile în cel mult 60 de zile de la
intrarea în vigoare a prezentei legi.”
Reclamantul nu a procedat conform dispoziţiei legale de
mai sus, însă art.91 alin.4 din Legea nr.161/2003 prevede care este
remediul în această situaţie: „(4) În situaţia în care alesul local aflat
în stare de incompatibilitate nu renunţă la una dintre cele două
funcţii incompatibile în termenul prevăzut la alin. (3), prefectul va
emite un ordin prin care constată încetarea de drept a mandatului de
ales local la data împlinirii termenului de 15 zile sau, după caz, 60 de
zile, la propunerea secretarului unităţii administrativ-teritoriale.
Orice persoană poate sesiza secretarul unităţii administrativ-
teritoriale.”
Aşadar, soluţia reglementată de legea specială nu este
aceea a încetării contractului individual de muncă, aplicată în mod
greşit de către pârâtă.
Cazurile de încetare a unui contract individual de muncă
sunt cele expres reglementate de dispoziţiile art.55 din Codul muncii,
iar printre aceste cazuri nu se regăseşte şi cel referitor la deţinerea
unei funcţii de demnitate publică.
Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat că
soluţia tribunalului este legală şi temeinică, situaţie faţă de care va
respinge apelul ca nefondat, în temeiul art.278 din Codul muncii şi
art.480 Cod procedură civilă.
În baza art.453 Cod procedură civilă, apelanta a fost
obligată să plătească intimatului cheltuieli de judecată în sumă de
1.500 lei, reprezentând onorariu avocat în apel.

15. Încetarea contractului individual de muncă pentru motive

de inaptitudine fizică a salariatului.
Art. 61 alin.1 lit. c Codul muncii
Art. 64 alin.2 Codul muncii

Angajatorul poate dispune concedierea salariatului în baza

art.61 alin.1 lit. c Codul muncii, dacă pe baza expertizei
medicale a organelor competente se constată inaptitudinea
 106

acestuia de pe urmă de a îndeplini atribuţiile corespunzătoare

locului de muncă.
Încetarea contractului de muncă se dispune numai după
propunerea angajatorului ca salariatul să ocupe un alt loc
vacant din unitate, compatibil cu capacitatea de muncă
stabilită de medicul de medicina muncii.
Potrivit art.64 alin.2 Codul muncii, în situaţia în care
angajatorul nu dispune de locuri de muncă vacante este
obligat să solicite sprijinul agenţiei teritoriale de ocuparea
forţei de muncă, în vederea redistribuirii salariatului ţinând
cont de capacitatea sa de muncă.
Prin instituirea acestor obligaţii în sarcina angajatorului
s-a urmărit o protecţie specială salariatului a cărui capacitate
de muncă este afectată, astfel că, valabilitatea deciziei de
concediere este condiţionată şi de dovada îndeplinirii lor.

(Decizia civilă nr. 3863/15.12.2017)

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la

data de 20.042016, A.I. a solicitat în contradictoriu cu S.C. C.S.
Romania S.A. pronunţarea unei hotărâri prin care să fie anulaă deciia
de concedeire nr. 28/08.03.2016 şi părţile să fie repuse însituaţia
anterioară, în sensul reintegrării contestatorului pe postul deţinut
anterior şi a obligării intimateila plata unor deespăgubiri egale cu
salariile indexate, majorate şi actualizate, precum li la plata daunelor
morale în sumă de 100.000 lei.
S-a solicitat în subsidiar obligarea pârâtei la plata sumei de
3.600 euro, cu titlu de pretenţii.
În motivarea cererii s-a arătat că până la data de
08.03.2016, contestatorul a fost salariatul intimatei pe postul de
maşinist ambalator.
În baza art. 61 alin. 1 lit. c) din Codul muncii s-a dispus
încetarea contractului individual de muncă pentru inaptitudine fizică,
constatată prin acte medicale.
Decizia de concediere este lovită de nulitate absolută, fiind
în contradicţie cu decizia civilă nr. 71/19.01.2016, pronunţată de
Curtea de Apel Piteşti prin care s-a dispus reintegrarea
contestatorului pe acelaşi loc de muncă.
De asemenea, decizia de concediere nu a fost emisă în baza
unei expertize medicale, ci în baza fişei medicale prin care s-a
constatat inaptitudinea fizică, incompatibilă cu atribuţiile de serviciu.
Prin emiterea deciziei de concediere contestatorul a fost
discriminat faţă de alţi salariaţi, contrar dispoziţiilor art. 5 din Codul
muncii, efectele actului unilateral al angajatorului manifestându-se şi
cu privire la persoana acestuia, în sensul producerii unui prejudiciu
moral.
 107

S-a mai arătat că în cazul concedierii a fost prevăzut în

favoarea salariatului dreptul la o despăgubire în cuantum de 3.600
euro.
Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea cererii de
chemare în judecată, pentru argumentele arătate pe larg în conţinutul
actului procedural.
Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa civilă nr. 53/18.01.2017, a
respins contestaţia ca nefondată.
Instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că s-a dispus
concedierea contestatorului în baza art. 61 alin. 1 lit. c) din Codul
muncii pentru inaptitudinea fizică a acestuia, care nu îi permite
îndeplinirea atribuțiilor corespunzătoare locului de muncă, stare
constatată de medicul de medicina muncii prin fişa de aptitudini nr.
8021/29.01.2016.
Pentru măsura concedierii, contestatorul nu poate beneficia
nici de despăgubirea de 3.600 euro, întrucât acordul social invocat în
susţinerea acestei pretenţii nu îi este opozabil intimatei.
Împotriva sentinţei a formulat apel contestatorul pentru
motive de nelegalitate, în dezvoltarea cărora s-a arătat în esenţă că
instanţa de fond a făcut o apreciere greşită asupra condițiilor
concedierii, pentru motive de inaptitudine fizică, luând în considerare
numai fişa medicală şi nu un raport de expertiză medicală, pe care
tribunalul trebuia să-l administreze ca probă în cauză.
De asemenea, nu s-a observat că decizia de concediere
trebuia să conţină o listă cu locurile de muncă disponibile pentru care
salariatul trebuia să opteze şi nici nu a analizat neîndeplinirea
obligației intimatei de a se consulta cu sindicatul în privinţa deciziilor
pe care urma să le ia în legătură cu locul de muncă al contestatorului,
lipsa unor astfel de consultări creând o stare de discriminare.
Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea apelului
ca nefondat şi păstrarea soluţiei primei instanţe, pentru argumentele
arătate pe larg în conţinutul actului procedural.
Prin decizia civilă nr. 3863, Curtea de Apel Piteşti a admis
apelul formulat de contestator împotriva sentinţei civile nr.53 din 18
ianuarie 2017, pronunţată de Tribunalul Vâlcea – Secţia Civilă, în
dosarul nr.1276/90/2016, a schimbat sentinţa în sensul că anulează
decizia nr.28/08.03.2016 în sensul că obligă intimata să-l reîncadreze
pe contestator într-un loc de muncă protejat, potrivit capacităţii sale
de muncă şi să-i plătească despăgubiri egale cu salariile indexate,
majorate şi actualizate, de la data încetării contractului individual de
muncă şi până la data reîncadrării efective; a respins cererea privind
daunele materiale şi morale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut
următoarele:
În baza fişei de aptitudini nr. 8021/29.01.2016 privitoare la
capacitatea de muncă stabilită de medicul de medicina muncii,
 108

intimata a încetat contractul individual de muncă al contestatorului în

baza art. 61 lit. c) din Codul muncii, acesta ocupând postul de
maşinist ambalator.
Potrivit fişei de aptitudini nr. 967/03.04.2003, în raport de
diagnosticul contestatroului de amputaţie traumatică 1/3 braţ stâng,
s-a constatat că este apt condiţionat să fie încadrat în muncă, cu
recomandarea ca locul de muncă să nu presupună activităţi la
înălţime sau condiţii periculoase.
Contestatorul a fost salariatul intimatei, potrivit
contractului individual de muncă înregistrat sub nr. 8021/03.04.2002,
până la data de 16.12.2013, când s-a dispus concedierea acestuia prin
decizia nr. 420, în baza dispoziţiilor art. 65 alin.2 din Codul muncii.
Dispoziţia nr. 420/16.12.2013 emisă de către intimată, de
încetare a contractului individual de muncă al contestatorului, a fost
anulată prin decizia nr. 71/19.01.2016, pronunţată de această Curte
în apel.
Urmare a anulării dispoziţiei de concediere, s-a dispus
reintegrarea reclamantului în muncă, astfel că la data de 27.01.2016,
potrivit deciziei nr. 13, acesta a fost reintegrat în funcţia de maşinist
ambalator-secţia instalaţii ambalare, post pe care l-a ocupat anterior
concedierii, aşa cum rezultă din conţinutul deciziei.
După reintegrarea contestatorului pe postul anterior,
medicul de medicina muncii a apreciat că în raport de incapacitatea
fizică este inapt pentru postul de maşinist ambalator, însă apt pentru
un alt loc de muncă, protejat.
În baza recomandării medicului de medicina muncii,
intimata a emis decizia nr. 28/08.03.2016, prin care a dispus din nou
încetarea contractului individual de muncă începând cu data de
15.03.2016.
Potrivit art. 61 lit. c) din Codul muncii, angajatorul poate să
concedieze salariatul dacă prin decizie a organelor competente de
expertiză medicală se constată inaptitudinea fizică, fapt care nu mai
permite acestuia să-şi îndeplinească corespunzător atribuţiile la locul
de muncă ocupat.
În cazul concedierii pentru motive de inaptitudine fizică în
sensul art. 61 lit. c) din Codul muncii, angajatorul are obligaţia să-i
propună salariatului alte locuri de muncă vacante în unitate,
compatibile cu capacitatea de muncă stabilită de medicul de medicina
muncii, salariatul având de asemenea obligaţia ca în termen de 3 zile
lucrătoare de la comunicarea angajatorului să-şi manifeste în scris
consimţământul cu privire la noul loc de muncă, potrivit art. 64 alin. 2
şi 3 din Codul muncii.
În situaţia în care angajatorul nu dispune de locuri de
muncă vacante, solicită sprijinul agenţiei de muncă teritoriale de
ocupare a forţei de muncă pentru redistribuirea salariatului.
 109

Din textele de lege enunţate rezultă că salariatului care

prezintă o inaptitudine fizică constatată prin decizia organelor
competente de expertiză medicală i se oferă o protecţie specială, în
sensul că angajatorul nu dispune de îndată încetarea contractului
individual de muncă, ci legiuitorul a stabilit în sarcina acestuia
obligaţia să-i ofere un loc de muncă vacant, potrivit cu capacitatea de
muncă a celui în cauză.
Angajatorul a avut sarcina să dovedească îndeplinirea
obligaţiei prevăzută de art. 64 alin. 2 din Codul muncii, aceea de a
oferi salariatului un loc de muncă vacant, potrivit capacităţii de
muncă, dovadă pe care nu a făcut-o în cauză.
Simpla menţiune în conţinutul deciziei a imposibilităţii
oferirii unui loc de muncă sau a menţiunii adresei prin care s-a
solicitat agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă sprijinul, în
vederea redistribuirii salariatului, nu este suficientă pentru dovada
executării obligaţiei la care se referă textul evocat.
Neexecutarea obligaţiei impusă angajatorului printr-o
normă imperativă atrage după sine sancţiunea nulităţii absolute a
deciziei de concediere, motiv pentru care se impune desfiinţarea
acesteia şi reintegrarea contestatorului într-un loc de muncă
corespunzător capacităţii sale de muncă şi potrivit avizului medicului
de medicina muncii.
Contestatorul a solicitat obligarea intimatei la plata
daunelor morale, urmare a prejudiciului adus persoanei acestuia prin
măsura concedierii.
Pentru plata prejudiciului nepatrimonial, contestatorul
trebuia să facă dovada existenţei acestuia, a faptei intimatei şi a
legăturii de cauzalitate.
Măsura unilaterală de concediere a fost dispusă de către
intimată în considerarea inaptitudinii fizice a contestatorului pentru
locul de muncă ocupat, stare pe care a confirmat-o medicul de
medicină legală.
Prin adoptarea deciziei de concediere, intimata nu a urmărit
să cauzeze un prejudiciu nepatrimonial contestatorului, ci a
considerat că decizia se impune, întrucât inaptitudinea fizică este
incompatibilă cu atribuţiile rezultând din fişa postului salariatului.
Pentru lipsa elementului subiectiv, nu se poate angaja o
răspundere civilă de reparare a prejudiciului moral invocat de către
contestator.
Pentru toate aceste argumente, în baza art. 480 Cod
procedură civilă, se va admite apelul.
 110

Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal

1. Buna credinţă. Consecinţele juridice ale nedovedirii relei-

credinţe.

Art. 80 alin.1 lit. c) din Legea nr.85/2006

Raportat la buna credinţă a cocontractantului E SA, curtea

a reţinut că aceasta nu poate fi înlăturată în cauză, reaua
credinţă nefiind dovedită, cu consecinţe şi asupra neaplicării
art.80 alin.1 lit. c) din Legea nr.85/2006.
În ce priveşte incidenţa acestui din urmă text, Curtea
constată că în apel se susţine neobservarea de către
judecătorul sindic a legăturii strânse între părţile tranzacţiei şi
consecinţele negative produse asupra intereselor creditorilor.
Practic, reclamanta invocând art.80 alin.1 lit. c) din Legea
nr.85/2006, susţine intenţia tuturor părţilor implicate în
acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către
creditori, dovada intenţiei susmenţionate trebuind realizată
efectiv prin date concrete care să o susţină, un aspect ce poate
contribui la această situaţie fiind avantajele dobânditorului,
determinate de condiţiile în care a fost încheiat actul.
Astfel, potrivit art.80 alin.1 lit. c) din Legea nr.85/2006,
administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul poate
introduce la judecătorul-sindic acţiuni pentru anularea
constituirilor ori a transferurilor de drepturi patrimoniale
către terţi şi pentru restituirea de către aceştia a bunurilor
transmise şi a valorii altor prestaţii executate, realizate de
debitor prin acte încheiate în cei 3 ani anteriori deschiderii
procedurii, cu intenţia tuturor părţilor implicate în acestea de
a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le
leza în orice alt fel drepturile.
(Decizia nr. 869A-C/11 decembrie 2017)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat

Argeş, la data de 18.09.2015, sub nr.337/1259/2014/a12, Direcţia
Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti reprezentată de
Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, în calitate de
creditor, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele, E S.A. şi A S.A.
reprezentată de administrator special BAC şi administrator judiciar P
 111

I.P.U.R.L., anularea transferului de proprietate asupra bunurilor

imobile menţionate în contractul de vânzare-cumpărare autentificat
sub nr.1176/14.05.2013 la BNP GA, repunerea părţilor în situaţia
anterioară, obligarea pârâtei ES.A să restituie bunurile, respectiv
suprafaţa de 59.745 mp curţi construcţii, situat în Piteşti, str.***,
împreună cu construcţiile existente pe teren.
În motivarea acţiunii, s-a arătat, în esenţă, că între
debitoarea A S.A., în calitate de vânzător şi E S.A., în calitate de
cumpărător, a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare,
autentificat sub nr.1176/14.05.2013 la BNP GA, cu privire la bunurile
menţionate, preţul stabilit fiind de 1.100.000 euro, suma fiind achitată
de compărător în două tranşe, prin virament bancar, până la data de
25.09.2013, anterior datei stabilită de părţi pentru plata preţului,
respectiv 30.01.2015.
În cauză, s-a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de art.79-80 din Legea insolvenţei.
Astfel, pe de o parte, debitorul a urmărit prin încheierea
contractului, fraudarea intereselor creditorilor (acest fapt rezultând
din împrejurarea că există persoane din conducerea societăţii
vânzătoare, care deţin acţiuni la societatea cumpărătoare) iar, pe de
altă parte, convenţia a fost încheiată cu mai puţin de trei ani înainte
de deschiderea procedurii, scopul urmărit a fost cel al sustragerii
bunului din patrimoniul societăţii debitoare.
S-a susţinut că preţul de vânzare convenit, este derizoriu,
neserios, în raport cu valoarea de circulaţia a imobilelor în zona
respectivă, apreciindu-se că tranzacţia a avut drept efect ajungerea A
S.A în stare de insolvabilitate, pârâta E S.A. fiind complice la
prejudicierea creditorilor, profitând de beneficiile obţinute din
încheierea contractului, în dauna pârâtei vânzătoare, şi pe cale de
consecinţă, a creditorilor acesteia.
S-a solicitat anularea contractului în temeiul art.80 alin.1
lit.c) coroborat cu dispoziţiile art.85 alin.3 din Legea nr.85/2006 şi
repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin restituirea bunurilor în
patrimoniul societăţii debitoare.
În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art.79 şi 80 din
Legea nr.85/2006, art.81 alin.2 raportat la art.85 alin.5 din aceeaşi
lege, art.453 Cod procedură civilă.
S-a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriul pârâţilor,
orice altă probă a cărei utilitate va rezulta din dezbateri.
Au fost anexate, în copie, procesul verbal din data de
27.08.2015, al Comitetului Creditorilor, prin care s-a aprobat
introducerea acţiunii având ca obiect anularea contractului de
vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1176/14.05.2013, Direcţia
Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti reprezentată de
Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, în calitate de
Preşedinte al Comitetului creditorilor fiind împuternicit să formuleze
 112

cererea, alte înscrisuri în legătură cu obiectul acţiunii.

Cererea şi înscrisurile au fost comunicate pârâtelor iar la
data de 08.10.2015 au fost înregistrate la instanţă întâmpinările pe
care acestea le-au formulat.
Prin întâmpinarea formulată de E S.A. s-a solicitat
respingerea cererii, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de
lege în acest sens.
În motivare s-a arătat că intenţia părţilor nu a fost
sustragerea bunurilor din averea debitoarei, fraudarea intereselor
vânzătorului şi implicit a creditorilor acesteia.
Cu referire la motivele invocate în acţiune, s-a arătat că
nimeni din conducerea A S.A nu deţine acţiuni la societatea
cumpărătoare, ES.A. că între cele două entităţi există exclusiv relaţii
de afaceri, fireşti.
În ceea ce priveşte preţul neserios, s-a arătat că încheierea
contractului a fost precedată de efectuarea unui raport de expertiză,
expertul evaluator autorizat stabilind o valoare totală a bunurilor, de
1.027.000 lei, în condiţiile în care preţul convenit de părţi este
superior rezultatului evaluării.
Achitarea preţului, anterior împlinirii scadenţei, nu
constituie în opinia pârâtei decât o dovadă a bunei credinţe, şi
nicidecum a intenţiei de fraudare a vânzătorului, cu atât mai puţin a
creditorilor, în condiţiile în care la momentul tranzacţiei pârâta E S.A.
nu a prevăzut ipoteza intrării cocontractantului în procedura
insolvenţei.
La rândul său, pârâta A S.A, prin administrator special, a
depus întâmpinare prin care a solicitat în mod prioritar, respingerea
acţiunii, ca lipsită de interes, în subsidiar, ca neîntemeiată.
În motivarea excepţiei, pârâta a susţinut că Direcţia
Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti reprezentată de
Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, prin Serviciul
Inspecţie Fiscală, a analizat contractul respectiv precum şi destinaţia
plăţilor efectuate ca urmare a emiterii facturii fiscale
nr.914572/31.05.2013, iar potrivit procesului verbal de control,
nr.4/25.09.2013, din suma încasată, de 4.752.000 lei, s-au făcut plăţi
către bugetul consolidat al statului (47,9% din sumă), către bugetul
local, plăţi către furnizori transporturi, materii prime şi materiale,
plăţi salariale, plăţi CEZ energie electrică, iar diferenţa a fost folosită
pentru restituirea împrumuturilor contractate de la terţi, în scopul
achitării la scadenţă a ratelor aferente eşalonării şi a plăţilor curente
către bugetul consolidat al statului.
A arătat pârâta că din suma încasată ca preţ al tranzacţiei,
cca 50% a fost plătită creditorului DGRFP, astfel că acesta nu are un
interes în promovarea acţiunii.
Cu privire la fondul litigiului, pârâta a susţinut netemeinicia
acţiunii, arătând că, începând cu anul 2008, urmare a crizei
 113

economice generalizate, societatea şi-a redus activitatea atât pe plan

intern cât şi extern, a fost nevoită să reducă numărul de salariaţi, prin
concedieri colective, unele instituţii de credit nu au mai fost de acord
cu prelungirea liniilor de creditare, situaţie în care, plata creditelor a
impus angajarea de împrumuturi de la terţe societăţi.
S-a mai arătat că, eşalonarea la plata datoriilor bugetare,
de care debitorul beneficia, s-a pierdut, pe fondul problemelor
financiare, şi, urmare a acestui fapt, creditorul bugetar urma să
treacă la executarea silită a garanţiilor.
În contextul arătat, Consiliul de Administraţie al A. S.A, în
scopul redresării activităţii, a hotărât înstrăinarea unor bunuri din
patrimoniul societăţii.
În acest scop, s-a adoptat Hotărârea Consiliului de
Administraţie, nr.1252/16.04.2013, prin care s-a aprobat vânzarea
activelor la preţul de 1.100.000 lei, pe baza raportului de evaluare
bunuri, întocmit de expert evaluator, RF.
S-a concluzionat că nu există rea-credinţă în încheierea
contractului, creditorii nu au suferit nici un prejudiciu, conform
procesului verbal de control încheiat de creditorul bugetar, prin
serviciu de inspecţie fiscală, destinaţia sumelor obţinute din
transferul patrimonial, a fost în principal, acoperirea cheltuielilor
bugetare, administratorul judiciar, în urma analizei documentelor
debitorului a apreciat că transferul respectiv nu intră sub incidenţa
dispoziţiilor art.82 din Legea insolvenţei, concluziile din raportul de
activitate publicat în BPI, nu au fost contestate de creditorul bugetar,
astfel că se solicită respingerea cererii .
Acţiunea, având ca obiect anularea transferuri patrimoniale
a fost înscrisă în Cartea funciară, sub nr.6864/2016, potrivit art.85 din
Legea insolvenţei, de către reclamantă, dovada fiind depusă la dosar.
La termenul de judecată din data de 11.02.2016, instanţa,
în condiţiile reglementate de art.284 C.proc.civ., a pus în discuţia
părţilor excepţia lipsei de interes a reclamantei, excepţie care a fost
respinsă, pentru următoarele considerente:
Prin încheierea din data de 5.06.2014, instanţa a admis
cererile conexe şi a dispus deschiderea procedurii generale de
insolvenţă a debitoarei SC A SA .
La data de 10.09.2014 a avut loc şedinţa adunării
creditorilor prin care a fost ales comitetul creditorilor format din
DGRFP Ploieşti – preşedinte, B SA şi C SA membri.
Din conţinutul art.84 alin.1 din Legea insolvenţei rezultă că
„administratorul judiciar, lichidatorul sau comitetul creditorilor va
putea introduce acţiune pentru a recupera de la subdobânditor bunul
ori valoarea bunului transferat de către debitor, numai dacă
subdobânditorul nu a plătit valoarea corespunzătoare a bunului şi
cunoştea sau trebuia să cunoască faptul că transferul iniţial este
susceptibil de a fi anulat”.
 114

Potrivit procesului verbal din data de 27.08.2015, al

Comitetului Creditorilor, s-a aprobat introducerea acţiunii având ca
obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub
nr.1176/14.05.2013, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice
Ploieşti reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice
Argeş, în calitate de Preşedinte al Comitetului creditorilor fiind
împuternicit să formuleze cererea.
Administratorul judiciar desemnat/confirmat nu a formulat
acţiune având ca obiect anularea transferului patrimonial respectiv,
iar potrivit art.81 alin.2 din Legea nr.85/2006 „Comitetul creditorilor
poate introduce la judecătorul sindic o astfel de acţiune, dacă
administratorul/lichidatorul judiciar nu o face”.
Prin urmare, excepţia lipsei de interes a fost respinsă,
interesul fiind unul general, al creditorilor, interesaţi ca bunurile
debitorului să fie readuse în patrimoniu, în scopul acoperirii tuturor
creanţelor înscrise în tabel.
La acelaşi termen de judecată, reclamanta a fost decăzută
din proba cu interogatoriul pârâtei persoană juridică, judecătorul
sindic apreciind că proba cu interogatoriul poate să fie solicitată fie
de către una dintre părţile implicate în cadrul procesului civil, fie din
oficiu de către instanţa de judecată.
În ipoteza în care proba cu interogatoriul este solicitată de
către una dintre părţile litigante, ea trebuie să fie propusă prin
cererea de chemare în judecată, ori prin întâmpinare sub sancţiunea
decăderii din cadrul acestei probe. Dacă se solicită proba cu
interogatoriul unei persoane juridice, nu este suficient a se solicita
prin cererea de chemare în judecată ori prin întâmpinare
administrarea probei, ci trebuie să fie şi anexat la acestea bineînţeles
sub sancţiunea decăderii din administrarea probei (articolul 194 litera
e) raportat la art.355 alin.1 Cod procedură civilă).
La acelaşi termen s-a luat act de faptul că reclamanta nu
contestă valabilitatea raportului de expertiză extrajudiciară, depus la
dosar, având ca obiect evaluarea bunurilor transferate, şi a solicitat a
i se permite „căutarea de alte expertize vizând aceeaşi zonă” urmând
să depună înscrisuri la dosar, precum şi de faptul că nu se invocă
folosirea sumelor obţinute, în alte scopuri decât interesul debitorului.
Depunerea unei alte expertize, extrajudiciare, de către
reclamantă, nu a fost considerată utilă cauzei iar cu privire la
expertiza judiciară de evaluare, s-a luat act că reclamanta nu a fost de
acord cu plata onorariului expertului evaluator.
Prin sentinţa nr.193/F/18.02.2016, Tribunalul Specializat
Argeş a respins ca neîntemeiată cererea, reţinând că prin încheierea
din data de 5.06.2014, instanţa a admis cererile conexe şi a dispus
deschiderea procedurii generale de insolvenţă a debitoarei SC A SA.
S-a reţinut că potrivit procesului verbal din data de
27.08.2015, al Comitetului Creditorilor, s-a aprobat introducerea
 115

acţiunii având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr.1176/14.05.2013, Direcţia Generală Regională a
Finanţelor Publice Ploieşti reprezentată de Administraţia Judeţeană a
Finanţelor Publice Argeş, în calitate de Preşedinte al Comitetului
creditorilor fiind împuternicit să formuleze cererea.
Tribunalul a reţinut că transferul a fost apreciat de
reclamantă ca fiind fraudulos, deoarece prestaţia debitoarei a fost
vădit disproporţionată faţă de cea a E S.A., iar, pe de altă parte, a fost
încheiat cu intenţia tuturor părţilor de a prejudicia creditorii
societăţii.
În acest sens, a constatat prima instanţă că au fost invocate
dispoziţiile art.80 alin.1 lit.c) din Legea nr.85/2006, potrivit cărora
lichidatorul poate introduce la judecătorul-sindic acţiuni pentru
anularea constituirilor ori a transferurilor de drepturi patrimoniale
către terţi şi pentru restituirea de către aceştia a bunurilor transmise
şi a valorii altor prestaţii executate, realizate de debitor prin acte
încheiate în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenţia
tuturor părţilor implicate în acestea de a sustrage bunuri de la
urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice alt fel drepturile.
Având în vedere temeiul de fapt invocat de reclamantă,
respectiv vânzarea imobilelor cu intenţia tuturor părţilor de a
prejudicia creditorii societăţii, obligarea subdobânditorului la
restituirea bunurilor în proprietatea debitorului, judecătorul-sindic a
analizat prioritar condiţiile de admisibilitate impuse de art.84 din
lege, reţinând că art.80-85 reglementează o procedură specială care
tinde la reîntregirea averii debitorului, dar această procedură
specială nu prevede expres o derogare în ce priveşte condiţiile de
admisibilitate ale unei acţiuni în anulare întemeiată pe art.79 şi 80
din aceeaşi lege (decât cu privire la calitatea procesual-activă), drept
pentru care, se aplică normele de drept procesual civil în ce priveşte
analiza condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească dreptul litigios
dedus judecăţii.
S-a reţinut că art.149 din Legea nr.85/2006 prevede că
dispoziţiile prezentei legi se completează, în măsura compatibilităţii
lor, cu cele din Codul de procedură civilă, Codul comercial român şi
ale Legii nr.637/2002. Scopul Legii nr.85/2006 este de a institui o
procedură colectivă pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în
insolvenţă, caracterul colectiv al procedurii presupunând că această
procedură este menită să satisfacă interesele tuturor creditorilor fără
discriminare între ei.
În raport de motivul de anulare prevăzut în art.84 alin.1 din
Legea nr.85/2006, judecătorul-sindic a constatat că este necesară
întrunirea următoarelor condiţii: subdobânditorul nu a plătit valoarea
corespunzătoare a bunului transferat; acesta cunoştea sau trebuia să
cunoască faptul că transferul iniţial este susceptibil de a fi anulat.
Art.84 alin.2 din lege prevede că, dacă sunt îndeplinite condiţiile
 116

art.79 şi 80, se instituie o prezumţie relativă de fraudă în dauna

creditorilor. Prezumţia poate fi răsturnată de către debitor. Ea nu se
extinde la terţul dobânditor sau subdobânditor.
Din aceste dispoziţii a reţinut judecătorul-sindic că pentru
anularea transferului în temeiul art.80 lit.c), reclamanta trebuia să
facă dovada intenţiei frauduloase a pârâtei, terţ dobânditor al
bunurilor; în sensul că trebuia dovedit faptul că, la încheierea
contractului de vânzare-cumpărare a existat dorinţa, atât a societăţii
debitoare, cât şi a dobânditorului, de a sustrage bunurile de la
urmărirea creditorilor.
În cauză, s-a apreciat că nu se poate reţine ca mijloc de
probă prezumţia relativă de cunoaştere de către terţul subdobânditor
a faptului că actul este susceptibil de a fi anulat, prezumţie prevăzută
de art.84 alin.2 din Legea nr.85/2006, deoarece reclamanta nu a făcut
dovada pretinsei legături între conducerile celor două societăţi, iar
sarcina probei incumbă reclamantului potrivit dispoziţiilor art.249
C.proc.civ..
Ca atare, s-a constatat că reclamanta nu a făcut dovada
complicităţii la fraudă a terţului subdobânditor, respectiv că acesta a
cunoscut caracterul fraudulos a transferului de proprietate, situaţie
de fapt care trebuie dovedită în faţa instanţei pentru a fi dovedit
motivul de anulare prevăzut în art.84 alin.1 din Legea nr.85/2006.
În ce priveşte preţul, judecătorul sindic a reţinut că nicio
probă administrată în cauză nu susţine ipoteza avansată de
reclamantă, privind preţul derizoriu. Prin preţ derizoriu se înţelege,
potrivit art.1665 alin.2 Cod civil, cu ale cărei dispoziţii se completează
legea specială a insolvenţei, situaţia în care preţul este într-atât de
disproporţionat faţă de valoarea bunului, încât este evident că părţile
nu au dorit să consimtă la o vânzare. Or, în cauză, Consiliul de
administraţie al debitorului A SA, în exercitarea atribuţiilor prevăzute
de art.142 din Legea nr.31/1990, pe baza raportului de evaluare
întocmit de un expert autorizat, a decis, prin Hotărârea
nr.1252/16.04.2013, încheierea contractului de vânzare cumpărare a
cărei nulitate se invocă.
A constatat instanţa că din suma obţinută din transfer
patrimonial (4.752.000 lei), conform procesului verbal de control
nr.4/25.09.2013, întocmit de Direcţia Generală Regională a Finanţelor
Publice Ploieşti reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor
Publice Argeş, prin Serviciul Inspecţie Fiscală - analizat fiind
contractul respectiv precum şi destinaţia plăţilor efectuate ca urmare
a emiterii facturii fiscale nr.914572/31.05.2013, s-au făcut plăţi către
bugetul consolidat al statului (47,9% din sumă), către bugetul local,
plăţi către furnizori transporturi, materii prime şi materiale, plăţi
salariale, plăţi către CEZ energie electrică, iar diferenţa a fost folosită
pentru restituirea împrumuturilor contractate de la terţi, în scopul
achitării la scadenţă a ratelor aferente eşalonării şi a plăţilor curente
 117

către bugetul consolidat al statului (filele 99-178 dosar).

S-a reţinut astfel că, scopul debitorului la încheierea
contractului a fost de continuare a activităţii, iar achitarea preţului
contractului înainte de termenul stabilit prin contract nu poate fi
interpretat în sensul prejudicierii vânzătorului debitor sau a
creditorilor acestuia.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel Direcţia Generală
Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană
a Finanţelor Publice Argeş, solicitând admiterea acestuia, modificarea
hotărârii şi admiterea acţiunii, aşa cum a fost formulată.
În motivare, se arată că în promovarea acţiunii s-a avut în
vedere faptul că înstrăinarea a vizat un teren de 59.745 mp curţi-
construcţii, aparţinând debitoarei, vânzarea fiind efectuată în cei trei
ani anteriori deschiderii procedurii, prin actul contestat debitorul
urmărind fraudarea intereselor creditorilor.
Sunt învederate condiţiile prevăzute de art.79 şi art.80 din
Legea nr.85/2006, motivele invocate de instituţia fiscală pentru
anularea tranzacţiei fiind dovedită în faţa tribunalului.
Astfel, prin încheierea contractului din 14.05.2013 s-a
urmărit înstrăinarea imobilelor descrise în act în mod fraudulos, cu
scopul scoaterii acestora din patrimoniul debitoarei, în dauna
creditorilor, intenţia debitoarei fiind aceea de a afecta patrimonial pe
creditorii săi.
Frauda pârâţilor la încheierea actului de vânzare-
cumpărare rezultă indubitabil din circumstanţele încheierii actului
fraudulos, respectiv prin legătura strânsă existenţă între părţile
tranzacţiei dată de faptul că există persoane din conducerea societăţii
vânzătoare care deţin acţiuni şi la societatea cumpărătoare.
Pe de altă parte, vânzarea a fost făcută pentru un preţ
situat cu mult sub preţul de piaţă, respectiv preţul real al bunurilor.
Tranzacţia a fost încheiată pentru un preţ de 18 euro/mp de teren
curţi-construcţii aferente, care este derizoriu şi neserios în raport cu
valoarea de circulaţie a imobilelor în zona respectivă, în condiţiile în
care numai preţul de circulaţie al terenului în zonă la data perfectării
convenţiei era de 170-180 euro/mp.
Prin încheierea contractului sunt prejudiciaţi creditorii, SC
E SA fiind complice şi profitând de beneficiul obţinut în dauna
pârâtei-vânzătoare.
În contractul autentificat la 14.05.2013, nu se face vorbire
despre o evaluare a activului ce a format obiectul contractului, fiind
stipulată numai valoarea totală, care este de 10 ori mai mică decât
preţul de circulaţie, diferenţa dintre prestaţiile părţilor fiind vădit
disproporţionată.
Părţile cunoşteau că valoarea imobilelor este mult mai mare
decât preţul menţionat în act, rezultând astfel că debitoarea a urmărit
scoaterea din patrimoniul său a unor bunuri teren şi clădire aferentă,
 118

pentru fraudarea intereselor creditorilor, în sensul că aceste bunuri

să nu mai poată fi urmărite.
Sunt învederate prevederile art.80 alin.1 lit.c) din Legea
nr.85/2006, raportat la art.85 alin.3 din acelaşi act normativ,
susţinându-se că în ipoteza îndeplinirii condiţiilor art.79 şi art.80 se
instituie o prezumţie relativă de fraudă în dauna creditorilor.
Se solicită judecarea cauzei şi în lipsă.
E SA a formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului
ca nefondat.
Se susţine că simpla îndeplinire a condiţiei ca actul să fi fost
încheiat în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii, nu este
suficientă pentru admiterea cererii, fiind necesar ca actul să facă
parte din categoria celor indicate de legiuitor printr-o enumerare
limitativă.
Reclamanta face vorbire despre frauda pârâţilor, însă, nu
demonstrează legătura strânsă existentă între părţile tranzacţiei,
după cum susţine, nicio persoană din conducerea pârâtei-debitoarei
neavând acţiuni emise de E SA, între părţi existând simple relaţii
comerciale de afaceri.
Nu numai că nu există vreo persoană care să deţină acţiuni
la intimată, însă nu se demonstrează nici faptul că există o posibilă
influenţă asupra conducerii pârâtei debitoare.
În ce priveşte preţul, se arată că acesta a fost determinat
ţinând seama de cele menţionate în evaluarea expertului, în perioada
anterioară vânzării preţurile fiind la un prag scăzut, or, vânzarea s-a
făcut pentru un preţ net superior rezultatului evaluării.
Intimata a achitat integral preţul, chiar anticipat scadenţei
convenite, astfel că nu se poate reţine îndeplinirea condiţiilor legale
pentru anularea actului.
A SA a formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului
ca nefondat.
Se susţine că actul atacat a urmărit remedierea
problemelor financiare ale societăţii şi continuarea activităţii curente
faţă de datoriile eşalonate la plată la 9.02.2012.
Sunt redate aspecte din raportul de evaluare întocmit
anterior vânzării, susţinându-se că la termenul din 11.02.2016,
reprezentantul apelantei nu a contestat valabilitatea raportului de
expertiză extrajudiciară depus la dosar.
De asemenea, nu se poate reţine vătămarea intereselor
creditorilor, întrucât după încasarea preţului au fost efectuate plăţi la
bugetul general consolidat, sumele fiind utilizate pentru desfăşurarea
normală a activităţii.
D.G.R.F.P. Ploieşti a formulat răspuns la întâmpinările
depuse, arătând că-şi menţine punctul de vedere, iar cu privire la
probatoriul administrat în cauză se arată că nu putea fi luat în
considerare, raportul de evaluare întocmit de debitoare fiind
 119

subiectiv, disproporţia dintre prestaţii rezultând din contractul de

vânzare-cumpărare al unui teren situat în aceeaşi zonă în care preţul
a fost de 170 euro/mp.
În cauză nu este vorba despre anularea vânzării pentru un
preţ derizoriu, cerinţa legii speciale vizând disproporţia vădită între
prestaţii, faţă de art.80 alin.1 lit.b).
În apel a fost dispusă administrarea probei cu înscrisuri,
solicitându-se SC A SA să depună la dosar actul constitutiv al
societăţii, respectiv extrase ORC privind componenţa acţionarilor
societăţilor pentru anul 2013.
Totodată, în temeiul art.330 Cod procedură civilă raportat
la art.83 alin.1 din Legea nr.85/2006, s-a dispus administrare probei
cu expertiză, prin încheierea din 20.10.2016 dispunându-se ca
expertul să evalueze bunul la data transferului dreptului de
proprietate, respectiv 14 mai 2013.
S-a dispus achitarea onorariului de către apelanta-
reclamantă, fiind emisă adresă în acest sens, D.G.R.F.P. Ploieşti prin
A.J.F.P. Argeş depunând dovada achitării onorariului provizoriu
stabilit.
La 11.04.2017, FU SRL a depus la dosar cerere de
intervenţie accesorie în interesul apelantei, solicitând admiterea
apelului şi desfiinţarea sentinţei atacate, cu consecinţa admiterii
cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost formulată.
S-a arătat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile cumulative
prevăzute de art.80 alin.1 lit.b) din Legea nr.85/2006, instanţa
apreciind greşit că nu există probe care să susţină disproporţia
preţului achitat în raport cu valoarea terenului.
Se arată că în mod greşit prima instanţă a considerat că nu
s-a dovedit concertul fraudulos al celor două societăţi implicate în
vânzare, pentru a fi incident art.80 alin.1 lit.c) din Legea nr.85/2006,
în condiţiile în care ambele societăţi erau controlate de aceeaşi
persoană-CC, care deţine direct acţiuni şi controlează E SA, ale cărei
decizii le-a putut influenţa, în timp ce la A SA, capitalul social era
deţinut de mai multe societăţi controlate de aceeaşi persoană (V SA,
A SA, AC SRL).
Ambele societăţi au avut reprezentarea efectelor
contractului de vânzare, acţionând deliberat pentru prejudicierea
societăţii şi ascunderea imobilului într-o societate care nu era
urmărită de creditorii A.
Achiziţia imobilului de către E SA nu are nicio justificare
economică, societatea neavând nevoie de acest imobil pentru
realizarea obiectului de activitate (producţia de aparate
electrocasnice).
Luarea deciziei de cumpărare nu a fost în interesul
societăţii, fiind explicată prin presiunea exercitată de acţionarul
majoritar asupra consiliului de administraţie pentru scoaterea
 120

imobilului din patrimoniul A, cu consecinţa punerii acestuia la

adăpost de creditorii societăţii.
Se solicită totodată să se constate reaua-credinţă a terţului
dobânditor în achiziţia bunurilor ce a format obiectul contractului, în
temeiul art.83 alin.2 teza a II-a din Legea nr.85/2006.
Cererea este întemeiată în drept pe art.61 alin.3 şi art.63
Cod procedură civilă.
În dovedire, se solicită proba cu înscrisuri şi proba cu
expertiză tehnică de specialitate.
Prin încheierea din 13.04.2017, a fost admisă în principiu
cererea de intervenţie accesorie formulată de FU SRL, constatându-
se, în temeiul art.63 Cod procedură civilă, justificarea unui interes al
intervenientului în formularea cererii, în calitate de creditor în
procedură.
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor invocate şi
a dispoziţiilor legale incidente, văzând prevederile art.480 Cod
procedură civilă şi probele administrate, Curtea constată
următoarele:
Prealabil, raportat şi la decizia nr. 28/2015, pronunţată de
instanţa supremă în procedura prevăzută de art. 519 C.proc.civ.,
Curtea reţine că se impune lămurirea cadrului procesual obiectiv din
perspectiva obiectului cererii formulate şi a calificării juridice a
acestuia, raportat la considerentele care le susţin.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că în absenţa
unei asemenea clarificări în primă instanţă, îi revine instanţei de apel
obligaţia ca, în condiţiile art. 478 alin. (4) din Codul de procedură
civilă, să solicite şi să primească lămuririle părţii în legătură cu
cererile implicite pe care aceasta pretinde că le-ar fi dedus judecăţii
prin actul de sesizare a instanţei (paragraf 50 decizia nr. 28/2015).
Precizările care pot fi aduse pretenţiilor în faza procesuală a apelului
nu pot fi pretext pentru nesocotirea limitelor devoluţiunii şi
deducerea în faţa judecăţii a unor cereri noi. În acelaşi timp,
asemenea precizări sau explicitări nu pot fi înlăturate sub motiv că, în
absenţa pronunţării primei instanţe asupra respectivelor pretenţii, ele
nu ar putea fi analizate pentru prima dată în apel întrucât s-ar încălca
principiul tantum devolutum quantum iudicatum.
Astfel, în cererea de chemare în judecată, creditoarea a
solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub
nr.1176/14.05.2013, susţinând că sunt incidente dispoziţiile art.79 şi
art.80 din Legea nr.85/2006, deoarece actul este fraudulos, prin
acesta debitorul urmărind fraudarea intereselor creditorilor şi este
totodată încheiat în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii. Se
susţine că frauda pârâţilor rezultă din legătura strânsă existentă între
părţile tranzacţiei, fiind persoane din conducerea societăţii
vânzătoare care deţin acţiuni şi la cumpărător. Totodată, creditoarea
a arătat că vânzarea a fost făcută la un preţ situat cu mult sub preţul
 121

real al bunurilor, fiind disproporţionat faţă de acesta din urmă.

Ca temei de drept se indică expres prevederile art.80 alin.1
lit.c) din Legea nr.85/2006, potrivit cu care sunt supuse anulării
actele încheiate în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii, cu
intenţia tuturor părţilor implicate de a sustrage bunuri de la
urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice fel drepturile.
Prima instanţă analizează într-adevăr exclusiv dispoziţiile
art.80 alin.1 lit.c) din Legea nr.85/2006, fără referire la art. 80 alin. 1
lit. b) din lege, deşi se susţine şi se analizează în fapt disproporţia
prestaţiilor părţilor. Totodată, tribunalul interpretează primul text
prin coroborare cu art.84 din acelaşi act normativ, acesta din urmă
nefiind însă aplicabil în speţă. Astfel, art. 84 din lege are în vedere
situaţia în care terţul achizitor al bunului de la debitoare, a transmis
la rândul său bunul către o altă persoană, fiind vorba despre un act
subsecvent. Judecătorul sindic se raportează în analiza sa la
prevederile art.84 din Legea nr.85/2006, care vizează recuperarea
bunului ori a valorii bunului transferat de către debitor de la
subdobânditor, iar nu de la terţul dobânditor, ipoteză care nu este
incidentă în cauză, contractul a cărui anulare se cere nefiind urmat de
un nou transfer de proprietate, pentru a fi în prezenţa
subdobânditorului. Cum, în cauză nu se invocă o atare ipoteză, părţile
litigiului fiind determinate de părţile unui singur act de vânzare a
cărui anulare se solicită, art. 84 din L. nr. 85/2006 nu este incident.
Faţă de această situaţie, Curtea constată că, deşi
judecătorul sindic, în raport cu limitele învestirii sale, analizând
faptele deduse judecăţii, verifică şi disproporţia prestaţiilor, reţine
neincidenţa preţului derizoriu, ca motiv pentru respingerea acţiuni,
deşi acesta nu are relevanţă pentru aplicarea art. 80 alin. 1 lit. b) sau
c) din L.nr.85/2006. Astfel, din această perspectivă, se constată că nu
se poate reţine ipoteza preţului fictiv sau a preţului derizoriu
prevăzută de art.1665 Cod civil, preţul stabilit fiind plătit şi
neputându-se constata o disproporţie faţă de valoarea bunului, de aşa
importanţă încât să fie evident că părţile nu au dorit să consimtă o
vânzare, ci un act cu titlu gratuit. Ceea ce este relevant însă, este
faptul că, în materia insolvenţei, pentru aplicarea art.80 alin.1 lit.b)
din Legea nr.85/2006, nu este necesar să se reţină preţul derizoriu,
fiind necesar să rezulte disproporţia prestaţiilor părţilor, în
detrimentul debitorului.
Curtea reţine că pentru stabilirea acestei situaţii
judecătorul sindic nu a administrat probele necesare, realizând un
amestec între cele două ipoteze de text (lit. b) şi c) ale art. 80 alin. 1),
fără un raţionament coerent.
În acest context, în temeiul art.22 Cod procedură civilă,
văzând conţinutul cererii de chemare în judecată, se constată că
tribunalul, deşi a analizat atât disproporţia prestaţiilor cât şi
participarea la fraudă a părţilor actului atacat, nu a raportat situaţia
 122

de fapt dedusă judecăţii la textul aplicabil, anume art. 80 alin. 1 lit. b)

din L. nr. 85/2006.
Deşi nu se poate reţine că tribunalul nu a soluţionat fondul
cererii, în condiţiile în care a fost învestit practic cu două dintre
ipotezele art. 80 din lege (au fost învederate prevederile art.79-83 din
L. nr. 85/2006), Curtea constată că instanţa nu a lămurit cadrul
procesual obiectiv, realizând o mixtură între textele invocate şi
reţinând în final că nu este întrunită ipoteza art. 80 alin. 1 lit. c) din L.
nr. 85/2006.
Pe de altă parte, faţă de art.480 alin.3 Cod procedură civilă
şi de conţinutul cererii de apel şi a întâmpinărilor, curtea retine că şi
dacă s-ar considera subsidiar că nu a fost soluţionat fondul cererii aşa
cum a fost formulat, nefiind solicitată trimiterea cauzei spre
rejudecare, instanţa de apel este învestită cu fondul cererii.
Ca atare, Curtea reţine că, deşi în cererea de chemare în
judecată nu se indică expres art.80 alin.1 lit.b) din Legea nr.85/2006,
care are în vedere operaţiuni comerciale în care prestaţia debitorului
depăşeşte vădit pe cea primită, efectuate în cei 3 ani anteriori
deschiderii procedurii, autoritatea fiscală reclamantă susţine constant
disproporţia vădită între prestaţiile părţilor contractului de vânzare în
discuţie, iar faţă de art. 22 alin. 4 C.proc.civ., calificarea faptelor şi
încadrarea lor în drept reprezintă atributul instanţei de judecată.
Deşi în lege disproporţia prestaţiilor este prevăzută ca o
ipoteză distinctă de art.80 alin.1 lit.c) din Legea nr.85/2006, aceasta
nu a fost analizată de către instanţă, care reţine strict limita de drept
a învestirii. Tribunalul s-a raportat la art.80 alin.1 lit.c) din lege,
constatând că preţul s-a întemeiat pe un raport de evaluare, din care
nu se relevă intenţia părţilor de a frauda interesele creditorilor, cu
atât mai mult cu cât din suma obţinută s-a procedat la achitarea unor
datorii de la bugetul consolidat al statului, către bugetul local şi către
creditorii curenţi.
Curtea reţine că disproporţia între prestaţia debitorului şi
cea primită în schimb a fost analizată de către judecătorul sindic,
exclusiv pentru a analiza dovada intenţiei tuturor părţilor implicate în
act de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le
leza în orice alt fel drepturile, fără o calificare a faptelor şi
identificarea normei aplicabile, anume art. 80 alin. 1 lit. b) din L. nr.
85/2006.
Cu privire la acest aspect, se constată că susţinerile pârâtei
sunt în sensul că operaţiunea s-a realizat pentru achitarea datoriilor
şi salvarea debitoarei din situaţia în care se afla. Însă, în raport de
textul menţionat, nu are relevanţă scopul operaţiunii, legea cerând
numai ca prestaţia debitorului să depăşească vădit pe cea primită, iar
actul să fie efectuat în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii.
Legea se referă la operaţiunile comerciale ale debitorului,
înţelegând prin acestea atât operaţiunile propriu zise legate de
 123

obiectul de activitate al debitoarei cât şi operaţiuni cu bunurile aflate

în patrimoniul acesteia, cerinţa fiind aceea ca debitorul să primească
o valoare disproporţionat mai mică decât valoarea propriei sale
prestaţii.
Întrunirea celei de-a doua condiţii a textului rezultă cu
evidenţă din chiar actul atacat, autentificat sub nr. 1176/14.05.2013
(filele 10-13 dosar fond), procedura fiind deschisă prin încheierea din
5.06.2014.
Într-adevăr, disproporţia vădită între prestaţia debitorului şi
cea primită de acesta nu s-a relevat cu evidenţă din probele
administrate în faţa primei instanţe, astfel că în raport de aspectele
reţinute cu ocazia dezbaterilor derulate la 11.02.2016 (filele 233-234
dosar fond), în apel s-a dispus din oficiu administrarea probei cu
expertiză.
Dispoziţia primei instanţe s-a întemeiat pe faptul că
reclamanta a depus la dosar contractul de vânzare-cumpărare
autentificat sub nr.1367/30.12.2013, având ca obiect un imobil de
4.447 mp, situat în intravilanul municipiului Piteşti, ***, în care preţul
de vânzare este substanţial mai mare. Faţă de faptul că actul este
încheiat în acelaşi an şi că vizează un teren situat în aceeaşi zonă cu
cel care constituie obiectul vânzării în prezenta cauză, susţinerile
reclamantei referitoare la disproporţia vădită între prestaţii se
impunea a fi dovedită prin întocmirea unui raport de evaluare a
terenului. Simpla depunere a actului din 30.12.2013 la dosar nu poate
determina automat concluzia disproporţiei vădite dintre prestaţii, aşa
cum susţine apelanta inclusiv în faza apelului în răspunsul la
întâmpinare (fila 33 dosar fond), deoarece cele două contracte vizează
suprafeţe diferite de teren, determinant pentru valoarea bunului, în
ansamblu, fiind atât întinderea mare, cât şi posibila afectare a
terenului de utilităţi sau construcţii.
Tribunalul a pus în discuţia părţilor efectuarea unei
expertize de evaluare a bunului, titularul cererii arătând că nu
contestă raportul de evaluare depus la dosar întocmit cu ocazia
vânzării, dar că este necesară căutarea unei alte expertize pentru
aceeaşi zonă.
Văzând prevederile art.22 alin.2 teza finală rap. la art.83
alin.1 din Legea nr.85/2006, faţă de susţinerile părţilor şi de
necesitatea aflării adevărului în procesul civil, instanţa nu putea
respinge proba cu expertiză, reţinând că niciuna din părţi nu este de
acord cu plata contravalorii acestei, ci trebuia să dispună o asemenea
probă, să stabilească, în condiţiile art.331 raportat la art.262 alin.2
Cod procedură civilă, obiectivele şi onorariul expertului şi numai în
ipoteza în care ar fi rezultat neîndeplinirea obligaţiilor impuse să
constate nedovedirea cererii.
Pentru a complini aceste aspecte procedurale, Curtea a
dispus efectuarea probei la 20.10.2016, stabilind obligaţia de achitare
 124

a onorariului în sarcina apelantei-reclamante.

La 21.03.2017, a fost depus la dosar raportul de expertiză
tehnică privind evaluarea dispusă de instanţă, în care au fost
prezentate trei variante de calcul ţinând cont de valoarea de piaţă şi
preţul de cost.
Arată expertul că fiind fond închis, se impune estimarea
unui procent din valoarea de piaţă absolută a terenului şi analizarea
deprecierii economice a activului industrial în raport de această
situaţie.
A fost determinată valoarea terenului la 1.525.300 euro
pentru un preţ de 25,53 euro/mp, însă nu a fost avută în vedere
valoarea la data contractului ci în prezent, astfel că au fost admise
obiecţiunile formulate de părţi, dispunându-se expertului să evalueze
bunul la nivelul anului 2013, când a fost încheiat contractul de
vânzare cumpărare.
Prin încheierea din 30.03.2017 s-a dispus expertului să se
prezinte în faţa instanţei pentru lămurirea obiectivului stabilit de
instanţă şi pentru a pune în discuţie chestiunile invocate de părţi,
respectiv caracterul de teren înfundat, existenţa sau inexistenţa
utilităţilor, gradul de ocupare al terenului cu suprafeţe construcţii,
respectiv suprafeţe betonate.
La 13.04.2017, s-a procedat la audierea expertului în faţa
instanţei de judecată, acesta arătând că lucrarea s-a raportat exclusiv
la valoarea terenului, construcţiile fiind evaluate numai pentru a ajuta
la determinarea valorii terenului (fila 421 vol.III dosar apel).
Prin încheierea din 13.04.2017, s-a solicitat expertului să
prezinte valoarea imobilului înstrăinat la nivelul lunii mai 2013,
ţinând seama şi de ofertele de preţuri care se vor pune la dispoziţia
expertului.
La 14.04.2017, intervenientul accesoriu a depus la dosar
raportul de evaluare privind două suprafeţe de teren aflate în
proprietatea Consiliului Local Piteşti, respectiv A SA, oferte de preţ şi
contract de vânzare-cumpărare din 30.12.2013.
Au fost aplicate amenzi expertului pentru nedepunerea
răspunsului la obiecţiuni prin încheierile din 15.06.2017 şi 29.06.2017
prima amendă fiind ridicată prin încheierea din 14.09.2017.
La data de 7.09.2017, a fost depus la dosar raportul de
expertiză în urma admiterii obiecţiunilor, susţinându-se că valoarea
terenului la data de 31.05.2013 era de 5.803.100 lei echivalentul a
1.254.000 euro.
În cuprinsul raportului de expertiză (anexa 2) determinând
valoarea de piaţă a bunului, prin tehnica „pas cu pas”, în ipoteza 1,
ţinând seama de faptul că acesta este fond închis, expertul stabileşte
pentru teren o valoare de 8.079.400 lei, iar pentru construcţie
15.076.000 lei, construcţii speciale 573.700 lei în valoare totală de
23.729.100 lei, care la un curs valutar de 4,3794 lei/euro determină o
 125

valoare de 5.430.000 euro.

În ipoteza a II-a expertul estimând un procent de 60% din
valoarea de piaţă, valoare absolută a terenului fond închis, determină
o valoare a terenului de 6.925.200 lei, iar pentru construcţii de
15.076.000 lei, construcţii speciale fiind de 573.700 lei, care faţă de
gradul de recunoaştere a costului în valoarea de piaţă, determină o
valoare totală de 22.574.900 lei, care reprezintă 5.165.881 euro.
În ipoteza a III-a expertul estimând un procent de 50% din
valoarea de piaţă, valoare absolută a terenului fond închis, determină
o valoare a terenului de 5.771.000 lei, iar pentru construcţii de
15.076.000 lei, construcţii speciale fiind de 573.700 lei, care faţă de
gradul de recunoaştere a costului în valoarea de piaţă, determină o
valoare totală de 21.420.700 lei, care reprezintă 4.981.558 euro.
În ipoteza a IV-a expertul estimând un procent de 60% din
valoarea de piaţă, valoare absolută a terenului fond închis, determină
o valoare a terenului de 4.616.800 lei, iar pentru construcţii de
15.076.000 lei, construcţii speciale fiind de 573.700 lei, care faţă de
gradul de recunoaştere a costului în valoarea de piaţă, determină o
valoare totală de 20.266.500 lei, care reprezintă 4.713.139 euro.
La termenul din 28.09.2017, după respingerea obiecţiunilor
formulate de părţi, s-a solicitat expertului să precizeze valoarea
bunului imobil, compus din teren şi construcţii, aşa cum s-a menţionat
în contractul de vânzare atacat, în sensul de a se arăta dacă valoarea
precizată reprezintă numai terenul sau terenul afectat de construcţii,
respectiv terenul şi construcţiile înstrăinate.
Faţă de lămuririle înaintate de expert, Curtea a dispus
amânarea cauzei, iar la 8.11.2017 expertul a depus la dosar
precizările solicitate, evaluând imobilul la data vânzării la 3.126.600
euro, respectiv 14.003.900 lei.
Obiecţiunile formulate de către intimate, referitoare la
modul de determinare a valorii construcţiilor, au fost respinse de
către instanţă, care a reţinut, pe de o parte că, acestea au mai fost
formulate şi raportat la punctul de vedere anterior depus de expert,
fiind respinse prin încheierea din 28.09.2017, iar pe de altă parte că,
modul în care înţelege expertul să prezinte şi să pună în valoare
cunoştinţele sale de specialitate, nu pot constitui obiecţiuni la
raportul de expertiză. Criteriile în baza cărora a fost calculată
valoarea construcţiilor, diferită pentru fiecare tip de construcţie în
parte (valoare per mp-filele 686-687 vol. IV), ţin de cunoştinţele de
specialitate, expertul arătând în cauză că a aplicat deprecierea
economică, aceeaşi ca şi pentru teren, valorilor de piaţă aferente
clădirilor şi construcţiilor speciale, la nivelul lunii mai 2013.
În ce priveşte aplicarea unui grad de depreciere funcţională
identic pentru toate construcţiile, respectiv criticile referitoare la
supraevaluarea unor construcţii cu o vechime considerabilă şi
aplicarea unor criterii de evaluare identice pentru construcţii de tip
 126

închis clădirilor de tip deschis, Curtea constată mai întâi că expertul

indică valori diferite pentru fiecare metru pătrat de construcţie, în
funcţie de tipul acesteia, şi, de altfel, chiar dacă aceste obiecţiuni ar fi
fost admise, nu ar putea influenţa valoarea determinată de expert
într-o manieră în care să se constate inexistenţa disproporţiei vădite a
prestaţiilor părţilor. Astfel, în obiecţiunile A s-a susţinut prin
exemplificare că valorile reale ale corpurilor 77, 78, 79 şi 94 ar depăşi
cu puţin jumătate din valoarea determinată de expert ca valoare de
piaţă, însă, şi în ipoteza în care s-ar considera corecte susţinerile
debitoarei, referitoare la aceste valori, se constată că valoarea
imobilului este dincolo de dublul sumei prevăzută în contractul de
vânzare a cărui nulitate se solicită.
În ce priveşte susţinerile administratorului judiciar,
referitoare la valoarea terenului de sub construcţii, se constată că
expertul a indicat valori diferite ale terenului şi ale construcţiilor, însă
şi dacă s-ar considera că valoarea construcţiilor este singura care
trebuie determinată şi luată în calcul cu excluderea valorii terenului
de sub acestea, numai aceasta depăşeşte cu peste 50% valoarea din
contract, iar dacă se adaugă valoarea terenului liber de 15.878 mp,
această valoare se dublează.
Cu privire la scopul urmărit prin contract, care ar influenţa
valoarea bunului, se constată că susţinerile părţilor pârâte sunt
contradictorii, pe de o parte A raportându-se la valoarea terenului ca
şi cum contractul ar fi vizat vânzarea acestuia pentru utilizare ca
teren liber, construcţiile fiind vechi şi reprezentând mai degrabă o
sarcină a bunului, în timp ce E susţine că avea nevoie de spaţii de
depozitare pentru produsele sale, destinate exportului, astfel că, faţă
de lipsa unui scop declarat în contract sau dovedit în cauză, rezultă că
s-a urmărit înstrăinarea bunului pentru utilizarea sa, aşa cum a fost
menţionat în contract, teren şi construcţii, astfel că valoarea
determinată în expertiză nu poate fi cenzurată.
În acest context, se constată că între valoarea bunului avut
în vedere în contractul de vânzare-cumpărare atacat cu prezenta
cerere (1.100.000 euro) şi valoarea determinată de expert după
aplicarea corecţiilor date de deprecierea economică (3.126.600 euro),
există o disproporţie vădită, valoarea fiind de aproximativ trei ori mai
mare decât preţul stabilit de părţi.
Susţinerile din cererea de intervenţie accesorie, referitoare
la valoarea bunului înstrăinat, confirmate parţial prin punctul de
vedere exprimat de expertul cauzei şi de expert GC , sprijină poziţia
apelantei, creditor bugetar, astfel că se va reţine şi din această
perspectivă disproporţia dintre prestaţiile părţilor.
Prin urmare, este îndeplinită ipoteza art.80 alin.1 lit.b) din
Legea nr.85/2006, care are în vedere operaţiuni comerciale în care
prestaţia debitorului depăşeşte vădit pe cea primită, efectuate în cei 3
ani anteriori deschiderii procedurii, astfel că cererea formulată de
 127

creditor este întemeiată sub acest aspect.

Nu se poate constata aplicarea art.82 din Legea nr.85/2006,
potrivit căruia nu se va putea cere anularea unui transfer cu caracter
patrimonial, făcut de către debitor în cursul desfăşurării normale a
activităţii sale curente, întrucât în cauză operaţiunea nu este una
obişnuită, debitoarea procedând la înstrăinarea unui bun important
din patrimoniul său.
Curtea constată, dincolo de faptul că actul nu vizează
îndeplinirea obiectului de activitate, că în apărările formulate
societatea chiar a invocat că actul a fost necesar pentru a se încerca
remedierea problemelor financiare ale societăţii (fila 90 dosar fond),
astfel că nu se poate constata caracterul curent al acestei operaţiuni.
Ca atare, constatând aplicarea art.80 alin.1 lit.b) din Legea
nr.85/2006, se va dispune anularea actului de vânzare, cu consecinţa
prevăzută de art. 83 alin. 1 din lege, potrivit cu care terţul dobânditor
în cadrul unui transfer patrimonial, anulat conform art. 80, va trebui
să restituie averii debitorului bunul transferat sau, dacă bunul nu mai
există, valoarea acestuia de la data transferului efectuat de către
debitor, stabilită prin expertiză efectuată în condiţiile legii.
Faţă de cererea de repunere a părţilor în situaţia
anterioară, curtea va constata că bunul există iar terţul dobânditor,
care a restituit averii debitorului bunul sau valoarea bunului ce-i
fusese transferat de către debitor, va avea împotriva averii o creanţă
de aceeaşi valoare, cu condiţia ca terţul să fi acceptat transferul cu
bună-credinţă şi fără intenţia de a-i împiedica, întârzia ori înşela pe
creditorii debitorului. În caz contrar, terţul dobânditor pierde creanţa
sau bunul rezultat din repunerea în situaţia anterioară, în favoarea
averii debitorului. Reaua-credinţă a terţului dobânditor trebuie
dovedită.
Raportat la buna credinţă a cocontractantului E SA, curtea
reţine că aceasta nu poate fi înlăturată în cauză, reaua credinţă
nefiind dovedită, cu consecinţe şi asupra neaplicării art.80 alin.1 lit.c)
din Legea nr.85/2006.
În ce priveşte incidenţa acestui din urmă text, Curtea
constată că în apel se susţine neobservarea de către judecătorul
sindic a legăturii strânse între părţile tranzacţiei şi consecinţele
negative produse asupra intereselor creditorilor.
Practic, reclamanta invocând art.80 alin.1 lit.c) din Legea
nr.85/2006, susţine intenţia tuturor părţilor implicate în acestea de a
sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori, dovada intenţiei
susmenţionate trebuind realizată efectiv prin date concrete care să o
susţină, un aspect ce poate contribui la această situaţie fiind
avantajele dobânditorului, determinate de condiţiile în care a fost
încheiat actul.
Astfel, potrivit art.80 alin.1 lit.c) din Legea nr.85/2006,
administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul poate introduce la
 128

judecătorul-sindic acţiuni pentru anularea constituirilor ori a

transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi şi pentru restituirea
de către aceştia a bunurilor transmise şi a valorii altor prestaţii
executate, realizate de debitor prin acte încheiate în cei 3 ani
anteriori deschiderii procedurii, cu intenţia tuturor părţilor implicate
în acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau
de a le leza în orice alt fel drepturile.
Data încheierii actului a cărui anulare se solicită
(14.05.2013) se încadrează în mod cert în perioada de 3 ani anteriori
deschiderii procedurii, dispusă prin încheierea din 5.06.2014.
Pentru a opera sancţiunea nulităţii, este necesar ca actul să
fie întocmit cu intenţia tuturor părţilor de a sustrage bunuri de la
urmărirea creditorilor ori de a le afecta în orice fel drepturile.
O asemenea situaţie este incidentă atunci când se
dovedeşte, în condiţiile art.249 Cod procedură civilă, că între părţile
contractului există legături care denotă interese comune sau chiar
identitate de părţi, eventual sub protecţia unei persoane juridice, cu
consecinţa obţinerii unor avantaje efective şi prejudicierea
creditorilor.
Deşi în cererea de chemare în judecată se arată că există
persoane din conducerea societăţii vânzătoare care deţin acţiuni şi la
societatea cumpărătoare, atare aspect nu este detaliat în cerere prin
indicarea unor nume sau persoane, care să facă parte din ambele
societăţi şi să fi influenţat sau să fi putut influenţa decizia în privinţa
încheierii actului.
Curtea reţine că din înscrisurile depuse în sprijinul acestor
alegaţii (filele 22-34 dosar fond), reprezentând lista administratorilor
şi asociaţilor celor două societăţi, rezultă că în general aceştia sunt
persoane diferite, cu excepţia lui PF, care îndeplineşte funcţia de
administrator în cadrul A SA, într-un for colectiv, şi totodată
preşedinte al Consiliului de administraţie la E SA.
Deţinerea acestei calităţi nu este prin ea însăşi în măsură să
determine concluzia intenţiei frauduloase a tuturor părţilor implicate
în convenţia atacată cu privire la scoaterea bunurilor de sub
urmărirea creditorilor, însă, poate constitui un indiciu pentru
construirea unui asemenea raţionament.
În acest context, cum nu se poate reţine automat că poziţia
unei persoane, de membru în consiliul de administraţie, respectiv de
preşedinte al consiliului de administraţie, în cele două societăţi,
relevă intenţia părţilor de a scoate bunurile de la urmărirea
creditorilor, rezultă că pentru incidenţa art.80 alin.1 lit.c) din Legea
nr.85/2006, trebuie dovedită intenţia de a sustrage bunuri de la
urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice alt fel drepturile,
care trebuie să aparţină tuturor părţilor implicate în act.
Curtea reţine că administratorul din forul colectiv nu se
poate identifica integral cu voinţa societăţii, după cum nici
 129

preşedintele CA al cumpărătoarei nu reprezintă singur voinţa socială.

Într-adevăr, potrivit art.1432 alin.1 din Legea nr.31/1990
Consiliul de administraţie reprezintă societatea în raport cu terţii şi în
justiţie, iar în lipsa unei stipulaţii contrare în actul constitutiv,
consiliul de administraţie reprezintă societatea prin preşedintele său.
Însă, în cazul de faţă nu interesează reprezentarea societăţii ci modul
în care a fost constituită voinţa acesteia cu privire la actul de
înstrăinare.
Din hotărârea Consiliului de administraţie din 16.04.2013
(filele 99-101) rezultă că s-a procedat la aprobarea înstrăinării
bunului în discuţie în urma evaluării efectuate, care a stabilit o
valoare de 1.100.000 euro. Cu privire la acest aspect, Curtea constată
că într-adevăr cu ocazia luării deciziei încheierii contractului, părţile
au procedat la evaluarea bunului ce urma să facă obiectul vânzării,
raportul de evaluare a imobilului determinând o valoare de
aproximativ 1.027.000 euro. Valoarea a fost determinată prin decizia
Consiliului de administraţie la 1.100.000 euro, care a constituit şi
preţul menţionat în contractul de vânzare-cumpărare.
Din procesul verbal al şedinţei CA E, din 17.04.2013,
rezultă că PF s-a abţinut de la votul privind luarea hotărârii de
achiziţionare a bunului imobil de la A.
Ca atare, aşa cum s-a reţinut mai sus, fără o dovadă
concretă în sensul susţinerii intenţiei frauduloase a părţilor pentru
prejudicierea creditorilor nu se poate constatat aplicarea art. 80 alin.
1 lit. c) din L. nr. 85/2006.
Susţinerile din cererea de intervenţie accesorie, referitoare
la controlul ambelor societăţi de către aceeaşi persoane nu se verifică
prin probele administrate în cauză, înscrisurile depuse odată cu
concluziile scrise neputând fi luate în seamă faţă de art. 394 alin. 3
C.proc.civ., astfel că cererea nu poate fi primită sub acest aspect.
Pentru aceste considerente, reţinând numai incidenţa art.80
alin.1 lit.b) din Legea nr.85/2006, precum şi faptul că bunul există, în
temeiul art. 480 C.proc.civ. şi art. 8 din L. nr. 85/2006, curtea a admis
apelul, a schimba sentinţa, în sensul că a admis cererea şi a anulat
contractul de vânzare autentificat sub numărul 1176/14.05.2013 la
BNP GA, dispunând repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu
obligarea pârâtei E SA să restituie debitoarei bunul înstrăinat,
compus din teren de 59.745 mp şi construcţiile menţionate în
contractul de vânzare cumpărare. A fost admisă cererea de
intervenţie accesorie, în favoarea apelantei reclamante.

2. Emiterea unei dispoziţii de instituire a sechestrului

asigurător cu nerespectarea dispoziţiilor legale privind urgenţa
şi existenţa unui pericol. Nulitate relativă . motive şi mod de
invocare.
 130

Art. 49 alin (3) Cod procedură fiscală

Art. 213 alin (12) Cod procedură fiscală
Art.178 alin (2) Cod procedură civilă

Potrivit art. 213 alin (12) C. proc. fiscală dacă valoarea

bunurilor proprii ale debitorului nu acoperă integral creanţa
fiscală a bugetului general consolidat, măsurile asigurătorii
pot fi înfiinţate şi asupra bunurilor deţinute de către debitor în
proprietate comună cu terţe persoane, pentru cota-parte
deţinută de acesta.
De asemenea conform art.213 alin (12) C.proc. fisc. prin
derogare de la prevederile art. 7 din Legea contenciosului
administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările
ulterioare, împotriva deciziei prin care se dispune instituirea
măsurilor asigurătorii, prevăzute la alin. (4), cel interesat
poate face contestaţie, în termen de 30 de zile de la
comunicare, la instanţa de contencios administrativ
competentă, fără a fi necesară parcurgerea procedurii
prealabile.
În plus, potrivit art.49 alin (3) C.proc.fisc. actele
administrative fiscale prin care sunt încălcate alte prevederi
legale decât cele prevăzute la alin. (1) al art.49 C.proc.fisc.
sunt anulabile. De asemenea conform art. 3 alin (2) C.proc.fisc.
unde prezentul cod nu dispune, se aplică prevederile Codului
civil şi ale Codului de procedură civilă, republicat, în măsura în
care acestea pot fi aplicabile raporturilor dintre autorităţi
publice şi contribuabili/plătitori.
Totodată conform art.178 alin (2) C.proc. civ. nulitatea
relativă poate fi invocată doar de partea interesată.
Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale mai
sus menţionate rezultă că spre deosebire de motivele de
nulitate absolută, care pot fi invocate fie de instanţă din oficiu,
fie de partea interesată, motivele de nulitate relativă pot fi
invocate doar de persoana interesată. Emiterea unei dispoziţii
de instituire a sechestrului asigurător cu nerespectarea
dispoziţiilor legale privind urgenţa şi existenţa unui pericol se
circumscrie motivelor de nulitate relativă prevăzute de art.49
alin (3) C.proc. fisc. , astfel că aceste aspecte trebuie invocate
de către partea interesată, neputând fi invocate din oficiu de
către instanţa de judecată.

(Decizia nr. 1455/R-CONT/04 Decembrie 2017)

La data de 15 iulie 2016, contestatorul FB a chemat în

judecată pe intimatul Ministerul Finanţelor Publice-Agenţia Naţională
de Administrare Fiscală-Direcţia Generală Regională a Finanţelor
 131

Publice Craiova-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea,

solicitând anularea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr.
19246/27.06.2016, precum şi a procesului verbal de sechestru
asigurător pentru bunurile imobile nr. 92248/27.06.2015, din dosarul
fiscal nr. 983/2016, ca fiind întocmite cu nerespectarea dispoziţiilor
legale în vigoare.
În motivare, contestatorul a arătat că prin Sentinţa civilă nr.
1970/04.11.2015, pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr.
998/90/2014/a1, rămasă definitivă la Curtea de Apel Piteşti la data de
19.04.2016, s-a dispus atragerea răspunderii contestatorului şi
obligarea sa la plata sumei de 22 792,10 lei către debitoarea SC U
SRL, întocmindu-se actele de executare constând în somaţie, titlu
executoriu, proces verbal identificare bunuri, decizia de instituire
măsuri asigurătorii şi sechestru asiguratoriu pentru bunuri imobile
împotriva sa.
În realitate, susţine contestatorul că suma de 22792,10 lei,
cu titlu de creanţă, reprezintă datoria societăţii debitoare către
intimată, iar creanţa nu este certă, formele de executare fiind emise
cu nerespectarea dispoziţiilor art. 662 Cod procedură civilă.
Prin întâmpinare, intimata Direcţia Generală Regională a
Finanţelor Publice Craiova, a arătat că organele de executare silită au
pus în aplicare dispozitivul Deciziei nr.223/A-com din 19.04.2016 a
Curţii de Apel Piteşti prin care s-a dispus ca numitul Furtună Bogdan
să suporte întregul pasiv al debitoarei SC U SRL în sumă de 22792
lei, compus conform tabloului definitiv al creanţelor împotriva
debitoarei menţionate, stabilit de lichidator judiciar E SPRL.
Prin sentinţa nr. 1610/06.07.2017, Tribunalul Vâlcea a
admis cererea, a anulat Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii
nr. 19246, din data de 27.07.2016 şi Procesul verbal de sechestru
asiguratoriu nr. 92248, din data de 27.06.2016, emise de Direcţia
Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova prin Administraţia
Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea şi a luat act că părţile nu au
solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin Decizia de
instituire a măsurilor asigurătorii nr. 19246 din data de 27.07.2016,
emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea, s-a
dispus instituirea unui sechestru asiguratoriu asupra cotei părţi
indivize din apartamentul în suprafaţă utilă de 65 m.p. Urmare a
emiterii respectivei decizii, a fost întocmit de către pârâtă şi Procesul
verbal de sechestru asiguratoriu nr. 92248, din data de 27.06.2016.
Tribunalul a reţinut dispoziţiile art.213 alin.4 şi alin. 2 din
Legea nr.207/2015, constatând că luarea măsurilor asigurătorii
trebuie raportată la o anumită atitudine de rea-credinţă a persoanei
împotriva căreia s-a dispus o atare măsură, care încearcă să-şi
sustragă, ascundă sau distrugă activele patrimoniale cu scopul de a
zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanţa fiscală.
 132

Astfel, măsurile asigurătorii nu sunt o etapă obligatorie, care precede

orice executare silită fiscală, ci se aplică doar în cazuri limitate, în
care există indicii că executarea va fi îngreunată prin atitudinea
debitorului menţionate în cuprinsul normei legale, revenindu-i
organului care a dispus instituirea măsurilor obligaţia de a face o
atare dovadă.
Tribunalul a mai reţinut că prin alin. 7 al art. 213
C.proc.fisc. se instituie o limitare în timp a efectelor măsurilor
asigurătorii în cazul în care acestea au fost instituite înainte de
emiterea titlului de creanţă, iar acesta din urmă nu este emis în
termen de 6 luni de la data dispunerii măsurilor asigurătorii. Această
prevedere confirmă faptul că pericolul care justifică luarea măsurilor
asigurătorii trebuie să fie extrinsec faptelor controlate. Dacă
legiuitorul ar fi avut în vedere un pericol intrinsec, această prevedere
ar fi fost lipsită de sens, întrucât, dacă pericolul rezulta din modul în
care contribuabilul şi-a nesocotit obligaţiile fiscale, acest pericol nu ar
fi dependent de perioada de timp până la emiterea titlului de creanţă,
ci ar dăinui în toată această perioadă şi ulterior. Or, încetarea
efectelor măsurilor, sau reanalizarea pericolului la 6 luni, arată faptul
că acesta trebuie să fie apreciat prin raportare la atitudinea
contribuabilului ulterioară celei avute la data realizării operaţiunilor
controlate.
Analizând motivele invocate de către pârâtă în cuprinsul
deciziei contestate, tribunalul a reţinut că acestea nu sunt apte să
susţină instituirea împotriva reclamantului a unei măsuri care se vrea
a fi excepţională, tocmai prin modul de reglementare, acestea
neputând dovedi în lipsa altor probe directe, existenţa pericolului de
sustrage, ascundere ori risipire a patrimoniului de către reclamant
constituind mai degrabă o apreciere de ordin subiectiv a pârâtei cu
privire la comportamentul pe care este posibil să-l aibă reclamantul în
perioada următoare, bazat pe o prezumţie simplă reţinută din
cuantumul ridicat al obligaţiei fiscale şi a faptului că cesta este
deţinut în coproprietate.
Argumentele organului fiscal exprimate în cuprinsul deciziei
contestate sunt, în opinia tribunalului, departe de a justifica
instituirea unei astfel de măsuri, dat fiind caracterul excepţional al
acesteia, întrucât existenţa unei obligaţii de plată în sarcina
reclamantului printr-un titlu executoriu reprezentat de o hotărâre
judecătorească definitivă, nu poate conduce, fără a fi susţinută de alte
probe, la concluzia că atitudinea reclamantului va fi aceea de
încercare de înstrăinare sau diminuare a patrimoniului pentru
îngreunarea colectării, cu atât mai mult cu cât cuantumul obligaţiei
de plată nu poate fi reţinut drept dovadă a pericolului de sustragere,
risipire sau diminuare în mod considerabil a patrimoniului său.
Instanţa de fond a reţinut şi că procesul verbal de sechestru
asiguratoriu nr. 92248 din data de 27.06.2016 a fost emis ca urmare a
 133

întocmirii deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii, fiind un act

subsecvent acesteia, emis pentru a pune în practică măsura dispusă
prin respectiva decizie, or, în condiţiile în care instanţa a apreciat că
decizia de instituire a măsurilor asiguratorii este nelegală şi
netemeinică şi a dispus anularea acesteia, nelegalitatea şi
netemeinicia respectivei decizii se răsfrânge şi asupra procesului
verbal emis pentru punerea acesteia în executare.
La 17.08.2017, Direcţia Generală Regională a Finanţelor
Publice Craiova reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor
Publice Vâlcea a formulat recurs împotriva sentinţei nr.
1610/06.07.2017, solicitând admiterea căii de atac şi respingerea
cererii de chemare în judecată.
În motivare se arată că executarea silită pornită împotriva
debitorului FB, în calitate de fost administrator al U SRL, a avut la
bază drept titlu de creanţă Decizia nr. 223/A-com /19.04.2016 a Curţii
de Apel Piteşti, prin care s-a atras răspunderea solidară a acestuia
pentru suma de 22.792 lei.
Această sumă constituie creanţă fiscală şi se execută silit
potrivit Codului de procedură fiscală, în acest sens fiind emise titlul
executoriu nr. 192/12.05.2016 şi somaţia nr. 193/12.05.2016 pentru
întreaga sumă de 22.792 lei, prin aplicarea art. 220 alin. 10 din Legea
nr. 207/2015.
Temeinicia şi legalitatea măsurilor asigurătorii rezultă şi din
temeiul de drept al acestora, respectiv art. 213 alin. 1, 2 şi 3 din
Legea nr. 207/2015, aceste măsuri fiind dispuse de organul fiscal cu
scopul de a crea o garanţie că persoana supusă verificării fiscale nu
îşi va înstrăina bunurile în timpul desfăşurării inspecţiei fiscale sau
până la emiterea titlului de creanţă.
Întrucât bunul imobil este un bun comun, asupra acestuia
au fost aplicate doar măsurile asigurătorii, urmând ca executarea
silită să continue după finalizarea acţiunii de partaj intentată de
organul fiscal, în proprietatea debitorului nefiind identificate alte
bunuri mobile sau imobile urmăribile care ar fi putut acoperi creanţa.
Curtea, analizând recursul, a constatat că este întemeiat,
pentru următoarele considerente:
Potrivit art.213 alin (12) C.proc. fisc. dacă valoarea
bunurilor proprii ale debitorului nu acoperă integral creanţa fiscală a
bugetului general consolidat, măsurile asigurătorii pot fi înfiinţate şi
asupra bunurilor deţinute de către debitor în proprietate comună cu
terţe persoane, pentru cota-parte deţinută de acesta.
De asemenea conform art.213 alin (12) C.proc. fisc. prin
derogare de la prevederile art. 7 din Legea contenciosului
administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare,
împotriva deciziei prin care se dispune instituirea măsurilor
asigurătorii, prevăzute la alin. (4), cel interesat poate face
contestaţie, în termen de 30 de zile de la comunicare, la instanţa de
 134

contencios administrativ competentă, fără a fi necesară parcurgerea

procedurii prealabile.
În plus, potrivit art.49 alin (3) C.proc.fisc. actele
administrative fiscale prin care sunt încălcate alte prevederi legale
decât cele prevăzute la alin. (1) al art.49 C.proc.fisc. sunt anulabile.
De asemenea conform art. 3 alin (2) C.proc.fisc. unde prezentul cod
nu dispune, se aplică prevederile Codului civil şi ale Codului de
procedură civilă, republicat, în măsura în care acestea pot fi
aplicabile raporturilor dintre autorităţi publice şi
contribuabili/plătitori.
Totodată conform art.178 alin (2) C.proc. civ. nulitatea
relativă poate fi invocată doar de partea interesată.
Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale mai sus
menţionate rezultă că spre deosebire de motivele de nulitate
absolută, care pot fi invocate fie de instanţă din oficiu, fie de partea
interesată, motivele de nulitate relativă pot fi invocate doar de
persoana interesată. Emiterea unei dispoziţii de instituire a
sechestrului asigurător cu nerespectarea dispoziţiilor legale privind
urgenţa şi existenţa unui pericol se circumscrie motivelor de nulitate
relativă prevăzute de art.49 alin (3) C.proc. fisc. , astfel că aceste
aspecte trebuie invocate de către partea interesată, neputând fi
invocate din oficiu de către instanţa de judecată.
În speţă, din analiza cererii de chemare în judecată, astfel
cum a fost precizată, rezultă că nu s-a invocat de către intimatul FB
faptul că măsura asigurătorie a fost instituită cu nerespectarea
dispoziţiilor art.213 alin (2) C.proc.fisc. astfel că instanţa nu putea
proceda la o astfel de analiză.
În ce priveşte apărarea intimatului conform căreia nu se pot
institui măsuri asigurătorii asupra bunurilor comune ale soţilor
Curtea a reţinut că nu poate fi primită o astfel de apărare prin
raportare la dispoziţiile art.213 alin (12) C.proc.fisc.
Pentru aceste considerente, în baza art. 496 C.proc.civ. a
fost admis recursul, casată sentinţa, iar în rejudecare a fost respinsă
contestaţia.

3. Dreptul de port şi folosire a unei arme letale. Noţiunea de

pericol pentru ordinea publică al unor acte de conduită.
Art. 14 alin.1 lit. f) din Legea 295/2004

Dreptul de port şi folosire a unei arme nu se poate acorda

cu largheţe, mai ales dacă este vorba despre arme letale,
precum situaţia din speţă.
Este necesar să se stabilească, pe baza unor verificări
amănunţite efectuate de persoane abilitate, dacă deţinătorul
armei letale prezintă un pericol pentru ordinea publică sau
dacă la nivelul structurilor de Poliţie există date şi informaţii
 135

despre această persoană care să determine anularea actului

prin care s-a acordat dreptul de port şi folosire a armei. Un
posesor al unei arme letale trebuie să fie aşadar o persoană
echilibrată, care să ştie şi să-şi poată stăpâni sentimentele de
ură, frustrare, impulsurile spre violenţă, astfel încât, atunci
când este pus într-o situaţie critică, chiar şi provocat fiind, să
nu recurgă la violenţă ci să-şi înfrâneze acest impuls,
acţionând paşnic, echilibrat, calm şi lucid.
Prin pericol pentru ordinea publică al unor acte de
conduită se înţelege particularitatea acestora de a aduce
atingere unor valori sociale de un anumit interes pentru
societate. Pericolul constituie astfel o trăsătură esenţială şi
comună a tuturor faptelor prin care se încalcă ordinea de
drept. Incriminarea prin lege a unor categorii de fapte nu este
decât consacrarea legală a existenţei unui grad mai ridicat de
pericol pentru faptele ocrotite de legea penală, dar acesta nu
înseamnă că o persoană poate fi posesorul unei arme letale
dacă săvârşeşte o faptă cu un grad mai mic de pericol.

(Decizia nr. 1482/R-CONT/05 Decembrie 2017)

Prin cererea formulată la data de 05.10.2016 şi înregistrată

pe rolul Tribunalului Argeş, reclamantul DN, în contradictoriu cu
pârâtul I.P.J. ARGEŞ - Serviciul Arme, Explozivi şi Substanţe
Periculoase, a solicitat anularea Avizului negativ privind eliberarea
unei autorizaţii de procurare armă letală cu destinaţia vânătoare,
înregistrat sub nr. l58195 din 24.08.2016 şi a Răspunsului negativ la
plângerea prealabilă înregistrat sub nr. 162024/16.09.2016 şi
obligarea pârâtului să emită un nou aviz pozitiv privind eliberarea
unei autorizaţii de procurare armă letală cu destinaţia vânătoare.
Prin sentinţa nr. 525/10.04.2017, Tribunalul Argeş - Secţia
civilă, Complet specializat de contencios administrativ şi fiscal a
admis în parte acţiunea, a anulat avizul negativ privind eliberarea
unei autorizaţii de procurare armă letală cu destinaţia vânătoare,
înregistrat sub nr. l58195 din 24.08.2016 şi răspunsul negativ la
plângerea prealabilă înregistrat sub nr. 162024/16.09.2016 şi a
constatat că refuzul pârâtului cu privire la nerespectarea dispoziţiilor
art.14 alin.1 lit. f) din Legea nr. 295/2004 nu este justificat, astfel
încât se impune a se analiza emiterea avizului după cercetarea
îndeplinirii şi a celorlalte condiţii de avizare.
Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, tribunalul a reţinut că
prin adresa nr. l58195 din 24.08.2016 (f. 15) pârâtul a refuzat
eliberarea unei autorizaţii de procurare armă letală cu destinaţia
vânătoare în ceea ce-l priveşte pe reclamant, apreciindu-se ca
raportat la art. 14 alin.1 lit. f) din Legea nr. 295/2004 prezintă pericol
pentru ordinea publică, siguranţa naţională, viaţa şi integritatea
 136

corporală a persoanelor, conform datelor şi informaţiilor existente la

poliţie.
Deşi adresa nu este motivată, astfel cum prevăd dispoziţiile
art. 14 alin.3 din Legea nr. 295/2004, din conţinutul întâmpinării
reiese faptul că refuzul avizului are la baza ordonanţa nr. 4079/P/2007
din 03.12.2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Piteşti, prin
care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală cu privire la
săvârşirea infracţiunilor de furt şi furt calificat, aplicându-se şi
amenda administrativă în cuantum de 250 lei, astfel cum rezultă din
cazierul judiciar. Pârâtul a mai susţinut că din verificările efectuate pe
raza corn Cuca, unde are domiciliul reclamantul, s-a stabilit ca acesta
a fost cercetat împreuna cu fratele său, DV în dosarul nr. 3009/P/2008
pentru infracţiunea de tăiere ilegală de arbori şi furt de arbori din
pădurea Ocolului Silvic Cotmeana. Totodată, acesta din urmă, cu care
reclamantul păstrează o relaţie strânsa, în prezent este condamnat tot
pentru infracţiuni silvice prin SP 944/26.04.2016 (dosar
9573/280/2015) fiind pusă în mişcare acţiunea penală pentru acelaşi
gen de fapte şi în dosarul 3574/P/2015, fiind, de asemenea, sancţionat
în mai multe rânduri pentru contravenţii la Legea 171/2010. Mai
mult, din verificările efectuate în alte evidențee specifice muncii
operative, al căror caracter este clasificat, rezultă că reclamantul nu
îndeplineşte această condiţie.
Faţă de aceasta din urmă apărare, tribunalul, în urma
analizei documentului clasificat, a constatat că nu aduce date
suplimentare faţă de cele existente la dosarul cauzei, iar din
ansamblul probator administrat nu se poate desprinde concluzia că
reclamantul este predispus la infracţiuni silvice dacă şi fratele
acestuia este, fiind cercetat în mod repetat. Reclamantul a probat
faptul că este deţinătorul unui permis de vânătoare permanent iar din
adeverinţa nr. 48509/04.10.2016 şi caracterizările depuse rezultă că
în comunitatea locală, la serviciu şi în societate în general are un
comportament social ireproşabil. Nu a fost niciodată implicat în
scandaluri sau alte incidente care să tulbure ordinea şi liniştea
publică sau care să pună în pericol viaţa şi integritatea corporală a
persoanelor. În comunitatea în care locuieşte este cunoscut ca o
persoană paşnică, liniştită, perfect integrată în societate, care
respecta valorile sociale şi normele de convieţuire socială. Desfăşoară
activităţi licite, fiind angajat în munca în funcţia de confecţioner
cablaje la SC L România SRL.
Faţă de toate acestea, a apreciat instanţa de fond că nu se
poate reţine ca reclamantul prezintă pericol pentru ordinea publică,
siguranţa naţională, viaţa şi integritatea corporală a persoanelor,
astfel încât să se poată reţine că se impune refuzul privind eliberarea
unei autorizaţii de procurare armă letală cu destinaţia vânătoare.
Reţinând dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 295/2004 care
reglementează condiţiile de acordare a autorizaţiei de procurare a
 137

armelor letale, tribunalul a constatat că refuzul este cenzurat de

instanţă de contencios administrativ, însă instanţa nu este în măsură
decât să aprecieze asupra îndeplinirii sau nu a condiţiei considerată
ca fiind neîndeplinită şi nu să dispună acordarea autorizaţiei. Acest
fapt cade în sarcina pârâtului după analiza tuturor celorlalte condiţii
impuse de textul de lege.
Inspectoratul de Poliţie al judeţului Argeş a formulat recurs
împotriva sentinţei nr. 525/10.04.2017, prin care a solicitat casarea
hotărârii şi respingerea acţiunii ca urmare a rejudecării.
A susţinut recurentul că instanţa de fond a apreciat,
raportat la înscrisurile depuse la dosar, că reclamantul are, în
general, un comportament social reproşabil în comunitatea locală, la
serviciu şi în societate.
Ori, un astfel de comportament trebuie să existe în
permanenţă şi cu privire la toate aspectele vieţii sociale.
Într-adevăr, conform documentelor depuse la dosar,
reclamantul nu este cunoscut în comunitate ca fiind o persoană
violentă, însă acest aspect nu demonstrează în mod neechivoc
îndeplinirea condiţiei prevăzută de art. 14 alin. 1 lit. f) din Legea nr.
295/2004, întrucât trebuie avute în vedere şi reţinerile lucrătorilor
Postului de poliţie Cuca, din care rezultă că reclamantul este
predispus la comiterea de infracţiuni silvice.
De asemenea, susţine recurentul, la dosarul cauzei au fost
depuse documente clasificate, întocmite în urma verificărilor
efectuate în evidenţele specifice muncii operative, de natură să aduce
elemente noi faţă de datele existente la dosarul cauzei.
Dreptul de a obţine arma nu este un drept absolut, iar
legiuitorul a prevăzut ca şi condiţie de obţinere a autorizaţiei faptul
că persoana nu trebuie să prezinte pericol pentru ordinea publică,
siguranţa naţională, viaţa şi integritatea corporală a persoanelor,
conform datelor şi informaţiilor existente la organele competente.
La analizarea pericolului social pe care îl prezintă persoana
solicitantă, trebuie să fie avut în vedere chiar şi anturajul în care
acesta trăieşte, iar la emiterea avizului negativ în cauză s-a avut în
vedere inclusiv faptul că intimatul-reclamant are o relaţie foarte
apropiată cu fratele său, care a fost condamnat pentru săvârşirea
unor infracţiuni silvice.
De asemenea, în anul 2007 intimatul a fost cercetat pentru
săvârşirea unor infracţiuni de furt şi furt calificat, chiar dacă
sancţiunea aplicată a fost de ordin administrativ. Deşi sub aspectul
pericolului social această faptă nu a fost considerată infracţiune, este
relevant la aprecierea posibilităţii de încălcare a regulilor sociale de
către intimat.
Ar putea fi relevant faptul că parte din infracţiunile silvice
la care reclamantul este predispus, cât şi partidele de vânătoare se
desfăşoară în acelaşi mediu, astfel că solicitarea de autorizare poate
 138

avea scopul ca intimatul să justifice prezenţa într-o anume zonă,

respectiv pentru a înlătura orice suspiciune cu privire la aceste
aspecte.
A concluzionat recurentul că o persoană care, în trecut a
săvârşit fapte neconforme cu normele sociale, care trăieşte într-un
anturaj cu un astfel de comportament, respectiv cu privire la care
există indicii privind predispoziţia la săvârşirea de infracţiuni, nu
poate fi considerată ca având un caracter ireproşabil.
A invocat recurentul motivul de casare prevăzut de art. 488
alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă şi art. 20 alin. 1 din Legea nr.
554/2004.
Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat
respingerea recursului ca nefondat, arătând că probele administrate
în cauză au demonstrat că nu este o persoană care să prezinte pericol
social pentru ordinea publică, siguranţa naţională, viaţa şi
integritatea corporală a persoanelor. Mai mult, din certificatul de
cazier judiciar rezultă că nu a avut niciun fel de sancţiuni de natură
penală.
Are un comportament social ireproşabil în comunitatea
locală, la serviciu şi în societate în general, nu a fost implicat în
scandaluri sau incidente care să tulbure ordinea şi liniştea publică,
este angajat, căsătorit şi are în întreţinere un copil minor. De
asemenea, nu consumă băuturi alcoolice şi are o locuinţă stabilă de
peste 5 ani, în comuna Cuca, unde locuieşte cu soţia şi socrii.
Deşi susţine recurentul că refuzul avizului favorabil a avut
în vedere sancţiunea administrativă aplicată prin Ordonanţa nr.
4079/P/2007, trebuie reţinut că această faptă a fost săvârşită în
minoritate şi nu este o condamnare la pedeapsa penală, sancţiunea
administrativă neatrăgând nicio decădere sau interdicţie, condiţia
impusă de art. 14 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 295/2004 este lipsa unei
condamnări prin hotărâre judecătorească definitivă la pedeapsa
detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu
executare, pentru infracţiuni comise cu intenţie ori pentru infracţiuni
prevăzute de legea anterior menţionată.
Incidentul în discuţie a avut loc în anul 2007, când era
minor şi l-a însoţit pe fratele său în pădure să taie lemne, fără să
cunoască dacă acestea erau marcate sau nu, însă acesta a fost un
incident izolat, de la acel moment până în prezent nu a mai fost
sancţionat penal, administrativ sau contravenţional, fapt pentru care
poate fi reţinut comportamentul său ireproşabil.
Analizând sentinţa prin prisma criticilor invocate,
materialului probator administrat şi a dispoziţiilor legale incidente,
Curtea a apreciat că recursul este fondat.
Curtea reţine prealabil, în temeiul art.22 C.proc.civ., că
motivele invocate de recurentă sunt încadrabile în dispoziţiile art.488
alin.1 pct.8 C.proc.civ., respectiv hotărârea a fost dată cu încălcarea
 139

sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în speţă,

dispoziţiile Legii 295/2004.
Se reţine că reclamantului i s-a refuzat solicitarea de
autorizare pentru procurarea unei arme letale întrucât din
verificările efectuate a rezultat că nu sunt îndeplinite condiţiile prev.
de Legea 295/2004, respectiv art.14 alin.1 lit.f.
Conform art. 14 alin.1 din Legea 295/2004 „ Autorizaţia de
procurare a armelor letale se acordă persoanelor prevăzute la art. 13
alin. (2) - (5), dacă îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii: a)
au împlinit vârsta de 18 ani; b) deţin calitatea impusă de lege,
atestată prin prezentarea unor documente stabilite în normele
metodologice de aplicare a prezentei legi, în funcţie de destinaţia
armelor; c) nu au fost condamnate, prin hotărâre judecătorească
rămasă definitivă, la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa
închisorii mai mare de un an, cu executare, pentru infracţiuni comise
cu intenţie ori pentru infracţiuni prevăzute de prezenta lege; d) nu
sunt inculpate în cauze penale pentru fapte săvârşite cu intenţie,
prevăzute de Codul penal, Partea specială, titlurile I, II, III, X, XI, XII
şi art. 269, 280, 281, 283, 285, 286, 287, 342, 346, 348, 369, 371, 375,
381, 383, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi
de Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi
consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare; e) sunt apte din punct de vedere psihologic
şi medical pentru a deţine şi folosi arme şi muniţii; f) nu prezintă
pericol pentru ordinea publică, siguranţa naţională, viaţa şi
integritatea corporală a persoanelor, conform datelor şi informaţiilor
existente la organele competente; g) au absolvit un curs de instruire
teoretică şi practică, organizat de o persoană juridică autorizată
pentru această activitate, în condiţiile prevăzute în normele
metodologice de aplicare a prezentei legi; h) nu le-a fost anulat în
ultimii 2 ani dreptul de procurare, deţinere sau, după caz, port şi
folosire a armelor letale ori a armelor neletale supuse autorizării, cu
excepţia situaţiilor în care măsura anulării s-a dispus ca urmare a
pierderii calităţii prevăzute la art. 13 alin. (2) - (5); i) nu au pierdut
sau nu le-au fost sustrase în ultimii 5 ani arme letale sau arme
neletale supuse autorizării, din motive imputabile lor, procurate în
condiţiile prezentei legi.”
Când legiuitorul a folosit sintagma ,,pericol pentru ordinea
publică, siguranţa naţională, viaţa şi integritatea corporală a
persoanelor” nu s-a referit doar la pericolul social al unei fapte de
natură penală, în sensul în care acesta este definit de Codul penal, ci
în sens mai larg, astfel fiind îndreptăţit legiuitorul să instituie măsuri
de ocrotire a interesului general al societăţii constând în analizarea
în concret a îndreptăţirii unei persoane de a deţine o armă letală.
 140

Dreptul de port şi folosire a unei arme nu se poate acorda

cu largheţe, mai ales dacă este vorba despre arme letale, precum
situaţia din speţă.
Este necesar să se stabilească, pe baza unor verificări
amănunţite efectuate de persoane abilitate, dacă deţinătorul armei
letale prezintă un pericol pentru ordinea publică sau dacă la nivelul
structurilor de Poliţie există date şi informaţii despre această
persoană care să determine anularea actului prin care s-a acordat
dreptul de port şi folosire a armei. Un posesor al unei arme letale
trebuie să fie aşadar o persoană echilibrată, care să ştie şi să-şi poată
stăpâni sentimentele de ură, frustrare, impulsurile spre violenţă,
astfel încât, atunci când este pus într-o situaţie critică, chiar şi
provocat fiind, să nu recurgă la violenţă ci să-şi înfrâneze acest
impuls, acţionând paşnic, echilibrat, calm şi lucid.
Prin pericol pentru ordinea publică al unor acte de conduită
se înţelege particularitatea acestora de a aduce atingere unor valori
sociale de un anumit interes pentru societate. Pericolul constituie
astfel o trăsătură esenţială şi comună a tuturor faptelor prin care se
încalcă ordinea de drept. Incriminarea prin lege a unor categorii de
fapte nu este decât consacrarea legală a existenţei unui grad mai
ridicat de pericol pentru faptele ocrotite de legea penală, dar acesta
nu înseamnă că o persoană poate fi posesorul unei arme letale dacă
săvârşeşte o faptă cu un grad mai mic de pericol.
Caracterizările reclamantului de la locul de muncă şi din
localitatea Cuca conturează un comportament al acestuia paşnic, fără
accese de violenţă, implicări în scandaluri.
În trecut însă, reclamantul intimat a fost cercetat pentru
infracţiunea de furt calificat, aşa cum rezultă din cazierul judiciar,
faptă pentru care i s-a aplicat o sancţiune cu caracter administrativ, şi
deşi acest aspect al trecutului reclamantului nu este, prin el însuşi,
determinant pentru a-i fi refuzat dreptul de a poseda o armă letală,
nici nu poate fi ignorat.
Acest aspect, coroborat cu datele furnizate de evidenţele
muncii operative, prin intermediul documentelor clasificate puse la
dispoziţia instanţei, formează convingerea că la acest moment
reclamantul, într-adevăr, nu îndeplineşte condiţia prev. de art.14
alin.1 lit.f din Legea 295/2004.
Faţă de aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 496 cod
proc.civ., a admis recursul, a casat sentinţa şi, pe fond, a respins
contestaţia ca neîntemeiată.

4. Definiţia sintagmei „salarizat la acelaşi nivel”.

ICCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Decizia nr.23/2016
Art. 1 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 83/2014
 141

Art. 1 alin. (51) O.U.G. nr. 83/2014

Pornind de la motivarea acestui amendament, Curtea a

considerat că sintagma "salarizat la acelaşi nivel" care
explicitează categoriile de destinatari ai normei de excepţie de
la art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.
71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, nu poate
avea în vedere acelaşi nivel de salarizare stabilit în urma unei
comparaţii între personalul din aparatul de lucru al
Parlamentului şi personalul din celelalte autorităţi şi instituţii
publice, întrucât, ca regulă, nu se poate susţine că personalul
din cadrul celorlalte autorităţi sau instituţii publice ocupă
aceleaşi funcţii cu personalul din aparatul de lucru al
Parlamentului (chiar dacă identitatea de studii şi vechime, în
unele cazuri, ar putea fi întrunită).
Totodată, s-a afirmat că nu s-ar putea concluziona, contrar
obiectivului afirmat în mod explicit de legiuitor - eliminarea
discriminărilor -, că, adoptând această normă de excepţie de la
prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări
prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările
ulterioare, scopul acesteia nu este atins, pentru că s-ar nega
însăşi justificarea textului nou-introdus.

(Decizia nr. 1506/R-CONT/06 Decembrie 2017)

Prin sentinţa civilă nr. 638 pronunţată de Tribunalul Argeş

la 08.05.2017 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive
a pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, faţă de care a fost respinsă
acţiunea. a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de
Sindicatul Egalitatea al Funcţionarilor Publici şi Personalului
Contractual din Instituţia Prefectului Judeţ Argeş – pentru EC ş.a. faţă
de Instituţia Prefectului Judeţului Argeş care a fost obligată să emită
noi decizii de încadrare salarială pentru reclamanţi la nivel maxim
aferent gradului profesional deţinut şi la plata efectivă a drepturilor
salariale prin raportare la nivelul de salarizare în plată pentru funcţia
similară începând cu 09.04.2015 şi până la zi.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că Ministerul
Afacerilor Interne nu are calitate procesuală pasivă în absenţa unor
raporturi obligaţionale cu reclamanţii şi faţă de Decizia nr. 13/2016,
pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în
interesul legii.
În ceea ce priveşte fondul, s-a reţinut că după intrarea în
vigoare a Legii nr. 284/2010 şi a celorlalte acte normative de
salarizare s-au creat diferenţe pentru persoane care se regăsesc în
 142

aceeaşi tranşă de vechime în funcţie de data la care îndeplineau

condiţiile pentru acordarea sporului aferent.
Ulterior, prin O.U.G. nr. 83/2014, legiuitorul a înţeles să
înlăture discriminarea existentă, discriminare reţinută şi de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 32 pronunţată la 19.10.2015
în interpretarea dispoziţiilor art. 7 din Legea-cadru nr. 284/2010, ce
stabilesc aplicarea etapizată a dispoziţiilor sale, şi cu cele ale art. 4
alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 4 alin. (2) din Legea nr.
283/2011, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012,
art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, care
opresc aplicarea efectivă a valorii de referinţă şi a coeficienţilor de
ierarhizare corespunzători claselor de salarizare din anexele Legii-
cadru nr. 284/2010, ţinând seama şi de prevederile art. 6 alin. (1) şi
(3) din Legea nr. 285/2010.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta,
susţinând în temeiul art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă,
următoarele critici:
- hotărârea judecătorească este imposibil de aplicat
„deoarece vechimea în muncă este continuă şi nu se poate aplica la
acelaşi nivel de vechime în muncă pentru cu data de 09.04.2015
procentul împlinit înainte de 01.01.2011.” Această dispoziţie a
instanţei constituie o discriminare şi o nesocotire a dispoziţiilor
O.U.G. nr. 137/2000;
- instanţa nu a ţinut seama de tardivitatea cererii de
chemare în judecată în raport cu dispoziţiile art. 7 din Legea nr.
285/2010 privind modul de soluţionare a contestaţiilor şi cererile de
verificare a deciziilor pronunţate în procedura administrativă, ţinând
seama şi de calitatea de ordonator terţiar de credite a prefectului, aşa
cum rezultă din dispoziţiile Legii nr. 340/2004.
Examinând criticile formulate se constată că ele sunt
nefondate, pentru cele ce se vor arăta mai jos.
În condiţiile art. 248 Cod procedură civilă, urmează a fi
verificată cu prioritate excepţia de tardivitate invocată de recurentă.
Astfel, urmează să se observe că în cauză cererea de
chemare în judecată a fost soluţionată printr-o primă hotărâre la
08.07.2016, când Tribunalul Argeş a reţinut incidenţa excepţiei de
tardivitate şi a respins în temeiul ei pretenţiile reclamanţilor. Această
hotărâre a făcut obiectul căii de atac exercitate, iar prin decizia nr.
1723/R-Cont pronunţată de Curtea de Apel Piteşti la 13.12.2016 a fost
admis recursul, casată sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare,
reţinându-se că se impune soluţionarea în fond a pricinii.
În aceste condiţii, se apreciază că instanţa de control
judiciar s-a pronunţat asupra excepţiei de tardivitate, reţinând că ea
nu este incidentă în cauză, statuare obligatorie şi intrată în puterea
lucrului judecat, în raport cu dispoziţiile art. 501 alin. 1 Cod
procedură civilă.
 143

Repunerea în discuţie a acestei excepţii nu este admisibilă,

aşa încât critica urmează a fi respinsă.
În ceea ce priveşte susţinerea de fond a recurentei, din
modul de formulare a acesteia nu rezultă care sunt criticile aduse
hotărârii recurate, pârâta reluând dispoziţii normative şi modul în
care se calculează diferitele sporuri, fără a se preciza în ce constă
nesocotirea acestor norme legale.
Dincolo de acest aspect se reţine că la data de 09.04.2015,
a intrat în vigoare Legea nr.71/2015 pentru aprobarea O.U.G. nr.
83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în
anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice,
prin care s-a introdus alin. 51 la art. 1 din O.U.G. nr. 83 /2014, care
prevede următoarele: „Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2),
personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte
instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi
personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi,
inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care
beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai
mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii
sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie,
va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în
aceleaşi condiţii".
Rezultă, aşadar, din cuprinsul art. 1 alin.1 din Legea
nr.71/2015 că legiuitorul a aprobat ordonanţa de urgenţă nr.83/2014,
stabilind că în cursul anului 2015 cuantumul brut al salariilor de
bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de
bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul
plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se
acordă pentru luna decembrie 2014 în măsura în care personalul îşi
desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu excepţia personalului din
aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi
autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din
cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv
personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de
un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele
stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi
publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, care va fi
salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi
condiţii.
Raportat la prevederile acestui act normativ, curtea
precizează că în înţelesul dispoziţiilor art. 1 alin.5 1 din O.U.G.
nr.83/2014 sintagma “salarizat la acelaşi nivel” nu trebuie înţeleasă
ca o normă de trimitere la categoriile de funcţionari şi personal
contractual salarizat la acelaşi nivel cu aparatul Parlamentului, ci
corespunde noţiunii de “acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna
decembrie 2014”, noţiune avută în vedere cu prilejul reglementării
 144

alin.1 şi 2 al art.1 din OUG nr.83/2014 şi prin care executivul a

intenţionat păstrarea în plată a salariilor în cursul anului 2015 la
acelaşi nivel cu cel din luna decembrie a anului 2014.
Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă
a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din
fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul
cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 233 din 6
aprilie 2015, îşi produce efectele începând cu 9 aprilie 2015.
Cu privire la sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin.51
din O.U.G. nr.83/2014, ICCJ, prin Decizia nr.23/2016 a dezlegat
problema legată de interpretarea textelor legale sub aspectul definirii
sintagmei salarizat la acelaşi nivel, statuând că, din conţinutul Legii-
cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă
că autorităţile şi instituţiile publice în favoarea cărora este edictată
norma din art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015,
cu modificările şi completările ulterioare, sunt cele ce se regăsesc în
enumerarea de la art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010,
cu modificările şi completările ulterioare, precum şi autorităţile şi
instituţiile publice indicate în mod neechivoc în cuprinsul art. 1 alin.
(51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi
completările ulterioare, instituţia recurentă făcând parte din aceste
categorii.
Suprapunând cele două texte, prin coroborarea art. 1 alin.
1
(5 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi
completările ulterioare, cu art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr.
284/2010, cu modificările şi completările ulterioare, dar şi cu
observarea principiului reglementat la art. 3 lit. c) din acelaşi act
normativ, rezultă că personalul din "celelalte autorităţi şi instituţii
publice" la care se referă textul supus interpretării sunt: ... celelalte
organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, autorităţi
ale administraţiei publice locale, alte autorităţi publice, autorităţi
administrative autonome (altele decât Consiliul Concurenţei şi Curtea
de Conturi), precum şi instituţiile din subordinea acestora, finanţate
integral din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor
sociale de stat, bugetele fondurilor speciale.
Această dezlegare s-a apreciat că este în consonanţă şi cu
principiile reglementate de art. 3 din aceeaşi Lege-cadru nr.
284/2010, cu modificările şi completările ulterioare, în special cel
definit la lit. c): echitate şi coerenţă, prin crearea de oportunităţi
egale şi remuneraţie egală pentru muncă de valoare egală, pe baza
principiilor şi normelor unitare privind stabilirea şi acordarea
salariului şi a celorlalte drepturi de natură salarială ale personalului
din sectorul bugetar.
 145

În mod neîndoielnic, s-a reţinut că acest principiu denotă în

mod esenţial asumarea de către legiuitor a egalităţii de tratament
juridic, respectiv un tratament juridic echitabil şi nediscriminatoriu
între categoriile de personal din sectorul bugetar care desfăşoară
muncă de valoare egală, în sensul de a se asigura acestora, prin
aplicarea dispoziţiilor legii de salarizare, o remuneraţie egală.
Acelaşi principiu este şi cel care a stat la baza amendării
textului de la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
83/2014, prin introducerea alin. (51), cu ocazia dezbaterilor de la
nivelul Comisiei pentru muncă şi protecţie socială şi Comisiei pentru
buget, finanţe şi bănci din Camera Deputaţilor, întrucât, astfel cum
rezultă din Raportul comun din 17 martie 2015 al acestora asupra
proiectului de Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 83/2014, motivarea amendamentului privind
introducerea alin. (51) în cuprinsul art. 1 din această ordonanţă a fost
următoarea: Pentru clarificarea textului şi eliminarea discriminării
între persoane care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de
studii şi vechime.
Pornind de la motivarea acestui amendament, Curtea a
considerat că sintagma "salarizat la acelaşi nivel" care explicitează
categoriile de destinatari ai normei de excepţie de la art. 1 alin. (5 1)
din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi
completările ulterioare, nu poate avea în vedere acelaşi nivel de
salarizare stabilit în urma unei comparaţii între personalul din
aparatul de lucru al Parlamentului şi personalul din celelalte
autorităţi şi instituţii publice, întrucât, ca regulă, nu se poate susţine
că personalul din cadrul celorlalte autorităţi sau instituţii publice
ocupă aceleaşi funcţii cu personalul din aparatul de lucru al
Parlamentului (chiar dacă identitatea de studii şi vechime, în unele
cazuri, ar putea fi întrunită).
Totodată, s-a afirmat că nu s-ar putea concluziona, contrar
obiectivului afirmat în mod explicit de legiuitor - eliminarea
discriminărilor -, că, adoptând această normă de excepţie de la
prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin
Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, scopul
acesteia nu este atins, pentru că s-ar nega însăşi justificarea textului
nou-introdus.
În plus, s-a apreciat că trebuie luat în considerare că,
acceptându-se o astfel de interpretare, contrară scopului şi substanţei
normei, s-ar menţine inechităţile ori diferenţele salariale în cadrul
aceleiaşi categorii de personal şi, în consecinţă, ar persista
discriminarea pe care legiuitorul a intenţionat să o elimine prin
edictarea acestui text, pentru a pune în acord legislaţia internă cu
prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a
 146

libertăţilor fundamentale, dar şi cu cele ale dreptului Uniunii

Europene.
Astfel, s-a constat că potrivit jurisprudenţei Curţii Europene
a Drepturilor Omului, în aplicarea dispoziţiilor art. 14 din Convenţie,
discriminarea înseamnă aplicarea unui tratament diferit unor
persoane aflate în situaţii comparabile, fără ca acesta să se bazeze pe
o justificare obiectivă şi rezonabilă (Cauza Driha c. României din 21
februarie 2008, Cauza Marcks c. Belgiei - 1979 etc.).
Curtea a învederat că şi din interpretarea art. 1 alin. (5 1)
din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi
completările ulterioare, rezultă intenţia legiuitorului ca prin
adoptarea acestei norme să elimine discriminările existente între
persoane care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi
vechime, aşadar în acord cu scopul legii, iar, pe de altă parte că nu
poate fi înlăturată obligaţia instanţei de judecată de a face aplicarea
prioritară a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale şi a jurisprudenţei Curţii Europene a
Drepturilor Omului ori a dreptului Uniunii Europene şi a
jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, obligaţie ce
decurge din dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, dar şi din
jurisprudenţa instanţei europene şi, respectiv, a Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene.
Având în vedere că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
83/2014 a fost adoptată pentru reglementarea salarizării personalului
plătit din fonduri publice în anul 2015, rezultă că, din punct de vedere
temporal, acest act normativ are o activitate limitată în timp - 1
ianuarie 2015 - 31 decembrie 2015, astfel că momentul iniţial al
aplicării acesteia a fost 1 ianuarie 2015.
Ca atare, prin Legea nr. 71/2015 s-a creat posibilitatea ca
personalul încadrat în instituţiile şi autorităţile publice care avea un
nivel al salariului de bază şi al sporurilor mai mic decât cel stabilit la
nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru
fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, să fie salarizat la nivelul
maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Această
prevedere se aplică şi în cadrul stabilirii cuantumului gradaţiilor de
care a beneficiat personalul care a avansat în gradaţie după anul
2010.
Concluzionând, rezultă că Legea nr. 71/2015 pentru
aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind
salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015,
precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în
Monitorul Oficial nr. 233 din 6 aprilie 2015, îşi produce efectele
începând cu 9 aprilie 2015, dată de la care pârâta trebuia să
stabilească şi să plătească reclamanţilor drepturile prevăzute şi
acordate prin sentinţa atacată.
 147

Pentru aceste considerente, s-a reţinut că sunt nefondate

criticile formulate, astfel că în baza art. 496 Cod procedură civilă,
recursul a fost respins.

5. Dobânda curentă şi dobânda penalizatoare în cazurile de

vânzare de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din
fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau
bugetare de stat.
Art.11 alin.2 din Legea nr.85/1992
Art.15 alin.2 din Legea nr.85/1992

Conform dispoziţiilor legale în materie se constată de

Curte că, în mod legal a fost statuat de tribunal că pârâta
Curtea de Conturi a apreciat că au fost încălcate dispoziţiile
Legii nr.85/1992, singurul act aplicabil în materie, în speţa de
faţă, privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie
construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor
economice sau bugetare de stat, întrucât acest act normativ
menţionează în mod expres obligaţia vânzătorului de a calcula
şi percepe, atât dobânda curentă, cât şi dobânda penalizatoare,
conform art.11 alin.2, art.15 alin.2 din actul normativ sus-
citat, în cazul vânzării locuinţelor în rate.
Nu se aplică dispoziţiile OG nr.13/2011 privind dobânda
legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti,
precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale
în domeniul bancar, întrucât se aplică dispoziţiile legale sus-
citate prevăzute în Legea nr.85/1992 care este legea specială în
această speţă.
De asemenea, Curtea reţine că în mod corect instanţa de
fond a constatat că nu se poate exonera contestatoarea de la
obligaţia legală privind calculul dobânzii şi încălcarea
dispoziţiilor legale în materie, chiar cu motivarea recurentei că
plata contravalorii apartamentelor vândute în rate s-a realizat
în valută, având în vedere că scopul perceperii dobânzii îl
reprezintă compensarea lipsei de folosinţă a banilor, care este
un rol diferit decât cel prezentat de CET G SA.
(Decizia nr. 1537/R-CONT/07 Decembrie 2017)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de

20 mai 2015, reclamanta CET G SA, prin administrator judiciar SC E
SPRL, a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Camera de Conturi a
Judeţului Vâlcea şi Curtea de Conturi a României, suspendarea
executării Încheierii nr.35/27,04,2015, a Deciziei nr.47/2014 din
14.01.2015 emisă de Curtea de Conturi - Camera de Conturi Judeţul
Vâlcea şi a Raportului de Control nr.177/04.11.2014 până la
soluţionarea definitivă a cauzei; anularea Raportului de Control
 148

nr.177/04.11.2014; anularea Deciziei nr.47/2014 din 14.01.2015 emisă

de Curtea de Conturi - Camera de Conturi Judeţul Vâlcea; anularea
încheierii nr.35/27.04,2015, pronunţată de Curtea de Conturi a
României; obligarea paratelor, în temeiul art. 453 Cod procedură
civilă, la plata tuturor cheltuielilor de judecata ocazionate de prezenţa
cauză.
În motivare, reclamanta a arătat că este o societate
comercială ce are ca obiect principal de activitate producerea şi
furnizarea energiei electrice, producerea, transportul şi distribuţia
energiei termice.
În concret, profilul de activitate al CET G îl constituie:
producerea şi comercializarea energiei electrice şi termice;
efectuarea de operaţii de aprovizionare pentru: materiale, utilaje şi
piese de schimb, combustibili, servicii; activităţi de întreţinere şi
reparaţii la instalaţiile proprii; prestare servicii publice (livrare
energie termică); distribuţie utilităţi şi produse industriale (abur
industrial, cenuşa de termocentrala, deşeuri metalice feroase şi
neferoase etc.).
Prin specificul activităţii de bază şi prin respectarea
cerinţelor legale şi de reglementare, CET G şi-a stabilizat poziţia de
unic producător de abur industrial pe platforma industrială Râmnicu
Vâlcea - Sud, de unic furnizor de agent termic pentru încălzirea
urbană din Municipiul Râmnicu Vâlcea şi de producător permanent şi
stabil de energie electrică în ţară. Totodată, CET G este producător şi
distribuitor de energie termică şi în oraşele Olăneşti şi Călimăneşti.
În perioada 04.11.2014 - 15.12.2014 au fost efectuate
activităţi de control al situaţiei, evoluţiei şi modului de administrare a
patrimoniului public şi privat la CET G, în conformitate cu dispoziţiile
Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de
Conturi (Legea nr.94/1992).
În acest context, în urma desfăşurării controlului menţionat,
a fost întocmit Raportul de Control înregistrat la CET G sub nr.
34309/15.12.2014 şi la Camera de Conturi Vâlcea sub nr.
177/04.11.2014 (Raportul de Control), în cuprinsul acestuia
reţinându-se următoarele: „s-a constatat că unitatea, în perioada
2000 - 2004 (în baza Legii nr. 85/1992), a efectuat vânzări de locuinţe
(apartamente) construite din fondurile societăţii cu plata în rate, fară
să respecte prevederile legale cu privire la dobânda de 4% pe an,
pentru vânzările de locuinţe cu plata în rate şi cu privire la dobânda
de 8% pe an, pentru neplata în termen a ratelor scadente; din
controlul efectuat asupra documentelor puse la dispoziţie, s-a
constatat că în luna mai 2012, directorul entităţii verificate şi cel al
departamentului resurse umane au beneficiat necuvenit din punct de
vedere legal de un premiu anual (prima de performanţă reprezentând
12 şi respectiv 5 remuneraţii brute lunare) în suma totală brută de
99.739,00 lei (70.404 lei plus 29.335 lei), respectiv 69.957 lei net
 149

(49.382 lei plus 20.575 lei); din controlul efectuat asupra

documentelor puse la dispoziţie s-a constatat că în perioada 2012 -
2014, directorul entităţii verificate şi cel al departamentului resurse
umane au beneficiat necuvenit din punct de vedere legal de prima de
vacanţă în suma totală brută de 31.029,00 lei (25.174 lei plus 5.855
lei), respectiv 21.720 lei net (17.622 lei plus 4.098 lei)”. Totodată, s-a
menţionat că,în Nota de Conciliere din data de 12.12.2014,
presupusele nereguli au fost reţinute la punctele 5, 6 şi 7.
Împotriva Raportului de Control şi a Notei de Conciliere
societatea a formulat obiecţii, în temeiul art. 35 din Legea nr. 94/1992
privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi (Legea
nr.94/1992), prin care s-a solicitat modificarea Raportului de Control
şi a Notei de Conciliere, în sensul eliminării punctelor 3.1.6.2, 3.1.7.1,
3.1.7.1.2, 3.1.7.1.3, 3.1.7.1.4 din Raportul de Control şi a punctelor 3,
4, 5, 6 şi 7 din Nota de Conciliere.
Ulterior întocmirii Raportului de Control, Camera de
Conturi Judeţul Vâlcea a procedat la emiterea Deciziei nr. 47/2014 din
14.01.2015 care, practic, a reiterat în cuprinsul considerentelor
acesteia constatările organului de control din cuprinsul Raportului de
Control, respectiv aspectele reţinute la punctele 3.1.3.1, 3.1.7.1.1,
3.1.7.1.2, 3.1.7.1.3 şi 3.1.7.1.4 din Raportul de Control, prin care s-au
dispus, printre altele, şi următoarele măsuri: intrarea în legalitate în
ceea ce priveşte respectarea reglementarilor legale referitoare la
stabilirea obligaţiilor contractuale; extinderea în ceea ce
priveşte:stabilirea sumei definitive reprezentând dobândă de 4% pe
an neprevăzută în contracte, necalculata şi neîncasată, aferentă
ratelor încasate şi care se înregistrează la venituri; determinarea
sumelor reprezentând dobânzi penalizatoare de 8% pe an, pentru
neplata în termen a ratelor scadente, aşa cum dispune Legea nr.
85/1992 şi care se fac venit al unităţii controlate, deoarece s-au
constatat că exista decalaje intre sumele datorate ca rate şi cele
încasate, ca de exemplu: în anul 2013 există rate datorate în suma de
100.096 lei şi încasări în sumă de 82.364 lei.
Stabilirea sumelor definitive reprezentând premiul anual
acordat nelegal şi luarea măsurilor de înregistrare în contabilitate şi
recuperarea acestora de la persoanele răspunzătoare, la valoarea
actualizată la data încasării - termen de realizare: 30.06.2015.
Stabilirea masurilor definitive reprezentând prime de
vacanţa acordate nelegal, luarea măsurilor de înregistrare în
contabilitate şi recuperarea acestora de la persoanele răspunzătoare,
actualizate la data încasării.
Faţă de acestea, societatea a formulat contestaţie în temeiul
art.204 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea
activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea
acestor rezultate din aceste activităţi din 29.05.2014, aprobat prin
Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr.155/2014 (Regulamentul
 150

Curţii de Conturi), înregistrată la Curtea de Conturi a României -

Departamentul VI sub nr. 40179/16.02.2015.
Prin Încheierea nr.35/27.04.2015, Curtea de Conturi a
României a dispus respingerea contestaţiei CET G, reţinând, în
esenţă, următoarele:
- speţei în cauză îi sunt aplicabile prevederile Legii
nr.85/2012 republicată, act normativ prin care se prevede în mod
expres obligaţia vânzătorului de a calcula şi percepe atât dobânda
curentă cât şi dobânda penalizatoare (art. 11 alin. 2, art. 15 alin. 2) în
cazul vânzării locuinţelor în rate;
- abaterile reţinute în raportul de control sunt susţinute de
dispoziţiile Legii nr.85/19912, republicată, astfel cum s-a argumentat
mai sus, entitatea neprezentând argumente legale şi/sau documente
justificative care să modifice abaterile consemnate de echipa de
control;
- de la data intrării în vigoarea Legii nr.203/2009 şi până la
data la care s-a încheiat, potrivit reglementărilor O.U.G nr.109/011
privind guvernanta corporatistă a întreprinderilor publice, contractul
de mandat al directorului CET G S.A., nu au fost întrunite condiţiile
legale pentru acordarea premiului anual;
- cu privire la acordarea nejustificată a primei de vacanţă,
comisia a analizat argumentele prezentate în contestaţie, aspectele
consemnate în raportul de control, precum şi dispoziţiile aplicabile în
acest domeniu, reţinând că acordarea primei de vacanţă nu are
suport legal, argumentaţia prezentată anterior de comisie fiind
opozabilă aspectelor reiterate de contestator cu privire la acordarea
primei de vacanţă.
Reclamanta a arătat că societatea a deţinut în patrimoniu
imobile (apartamente şi garsoniere), preluate de la Filiala
Electrocentrale G (în calitate de succesor). În baza Legii nr.85/1992
privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din
fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare
de stat, respectivele imobile au fost vândute salariaţilor, urmare
cererilor depuse şi a rapoartelor de evaluare, încheindu-se în acest
sens, între părţi, contracte de vânzare-cumpărare.
Din reconstituirea numărului de locuinţe şi a altor bunuri
vândute a rezultat cumpărarea unui număr de 182 apartamente cu 59
de garaje şi boxe şi 105 garsoniere, valoarea de vânzare fiind
estimată de organul de control în cuantum total de 2.767.601,69 Lei.
Din verificarea efectuată de organul de control s-a reţinut
că actele de vânzare-cumpărare nu ar respecta prevederile Legii nr.
85/1992, întrucât, deşi la data încheierii contractului trebuia achitat
avansul de 10% conform art. 11 alin. (1) din Legea nr. 85/1992, au
existat, în aprecierea organului de control, şi cazuri de stabilire a
altor termene de plată a acestuia; nu s-au prevăzut clauze cu privire
la plata dobânzii de 4% pe an şi, respectiv, nu a fost aplicată dobânda
 151

de 8% pe an asupra ratelor scadente neachitate astfel ca, pe de o

parte, entitatea nu a beneficiat de reţinerea cheltuielilor pentru
urmărirea şi tinerea evidentei ratelor în cazul dobândirii de 4% pe an,
respectiv înregistrarea ca venit propriu a dobânzii în cuantum de 8%
pe an.
Totodată, referitor la măsurile dispuse la Capitolul 2,
punctele 2 şi 3 din Decizie, prin Raportul de Control s-a reţinut: în
luna mai 2012, atât Directorul General, cât şi Directorul Executiv al
Departamentului pentru resurse umane au beneficiat necuvenit de un
premiu anual (prima de performanţă reprezentând 12, respectiv 5
remuneraţii brute lunare) în suma totală brută de 99.739 lei,
respectiv 69.957 lei; în perioada 2012 - 2014, atât Directorul General
al Societăţii, cât şi Directorul Executiv al Departamentului resurse
umane au beneficiat necuvenit de prima de vacanţă în suma totală
brută de 31.029 lei, respectiv 21.720 lei.
CET G reprezintă o societate pe acţiuni deţinuta în
integralitate de Consiliul Judeten Vâlcea, conform Hotărârii de
Guvern nr. 1005/2002 publicată în Monitorul Oficial nr. 698 din
24.09.2002. Prin urmare, deciziile la nivelul CET G se iau de
adunarea generală a acţionarilor, în care acţionarul unic - Consiliul
Judeţean Vâlcea - decide singur în integralitate şi identifică cele mai
bune interese în acest sens.
Astfel, pentru acordarea de prime anuale directorului
general, s-a adoptat Hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor nr.
8/03.05.2012, prin care s-a atestat îndeplinirea obiectivelor şi
criteriilor de performanţă stabilite prin contract de mandat în anul
2011, într-un procent de 117,646%, iar pentru acordarea de prime
anuale directorului departamentului de resurse umane al CET G, s-a
adoptat Decizia Consiliului de Administraţie nr. 6/07.05.2012.
Primele anuale s-au acordat în baza unor hotărâri ale Consiliului
Judeţean Vâlcea, în calitate de acţionar unic, legal adoptate şi
necontestate.
În perioada 2012-2014, CET G a încheiat o serie de
contracte de administrare şi de mandat cu directorul general,
respectiv cu directorul departamentului de resurse umane.
Următoarele contracte au fost încheiate de CET G cu
directorul general:
Contractul de administrare încheiat la data de 01.09.2009
cu dl. BM (director general/administrator), în baza O.U.G. nr. 79/2008
privind măsuri economico-financiare la nivelul unor operatori
economici şi aprobat prin Hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor
nr.4/28.01.2009.
Contractul de administrare a fost valabil până la data de
20.08.2013, începând cu data de 21.08.2013, a fost semnat un
contract de mandat în baza O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanţă
 152

corporativă a întreprinderilor publice, contract aprobat prin Decizia

Consiliului de Administraţie nr. 31/21.08.2013.
Contractul de mandat încheiat la data de 23.05.2008 cu d-
na LI, în baza O.U.G. nr.79/2008 privind măsuri economico-financiare
la nivelul unor operatori economici, aprobat prin Hotărârea Adunării
Generale a Acţionarilor nr. 4/22.05.2008, contractul de mandat a fost
încheiat pe o perioadă de 2 ani, iar termenul de valabilitate a fost
prelungit prin acte adiţionale ulterioare până la data de 31.12.2012.
Contractele de administrare şi de mandat conţineau câte o
anexă - Remuneraţia şi alte beneficii/criterii de performanţă generale
şi specifice, aprobate prin hotărâri ale adunării generale ale
acţionarilor Consiliului Judeţean Vâlcea.
Prin urmare, acordarea primelor anuale s-a realizat în baza
unor hotărâri ale adunării generale ale acţionarilor Consiliului
Judeţean Vâlcea valabile (în urma evaluării performantelor
directorului general şi ale directorului departamentului de resurse
umane), a căror legalitate nu a fost contestată şi care sunt obligatorii
pentru CET G.
Mai mult decât atât, Curtea de Conturi nu are competenţa
de a stabili legalitatea hotărârilor adoptate de organele Consiliului
Judeţean Vâlcea astfel încât să solicite repunerea în situaţia
anterioară. În plus, chiar dacă s-ar pune problema unei eventuale
nelegalităţi a hotărârilor statutare de acordare a primelor, nici CET G
şi nici persoanele care au încasat primele respective nu s-ar afla într-o
situaţie de culpă pentru a li se solicita restituirea acestora.
Pe de altă parte, pentru acordarea de prime anuale
directorului departamentului de resurse umane al CET G, s-a adoptat
Decizia Consiliului de Administraţie nr. 6/07.05.2012.
Acordarea primelor anuale de performanţă are ca suport
exclusiv contractele de administrare, respectiv de mandat (aprobate,
desigur, conform hotărârilor organelor statutare competente).
Într-adevăr, O.U.G. nr. 79/2008 prevede în art. 32 alin. (1)
faptul că: Remuneraţia lunară a directorului general/directorului
stabilită prin contractul de mandat în condiţiile art. 31 alin. (1) este
unica formă de recompensare în bani a activităţii depuse de persoana
respectivă”.
Aşadar, după data de 31 decembrie 2011 nu mai exista
această limitare a remuneraţiei lunare a directorului general/a
directorului la nivelul indemnizaţiei lunare acordate prin lege pentru
funcţia de vicepreşedinte al consiliului judeţean.
Singura cerinţa rămasă în vigoare a fost cea ca remuneraţia
să fie prevăzută în contractul de mandat, lucru care se verifică în
speţă, data acordării primelor de performanţă (prime anuale) fiind
03.05.2012, respectiv 07.05.2012, deci ulterior datei de 31 decembrie
2011 (când s-a eliminat limitarea remuneraţiei lunare a directorului
general/a directorului).
 153

Prin urmare, unica formă de recompensare în bani este cea

prevăzută în contractul de mandat, care reglementează, prin anexele
sale, astfel cum ele au fost aprobate, remuneraţiile lunare şi celelalte
beneficii care pot fi acordare în funcţie de performante.
Aşadar, susţine reclamanta, concluziile organelor de control
din cadrul Raportului de Control, respectiv din cadrul Notei de
Conciliere, sunt eronate şi se impune eliminarea punctelor
corespunzătoare din actele de control.
S-a menţionat de asemenea, că directorul departamentului
de resurse umane nu este un „director” în sensul O.U.G. nr. 79/2008,
care prevede în art. 32 alin.(1), faptul că: „Remuneraţia lunară a
directorului general/directorului stabilită prin contractul de mandat în
condiţiile art. 3l alin. (1) este unica formă de recompensare în bani a
activităţii depuse de persoana respectivă”.
Aşadar, O.U.G. nr. 79/2008 se referă la calitatea de director
în sensul prevederilor Legii societăţilor nr. 31/1990.
Prin urmare, indiferent de titulatura, directorul
departamentului de resurse umane nu reprezintă un „director” în
sensul Legii societăţilor nr. 31/1990 şi, implicit, nici în sensul O.U.G.
nr.79/2008.
În consecinţa, apreciază reclamanta, concluziile organelor
de control, cuprinse în actele contestate, sunt eronate şi din această
privinţă.
Deşi societatea a formulat obiecţii împotriva raportului de
control şi notei de conciliere, decizia nu conţine nicio motivare
privind respingerea acestora. Cu toate că societatea a argumentat în
mod extensiv poziţia contrara celor susţinute prin Raportul de Control
şi prin Nota de Conciliere, Decizia emisă de Curtea de Conturi nu face
altceva decât să reia concluziile actelor emise anterior, fără a oferi
niciun argument cu privire la motivarea de respingere a obiecţiilor
formulate de subscrisa.
Acest lucru reprezintă incontestabil un abuz din partea
autorităţii de natură să priveze CET G de dreptul la apărare şi să
afecteze în mod iremediabil drepturile patrimoniale ale Societăţii.
Astfel, în doctrina franceză s-a precizat că motivarea unei
hotărâri poate suferi de trei feluri de vicii: să fie inexistentă, să fie
inexacta şi să fie insuficientă, toate viciile conducând la nelegalitatea
hotărârii astfel adoptate.
Or, motivarea Deciziei Curţii de Conturi este, fără lipsa de
echivoc, inexistentă. Practic, la baza măsurilor dispuse de organul de
control, respectiv de stabilire a obligaţiilor cuprinse în Decizie în
sarcina Societăţii, s-au aflat anumite constatări care nu au un temei
propriu-zis, reprezentanţii Curţii de Conturi reţinând obligaţii
împotriva Societăţii fără să procedeze la motivarea acestora.
Această neregularitate a Deciziei releva lipsa motivării
acesteia, sub aspectul considerentelor pentru care obiecţiile
 154

formulate de Societate au fost respinse. Este dincolo de orice echivoc

faptul că orice act emis de o autoritate publica trebuie să cuprindă
motivele de fapt şi de drept care au condus la stabilirea răspunderii
persoanei împotriva căreia actul respectiv este emis.
Mai mult, conform jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, „În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este
sancţionata de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta
dreptul pârtii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6
paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Astfel,
conform jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, noţiunea de proces
echitabil presupune că o instanţa internă, care nu a motivat decât pe
scurt hotărârea să, să fi examinat totuşi, în mod real, problemele
esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu
concluziile unei instanţe inferioare. Pe de altă parte, dreptul la un
proces echitabil include, printre altele, dreptul parţilor de a prezenta
observaţiile pe care le considera pertinente pentru cauza lor întrucât
CEDO nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau
iluzoriu ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi
considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real
..ascultate" adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.
Cu alte cuvinte, art. 6 CEDO implica, mai ales în sarcina instanţei,
obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor,
argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru
a le aprecia pertinentă. Î nalta Curte apreciază ca motivarea hotărârii
judecătoreşti înseamnă, în sensul strict juridic al termenului,
precizarea în scris a raţionamentului care determină pe judecător să
admită sau să respinsă o cerere. ” În acelaşi sens s-a exprimat şi
CEDO în cauza Albina c. României: (i) câtă vreme apărările şi
observaţiile pe care le-a invocat în susţinerea dreptului sau, nu se
poate vorbi despre un drept al reclamantului la un proces echitabil,
iar (îi) motivarea este necesară pentru că hotărârea să fie înţeleasă de
părţi şi pentru a permite instanţelor superioare, în cazul în care
hotărârea este susceptibilă de a fi supusă cailor de atac, să cenzureze
eventualele contradicţii.
Contestaţia la decizia emisă de structura de specialitate a
Curţii de Conturi reprezintă procedura administrativă prealabila
obligatorie pentru exercitarea dreptului la acţiune în contencios
administrativă.
Motivarea unei decizii administrative nu poate fi limitată la
considerente legate de competenţa emitentului ori la temeiul de drept
al acesteia, ci trebuie să conţină şi elementele de fapt care să
permită, pe de o parte, destinatarilor să cunoască şi să evalueze
temeiurile deciziei iar pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea
controlului de legalitate.
Motivarea actului administrativ constituie o garanţie
împotriva arbitrariului şi se impune cu deosebire în cazul actelor prin
 155

care se modifica ori se suprima drepturi sau situaţii juridice

individuale şi subiective.
Prin nemotivarea deciziei, se creează premisele
arbitrariului, se suprima dreptul la apărare şi posibilitatea efectuării
controlului de legalitate.
Mai mult decât atât, decizia conţine o serie de măsuri de
natură să aducă reclamantei prejudicii importante, în special de
natura patrimonială.
În plus, decizia menţionează sancţiunea incidentă pentru
nerecuperarea prejudiciilor, respectiv faptul că o astfel de atitudine ar
putea întruni elementele constitutive ale unei infracţiuni.
În drept, au fost invocate prevederile art. 8 şi 15 din Legea
nr. 554/2004, art. 227 din Regulamentului Curţii de Conturi, precum
şi toate celelalte prevederi sus-menţionate.
Pârâta Curtea de Conturi a României a formulat
întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată,
cu menţinerea pe cale de consecinţă a încheierii nr. 35/27.04.2015 a
Comisiei de soluţionare a contestaţiilor, a măsurilor dispuse prin
Decizia nr.47/14.01.2015 emisă de Camera de Conturi Vâlcea şi a
Raportului de Control nr.177/04.11.2014, ca fiind legale, cu
următoarea motivare în fapt şi în drept:
În fapt, în urma „controlului situaţiei, evoluţiei şi modului
de administrare a patrimoniului public şi privat al U.A. T. de către
societatea comercială cu capital integral sau majoritar al UAT la S.C.
CET G S.A., Camera de Conturi Vâlcea a constatat abateri de la
legalitate şi regularitate.
Astfel, prin Raportul de Control înregistrat la entitatea
auditată/controlată la nr.34309/15.12.2014 şi Camera de Conturi
Vâlcea la nr.177/04.11.2014, încheiat în urma efectuării auditului
financiar, au fost constatate unele deficienţe pentru care Camera de
Conturi Vâlcea a emis Decizia nr.47/2015 prin care au fost dispuse
măsuri, în baza prevederilor art.33 alin.(3) şi art.43 lit.c) din Legea
nr.94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi a
României, republicată.
Ori, în speţa de faţă se soluţionează suspendarea unui act
administrativ, respectiv a unei decizii (Decizia nr.47/2015 emisă de
Camera de Conturi Vâlcea) al cărei obiect îl vizează operaţiunea
administrativă de stabilire exactă a unui prejudiciu rezultat din
efectuarea cheltuielilor fără suport legal. Un asemenea obiect
reprezintă concretizarea unei atribuţii a Curţii de Conturi de a
dispune atunci când constată nereguli, încălcări ale legilor fiscale,
entităţilor controlate să ia măsuri pentru recuperarea prejudiciului. A
suspenda un asemenea act administrativ înseamnă a goli de conţinut
activitatea unei instituţii.
 156

Dispoziţiile art. 15 din Legea nr.554/2004 a contenciosului

administrativ, raportat la art.2 alin.1 lit.t şi ş din acelaşi act normativ
fac referire la pericolul producerii unei pagube iminente.
Un act administrativ prin care se recomandă stabilirea
întinderii prejudiciului în nici un caz nu poate să reprezinte o pagubă
iminentă.
A mai arătat pârâta că decizia atacată a fost emisă în urma
efectuării unui control prin care s-a propus înlăturarea unor nereguli
constatate la reclamantă, în calitate de entitate controlată.
Camera de Conturi Vâlcea nu a stabilit ea însăşi un
prejudiciu ca să se pună problema unui risc pentru o pagubă
iminentă, ci a constatat că s-au comis nişte neregularităţi şi a dispus
entităţii controlate să-şi stabilească singură întinderea prejudiciului.
Consideră că nu poate fi suspendată obligaţia entităţii de a
determina valoarea unui prejudiciu adus bugetului public prin
încălcarea legii.
Prin urmare, acţiunea reclamantei este neîntemeiată,
neputând fi suspendată executarea măsurilor dispuse prin Decizia
nr.47/2015 emisă de Camera de Conturi Vâlcea, pentru argumentele
mai sus expuse.
Este adevărat că art. 14 din Legea nr.554/2004, cu
modificările şi completările ulterioare, în ceea ce priveşte
suspendarea executării unui act administrativ, prevede la alin. (1) că
“în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente,
după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis
actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate
să ceară instanţei competentă să dispună suspendarea executării
actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de
fond”.
În doctrină se apreciază că instanţa care este chemată să
decidă măsuri de protecţie provizorie trebuie să ia în apreciere
ansamblul circumstanţelor şi intereselor prezente. Asemenea măsuri
pot fi acordate în special în situaţia în care executarea actului
administrativ este de natură să producă pagube grave, dificil de
reparat şi în cazul în care există argument juridic aparent valabil
referitor la legalitatea actului administrativ.
Cât priveşte noţiunea de „pagubă iminentă”, pârâta
precizează că în art.2 alin.(1) lit.ş din Legea contenciosului
administrativ nr.554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, s-
a convenit asupra unui sens larg, avându-se în vedere nu numai
sensul clasic de prejudiciu efectiv, ci şi sensul de perturbare
previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice, după caz a
unui serviciu public.
Referitor la cererea de anulare a Raportului de control
nr.177/04.11.2014, pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii pentru
următoarele motive de fapt şi de drept:
 157

În conformitate cu prevederile art.32 alin.2 din Legea

nr.94/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi,
republicată, „Auditorii publici extern/ desemnaţi să auditeze
conturile, precum şi celelalte activităţi pentru care Curtea de Conturi
are competenţă, întocmesc rapoarte în care prezintă constatările şi
concluziile, formulează recomandări cu privire la măsurile ce
urmează a fi luate şi îşi exprimă opinia faţă de acestea, cu
respectarea procedurilor proprii, stabilite prin regulamentul aprobat
conform prevederilor art.11 alin.(2)”.
De asemenea, potrivit art.2 alin. 1 lit. c) din Legea
nr.554/2004, privind contenciosul administrativ, cu modificările şi
completările ulterioare, actul administrativ este definit ca fiind „actul
unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate
publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând
naştere, modificând sau stingând raporturi juridice”.
Astfel, referitor la solicitarea reclamantei adresate instanţei
de judecată de a dispune anularea parţială, corespunzător măsurilor
contestate, a Raportului de control nr.177/04.11.2014, pârâta
apreciază că aceasta este inadmisibilă, dat fiind că raportul de control
este un act de constatare, iar nu act administrativ în accepţiunea
prevederilor art.2 alin.1 lit.c) din Legea nr.554/2004, privind
contenciosul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare,
prin care să fi fost dispuse măsuri în sarcina entităţii verificată.
Pe de altă parte, în raportul de control sunt cuprinse
constatări ale echipei de control, nefiind dispusă nicio măsură în
sarcina entităţii auditată - reclamanta în speţă, constatări ce nu sunt
de natură a produce efecte juridice în sensul definiţiei actului
administrativ prevăzută de art. 2 alin. (1) lit.c) din Legea nr.554/2004.
Prin urmare, nu orice act emis de o autoritate publică este
un act administrativ, ci doar acela care dă naştere, modifică sau
stinge raporturi juridice.
Raportul de control este un act premergător deciziei, prin
care se dispun măsuri de înlăturare a neregulilor constatate în
activitatea finaciar - contabilă şi/sau fiscal controlată, precum şi de
stabilire a cuantumului prejudiciului şi de recuperare a sumelor.
Raportul de control nu întruneşte elementele constitutive
ale unui act administrativ unilateral cu caracter individual, acesta
reprezentând o operaţiune procedurală anterioară emiterii actului, iar
el nu produce efecte juridice de sine stătătoare, nu este emis în
scopul executării legii.
Potrivit legii contenciosului administrativ, instanţele de
judecată pot să judece cererile introduse împotriva actelor
administrative nu şi împotriva actelor preliminare din moment ce
acestea nu sunt acte administrative.
 158

Cât priveşte abaterile de la legalitate şi regularitate care au

determinat producerea de prejudicii bugetului entităţii verificate,
pârâta a arătat următoarele:
Singurul act normativ aplicabil speţei este Legea nr.85/1992
privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din
fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare
de stat. Acest act normativ prevede în mod expres obligaţia
vânzătorului de a calcula şi percepe atât dobânda curentă, cât şi
dobânda penalizatoare (art.11 alin.2, art.15 alin.2) în cazul vânzării
locuinţelor în rate.
Prevederile OG nr.13/2011 privind dobânda legală
remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi
pentru reglementarea unor măsuri financiar - fiscale în domeniul
bancar invocate în legătură cu nivelul dobânzilor nu sunt aplicabile
acestei situaţii şi entitatea nu se poate prevala de prevederile art.2
din OG nr.13/2011, întrucât avea obligaţia de a calcula şi încasa în
cuantumul prevăzut de Legea nr.85/1992, la art.11 alin.2 şi art.15
alin.2, dobânzile legale.
Valoarea estimată a abaterii a fost calculată de auditorii
publici externi pe baza sumelor în lei efectiv încasate, întrucât Legea
nr.85/1992 nu face distincţie cu privire la cuantumul dobânzilor
aferente vânzărilor în lei sau în alte valute.
Auditorii publici externi nu au avut obiecţii cu privire la
faptul că încheierea contractelor de vânzare - cumpărare s-a realizat
în USD asigurându-se „o protecţie şi o recuperare eficientă a sumelor
datorate de cumpărători”, însă acest fapt nu poate conduce la
concluzia că nerespectarea prevederilor legale (în speţa de faţă Legea
nr.85/1992 republicată, art.11 alin. 1 şi 2 şi art. 15 alin. 2) poate fi
acceptabilă în situaţia în care se obţin rezultate superioare celor care
s-ar obţine prin respectarea cadrului legal.
Referitor la concluzia generală a conducerii entităţii
conform căreia „nu există niciun prejudiciu care să fie nevoie să fie
reparat, fiind lipsită de interes sancţionarea CET G prin reţinerile
Raportului de Control şi ale Notei de Conciliere, deoarece scopul
Legii nr.85/1992 a fost atins”, aceasta nu poate fi admisă întrucât nu
se poate concluziona că nerespectarea cadrului legal poate avea ca
efect atingerea scopului acestuia sau că obţinerea unor rezultate
superioare în condiţiile nerespectării cadrului legal este acceptabilă
(entitatea a prezentat un exemplu ipotetic pentru trecut, dar nu a
previzionat şi pentru viitor evoluţia cursului USD, cu toate că mai
sunt în derulare 36 de contracte de împrumut pentru locuinţe).
Din controlul efectuat asupra documentelor puse la
dispoziţie, s-a constatat că în luna mai 2012, directorul entităţii
verificate şi cel al departamentului resurse umane au beneficiat
necuvenit de un premiu anual (primă de performanţă reprezentând 12
şi respectiv 5 remuneraţii brute lunare) în sumă totală brută de
 159

99.739,00 lei (70.404 lei plus 29.335 lei), respectiv 69.957 lei net
(49.382 lei plus 20.575 lei).
CET G SA nu poate invoca hotărâri ale organelor de
conducere şi reprezentare (AGA, CA) ca motivaţie a nerespectării
cadrului legal cu privire la calculul şi acordarea drepturilor cuvenite
în baza contractelor de mandat.
Din verificarea documentelor puse la dispoziţie, auditorii
publici externi au constatat că în perioada 2012 -2014, directorul
entităţii verificate şi cel al departamentului resurse umane au
beneficiat necuvenit de primă de vacanţă în sumă totală brută de
31.029,00 lei (25.174 lei plus 5.855 lei), respectiv 21.720 lei net
(17.622 lei plus 4.098 lei).
Nici de această dată reclamanta nu poate invoca hotărâri
ale organelor de conducere şl reprezentare (AGA, CA) ca motivaţie a
nerespectării cadrului legal cu privire la calculul şi acordarea
drepturilor cuvenite în baza contractelor de mandat.
Prin încheierea din data de 16.09.2016, după ce a pus în
discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind
anularea Raportului de control nr. 177/04.11.2014, invocată de pârâta
Curtea de Conturi a României prin întâmpinare, instanţa a respins-o
pentru motivele acolo arătate. Totodată prin aceeaşi încheiere,
instanţa a stabilit că se va pronunţa asupra cererii de suspendare
odată cu fondul cauzei, pentru a nu se antepronunţa.
În cadrul etapei cercetării procesului a fost administrată la
cererea ambelor părţi proba cu înscrisuri, iar la solicitarea
reclamantei şi proba cu expertiză în specialitatea contabilitate, fiind
efectuată în cauză lucrarea de expertiză de către expert IM.
Prin sentinţa nr.1012 din 31 mai 2017, Tribunalul Vâlcea -
Secţia a II-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei,
luând act că pârâtele nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut
următoarele:
În perioada 04.11.2014-15.12.2014, reprezentanţii pârâtei
au efectuat activităţii de control al situaţiei, evoluţiei şi modului de
administrare a patrimoniului public şi privat la CET G S.A., în
conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 94/1992, privind organizarea şi
funcţionarea Curţii de Conturi, iar urmare a controlului desfăşurat a
fost întocmit Raportul de Control înregistrat la CET G sub nr.
34309/15.12.2014 şi la Camera de Conturi Vâlcea sub nr.
177/04.11.2014, în cuprinsul acestuia, reţinându-se următoarele
aspecte:
- în perioada 2000 - 2004 s-a constatat că unitatea (în baza
Legii nr.85/1992), a efectuat vânzări de locuinţe (apartamente)
construite din fondurile societăţii cu plata în rate, fără să respecte
prevederile legale cu privire la dobânda de 4% pe an, pentru
 160

vânzările de locuinţe cu plata în rate şi cu privire la dobânda de 8%

pe an, pentru neplata în termen a ratelor scadente;
- din controlul efectuat asupra documentelor puse la
dispoziţie, s-a constatat că în luna mai 2012, directorul entităţii
verificate şi cel al departamentului resurse umane au beneficiat
necuvenit din punct de vedere legal de un premiu anual (prima de
performanţă reprezentând 12 şi respectiv 5 remuneraţii brute lunare)
în suma totală brută de 99.739,00 lei (70.404 lei plus 29.335 lei),
respectiv 69.957 lei net (49.382 lei plus 20.575 lei);
- din controlul efectuat asupra documentelor puse la
dispoziţie s-a constatat că în perioada 2012 - 2014, directorul entităţii
verificate şi cel al departamentului resurse umane au beneficiat
necuvenit din punct de vedere legal de prima de vacanţă în suma
totală brută de 31.029,00 lei (25.174 lei plus 5.855 lei), respectiv
21.720 lei net (17.622 lei plus 4.098 lei).
Presupusele nereguli au fost reţinute şi în Nota de
Conciliere din data de 12.12.2014, la punctele 5, 6 şi 7.
Împotriva Raportului de Control şi a Notei de Conciliere
reclamanta a formulat obiecţii în temeiul art. 35 din Legea nr.
94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, prin
intermediul cărora a solicitat modificarea Raportului de Control şi a
Notei de Conciliere, în sensul eliminării punctelor 3.1.6.2, 3.1.7.1,
3.1.7.1.2, 3.1.7.1.3, 3.1.7.1.4 din Raportul de Control şi a punctelor 3,
4, 5, 6 şi ,7 din Nota de Conciliere.
Ulterior întocmirii Raportului de Control, Camera de
Conturi Judeţul Vâlcea a procedat la emiterea Deciziei nr.47/2014 din
14.01.2015, în cuprinsul căreia au fost incluse constatările organului
de control din cuprinsul Raportului de Control şi prin intermediul
căreia s-au dispus printre altele, şi următoarele măsuri:
- intrarea în legalitate în ceea ce priveşte respectarea
reglementarilor legale referitoare la stabilirea obligaţiilor
contractuale; extinderea în ceea ce priveşte: stabilirea sumei
definitive reprezentând dobânda de 4% pe an neprevăzută în
contracte, necalculată şi neîncasată, aferentă ratelor încasate şi care
se înregistrează la venituri; determinarea sumelor reprezentând
dobânzi penalizatoare de 8% pe an pentru neplata în termen a ratelor
scadente, aşa cum dispune Legea nr.85/1992 şi care se fac venit al
unităţii controlate, deoarece s-au constatat că exista decalaje între
sumele datorate ca rate şi cele încasate, ca de exemplu: în anul 2013
există rate datorate în suma de 100.096 lei şi încasări în suma de
82.364 lei;
- stabilirea sumelor definitive reprezentând premiu anual
acordat nelegal şi luarea măsurilor de înregistrare în contabilitate şi
recuperarea acestora de la persoanele răspunzătoare, la valoarea
actualizată la data încasării - termen de realizare: 30.06.2015.
 161

- stabilirea măsurilor definitive reprezentând prime de

vacanţă acordate nelegal, luarea măsurilor de înregistrare în
contabilitate şi recuperarea acestora de la persoanele răspunzătoare,
actualizate la data încasării.
Împotriva respectivei decizii reclamanta a formulat
contestaţie în temeiul art.204 din Regulamentul privind organizarea
şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi
valorificarea acestor rezultate din aceste activităţi din 29.05.2014,
aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 155/2014,
înregistrată la Curtea de Conturi a României - Departamentul VI sub
nr. 40179/16.02.2015, care însă a fost respinsă de organul competent,
cu soluţionarea acesteia prin încheierea nr.35 din 27.04.2015.
Sub un prim aspect, tribunalul a reţinut că prin intermediul
cererii de chemare în judecată reclamanta a susţinut nelegalitatea
încheierii şi a deciziei atacate prin prisma faptului că decizia
contestată nu este motivată, întrucât nu cuprinde motivele pentru
care obiecţiile societăţii la raportul de control au fost respinse, astfel
că practic, la baza măsurilor dispuse de către organul de control,
respectiv de stabilire a obligaţiilor în sarcina sa, s-au aflat anumite
constatări care nu au temei propriu-zis, pârâta reţinând obligaţii
împotriva sa fără a le motiva, or prin nemotivarea deciziei se creează
premise arbitrariului, se suprimă dreptul său la apărare şi
posibilitatea efectuării controlului de legalitate, cu atât mai mult cu
cât decizia conţine o serie de măsuri de natură să-i aducă prejudicii
importante, în special de natură patrimonială.
Un atare motiv a fost apreciat de către instanţă ca fiind
neîntemeiat, în condiţiile în care din analiza deciziei atacate reiese că
aceasta cuprinde toate elemente prevăzute de art.181 din Hotărârea
Plenului Curţii de Conturi nr.155/2014 privind aprobarea
Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor
specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea acestor rezultate
din aceste activităţi, iar acestea nu prevăd şi obligaţia de a răspunde
la obiecţiile formulate la raportul de control, cum în mod eronat a
susţinut reclamanta.
Mai mult, deşi aceasta susţine că nu a cunoscut motivele
care au condus la emiterea deciziei contestate, o atare concluzie este
contrazisă de motivarea amplă adusă contestaţiei administrative
formulate, reclamanta înţelegând fără dubii care au fost neregulile
constatate de echipa de control, ce anume i se impută şi măsurile
necesare pentru a corecta abaterile constatate, fiind în măsură să-şi
formuleze toate apărările necesare, astfel că aceasta nu a fost cu
nimic prejudiciată.
Instanţa de fond a constatat că prin intermediul contestaţiei
administrative formulate de către reclamantă, aceasta a solicitat
revocarea deciziei/eliminarea constatărilor aferente punctelor nr.2, 4
şi 5 din decizie şi în consecinţă, a măsurilor de intrare în legalitate
 162

impuse prin respectiva decizie, astfel că în mod firesc şi verificările

efectuate de organul competent cu soluţionarea acesteia trebuiau să
se refere doar la motivele de contestaţie şi să conţină în mod
corespunzător argumentele care au condus la respingerea
contestaţiei administrative, ceea ce în opinia tribunalului s-a efectuat
prin încheierea nr.35 din 27.04.2015, astfel că tot în aceste limitate
trasate de către reclamantă prin intermediul contestaţiei formulate
urmează să fie efectuată analiza de către instanţă a legalităţii actelor
contestate.
S-a reţinut astfel, că în urma constatărilor de la punctele 2,
4 şi 5 din decizia contestată în procedură administrativă, s-au stabilit
de către pârâte măsurile de la pct.I, lit.B, respectiv pct.II, subpunctele
2 şi 3, care au făcut obiectul criticilor în cuprinsul contestaţiei şi se
referă la următoare obligaţii:
- intrarea în legalitate în ceea ce priveşte respectarea
reglementarilor legale referitoare la stabilirea obligaţiilor
contractuale; extinderea în ceea ce priveşte stabilirea sumei definitive
reprezentând dobânda de 4% pe an neprevăzută în contracte,
necalculată şi neîncasată, aferentă ratelor încasate şi care se
înregistrează la venituri; determinarea sumelor reprezentând dobânzi
penalizatoare de 8% pe an pentru neplata în termen a ratelor
scadente, aşa cum dispune Legea nr.85/1992 şi care se fac venit al
unităţii controlate, deoarece s-a constatat că există decalaje între
sumele datorate ca rate şi cele încasate, ca de exemplu: în anul 2013
există rate datorate în suma de 100.096 lei şi încasări în suma de
82.364 lei;
- stabilirea sumelor definitive reprezentând premiu anual
acordat nelegal şi luarea măsurilor de înregistrare în contabilitate şi
recuperarea acestora de la persoanele răspunzătoare, la valoarea
actualizată la data încasării - termen de realizare: 30.06.2015;
- stabilirea măsurilor definitive reprezentând prime de
vacanţa acordate nelegal, luarea măsurilor de înregistrare în
contabilitate şi recuperarea acestora de la persoanele răspunzătoare,
actualizate la data încasării.
Cu privire la constatările din cuprinsul actelor contestate
şi la măsurile stabilite, sus menţionate, întrucât motivele invocate de
reclamantă în combaterea acestora şi susţinerea contestaţiei
formulate se referă la toate actele contestate, tribunalul le-a analizat
în mod grupat, neimpunându-se o analiză în mod separat, reţinându-
se că măsurile dispuse de către pârâte şi constatările organelor de
control în cuprinsul actelor a căror anulare se solicită, sunt temeinice
şi legale, cu consecinţa păstrării şi a actelor contestate, pentru
următoarele considerente:
Referitor la primă măsură stabilită în sarcina reclamantei şi
a constatărilor care au stat la baza emiterii sale, tribunalul a reţinut
că, în condiţiile în care s-a constatat că în perioada 2000-2004
 163

reclamanta a efectuat vânzări de apartamente construite din

fondurile sale, cu plata în rate a preţului, aspect de altfel necontestat,
aceasta era obligată să respecte prevederile Legii nr.85/1992,privind
vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din
fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare
de stat, care reglementau efectuarea unor astfel de vânzări, inclusiv
în privinţa obligaţiei sale în calitate de vânzător de a calcula şi
percepe atât dobânda stabilită prin dispoziţiile art.11 alin.2, cât şi cea
stabilită prin cele ale art.15 alin.2 din respectivul act normativ,
obligaţie pe care nu a înţeles să şi-o îndeplinească din culpă sa, prin
neincluderea în contractele încheiate a unor astfel de clauze, deşi
avea o astfel de obligaţie legală.
Aşa cum corect a susţinut şi pârâta, exonerarea reclamantei
de la o atare obligaţie legală nu poate avea loc pentru simplu fapt că
plata contravalorii apartamentelor vândute în rate s-a realizat în
valută, întrucât nu s-a imputat acesteia caracterul derizoriu al
preţului obţinut pe apartamentele vândute, stabilirea preţului în
monedă străină având doar rolul de a asigura o protecţie împotriva
devalorizării monedei naţionale şi a riscului de inflaţie, pe când
perceperea dobânzii este efectuată în scopul compensării lipsei de
folosinţă a banilor, acestea având în mod evident un rol diferit şi nu
poate compensa lipsa prevederilor referitoare la dobândă prevăzute
în cuprinsul unui text legal ca obligaţie a reclamantei.
Prin probatoriile solicitate a fi administrate în cauză
reclamanta a încercat să justifice că prin modalitatea aleasă de
vânzare a locuinţelor a obţinut un preţ adecvat care a acoperit şi lipsa
prevederilor privind dobânda şi că în realitate nu a existat vreun
prejudiciu, scăpând din vedere că ceea ce i se impută în realitate este
faptul că nu a respectat anumite norme legale care o obligau să
perceapă dobândă în cuantumul stabilit de lege, atât pentru ratele
lunare stabilite, cât şi pentru plata ratelor cu întârziere, indiferent de
moneda în care a fost stabilit preţul contractului, or, o atare conduită
contrară normelor legale nu poate fi corectată decât prin obligarea
reclamantei la îndeplinirea acesteia, aşa cum în mod temeinic au
dispus pârâtele. Pentru a fi exonerată de obligaţia de îndeplinire a
respectivelor obligaţii trasate prin decizia contestată, reclamanta ar
fi trebuit să facă dovada că şi-a îndeplinit o atare obligaţie legală,
ceea ce nu s-a făcut prin niciuna din probele propuse.
Apărarea reclamantei conform căreia nu există niciun
prejudiciu care să fie nevoie să fie reparat, fiind lipsită de interes
sancţionarea CET G prin reţinerile Raportului de Control şi ale Notei
de Conciliere, deoarece scopul Legii nr.85/1992 a fost atins, nu a fost
primită de instanţă, întrucât nu se poate concluziona că
nerespectarea cadrului legal poate avea ca efect atingerea scopului
acestuia sau că obţinerea unor rezultate superioare în condiţiile
nerespectării cadrului legal ar putea fi acceptată, cu atât mai mult cu
 164

cât, acceptând raţionamentul reclamantei s-ar ajunge la situaţia ca o

normă legală să nu fie aplicată datorită comportamentului petentei de
refuz de a se conforma dispoziţiilor acesteia, ceea ce nu poate fi
acceptat de către instanţă.
Cu privire la celelalte două măsuri stabilite şi contestate de
reclamantă, inclusiv în privinţa constatărilor care au stat la baza
acestora constând în stabilirea sumelor definitive reprezentând
premiu anual, respectiv prime de vacanţă, acordate nelegal
directorului general respectiv directorului departamentului resurse
umane şi luarea măsurilor de înregistrare în contabilitate şi
recuperarea acestora de la persoanele răspunzătoare, la valoarea
actualizată, tribunalul a reţinut că acestea sunt corect constatate şi
temeinic dispuse, motivele invocate de reclamantă fiind apreciate ca
neîntemeiate.
Astfel, în susţinerea contestaţiei sale reclamanta a arătat că
motivele invocate sunt comune atât premiului anual cât şi primei de
vacanţă şi constau pe de o parte în faptul că petenta nu are în
competenţă acordarea unor astfel de beneficii, acestea fiind acordate
în baza unor hotărâri ale acţionarului unic, a căror legalitate nu a fost
contestată şi care sunt obligatorii, pârâtele neavând competenţa de
stabili legalitatea, astfel încât să solicite repunerea în situaţia
anterioară şi chiar dacă s-ar pune problema de nelegalitate, nici
reclamanta şi nici persoanele care le-au încasat nu s-ar afla într-o
situaţie de culpă pentru a li se solicita restituirea acestora, iar pe de
altă parte, că limitările nu sunt aplicabile, întrucât potrivit
dispoziţiilor O.U.G. nr.3/2011, după data de 31.12.2011. nu mai există
o limitare a remuneraţiei lunare, singura cerinţă fiind ca remuneraţia
să fie prevăzută în contractul de mandat, lucru care se verifică în
speţă, iar directorul departamentului resurse umane nu este director
în sensul O.U.G. nr.79/2008.
Tribunalul a reţinut, contrar poziţiei exprimate de
reclamantă, că aceasta nu se poate prevala în nerespectarea legii de
hotărârile adoptate de organele de conducere şi reprezentare,
întrucât respectivele hotărâri sunt ale societăţii în sine, astfel că ele
pot face obiectul verificărilor organelor Curţii de Conturi.
Apreciind că la entitatea verificată s-au încălcat dispoziţiile
legale indiferent de cauzele care au condus la o atare încălcare, au
fost dispuse şi măsuri de remediere tocmai în scopul stabilirii sumelor
apreciate a fi încasate în mod nelegal şi al încasării acestora de la
persoanele vinovate, tocmai faptul că acestea au fost apreciate ca
încasate în mod nelegal, îndreptăţind la recuperarea acestora
independent de culpa persoanelor respective.
S-a mai reţinut de tribunal că în mod corect s-a apreciat de
pârâte că pentru premiul anual acordat în luna mai 2012, şi care nu
poate fi decât aferent anul 2011, nu există temei legal pentru
acordarea acestuia întrucât de la momentul intrării în vigoarea a
 165

Legii nr.203/2009 şi anume 12.06.2009, prevederile alin.2 al

articolului 4 din O.U.G nr.79/2008, privind măsurile economico-
financiare la nivelul unor operatori economici, şi care constituiau
temeiul acordării premiului anual, fiind efectuată o menţiune specială
în acest sens, au fost modificate în totalitate, noua formulare
nemaifăcând nicio referire la premiul anual, fiind eliminată acordarea
premiului anual, astfel că acordarea pentru anul 2011, în anul 2012 a
unui astfel de beneficiu este lipsit de temei legal.
Tot prin Legea nr. 203/2009, care a fost legea de aprobare a
O.U.G nr.79/2008, au fost introduse după art.3 două noi articole, 31 şi
32, la alin.1 fiind prevăzut că directorul general/directorul beneficiază
de o remuneraţie lunară acordată prin contractul de mandat, stabilită
în mod diferit la literele a-c, la alin.2 al aceluiaşi articol fiind
prevăzute alte drepturi de care beneficiază acesta, prin art. 3 2 alin.1,
legiuitorul statuând în mod expres, că remuneraţia lunară a
directorului general/directorului stabilită prin contractul de mandat,
în condiţiile art.31 alin.1, este unica formă de recompensare în bani a
activităţii depuse de persoana respectivă, iar prin alin.2 al aceluiaşi
articol că directorului general/directorului nu i se pot acorda prin
contractul de mandat alte beneficii, de orice formă, în afara celor
prevăzute de art.31 alin.2.
Prin articolul II din aceeaşi lege s-a prevăzut că prevederile
alin. (1) al art. 31 se aplică până la data de 31 decembrie 2009,
contractele de mandat încheiate până la data de 31 decembrie 2008,
inclusiv, modificându-se în mod corespunzător.
Prin art.1 - 3 din O.U.G. nr.3/2011, invocată şi de către
reclamantă în cuprinsul cererii, s-au stabilit următoarele: art.1
„prevederile art.3^1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 79/2008 privind măsuri economico-financiare la nivelul unor
operatori economici, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 465 din 23 iunie 2008, aprobată cu modificări şi
completări prin Legea nr. 203/2009, se aplică de la data intrării în
vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă şi până la data de 31
decembrie 2011, contractele de mandat modificându-se în mod
corespunzător.”; art.2 „până la data de 31 decembrie 2011
reprezentanţii statului sau ai unităţilor administrativ-teritoriale în
organele de conducere sau de control ale operatorilor economici
cărora li se aplică prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
79/2008, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.
203/2009, beneficiază de o indemnizaţie de 1% din remuneraţia
directorului/directorului general sau a preşedintelui consiliului de
administraţie, respectiv al consiliului de supraveghere”; art.3 „în
toate cazurile, orice formă de indemnizaţie suplimentară sau
remuneraţie pentru activitatea depusă de reprezentanţii statului sau
ai unităţilor administrativ-teritoriale în cadrul oricăror organe,
comitete, comisii sau orice alte asemenea structuri înfiinţate de
 166

organele constitutive ale operatorilor economici, inclusiv ale filialelor

acestora, cărora li se aplică prevederile Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 79/2008, aprobată cu modificări şi completări prin
Legea nr. 203/2009, nu poate depăşi indemnizaţia de 1% prevăzută la
art.2.”
Argumentul invocat de reclamantă, în sensul că O.U.G nr.
3/2011, în forma descrisă mai sus, limitează aplicarea prevederilor
art.31 alin.1 până la data 31.12.2012, deşi corect, nu are vreo
influenţă asupra legalităţii constatării organelor pârâtei, în condiţiile
în care, pe de o parte premiul anual acordat se referă, necontestat de
reclamantă, la anul 2011, astfel că îi sunt aplicabile dispoziţiile art.3 1
alin.1, iar pe de altă parte, că prin prevederile acesteia nu au fost
modificate sau abrogate şi prevederile art.3 1 alin.2 şi nici cele ale
art.32 alin.1 şi 2, care stabilesc fără putinţă de tăgadă că remuneraţia
lunară este unica formă de recompensare în bani a activităţii depuse
de persoana respectivă, respectiv că directorului
general/directorului nu i se pot acorda prin contractul de mandat alte
beneficii, de orice formă, în afara celor prevăzute de art.3 1 alin.2,
beneficii printre care nu se regăsesc şi cele de natura celor acordate
de către reclamantă.
Nici argumentul reclamantei potrivit căruia directorul
departamentului resurse umane nu este director în sensul O.U.G.
nr.79/2008 nu ţine la o analiză atentă, în condiţiile în care contractul
de mandat în baza căruia acesta a prestat activitate şi potrivit căruia
fost remunerat, a avut la bază prevederile O.U.G nr.79/2008, o atare
concluzie fiind desprinsă din analiza conţinutului său, or, atâta vreme
cât părţile au înţeles să supună contractul încheiat prevederilor
respectivului act normativ, acesta rămâne guvernat de respectivele
dispoziţii legale, în speţă operând prin voinţa părţilor o delegare a
conducerii societăţii, limitată la departamentul resurse umane,
conform art.143 alin.1 din Legea nr.31/1990.
În ceea ce priveşte cererea de suspendare a actelor
administrative contestate, tribunalul a reţinut că este neîntemeiată şi
se impune a fi respinsă,pentru următoarele considerente:
Art.15 din Legea nr.554/2004, invocat de către reclamantă
în susţinerea cererii sale suspendare, prevede că: „(1) Suspendarea
executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de
reclamant, pentru motivele prevăzute la art.14, şi prin cererea
adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a
actului atacat. În acest caz, instanţa poate dispune suspendarea
actului administrativ atacat, până la soluţionarea definitivă şi
irevocabilă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula odată
cu acţiunea principală sau printr-o acţiune separată, până la
soluţionarea acţiunii în fond.”
Potrivit art.14 alin.1 alin.1 din acelaşi act normativ „În
cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente,
 167

după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis

actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate
să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării
actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
În cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea
actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi
fără nici o formalitate”.
În raport de dispoziţiile legale menţionate, admisibilitatea
cererii de suspendare a executării deciziei de impunere trebuie
examinată în funcţie de cele două condiţii prevăzute de lege,
respectiv cazul bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente, în
cauză, cererea de suspendare întemeiată pe dispoziţiile art. 15 din
Legea nr.554/2004 fiind formulată împreună cu cererea privind
anularea actelor administrative.
Actul administrativ se bucură, în principiu, de prezumţia de
legalitate, care, la rândul său, se bazează pe prezumţiile autenticităţii
şi veridicităţii, fiind el însuşi titlu executoriu.
În procesul executării din oficiu a actelor administrative
trebuie asigurat însă un anumit echilibru, precum şi anumite garanţii
de echitate pentru particulari, întrucât acţiunile autorităţilor publice
nu pot fi discreţionare, iar legea trebuie să furnizeze individului o
protecţie adecvată împotriva arbitrariului.
Tocmai de aceea suspendarea executării actelor
administrative trebuie considerată ca fiind, în realitate, un eficient
instrument procedural aflat la îndemâna autorităţii emitente sau a
instanţei de judecată pentru a asigura respectarea principiului
legalităţii, fiind echitabil ca, atât timp cât autoritatea publică sau
judecătorul se află în proces de evaluare asupra legalităţii şi
temeinicie sale, acestea să nu-şi producă efecte asupra celor vizaţi.
În considerarea celor două principii incidente în materie - al
legalităţii actului şi al executării acestuia din oficiu - suspendarea
executării constituie o situaţie de excepţie, aceasta putând fi dispusă
numai în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege.
În doctrină se apreciază că instanţa care este chemată să
decidă măsuri de protecţie trebuie să ia în considerare ansamblul
circumstanţelor şi intereselor prezente, iar asemenea măsuri pot fi
acordate în special în situaţia în care executarea actului administrativ
este de natură să producă pagube grave, dificil de reparat şi în cazul
în care există argument juridic aparent valabil referitor la legalitatea
actului administrativ, opinie pe care tribunalul o împărtăşeşte.
În condiţiile în care însă în cauză instanţa a efectuat o
analiză a temeiniciei şi legalităţii actelor contestate, apreciind că
acestea sunt temeinice şi legale, motiv pentru care a statuat că se
impune a fi păstrate, suspendarea executării acestora nu ar mai a
avea nicio raţiune, nefiind îndeplinite condiţiile mai sus menţionate,
pentru a dispune o atare suspendare.
 168

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, instanţa a

reţinut că potrivit art.453 Cod procedură civilă, partea care pierde
procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat procesul să îi
plătească acesteia cheltuieli de judecată, la baza obligaţiei de
restituire stând tocmai culpa procesuală a părţii care a pierdut
procesul.
Reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata
cheltuielilor de judecată efectuate în cauză şi dovedite cu înscrisurile
depuse la dosar, cerere care, dată fiind soluţia adoptată de instanţă,
de respingere a acţiunii formulate şi a faptului că pârâtele nu au
pierdut procesul, nefiind îndeplinit conţinutul normei legale mai sus
menţionate, a fost apreciată ca neîntemeiată, fiind respinsă ca atare.
Pârâtele, în schimb nu au solicitat cheltuieli de judecată,
aspect de care instanţa a luat act prin dispozitiv.
Împotriva sentinţei nr.1012/31 mai 2017 pronunţată de
Tribunalul Vâlcea - Secţia a II-a civilă a declarat recurs, în termen
legal, reclamanta CET G S.A., prin administrator judiciar E SPRL şi
prin administrator special SP, care a criticat hotărârea atacată pentru
nelegalitate şi netemeinicie, după cum urmează:
Nu poate fi reţinută motivarea instanţei de fond cu privire
la capătul de cerere referitor la vânzarea apartamentelor de către
CET G SA, întrucât la vremea respectivă, urmare activităţilor
desfăşurate de sindicate şi salariaţi, care erau chiriaşii acestor
apartamente, s-au luat toate măsurile legale pentru ca societatea
recurentă să nu sufere vreun prejudiciu.
Menţionează recurenta că a deţinut în patrimoniu imobile
(apartamente şi garsoniere), preluate de la Filiala Electrocentrale G
(în calitate de succesor), iar în baza Legii nr.85/1992, respectivele
imobile au fost vândute salariaţilor, urmare a cererilor depuse şi a
rapoartelor de evaluare, încheindu-se în acest sens, între părţi,
contracte de vânzare-cumpărare.
Din reconstituirea numărului de locuinţe şi a altor bunuri
vândute, a rezultat cumpărarea unui număr de 182 apartamente cu
59 de garaje şi boxe şi 105 garsoniere, valoarea de vânzare fiind
estimată de organul de control în cuantum total de 2.767.601,691 lei
şi din verificarea efectuată de organul de control s-a reţinut că actele
de vânzare-cumpărare nu ar respecta prevederile Legii nr.85/1992,
întrucât, deşi la data încheierii contractului trebuia achitat avansul de
10% conform art.11 alin.(1) din Legea nr.85/1992, au existat, în
aprecierea organului de control şi cazuri de stabilire a altor termene
de plată a acestuia şi totodată nu s-au prevăzut clauze cu privire la
plata dobânzii de 4% pe an şi, respectiv, nu a fost aplicată dobânda de
8% pe an asupra ratelor scadente neachitate, astfel că, pe de o parte
entitatea nu a beneficiat de reţinerea cheltuielilor pentru urmărirea şi
ţinerea evidenţei ratelor în cazul dobânzii de 4% pe an, respectiv
înregistrarea ca venit propriu a dobânzii în cuantum de 8% pe an.
 169

Cu privire la aceste aspecte, recurenta invocă dispoziţiile

art.11, art.15 din Legea nr.85/1992, O.G. nr.13/2011, Decizia
nr.3/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Precizează totodată, că scopul dobânzii legale este acela de
a evita eventuale prejudicii pe care le-ar putea suferi un creditor ca
urmare a creşterii ratei inflaţiei sau ca urmare a anumitor tendinţe de
pe piaţa economică, acelaşi scop fiind şi cel urmărit de Legea
nr.85/1992 la instituirea dobânzilor de 4% pentru vânzarea în rate
lunare pe o perioadă de maximum 25 de ani, respectiv de 8% pentru
neachitarea la termenele stabilite a ratelor lunare din preţul locuinţei.
Acest scop nu numai că a fost atins de CET Govora prin contractele
de vânzare a apartamentelor, ba chiar rezultatul este superior
minimului de protecţie prevăzut de Legea nr.85/1992.
S-a mai susţinut că, modul de calcul al organelor de control
este eronat în sine, întrucât au aplicat procentul de 4% al dobânzii, la
sumele efectiv încasate de CET Govora, fără să ţină cont că preţul a
fost stabilit în USD, iar procentul de 4% prevăzut de lege se aplică
preţului în lei, organele de control făcând abstracţie de diferenţele
pozitive de curs (în sensul creşterii valorii USD fata de Leu), ratele
fiind plătite în lei la cursul din ziua plăţii.
Recurenta face trimitere şi la raportul de expertiză efectuat
în cauză, care a scos în evidenţă faptul că prin vânzarea locuinţelor
nu în lei, ci în valută (USD), plata făcându-se în lei la cursul USD din
ziua efectuării plăţii, a rezultat că totalul sumelor încasate până la
data de 31.10.2014 de CET G SA pentru imobilele vândute în
perioada 2000-2004 este mai mare cu 13.567,33 Ron/Lei decât
valoarea preţului contractual ipotetic, în cazul în care acesta ar fi fost
stabilit în Rol, incluzând dobânzile de 4 %.
Faţă de această situaţie, se consideră că CET G SA nu a
suferit nici un prejudiciu, din contră, a realizat un profit în sumă de
13.567,33 Ron/Lei şi aceasta deoarece, în şedinţa Consiliului de
Administraţie din 04.03.2000 la punctul 3 al ordinei de zi s-a supus
spre aprobare vânzarea garsonierelor din blocul G 105 (cămin
nefamilişti) şi a apartamentelor din blocurile A 93, 94, 96, în care s-a
făcut propunerea de avans 30%, restul valorii urmând a fi achitată în
120 rate actualizate la cursul leu/dolar. S-a aprobat de principiu
vânzarea locuinţelor, urmând a se întocmi ulterior o procedură
acceptată şi de salariaţi şi de sindicate. Cu alte cuvinte, la nivelul
societăţii aceasta era o problemă socială, în care erau implicaţi
salariaţii, sindicatele şi CET G SA, iar urmare acestei aprobări de
principiu a Consiliului de Administraţie şi în baza Deciziei
nr.83/04.03.2000 s-au încheiat contracte de vânzare cumpărare a
apartamentelor din blocul A 94 sc.A cu un avans de 20 % din preţul
locuinţei, la care se aplică TVA, respectiv 1364,7 USD, în 10 ani şi în
 170

120 rate lunare egale, plata făcându-se la cursul leu/dolar din ziua
efectuării plăţii.
Se mai arată de către recurentă că în baza Deciziei
nr.82/07.06.2002, a Deciziei nr.118/28.04.2004 a Consiliului de
Administraţie şi a Hotărârii AGA nr.76/28.04.2004 s-a aprobat
vânzarea apartamentelor din A 97 cu un avans minim de 10 % din
preţul locuinţei, la care se aplică TVA, respectiv în 15 ani (180 luni),
plata avansului şi a ratei lunare făcându-se în lei la cursul USD din
ziua plăţii, iar pentru garsonierele din blocul G 105 parter, vânzarea
acestora să se facă cu un avans minim de 30 % şi achitarea integrală
într-un an de la contractare. În anul 2004, urmare acestor aprobări s-
au încheiat contracte de vânzare cumpărare a apartamentelor din A
96 cu un avans de 10 % din preţul locuinţei la care se aplică TVA,
respectiv 1438,90 USD, în 15 ani şi în 180 rate lunare egale, plata
făcându-se la cursul leu/dolar din ziua efectuării plăţii.
Menţionează de asemenea recurenta, că la vânzarea
locuinţelor s-au luat următoarele măsuri: s-a instituit ipotecă, s-a
prevăzut că în cazul neachitării a 6 rate consecutive vânzătorul să
treacă la executarea ipotecii, a fost asigurată locuinţa în baza unui
contract de asigurare, iar înstrăinarea locuinţei ulterior de către
cumpărător nu se putea face decât cu autorizarea vânzătorului,
dreptul de proprietate se transmitea de la vânzător la cumpărător la
data achitării ultimei rate; mai mult decât atât, cumpărătorul a
suportat cheltuielile cu planurile cadastrale şi îndeplinirea
formalităţilor de publicitate imobiliară, de transcriere a ipotecii şi
autentificare a contractului de vânzare -cumpărare.
Într-o altă critică, recurenta-reclamantă susţine că nu poate
fi reţinută motivarea instanţei de fond în sensul nerespectării cadrului
legal de către aceasta, deoarece numai prin observarea evoluţiei
cursului de schimb USD-RON de-a lungul timpului, se poate constata
că există în mod clar o protecţie adecvată a veniturilor CET G
încasate din vânzarea apartamentelor, fapt ce a făcut ca preţul achitat
efectiv către CET G să fie mai mare decât preţul pe care l-ar fi primit
dacă s-ar fi stabilit în lei şi cu o dobândă de 4%, rezultând că nu
există nici un prejudiciu, contrar celor reţinute de organele de control
în cadrul raportului de control şi notei de conciliere, valorificate prin
intermediul deciziei.
Recurenta arată că în contractele de vânzare-cumpărare a
apartamentelor au fost menţionate cel puţin 10 clauze, fiind luate
astfel toate măsurile pentru a nu fi prejudiciată şi pentru a-şi
recupera integral cheltuielile cu construcţia apartamentelor, fapt
pentru care consideră că este nu numai excesiv, ci chiar contrar
dispoziţiilor legii sancţionarea unei entităţi fără a se ţine seama de
rezultatul concret al acţiunilor sale pretins nelegale, atât timp cât
atributul stabilirii modalităţii de plată al apartamentelor a fost al
Adunării Generale a Acţionarilor - AGA şi Consiliului de Administraţie
 171

- CA ale CET G SA, iar persoanele mandatate să semneze în numele şi

pentru CET G SA contractele de vânzare cumpărare în forma
autentică la notariat, nu se fac vinovate că au produs un prejudiciu
societăţii.
Cu privire la capătul de cerere referitor la premiul anual,
respectiv prime de vacanţă, acordate directorului general şi
directorului departamentului resurse umane, recurenta arată că
tribunalul a reţinut greşit, contrar poziţiei exprimate de reclamantă,
că aceasta nu se poate prevala în nerespectarea legii de hotărârile
adoptate de organele de conducere şi reprezentare, întrucât
respectivele hotărâri sunt ale societăţii în sine, astfel că ele pot face
obiectul verificărilor organelor Curţii de Conturi.
Apreciind că la entitatea verificată s-au încălcat dispoziţiile
legale indiferent de cauzele care au condus la o atare încălcare, au
fost dispuse şi măsuri de remediere în scopul stabilirii sumelor
apreciate a fi încasate în mod nelegal şi al încasării acestora de la
persoanele vinovate, tocmai faptul că acestea au fost apreciate ca
încasate în mod nelegal îndreptăţind la recuperarea acestora
independent de culpa persoanelor respective.
Referitor la acest capăt de cerere, recurenta menţionează
că acordarea de prime anuale nu intră în competenţa CET G,
deoarece reprezintă o societate pe acţiuni deţinută în integralitate de
Consiliul Judeţean Vâlcea, conform H.G. nr.1005/2002 şi prin urmare,
deciziile la nivelul CET G se iau de Adunarea Generală a Acţionarilor,
în care acţionarul unic - Consiliul Judeţean Vâlcea - decide singur în
integralitate şi identifică cele mai bune interese în acest sens.
Astfel, pentru acordarea de prime anuale directorului
general s-a adoptat Hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor
nr.8/03.05.2012, prin care s-a atestat îndeplinirea obiectivelor şi
criteriilor de performanţă stabilite prin contract de mandat în anul
2011, într-un procent de 117,646 %, iar pentru acordarea de prime
anuale directorului departamentului de resurse umane al CET G s-a
adoptat Decizia Consiliului de Administraţie nr.6/07.05.2012.
Totodată, recurenta precizează că în perioada 2012 - 2014,
CET G a încheiat o serie de contracte de administrare şi de mandat cu
directorul general, respectiv cu directorul departamentului de resurse
umane, contracte ce conţineau câte o anexă - Remuneraţia şi alte
beneficii/Criterii de performanţă generale şi specifice, aprobate prin
hotărâri ale Adunării Generale ale Acţionarilor.
Prin urmare, apreciază recurenta, acordarea primelor
anuale s-a realizat în baza acestor hotărâri valabile, a căror legalitate
nu a fost contestată şi care sunt obligatorii pentru CET G, intimatele-
pârâte neavând competenţa de a stabili legalitatea hotărârilor
adoptate de organele Consiliului Judeţean Vâlcea.
Pe de altă parte, deşi O.U.G. nr.79/2008 prevede în art.32
alin.1 faptul că: „Remuneraţia lunară a directorului
 172

general/directorului stabilită prin contractul de mandat în condiţiile

art.31 alin.1 este unica formă de recompensare în bani a activităţii
depuse de persoana respectivă”, iar art.31 alin.1 limitează
remuneraţia lunară a directorul general/a directorului la nivelul
indemnizaţiei lunare acordate prin lege pentru funcţia de
vicepreşedinte al consiliului judeţean, potrivit art.1 din O.U.G.
nr.3/2011 privind măsurile economice pe anul 2011 la nivelul unor
operatori economici, „art.3 alin.1 din O.U.G. nr.79/2008 se aplică de
la data intrării în vigoare a prezenţei ordonanţe de urgenţă şi până la
data de 31 decembrie 2011, contractele de mandat modificându-se în
mod corespunzător”.
Aşadar, după data de 31 decembrie 2011 nu mai exista
această limitare a remuneraţiei lunare a directorului general/a
directorului la nivelul indemnizaţiei lunare acordate prin lege pentru
funcţia de vicepreşedinte al consiliului judeţean, singura cerinţă
rămasă în vigoare fiind aceea ca remuneraţia să fie prevăzută în
contractul de mandat, lucru care se verifică în prezenta cauză,
întrucât data acordării primelor de performanţă (prime anuale) este
03.05.2012, respectiv 07.05.2012, deci ulterior datei de 31 decembrie
2011.
Menţionează recurenta că directorul departamentului de
resurse umane, indiferent de titulatură, nu reprezintă un „director” în
sensul Legii societăţilor nr.31/1990 şi O.U.G. nr.79/2008 şi în
consecinţă, concluziile organelor de control cuprinse în actele
contestate sunt eronate şi din această privinţă, ca de altfel şi
motivarea instanţei de fond în sensul că reclamanta avea obligaţia de
a respecta normele legale, întrucât înscrisurile depuse la dosarul
cauzei şi raportul de expertiză fac dovada că aceasta a respectat şi
aplicat prevederile legale cu privire la cele constatate de pârâte.
Pentru aceste motive, se solicită admiterea recursului,
casarea sentinţei atacate şi rejudecând cauza, să se dispună
admiterea cererii reclamantei, aşa cum a fost formulată.
Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile Legii
nr.554/2004 şi cele ale art.483 şi următoarele Cod procedură civilă.
Recurenta-reclamantă CET G S.A. a solicitat şi judecarea
cauzei în lipsă, potrivit dispoziţiilor art.223 alin.3 şi art.411 alin.1
pct.2 Cod procedură civilă.
Intimata-pârâtă Curtea de Conturi a României a formulat
întâmpinare, amplu motivată, prin care a solicitat respingerea
recursului ca nefondat (filele 43-48 dosar).
Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-reclamantă a
reluat, în esenţă, susţinerile din recurs.
La data de 6 decembrie 2017, numitul Bălan Mihai a
formulat cerere de intervenţie accesorie, întemeiată în drept pe
dispoziţiile art.61 alin.3 şi art.63 din Noul Cod de procedură civilă,
 173

prin care a susţinut poziţia procesuală a recurentului CET G SA

Râmnicu Vâlcea.
În motivarea cererii, intervenientul a arătat, în esenţă, că
aspectele reţinute în raportul de control al Curţii de Conturi a
României - Camera de Conturi Vâlcea, întocmit la data de 15
decembrie 2014 şi inclusiv măsurile dispuse prin acesta contravin
legii, fiind rezultatul unei interpretări eronate a prevederilor legale în
materie şi intervenientul nu poate fi catalogat drept „persoană cu
atribuţii în domeniul în care s-au constatat deficienţe” şi
răspunzătoare pentru suma de 95.578 lei, sumă încasată necuvenit cu
titlu de primă de performanţă şi primă de vacanţă.
S-a solicitat admiterea cererii de intervenţie accesorie aşa
cum a fost formulată.
Părţile procesuale au depus la dosar înscrisuri, în această
fază, recurenta-reclamantă şi concluzii scrise.
Examinând sentinţa atacată în raport de criticile formulate
în recurs, din ansamblul probelor de la dosar care au fost coroborate
şi de textele legale în materie, Curtea reţine următoarele:
Recursul şi cererea de intervenţie accesorie sunt nefondate
pentru următoarele considerente:
Cu privire la prima critică se constată de Curte că
recurenta contestă măsura de la cap. I lit. b din Decizia nr.47/2015
conform căreia entitatea trebuie să „intre în legalitate în ceea ce
priveşte respectarea reglementărilor legale referitoare la stabilirea
obligaţiilor contractuale; Extinderea în ceea ce priveşte: stabilirea
sumei definitive reprezentând dobânda de 4% pe an prevăzută în
contracte, necalculată şi neîncasată, aferentă ratelor încasate şi care
se înregistrează la venituri; determinarea sumelor reprezentând
dobânzi penalizatoare de 8% pe an, pentru neplata în termen a
tratelor scadente aşa cum dispune Legea nr.85/1992 şi care se fac
venit al unităţii controlate, deoarece s-a constatat că există decalaje
între sumele datorate ca rate şi cele încasate, ca de exemplu: în anul
2013 există rate datorate în sumă de 100.096 lei şi încasări în sumă
de 82.364 lei”.
S-a reţinut de organul de control că, în perioada 2000-2004,
în baza Legii nr.85/1992 firma contestatoare a efectuat vânzări de
apartamente construite din fondurile societăţii, cu plata în rate, iar
intimata a considerat că nu au fost respectate dispoziţiile legale cu
privire la dobânda de 4% pe an pentru vânzările de locuinţe cu plata
în rate şi cu privire la dobânda de 8% pe an pentru neplata în termen
a ratelor scadente.
Conform dispoziţiilor legale în materie se constată de Curte
că, în mod legal a fost statuat de tribunal că pârâta Curtea de Conturi
a apreciat că au fost încălcate dispoziţiile Legii nr.85/1992, singurul
act aplicabil în materie, în speţa de faţă, privind vânzarea de locuinţe
şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din
 174

fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, întrucât acest act

normativ menţionează în mod expres obligaţia vânzătorului de a
calcula şi percepe, atât dobânda curentă, cât şi dobânda
penalizatoare, conform art.11 alin.2, art.15 alin.2 din actul normativ
sus-citat, în cazul vânzării locuinţelor în rate.
Nu se aplică dispoziţiile OG nr.13/2011 privind dobânda
legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum
şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul
bancar, întrucât se aplică dispoziţiile legale sus-citate prevăzute în
Legea nr.85/1992 care este legea specială în această speţă.
De asemenea, Curtea reţine că în mod corect instanţa de
fond a constatat că nu se poate exonera contestatoarea de la obligaţia
legală privind calculul dobânzii şi încălcarea dispoziţiilor legale în
materie, chiar cu motivarea recurentei că plata contravalorii
apartamentelor vândute în rate s-a realizat în valută, având în vedere
că scopul perceperii dobânzii îl reprezintă compensarea lipsei de
folosinţă a banilor, care este un rol diferit decât cel prezentat de CET
G SA.
Trebuie precizat că Legea nr.85/1992 nu face distincţie cu
privire la cuantumul dobânzilor aferente vânzărilor în lei sau în alte
valute, astfel că, în mod corect pârâta a stabilit valoarea abaterii prin
calculul acesteia raportat la sumele în lei efectiv încasate de CET G
SA.
Referitor la contestarea măsurilor de la capitolul II pct.2 şi
3 din Decizia nr.47/2015 privind sumele reprezentând premiul anual
acordat şi primele de vacanţă, s-a reţinut de organul de control că în
luna mai 2012 directorul entităţii verificate şi cel al departamentului
resurse umane au beneficiat necuvenit de un premiu anual
reprezentând 12, respectiv 5 remuneraţii brute lunare, în sumă totală
brută de 99.739 lei, respectiv net 69.957 lei şi pentru perioada 2012-
2014 de primă de vacanţă în sumă totală brută de 31.029 lei,
respectiv 21.720 lei net.
În mod corect instanţa de fond a reţinut că verificările
Curţii de Conturi sunt temeinice şi legale deoarece hotărârile
adoptate de organele de conducere şi reprezentare ale CET G sunt ale
firmei în sine şi pot face obiectul verificărilor organelor statului în
materie financiar-fiscală.
Astfel, se constată de instanţa de recurs că pentru premiul
anual acordat în luna mai 2012 acesta nu poate fi decât aferent anului
2011 şi nu exista temei legal pentru acordarea acestuia, deoarece de
la momentul intrării în vigoare a Legii nr.203/2009 şi anume 12 iunie
2009, dispoziţiile art.4 alin.2 din OUG nr.79/2008 privind măsurile
economico-financiare la nivelul unor operatori economici şi care
constituiau temeiul acordării premiului anual au fost modificate în
totalitate, în sensul că noua dispoziţie nu face vreo referire la premiul
anual, de unde rezultă că acordarea acestuia a fost eliminată.
 175

Totodată, se apreciază de Curte că prin Legea nr.203/2009

care a fost legea de aprobare a OUG nr.79/2008 au fost introduse noi
articole şi anume, art.31 şi art.32 menţionându-se că directorul
general beneficiază de o remuneraţie lunară acordată prin contractul
de mandat stabilită în mod diferit la literele a-c de la alineat 1, iar la
alineatul 2 al aceluiaşi articol s-au prevăzut alte drepturi de care
beneficiază acest director prin art.32 alineat 1, unde legiuitorul a
stabilit că remuneraţia lunară a directorului general în condiţiile
art.31 alin.1 este unica formă de recompensare în bani a activităţii
depusă de persoana respectivă şi nu se pot acorda prin contractul de
mandat alte beneficii acestuia, în afară de cele menţionate de art.3 1
alin.2.
Se constată de instanţa de recurs că sumele încasate de cei
doi directori reprezentând premiul anual (mai 2012) şi prime de
vacanţă pentru perioada 2012-2014 s-a făcut cu încălcarea
dispoziţiilor legale, aspect stabilit în mod corect de pârâta Curtea de
Conturi. Şi judecătorul fondului a statuat în mod corect sub acest
aspect şi a precizat legal că reclamanta CET G nu se poate prevala că
dispoziţiile OUG nr.3/2011 menţionează după data de 31.12.2011 că
nu există o limitare a remuneraţiei lunare, iar singura cerinţă fiind ca
remuneraţia să fie prevăzută în contractul de mandat ce s-a întâmplat
în speţă şi directorul departamentului resurse umane nu este director
în sensul OUG nr.79/2008, având în vedere considerentele mai sus
prezentate şi anume că remuneraţia lunară este unica formă de
recompensare în bani a activităţii depusă de persoana respectivă şi că
prin contractul de mandat nu se pot acorda alte beneficii.
Referitor la directorul departamentului resurse umane s-a
reţinut în mod corect de judecătorul fondului că acesta a prestat
activitate şi a fost remunerat având în vedere prevederile OUG
nr.79/2008 ce au stat la baza contractului de mandat încheiat şi
semnat de acesta. Acest fapt a rezultat din conţinutul contractului
prin care părţile au înţeles să supună această convenţie dispoziţiilor
legale sus-citate, contractul de mandat rămânând guvernat de aceste
prevederi legale, în speţă operând prin voinţa părţilor, o delegare a
conducerii firmei limitată la departamentul resurse umane, conform
art.143 alin.1 din Legea nr.31/1990.
În concluzie, se constată că susţinerile recurentei sunt
nefondate, în speţă nefiind incidente dispoziţiile art.488 alin.1 pct.6
Cod procedură civilă, hotărârea atacată cuprinzând motivele de fapt
şi de drept pe care se întemeiază şi nu are considerente contradictorii
sau motive străine de natura cauzei, judecătorul fondului
pronunţându-se în limitele învestirii, în raport de probele de la dosar
ce au fost coroborate.
Nici prevederile art.488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă
nu sunt aplicabile în litigiu, deoarece tribunalul a pronunţat o
 176

hotărâre legală prin interpretarea corectă a prevederilor legale în

materie.
Pentru toate aceste considerente, în baza art.496 Cod
procedură civilă a fost respins ca nefondat recursul promovat de
reclamanta CET G S.A. împotriva sentinţei nr.1012 din 31 mai 2017,
pronunţată de Tribunalul Vâlcea - Secţia a II-a civilă.
Curtea, în raport de motivele indicate mai sus în
considerente, în baza art.67 Cod procedură civilă a respins şi cererea
de intervenţie accesorie promovată de petentul BM, care a intervenit
pentru a susţine poziţia procesuală a recurentei CET G SA Vâlcea şi
anume anularea raportului de control al Curţii de Conturi a României
– Camera de Conturi Vâlcea întocmit la data de 15 decembrie 2014.
Cu privire la dosarul nr.12706/288/2017 al Judecătoriei
Râmnicu Vâlcea, acesta are termen de judecată în luna februarie
2018, având ca părţi procesuale: reclamantă CET G SA Râmnicu
Vâlcea şi pârât BM şi obiect pretenţii, iar aspectul că BM a înţeles să
intervină în prezentul dosar a ţinut de voinţa acestuia, asumându-şi
drepturile şi obligaţiile ce-i revin în urma petitului promovat.

Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie

 177

1. Procedura camerei preliminare. Emiterea mandatului de

percheziţie domiciliară şi atribuirea calităţii de suspect.
Art. 157 şi urm. Cod procedură penală
Art. 282 Cod procedură penală
Art. 340 cod procedură penală

Percheziţia domiciliară a fost efectuată cu respectarea

dispoziţiilor art.157 şi urm. Cod pr. penală, putând fi dispusă
„dacă există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea
unei infracţiuni de către o persoană ori la deţinerea unor
obiecte sau înscrisuri ce au legătură cu o infracţiune şi se
presupune că percheziţia poate conduce la descoperirea şi
strângerea probelor cu privire la această infracţiune, la
conservarea urmelor săvârşirii infracţiunii sau la prinderea
suspectului ori inculpatului”.
In contextul în care, conform Noului Cod de procedură
penală, care a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014,
începerea urmăririi penale are loc „in rem”, iar nu „in
personam”, dispunerea şi efectuarea percheziției domiciliare
are ca scop tocmai identificarea tuturor suspecţilor din cauză,
nefiind prevăzută condiţia prealabilă ca persoana la domiciliul
căreia se efectuează respectivul act procesual să aibă calitatea
de suspect.

(Încheierea penală nr. 95/C/CC/CP/28 decembrie 2017)

Prin încheierea penală din data de 31 octombrie 2017,

pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul
Tribunalului Argeş, în temeiul art. 345 alin. 1 şi 2 Cod procedură
penală, s-au respins cererile şi excepţiile formulate de inculpaţii RV şi
PPB.
În baza art. 346 alin. 2 Cod procedură penală, s-a constatat
legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr. 646/P/2017 din data
de 26 mai 2017 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş, a
administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală
privind pe inculpaţii: RV şi PPB, trimişi în judecată pentru săvârşirea
infracţiunilor de proxenetism în formă continuată şi spălare a banilor
în formă continuată, aflate în concurs real, infracţiuni prev. şi ped. de
art. 213 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal şi art.
29 alin. 1 lit. a din Legea 656/2002, cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod
penal, ambele în condiţiile art. 38 alin. 1 Cod penal.
S-a dispus începerea judecăţii cauzei privind pe inculpaţii
menţionaţi mai sus, termenul de judecată urmând să fie fixat după
rămânerea definitivă a încheierii.
În baza art. 275 alin. 3 Cod procedură penală, cheltuielile
judiciare au rămas în sarcina statului.
 178

Pentru a dispune astfel, judecătorul de cameră preliminară

din cadrul Tribunalului Argeş a constatat că, la data de 29.05.2017, a
fost înregistrat rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş,
de trimitere în judecată, sub control judiciar, a inculpaţilor RV şi PPB,
pentru săvârşirea infracţiunilor de proxenetism în formă continuată şi
spălare de bani în formă continuată, aflate în concurs real.
După înregistrarea şi repartizarea aleatorie, cauza a trecut
în procedura de cameră preliminară şi, potrivit disp. art. 344 Cod
procedură penală, s-au comunicat părţilor copii certificate de pe
rechizitoriu şi li s-a pus în vedere că până la data de 26 iunie 2017,
pot formula cereri şi excepţii cu privire la actul de sesizare a instanţei
şi actele de urmărire penală.
Ambii inculpaţi au formulat cereri şi excepţii, constând în
următoarele aspecte:
Inculpatul PPB a solicitat să se constate neregularitatea
actelor de urmărire penală efectuate în cauză, în condiţiile art. 280 –
282 Cod procedură penală şi regularitatea actului de sesizare a
instanţei de judecată faţă de încadrarea dispoziţiilor art. 428 alin.1
Cod procedură penală, iar pe cale de consecinţă retrimiterea cauzei la
parchet.
Ca şi aspecte, inculpatul a criticat rechizitoriul ca fiind
neregulamentar întocmit în ceea ce-l priveşte, şi, în opinia sa,
instanţa se află în imposibilitatea de a stabili obiectul şi limitele
judecăţii.
Totodată, inculpatul a solicitat înlăturarea declaraţiilor
martorelor IE şi ML, precum şi a înscrisurilor ce au constituit
materialul probator în dosarele nr.1926/P/2014 şi 1927/P/2014.
Inculpatul RV a solicitat, în principal, excluderea tuturor
probelor administrate în cursul urmării penale şi, pe cale de
consecinţă, restituirea cauzei la parchet, ar în subsidiar, excluderea
probelor administrate în mod nelegal, ori sancţionate potrivit art.280
– 282 Cod procedură penală, ce au fost efectuate în faza de urmărire
penală, cu dispunerea începerii judecăţii.
Inculpatul şi-a argumentat cererile şi excepţiile invocate,
susţinând că singurele lipsuri care ar putea fi imputate rechizitoriului
sunt absenţa oricăror împrejurări în favoarea inculpatului rezultate
din probele administrate în faza de urmărire penală, precum şi
menţiunilor eronate.
De asemenea, inculpatul a criticat procesul-verbal de
sesizare din oficiu din data de 01.02.2016 întocmit de Poliţia
municipiului Câmpulung, apreciindu-l ca nelegal întocmit, nefiind
precizate în concret activităţile specifice poliţieneşti, procedura de
audiere a martorului cu identitate protejată, considerată de el ca fiind
viciată, precum şi procedura de efectuare a percheziţiei domiciliare
din data de 05.10.2016.
 179

Examinând cererile şi excepţiile invocate de către cei doi

inculpaţi, judecătorul de cameră preliminară de la prima instanţă a
apreciat că acestea sunt nefondate.
Astfel, în dosarul de urmărire penală se reţine, în esenţă, că
inculpatul RV, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în perioada
anilor 2015-2016, a obţinut în mod repetat foloase patrimoniale de pe
urma practicării prostituţiei de către martora RGN (soţia sa),
respectiv suma de 3.550 euro printr-un număr total de 6 tranzacţii
financiare şi, totodată, în aceeaşi perioadă, i-a înlesnit acesteia
practicarea prostituţiei.
Acelaşi inculpat, în perioada 2015-2016, din sumele de bani
obţinute din infracţiunea de proxenetism (cel puţin suma de 3550
euro), în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în scopul ascunderii sau
al disimulării originii ilicite al acestora (din infracţiunea proxenetism),
a achiziţionat bunuri şi a efectuat investiţii (autoturisme revândute
ulterior, fiind achiziţionate altele) în valoare totală de 27.000 euro,
prin introducerea lor într-un circuit financiar aparent legal.
La rândul său, inculpatul PPB, în baza aceleiaşi rezoluţii
infracţionale, a determinat-o pe martora PVAM, actuala sa soţie, să
practice prostituţia, iar în perioada 2010-2016 a obţinut în mod
repetat foloase materiale de pe urma practicării prostituţiei de către
aceasta şi, totodată, în aceeaşi perioadă a obţinut sume de bani în
mod repetat de la martorele NLN (fosta soţie a inculpatului) şi PG
(fostă Ş), care s-au prostituat în statele Uniunii Europene în beneficiul
său, dobândind în total de la cele trei femei sumele de 64.639 euro,
14.608 lei şi 9.009 CHF printr-un număr total de 133 de tranzacţii
financiare.
Acelaşi inculpat, în perioada în perioada 2010-2016, din
sumele de bani obţinute din infracţiunea de proxenetism (cel puţin
sumele de 64.739 euro, 14.608 lei şi 9.009 CHF), în baza aceleiaşi
rezoluţii infracţionale, în scopul ascunderii sau al disimulării originii
ilicite al acestora (din infracţiunea de proxenetism), a achiziţionat
autoturisme în valoare totală de 79.000 euro şi a plătit suma de 2000
de euro ocazionat de încheierea împreună cu soţia sa PVAM a unei
promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare cu numitul TRV pentru
apartamentul din C., pentru suma de 25.255 euro, prin introducerea
lor într-un circuit financiar aparent legal.
Examinând actele şi lucrările dosarului, în conformitate cu
dispoziţiile art. 342 Cod procedură penală, judecătorul de cameră
preliminară de la Tribunalul Argeş a constatat că urmărirea penală s-a
efectuat cu respectarea normelor de drept.
S-a apreciat de către judecător că situaţia de fapt reţinută în
sarcina inculpaţilor a fost suficient argumentată, iar pretinsele erori
strecurate în rechizitoriu în privinţa caracterizării inculpaţilor sunt
nerelevante.
 180

Actele de procedură, respectiv audierile de martori,

percheziţiile domiciliare şi celelalte administrări de probe, de
asemenea, s-au efectuat cu respectarea normelor procedurale penale.
Criticile formulate în ansamblu de inculpaţi vizează mai
mult fondul cauzei şi o analiză mai aprofundată şi în coroborare cu
celelalte probe administrate se poate face în cadrul cercetării
judecătoreşti.
Potrivit legii penale, în cadrul deliberării asupra fondului
cauzei, unele dintre probele ce nu se coroborează cu majoritatea
celorlalte probe pot fi înlăturate.
În procedura de cameră preliminară se examinează nu
temeinicia probelor, ci legalitatea administrării acestora, ori, sub acest
aspect, judecătorul de la prima instanţă a observat că nu au fost
încălcate normele legale de obţinere a lor.
De asemenea, s-a constatat că nu s-a făcut dovada nici că
inculpaţii ar fi fost privaţi de dreptul de a se administra probe în
favoarea lor, iar faptul că astfel de eventuale probe nu se regăsesc în
conţinutul rechizitoriului nu înseamnă neapărat că le-au fost refuzate.
Pentru aceste considerente, judecătorul de cameră
preliminară de la prima instanţă a respins cererile şi excepţiile
formulate de către inculpaţii RV şi PPB şi, în baza art. art.346 alin.2
Cod procedură penală, a constatat legalitatea sesizării instanţei cu
rechizitoriu şi a dispus începerea judecăţii cauzei privindu-i pe
aceştia.
Împotriva acestei încheieri a formulat contestaţie inculpatul
RV, pentru considerente de nelegalitate şi netemeinicie.
In principal, solicită restituirea cauzei la parchet, ca urmare
a neregularităţii întocmirii rechizitoriului ce atrage imposibilitatea
stabilirii obiectului şi limitelor judecăţii , excluderea tuturor probelor
administrate în cursul urmăririi penale, în conformitate cu
disp.art.346 alin.3 lit. a şi b Cod pr.penală.
In subsidiar, se solicită începerea judecăţii, cu excluderea
probelor administrate în mod nelegal ori sancţionate potrivit art.280 –
282 Cod pr.penală, ce au fost efectuate în faza de urmărire penală, în
temeiul art.346 alin.4 şi 5 Cod pr.penală.
Astfel, se apreciază, că încheierea pronunţată de judecătorul
de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Argeş, nu este
motivată, acesta trebuind să precizeze în concret, detaliat, şi nu în
abstract, care sunt motivele pentru care se resping , raportat la
neregularităţile procedurale expuse prin cereri şi excepţii, în condiţiile
în care, pe lângă aprecierile privitoare la lipsa împrejurărilor în
favoarea inculpatului din rechizitoriu, toate celelalte aspecte au vizat
neregularităţi procedurale punctuale, iar nu neregularităţi de fond ale
actelor întocmite de către organele de urmărire penală în cauză.
In cuprinsul rechizitoriului nu se menţionează câte acte
materiale de înlesnire a practicării prostituţiei a săvârşit inculpatul RV
 181

şi nu se menţionează câte acte materiale de spălare a banilor a comis,

în contextul în care infracţiunile au fost săvârşite în formă continuată,
încălcându-se prevederile art.328 Cod pr.penală, fiind constatate
deficienţe care conduc la imposibilitatea stabilirii obiectului şi a
limitelor judecăţii, prin raportare la prevederile art.346 alin.3 lit. a
Cod pr.penală. Se precizează, că „a achiziţionat bunuri şi a efectuat
investiţii, autoturisme revândute ulterior, fiind achiziţionate altele” şi
nu câte bunuri au fost achiziţionate sau câte şi ce investiţii au fost
efectuate.
Aceste formulări sunt în evidentă contradicţie cu dispoziţiile
art.328 alin.1 Cod pr.penală, care prevăd că „rechizitoriul se limitează
la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală”.
Un alt aspect procedural invocat a fost cel al încălcării
prevederilor art.292 Cod pr.penală, privind sesizarea din oficiu a
organelor de urmărire penală, întrucât procesul verbal de sesizare din
oficiu din 1 februarie 2016, întocmit de Poliţia Municipiului
Câmpulung, este neregulamentar întocmit, întemeindu-se pe „analiza
datelor şi informaţiilor obţinute prin activităţi specifice poliţieneşti”
fără să precizeze, în concret, care sunt aceste activităţi, lăsând loc
arbitrariului.
Dacă activităţile respective vizează acte de urmărire penală,
sunt nelegale, pe considerentul că dispoziţiile Codului de procedură
penală interzic efectuarea de acte de urmărire penală anterior
începerii acestei faze a procesului penal.
De asemenea, pe procesul verbal de sesizare din oficiu este
aplicată viza Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpulung cu data
de 5 februarie 2016, or, parchetul a emis ordonanţa prin care a dispus
începerea urmăririi penale în dosarul nr.235/P/2016, la data de 1
februarie 2016.
In consecinţă, se apreciază că începerea urmăririi penale a
fost dispusă în mod nelegal în condiţiile în care, parchetul a fost
informat despre respectivele fapte la data de 5 februarie 2016, actul
prin care s-a dispus începerea urmăririi penale fiind ordonanţa
Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpulung şi nu procesul verbal
de sesizare din oficiu, întocmit de Poliţia Municipiului Câmpulung.
A fost invocată şi încălcarea principiului loialităţii
administrării probelor prevăzut de art.101 alin.1 Cod pr.penală, în
ceea ce priveşte audierea timp de 9 ore şi jumătate a martorului cu
identitate protejată PR, în intervalul orar 9,50 – 19,10, fiind evident că
martorul se afla, cel puţin, în condiţii de oboseală excesivă, care-i
afectează declaraţiile date, nefiind suficiente indicii, în sensul că
martorul ar fi fost influenţat să dea declaraţii în sensul dorit de către
organele de urmărire penală, în condiţiile în care a reuşit să descrie
cu lux de amănunte toată presupusa activitate infracţională a
persoanelor implicate, aducându-şi aminte numele tuturor.
 182

In cuprinsul procesului verbal nu se precizează şi numele

organului de cercetare care a participat la audiere, deşi pe acesta se
regăseşte şi semnătura sa, procedura de audiere a martorului cu
identitate protejată fiind viciată şi impunându-se excluderea probei,
conform art.102 şi art.282 Cod pr. penală, întrucât prin menţinerea
acestei declaraţii s-ar aduce o vătămare a drepturilor şi intereselor
inculpatului, care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului.
In fine, se apreciază de către inculpat că nu a fost
respectată procedura percheziţiei domiciliare, conform art.157 şi urm.
Cod pr. penală.
Prin mandatul de percheziţie domiciliară nr.21 din 30
septembrie 2016, inculpatului i s-a atribuit deja calitatea de suspect,
în condiţiile în care această împrejurare a avut loc prin ordonanţa
nr.235/P/2016 din 4 octombrie 2016, viciul procedural fiind generat de
procurorul de caz care, anterior formulării cererii de emitere a unui
mandat de percheziţie domiciliară, era obligat să dispună continuarea
efectuării urmăririi penale faţă de suspectul RV, această concluzie
reieşind din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art.157 alin.1 teza
I şi art.77 şi art.305 alin.3 Cod pr.penală.
Calitatea de suspect trebuia să existe la data formulării
cererii în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi şi nu ulterior, ceea
ce denotă că toate actele procesuale şi procedurale efectuate în baza
mandatului de percheziţie, inclusiv ridicarea de obiecte efectuată cu
ocazia acesteia, sunt lovite de nulitate, conform art.282 Cod pr.penală,
fapt ce a generat o vătămare a drepturilor şi intereselor inculpatului,
care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului.
Examinând contestaţia formulată, Curtea a respins-o ca
nefondată, pentru considerentele expuse în continuare:
Deşi judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de
fond a făcut o analiză concisă a cererilor şi excepţiilor invocate de
către inculpaţi, inclusiv de către RV, apreciind că respectivele critici
formulate în ansamblu de inculpaţi vizează mai mult fondul cauzei şi
că o analiză mai aprofundată şi în coroborare cu celelalte probe
administrate se poate face în cadrul cercetării judecătoreşti, iar că
actele de procedură, respectiv audierile de martori, percheziţiile
domiciliare şi celelalte administrări de probe, s-au efectuat cu
respectarea normelor procedurale penale, nereferindu-se, punctual, la
fiecare neregularitate procedurală invocată de către contestator,
această deficienţă de motivare a încheierii nu atrage desfiinţarea cu
trimitere a cauzei, nefiind incident niciunul dintre cazurile de nulitate
absolută prevăzute de art.281 Cod pr.penală, cu precizarea că
omisiunile respective pot fi suplinite de către instanţa de control
judiciar.
Astfel,se constată, că prin rechizitoriul nr.646/P/2017 din 26
mai 2017, întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, s-a
dispus trimiterea în judecată a inculpatului RV, sub aspectul săvârşirii
 183

infracţiunilor de proxenetism în formă continuată şi spălare de bani în

formă continuată, în modalităţile normative prevăzute de art.213
alin.1 Cod penal, cu aplic.art.35 alin.1 Cod penal şi art.29 alin.1 lit. a
din Legea nr.656/2002 cu aplic.art.35 alin.1 Cod penal, în condiţiile
art.38 alin.1 Cod penal.
Examinând cuprinsul rechizitoriului, acesta conţine în mod
corespunzător datele privitoare la faptele reţinute în sarcina
inculpaţilor şi încadrarea juridică a acestora, probele şi mijloacele de
probă, cheltuielile judiciare, menţiunile prevăzute la art.286 alin.2,
art.330 şi art.331 Cod pr.penală, dispoziţia de trimitere în judecată,
precum şi alte menţiuni necesare pentru soluţionarea cauzei, fiind
satisfăcute exigenţele procedurale prevăzute de art.328 Cod
pr.penală, neconfirmându-se susţinerile inculpaţilor că nu ar fi
indicate, în concret, numărul şi modalitatea de comitere a actelor
materiale componente ale infracţiunilor continuate deduse judecăţii.
Referitor la procesul verbal de sesizare din oficiu din 1
februarie 2016, întocmit de către Poliţia Municipiului Câmpulung,
modul de sesizare din oficiu prevăzut de art.292 Cod pr.penală, în
ipoteza în care organul de urmărire penală află că s-a săvârşit o
infracţiune pe orice altă cale decât cele prevăzute la art.289 – 291 Cod
pr.penală, nu instituie obligativitatea menţionării şi indicării surselor
de unde datele sau informaţiile specifice au fost obţinute de către
organele de urmărire penală.
Viza Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpulung cu data
de 5 februarie 2016 are rolul de a confirma înregistrarea dosarului
penal aflat pe rolul Poliţiei Municipiului Câmpulung, în evidențele
statistice ale unităţii de parchet respective, neavând nicio importanţă
din punct de vedere procedural, în contextul în care Parchetul de pe
lângă Judecătoria Câmpulung a emis ordonanţa prin care a dispus
începerea urmăririi penale în dosarul nr.235/P/2016 la data de 1
februarie 2016.
In ceea ce priveşte audierea martorului cu identitate
protejată PR la data de 22 octombrie 2016, pe o perioadă de timp
semnificativă de circa 9 ore şi 20 de minute, această activitate
procedurală s-a desfăşurat cu respectarea dispoziţiilor procesuale în
materie, pe formularele de declaraţie de martor tipizate făcându-se
menţiunea dacă martorul se află sau nu în relaţii de dușmănie cu
inculpaţii, iar chiar faptul că acesta a fost în măsură să precizeze în
cuprinsul declaraţiei sale detalii esenţiale pentru lămurirea situaţiei
de fapt în cauză, reflectă că nu a acumulat o stare de oboseală
accentuată care să fi determinat disconfort vădit la momentul audierii,
fiind respectat principiul loialităţii administrării probelor prevăzut de
art.101 Cod pr.penală.
De asemenea, şi percheziţia domiciliară din 5 octombrie
2016 a fost efectuată cu respectarea dispoziţiilor art.157 şi urm. Cod
pr.penală, putând fi dispusă „dacă există o suspiciune rezonabilă cu
 184

privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o persoană ori la

deţinerea unor obiecte sau înscrisuri ce au legătură cu o infracţiune şi
se presupune că percheziţia poate conduce la descoperirea şi
strângerea probelor cu privire la această infracţiune, la conservarea
urmelor săvârşirii infracţiunii sau la prinderea suspectului ori
inculpatului”.
In contextul în care, conform Noului Cod de procedură
penală, care a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014, începerea
urmăririi penale are loc „in rem”, iar nu „in personam”, dispunerea şi
efectuarea percheziției domiciliare are ca scop tocmai identificarea
tuturor suspecţilor din cauză, nefiind prevăzută condiţia prealabilă ca
persoana la domiciliul căreia se efectuează respectivul act procesual
să aibă calitatea de suspect.
Pentru considerentele expuse anterior, neidentificându-se
vreo neregularitate procesuală de natură să determine excluderea
vreunui mijloc de probă administrat în prezenta cauză de către
organele de urmărire penală, specific celor două infracţiuni deduse
judecăţii, iar rechizitoriul fiind întocmit cu respectarea dispoziţiilor
art.328 alin.1 Cod pr.penală, s-a dispus, judicios, de către judecătorul
de cameră preliminară de la instanţa de fond, respingerea cererilor şi
excepţiilor formulate de către inculpaţi, în temeiul art.345 alin.1 şi 2
Cod pr.penală, constatarea legalităţii sesizării instanţei cu
rechizitoriul respectiv, a administrării probelor şi a efectuării actelor
de urmărire penală privind pe inculpaţii RV şi PPB, inclusiv începerea
judecăţii cauzei.
In consecinţă, încheierea supusă controlului judiciar fiind
legală şi temeinică, în baza art.425/1 alin.7 pct.1 lit. b Cod pr.penală,
Curtea a respins contestaţia, ca nefondată, şi a obligat inculpatul la
plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, conform art.275 alin.2
Cod pr.penală.

2. Prezumţia de nevinovăţie.
Art. 4 Cod procedură penală
Art. 16 alin. 1 lit. c) Cod procedură penală
Art. 336 alin. 1 cod penal

Omisiunea cadrelor medicale de a trece numele persoanei

de la care s-a efectuat recoltarea probelor biologice(prima
probă)şi a orei de recoltare a celei de-a două probe creează un
dubiu rezonabil în legătură cu vinovăţia inculpatului.
Aceste omisiuni determină nelegalitatea administrării
probei.

(Decizia penală nr. 1144/A/15 Decembrie 2017)

 185

Prin sentinţa penală nr.160 din 8 iunie 2017, pronunţată de

Judecătoria Costeşti, în baza art.396 alin.5 si art.16 lit.c C.proc.pen. s-
a dispus achitarea inculpatului PI, trimis in judecata pentru săvârșirea
infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influenta alcoolului sau a
altor substanțe, fapta prev. si ped. de art.336 alin.1 din C.pen.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a
reţinut, că la data de 11.05.2016, ora 01:00, inculpatul PI a fost oprit
în trafic de către organele de poliţie conducând pe drumurile publice
de pe raza comunei Ungheni, jud. Argeş un autoturism marca Opel
Astra cu nr. de înmatriculare ***, constatându-se cu această ocazie că
se află sub influenţa alcoolului, motiv pentru care a fost condus la
Spitalul „Regele Carol I Costeşti", unde i-au fost recoltat două probe
biologice de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei. Potrivit
buletinului de analiză toxicologică nr. 148 din data de 13.05.2016 al
S.M.L. Argeş, inculpatul a avut o alcoolemie de 1,30 gr./l alcool pur în
sânge, la ora 01:27 şi 1,10 gr./l alcool pur în sânge la ora 02:27.
Inculpatul nu a recunoscut săvârşirea faptei in modalitatea
stabilita prin norma penala conform art.336 alin.1 C.pen., motiv
pentru care s-au administrat probe cu înscrisuri si expertiza medico-
legală.
Analizând probele administrate atât in cursul urmăririi
penale cat si al judecăţii, instanţa de fond a constatat, că acuzaţia
adusa inculpatului nu este susţinuta de probe relevante care sa
determine, dincolo de orice dubiu, convingerea instanţei ca inculpatul
PI a săvârşit fapta pentru care este acuzat in modalitatea incriminată
de legiuitor.
Conform art. 336 alin.1 din N.C.pen. a arătat instanţa de
fond, „conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care
legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de
către o persoana care, la momentul prelevării mostrelor biologice are
o îmbibaţie alcoolica de peste 0,80g/l alcool pur in sânge se
pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amenda”.
In raport de conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute
de art. 336 alin. 1 C.pen., s-a constatat, că elementul esenţial pentru a
se stabili dacă o faptă de conducere a unui vehicul pe drumurile
publice sub influenţa băuturilor alcoolice este încadrată ca
infracţiune, îl constituie cuantumul îmbibaţiei alcoolice în sânge.
In sarcina inculpatului s-a reţinut că, potrivit buletinului de
analiză toxicologică nr. 148/13.05.2016, cantitatea de alcool
exprimată în grame la 1000 ml sânge a fost pentru proba nr.1 la ora
01:27 la nivelul de 1,30 gr/1000 ml şi pentru proba nr.2 la ora 02:27
la nivelul unei alcoolemii la nivelul de 1,10 gr/1000 ml.
Însă, potrivit menţiunilor din cuprinsul buletinului de
analiză toxicologică nr. 148/13. 05. 2016, pe flacoanele cu sânge nu
este specificată ora de recoltare şi nici numele persoanei de la care s-
a efectuat recoltarea de probe biologice, la proba nr.1.
 186

Instanţa de fond a menţionat, că se impune a se avea în

vedere Decizia nr. 3/12. 05. 2014, pronunţată în recurs în interesul
legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit
că: „în aplicarea art. 336 alin. 1 din Codul penal, în ipoteza unei duble
prelevări de mostre biologice, rezultatul alcoolemiei cu relevanţă
penală este cel dat de prima prelevare".
Având în vedere că la prima prelevare nu s-a menţionat pe
flacon numele persoanei de la care s-au recoltat probele biologice la
ora 01:27, nu se poate stabili cu certitudine ca inculpatul ar fi fost
avut o concentraţie de alcool in sânge de 1,30 gr/1000 ml, aşa cum s-
a reţinut în rechizitoriu. Această concluzie se coroborează ca adresa
comunicată organelor de politie de către Spitalul Orăşenesc „Regele
Carol I" Costeşti. Prin această adresă Spitalul confirmă faptul ca s-a
omis trecerea orei de recoltare la proba nr.2 si numele persoanei de
la care s-a efectuat prelevarea de probe biologice la probe nr.1,
datorita faptului ca in momentul respectiv in CPU se aflau mai mulţi
pacienţi sub supraveghere si tratament, printre care si un minor cu
diagnostic de agitaţie psihomotorie-tulburări psiho-afective care
necesita supraveghere strictă.
Modalitatea de consemnare a activităţii de recoltare a
probelor biologice conduce la existenţa unui dubiu privind persoana
examinată şi rezultatele examinării efectuate, dubiu care profită
inculpatului, potrivit principiului „in dubio pro reo".
Faţă de aceste aspecte, instanţa de fond a dat eficienta
principiului de drept penal privind prezumţia de nevinovăţie.
Prezumţia de nevinovăţie prezintă o dubla natura, fiind recunoscut ca
drept fundamental si consacrata ca principiu constituţional,
reprezentând un criteriu esenţial in structura statului de drept. In
varianta consacrata de art.6 parag.2 din C.E.D.O. prezumţia de
nevinovatie figurează printre elementele procesului penal echitabil,
astfel cum este garantat de art.6 parag.1 din Convenţie.
Luând in considerare probele administrate, instanţa de fond
a constatat, ca nu se poate dispune condamnarea inculpatului dincolo
de orice îndoiala privitoare la vinovăţia acestuia, motiv pentru care, în
baza art.396 alin.5 si art.16 lit.c C.proc.pen. a dispus achitarea
inculpatului PI, trimis in judecata pentru săvârşirea infracţiunii de
conducere a unui vehicul sub influenta alcoolului sau a altor
substanţe, fapta prev. si ped. de art.336 alin.1 din C.pen.
Împotriva sentinţei a declarat apel Parchetul de pe lângă
Judecătoria Costeşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie,
sub aspectul greşitei achitări a inculpatului. În esenţă, se susţine că
inculpatul a recunoscut consumul de băuturi alcoolice în momentul
când a fost depistat conducând un autovehicul pe drumurile publice,
iar calculul alcoolemiei s-a realizat cu respectarea condiţiilor
procedurale cerute de lege.
 187

Examinând sentinţa supusă apelului din punct de vedere al

motivelor invocate, dar şi în conformitate cu dispoziţiile art. 417 Cod
procedură penală, Curtea constată că apelul este nefondat.
Sentinţa primei instanţe este legală şi temeinică.
Din probele administrate în cauză şi actele dosarului, în
concret din cuprinsul buletinului de analiză toxicologică nr.
148/13.05.2016 rezultă că pe flacoanele de sânge conţinând probe
biologice care au fost avute în vedere la stabilirea alcoolemiei nu este
specificată ora de recoltare şi nici numele persoanei de la care s-a
efectuat recoltarea de probe biologice la proba nr. 1. Nerespectarea
acestor elemente de procedură sunt esenţiale pentru legalitatea
probelor administrate, având în vedere şi jurisprudenţa Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia rezultatul alcoolemiei cu
relevanţă penală este cel de la prima prelevare.
Aceste omisiuni procedurale sunt confirmate şi de către
Spitalul Orăşenesc „Regele Carol I” Costeşti prin adresa de la fila 35
din dosarul de urmărire penală, în sensul că s-a omis inscripționarea
numelui persoanei de la care s-a efectuat prelevarea de probe
biologice la proba nr. 1, datorită faptului că în acel moment erau mai
mulţi pacienţi sub supraveghere şi tratament.
Curtea constată că aceste omisiuni duc la nelegalitatea
administrării acestei probe şi în acelaşi timp la existenţa unui dubiu
rezonabil privind vinovăţia inculpatului în ceea ce priveşte săvârşirea
infracţiunii prev. de art. 336 alin. 1 Cod penal. Nerespectarea
condiţiilor procedurale de recoltare a probelor biologice în vederea
stabilirii alcoolemiei trebuie interpretate în raport cu prezumţia de
nevinovăţie de care se bucură inculpatul. Orice îndoială legitimă în
ceea ce priveşte comiterea infracţiunii pentru care este trimis în
judecată, generată în acest caz de nelegalitatea unor probe
administrate, profită inculpatului.
În mod corect prima instanţă a concluzionat că nu se poate
dispune condamnarea inculpatului dincolo de orice îndoială privitoare
la vinovăţia acestuia.
Nu prezintă relevanţă juridică faptul că inculpatul a
recunoscut că a consumat băuturi alcoolice şi nici faptul că buletinul
de analiză toxicologică relevă un nivel de alcoolemie al inculpatului la
momentul conducerii pe drumurile publice a unui autovehicul, mai
mare decât limita legală. Recalcularea alcoolemiei s-a realizat la
cererea inculpatului, acesta contestând rezultatul primei probe. Toate
aceste proceduri nu pot acoperii viciul esenţial mai sus-menţionat
privind inscripţionarea numelui inculpatului pe flacoanele conţinând
probele biologice.
Având în vedere aceste considerente, Curtea, în complet de
divergenţă, în baza art.421 pct.1 lit.b Cod pr.penală, cu majoritate, a
respins ca nefondat apelul declarat de parchet.
 188

Opinie divergentă

Contrar opiniei majoritare, s-a considerat că se impune

aplicarea dispoziţiilor art.80 şi urm. Cod penal, având în vedere
următoarele:
Probele administrate în cauză, demonstrează cu prisosinţă
că inculpatul PI , în data de 11 mai 2016 a condus pe drumurile
publice, pe raza comunei Ungheni, judeţul Argeş, un vehicul având o
îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 gr.%o. In concret, conform
buletinului de analiză toxicologică nr.148 din 13 mai 2016, s-a stabilit,
că la ora 01,27, în sângele inculpatului alcoolemia a fost de 1,30
gr./1000 ml. (proba 1), respectiv la ora 02,27, în sângele inculpatului
alcoolemia a fost de 1,10 gr./1000 ml.
Deşi în adresa înaintată de Spitalul orăşenesc Costeşti se
menţionează omisiunea indicării pe flacon a numelui persoanei de la
care s-a recoltat sângele, respectiv a omisiunii indicării orei recoltării
pe cel de-al doilea flacon, nu rezultă că probele nu au fost recoltate de
la inculpat.
Cele două probe de sânge aparţin indubitabil inculpatului,
fapt confirmat prin semnătura biologului.
Spitalul Orăşenesc Costeşti a respectat procedura de
recoltare a probelor biologice, trusa fiind securizată conform
normelor metodologice în prezenţa poliţistului, a medicului şi
inculpatului, nefiind dovezi în sensul că trusa standard ar fi fost
nesecurizată. Prin urmare, au fost respectate cerinţele legale
referitoare la introducerea mostrelor de sânge recoltate în
containerul trusei standard adecvate şi la securizarea ulterior a
trusei.
În cazul în care s-ar fi constatat că trusa standard nu ar fi
fost securizată, Serviciul Medico - Legal Argeş ar fi fost îndreptăţit să
refuze întocmirea buletinului de analiză toxicologică.
Sigilarea probelor recoltate s-a făcut în prezenţa
personalului medical, a agentului de poliţie şi a inculpatului, în acest
sens existând copii conform cu originalul din registrul de consultaţii
CPU şi registrul de recoltare a alcoolemiei.
Cu ocazia audierii sale în faza de urmărire penală,
inculpatul a precizat că i s-a adus la cunoştinţă rezultatul analizelor
toxicologice.
In altă ordine de idei, constatându-se săvârşirea infracţiunii
pentru care a fost trimis în judecată şi vinovăţia inculpatului în
săvârşirea acesteia, se impune a fi valorificată instituţia renunţării la
aplicarea pedepsei, fiind îndeplinite cerinţele prev. de art.80 şi urm.
Cod pr.penală.
În susţinerea acestei opinii sunt elementele şi aspectele ce
ţin de circumstanţele comiterii infracţiunii (ora săvârşirii faptei şi
distanţa mică parcursă, împrejurarea că inculpatul mergea la un
 189

priveghi, urmare a decesului socrului său), dar şi aspecte ce

caracterizează în m od pozitiv persoana inculpatului (lipsa
antecedentelor penale).
În aceste condiţii, reeducarea inculpatului poate avea loc şi
în renunţarea la aplicarea pedepsei, în condiţiile art.80 şi urm. Cod
pr. penală, cu consecinţa aplicării faţă de inculpat a unui
avertisment, astfel încât, pe viitor să se abţină de la săvârşirea de noi
infracţiuni.
In raport de cele de preced, s-a opinat pentru:
Admiterea apelului declarat de Parchetul de pe lângă
Judecătoria Costeşti, împotriva sentinţei penale nr.160 din 8 iunie
2017 pronunţată de Judecătoria Costeşti, în dosarul nr.3254/214/2016
şi desfiinţarea în totalitate a sentinţei.
Rejudecând, în baza art. 396 alin. 3 Cod procedură penală
raportat la art. 80 Cod penal, se renunţă la aplicarea pedepsei faţă de
inculpatul PI sub aspectul săvârşirii infracţiunii de conducerea unui
vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe prev.de art.336
Cod penal, iar în baza art. 81 Cod penal aplică inculpatului un
avertisment.

3. Caz fortuit.
Art. 41 Cod penal
Art. 192 alin. 2 Cod penal

Victima accidentului de circulaţie, îmbrăcată în haine de

culoare închisă, se afla pe carosabil unde adormise în poziţie
de decubit dorsal, alcoolemia pe care o avea în sânge fiind de
1,90 gr/1000 ml sânge.
În aceste condiţii, inculpatul, conducător auto care circula
cu respectarea regulilor de circulaţie pe timp de noapte şi,
ajungând în dreptul victimei, a trecut peste corpul acesteia, nu
putea prevedea împrejurarea că pe carosabil se află victima.

(Decizia penală nr. 1147/2017 din 18 Decembrie 2017)

Prin sentinţa penală nr.1488 din 14 septembrie 2017, În baza

art. 396 alin. 1, 5 C.p.p. raportat la art. 16 alin. 1 lit. d C.p.p., cu
referire la art. 31 C.p., a fost achitat inculpatul BV, sub aspectul
săvârşirii infracţiunii de ucidere din culpă, faptă prevăzută de art. 192
alin. 1 şi 2 C.p.
În baza art. 397 C.p.p, art. 25 alin. 1 C.p.p., art. 1349 C.civ rap.
la art. 1351 alin. 1 şi 3 C. civ., s-a respins ca neîntemeiată acţiunea
civilă formulată de părţile civile GN, GM, GDM, GGA, GIM şi BE.
În baza art. 397 C.p.p, art. 25 alin. 1 C.p.p., art. 1349 C.civ rap.
la art. 1351 alin. 1 şi 3 C. civ., s-a respins ca neîntemeiată acţiunea
civilă formulată de Serviciul Judeţean de Ambulanţă Argeş.
 190

În baza art. 255 alin. 1 C.pr.pen, s-a dispus restituirea

autoturismului marca Volkswwagen, cu nr. de înmatriculare ***,
ridicat de către organele de poliţie prin procesul verbal din data de
15.02.2015, către proprietarul acestuia, respectiv ***.
Conform art. 275 alin. 3 C.p.p. cheltuielile judiciare avansate de
stat au rămas în sarcina acestuia.
În baza art. 275 alin. 6 C.pr. pen., onorariul parţial al avocatului
din oficiu desemnat pentru inculpat pe parcursul camerei preliminare,
în cuantum de 70 de lei, s-a dispus a se achita din fondurile
Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, că
în dimineaţa zilei de 15.02.2015, persoana vătămată, GFG, aflat în
stare de ebrietate (1,90 gr./1000 ml sânge), se deplasa pe drumul
comunal 156, pe raza localităţii Mareş-Albota, jud. Argeş.
Desconsiderând riscul staţionării pe carosabil, aflat într-o stare
apropiată unei come alcoolice, ajunge să se culce pe spate pe
carosabil (pe banda sensului de mers spre Moşoaia), în dreptul
imobilului cu nr. 33, în apropierea axului vizibil al drumului, la o
distanţă de aproximativ 0,95 faţă de acesta şi cu capul orientat spre
acesta.
În jurul orei 03:15, dinspre Moşoaia spre Albota, inculpatul BV, a
condus autoturismul cu nr. ***‚ în condiţii de vizibilitate nocturnă dată
de iluminatul public stradal aflat în funcţiune şi de iluminarea
farurilor (pe faza de întâlnire, conform declaraţiei sale). Traiectoria
adoptată de conducătorul auto a fost una „centrală”, aproximativ pe
axul drumului, autoturismul având roţile din stânga pe roţile de mers
spre Moşoaia. Din cauza unui spaţiu de vizibilitate redus, conferit
spre înaintare de iluminarea farurilor, dar şi a poziţiei nefireşti de
deplasare cu roţile din stânga pe contrasens, conducătorul auto a
trecut cu roţile din stânga ale autoturismului, peste zona toraco-
abdominală a corpului persoanei vătămate, pe o direcţie de
escaladare, de la stânga la dreapta. Sesizând că a trecut cu roţile
autoturismului peste un obstacol, inculpatul a oprit autoturismul pe
care îl conducea pe marginea din dreapta a părţii carosabile, în raport
cu sensul său de mers spre Albota, a coborât şi a constatat că a trecut
peste victima, care a rămas în aceeaşi zonă culcată pe spate. În urma
accidentului rutier a rezultat decesul numitului GFG.
Inculpatul a fost testat cu aparatul alcooltest în vederea stabilirii
alcoolemiei, rezultatul fiind negativ.
Ulterior inculpatul BV a fost condus la Spitalul Judeţean Argeş în
vederea recoltării de probe biologice de sânge în vederea stabilirii
alcoolemiei, iar conform buletinului de analiză toxicologică nr. 50
rezultă că la proba 1 ora 05:10 avea alcool absent.
Conform raportului medico-legal de necropsie nr. 41/B/2015, a
rezultat că moartea numitului GFG a fost violentă, ea datorându-se
hemoragiei interne consecinţa unui traumatism acut toraco-
 191

abdominal soldat cu multiple fracturi costalebilateral şi rupturi

viscerale, iar între aceste leziuni traumatice şi deces există o legătură
directă şi necondiţionată de cauzalitate.
Pentru lămurirea dinamicii producerii accidentului rutier în
cauză s-a dispus efectuarea unui raport de constatare tehnică
judiciară de către expert ZG, care a concluzionat faptul că:
- starea de pericol care a dus la producerea accidentului a fost
generată de către victima GFG , prin modul în care a înţeles să
folosească carosabilul pentru odihnă pe fondul unei oboseli acumulate
peste zi şi influenţa avansată a alcoolului respectiv 1,90 gr
alcool/1000 ml.
- inculpatul avea la dispoziţie posibilităţi de evitare a
accidentului rutier dacă circula în mod firesc cu autoturismul pe
sensul său de mers spre Albota si nu pe o poziţie centrală cu roţile din
stânga ale autoturismului pe sensul de mers spre Moşoaia, unde se
afla culcată victima..
- victima dispunea de posibilităţi de evitare a accidentului rutier
dacă nu se aşeza / culca pe sensul de mers spre Moşoaia, constituind
un obstacol neprevăzut pentru circulaţia autovehiculelor în general
- In momentele anterioare accidentului inculpatul se afla în afara
prevederilor legale de circulaţie pe drumurile publice prin încălcarea
art.35 al. 1, art. 48 şi art. 41 din OUG 195 /2002 ,
- In momentele anterioare accidentului victima se afla în afara
prevederilor legale de circulaţie pe drumurile publice prin încălcarea
art.35 al. 1 din OUG 195 /2002 şi art.166 şi art. 167 al. 1 lit. e din
Regulamentul de Aplicare a OUG 195/2002.
Au fost formulate obiecţiuni de către părţile civile GN, GM,
GDM, GGA, GIM şi BE şi de inculpat, iar prin ordonanţa din data de
25.01.2016, emisă de Poliţia Municipiului Piteşti - Biroul Rutier s-a
dispus efectuarea unui raport de expertiză tehnică judiciară de către
expert DC.
Din raportul de expertiză tehnică au rezultat următoarele:
pericolul iminent a fost generat de prezenţa absolut nefirească,
imprevizibilă, a pietonului culcat pe carosabil (purtând îmbrăcăminte
de culoare închisă). Cu privire la posibilităţile tehnice de evitare a
producerii accidentului, prin aceeaşi expertiză s-a reţinută că victima
ar fi avut posibilităţi tehnice de evitare a evenimentului rutier, dacă
pentru o posibilă odihnă, având în vedere şi starea avansată de beţie
(1,90 gr/1000 ml sânge), nu se aşeza pe sensul de mers spre Moşoaia
al carosabilului, constituind un obstacol neprevăzut pentru circulaţia
autovehiculelor în general, cât şi al autoturismului condus de
inculpat. De asemenea s-a reţinut că inculpatul ar fi avut posibilităţi
tehnice de a evita producerea accidentului, dacă circula cu
autoturismul pe sensul său de mers spre Albota şi nu pe o poziţie
centrată pe axul longitudinal al drumului.
 192

S-a mai reţinut, că în momentele anterioare accidentului

inculpatul se afla în afara prevederilor legale de circulaţie pe
drumurile publice prin încălcarea art.35 al. 1 şi art. 41a din OUG
195 /2002 , iar victima se afla în afara prevederilor legale de
circulaţie pe drumurile publice prin încălcarea art.35 al. 1 din OUG
195 /2002 şi art. 166 şi art. 167 al. 1 lit. e din Regulamentul de
Aplicare a OUG 195/2002.
Având în vedere contextul faptic astfel cum a fost reţinut mai sus
în baza tuturor probelor administrate, precum şi concluziile celor
două rapoarte de expertiză , instanţa de fond a reţinut, că în cauză
este incidentă cauza de neimputabilitate prevăzută de art. 31 C.p..
Potrivit art. 31 C.p., a arătat instanţa de fond, cazul fortuit este o
cauză care înlătură caracterul penal al faptei, constând într-o
împrejurare exterioară, a cărei intervenţie imprevizibilă se adaugă
peste acţiunea sau inacţiunea licită sau ilicită a unei persoane şi care
conduce astfel la un rezultat ce nu putea fi prevăzut. Caracteristic
cazului fortuit este faptul că acţiunea sau inacţiunea unei persoane
produce un rezultat socialmente periculos neaşteptat, din cauza
faptului că intră în concurs cu o împrejurare fortuită, imprevizibilă,
care produce în fapt acel rezultat, iar această imprevizibilitate trebuie
să aibă un caracter obiectiv şi general. Cazul fortuit are caracter
obiectiv şi există când acţiunea sau inacţiunea unei persoane a produs
un rezultat pe care a acea persoană nu l-a conceput şi urmărit,
producerea lui fiind datorată unei împrejurări neşteptate, adică
împrejurarea nu putea fi prevăzută de orice altă persoană, nu numai
de către subiectul care a săvârşit fapta. Instanţa reţine aşadar că
pentru a se reţine incidenţa cazului fortuit, este necesar să fie
îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: să existe o împrejurare
exterioară imprevizibilă care se suprapune peste acţiunea sau
inacţiunea făptuitorului, imprevizibilitatea împrejurării exterioare
trebuie să aibă un caracter general, obiectiv (atât autorul, cât şi orice
altă persoană nu puteau prevede intervenţia împrejurării exterioare,
acţiunea sau inacţiunea făptuitorului să constituie o faptă prevăzută
de legea penală.
Pornind de la aceste consideraţiuni teoretice, unanim acceptate
de practica judiciară în materie, instanţa de fond a apreciat, că în
prezenta cauză, comportamentul victimei, care aflându-se într-o stare
avansată de ebrietate, a ales să folosească partea carosabilă a
drumului pentru odihnă, şi apariţia acesteia în mod cu totul
surprinzător în trafic, a fost cauza unică a producerii accidentului şi
constituie caz fortuit. Din cuprinsul raportului de expertiză, precum şi
din procesul verbal de cercetare la faţa locului, s-a constatat de către
instanţa de fond, că persoana vătămată, se afla pe partea carosabilă
a drumului, pe banda sensului de mers spre Moşoaia, fiind în poziţia
de decubit dorsal, cu capul înspre axul drumului şi la o distanţă de
3,00 m şi piciorul stâng, la o distanţă de 4,00 m, faţă de limita
 193

dreapta a carosabilului. Din acelaşi proces verbal, reiese că partea

carosabilă era asfaltată cu bitum uşor alunecos, umed, iar victima era
îmbrăcată cu haine de culoare închisă.
Aşa fiind, în acord cu concluziile raportului de expertiză tehnică,
instanţa de fond a reţinut, că pericolul iminent a fost generat de
prezenţa absolut nefirească, imprevizibilă, a pietonului culcat pe
carosabil(purtând îmbrăcăminte de culoare închisă). Instanţa reţine
că prezenţa victimei pe timp de noapte, pe carosabil, în poziţie de
decubit dorsal, purtând haine de culoare închisă, în condiţiile unui
carosabil umed, tot de culoare neagră, devine practic imposibil de
observat pentru orice conducător auto, constituind un obstacol
neprevăzut pentru circulaţia autovehiculelor în general, cât şi al
autoturismului condus de inculpat, aşa cum s-a reţinut de altfel şi în
cuprinsul raportului de expertiză tehnică, mai sus amintit.
S-a avut în vedere şi faptul că inculpatul a dat dovadă de
diligenţă, circulând cu o viteză inferioară vitezei maxime admise pe
acel sector de drum(48 de km/h), iar în zona respectivă nu se aflau
indicatoare sau marcaje de restricţie sau avertizare, a căror
semnificaţie să fi fost încălcată de inculpat.
Faptul că inculpatul a circulat cu roţile din stânga pe banda
sensului opus de mers, în opinia instanţei de fond, nu este suficient
per se, pentru a reţine în sarcina acestuia comiterea infracţiunii de
ucidere din culpă, din moment ce observarea persoanei vătămate, pe
timp de noapte, în condiţiile în care era îmbrăcată în haine de culoare
neagră şi fiind culcată pe partea carosabilă, ar fi fost imposibilă
pentru orice participant la trafic, inclusiv pentru participanţii ce ar fi
circulat pe sensul de mers pe care se afla victima. Previzibilitatea
rezultatului a fost imposibil de perceput în mod obiectiv, pentru că
împrejurarea în care inculpatul a comis accidentul, ori de câte ori s-ar
ivi în aceleaşi condiţii de fapt, nu ar putea fi prevăzută de nicio
persoană. Concluzionând sub acest aspect, săvârşirea faptei de către
inculpat a fost cauzată de o circumstanţă anormală şi imposibil de
anticipat.
Aşa fiind, instanţa de fond a constatat existenţa unei cauze de
neimputabilitate, motiv pentru care, în baza art. 396 alin. 1, 5 C.p.p.
raportat la art. 16 alin. 1 lit. d C.p.p., cu referire la art. 31 C.p., a
achitat pe inculpatul BV, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de
ucidere din culpă, faptă prevăzută de art. 192 alin. 1 şi 2 C.p.
În ceea ce priveşte latura civilă, instanţa de fond a reţinut, că
existenţa cazului fortuit înlătură răspunderea delictuală a
făptuitorului pentru fapta proprie. Astfel art. 1351 C. civ., defineşte
din perspectiva răspunderii delictuale, cazul fortuit, ca fiind „un
eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel
care ar fi fost chemat să răspundă, dacă evenimentul nu s-ar fi produs
şi arată că „dacă legea nu prevede altfel, sau părţile nu convin
 194

contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este

cauzat de (...) caz fortuit”.
Având în vedere textele de lege precitate, instanţa de fond a
respins ca neîntemeiată acţiunea civilă formulată de părţile civile GN,
GM, GDM, GGA, GIM şi BE şi Serviciul Judeţean de Ambulanţă Argeş.
În baza art. 255 alin. 1 C.pr.pen, s-a dispus restituirea
autoturismului marca Volkswwagen, cu nr. de înmatriculare ***
ridicat de către organele de poliţie prin procesul verbal din data de
15.02.2015, către proprietarul acestuia, respectiv ***.
Impotriva sentinţei au declarat apel Parchetul de pe lângă
Judecătoria Piteşti, părţile civile GN, GM, GDM, GGA, GIM şi BE
pentru motive de nelegalitate si netemeinicie.
Parchetul a arătat că solutia primei instante este nelegală sub
aspectul gresitei achitari a inculpatului cu retinerea cauzei de
neimputabilitate prev. de art. 31 C.pen. In aprecierea parchetului,
inculpatul a incalcat normele de circulatie pe drumurile publice , ceea
ce conduce la ideea ca numai acest inculpat s-a aflat in
imposibilitatea evitarii contactului cu victima, orice alt conducator
auto care ar fi circulat in mod exclusiv pe sensul sau de mers, nu ar fi
intrat in contact cu victima lungita pe celalalt sens de mers. In
concluzie, a solicitat admiterea apelului, desfiintarea sentintei si
condamnarea inculpatului pentru savarsirea infractiunii de ucidere
din culpa.
Apelantii parti civile au invocat ca nu se poate imputa victimei
culpa exclusiva in producerea accidentului, inculpatul avand
posibilitatea de a evita accidentul daca circula regulamentar pe
sensul său de mers, iar nu cu rotile din stanga pe celălalt sens de
mers, unde se afla victima. Au solicitat sa se dispuna condamnarea
inculpatului la o pedeapsa privativa de libertate orientata spre
maximul special si admiterea actiunii civile astfel cum a fost
formulata.
Analizând sentinţa apelată, prin prisma motivelor invocate,
respectiv din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform
art.417 şi urm. Cod pr.penală, Curtea a constatat că apelurile
formulate de procuror şi părţile civile sunt nefondate, pentru
următoarele motive:
Curtea reţine că prima instanţă a analizat în mod judicios
mijloacele de probă administrate în cauză, reţinând în mod corect
situaţia de fapt în ceea ce priveşte desfăşurarea evenimentelor, si a
interpretat judicios dispoziţiile legale aplicabile, constatând existenta
unei situaţii care exclude caracterul penal al faptei .
Astfel cum a reţinut şi prima instanţă, din probatoriul
administrat în cauza reiese că în data de 15.02.2015 in jurul orei
03.15 in timp ce conducea autoturismul cu nr. de inmatriculare *** pe
sensul de mers spre comuna Albota jud. Arges, autoturismul avand
rotile din stanga pe contrasens, inculpatul a produs un accident de
 195

circulatie in urma caruia a rezultat decesul numitului GFG, care era

culcat pe carosabil, pe sensul de mers spre Mogoşoaia, purtand
imbracaminte de culoare inchisă.
În cauza de faţă, împrejurarea neprevăzută o reprezintă
acţiunea victimei care, aflandu-se in stare avansată de ebrietate, a
folosit carosabilul drept loc de odihnă şi astfel s-a situat pe traiectoria
autoturismului (aproximativ pe axul drumului), împrejurare ce nu
putea fi prevăzută de niciun conducător auto.
Din examinarea expertizelor efectuate în cauză Curtea reţine, în
acord cu prima instanţă, că evenimentul rutier s-ar fi produs în orice
situaţie, prezenţa victimei pe partea carosabilă, îmbrăcată în haine de
culoare închisă, pe timp de noapte, constituind un obstacol
neprevăzut pentru circulatia autovehiculelor in general.
În aceste condiţii, împrejurarea că inculpatul nu a circulat cat
mai aproape de marginea carosabilă nu a fost cauza determinantă a
producerii accidentului, ci comportamentul victimei de a se odihni pe
carosabil, aflându-se astfel pe traiectoria autoturismului. Nu se poate
susţine că manevra efectuată de conducatorul auto (de a circula cu
rotile din stanga pe banda opusă) a fost neinspirată, din moment ce
inculpatul se deplasa cu o viteză inferioară limitei maxime legale,
avand o conduită diligentă, intrucat pe un drum comunal pericolele
cele mai frecvente sunt legate de aparitia in traversare a diverselor
animale, iar inculpatul nu a incalcat semnificatia indicatoarelor sau
marcajelor de restrictie sau avertizare.
În acord cu instanta de fond care a apreciat că pericolul iminent
a fost generat de prezenţa nefirească, absolut imprevizibilă a
pietonului culcat pe carosabil, Curtea constată că producerea
impactului dintre autoturismul inculpatului si victimă s-a datorat
exclusiv victimei. Astfel, victima avea o alcoolemie apropiată de coma
alcoolică (de 1,90 g/1000 ml sânge) si era culcată pe spate pe banda
sensului de mers spre Mogoşoaia, în apropierea axului vizibil al
drumului. Inculpatul nu avea restricţie de a trece peste axul
longitudinal al drumului si a adoptat o traiectorie „centrală” din
motive de prevenţie.
Depășirea axului drumului, în condiţiile în care vehiculele trebuie
conduse cat mai aproape de marginea părţii carosabile, aşa cum
impun disp. art. 41 alin1 din OUG 195/2002, ar putea eventual
îmbrăca forma unei contravenţii. În cauza de faţă, nu comportamentul
în trafic al inculpatului a fost cauza determinantă a producerii
accidentului, prezenţa victimei fiind imposibil de observat pentru
orice conducător auto.
Contextul faptic, astfel cum a fost reţinut de prima instanţă,
demonstrează că inculpatul se afla în imposibilitate obiectivă de a
prevedea acţiunea victimei, rezultatul faptei sale fiind consecinţa unei
împrejurări străine de voinţa sa, datorate comportamentului victimei ,
 196

care s-a aflat pe partea carosabilă, pe timp de noapte, în poziţia

decubit dorsal, comportament pe care nimeni nu îl putea prevedea.
Referitor la acţiunea civilă, în conformitate cu disp. art.
1352 din C.civ., fapta victimei înseşi şi fapta terţului înlătură
răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forţei majore, ci doar pe
cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii
sau convenţiei părţilor, cazul fortuit este exonerator de răspundere.
De asemenea, în conformitate cu disp. art. 1351 alin. 1 din
C.civ., dacă legea nu prevede altfel sau părţile nu convin contrariul,
răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de
forţă majoră sau de caz fortuit.
Având în vedere situaţia de fapt reţinută in mod corect de
instanţa de fond şi dispoziţiile legale menţionate, in mod judicios a
fost respinsă actiunea civilă formulată de părţile civile.
Ţinând cont de incidenţa în cauză a dispoziţiilor legale
privitoare la cazul fortuit solutia achitării inculpatului pentru
săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă şi respingerea acţiunii
civile formulată de părţile civile fiind corectă, astfel încât au fost
respinse apelurile formulate de procuror si părţile civile, în baza
art.421 pct.1 lit.b Cod pr.penală.

4. Utilizarea fără drept a cardului de combustibil pentru

operaţiuni de alimentare cu carburant. Încadrare juridică dată
faptei.
Art. 249 Cod penal
Art. 250 Cod penal
Art. 360 Cod penal
Art. 386 Cod procedură penală

În lumina dispoziţiilor legale precitate, s-a apreciat că

fapta imputată inculpatului nu este tipică infracţiunii prev. de
art. 250 alin. 1 cod penal, în contextul utilizării frauduloase a
unor carduri de comerciant, precum cele de alimentare cu
carburant. Instrumentul supus discuţie, utilizat de inculpat
(cardul de carburant), este un instrument de decontare şi de
evidenţă a operaţiunilor pentru care plata se face ulterior şi din
acest motiv nu se poate accepta teza conform căreia acest tip
de instrument ar fi o monedă electronică. În plus, nu se poate
susţine că acest tip de card este un instrument de monedă
electronică din moment ce folosirea acestuia nu implică
acoperirea unei creanţe, fiind necesară în acest sens o plată
ulterioară, conform clauzelor contractuale. În realitate, pe
instrumentul de monedă electronică sunt stocate electronic
unităţi monetare ce pot fi folosite în vederea achiziţionării unui
produs ori serviciu printr-un proces ce implică un transfer de
fonduri. Valorile înscrise pe card nu se circumscriu noţiunii de
 197

monedă electronică, acestea fiind doar date informatice menite

să susţină această evidenţă a operaţiunilor efectuate.
Întrucât în speță cardul de combustibil așa cum s-a
evidențiat nu este un instrument de plată electronică s-a arătat
că fapta așa cum a fost reținută în sarcina inculpatului DDM
întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fraudă
informatică prev. de art. 249 C. pen. deoarece prin introducerea
fără drept a codului P.I.N. aferent cardului ***, personalizat
pentru autoturismul marca Mercedes Sprinter, cu nr. de
înmatriculare ***, în terminalul P.O.S. de la stația LUKOIL 6, din
municipiul Pitești, inculpatul a inserat date ce au fost
prelucrate de sistemul informatic ce asigura stocarea
operațiunilor de alimentare cu combustibil efectuate cu cardul
menționat mai sus și a modificat datele informatice stocate de
respectivul sistem informatic în scopul de a obține un beneficiu
material pentru acesta, cauzând părții civile o pagubă în
cuantum de 2443 lei, sumă ce reprezintă contravaloarea celor
410 litri de motorină ce a fost alimentată în mod fraudulos.

(Decizia penală nr. 1114/A/06 Decembrie 2017)

Prin sentinţa penală nr.487 din 17 octombrie 2017,

pronunţată de Tribunalul Argeş, s-a admis cererea inculpatului şi în
baza art. 386 C.proc.pen., s-a schimbat încadrarea juridică a faptei
vizând infracţiunea de fraudă informatică, prev. şi ped. de art. 249
C.pen., în infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod
fraudulos, prev. si ped. de art. 250 alin.1 C.pen..
A fost condamnat inculpatul DDM, la pedepsele de:
- 1 an şi 4 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de
efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, prev. si ped. de
art. 250 alin.1 C.pen...cu aplic. art.374 alin.4, 375 şi 396 alin.10
C.proc.pen., la care s-a adăugat pedeapsa complementară a
interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin.1 lit.a) şi
lit.b) din noul Cod penal, respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile
publice sau în orice alte funcții publice şi dreptul de a ocupa o funcție
care implică exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 1 an;
- 1 an şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de
acces ilegal la un sistem informatic, prev. şi ped. de art. 360 alin. 1, 2
şi 3 C.pen.,cu aplic. art.374 alin.4, 375 şi 396 alin.10 C.proc.pen., la
care s-a adăugat pedeapsa complementară a interzicerii exercitării
drepturilor prevăzute la art. 66 alin.1 lit.a) şi lit.b) din noul Cod penal,
respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte
funcții publice şi dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul
autorității de stat, pe o perioadă de 1 an.
 198

-2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz de

încredere, prev. şi ped. de art. 238 alin. 1 C.pen.,cu aplic. art.374
alin.4, 375 şi 396 alin.10 C.proc.pen..
În baza art. 38 C.pen., s-au contopit pedepsele aplicate,
urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 1 an şi 4
luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din celelalte
două, respectiv 6 luni, în total având de executat 1 an şi 10 luni
închisoare, la care s-a adăugat pedeapsa complementară a interzicerii
exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin.1 lit.a) şi lit.b) din noul
Cod penal, respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în
orice alte funcții publice şi dreptul de a ocupa o funcție care implică
exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 1 an.
S-au aplicat inculpatului DDM pedepsele accesorii
prevăzute la art. 66 alin.1 lit.a), b) şi g) Cod penal.
În temeiul art. 91 din noul Cod penal s-a suspendat sub
supraveghere executarea pedepsei principale de 1,6 ani închisoare,
iar în baza art. 92 din noul Cod penal s-a fixat termen de
supraveghere de 2,6 ani.
În temeiul art.93 alin.3 din noul Cod penal, s-a dispus ca
inculpatul DDM să presteze o muncă neremunerată în folosul
comunităţii pe o perioadă de 80 de zile, în cadrul Primăriei com. B ori
a Direcţiei de Sănătate Publică Argeş.
În temeiul art.91 alin.4 din noul Cod penal s-a atras atenţia
inculpatului DDM asupra conduitei sale viitoare şi s-au pus în vedere
inculpatului DDM dispoziţiile art. 96 alin. 1 din Codul penal
referitoare la situațiile care atrag revocarea suspendării sub
supraveghere a executării pedepsei, respectiv săvârșirea unei noi
infracțiuni pe parcursul termenului de supraveghere sau
nerespectarea, cu rea-credinţă, a măsurilor de supraveghere şi a
obligației impuse prin prezenta hotărâre.
În temeiul art.68 alin.1 lit.b din noul Cod penal, executarea
pedepselor complementare aplicate începe de la data rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare.
Pe durata suspendării executării pedepsei închisorii sub
supraveghere s-a suspendat şi executarea pedepselor accesorii.
S-a admis cererea părţii civile SC C. SRL, prin
administrator CCV şi a fost obligat inculpat la plata sumei de 4811 lei,
c/val prejudiciului cauzat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a
reţinut, că în data de 25.03.2014, în calitate de angajat la SC CCC
SRL, inculpatul a utilizat fără drept cardul ***, personalizat pentru
autoturismul marca Mercedes Sprinter cu nr. de înmatriculare ***, la
alimentarea cu motorină în staţia PECO Lukoil nr. 6 Piteşti a altui
autoturism ce nu aparţine SC C SRL, prejudiciul creat fiind în sumă
de 2443 lei, reprezentând contravaloarea cantităţii de 410 litri
motorină, iar în data de 26.03.2014, la momentul înaintării demisiei,
 199

nu a predat angajatorului SC Chevrolet CC SRL şi a dispus de 4

anvelope destinate echipării autoutilitarei Mercedes Sprinter cu nr.
de înmatriculare ***, prejudiciul creat fiind în sumă de 2368 lei.
Examinând cererea formulată de inculpat vizând
schimbarea încadrării juridice a faptei comise în data de 25.03.2014,
constând în aceea că în calitate de angajat la SC C SRL, a utilizat
fără drept cardul ***, personalizat pentru autoturismul marca
Mercedes Sprinter cu nr. de înmatriculare ***, la alimentarea cu
motorină în staţia PECO Lukoil nr. 6 Piteşti a altui autoturism ce nu
aparţine SC C SRL, prejudiciul creat fiind în sumă de 2443 lei,
reprezentând contravaloarea cantităţii de 410 litri motorină, din
infracţiunea de fraudă informatică, prev. şi ped. de art. 249 C.pen., în
infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos,
prev. si ped. de art. 250 alin.1 C.pen., instanţa de fond a constatat, că,
într-adevăr, fapta comisă întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos,
prev. si ped. de art. 250 alin.1 C.pen., în concurs formal cu infr. de
acces ilegal la un sistem informatic, prev. şi ped. de art. 360 alin. 1, 2
şi 3 C.pen cu aplic. art. 38 alin. 2 C.pen., deoarece infracţiunea de
efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos are corespondent
în legislaţia anterioară intrării în vigoare a noului Cod penal în
dispoziţiile art. 27 alin. (l)-(3) din Legea nr. 365/2002 privind comerţul
electronic, republicată.Ca element de continuitate, se menţin
condiţiile de incriminare a faptei astfel cum ele erau prevăzute de
Legea nr. 365/2002.Infracţiunea este reglementată într-o variantă tip,
o variantă asimilată şi o variantă atenuată.
Ca element de diferenţiere, a arătat instanţa de fond, noua
reglementare nu a mai prevăzut varianta agravată prin care era
sancţionată săvârşirea faptelor de un subiect activ calificat. O altă
modificare adusă de noul Cod penal o reprezintă reglementarea ca
variantă atenuată a faptei prevăzute în alin. (3), în timp ce, în vechea
reglementare, această situaţie era sancţionată cu aceeaşi pedeapsă
ca şi infracţiunea în formă tip. Este normal să existe o diferenţă de
reglementare între cele două modalităţi de comitere a infracţiunii,
care să se reflecte în regimul sancţionator, de vreme ce fapta
prevăzută în alin. (3), ce constă doar în transmiterea neautorizată a
unor date de identificare, nu este la fel de gravă ca utilizarea unor
astfel de date pentru efectuarea de operaţiuni financiare frauduloase.
Instanţa de fond a menţionat, în privinţa regimului
sancţionator, că noua reglementare prevede o scădere a limitelor
pedepsei. Astfel, forma tip a infracţiunii este sancţionată cu pedeapsa
închisorii de la 2 la 7 ani, pe când, în vechea reglementare sancţiunea
era închisoarea de la 1 la 12 ani. Şi pentru forma atenuată pedeapsa a
fost redusă la închisoarea de la 1 la 5 ani, spre deosebire de vechea
reglementare, în care fapta era sancţionată cu închisoarea de la 1 la
12 ani. Caracterul favorabil al legii se menţine, chiar dacă pentru
 200

varianta tip minimul special creşte de la 1 la 2 ani închisoare, având

în vedere scăderea maximului special de la 12 la 7 ani închisoare şi,
totodată, scăderea marjei de apreciere care permite o mai corectă
individualizare a pedepsei.
Pentru toate aceste motive, s-a admis cererea inculpatului
şi, în baza art. 386 C.proc.pen., s-a schimbat încadrarea juridică a
faptei vizând infracţiunea de fraudă informatică, prev. şi ped. de art.
249 C.pen., în infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în
mod fraudulos, prev. si ped. de art. 250 alin.1 C.pen., constatând faţă
de întreaga activitate infracţională descrisă că, faptele întrunesc
elementele constitutive ale infracţiunilor de efectuare de operaţiuni
financiare în mod fraudulos, prev. si ped. de art. 250 alin.1 C.pen., ale
infracţiunii de acces ilegal la un sistem informatic, prev. şi ped. de
art. 360 alin. 1, 2 şi 3 C.pen., cât şi ale infracţiunii de abuz de
încredere prev. şi ped. de art. 238 alin. 1 C.pen., atât sub aspectul
laturii obiective cât și a celei subiective, drept pentru care se va
dispune condamnarea acestuia.
S-a reţinut de către instanţa de fond, că de altfel, inculpatul
nu a contestat probele administrate în cursul urmăririi penale şi nici
actele de urmărire penală, invocând procedura recunoaşterii
vinovăţiei, fiind incidente disp.art.374 alin.4, 375 şi 396 alin.10
C.proc.pen., astfel încât instanţa a ţinut seama de criteriile generale
de individualizare prevăzute de dispozițiile art.74 N.C.P. pentru
individualizarea pedepselor, iar în cauza de faţă în raport de forma
de vinovăţie reţinută şi de modalitatea în care au fost comise faptele
de către inculpat, forma concursului formal şi real a acestora,
precum şi faptul că acesta nu are antecedente penale, recunoscând şi
regretând faptele reţinute în sarcina sa.
În consecinţă, instanţa de fond a dispus condamnarea
acestuia la:
- 1 an şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de
efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, prev. si ped. de
art. 250 alin.1 C.pen...cu aplic. art.374 alin.4, 375 şi 396 alin.10
C.proc.pen., la care s-a adăugat pedeapsa complementară a
interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin.1 lit.a) şi
lit.b) din noul Cod penal, respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile
publice sau în orice alte funcții publice şi dreptul de a ocupa o funcție
care implică exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 1 an.
- 1 an şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de
acces ilegal la un sistem informatic, prev. şi ped. de art. 360 alin. 1, 2
şi 3 C.pen.,cu aplic. art.374 alin.4, 375 şi 396 alin.10 C.proc.pen., la
care s-a adăugat pedeapsa complementară a interzicerii exercitării
drepturilor prevăzute la art. 66 alin.1 lit.a) şi lit.b) din noul Cod penal,
respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte
funcții publice şi dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul
autorității de stat, pe o perioadă de 1 an.
 201

-2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz de

încredere, prev. şi ped. de art. 238 alin. 1 C.pen.,cu aplic. art.374
alin.4, 375 şi 396 alin.10 C.proc.pen..
În baza art. 38 C.pen., s-au contopit pedepsele aplicate,
urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 1 an şi 4
luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din celelalte
două, respectiv 6 luni, în total având de executat 1 an şi 10 luni
închisoare, la care s-a adăugat pedeapsa complementară a interzicerii
exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin.1 lit.a) şi lit.b) din noul
Cod penal, respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în
orice alte funcții publice şi dreptul de a ocupa o funcție care implică
exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 1 an.
S-au aplicat inculpatului DDM şi pedepsele accesorii
prevăzute la art. 66 alin.1 lit.a), b) şi g) Cod penal.
Observând că inculpatul are aptitudinea necesară de a se
îndrepta şi de a-şi corija comportamentul contrar ordinii de drept şi
normelor de convieţuire socială, fără executarea pedepsei în condiţii
privative de libertate, sens în care şi-a dat şi acordul pentru a presta
muncă în folosul comunităţii, în temeiul art. 91 din noul Cod penal s-a
suspendat sub supraveghere executarea pedepsei principale de 1,6
ani închisoare, iar în baza art. 92 din noul Cod penal s-a fixat termen
de supraveghere de 2,6 ani, pe durata căruia, în temeiul art. 93 alin.1
din noul Cod penal, s-a dispus ca inculpatul DDM să respecte
măsurile de supraveghere menţionate anterior.
În temeiul art.93 alin.3 din noul Cod penal, s-a dispus ca
inculpatul DDM să presteze o muncă neremunerată în folosul
comunităţii pe o perioadă de 80 de zile, în cadrul Primăriei com. B ori
a Direcţiei de Sănătate Publică Argeş.
În temeiul art.91 alin.4 din noul Cod penal s-a atras atenţia
inculpatului DDM asupra conduitei sale viitoare şi se pune în vedere
inculpatului DDM dispoziţiile art. 96 alin. 1 din Codul penal
referitoare la situațiile care atrag revocarea suspendării sub
supraveghere a executării pedepsei, respectiv săvârșirea unei noi
infracțiuni pe parcursul termenului de supraveghere sau
nerespectarea, cu rea-credinţă, a măsurilor de supraveghere şi a
obligației impuse prin prezenta hotărâre.
În temeiul art.68 alin.1 lit.b din noul Cod penal executarea
pedepselor complementare aplicate începe de la data rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare.
Pe durata suspendării executării pedepsei închisorii sub
supraveghere s-a suspendat şi executarea pedepselor accesorii.
În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, reţinând că cele
4 anvelope destinate echipării autoutilitarei marca Mercedes Sprinter
cu nr. de înmatriculare ***, de care s-a folosit fără drept inculpatul,
prejudiciul creat fiind în sumă de 2368 lei, iar prejudiciul total creat
părţii civile SC C SRL se ridică la suma de 4811 lei, s-a constatat
 202

întemeiată cererea părţii civile, drept pentru care s-a admis ca atare
şi a fost obligat pe inculpat la plata sumei de 4811 lei, c/val
prejudiciului cauzat, în favoarea părţii civile SC C SRL, prin
administrator CCV.
Împotriva sentinţei a declarat apel Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T. – Serviciul
Teritorial Piteşti. A arătat procurorul că Tribunalul Argeş în mod
nelegal a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reținută
în sarcina inculpatului DDM constând în: utilizarea, fără drept, în
data de 25.03.2014, în calitate de angajat al S.C C S.R.L., a
cardului ***, personalizat pentru autoturismul marca Mercedes
Sprinter, cu nr. de înmatriculare ***, proprietatea persoanei
vătămate/părții civile S.C. C S.R.L., la alimentarea cu motorină în
staţia PECO Lukoil nr. 6 Piteşti a unui alt autoturism care nu
aparţinea persoanei vătămate/părții civile S.C. C S.R.L., faptă
prin care i-a creat părții civile S.C. C S.R.L. un prejudiciu în
cuantum de 2443 lei, sumă ce reprezintă contravaloarea
cantităţii de 410 litri motorină din infracțiunea de fraudă
informatică, prev. şi ped. de art. 249 C.pen., în infracțiunea de
efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, prev. si ped.
de art. 250 alin.1 C. pen., întrucât fapta descrisă mai sus
întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fraudă
informatică prev. de art. 249 C. pen. și nu ale infracțiunii de
efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, prev. si ped.
de art. 250 alin.1 C. pen.;
De asemenea, a apreciat că Tribunalul Argeș în
mod nelegal a dispus aplicarea pedepsei accesorii prevăzută la
art. 66 alin.1 lit. a, b şi g Cod penal în mod direct alături de
pedeapsa rezultată deși pentru niciuna dintre infracțiunile
săvârșite de inculpatul DDM nu s-a stabilit și aplicat pe lângă
pedeapsa principală vreo pedeapsă accesorie;
Tribunalul Argeș în mod nelegal a dispus aplicarea pe
lângă pedeapsa rezultată și a pedepsei accesorii prevăzută la art.
66 alin. 1 lit. g Cod penal deși exercitarea drepturilor prevăzute
la art. 66 alin. 1 lit. g Cod penal nu a fost interzisă de către
Tribunalul Argeș ca pedeapsă complementară pentru niciuna
dintre infracțiunile pentru care a fost condamnat inculpatul
DDM;
Tribunalul Argeș în mod nelegal a dispus suspendarea
pedepsei rezultate de 1 an și 6 luni închisoare deși în urma
contopirii pedepselor stabilite și aplicate inculpatului DDM
pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 250 alin. 1 C.pen.,
art. 360 alin. 1, 2 și 3 C.pen. și art. 238 alin. 1 C.pen. a rezultat o
pedeapsă principală rezultantă de 1 an și 10 luni închisoare.
 203

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma

motivelor invocate şi a celor ce pot fi luate în considerare din
oficiu, Curtea a apreciat că apelul procurorului este fondat.
Prima instanţă a reţinut în mod corect situaţia de fapt,
materialul probator administrat în cauză dovedind dincolo de
orice îndoială rezonabilă, atât existenţa infracţiunilor imputate,
cât şi vinovăţia inculpatului în comiterea lor. De altfel, inculpatul,
în declaraţiile sale, şi-a recunoscut vinovăţia în raport de
comiterea faptelor, judecata desfăşurându-se, tocmai din acest
motiv, în procedură simplificată, aşa cum aceasta este
reglementată de dispoziţiile art. 375 cod procedură penală.
Considerăm totuşi, în acord cu criticile exprimate de
procuror, că prima instanţă a procedat greşit atunci când a
dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reținută în sarcina
inculpatului ddm constând în: utilizarea, fără drept, în data de
25.03.2014, în calitate de angajat al S.C. C S.R.L., a cardului ***,
personalizat pentru autoturismul marca Mercedes Sprinter, cu
nr. de înmatriculare ***, proprietatea persoanei vătămate/părții
civile S.C. C S.R.L., la alimentarea cu motorină în staţia PECO
Lukoil nr. 6 Piteşti a unui alt autoturism care nu aparţinea
persoanei vătămate/părții civile S.C. C S.R.L., faptă prin care i-a
creat părții civile S.C. C S.R.L. un prejudiciu în cuantum de 2443
lei, sumă ce reprezintă contravaloarea cantităţii de 410 litri
motorină din infracțiunea de fraudă informatică, prev. şi ped. de
art. 249 C.pen., în infracțiunea de efectuare de operaţiuni
financiare în mod fraudulos, prev. si ped. de art. 250 alin.1 C.
pen.
Potrivit dispozițiilor art. 1 pct.13 din Legea nr. 365/2002
privind comerţul electronic noțiunea de instrument de monedă
electronică este definită ca fiind: instrumentul de plată
electronică reîncărcabil, altul decât instrumentul de plată cu
acces la distanţă, pe care unităţile de valoare sunt stocate
electronic şi care permite titularului său să efectueze
următoarele tipurile de operaţiuni:
-transferuri de fonduri, altele decât cele ordonate şi
executate de către instituţii financiare;
-retrageri de numerar, precum şi încărcarea şi descărcarea
unui instrument de monedă electronică;
De asemenea conform dispozițiilor art. 1 pct. 11 din
Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic noțiunea de
instrument de plată electronică este definită ca fiind:
instrumentul care permite titularului său să efectueze
următoarele tipuri de operaţiuni:
a) transferuri de fonduri, altele decât cele ordonate şi
executate de către instituţii financiare;
 204

b) retrageri de numerar, precum şi încărcarea şi

descărcarea unui instrument de monedă electronică;
Conform dispozițiilor art. 1 pct. 12 din Legea
365/2002 privind comerţul electronic prin instrument de plată cu
acces la distanţă se înțelege instrumentul de plată electronică
prin intermediul căruia titularul său poate să îşi acceseze
fondurile deţinute într-un cont la o instituţie financiară şi să
autorizeze efectuarea unei plăţi, utilizând un cod personal de
identificare sau un alt mijloc de identificare similar.
Potrivit art. 2 pct. 3 din Regulamentul nr. 6 din
11.10.2006 al Băncii Naționale a României, cardul de comerciant
este definit ca: „instrumentul emis de un comerciant sau de un
grup de comercianţi clientului lor, pentru a permite acestuia
achiziţionarea de bunuri şi servicii exclusiv de la comercianţii
emitenţi sau de la cei care acceptă cardul pe bază de contract.
Cardul de comerciant nu acordă clientului accesul la un cont
deschis la o instituţie de credit, ci foloseşte la evidenţierea
valorii bunurilor şi serviciilor achiziţionate pe o anumită
perioadă de timp de către un client. Acest tip de instrument nu
se încadrează în categoria instrumentelor de plată electronică.‟
De asemenea potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea
127/2011 privind activitatea de emitere de monedă electronică,
noțiunea de monedă electronică este definită ca: „valoarea
monetară stocată electronic, inclusiv magnetic, reprezentând o
creanţă asupra emitentului, emisă la primirea fondurilor în
scopul efectuării de operaţiuni de plată şi care este acceptată de
o persoană, alta decât emitentul de monedă electronică‟.
În lumina acestor dispoziţii legale, apreciem că fapta
imputată inculpatului nu este tipică infracţiunii prev. de art. 250
alin. 1 cod penal, în contextul utilizării frauduloase a unor
carduri de comerciant, precum cele de alimentare cu carburant.
Instrumentul supus discuţie, utilizat de inculpat (cardul de
carburant), este un instrument de decontare şi de evidenţă a
operaţiunilor pentru care plata se face ulterior şi din acest motiv
nu se poate accepta teza conform căreia acest tip de instrument
ar fi o monedă electronică. În plus, nu se poate susţine că acest
tip de card este un instrument de monedă electronică din
moment ce folosirea acestuia nu implică acoperirea unei creanţe,
fiind necesară în acest sens o plată ulterioară, conform clauzelor
contractuale. În realitate, pe instrumentul de monedă electronică
sunt stocate electronic unităţi monetare ce pot fi folosite în
vederea achiziţionării unui produs ori serviciu printr-un proces
ce implică un transfer de fonduri. Valorile înscrise pe card nu se
circumscriu noţiunii de monedă electronică, acestea fiind doar
date informatice menite să susţină această evidenţă a
operaţiunilor efectuate.
 205

Întrucât în speță cardul de combustibil așa cum am

evidențiat mai sus nu este un instrument de plată electronică
arătăm că fapta așa cum a fost reținută în sarcina inculpatului
DDM întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fraudă
informatică prev. de art. 249 C.pen. deoarece prin introducerea
fără drept a codului P.I.N. aferent cardului ***, personalizat
pentru autoturismul marca Mercedes Sprinter, cu nr. de
înmatriculare ***, în terminalul P.O.S. de la stația LUKOIL 6, din
municipiul Pitești, inculpatul a inserat date ce au fost prelucrate
de sistemul informatic ce asigura stocarea operațiunilor de
alimentare cu combustibil efectuate cu cardul menționat mai sus
și a modificat datele informatice stocate de respectivul sistem
informatic în scopul de a obține un beneficiu material pentru
acesta, cauzând părții civile o pagubă în cuantum de 2443 lei,
sumă ce reprezintă contravaloarea celor 410 litri de motorină ce
a fost alimentată în mod fraudulos.
În ceea ce priveşte modul în care prima instanţă a
dispus aplicarea pedepselor accesorii, împărtăşim critica
procurorului şi arătăm şi noi că, din interpretarea dispozițiilor
articolului 45 alin. 1, 2, 3 și 5 C.pen. rezultă că pentru a putea
dispune aplicarea pedepsei accesorii prev. de art. 66 alin. 1 lit. a,
b și g C.pen. alături de pedeapsa principală rezultată de 1 an și
10 luni închisoare (stabilită conform regulilor de la concursul de
infracțiuni) Tribunalul Argeș trebuia să aplice această pedeapsă
accesorie prev. de art. 66 alin. 1 lit. a, b și g C.pen. alături de cel
puțin una dintre pedepsele principale stabilite și aplicate pentru
infracțiunile reținute în sarcina inculpatului DDM, pedepsele
accesorii neputând fi aplicate direct alături de pedeapsa
principală rezultată.
De asemenea, vom înlătura şi interzicerea exercitării
dreptului prev. de art. 66 alin. 1 lit. g cod penal, având în vedere
că acesta nu a fost aplicat pe lângă fiecare din pedepsele
componente, pe de o parte, iar pe de altă parte, având în vedere
încetarea raporturilor de muncă dintre inculpat şi partea civilă.
Considerăm totodată că pedeapsa rezultantă este, în
realitate, de 1 an şi 10 luni, cuantumul precizat în sentinţă fiind
rodul unui calcul greşit al primei instanţe.
Faţă de cele de mai sus, în baza art. 421 pct. 2 lit. a
cod procedură penală, Curtea a admis apelul procurorului
declarat împotriva sentinţei penale nr.487 din data de 17
octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Argeş,în dosarul
nr.4118/109/2017, intimat inculpat fiind DDM.
A desfiinţat în parte sentinţa şi, rejudecând, a dispus
următoarele:
A respins cererea de schimbare a încadrării juridice
formulată de inculpat.
 206

În baza art. 249 Cp cu aplic art. 396 alin. 10 din Cpp,

a condamnat pe inculpatul DDM la pedeapsa închisorii de 1 an şi
4 luni.
În baza art. 91 şi art. 92 alin. 1 Cp, a suspendat
executarea pedepsei principale rezultante de 1 an şi 10 luni
închisoare sub supraveghere pe durata unui termen de 2 ani şi 6
luni.
Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

5. Principiul „ne bis in idem”. Aplicarea unei sancţiuni

contravenţionale pentru fiecare dintre faptele de tăiere ilegală
de arbori şi sustragere de arbori care intră în conţinutul
constitutiv al infracţiunilor pentru care a fost dispusă
trimiterea în judecată.

Art. 107 şi art. 109 din Legea nr. 46/2008

Art. 6 Cod procedură penală
Art. 4 din Protocolul 7 la Convenţia europeană asupra
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

În cazul aplicării unei sancţiuni contravenţionale pentru

fiecare dintre faptele de tăiere ilegală de arbori şi sustragere
de arbori care intră în conţinutul constitutiv al infracţiunilor
pentru care a fost dispusă trimiterea în judecată a
inculpatului, nu mai poate fi dispusă condamnarea pentru
aceleaşi fapte întrucât s-ar înfrânge principiul „ne bis in
idem”.

(Decizia penală nr. 757/A/08 Septembrie 2017)

Prin sentinţa penală nr. 186 din data de 31 mai 2017

pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş, în baza art. 396 alin.6, cu
aplicarea disp. art. 16 alin.1 lit. h) rap. la art. 6 C.proc.pen., a art. 20
din Constituţia României rap. la art. 4 din Protocolul nr. 7 adiţional la
Convenţia europeană asupra drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva
inculpatului SV, trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor
silvice prev. de art.107 alin.1 lit. b) din Legea nr.46/2008, republicată
(art.108 alin.1 lit. b) din Lg.46/2008, în vigoare până la 09.09.2015)
şi art.109 alin.1 lit. b) din Legea nr.46/2008, republicată (art.110
alin.1 lit. b) din Lg.46/2008, în vigoare până la 09.09.2015), ambele
cu aplic. art.38 alin.1 din Codul penal.
S-a respins acţiunea civilă formulată de partea civilă Statul
Român, prin ROMSILVA, prin Direcţia Silvică Argeş, prin Ocolul Silvic
Şuici, ca fiind lipsită de interes.
Cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina
 207

acestuia.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut
că, prin rechizitoriul emis la data de 03.10.2016 în dosarul penal nr.
1620/P/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş,
a fost trimis în judecată inculpatul Strungaru Vasile sub aspectul
săvârşirii următoarelor silvice prev. de: art.107 alin.1 lit. b) din Legea
nr.46/2008, republicată (art.108 alin.1 lit. b) din Lg.46/2008, în
vigoare până la 09.09.2015) şi art.109 alin.1 lit. b) din Legea
nr.46/2008, republicată (art.110 alin.1 lit. b) din Lg.46/2008, în
vigoare până la 09.09.2015), ambele cu aplic. art.38 alin.1 din Codul
penal.
În motivarea actului de sesizare a instanţei s-a reţinut
faptul că, la data de 24.12.2014, în jurul orelor 09.00, inculpatul SV s-
a deplasat în pădurea persoanei vătămate SAM, administrată de
Ocolul Silvic Şuici, judeţul Argeş, situată în comuna Sălătrucu,
punctul “Zăpozi”, judeţul Argeş, UP II, ua 87, unde, cu ajutorul unui
topor, a tăiat fără drept (fără a fi marcat de către organele silvice) 3
arbori specia fag. După tăierea arborelui, inculpatul l-a sustras, prin
târâre, cu ajutorul unui cal.
La data de 11.07.2015, în jurul orelor 09.30, acelaşi
inculpat SV s-a deplasat, din nou, în pădurea persoanei vătămate
SAM, administrată de Ocolul Silvic Şuici, judeţul Argeş, situată în
comuna Sălătrucu, punctul “Zăpozi”, judeţul Argeş, UP II, ua 87,
unde, cu ajutorul unui topor, a tăiat, fără drept (fără a fi marcat de
către organele silvice) 3 arbori specia fag şi un arbore specia cătină.
După tăierea arborelui, inculpatul l-a sustras, prin târâre, cu ajutorul
unui cal.
Din adresele Ocolului Silvic Şuici, judeţul Argeş, a rezultat
că pădurea de unde au fost tăiaţi şi sustraşi arborii de către
inculpatul SV face parte din fondul forestier naţional, proprietate
privată a numitei SAM; volumul celor 7 arbori tăiaţi şi sustraşi de
către inculpat este de 3,261 mc; valoarea celor 5 arbori este de 838
lei fără TVA; preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe
picior la data comiterii faptelor este de 85 lei/mc, respectiv 115
lei/mc; valoarea prejudiciului produs este de 7,29 ori mai mare decât
preţul mediu pe picior al unui metru cub de masă lemnoasă.
Ca şi mijloace de probă, au fost reţinute: procesul-verbal de
cercetare la faţa locului; adresele nr.768/2015,10043/2016,
10814/2016 şi 10880/2016 ale Ocolului Silvic Şuici; declaraţii
inculpat; declaraţii martori; declaraţii persoană vătămată; procese
verbale de constatate a contravenţiei nr. 2 şi 4; fişa de cazier judiciar
a inculpatului; caracterizare privind pe inculpat.
Prin încheierea din data de 17.11.2016, judecătorul de
cameră preliminară a constatat legalitatea sesizării instanţei cu
rechizitoriul întocmit în data de 03.10.2016, legalitatea administrării
probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi a dispus
 208

începerea judecăţii cauzei.

La termenul din data de 20.04.2017, inculpatul, prezent
personal, a arătat că recunoaşte faptele pentru care a fost trimis în
judecată, doreşte soluţionarea cauzei în procedura simplificată şi este
de acord să presteze muncă în folosul comunităţii.
La acelaşi termen, instanţa, din oficiu, a pus în discuţie
aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 6 C.proc.pen. şi art. 4 din
Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, privind principiul ne bis in idem.
Analizând înscrisurile aflate la dosarul cauzei, instanţa de
fond a reţinut, în esență, în cursul anului 2015, inculpatul a fost
surprins de organele silvice de control tăind ilegal şi sustrăgând
material lemnos din fondul forestier naţional, de două de ori. De
fiecare dată, organele silvice au procedat la întocmirea unui proces -
verbal de contravenţie, aplicând sancţiuni pecuniare pentru faptele
de tăiere şi ridicare de arbori.
Ambele procese - verbale au fost comunicate
contravenientului, unul sub semnătură la momentul întocmirii
acestuia, iar altul prin intermediul poştei române.
Analizând comparativ cele două procese - verbale şi actul
de sesizare a instanţei, judecătorul fondului a constatat că sancţiunile
contravenţionale au fost aplicate pentru aceleaşi fapte pentru care s-a
dispus trimiterea în judecată în cauza de faţă. Astfel, s-a apreciat că
există identitate privind numărul de arbori tăiaţi şi sustraşi, identitate
de prejudiciu, iar încadrarea juridică a infracţiunii vizează art. 107
alin.1 lit.b) din Legea nr. 46/2008 - valoarea prejudiciului produs nu
depăşeşte limita prevăzută la lit. a), dar fapta a fost săvârşită de cel
puţin două ori în interval de un an, iar valoarea cumulată a
prejudiciului produs depăşeşte limita prevăzută la lit. a).
S-a mai reţinut că răspunderea contravenţională a fost
antrenată, cele două procese - verbale fiind trimise în debit la
autoritatea administrativă.
În raport de aceste aspecte, prima instanţă a pus în discuţie
principiul ne bis in idem.
Astfel, s-a notat că, potrivit art. 6 C.proc.pen., nicio
persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei
infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o
hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă
încadrare juridică.
Pe de altă parte, potrivit art. 4 din Protocolul 7 la Convenţia
europeană asupra drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile
aceluiaşi Stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja
achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi
procedurii penale ale acelui Stat.
 209

Sistemul european de protecţie nu este însă compus doar

din Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului ci şi
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, acestea formând
împreună un bloc de convenţionalitate care, potrivit legii
fundamentale a Statului Român (art. 20 din Constituţie), are
prioritate faţă de dreptul intern, în sensul că urmează a fi aplicat ca
atare de către instanţele de judecată.
Prin prisma jurisprudenţei CEDO, articolul 4 din protocolul
7 are ca şi finalitate interzicerea repetării urmăririlor penale definitiv
încheiate (vz. hot. CEDO în cauza Gradinger vs. Austria).
În ceea ce priveşte noţiunea de procedură penală şi
urmărire penală, în Curte, a reţinut constant faptul că textul art. 4 al
Protocolului nr.7 trebuie interpretat în lumina principiilor generale
care privesc termenii de acuzaţie penală şi pedeapsă prevăzute la art.
6 şi 7 ale Convenţiei (vz. hot. CEDO în cauza Ruotsalainen
vs.Finlanda).
S-a arătat că incidenţa într-o cauză penală a principiului ne
bis in idem presupune aşadar întrunirea a trei elemente: a)
determinarea naturii primului set de sancţiuni: dacă acestea se
circumscriu sau nu noţiunii de „acuzaţie penală”; b) identificarea
elementului idem: dacă faptele din prima procedură şi cele din a doua
procedură sunt identice; c) cercetarea elementului bis: dacă a existat
o dublare a procedurilor.
Analizându-se cele trei elemente, în raport de specificul
prezentei cauzei, s-au reţinut următoarele:
1. La determinarea naturii primului set de proceduri,
Curtea de la Strasbourg a consacrat pentru prima dată în 1976 trei
criterii, denumite „criteriile Engel” care trebuie luate în considerare
la stabilirea faptului dacă într-o anumită cauză a fost sau nu vorba de
o acuzaţie penală: clasificarea juridică a faptului ilicit, conform
legislaţiei naţionale, natura acestui fapt şi gradul de gravitate al
pedepsei pe care persoana vizată riscă să o primească,
Potrivit Curţii, primul criteriu este esenţial, în timp ce
ultimele două ultimele două nu se impun a fi îndeplinite cumulativ ci
doar alternativ (vz. hot. CEDO în cauzele Engel s.a. vs. Olandei şi
ulterior Demicoli vs. Malta).
În dreptul intern, anumite fapte care deşi au o conotaţie
penală, datorită gradului scăzut de pericol social nu sunt calificate
drept infracţiuni, ci doar contravenţii. În categoria acestora se înscriu
şi contravenţiile incriminate art. 8 alin.1 lit. a şi b din Legea nr.
171/2010.
Valoarea socială ocrotită prin prevederea acestei
contravenţii este tocmai protecţia integrităţii fondului forestier
naţional, similară celei a infracţiunilor prevăzute în Legea nr.
46/2008. Aşadar, aceeaşi valoare socială este protejată şi penal şi
contravenţional.
 210

În acelaşi timp, s-a reţinut că norma contravenţională

asemenea celei penale a fost direcţionată către toate categoriile de
destinatari şi nu doar către un grup cu statut special, iar scopul său
primar a fost pedepsirea şi sancţionarea, trăsături care sunt
caracteristice pedepselor penale.
Or, tocmai această dublă ocrotire a valorii sociale şi
direcţionare generală a normei contravenţionale către toţi cetăţenii,
impunându-le un anumit comportament şi alătură acestei cerinţe o
sancţiune, a determinat Curtea a asimila procedura contravenţională
celei penale (vz. hot. CEDO în cauzele Anghel vs. România; Ezeh vs.
Regatul Unit; Uzturk vs. Germania).
În consecinţă, natura faptelor pentru care inculpatul a fost
sancţionat contravenţional prin cele 26 procese-verbale se încadrează
în sfera expresiei de acuzaţie penală, în sensul art. 4 din Protocolul
nr. 7 la Convenţia europeană.
2. Identificarea elementului idem.
Potrivit art. 8 alin. 1 lit. a şi b din Legea nr. 171/2010,
constituie contravenţii silvice următoarele fapte:
a) tăierea, ruperea sau scoaterea din rădăcini a arborilor,
fără drept, precum şi distrugerea ori vătămarea de arbori, puieţi,
pomi de Crăciun ori lăstari din fondul forestier naţional sau tăierea,
ruperea sau scoaterea din rădăcini a arborilor, fără drept, precum şi
distrugerea ori vătămarea de arbori de pe terenurile cu vegetaţie
forestieră din afara fondului forestier naţional, dacă valoarea
prejudiciului, stabilită potrivit legii, este de până la de 5 ori preţul
mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior. Se exceptează
seminţişul utilizabil vătămat în parchetele autorizate la exploatare în
limitele de suprafaţă admise, prevăzute în instrucţiunile privind
termenele, modalităţile şi perioadele de colectare, scoatere şi
transport al materialului lemnos;
b) furtul ori însuşirea arborilor tăiaţi cu drept sau fără
drept, a puieţilor, pomilor de Crăciun ori a lăstarilor din fondul
forestier naţional sau a pomilor de Crăciun din culturi specializate
sau furtul ori însuşirea arborilor tăiaţi cu drept sau fără drept de pe
terenurile cu vegetaţie forestieră din afara fondului forestier naţional,
dacă valoarea prejudiciului, stabilită conform legii, este de până la de
5 ori preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior.
Potrivit art. 107 alin. 1 lit. b din Legea nr. 46/2008, „tăierea,
ruperea, distrugerea, degradarea ori scoaterea din rădăcini, fără
drept, de arbori, puieţi sau lăstari din fondul forestier naţional şi din
vegetaţia forestieră situată pe terenuri din afara acestuia, indiferent
de forma de proprietate, constituie infracţiune silvică şi se pedepseşte
cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă valoarea
prejudiciului produs nu depăşeşte limita prevăzută la lit. a), dar fapta
a fost săvârşită de cel puţin două ori în interval de un an, iar valoarea
cumulată a prejudiciului produs depăşeşte limita prevăzută la lit. a)”;
 211

Potrivit art. 109 alin. 1 lit. b din aceeaşi Legea nr. 46/2008,
„furtul de arbori doborâţi sau rupţi de fenomene naturale ori de
arbori, puieţi sau lăstari care au fost tăiaţi ori scoşi din rădăcini, din
păduri, perdele forestiere de protecţie, din terenuri degradate care au
fost ameliorate prin lucrări de împădurire şi din vegetaţia forestieră
din afara fondului forestier naţional, precum şi al oricăror altor
produse specifice ale fondului forestier naţional constituie infracţiune
şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă,
dacă fapta a fost săvârşită de cel puţin două ori în interval de un an,
iar valoarea cumulată a materialului lemnos depăşeşte valoarea
prevăzută la lit. a)”.
Comparându-se textele care consacră răspunderea
contravenţională cu normele penale din legea specială, a rezultat că
faptele care au dat naştere amenzilor contravenţionale sunt în esenţă
aceleaşi cu cele pentru care s-au declanşat procedurile penale
împotriva inculpatului, ambele caracterizându-se prin acţiunile de
tăierea, ruperea sau scoaterea din rădăcini a arborilor, fără drept,
respectiv furtul de arbori doborâţi, rupţi de fenomene naturale ori
tăiaţi, scoşi din rădăcini.
În cauza Sergey Zolotukhin împotriva Rusiei, Curtea a
statuat irelevanţa unor abordări diferite a faptelor în dreptul intern,
diversitatea abordărilor fiind doar o sursă de incertitudine juridică
incompatibilă cu dreptul fundamental garantat de art. 4 din
Protocolul 7. Ca atare, identitatea de infracţiuni urmează a fi stabilită
pe criteriul identităţii dintre fapte, indiferent de statutul lor juridic.
S-a constatat aşadar îndeplinirea acestei condiţii.
3. Cercetarea elementului bis.
Scopul art. 4 din protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia
europeană este de a interzice repetarea procedurilor care s-au
concretizat cu o hotărâre definitivă. Hotărârea este definitivă în
sensul acestei prevederi dacă a dobândit autoritate de lucru judecat,
adică a devenit irevocabilă, în sensul că nu mai este posibilă
exercitarea căilor legale ordinare sau părţile au epuizat aceste căi ori
au lăsat să curgă termenele fără a se folosi de căile existente (vz. hot.
CEDO în cauza Tsonyo Tsonev vs. Bulgaria).
În speţa de faţă, ambele procese - verbale au fost
comunicate inculpatului-contravenient, primul prin intermediul
serviciilor poştale (fila 27 d.u.p.), iar cel de al doilea sub semnătură.
Niciunul din procesele-verbale de contravenţie nu a fost atacat în
instanţă în termenul de 15 zile de la comunicarea lor către inculpat,
astfel că la expirarea termenelor procesele - verbale, căpătând
valoarea de titluri executorii, au devenit definitive.
Condamnarea administrativă suferită de inculpat a devenit
astfel definitivă în înţelesul art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia
europeană anterior declanşării procedurilor penale împotriva
inculpatului.
 212

Instanţa de fond a reţinut şi următoarele aspecte:

Legislaţia în vigoare interzice atât tăierea fără drept a
arborilor, cât şi furtul ori însuşirea arborilor tăiaţi fără drept, însă
răspunderea care urmează a se antrena în sarcina autorului este
diferită, în raport de valoarea prejudiciului.
Astfel, în măsura în care prejudiciu este de până la de 5 ori
preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior se va
antrena răspunderea contravenţională în timp ce, răspunderea penală
se antrenează pentru fapte care generează un prejudiciu superior
valorii menţionate anterior.
Încadrarea juridică a faptelor săvârşite cade în sarcina
agenţilor statului şi nicidecum a inculpatului, acesta având doar
obligaţia de a respecta legea, în cauză de a se abţine de la săvârşirea
de fapte care constituie încălcări la normele legale. Evident,
încadrarea juridică eronată a faptei săvârşite nu poate fi imputată
autorului acesteia.
În atare condiţii, cade în sarcina organului silvic care
constată săvârşirea unei fapte de natura celei descrise la art. 108
alin. (1) lit. a sau b) din Legea nr. 46/2008 de a verifica în ce măsură
aceasta constituie contravenţie sau după caz infracţiune.
De altfel, chiar în cuprinsul Legii nr. 171/2010, s-a dispus în
sensul că pentru a asigura posibilitatea identificării de către agenţii
constatatori a situaţiilor de repetare a aceleiaşi fapte de către
contravenient, pentru aplicarea sancţiunilor
majorate/complementare, după caz, autoritatea publică centrală care
răspunde de silvicultură asigură, în cadrul SUMAL, realizarea şi
funcţionarea Sistemului naţional de evidenţă informatizată a
contravenţiilor silvice, denumit în continuare SNEICS. Agenţii
constatatori prevăzuţi la art. 24 alin. (1) au drept de interogare a
SNEICS (art. 43)
În speţă, organul silvic, în mod corect, a încheiat primul
proces - verbal, reţinând că, în raport de valoarea prejudiciului creat,
nu sunt întrunite condiţiile pentru antrenarea răspunderii penale.
Tot în mod corect, acelaşi organ silvic nu a emis la
momentul constatării celei de a doua faptă procesul - verbal de
contravenţie, însă, în mod incorect, nu a procedat deîndată la
efectuarea de cercetări pentru a identifica fapte similare săvârşite în
ultimele 12 luni de acelaşi autor şi care, prin prisma prejudiciului
creat, implicau antrenarea răspunderii penale.
În măsura în care se efectuau asemenea verificări, s-ar fi
constatat că faptele inculpatului întruneau elementele constitutive ale
infracţiunilor prev. de art. 107 alin.1 lit. a) şi 109 alin.1 lit. a) din
Codul silvic şi s-ar fi întocmit în locul celui de al doilea proces - verbal
un act de sesizare al organelor competente.
Lipsa de diligenţe a organului de control silvic a condus
aşadar la emiterea unui act sancţionator definitiv care, în lumina
 213

legislaţiei comunitare şi nu numai, împiedică o nouă judecare a

aceloraşi fapte, chiar şi pe un alt temei de drept.
Susţinerile Parchetului de pe lângă Judecătoria Curtea de
Argeş cu privire la neîndeplinirea condiţiilor prev. de art. 6
C.proc.pen. şi art. 4 din protocolul adiţional nr.7 la CEDO, în
considerentele în care inculpatul nu a fost sancţionat anterior, printr-
o hotărâre penală definitivă, nu au putut fi primite de către prima
instanţă.
Instanţa a reţinut, din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a
Uniuni Europene, că autorităţile pot aplica o singură dată o sancţiune
cu caracter penal, indiferent dacă aceasta este calificată în dreptul
intern ca fiind contravenţională sau penală şi independent dacă
această sancţiune este aplicată de o autoritate judiciară sau
administrativă. Art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene nu se opune ca un stat membru să impună, pentru aceleaşi
fapte, o combinaţie de sancţiuni fiscale şi penale. Însă, atunci când
sancţiunea fiscală îmbracă un caracter penal şi este rămasă definitivă,
nu se mai poate desfăşura o urmărire penală împotriva aceleiaşi
persoane. C.J.U.E. a susţinut că, pentru a determina dacă o sancţiune
are caracter penal se vor avea în vedere criteriile Engel din
jurisprudenţa CEDO (vz. CJUE, Marea cameră, Aklagaren c. Hans
Akerberg Fransson).
Nu în ultimul rând, s-a notat că principiul ne bis in idem îşi
găseşte aplicabilitatea chiar şi în situaţiile în care s-au dispus soluţii
de încetare a procesului penal (netrimitere în judecată) de către
organele judiciare ale unui stat membru U.E. Astfel, s-a apreciat că
soluţia pronunţată de procuror, prin care s-a evocat fondul cauzei,
rămasă definitivă, chiar şi fără intervenţiei instanţei, este asimilată
unei hotărâri penale definitive şi atrage incidenţa principiului ne bis
in idem (CJUE, hotărârile nr. C-187/01 şi C385/01 din 11.02.2003
pronunţate în cazurile reunite Gozutok şi Brugge).
Or, dacă răspunderea penală nu mai poate fi antrenată
împotriva unei persoane cercetate anterior şi faţă de care procurorul
a dispus o măsură de netrimitere în judecată, fără impunerea vreunei
obligaţii, cu atât mai mult această răspundere nu mai poate fi
antrenată împotriva unei persoane care a fost cercetată anterior şi
sancţionată, chiar şi de către o autoritate administrativă.
În concluzie, fiind realizate în cauză toate cele trei
componente ale principiului ne bis in idem, având în vedere
prevederile art. 6 C.proc.pen., ale art. 4 din protocolul adiţional nr.7
la CEDO şi principiul priorităţii tratatelor internaţionale privind
drepturile omului în faţa legislaţiei naţionale, consacrat de art. 20 din
Constituţie, judecătorul fondului a dispus încetarea procesului penal
pornit împotriva inculpatului pentru comiterea infracţiunilor de tăiere
ilegală de arbori şi furt de arbori.
Ca temeiul al încetării procesului penal au fost reţinute
 214

dispoziţiile art. 16 lit. h) cu referire la art. 6 din C.proc.pen.

În ce priveşte latura civilă a cauzei, prima instanţă a reţinut
că, în faza de urmărire penală, s-a constituit parte civilă Statul
Român, prin Romsilva, prin Direcţia Silvică Argeş, prin Ocolul Silvic
Şuici, cu suma de 1039,06 lei.
Potrivit art. 25 alin.5 C.proc.pen., în caz de achitare a
inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin.
(1) lit. b) teza întâi, lit. e), f) - cu excepţia prescripţiei, i) şi j), în caz de
încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii
prealabile, precum şi în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2), instanţa
lasă nesoluţionată acţiunea civilă.
În raport de soluţia pronunţată, s-a constatat c, instanţa
rămâne investită cu soluţionarea laturii civile.
La termenul din data de 18.05.2015, inculpatul a
recunoscut pretenţiile părţii civile, arătând că este de acord să le
achite.
În atare condiţii, în temeiul art. 23 alin.3 C.proc.pen., s-ar
impune admiterea acţiunii civile formulată de Statul Român, prin
Romsilva, prin Direcţia Silvică Argeş, prin Ocolul Silvic Şuici, în
sensul obligării inculpatului la plata sumei de 1039,06 lei.
Pe de altă parte însă, instanţa de fond a reţinut că aceleaşi
despăgubiri au fost menţionate şi prin cele două procese - verbale de
contravenţie, rămase definitive. Ca atare, s-a menţionat că partea
civilă are la îndemână un titlu executoriu care îl poate opune
inculpatului pentru a-şi recupera prejudiciul. Or, în atare condiţii, s-a
apreciat că acţiunea civilă este lipsită de interes, fiind respinsă ca
atare.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe
lângă Judecătoria Curtea de Argeş şi partea civilă Regia Naţională a
Pădurilor - ROMSILVA, prin Direcţia Silvică Argeş.
În motivarea apelului procurorul a arătat că soluţia
instanţei de judecată este nelegală întrucât dispoziţiile art. 6 din Cpp
condiţionează aplicarea principiului non bis in idem de preexistenţa
unei hotărâri penale definitive ( în sensul legii române), discuţia nu
poate fi purtată decât pe tărâmul art. 4 din Protocolul nr. 7 la CEDO,
criteriile ce se desprind din jurisprudenţa Curţii Europene în
aprecierea caracterului penal al unei sancţiuni diferind de cele
naţionale. Trebuie avut în vedere caracterul subsidiar al răspunderii
contravenţionale, potrivit art. 1 din OG 2/2001, privind regimul
juridic al contravenţiilor, legea contravenţională apărând valori
sociale care nu sunt ocrotite prin legea penală. Astfel fiind, în
condițiile în care există probe cu privire la caracterul infracțional al
unei fapte, o persoană ar putea fi urmărită și condamnată pentru
aceasta chiar dacă anterior a fost sancţionată contravențional,
demarcația clară dintre ilicitul penal și cel contravențional excluzând
posibilitatea reținerii, în același timp, a celor două forme de
 215

răspundere.
Subsidiaritatea dreptului contravențional față de dreptul
penal, prevăzută ca regulă generală de articolul 1 din OG nr. 2 din
2001 privind Regimul juridic al contravențiilor, rezultă și din normele
speciale de stabilire și sancționare a contravențiilor. De fiecare dată
se prevede expres că faptele descrise constituie contravenții dacă nu
sunt comise în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, să fie
considerate infracțiuni.
În continuare, procurorul a arătat că trebuie avut în vedere
și circumstanțele cauzelor în care Curtea Europeană a statuat cu
privire la caracterul penal, în sensul autonom al Convenției, al
procedurii contravenționale din dreptul român, precum și drepturile
reclamate a fi încălcate.
Sancţiunea aplicată printr-un proces-verbal de
contravenție pentru o faptă care, de fapt, întrunește elementele
constitutive ale unei infracțiuni, nu se bucură de autoritate de lucru
judecat şi nu poate fi opozabilă instanței penale.
În motivarea apelului, Regina Naţională a Pădurilor –
Romsilva a menţionat că fapta săvârşită de inculpat constituie
infracţiunile prev. de art. 107 şi 109 din Legea 46/2008.
S-a mai susţinut că în mod greşit prima instanţă a respins
acţiunea civilă.
Analizând sentinţa apelată, prin prisma motivelor invocate,
respectiv din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform
art.417 şi urm. Cod pr.penală, Curtea constată că aceasta este legală
şi temeinică, iar apelurile formulate de Parchetul de pe lângă
Judecătoria Curtea de Argeş şi de partea civilă Regia Naţională a
Pădurilor - Romsilva sunt nefondate, pentru următoarele motive:
Prima instanţă a analizat temeinic mijloacele de probă
administrate în cauză, reţinând în mod corect situaţia de fapt şi a
aplicat în mod judicios jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului referitoare la art. 4 din Protocolul 7 la Convenţia europeană
asupra drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Curtea îşi însuşeşte în totalitate argumentele primei
instanţe, iar în cele ce urmează va răspunde punctual criticilor aduse
de procuror prin motivele de apel.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat
deseori cu privire la aplicarea principiului ne bis in idem, statuând,
printre altele, că autorităţile pot aplica o singură dată o sancţiune cu
caracter penal în sensul Convenţiei europene, indiferent dacă aceasta
este calificată în dreptul intern ca fiind contravenţională sau penal şi
independent dacă sancţiunea este aplicată de o autoritate judiciară
sau administrativă (cauza Franz Fischer c. Austriei). Din această
jurisprudenţă rezultă că aplicarea unei amenzi contravenţionale
pentru o faptă nu mai permite ulterior desfăşurarea unui proces penal
 216

şi condamnarea autorului, dacă fapta respectivă constituie în acelaşi

timp şi o infracţiune.
În accepţiunea Curţii Europene, o hotărâre este definitivă,
în sensul art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, atunci când acea
hotărâre a intrat sub autoritatea lucrului judecat ( cauzele Tsonyo
Tsonev c Bulgariei şi Sergey Zolotukhin c Rusiei).
Astfel, o sentinţă deja pronunţată pentru soluţionarea unei
fapte penale are caracter de obstrucţionare a urmăririi. Dacă
infracţiunile săvârşite pe teritoriul unui stat pot fi judecate atât de o
instanţă, cât şi de autorităţile administrative (de exemplu,
jandarmerie sau poliţie), atunci hotărârile judecătoreşti pot constitui,
conform procedurii penale, o piedică pentru procedurile
administrative ulterioare, aşa cum şi sancţiunile dictate de
jandarmerie sau poliţie pot avea ca efect obstrucţia procedurilor
judiciare pentru aceeaşi faptă.
Austria a depus o declaraţie referitoare la art. 4 din
Protocolul nr. 7 la Convenţie, conform căreia acest articol este
aplicabil în Austria doar pentru procedurile penale judiciare, însă
Curtea Europeană a decretat această declaraţie ca nevalabilă.
Curtea Europeană a atras atenţia asupra faptului că, în
cazul obstrucţiei unei sentinţe penale, nu contează cine pronunţă
sentinţa mai întâi: instanţa sau autoritatea administrativă (poliţia,
jandarmerie sau, în cauza de faţă, organul silvic).
Astfel, Curtea a constatat o violare a art. 4 din Protocolul nr.
7 la Convenţie din partea Austriei, deoarece, în urma unei pedepse
aplicate de către organele administrative (poliţie), pentru conducerea
autoturismului sub influenţa alcoolului, a fost pronunţată şi o sentinţă
judecătorească pentru aceeaşi faptă – ucidere din culpă ca urmare a
conducerii unui autoturism sub influenţa alcoolului (cauza Franz
Fischer c. Austriei).
În consecinţă, din moment ce autorităţile statului l-au
sancţionat contravenţional pe inculpatul SV pentru săvârşirea la data
de 11.07.2015 a faptei de tăiere, fără drept, a trei arbori specia fag şi
a unui arbore specia cătină, această faptă nu poate fi ulterior
încadrată de alte organe ale Statului Român ca fiind infracţiune, iar
inculpatul să fie sancţionat din nou.
Aceste considerente nu se opun atragerii răspunderii penale
faţă de persoanele care săvârşesc faptele incriminate ca infracţiuni de
art. 107 alin. 1 lit. b şi 109 alin. 1 lit. b din Legea 46/2008, însă, aşa
cum a menţionat şi prima instanţă, obligă organele silvice ca la
momentul constatării abaterilor la regimul silvic să verifice dacă
persona respectivă a mai săvârşit alte contravenţii în interval de un
an, iar în cazul în care constată că prejudiciul produs de ultima faptă
cumulat cu cel produs de faptele anterioare depăşeşte valoarea
prevăzută de lege, să constate că fapta constituie infracţiune şi să
sesizeze organele competente, fără ca pentru ultima faptă sa mai
 217

încheie şi un proces-verbal de constatare şi sancţionare a

contravenţiei.
În ceea ce priveşte apelul părţii civile, considerentele de
mai sus sunt aplicabile şi faţă de motivele invocate de această parte
referitoare la soluţionarea acţiunii penale.
Cu privire la latura civilă, Curtea a constatat că în mod
corect prima instanţă a reţinut că partea civilă deţine deja un titlu
executoriu întrucât despăgubirile solicitate în procesul penal au fost
acordate părţii civile prin cele două procese-verbale de constatare şi
sancţionare a contravenţiilor.
Pentru considerentele mai sus expuse, Curtea, în temeiul
disp. art. 421 alin. 1 pct. 1 lit. b) Cod procedură penală, a respins ca
nefondate apelurile formulate de procuror şi de partea civilă
împotriva sentinţei penale nr.186 din data de 31.05.2017 pronunţată
de Judecătoria Curtea de Argeş.

6. Rol activ al instanţei de judecată. Lipsa de la judecată a

inculpatului care nu a fost reprezentat de un avocat.
Art. 5 Cod procedură penală
Art. 90 Cod procedură penală
Art. 374 Cod procedură penală
Art. 215 cod penal anterior şi art. 244 Cod penal în vigoare

În condiţiile în care inculpatul a lipsit de la judecată şi nu

a fost reprezentat de un avocat care să-i apere interesele, iar la
dosar nu a existat o cerere de judecare a cauzei în procedură
simplificată, instanța era datoare, în virtutea rolului activ, de a
asigura aflarea adevărului prin parcurgerea etapei cercetării
judecătoreşti şi administrarea nemijlocită a probatoriului.

(Decizia penală nr. 788/A/20 septembrie 2017)

Prin sentinţa penală nr. 112 din data de 3 mai 2017 pronunţată
de Judecătoria Câmpulung, în baza art. 244 alin.1 Cod penal raportat
la art. 35 alin.1 Cod penal, a fost condamnat inculpatul RM, la 3 ani
închisoare, în condiţiile art. 60 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod
penal.
În baza art. 65 alin1 Cod penal, s-a interzis inculpatului, ca
pedeapsă accesorie, pe durata de la rămânerea definitivă a acestei
sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a
pedepsei principale a următoarelor drepturi: dreptului de a fi ales în
autorităţi sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie
ce implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a alege.
În baza art.397 Cod procedură penală, raportat la art. 1357 Cod
civil, a fost admisă acţiunea civilă alăturată celei penale şi a fost
 218

obligat inculpatul să achite persoanei vătămate suma de 67 000 lei cu

titlu de daune materiale.
A fost obligat inculpatul şi la plata cheltuielilor judiciare către
stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a constatat
că, prin rechizitoriul nr. 641/P/2013 din 16.12.2016 al Parchetului de
pe lângă Judecătoria Câmpulung, a fost trimis în judecată inculpatul
RM, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 244 alin. 1 şi
2, raportat la art. 35 alin. 1 Cod penal şi art. 5 Cod penal.
Instanţa de fond a reţinut că, în luna august 2011, inculpatul a
preluat părţile sociale ale S.C. „R” S.R.L. Bucureşti, devenind
administratorul acesteia.
După cum a declarat inculpatul, la data de 28.05.2015, în
perioada august 2011-ianuarie 2013 nu a desfăşurat nici o activitate
comercială prin societatea respectivă, iar la începutul anului 2013 a
deschis un cont bancar la ING BANK - Sucursala Ploieşti, ocazie cu
care a primit un număr de 10 bilete la ordin pe numele societăţii.
A mai declarat inculpatul la aceeaşi dată că a aflat de pe Internet
care este obiectul de activitate al societăţii persoană vătămată şi a
luat legătura telefonic cu aceasta, pentru a stabili o întâlnire. La data
de 21.01.2013, la sediul persoanei vătămate s-a prezentat inculpatul,
însoţit de o altă persoană, care şi-au manifestat interesul de a
cumpăra produse lactate. Aceştia au încheiat cu numitul Costache
Vasile, director de vânzări, la acea dată, contractul de livrare produse
lactate nr. 18/21.01.2013, pe care inculpatul l-a semnat şi ştampilat
personal.
Conform contractului (fila 95-97 dosar urmărire penală) plata
contravalorii mărfurilor livrate urma a se face la 30 zile calendaristice
de la livrare, în lei, prin filă CEC sau bilet la ordin. La momentul
încheierii contractului, după cum a rezultat din declaraţiile părţilor,
inculpatul a lăsat drept garanţie un bilet la ordin seria ING
B3AA0542489, pentru suma de 25000 lei, pe care l-a completat şi
semnat în faţa reprezentantului persoanei vătămate.
Ulterior, s-au livrat produse către societatea inculpatului la
datele de 22.01.2013, 25.01.2013, 29.01.2013, 01.02.2013,
05.02.2013, 08.02.2013, 15.02.2013. Facturile de livrare au fost
semnate de către inculpat şi ştampilate şi cu această ocazie s-au emis
biletele la ordin seria ***
După cum a declarat atât suspectul, cât şi martorul LI, care în
acea perioadă lucra ca şofer la societatea persoană vătămată, marfa
era preluată în parcările unor supermarket-uri din Bucureşti,
pretinzându-se că marfa este urgentă, dar inculpatul o dădea mai
departe unei persoane pe nume „Cristi”, care o încărca în dubă şi o
vindea în pieţe. La al doilea sau al treilea transport această persoană
i-a plătit inculpatului suma de 8000 lei, sumă pe care acesta nu a
introdus-o în contabilitatea firmei şi nici nu a achitat-o persoanei
 219

vătămate, ci a folosit-o pentru nevoi personale. Pe toată perioada

desfăşurării contractului inculpatul nu a alimentat contul societăţii cu
nici un leu, astfel încât, atunci când societatea persoană vătămată a
prezentat biletul la ordin la bancă, aceasta a refuzat plata pentru
lipsă totală de disponibil în cont, moment în care persoana vătămată a
sistat imediat livrarea şi a încercat contactarea inculpatului, dar
acesta a fost de negăsit.
Ulterior luării declaraţiei în care inculpatul arăta că doreşte să
achite prejudiciul creat persoanei vătămate, acesta nu s-a mai
prezentat la audiere şi nici nu a comunicat o altă adresă de citare,
sustrăgându-se de la urmărirea penală şi judecată.
Din concluziile raportului de expertiză criminalistică grafică nr.
O 251695 efectuat în cauză a rezultat că o parte din biletele la ordin,
contractul şi facturile depuse au fost semnate de inculpat, în timp ce
asupra semnăturii efectuate pe un bilet la ordin nr. 0536212 există
dubii asupra persoanei semnatare.
Din datele emise de ING BANK, s-a constatat că în perioada
18.12.2013 – 31.03.2013 societatea inculpatului avea în cont suma de
129,21 lei, iar inculpatul nu a procedat niciodată la alimentarea
contului, deşi ştia că a emis bilete la ordin care se apropie de
scadenţă.
În drept, prima instanţă a apreciat că fapta inculpatului, de a o
induce în eroare persoana vătămată şi a lua marfa acestuia fără
intenţia de a achita, oferindu-i bilete la ordin despre care ştia că nu
au acoperire în disponibilul în cont, prezintă elementele constitutive
ale infracţiunii prevăzute de art. 244 alin. 1 Cod penal raportat la art.
35 alin. 1 Cod penal şi art. 5 Cod penal.
Din probele administrate a rezultat fără dubiu că fapta a fost
comisă de inculpat cu vinovăţie în forma intenţiei.
În privinţa legii penale mai favorabile, judecătorul fondului a
considerat că noul Cod penal, care prevede pedepse mult mai mici
decât legea anterioară pentru acest gen de fapte, este legea mai
favorabilă, conform art. 5 Cod penal.
La individualizarea pedepsei, au fost avute în vedere criteriile
prevăzute de art. 74 Cod penal, împrejurările şi modul de comitere a
infracţiunii, mijloacele folosite, natura şi gravitatea rezultatului
produs, motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul produs.
În acelaşi timp, a fost avută în vedere şi atitudinea inculpatului,
care s-a sustras de la urmărirea penală şi de la judecată, şi care, deşi
a recunoscut comiterea faptei şi s-a angajat să achite prejudiciul, nu a
depus nici un efort în acest sens, până la data judecării cauzei
prejudiciul fiind în continuare de 67000 lei.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat apel
inculpatul RM, care a solicitat, în principal, trimiterea cauzei spre
rejudecare la instanţa de fond, apreciind că sentinţa este nemotivată,
 220

nu cuprinde motivele soluţiei pronunţate, iar situaţia de fapt a fost

copiată din rechizitoriu.
În subsidiar, apelantul a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 91
din Codul penal, arătând că este singurul întreţinător al celor trei
copii minori, nu are antecedente penale şi a conştientizat gravitatea
faptei.
În cuvântul său, procurorul de şedinţă a invocat încălcarea
dreptului inculpatului la un proces echitabil, solicitând trimiterea
cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.
Examinând hotărârea atacată cu prioritate prin prisma criticilor
care ar atrage nulitatea acestora, cu consecinţa prevăzută de art. 421
pct. 2 lit. b) Cod procedură penală, Curtea reţine următoarele:
După parcurgerea etapei Camerei preliminare, la primul termen
de judecată cu procedura legal îndeplinită, din data de 26 aprilie
2017 (fila 19 dosar fond), s-a constatat de către instanţă că inculpatul
lipseşte.
A fost prezent doar apărătorul persoanei vătămate, în prezenţa
căruia s-a acordat cuvântul asupra probelor.
Procurorul de şedinţă nu a propus administrarea nici unei dovezi
în primă instanţă, astfel încât judecătorul, constatând terminată
cercetarea judecătorească, a acordat cuvântul în dezbateri pe fondul
cauzei.
Procedând astfel, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 374 alin. 7
din Codul de procedură penală, potrivit cărora probele administrate
în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi nu se
readministrează în cursul cercetării judecătoreşti. Acestea sunt puse
în dezbaterea contradictorie a părţilor şi sunt avute în vedere de
instanţă la deliberare.
În condiţiile în care inculpatul nu s-a prezentat la judecată, spre
a-şi exprima poziţia sa faţă de probele administrate în cursul urmăririi
penale şi nu a cerut ca judecarea cauzei să aibă loc în procedură
simplificată, conform art. 375 Cod procedură penală, instanţa era
datoare, în virtutea principiului rolului activ, consfinţit prin art. 5 din
Codul de procedură penală, de a asigura aflarea adevărului prin
administrarea nemijlocită a probei testimoniale şi a oricărei alte
probe considerate necesare la stabilirea situaţiei faptice, iar nu de a
pronunţa condamnarea exclusiv în baza mijloacelor de probă aflate la
dosarul de urmărire penală.
În plus, notăm că inculpatul a fost trimis în judecată pentru
săvârşirea infracţiunii de înşelăciune comise în anul 2013, înainte de
intrarea în vigoare a noului Cod penal, fiind incidente în speţă şi
prevederile art. 5 Cod penal – mitior lex.
Chiar dacă instanţa a pronunţat condamnarea în temeiul Codului
penal actual, care prevede pentru această infracţiune limite de
pedeapsă ce nu impun asigurarea apărării ex officio a acuzatului,
apreciem că apărarea era obligatorie în cauză, în condiţiile în care şi
 221

vechiul cod a fost avut în vedere la aprecierea legii mai favorabile, cu

atât mai mult cu cât limita minimă a pedepsei închisorii este de 6
luni, mai mică decât cea prevăzută în actuala reglementare.
Menţionăm că în etapa apelului inculpatul s-a prezentat în faţa
Curţii, depunând înscrisuri ce ar putea fi avute în vedere de instanţă,
ca acte în circumstanţiere în favoarea sa.
Faţă de toate acestea, Curtea, potrivit art. 421 alin. 1 pct. 2 lit.
b) Cod procedură penală, a admis apelul declarat de inculpatul RM şi
procedat la desfiinţarea sentinţei, cu consecinţa trimiterii cauzei la
instanţa de fond, în vederea reluării judecăţii în fond, cu asigurarea
apărării.
Au fost menţinute actele îndeplinite în cauză până la data de 26
aprilie 2017.

7. Renunţarea la aplicarea pedepsei. Faptă de o gravitate

redusă.
Art. 80 Cod penal

În aceste condiţii, instanţa de fond a apreciat, că în cauză

sunt incidente dispoziţiile art. 80 Cod penal ce au următorul
cuprins:
„Instanţa poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei
dacă sunt întrunite următoarele condiţii: a) infracţiunea
săvârşită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura şi
întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi
împrejurările în care a fost comisă, motivul şi scopul urmărit;
b) în raport de persoana infractorului, de conduita avută
anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta
pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii,
precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa
apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza
consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia.”
Instanţa de fond a constatat, că inculpatul nu a mai suferit
anterior o condamnare, că faţă de acesta nu s-a mai dispus
renunţarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anteriori datei
comiterii infracţiunilor pentru care este judecat, că nu s-a
sustras de la urmărire penală ori judecată şi nici nu a încercat
zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la
răspundere penală a autorului sau a participanţilor.
Totodată, s-a reţinut că pedeapsa prevăzută de lege
pentru infracţiunile săvârşite este închisoarea mai mică de 5
ani, fiind îndeplinite cerinţele legii pentru fiecare dintre
infracţiunile concurente, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 80 al.
3 Cod penal.
(Decizia penală nr. 797/A/21 Septembrie 2017)
 222

Prin sentinţa penală nr.73 din 23 martie 2017, pronunţată

de Judecătoria Câmpulung, în conformitate cu dispoziţiile art. 80 Cod
penal, cu aplicarea art. 396 al. 3 şi 10 Cod procedură penală, s-a
renunţat la aplicarea pedepsei pentru infracţiunea prev. de art. 335
al. 1 Cod penal, şi s-a aplicat inculpatului DI, pentru săvârşirea
infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere,
faptă prev. de art. 335 al. 1 Cod penal, un avertisment, în condiţiile
art. 81 Cod penal.
În conformitate cu dispoziţiile art. 274 Cod procedură
penală, a fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 400 lei,
reprezentând cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a
reţinut, că la data de 23.08.2015, ora 18.10, organele de poliţie din
cadrul Secţia de Poliţie Rurală nr. 15 Stâlpeni se aflau în patrulare pe
raza comunei Coşeşti, sat Jupâneşti, judeţul Argeş, mai precis pe
drumul judeţean 731 D Jupâneşti.
La un moment dat, organele de poliţie l-au observat pe
inculpatul DI la volanul autoturismului marca Daewoo Cielo, cu nr. de
înmatriculare ***, care se deplasa din direcţia de mers Jupâneşti-Valea
Nandrii, pe care l-au oprit pentru control.
Urmare a verificărilor făcute s-a constatat că inculpatul DI
nu deţinea permis de conducere valabil pentru nici o categorie de
vehicul, situaţie atestată de cuprinsul adresei nr. 220408 din
25.01.2016 I.P.J. Argeş - Serviciul Rutier, din care rezultă că
inculpatul DI nu figura în evidenţele instituţiei ca posesor de permis
de conducere auto, iar la data de 23.08.2015 nu avea dreptul de a
conduce autovehicule pe drumurile publice.
Din probatoriul administrat în cauză a rezultat că tatăl
inculpatului a condus autoturismul de la domiciliu până la domiciliul
bunicii sale. După ce tatăl inculpatului a coborât din maşină,
inculpatul, fără ştirea acestuia, s-a urcat la volan şi a condus pentru
aproximativ 50 m autoturismul, cu intenţia de a-l întoarce, moment în
care a fost depistat de organele de poliţie.
Din cele expuse anterior, instanţa de fond a constatat, că
inculpatul a săvârşit fapta reţinută în sarcina sa prin actul de
sesizare al instanţei, anume infracţiunea de conducere a unui vehicul
fără permis de conducere, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 335 al.
1 Cod penal.
Reţinând vinovăţia inculpatului, instanţa de fond a analizat
dacă în cauză se impune ca faţă de inculpat să se aplice o pedeapsă,
prin raportare la gravitatea concretă a faptelor reţinute în sarcina
acestuia.
Instanţa de fond a apreciat, că se impune a se observa că
inculpatul a condus autoturismul doar pe o distanţa de 50 m, dorind
în fapt doar să îl întoarcă, pentru a exersa manevrele pe care le făcea
în cadrul şcolii de şoferi pe care o urma la acel moment cu un
 223

instructor autorizat, aşa cum rezultă din actele depuse la dosarul

cauzei, astfel că nu se poate considera că fapta are o gravitate
redusă, prin raportare la modul concret în care a fost comisă.
De asemenea, s-a reţinut, că inculpatul a avut o conduită
sinceră pe parcursul procesului penal şi că nu este cunoscut cu
antecedente penale.
În aceste condiţii, instanţa de fond a apreciat, că în cauză
sunt incidente dispoziţiile art. 80 Cod penal ce au următorul cuprins:
„Instanţa poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei
dacă sunt întrunite următoarele condiţii: a) infracţiunea săvârşită
prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura şi întinderea
urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a
fost comisă, motivul şi scopul urmărit; b) în raport de persoana
infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de
eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea
consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de
îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi
inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra
persoanei acestuia.”
Instanţa de fond a constatat, că inculpatul nu a mai suferit
anterior o condamnare, că faţă de acesta nu s-a mai dispus
renunţarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anteriori datei
comiterii infracţiunilor pentru care este judecat, că nu s-a sustras de
la urmărire penală ori judecată şi nici nu a încercat zădărnicirea
aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a
autorului sau a participanţilor.
Totodată, s-a reţinut că pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunile săvârşite este închisoarea mai mică de 5 ani, fiind
îndeplinite cerinţele legii pentru fiecare dintre infracţiunile
concurente, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 80 al. 3 Cod penal.
Faţă de toate cele arătate, reţinând că sunt îndeplinite
cerinţele prevăzute de lege, văzând şi dispoziţiile art. 80 Cod penal,
cu aplicarea art. 396 al. 2 Cod procedură penală, instanţa de fond a
dispus renunţarea la aplicarea pedepsei pentru infracţiunea de
conducere a unui vehicul fără permis de conducere, faptă prev. de art.
335 al. 1 Cod penal, şi i-a aplicat inculpatului DI un avertisment, în
condiţiile art. 81 Cod penal, şi a fost atenţionat acesta asupra
conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va
mai comite infracţiuni.
Impotriva sentinţei a declarat apel Parchetul de pe lângă
Judecătoria Câmpulung, care a solicitat înlăturarea dispoziţiilor art.
80 Cod penal şi aplicarea dispoziţiilor art. 83 Cod penal, faptele fiind
infracţiuni de pericol.
Examinând hotărârea apelată, atât prin prisma motivul
invocat, dar şi din oficiu, Curtea consideră că apelul este nefondat.
 224

Ca situaţie premisă reţinem că inculpatul DI, deşi nu

deţinea permis de conducere valabil pentru nici o categorie de
vehicul, la data de 23.08.2015, ora 18.10, pe drumul judeţean 731 D
Jupâneşti, acesta a condus autoturismul marca Daewoo Cielo, cu nr.
de înmatriculare ***, care se deplasa din direcţia de mers Jupâneşti-
Valea Nandrii.
În opinia Curţii, sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de
lege, respectiv de dispoziţiile art. 80 Cod penal, atât sub aspectul
limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, cât şi sub aspectul lipsei
antecedentelor penale ori al gravităţii reduse a faptei.
În favoarea acestei opinii mai pledează şi distanţa scurtă pe
care inculpatul a condus autovehiculul (50 de metri), conduita sinceră
adoptată pe parcursul procesului penal.
Faţă de toate aceste argumente, Curtea a apreciat că
renunţarea la aplicarea pedepsei dispusă faţă de inculpat este în
măsură să asigure reeducarea inculpatului, în sensul respectării legii
penale în viitor, dar şi abţinerii sale de la săvârşirea vreunei fapte
penale.
În fine, o eventuală aplicare a dispoziţiilor art. 83 Cod penal
, care impun în sarcina inculpatului anumite obligaţii, aşa cum a
solicitat parchetul, nu este oportună, deoarece în cazul infracţiunilor
lipsite de importanţă, adică având un grad de pericol social redus,
aplicarea sancţiunii trebuie să fie graduală.
Faţă de cele ce preced, Curtea, în baza art.421 pct.1 lit.b
Cod pr.penală, a respins ca nefondat apelul declarat de parchet.

8. Rezultatul alcoolemiei cu relevanţă penală este cel

determinat de prima prelevare a probelor de sânge.

Art.336 alin.1 Cod penal

Decizia ICCJ Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept în materie penală nr. 3/2014
Decizia nr. 737/2014 a Curţii Constituţionale

Conducerea de către inculpat a unui autovehicul, având în

sânge o alcoolemie e peste 0,8 g/1000ml alcool pur în sânge
constituie infracţiune, fiind sancţionată de art. 336 alin. 1 Cod
penal.
Decizia nr. 737/2014 a Curţii constituţionale prin care s-a
stabilit că sintagma „momentul prelevării probelor biologice”
este neconstituţională, nu a avut ca efect dezincriminarea
faptei.
Potrivit Deciziei ICCJ Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală nr. 3/2014, rezultatul
alcoolemiei cu relevanţă penală este cel determinat de prima
prelevare a probelor de sânge.
 225

(Decizia penală nr. 867/A/04 Octombrie 2017)

Prin sentinţa penală nr. 46 din data de 25 martie 2016

pronunţată de Judecătoria Costeşti, în baza art.396 alin.5 si art.16 lit.
c) Cod procedură penală, a fost achitat inculpatului CC, trimis în
judecată pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul
sub influenţa băuturilor alcoolice, fapta prev. şi ped. de art.336 alin.1
din Codul penal.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a
constatat că, prin rechizitoriul nr.736/P/2011 din data de 15.09.2014,
Parchetul de pe lângă Judecătoria Costeşti a dispus trimiterea în
judecată, în stare de libertate, a inculpatului CC pentru săvârşirea
infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenta alcoolului sau a
altor substanţe, prev. de art.336 alin.1 Cod penal, fapta constând în
aceea că, la data de 21.05.2011, inculpatul a condus pe raza comunei
Ştefan cel Mare autoturismul cu numărul de înmatriculare ***, fiind
sub influenta băuturilor alcoolice.
Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a
reţinut următoarele:
La data de 21.05.2011, orele 12:23, lucrătorii de poliţie
rutieră din cadrul Poliţiei Oraşului Costeşti, în timp ce desfăşurau
activitatea de supraveghere şi control rutier, au oprit în trafic, în raza
teritorială a comunei Ştefan Cel Mare, pe drumul comunal ce face
legătura cu comuna Slobozia, drum public, autovehiculul marca
FORD cu numărul de înmatriculare ***, condus de inculpatul CC.
Întrucât conducătorul autovehiculului emana halenă
alcoolică, i s-a solicitat să fie testat cu aparatul alcooltest, dar
inculpatul a refuzat.
Ulterior, CC a fost condus la Spitalul Regele Carol I din
Oraşul Costeşti, unde i s-au recoltat probe biologice de sânge.
Conform buletinului de analiză toxicologică alcoolemie nr.
292/24.05.2011 emis de SML Argeş, suspectul avea o alcoolemie de
1,70 gr/1000ml alcool în sânge la ora 20.00 şi o alcoolemie de 1,55
gr/1000 ml alcool pur în sânge la ora 21.00.
Fiind audiat, inculpatul CC a recunoscut săvârşirea
infracţiunii şi a declarat că a consumat băuturi alcoolice înainte de a
se urca la volanul autovehiculului, proprietate personală, iar după ce
a condus o scurtă distanţă prin comuna Ştefan Cel Mare a fost oprit
de echipajul de poliţie. I s-au solicitat documentele, însă nu le avea
asupra sa. I s-a solicitat să sufle în aparatul Drager, dar a refuzat. A
fost de acord să meargă la Spitalul Costeşti pentru prelevarea
probelor biologice. Şi aici a refuzat să sufle în aparatul alcooltest. A
declarat şi în faţa medicului VI că a consumat băuturi alcoolice. I s-au
adus la cunoştinţă rezultatele analizei toxicologice a alcoolemiei, pe
care le-a contestat şi a solicitat recalcularea alcoolemiei.
 226

Prin Raportul de expertiză medico-legală nr.441/I/2012

privind interpretarea retroactivă a alcoolemiei, s-a constatat că
inculpatul avea o alcoolemie teoretică în descreştere, conform primei
variante, de cca. 1,80 gr/1000 ml, iar conform celei de a doua
variante - o alcoolemie în creştere de cca. 0,60 gr/1000 ml.
Prin corelarea datelor obţinute în urma recalculării
alcoolemiei, s-a constatat o neconcordanţă (varianta I) şi o
concordanţă (varianta II) între alcoolemia teoretică şi valorile certe
stabilite la analiza sângelui. Neconcordanţă denotă un consum de
băuturi alcoolice mai mare decât cel declarat. In raport s-a consemnat
că rezultatele obţinute au caracter strict teoretic şi nu pot fi
considerate ca având valoare certă din punct de vedere medico-legal.
Valoarea indubitabilă a alcoolemiei ca probă ştiinţifică obiectivă şi
care exprimă îmbibaţia reală a fost cea determinată prin analizarea
sângelui în momentul prelevării, adică cea constatată prin buletinului
de analiză toxicologică alcoolemie nr. 292/24.05.2011.
Situaţia de fapt mai sus expusă a fost confirmată şi de
martorul Puică Gheorghe, care a arătat că în data de 21.05.2011 se
afla în faţa porţii gospodăriei sale din comuna Ştefan Cel Mare şi a
observat când lucrătorii de poliţie au oprit autovehiculul condus de
CC. A fost rugat de poliţişti să asiste la constatarea infracţiunii.
Martorul a precizat că inculpatul le-a spus poliţiştilor că nu are
asupra sa documentele, că nu doreşte să sufle în cu aparatul
alcooltest, dar este de acord să meargă la spital pentru prelevarea
probelor biologice.
Instanţa de fond a constatat că aceleaşi aspecte sunt
susţinute şi de martorul PO, care a mai arătat şi faptul că inculpatul
le-a declarat verbal lucrătorilor de poliţie că a consumat băuturi
alcoolice.
Martora VI, medic în cadrul Spitalului Costeşti Carol I, a
declarat că, în data de 21.05.2011, în jurul orei 20.00, s-au prezentat
la spital lucrătorii de poliţie împreună cu inculpatul CC, căruia i s-au
recoltat două probe de sânge. A precizat că inculpatul a declarat
verbal că a consumat băuturi alcoolice.
Ca şi aspect prealabil soluţionării prezentei cauze, instanţa
de fond a pus în discuţie Decizia Curţii Constituţionale nr.732/2014,
prin care s-a constatat ca sintagma „la momentul prelevării mostrelor
biologice”, din cuprinsul disp. art.336 alin.1 din noul Cod penal, este
neconstituţională.
În considerentele acestei decizii, instanţa constituţională a
statuat, ca şi aspect decisiv in pronunţarea soluţiei, faptul că
îmbibaţia alcoolică se determină prin analiza toxicologică a mostrelor
biologice recoltate la un moment de timp mai mult sau mai puţin
îndepărtat de momentul săvârşirii infracţiunii, care este cel al
depistării în trafic a conducătorului vehiculului. Condiţia ca îmbibaţia
alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge să existe la momentul
 227

prelevării mostrelor biologice plasează, astfel, consumarea

infracţiunii la un moment ulterior săvârşirii ei, în condiţiile în care de
esenţa infracţiunilor de pericol este faptul că acestea se consumă la
momentul săvârşirii lor. Odată cu oprirea în trafic încetează starea de
pericol pentru valorile sociale ocrotite de dispoziţiile art.336 din
Codul penal, astfel încât, raportat la momentul prelevării mostrelor
biologice, tragerea la răspundere penală nu se justifică. Stabilirea
gradului de îmbibaţie alcoolică şi, implicit, încadrarea în sfera
ilicitului penal în funcţie de momentul prelevării mostrelor biologice,
care nu poate fi întotdeauna imediat următor săvârşirii faptei,
constituie un criteriu aleatoriu şi exterior conduitei făptuitorului în
vederea tragerii la răspundere penală, în contradicţie cu normele
constituţionale şi convenţionale mai sus menţionate.”
Întrucât legiuitorul nu a intervenit în vederea legiferării
disp.art.336 alin.1 Cod penal în concordanţă cu aspectele reţinute de
Curtea Constituţională, prima instanţă a apreciat că, în cazul în care
inculpatul are obiecţiuni asupra modalităţii de apreciere a probelor
administrate în cursul urmăririi penale, se impune suplimentarea
probatoriului în vederea stabilirii situaţiei de fapt, respectând
normele constituţionale, acordând în acelaşi timp prioritate
prezumţiei de nevinovăţie.
Analizând aspectele reţinute de agenţii de poliţie în cadrul
procesului-verbal de constatare a faptei, întocmit la data de
21.05.2015, orele 19:25, instanţa de fond a observat că a fost
consemnată declaraţia inculpatului, dată în fata martorilor asistenţi,
conform căreia, în ziua de 21.05.2011 ar fi consumat 50 ml ţuică, dar
şi declaraţia dată în prezenţa personalului medical, conform căreia ar
fi consumat 1 litru de bere între orele 12:00-15:00.
De asemenea, din declaraţia martorului CI, dată în faţa
organelor de poliţie la data de 07.10.2011, prima instanţă a reţinut că
acesta l-a vizitat pe inculpat în data de 21.05.2011, întrucât era ziua
sa onomastică, şi a observat că inculpatul a consumat în jurul orelor
19:00 „cam două pahare de palincă, după care a plecat după un
medic, deoarece tatăl său a suferit o criză de diabet”.
Dintre toate aceste aspecte privitoare la cantitatea de alcool
consumată de inculpat, judecătorul fondului a reţinut ca şi relevantă
această din urmă declaraţie a martorului CI, întrucât acesta este
singură persoană care a constatat în mod nemijlocit felul ăi
cantitatea de alcool consumată de inculpat în ziua săvârşirii faptei.
S-a apreciat că raportul de expertiză medico-legală
nr.441/I/2012 bis, privind interpretarea retroactivă a alcoolemiei, este
util soluţionării cauzei, pentru aspectele expuse anterior. Din cadrul
acestei expertize, instanţa de fond a reţinut ca şi relevanta stabilirea
alcoolemiei în raport de consumul de alcool reţinut din cadrul
declaraţiei martorului CI, anume 250 ml. Palincă, în jurul orelor
19:00. De asemenea, instanţa a reţinut şi punctul de vedere al
 228

comisiei de realizare a raportului, conform căreia „prin corelarea

datelor obţinute prin efectuarea calcului teoretic cu valorile stabilite
la analiza se constată o neconcordanţă (varianta I stabilită pentru
consumul a 1 litru bere) şi concordanţă (varianta II stabilita pentru
consumul de 250 ml palincă) între alcoolemia teoretică rezultată din
datele de consum şi valorile certe stabilite la analiză. Neconcordanţa
denotă un consum de băuturi alcoolice mai mare decât cel declarat.
Prin urmare, s-a constatat că şi concluziile raportului de expertiza
sunt în concordanţă cu aspectele declarate de martorul CI, privind
consumul a 250 ml palincă. Prin urmare, instanţa de fond şi-a însuşit
concluziile acestei evaluări şi a apreciat că la data de 21.05.2011, ora
19:23, inculpatul CC avea o alcoolemie teoretică în creştere de
aproximativ 0,60 g%0 (varianta II).
Analizând declaraţiile inculpatului date pe parcursul
procesului penal, în faţa instanţei şi în faţa organelor de urmărire
penală, judecătorul fondului a remarcat o neconsecvenţă între genul
şi cantitatea de alcool consumată.
Cu ocazia aprecierii probelor administrate, judecătorul a
avut în vedere şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nr.3/2014,
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în
sensul că „în aplicarea art.336 alin.1 Cod penal, în ipoteza unei duble
prelevări de mostre biologice, rezultatul alcoolemiei cu relevanţă
penală este cel dat de prima prelevare”.
Faţă de aceste aspecte de neconcordanţă judiciară şi
situaţională, prima instanţă a dat eficienţă principiului de drept penal
privind prezumţia de nevinovăţie.
Astfel, s-a notat că prezumţia de nevinovăţie prezintă o
dublă natură, fiind recunoscut ca drept fundamental şi consacrată ca
principiu constituţional, reprezentând un criteriu esenţial în structura
statului de drept. In varianta consacrată de art.6 parag.2 din
C.E.D.O., prezumţia de nevinovăţie figurează printre elementele
procesului penal echitabil, astfel cum este garantat de art.6 parag.1
din Convenţie.
În situaţia de faţă, luând în considerare gravitatea „mizei”
cauzei, aspectele de ordin legislativ inconsecvente şi imprevizibile,
judecătorul fondului a dat eficienţă respectării garanţiilor dreptului la
apărare. În situaţia de faţă, caracterul imprevizibil al normei penale
împiedică stabilirea evoluţiei efectelor sale viitoare şi nu oferă o
protecţie efectivă împotriva urmărilor şi condamnărilor penale
arbitrare.
Instanţa de fond a constatat că fapta reţinută prin
rechizitoriu şi cercetată în cursul judecăţii nu este susţinută de probe
din care să rezulte întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii
prevăzute şi pedepsite de art. 336 alin.1 din noul Cod penal, conform
căruia „conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care
legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de
 229

către o persoana care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are

o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80g/l alcool pur în sânge, se
pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani sau cu amenda”.
În concluzie, în baza art.396 alin.5 si art.16 lit. c Cod
procedură penală, instanţa l-a achitat pe inculpatul CC, trimis în
judecată pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul
sub influenţa băuturilor alcoolice, faptă prev. şi ped. de art.336 alin.1
din Codul penal.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe
lângă Judecătoria Costeşti, prin care a susţinut netemeinicia soluţiei
de achitare ce a fost pronunţată printr-o interpretare eronată a
Deciziei nr. 732/2014 a Curţii Constituţionale.
În opinia parchetului, inculpatul avea, conform buletinului
de analiză toxicologică, o alcoolemie de 1,70 gr%o la ora 20.00 şi de
1, 55 gr%o la ora 21.00, prin urmare superioară limitei de 0,80 gr%o,
fapta constituind astfel infracţiune.
În acelaşi timp, în privinţa calculului retroactiv, procurorul
a subliniat că, potrivit metodologiei privind expertiza pentru
estimarea retroactivă a alcoolemiei, opinia majoritară consideră
inacceptabilă această alternativă de calcul, atunci când alcoolul se
află în faza de absorbţie, abordare întemeiată pe faptul că
veridicitatea datelor consemnate în declaraţiile de consum nu se
poate proba ştiinţific prin nici o metodă.
Examinând apelul parchetului, faţă de motivele invocate,
cât şi din oficiu, conform art. 417 Cod procedură penală, Curtea îl
apreciază întemeiat, având în vedere următoarele considerente de
fapt şi de drept:
Aşa cum rezultă din probele administrate în cauză şi cum de
altfel inculpatul a recunoscut, la data de 21.05.2011, în jurul orelor
19.23, în timp ce conducea autoturismul cu nr. de înmatriculare ***
pe raza localităţii Ştefan cel Mare, judeţul Argeş, a fost oprit în trafic
de organele de poliţie, refuzând testul cu aparatul marca Drager.
În continuare, lucrătorii de poliţie i-au solicitat inculpatului
să-i urmeze la spitalul din oraşul Costeşti, unde i s-au recoltat două
probe de sânge, prima la orele 20.00, când avea o alcoolemie de 1,70
gr%o, şi cea de-a doua, la o oră diferenţă, când alcoolemia scăzuse la
1,55 gr%o.
Din declaraţia furnizată de inculpat instanţei de fond,
rezultă că acesta, înainte cu 5 minute de a se urca la volan, a
consumat la domiciliul său 250 ml de palincă.
În conformitate cu dispoziţiile art. 87 din O.U.G. nr.
195/2002, ce constituie lege penală mai favorabilă, conducerea pe
drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană
care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge,
constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani.
 230

Instanţa de fond, deşi a reţinut că a fost demonstrată

infracţiunea în elementele ei constitutive, totuşi, având în vedere
considerentele decizii CCR nr. 732/2014, prin care s-a stabilit că
sintagma „la momentul prelevării mostrelor biologice” din cuprinsul
art. 366 alin. 1 Cod penal este neconstituţională, a apreciat că,
raportat la acest moment, tragerea la răspundere penală nu se
justifică.
În opinia primei instanţe, pentru că legiuitorul nu a
intervenit în vederea armonizării legislaţiei cu dispoziţiile declarate
neconstituţionale şi având în vedere constatările raportului de
expertiză privind calculul retroactiv al alcoolemiei, se creează o
neconcordanţă judiciară şi situaţională prevalând în acest caz
prezumţia de nevinovăţie.
Curtea nu este convinsă de interpretarea instanţei de fond,
atât în privinţa consecinţelor neconstituţionalităţii sintagmei „la
momentul prelevării mostrelor biologice”, cât şi în ce priveşte
valoarea indiscutabilă a raportului de expertiză privind calculul
retroactiv al alcoolemiei.
În legătură cu primul aspect, de neconstituţionalitate,
Curtea subliniază că decizia CCR nr. 732/16.12.2014 a constatat
neconstituţionalitatea sintagmei „la momentul prelevării mostrelor
biologice” din cuprinsul dispoziţiilor art. 336 alin. 1 Cod penal, ceea
ce în niciun caz nu reprezintă echivalentul unei dezincriminări a
faptei şi nici nu aduce modificări constitutive acestei infracţiuni.
În conformitate cu dispoziţiile art. 31 alin. 3 din Legea nr.
47/1992, dispoziţiile din legile constatate ca fiind neconstituţionale îşi
încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei în
Monitorul Oficial, dacă în acest interval de timp Parlamentul sau
Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale
cu dispoziţiile Constituţiei.
Aşadar, decizia Curţii Constituţionale inactivează numai
sintagma declarată neconformă cu actul fundamental şi nu întreaga
incriminare a infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui
autovehicul având în sânge o alcoolemie peste limita legală, textul
art. 336 din noul Cod penal rămânând în fondul activ al legislaţiei
penale, aşa cum era conţinutul său înainte de data intrării în vigoare
a codului, respectiv 01.02.2014, ipoteză în care nivelul concentraţiei
de alcool în sânge nu se mai raportează, în lumina deciziei Curţii, la
momentul prelevării mostrelor biologice.
În acest context, aşa cum a stabilit Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, prin H.P. nr. 3 pronunţată în Monitorul Oficial
nr.392/28.05.2014 şi obligatorie pentru instanţele de judecată, în
aplicarea disp. art. 336 alin. 1 Cod penal, rezultatul alcoolemiei cu
relevanţă penală este cel dat de prima prelevare a probelor de sânge.
În legătură cu cel de-al doilea aspect, referitor la forţa
probantă a raportului de expertiză privind calculul retroactiv
 231

alcoolemiei, în practica ei constantă, Curtea a considerat acest mijloc

de probă într-un plan secund, apreciindu-l în contextul celorlalte
probatorii administrate în cauză.
De altfel, chiar în conţinutul raportului, la pct. 5, se află
menţiunea că rezultatele obţinute au caracter teoretic, fără valoare
certă din punct de vedere medico-legal, iar valoarea indubitabilă de
probă ştiinţifică obiectivă, ce exprimă imbibiţia reală este numai cea
determinată prin analiza sângelui din momentul prelevării, ceea ce
subliniază netemeinicia interpretării instanţei de fond din această
perspectivă.
Aşa cum a arătat şi procurorul, şi în domeniul experţilor în
medicină legală opinia majoritară apreciază drept inacceptabilă
metoda estimării retroactive a alcoolemiei, când alcoolul se află în
faza de absorbţie, abordare întemeiată tocmai pe faptul că exactitatea
declaraţiilor de consum (băuturi alcoolice, alimente) nu se poate
proba ştiinţific, astfel încât aprecierea concordanţei dintre aceste
declaraţii şi valorile alcoolemiilor, obţinute prin analiza toxicologică,
să fie relativă.
Prin urmare, fapta comisă de inculpat, atât din punct de
vedere obiectiv, cât şi subiectiv, este neîndoielnic evidențiată de
probele administrate în cauză, respectiv procesul-verbal de
constatare a infracţiunii, procesul-verbal de prelevare, buletinul de
analiză toxicologică, declaraţia inculpatului, cât şi declaraţiile
martorilor, instanţa de fond ajungând la o concluzie eronată de
achitare.
În ce priveşte legea penală mai favorabilă, din perspectiva
disp. art. 5 din noul Cod penal, Curtea apreciază având în vedere data
comiterii faptei, că vechiul act normativ favorizează situaţia juridică a
inculpatului, ţinând cont şi de alternativele prevăzute de acesta în
privinţa suspendării executării pedepsei, care prezintă avantajele
unui număr mai redus de restricţii pentru inculpat, nu conţine
obligativitatea prestării unei munci neremunerate, iar la împlinirea
termenului de încercare intervine reabilitarea de drept.
În concluzie, şi în conformitate cu dispoziţiile art. 396 alin.
2 Cod procedură penală, Curtea, reţinând că fapta menţionată în
actul de sesizare există, constituie infracţiune şi a fost comisă de
inculpat, urmează să angajeze răspunderea penală a acestuia,
orientându-se la o pedeapsă cu închisoarea, cuantificată la minimul
special prevăzut de legiuitor.
În cadrul individualizării judiciare a pedepsei au fost avute
în vedere dispoziţiile art. 72 din vechiul Cod penal, respectiv
menţiunile părţii generale ale Codului penal, limitele de pedeapsă
prevăzute în legea specială pentru infracţiunea comisă, gradul de
pericol social al faptei, persoana şi conduita făptuitorului, cât şi
împrejurările de natură să conducă la agravarea ori atenuarea
răspunderii penale.
 232

În acest sens, ţinând seama că inculpatul a ales o conduită

procesuală sinceră, este o persoană integrată social, la primul conflict
cu legea penală şi, prin urmare, cu potenţial semnificativ de
reeducare, Curtea consideră că pedeapsa închisorii aplicată la
minimul special, în varianta suspendării simple, conform art. 81 din
vechiul Cod penal, este suficientă pentru a exprima un regim
sancţionator apt să atingă funcţiile de constrângere şi de reeducare
prevăzute în art. 52 din Codul penal.
Având în vedere toate considerentele care au fost expuse şi
pentru că din oficiu nu s-au constatat alte aspecte ce ar putea să
determine reformarea hotărârii criticate, în baza art. 421 alin. 1 pct. 2
lit. a) Cod procedură penală, Curtea a admis apelul parchetului, a
desfiinţat în totalitate sentinţa apelată şi, rejudecând:
În baza art.386 Cod procedură penală, a schimbat
încadrarea juridică a faptei pentru care a fost trimis în judecată
inculpatulCC, din art. 336 alin. 1 Cod penal în art. 87 alin. 1 din
O.U.G. 195/2002 şi în baza art. 87 alin. 1 din O.U.G. 195/2002, cu
aplicarea art. 5 Cod penal, a condamnat pe inculpatul CC la 1 an
închisoare.
În baza art. 81, art. 82 Cod penal 1968, s-a dispus
suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durată de 3 ani, ce
constituie termen de încercare.

9. Săvârşirea unei noi infracţiuni în termenul de încercare.

Art. 41 alin.1 şi art. 43 Cod penal în vigoare

Art.15 alin.2 din Legea nr.187/2012

Săvârşirea unei noi infracţiuni în termenul de încercare

stabilit ca urmare a condamnării inculpatului la pedeapsa de 1
închisoare, în condiţiile art. 83 Cod penal anterior nu poate
atrage aplicarea art. 41 alin.1 Cod penal în vigoare.
În ceea ce priveşte temeiul dispunerii revocării
suspendării condiţionate, acesta este art.15 alin.2 din Legea
nr.187/2012.

(Decizia penală nr. 897/A/10 Octombrie 2017)

Prin sentinţa penală nr.38 din 9 februarie 2017, pronunţată

de Judecătoria Costeşti, în baza dispoziţiilor art.336 alin.1 N.C.pen, în
condiţiile art. 396 alin. 10 N.C.proc.pen., a fost condamnat inculpatul
SI la pedeapsa închisorii de 1an.
În baza dispoziţiilor art.5 N.C.pen, art.96 alin.4 si art.43
alin.1 N.C.pen s-a revocat suspendarea sub supraveghere a executării
pedepsei de 1 an închisoare aplicata inculpatului SI prin sentința
penala nr.40/01.03.2011 a Judecătoriei Rosiorii de Vede, definitiva
 233

prin nerecurare la data de 21.03.2011 si s-a dispus executarea in

întregime a acestei pedepse alăturat pedepsei de 1 an închisoare,
aplicata prin prezenta hotărâre, inculpatul urmând sa execute in final
pedeapsa de 2 ani închisoare in regim de detenție.
În temeiul art. 66 alin. 1 lit. a şi b din Codul penal s-a
interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea
drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii
publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de
stat, pe o perioadă de 1 an de la rămânerea definitivă a prezentei
sentinţe.
In baza art.65 rap.la art.66 alin.1 lit.a si b C.pen. s-a
intrerzis inculpatului ca pedeapsa accesorie, exercitarea drepturilor
de a fi ales in autoritățile publice sau in orice alte funcții publice si de
a ocupa o funcție care implica exercițiul autorităţii de stat, pe
perioada cuprinsa intre momentul rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare si pana la executarea sau considerarea ca executata a
pedepsei închisorii aplicate.
In baza disp.art.274 alin.1 din N.C.proc.pen. a fost obligat
inculpatul la plata sumei de 1000 lei-cheltuieli judiciare statului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a
reţinut, că la data de 24.02.2013 , orele 00.05, în timp ce efectua
supravegherea şi controlul traficului rutier pe DN 65A , pe raza
com.Miroşi , un echipaj al SPR Buzoieşti a procedat la oprirea în
trafic pentru control a autoturismului marca Ford Focus, cu numărul
de înmatriculare ***. A fost identificat conducătorul auto în persoana
inculpatului SI, posesor al permisului de conducere categoria B seria
*** şi un pasager în persoana suspectei PL, proprietar al
autoturismului. Întrucât inculpatul emana halenă alcoolică, a fost
testat cu etilotestul Drager test nr.02320 , rezultatul fiind 0.85 mg/l ,
alcool pur fii aerul expirat, orele 00.47.
Inculpatul a fost condus la Spitalul „Regele Carol I"
Costeşti, unde i-au fost recoltate probe biologice în vederea stabilirii
alcoolemiei, iar conform buletinului de analiză toxicologică nr.
84/2013 a rezultat o alcoolemie de 1,90 g/l proba I - orele 01,05 şi
1,75 g/l proba II - orele 02.05.
Prin ordonanţa din data de 29.04.2015 s-a dispus
efectuarea unei expertize medico-legale de calcul retroactiv a
alcoolemiei, şi potrivit concluziilor lucrării de specialitate întocmite
de INML Mina Minovici, la data de 24.02.2013, orele 00.05, numitul
SI ar fi avut o alcoolemie teoretică de cca.2,05 g/l, concentraţie ce
provine şi dintr-o altă cantitate de băutură nedeclarata.
Din cercetările efectuate în cauză a rezultat că la data de
23.02.2013, inculpatul SI, împreună cu concubina sa, suspecta PL, s-
au deplasat cu autoturismul deţinut de către aceasta, din Bucureşti,
unde domiciliază, în oraşul Costeşti, jud. Argeş, unde au participat la
o petrecere de familie, într-un restaurant. În jurul orelor 23.00, cei
 234

doi au plecat pe DN 65A , pe direcţia Roşiorii de Vede - Alexandria -

Bucureşti , inculpatul urcând la volanul autoturismului , deşi
consumase băuturi alcoolice. Pe raza com.Miroşi , jud.Argeş ,
autoturismul a fost oprit pentru control de către echipajul de poliţie,
ocazie cu care s-a constatat comiterea infracţiunii. Fiind audiat în
cauză , inculpatul a recunoscut că a consumat băuturi alcoolice
înainte dea conduce autoturismul pe drumurile publice , declarând că
a fost nevoit să conducă întrucât era noapte , iar concubina sa nu are
experienţa necesară pentru a conduce în aceste condiţii.
Instanţa de fond a constatat întrunite în cauză cerinţele
impuse de art. 396 alin.10 N. Cod procedură penală conform căruia
„când judecata s-a desfăşurat conform art.375 alin.1 si 2 (…) in caz de
condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsa
prevăzute de lege in cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime,
iar in cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime.”
Deoarece inculpatul a recunoscut in totalitate fapta reţinuta
in sarcina sa, instanţa reţinând aceeaşi situaţie de fapt ca cea
descrisa in actul de sesizare, si inculpatul a solicitat aplicarea acestui
text de lege, instanţa, după ascultarea inculpatului, in baza art.375
N.C.proc.pen. a admis cererea sa formulata in acest sens.
Trecând la individualizarea pedepsei, având în vedere
criteriile prevăzute de art. 74 N.Cod penal, instanţa de fond a apreciat
că prin condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii de 1 an,
scopul pedepsei constând in prevenirea săvârșirii de noi infracţiuni,
va fi atins. Astfel ca la stabilirea pedepsei instanţa de fond a ţinut
seama de starea de pericol creata prin săvârșirea faptei, dar si de
conduita inculpatului manifestata in cursul procesului penal, acesta
recunoscându-si fapta încă din faza de urmărire penala.
Conform sentinței penale nr.40/01.03.2011 pronunțata de
Judecătoria Roșiorii de Vede, inculpatul SI a fost condamnat in dosarul
pena nr.4606/292/2010 la pedeapsa de 1an închisoare sub
supraveghere, in condiţiile art.81 si art. 82 V. Cod Penal, termenul de
încercare fiind de 3 ani. Întrucât prezenta fapta care face obiectul
dosarului a fost săvârșita in interiorul acestui termen de încercare,
respectiv la data de 24.02.2013, instanţa de fond a constatat, că
inculpatul a săvârșit cea de-a doua fapta in stare de recidiva
postcondamnatorie. Conform art.96 alin.1 C.proc.pen.”daca pe
parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheata, cu
rea-credința, nu respecta masurile de supraveghere sau nu executa
obligațiile impuse ori stabilite de lege, instanţa revoca suspendarea si
dispune executarea pedepsei.”
S-a constatat de către instanţa de fond, îndeplinite in cauza
disp.art.41 alin.1 C.proc.civ. si, prin urmare, tratamentul sancționator
a fost stabilit in conformitate cu art.43 alin.1 C.proc. pen. urmând ca
pedeapsa stabilita prin sentința penala nr. 40/01.03.2011 pronunțata
 235

de Judecătoria Roșiorii de Vede de 1 an închisoare sa fie adăugată la

pedeapsa de 1 an stabilita prin prezenta hotărâre.
In concluzie, in baza dispoziţiilor art.5 N.C.pen, art.96 alin.4
si art.43 alin.1 N.C.pen instanţa de fond a revocat suspendarea sub
supraveghere a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicata
inculpatului SI prin sentința penala nr.40/01.03.2011 a Judecătoriei
Roșiorii de Vede, definitiva prin nerecurare la data de 21.03.2011 si a
dispus executarea in întregime a acestei pedepse alăturat pedepsei de
1 an închisoare, aplicata prin prezenta hotărâre, inculpatul urmând
sa execute in final pedeapsa de 2 ani închisoare in regim de detenție.
În temeiul art. 66 alin. 1 lit. a şi b din Codul penal s-a
interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea
drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii
publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de
stat, pe o perioadă de 1an de la rămânerea definitivă a prezentei
sentinţe.
In baza art.65 rap.la art.66 alin.1 lit.a si b C.pen. s-a interzis
inculpatului ca pedeapsa accesorie, exercitarea drepturilor de a fi
ales in autoritățile publice sau in orice alte funcții publice si de a
ocupa o funcție care implica exercițiul autorităţii de stat, pe perioada
cuprinsa intre momentul rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare si pana la executarea sau considerarea ca executata a
pedepsei închisorii aplicate.
Impotriva sentinţei au declarat apel Parchetul de pe lângă
Judecătoria Costeşti şi inculpatul SI.
Parchetul a solicitat înlăturarea din încadrarea juridică
reţinută în sarcina inculpatului a dispoziţiilor art. 41 alin. 1 Cod
penal, având în vedere că pedeapsa la care a fost condamnat
inculpatul anterior era de doar un an.
De asemenea, solicită înlăturarea dispoziţiei de revocare a
suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, aceasta a fost
dispusă în mod nelegal. Era o soluţie de suspendare condiţionată a
executării pedepsei, astfel că solicită ca instanţa de apel să înlăture
această nelegalitate, să facă aplicarea dispoziţiilor art. 15 alin. 2 din
Legea nr.187/2012, raportat la art. 83 Cod penal, să se dispună
revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei de 1 an
stabilită de către Judecătoria Roşiorii de Vede.
Totodată, solicită ca pedeapsa de doi ani să fie executată în
regim de detenţie.
De asemenea, apreciază că se impune interzicerea, ca
pedeapsă complementară şi accesorie, a dispoziţiilor art. 66 alin. 1 lit.
i Cod penal, în raport de împrejurările concrete de comitere a faptei
şi de împrejurările infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului.
Inculpatul a criticat hotărârea pentru nelegalitate şi
netemeinicie, fără a indica, în concret, criticile pe care înţelege să le
aducă hotărârii apelate.
 236

Examinând hotărârea apelată, atât prin prisma criticilor

invocate, dar şi din oficiu, Curtea apreciază că apelurile sunt fondate.
Ca situaţie premisă, reţinem că, la data de 23.02.2013,
inculpatul SI, a condus pe DN 65 A, pe raza comunei Miroşi,
autoturismul marca Ford Focus cu număr de înmatriculare ***, având
o îmbibaţie alcoolică de 2,05 gr./litru alcool, pur în sânge.
Individualizarea judiciară a pedepsei a fost realizată în mod
corect de către prima instanţă, prin valorificarea disp.art.74 Cod
penal.
Cu toate acestea, în mod greşit s-au reţinut disp.art.41
alin.1 Cod penal, de vreme ce primul termen al recidivei îl reprezintă
o condamnare la pedeapsa închisorii de un an, dispusă prin sentinţa
penală nr.40 din 1 martie 2011, pronunţată de Judecătoria Roşiorii de
Vede.
Prin urmare, regimul sancţionator nu este cel prevăzut de
art.43 alin.1 Cod penal, impunându-se înlăturarea din încadrarea
juridică reţinută în sarcina inculpatului a dispoziţiilor art. 41 alin. 1
Cod penal.
Din acest motiv, apelul inculpatului este fondat.
Fiind vorba despre o condamnare la pedeapsa de un an
închisoare, în condiţiile art.81 Cod penal anterior, prima instanţă
trebuia să aplice disp.art.15 alin.2 din Legea nr.187/2012, rap. la
art.83 alin.1 Cod penal anterior, ca temei al revocării suspendării
condiţionate a executării pedepsei. În acest sens, este şi Decizia
nr.13/2015 a I.C.C.J.
Fiind săvârşită infracţiunea pentru care prima instanţă l-a
condamnat pe inculpat, în interiorul termenului de încercare stabilit
prin sentinţa penală nr.40 din 1 martie 2011, pronunţată de
Judecătoria Roşiorii de Vede, se impune revocarea suspendării
condiţionate a executării pedepsei, cu consecinţa executării în regim
de detenţie a pedepsei stabilită pentru noua infracţiune, dar şi a
pedepsei la care inculpatul a fost condamnat anterior.
Referitor la pedeapsa complementară şi accesorie, Curtea
apreciază că se impune şi interzicerea dreptului prev,. de art.66 alin.1
lit.i Cod penal, dat fiind natura infracţiunii săvârşite.
Interzicerea acestui drept, ca pedeapsă complementară, dar
şi a drepturilor a căror exercitare a fost interzisă de către prima
instanţă, tot ca pedeapsă complementară, este suficientă pe o
perioadă de un an.
Faţă de cele ce preced, Curtea, în baza art.421 pct.2 lit.a
Cod pr.penală, a admis apelurile declarat de parchet şi inculpat şi a
desfiinţat, în parte, sentinţa.
A înlăturat aplicarea art. 96 alin. 4 şi art. 43 alin. 1 Cod
penal şi art. 5 Cod penal, privind revocarea suspendării sub
supraveghere a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată
inculpatului prin sentinţa penală nr. 40/01.03.2011 a Judecătoriei
 237

Roşiorii de Vede, precum şi dispoziţia privind executarea în întregime

a acestei pedepse alăturat pedepsei de 1 an închisoare, respectiv
pedeapsa de 2 ani închisoare, în regim de detenţie.
A înlăturat dispoziţia privind executarea pedepsei
complementare prevăzute de art. 66 alin. 1 lit. a şi b Cod penal, de la
data rămânerii definitive a sentinţei.
Rejudecând, în baza art. 83 Cod penal anterior rap. la art.
15 alin. 2 din Legea nr. 187/2012, a revocat suspendarea condiţionată
a executării pedepsei de 1 an închisoare, aplicată prin sentinţa penală
nr. 40/01.03.2011 a Judecătoriei Roşiorii de Vede, urmând ca
inculpatul să execute această pedeapsă alăturat de pedeapsa de 1 an
închisoare, aplicată prin sentinţa apelată, în total, inculpatul va
executa pedeapsa de 2 ani închisoare, în condiţii de penitenciar.
În baza art. 66 alin. 1 lit. i Cod penal, s-a interzis
inculpatului dreptul de a conduce autovehicule pe o perioadă de 1 an,
în condiţiile art. 68 alin.1 lit. c Cod penal, ca pedeapsă
complementară.
Au fost aplicate dispoziţiile art. 68 alin. 1 lit. c Cod penal şi
în privinţa pedepsei complementare prevăzute de art. 66 alin. 1 lit. a
şi b Cod penal aplicată prin sentinţa apelată.
In baza art.65 rap.la art.66 alin.1 lit. i Cod penal s-a interzis
inculpatului, exercitarea drepturilor de a conduce autovehicule, pe
perioada cuprinsa intre momentul rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare si pana la executarea sau considerarea ca executată a
pedepsei închisorii aplicate, ca pedeapsa accesorie.
A fost menţinută, în rest, sentinţa.

10. Caracterul compensatoriu al despăgubirilor morale.

Art. 1349 şi urm. Cod civil
Decizia ICCJ Recurs în interesul legii nr. 1/15.02.2016

La aprecierea cuantumului lor este necesar să se ţină

seama de dimensiunea şi intensitatea prejudiciului moral
suferit de victimă.

(Decizia penală nr. 899/A/11 Octombrie 2017)

Prin sentinţa penală nr. 912 din data de 09 mai 2017

pronunţată de Judecătoria Piteşti, a fost condamnat inculpatul MA, la
pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de
vătămare corporală din culpă prev. de art. art. 196 al. 2 şi 3 Cod
penal, cu aplicarea art. 396 al.10 Cod procedură penală
 238

În baza art. 67 al.1 Cod penal, s-a aplicat pedeapsa

complementară constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 66
al. 1 lit.a, b, i Cod penal pe o perioadă de 1 an.
În baza art. 65 Cod penal, s-a aplicat pedeapsa accesorie
constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 66 lit. a, b, i Cod
penal, a căror exercitare a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă
complementară.
În temeiul 91 Cod penal, s-a suspendat suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere a pedepsei principale de 6 luni
închisoare, iar în temeiul art. 92 al. 1 Cod penal s-a fixat termen de
supraveghere de 2 ani.
S-au pus în vedere inculpatului dispoziţiile art. 96 Cod
penal.
În baza art. 93 Cod penal, s-a impus inculpatului ca, pe
durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri
de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Argeş la
datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de
probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe în prealabil
schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să
comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi
documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de
existenţă.
În baza art.93 al. 2 lit. b Cod penal, s-a impus
condamnatului să execute obligaţia constând în aceea de a frecventa
unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către
Serviciul de Probaţiune Argeş sau organizate în colaborare cu
instituţii din comunitate.
În baza art. 93 al.3 Cod penal, s-a dispus ca, pe parcursul
termenului de supraveghere, condamnatul să presteze o muncă
neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile, în
cadrul Primăriei Piteşti sau Direcţiei de Sănătate Publică Argeş.
În baza art. 397 Cod procedură penală, art. 1349 şi urm
C.civ şi Decizia nr.1/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost
admisă în parte acţiunea civilă a părţii civile MG şi, în consecinţă, a
fost obligată partea responsabilă civilmente SC E Asigurare
Reasigurare S.A. să-i plătească suma de 11.839 lei daune materiale şi
90.000 lei daune morale.
În baza art. 397 Cod procedură penală şi art. 313 din Legea
nr. 95/2006, a fost admisă acţiunea civilă a Spitalului Judeţean de
Urgenţă Piteşti, cu sediul în mun. Piteşti, str. Aleea Spitalului, nr. 36,
jud. Argeş şi, în consecinţă, a fost obligată partea responsabilă
civilmente SC E Asigurare Reasigurare S.A să-i plătească suma de
6.004,27 lei daune materiale.
În baza art. 274 al. 1 Cod procedură penală,a fost obligat
inculpatul la plata sumei de 1.500 lei reprezentând cheltuieli judiciare
 239

către stat, din care suma de 1.200 lei reprezintă cheltuieli efectuate
în cursul urmăririi penale.
În baza art. 276 Cod procedură penală, a fost obligată
partea responsabilă civilmente SC E Asigurare Reasigurare S.A. să-i
plătească părţii civile MG suma de 1.500 lei, cheltuieli judiciare
făcute de parte, constând în onorariul pentru avocat din cursul
urmăririi penale.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut
că, la data de 08.08.2014, în jurul orelor 12:00, inculpatul MA a
condus autoturismul marca Dacia Solenza cu nr. de înmatriculare ***,
pe str. Calea Bucureşti din municipiul Piteşti, din direcţia Podul Viilor
spre B-dul I.C. Brătianu. Autoturismul circula pe banda a II-a a
sensului de deplasare. În acest timp, persoana vătămată MG, în vârstă
de 80 de ani, s-a angajat în traversarea părţii carosabile pe marcajul
pietonal situat în zona blocurilor nr. B20-B21. Inculpatul a acţionat
sistemul de frânare, însă această manevra s-a dovedit ineficientă,
întrucât, pe fondul neatenţiei, acesta nu l-a observat în timp util pe
pieton.
Astfel, persoana vătămată a fost acroşată cu oglinda
retrovizoare laterală dreapta, dezechilibrată şi apoi proiectată pe
carosabil către în faţă, căzând apoi în partea dreaptă a
autoturismului.
Ca urmare a accidentului, persoana vătămată MG a fost
transportată la Spitalul Judeţean Argeş, suferind leziuni traumatice
pentru a căror vindecare a necesitat 170 de zile de îngrijiri medicale.
Nici inculpatul şi nici persoana vătămată nu consumaseră
alcool.
Prin raportul de expertiză tehnică auto întocmit de expertul
tehnic auto FI s-a concluzionat că inculpatul avea posibilităţi tehnice
de a evita producerea accidentului, dacă conducea
preventiv/prudenţial în condiţiile circulaţiei în apropierea unui marcaj
pietonal, astfel încât să poată opri autoturismul în condiţii de
siguranţă, reducând viteza sub valoarea de 45 km/h.
Astfel, inculpatul a încălcat dispoziţiile art. 35 al.1 din OUG
nr. 195/2002, republicată, potrivit cărora ,,participanţii la trafic
trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluenţa şi
siguranţa circulaţiei, să nu pună în pericol viaţa sau integritatea
corporală a persoanelor.” , art. 48 potrivit cărora ,,conducătorul de
vehicul trebuie să respecte regimul de viteză şi să o adapteze
condiţiilor de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în
condiţii de siguranţă” şi ale art. 135 lit. h din Regulamentul de punere
în aplicare a OUG nr. 195/2002, republicată potrivit cărora
,,conducătorul de vehicul este obligat să acorde prioritate de trecere
pietonului care traversează drumul public prin loc special amenajat,
marcat şi semnalizat corespunzător atunci când se află pe sensul de
mers al vehiculului”.
 240

În momentele premergătoare accidentului, autoturismul

condus de către inculpat circula cu o viteză cuprinsă între 47-50
km/h.
La data accidentului, pentru autoturismul implicat în
accident exista poliţă de asigurare de răspundere civilă obligatorie
încheiată la SC E Asigurare Reasigurare SA.
Starea de fapt reţinută a fost stabilită pe baza următoarelor
mijloace de probă: proces-verbal de cercetare la faţa locului, planşă
foto întocmită cu ocazia cercetării la faţa locului şi schiţă locului
accidentului, proces-verbal de verificare a stării tehnice a
autoturismului, raportul de expertiză medico legală nr 32/A6 din data
de 30.01.2015 eliberat de SML Argeş, suplimentul de expertiză
medico legală al raportului nr. 32/A6, raport de expertiză tehnică auto
întocmit de expertul tehnic auto FI, declaraţia martorului LI,
declaraţiile părţii civile, înscrisurile aflate la dosar, declaraţiile
inculpatului.
În faţa instanţei, inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei,
solicitând judecata în baza procedurii privind recunoaşterea
învinuirii, iar poziţia acesteia s-a coroborat cu materialul probator
administrat în cauză.
Faţă de cele reţinute, instanţa de fond a constatat că fapta
inculpatului MA care, la data de 08.08.2014, în timp ce conducea
autoturismul cu nr. de înmatriculare *** pe str. Calea Bucureşti din
mun. Piteşti, prin nerespectarea prevederile art. 35 al. 1 şi art. 48 din
OUG nr. 195/2002, republicată, şi art. 135 lit. h din Regulamentul de
aplicare a OUG nr.195/2002, republicată, a produs un accident de
circulaţie soldat cu vătămarea corporală a numitului MG, care a
necesitat pentru vindecare un nr. de 170 de zile de îngrijiri medicale,
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare
corporală din culpă, prevăzută de art. 196 al. 2 şi 3 Cod penal.
Vinovăţia inculpatului fiind dovedită, instanţa i-a aplicat acestuia o
pedeapsă.
La individualizarea pedepsei au fost avute în vedere
dispoziţiile art.74 Cod penal, iar gradul de pericol social concret al
faptei a fost apreciat în funcţie de următoarele elemente:
împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, accidentul
producându-se pe fondul neatenţiei la volan şi neadaptării vitezei în
condiţiile apropierii de o trecere de pietoni, inculpatul putând evita
producerea accidentului, persoana inculpatului care nu este
cunoscută cu antecedente penale, atitudinea inculpatului în faţa
instanţei, ce a recunoscut şi regretat săvârşirea faptei; urmările faptei
constând în leziuni traumatice pentru a căror vindecare au fost
necesare 170 de zile de îngrijiri medicale, dispoziţiile art. 396 al.10
Cod procedură penală privind limitele de pedeapsă.
Prin prisma acestor considerente, judecătorul fondului a
considerat că scopul educativ-preventiv al procesului penal poate fi
 241

atins prin aplicarea unei pedepse privative de libertate orientată spre

minimul special prevăzut de art. 196 al. 2 şi 3 Cod penal, care să fie
de natura a-i atrage inculpatului atenţia asupra caracterului antisocial
al faptei sale.
Apreciind că pedeapsa în sine reprezintă un avertisment
serios şi suficient pentru ca inculpatul să conştientizeze pericolul
social al conduitei sale şi să evite pe viitor implicarea în astfel de
situaţii şi constatând întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de art.
91 Cod penal, prima instanţă a dispus suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere, stabilind un termen de supraveghere, pe
durata căruia s-a impus inculpatului să respecte măsurile de
supraveghere prevăzute de art. 93 lit. a – e din Codul penal.
De asemenea, s-au pus în vedere inculpatului dispoziţiile
art. 96 Cod penal privind revocarea suspendării executării pedepsei
sub supraveghere.
În baza art.93 al. 2 lit. b Cod penal, s-a impus
condamnatului să execute obligaţia constând în aceea de a frecventa
unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către
Serviciul de Probaţiune Argeş sau organizate în colaborare cu
instituţii din comunitate, iar în temeiul art. 93 al.3 Cod penal, s-a
impus condamnatului ca, pe parcursul termenului de supraveghere,
să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o
perioadă de 60 de zile, în cadrul Primăriei Piteşti sau Direcţiei de
Sănătate Publică Argeş.
De asemenea, în baza art. 67 al.1 Cod penal, s-a aplicat
inculpatului pedeapsa complementară, constând în interzicerea
drepturilor prev. de art. 66 al. 1 lit.a,b si i Cod penal, respectiv:
dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii
publice; dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii
de stat; dreptul de a conduce vreun vehicul pe o perioadă de 1 an.
Sub acest aspect, instanţa de fond a subliniat că interesul
societăţii primează, în sensul eliminării persoanelor cu un profil moral
nepotrivit din sfera celor ce ocupă funcţii publice sau funcţii ce
implică exerciţiul autorităţii de stat.
În conformitate cu disp. art. 68 al. 1 lit. b Cod penal, s-a
dispus ca pedeapsa complementară să fie executată de la data
rămânerii definitive a prezentei sentinţe.
În baza art. 65 Cod penal, i s-a aplicat inculpatului şi
pedeapsa accesorie, constând în interzicerea drepturilor prev. de art.
66 lit. a, b si i Cod penal, a căror exercitare a fost interzisă de
instanţă ca pedeapsă complementară.
Pe latură civilă, prima instanţă a reţinut că persoana
vătămată s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 51.035, 70 lei
daune materiale, constând în cheltuielile pe care le-a făcut cu
medicamentele, îngrijiri medicale la domiciliu, transport la unităţile
medicale şi la baze de fizioterapie şi 180.000 lei daune morale.
 242

În dovedirea acţiunii civile, persoana vătămată a solicitat

încuviinţarea şi administrarea probei cu înscrisuri şi probei cu
martorul KG. De asemenea, din oficiu, instanţa a audiat partea civilă.
Analizând probatoriul cauzei, prin raportare la soluţia din
latura penală a cauzei şi la criteriile şi elementele ce au stat la baza
acesteia, instanţa de fond a constatat că în cauză sunt îndeplinite
condiţiile răspunderii civile delictuale.
Astfel, s-a observat de către instanţă că, în total, prejudiciul
material a fost dovedit într-un cuantum de 11.838,54 lei (din care
6.363,54 lei ce rezultă din însumarea chitanţelor şi bonurilor fiscale
depuse la dosar, iar diferenţa reprezentând contravaloarea sumei
achitate persoanei ce i-a acordat îngrijiri părţii civile, respectiv
martorului KG), iar prejudiciul moral a fost stabilit la cuantumul de
90.000 lei.
În opinia instanţei de fond, culpa exclusivă în producerea
acestor prejudicii revine inculpatului pentru aceleaşi considerente ca
şi acelea care au stat la baza soluţiei din latura penala a cauzei.
La dosar există înscrisuri privind cheltuielile efectuate de
către unitatea spitalicească constituită parte civilă, cu ocazia
spitalizării părţii civile, suma pretinsă fiind dovedită.
Constatând întrunite şi celelalte condiţii ale răspunderii
civile delictuale, aşa cum sunt prevăzute de art. 1349 si următoarele
Cod civil (existenţa unei fapte ilicite a inculpatului şi a legăturii de
cauzalitate între această faptă şi prejudiciile suferite de părţile civile),
instanţa de fond a admis în parte acţiunea civilă a părţii civile MG şi
în totalitate acţiunea civilă a părţii civile Spitalul Judeţean de Urgenţă
Piteşti, obligând-o pe partea responsabilă civilmente SC E Asigurare
Reasigurare S.A. să suporte consecinţele păgubitoare ale faptei
inculpatului MA, potrivit dispoziţiilor art. 25 si art. 397 Cod
procedură penală.
Instanţa a avut în vedere şi decizia nr. 1/15.02.2016, prin
care Înalta Curte de Casaţie şi Justiție, în soluționarea unui recurs în
interesul legii, a stabilit, în interpretarea şi aplicarea unitară a
dispoziţiilor art. 86 Cod procedură penală, că: „în cazul asigurării
obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin
accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte
responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură
prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul
de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie
de răspundere civilă”.
Totodată, au fost avute în vedere plafoanele maximale şi
celelalte dispoziţii privind asigurarea pentru răspundere civilă pentru
pagubele cauzate terţilor reglementate de art. 48 si următoarele din
Legea nr. 136/1995 modificată, respectiv de Ordinul Comisiei de
Supraveghere a Asigurărilor, în vigoare la data accidentului.
 243

Împotriva acestei sentinţe au declarat apeluri inculpatul

MA, partea civilă MG, precum şi partea-responsabilă civilmente S.C. E
Asigurare Reasigurare S.A., prin au fost invocate motive privind
netemeinicia hotărârii instanţei de fond, după cum urmează:
-Partea civilă, prin apărătorul său, a arătat că instanţa de
fond ar fi trebuit să acorde daune morale într-un cuantum mai ridicat,
având în vedere că persoana vătămată este vârstnic, de 84 de ani, a
fost îngrijit de o persoană care a primit remuneraţie, i-a fost
recomandată o altă intervenţie chirurgicală, şi nu i-au fost acordate
cheltuieli judiciare reprezentând onorariul apărătorului ales, în
cuantum de 1500 lei.
-Partea responsabilă civilmente S.C. E Asigurare
Reasigurare S.A. a criticat sentinţa sub aspectul modului greşit de
cuantificare a despăgubirilor pentru daune morale, apreciate excesiv
de mari şi nerezonabile, dar în acelaşi timp şi neconcordante faţă de
practica judiciară în materie.
-Inculpatul, de asemenea, prin apărător, a apreciat că
regimul individualizării pedepselor aplicate acestuia este foarte
sever , considerând că amânarea executării, în condiţiile art. 83 Cod
penal, constituie o alternativă mult mai potrivită.
În al doilea rând, inculpatul a apreciat nejustificată
pedeapsa complementară a interdicţiei de a conduce autovehicule pe
durata termenului de supraveghere, aplicată de instanţa de fond
conform dispoziţiilor art. 66 alin. 1 lit. i din Codul penal, această
sancţiune fiind de natură a-l împiedica să-şi exercite toate atribuţiile
de serviciu la locul său de muncă.
Examinând apelurile declarate în cauză din perspectiva
motivelor invocate, dar şi din oficiu, conform dispoziţiilor art. 417 Cod
procedură penală, Curtea îl apreciază întemeiat pe cel al părţii civile
şi netemeinice pe cele declarate de inculpat şi partea responsabilă
civilmente, având în vedere următoarele considerente de fapt şi de
drept:
-În ce priveşte apelul părţii civile referitor la despăgubirile
pentru prejudiciul material, prima instanţă a scăpat din vedere
împrejurarea că persoana vătămată a fost nevoită, în perioada de
convalescenţă, să apeleze la serviciile unei alte persoane, respectiv
martorul KG, să efectueze în gospodăria acestuia diferite activităţi
pentru care primea zilnic o remuneraţie, aşa cum rezultă din
declaraţia ce se află la dosar instanţă.
Totodată, instanţa de fond nu a avut în vedere, în evaluarea
prejudiciului material, lucrările de adaptare a căilor de acces în
locuinţa persoanei vătămate şi acestea din urmă fiind impuse de
statutul sănătăţii fizice al părţii vătămate, sens în care apelul său este
fondat, urmând să fie majorate corespunzător dovezilor despăgubirile
materiale.
 244

În privinţa despăgubirilor morale, Curtea subliniază că,

spre deosebire de cele materiale, au un caracter compensatoriu şi nu
reparatoriu, dimensiunea acestora se raportează, în lipsa unor criterii
legale de determinare, la aprecieri în echitate, ce rezultă din analiza
subiectivă a circumstanţelor fiecărui caz în parte, ţinându-se
bineînţeles seama şi de contribuţia persoanei vătămate la producerea
prejudiciului.
Curtea consideră, prin urmare, că despăgubirile morale
acordate de instanţa de fond, în cuantumul stabilit de aceasta, nu
realizează funcţia compensatorie, în raport cu dimensiunea şi
intensitatea prejudiciului moral suferit de partea civilă, şi din această
perspectivă apelul acesteia este întemeiat.
În sprijinul acestei concluzii, Curtea reţine că fapta
inculpatului a produs părţii vătămate leziuni semnificative care au
necesitat pentru vindecare 170 de zile de îngrijiri medicale, că
aceasta este o persoană în vârstă de 84 de ani şi că speranţele sale
pentru a reveni la acelaşi statut de dinaintea comiterii faptei penale
sunt reduse în acest context şi determină o stare accentuată de
presiune psihică pe fondul suferinţelor ce au însoţit aceste leziuni,
astfel încât despăgubirile pentru daunele morale trebuie să fie la un
nivel mai mare decât cel pe care l-a stabilit instanţa de fond.
În privinţa cheltuielilor care reprezintă onorariul avocatului
părţii civile în fond, critica este neîntemeiată, observându-se , din
dispozitivul hotărârii criticate, că instanţa a obligat la restituirea
sumei de 1500 lei onorariu avocat către partea civilă.
-În legătură cu apelul părţii responsabile civilmente, ce se
referă la cuantumul despăgubirilor pentru daune morale, pentru
aceleaşi argumente care au fost arătate mai sus, Curtea îl apreciază
neîntemeiat şi consideră că nu este necesar să revină cu explicaţii
suplimentare.
-În ce priveşte apelul inculpatului, în legătură cu greşita
individualizare a regimului sancţionator, Curtea subliniază că
procesul de individualizare judiciară a pedepsei urmăreşte finalitatea
de a concretiza o sancţiune proporţională cu gravitatea faptei comise,
de a atinge deziderate de ordin public, cum ar fi reinserţia socială a
inculpatului, formarea în conștiința acestuia a unei atitudini de
respect faţă de normele de drept şi de valorile ocrotite de lege, dar, în
acelaşi timp, de constrângere şi de apărare socială împotriva acestui
gen de infracţiuni.
Toate aceste obiective pot să fie atinse în măsura în care
criteriile de individualizare sunt raportate şi valorizate în mod egal
faţă de toate circumstanţele cauzei şi persoana inculpatului.
În acest dosar, se observă că instanţa de fond a dat eficienţă
atât datelor ce caracterizează persoana inculpatului, cât şi
circumstanţelor care au însoţit comiterea infracţiunii, gradului de
pericol social al faptei comise, urmările produse ori care s-ar fi putut
 245

produce, împrejurărilor de natură să conducă la agravarea opri

atenuarea răspunderii penale, astfel că regimul sancţionator aplicat
inculpatului are potenţialul de a conduce la reeducarea acestuia, dar
şi la constrângerea sa ca efect al comiterii unei fapte penale.
Conduita sinceră manifestată de inculpat în faţa organelor
judiciare, împrejurarea că nu a mai comis anterior alte infracţiuni, au
constituit elemente în favoarea concluziei de aplicare a unei pedepse
apropiate de minimul special prevăzut de legiuitor pentru
infracţiunea comisă.
Curtea subliniază că operaţiunile de individualizare au în
vedere, aşa cum s-a arătat mai sus, un ansamblu de criterii, şi nu
numai pe acelea ce caracterizează pozitiv persoana inculpatului, în
acest context fiind importante şi circumstanţele comiterii faptelor şi
consecinţele deosebit de grave pe care acestea le-au produs,
caracteristici ce susţin agravarea răspunderii penale.
În altă ordine de idei, pedepsele complementare şi accesorii
au rolul de a completa paleta de sancţiuni ce pot fi aplicate
persoanelor care au comis fapte penale, pentru a individualiza
sancţiunile în raport de pericolul social concret al fiecărei fapte, de
periculozitatea făptuitorului, pentru a răspunde în această manieră
obiectivelor de constrângere şi reeducare pe care le presupun
pedepsele.
Se impune a fi avută în vedere şi dinamica îngrijorătoare a
infracţiunilor la regimul circulaţiei pe drumurile publice, în mod
special cele care produc drept consecinţă vătămări corporale sau
moartea persoanelor, şi din acest motiv nevoia unei reacţii
descurajante din partea organelor judiciare, prin asigurarea
suplimentară a unui control atât asupra atitudinii viitoare a
inculpatului, cât şi, în acelaşi timp, o protecţie suficientă pentru
ceilalţi participanţi la traficul rutier, împotriva comiterii unor fapte
asemănătoare, astfel încât interdicţia de a conduce pe o durată
determinată a oricărui autovehicul pe drumurile publice este pe
deplin justificată, cum în mod corect a apreciat instanţa de fond.
Ţinând seama de toate aceste considerente şi pentru că din
oficiu nu s-au constatat alte aspecte care să determine reformarea
hotărârii atacate, Curtea, în conformitate cu disp. art. 421 alin. 1 pct.
2 lit. a) Cod de procedură penală, va admite apelul declarat de partea
civilă MG, va desfiinţa în parte sentinţa şi, rejudecând, va majora
cuantumul daunelor materiale de la suma de 11.839 lei la 15.000 lei,
precum şi cuantumul daunelor morale de la suma de 90.000 lei la
100.000 lei.
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În acelaşi timp, în temeiul disp. art. 421 alin. 1 pct. 1 lit. b)
Cod procedură penală, se vor respinge ca nefondate apelurile
declarate de inculpatul MA şi de partea responsabilă civilmente SC E
Asigurare Reasigurare S.A., care vor fi obligaţi la câte 150 lei cu titlu
 246

de cheltuieli judiciare avansate de stat, potrivit art. 275 alin. 2 Cod

procedură penală,

11. Faptă lipsită de gradul de pericol social al unei infracţiuni

comisă înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod penal.
Temeiul achitării.
Art. 181 Cod penal actual
Art. 19 din Legea nr. 255/2013

În raport cu contextul faptic mai sus expus, instanţa de

fond a considerat, că în ceea ce priveşte pericolul social al
faptei săvârşite de inculpat, s-a făcut o greşită apreciere a
dispoziţiilor legale, trebuind a fi avute în vedere disp. art. 18 1
alin 1 şi 2 din Codul penal.
Astfel, potrivit acestor norme legale, o faptă nu constituie
infracţiune numai dacă prin atingerea minimă adusă uneia din
valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind
lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de
pericol social al unei infracţiuni.
De asemenea, la stabilirea în concret a gradului de pericol
social, instanţa de fond a ţinut seama de modul şi mijloacele
de săvârșire a faptelor, de scopul urmărit, de împrejurările în
care faptele au fost comise, de urmările produse sau care s-ar
fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita
făptuitorilor.

(Decizia penală nr. 932/A/18 octombrie 2017)

Prin sentinţa penală nr.1315 din 12 iulie 2017, pronunţată de

Judecătoria Piteşti, în baza art 13 Cod penal 1968, art. 5 Cod penal
2009 şi Deciziei CCR nr. 265/2014, s-a constatat că legea penală mai
favorabilă este Codul Penal din 1968 şi s-a dispus schimbarea
încadrării juridice dată faptei prin actul de sesizare a instanţei din
infracțiunea prev de art. 233 C. pen raportat la art. 234 al.1 lit. d) C.
pen 2009 in infracțiunea prevăzuta de art. 211 al.2 lit. b) C. pen 1968.
În baza art. 11 pct 2 lit a) coroborat cu art. 10 lit b) indice 1 Cpp,
s-a dispus achitarea inculpatului SB, pentru fapta de tâlhărie prev.
de art. 211 al. 2 lit. b) C. pen 1968 (săvârşită la data de 21.11.2012),
întrucât aceasta nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni.
În baza art. 18/1 alin. 3 rap la art. 91 lit. c) Cp, s-a aplicat
inculpatului sancţiunea cu caracter administrativ a amenzii în
cuantum de 500 lei.
S-a luat act ca persoanele vătămate nu s-au constituit părți civile
in cauză.
 247

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut,

că în data de 21.11.2012, în jurul orei 20.00, inculpatul SB şi-a însuşit
dintr-un magazin situat în cartierul Trivale din mun. Piteşti un produs
alimentar, respectiv o pungă de covrigi, pe care, la cererea
vânzătorului, a refuzat să îl plătească.
In acesta împrejurare, în vederea păstrării bunului, l-a ameninţat
pe angajatul unităţii comerciale cu acte de violenţă şi a degradat
spaţiul comercial.
În data de 21.11.2012, în jurul orei 20.00, inculpatul SB, aflându-
se în incinta magazinului aparţinând S.C. S S.R.L., situat în cartierul
Trivale din mun. Piteşti, a sustras de pe un raft al magazinului o
pungă de covrigi.
Fiind rugat să achite contravaloarea produsului, a ameninţat
vânzătorul cu acte de violenţă. Observând starea conflictuală, întrucât
se afla în imediata apropiere a magazinului, respectiv în staţia de
autobuz Complex II Trivale, martorul DV a reuşit să-l îndepărteze pe
inculpat să-l scoată în afara imobilului.
Acest fapt a permis angajatului unităţii comerciale să închidă uşa
de acces în magazin şi să anunţe organele de poliţie.
Inculpatul a manifestat în continuare un comportament agresiv,
a lovit uşa cu picioarele şi a spart astfel un geam din partea inferioară
a acesteia.
Ulterior acestui moment, inculpatul a părăsit locul săvârşirii
faptei, s-a urcat în autobuzul 2B, spre direcţia Calea Drăgăşani, a
coborât la staţia Teilor şi a luat un taxi pentru a merge la prietena sa,
în zona Nord.
Situaţia de fapt redată anterior, a fost susţinută de materialul
probator întocmit în cauză.
Din procesul-verbal de cercetare la faţa locului, instanţa de fond
a constatat, că locul săvârşirii faptei este situat în incinta unui imobil
având destinaţia de unitate comercială şi aparţinând S.C. S S.R.L, din
cartierul Trivale, în faţa staţiei de autobuz Complex II.
Totodată, din acesta mai reiese, că vânzătorul a comunicat
organelor de poliţie că în incinta magazinului inculpatul a fost însoţit
de două persoane de sex masculin, care nu au participat la activitatea
de sustragere a bunului sau la exercitarea de violenţe.
Având aceste date, organele de poliţie împreună cu persoana
vătămată VED, au identificat pe str. Teilor, la intersecţia cu str.
Smeurei, cele două persoane, respectiv DAV şi ORI.
Fiind audiaţi, martorii DAV şi ORI, au confirmat că inculpatul a
refuzat să achite produsul sustras şi a adresat persoanei vătămate
cuvinte precum: „ [...] te omor, mai vedem noi, te bat”
Observând acestea, DAV l-a scos pe inculpat din incinta
magazinului, aspect care se coroborează cu declaraţia martorului
Oprita Răzvan Ionut Iulian.
 248

Din declaraţia martorului Dinescu Vlad Andrei a mai rezultat, că

după ce inculpatul a părăsit magazinul, a început să lovească cu capul
în geamul uşii, dar şi cu picioarele, spărgând astfel un geam al
acesteia, comportament confirmat şi prin cele ce reies din declaraţia
martorului ORI.
Din declaraţia inculpatului, instanţa de fond a reţinut, că după ce
a fost scos din unitatea comercială, s-a urcat în autobuzul 2B, spre
direcţia Calea Drăgăşani, a coborât la staţia Teilor, aspect care se
coroborează cu declaraţiile martorilor, şi a luat un taxi pentru a
merge la prietena acestuia, în zona de Nord.
Fiind testat cu aparatul alcooltest, s-a constatat că inculpatul
avea o alcoolemie de 0,92 mg/l pur în aerul expirat, conform
procesului verbal aflat la fila 22.
Inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei, astfel cum a fost
reţinută, arătând că a luat o pungă de covrigi din magazinul
identificat mai sus, pe care a refuzat să o plătească şi s-a certat cu
vânzătorul, ameninţându-l.
De asemenea, a arătat că se afla în stare de ebrietate, aspect
care nu este de natură să înlăture răspunderea penală a acestuia.
Declaraţia luată inculpatului SB, a arătat instanţa de fond,
confirmă faptul că celelalte două persoane erau cunoscuţi ai acestuia,
însă s-au întâlnit întâmplător în staţia Complex II Trivale, nefiind
participanţi la săvârşirea infracţiunii, aspect care se coroborează cu
declaraţia persoanei vătămate.
Instanţa de fond a apreciat, că în drept, fapta inculpatului SB
care, în data de 21.11.2012, în jurul orei 20.00, a intrat în incinta
magazinului aparţinând S.C. S S.R.L, şi a sustras cu intenţie o pungă
de covrigi, exercitând ameninţări în scopul păstrării bunului însuşit
pe nedrept, întruneşte elementele constitutive infracţiunii de tâlhărie
calificată săvârşită în timpul nopţii, prevăzută de art.233 C.pen.
raportat la art. alin. (1) lit- d C.penal, cu aplicarea art. 5 C.penal.
Sub aspectul laturii obiective a infracţiunii, s-au constatat două
activităţi infracţionale ce intră în conţinutul constitutiv al
infracţiunilor de furt calificat şi ameninţare, care a fost exercitată în
vederea luării bunului sustras, urmarea imediată constând în
atingerea adusă relaţiilor create în jurul valorii sociale reprezentată
de patrimoniu, dar şi lezarea libertăţii psihice a persoanelor în cadrul
societăţii.
In cauză, s-a produs imposedarea inculpatului, precum şi starea
de pericol cu privire la libertatea psihică a persoanei vătămate.
Legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea
imediată rezultă ex re, din materialitatea faptei.
Sub aspectul laturii subiective, inculpatul a acţionat cu vinovăţie
în modalitatea intenţiei directe, conform dispoziţiilor art. 16 alin. (3)
lit. a) C.pen., întrucât inculpatul a prevăzut rezultatul faptei sale şi a
urmărit producerea lui prin săvârşirea faptei.
 249

Instanţa de fond a constatat incidenţa elementului

circumstanţial agravant prevăzut la art. 234 alin. (1) lit. d,
infracţiunea fiind săvârşită în timpul nopţii, la ora 20.00, după ce
întunericul a luat, în mod real, locul luminii.
Cu privire la acţiunea civilă, instanţa de fond a reţinut, că
persoana vătămată S.C. S S.R.L. a declarat că nu se constituie parte
civilă în prezenta cauză.
Persoana vătămată DAV a declarat că nu se constituie parte
civilă în prezenta cauză.
În ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptei pentru care este
judecat inculpatul, instanţa de fond a avut în vedere că, prin
rechizitoriu, acesta a fost trimis în judecată pentru săvârşirea
infracțiunii de tâlhărie calificată, fapta prevăzută de art. 233 C. pen
2009 rap la art. 234 al.1 lit d) C. pen 2009 , cu aplicarea dispoziţiilor
art. 5 al. 1 C. pen 2009.
Potrivit art. 5 alin.1 CP ,, În cazul în care de la săvârşirea
infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau
mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.”
Având în vederea aceste dispoziţii, Decizia CCR nr. 265/2014,
instanţa de fond a reţinut, în ansamblu, că legea penală mai
favorabilă este Codul penal din 1968 şi a dispus schimbarea încadrării
juridice dată faptei prin actul de sesizare a instanţei din infracțiunea
prev de art. 233 C. pen raportat la art. 234 al.1 lit. d) C. pen in
infracțiunea prevăzută de art. 211 al.2 lit. b) C. pen 1968.
Pentru a reţine aceasta, instanţa de fond a avut în vedere regimul
sancţionator prevăzut de ambele legi.
Astfel, potrivit Noului Cod penal, sancţiunea prevăzută
infracţiunea de tâlhărie calificată este închisoarea între 3 ani -10 ani,
iar potrivit Vechiului Cod Penal, infracţiunea de tâlhărie se
pedepseşte cu închisoarea de la 5 ani -20 ani.
Cu toate acestea, instanța de fond, având in vedere gravitatea
extrem de redusă a faptei, a înclinat spre o soluție distinctă de
condamnare, iar singura posibilitate legală este aplicarea art.18 ind.
1 Cod penal 1968, soluţia renunţării la judecată, pentru aceleași
considerente nefiind posibilă datorită pedepsei prevăzute de lege,
mai mare de 5 ani .
În baza acestor considerente, instanţa a stabilit, că în ansamblul
său legea penală mai favorabilă este Cod Penal 1968 şi a dispus
schimbarea încadrării juridice dată faptei prin actul de sesizare a
instanţei din infracțiunea prev de art. 233 C. pen raportat la art. 234
al.1 lit. d) C. pen 2009 in infracțiunea prevăzuta de art. 211 al.2 lit. b)
C. pen 1968.
În drept, a apreciat instanţa de fond, fapta inculpatului SB, care,
în data de 21.11.2012, în jurul orei 20.00, a intrat în incinta
magazinului aparţinând S.C. S S.R.L, şi a sustras cu intenţie o pungă
de covrigi, exercitând ameninţări în scopul păstrării bunului însuşit
 250

pe nedrept, întruneşte elementele constitutive ale faptei de tâlhărie

prevăzută de art. . 211 al.2 lit. b) C. pen 1968, cu aplicarea art. 5
C.penal.
Instanţa de fond a constatat că fapta inculpatului nu prezintă
gradul de pericol social al unei infracţiuni.
În acest sens, instanţa a avut în vedere disp. art. 18 ind. 1 Cp
1968, în conformitate cu care:
„(1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală,
dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege
şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă,
nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
(2) La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine
seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit,
de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau
care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita
făptuitorului, dacă este cunoscut. (...)”
Astfel, instanţa a ţinut cont în primul rând de împrejurarea că în
speţă totuşi culpa inculpatei este una extrem de redusă, în contextul
în care s-a sustras o pungă de covrigi.
Cât despre urmarea produsă, aceasta constă într-un prejudiciu
de 4 lei si acte de amenințare pentru păstrarea pungii de covrigi.
Deși s-a invocat ca inculpatul ar fi distrus magazinul, distrugerea
efectiva, conform celor reținute in rechizitoriu, consta in faptul ca a
dat cu piciorul in ușa magazinului.
Nu în ultimul rând, instanţa de fond a avut în vedere atitudinea
sa sinceră de recunoaştere şi regretare a faptei – manifestată pe
parcursul întregului proces penal.
În aceste condiţii, instanţa de fond a aprecxiat, că în speţă,
includerea în sfera ilicitului penal a faptei comise în concret de către
inculpat este pur şi simplu excesivă.
În consecinţă, instanţa de fond l-a achitat pe inculpat pentru
fapta de tâlhărie, întrucât aceasta nu prezintă gradul de pericol social
al unei infracţiuni, iar în baza art. 18 ind. 1 alin. 3 Cp rap. la art. 91
Cp i-a aplicat acesteia o amendă administrativă în cuantum de 500
lei.
În raport cu contextul faptic mai sus expus, instanţa de fond a
considerat, că în ceea ce priveşte pericolul social al faptei săvârşite
de inculpat, s-a făcut o greşită apreciere a dispoziţiilor legale,
trebuind a fi avute în vedere disp. art. 181 alin 1 şi 2 din Codul penal.
Astfel, potrivit acestor norme legale, o faptă nu constituie
infracţiune numai dacă prin atingerea minimă adusă uneia din
valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în
mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni.
De asemenea, la stabilirea în concret a gradului de pericol social,
instanţa de fond a ţinut seama de modul şi mijloacele de săvârșire a
 251

faptelor, de scopul urmărit, de împrejurările în care faptele au fost

comise, de urmările produse sau care s-ar fi putut produce, precum şi
de persoana şi conduita făptuitorilor.
Or, în cauză, fiind vorba de sustragerea unei pungi de covrigi,
instanţa de fond a apreciat, că s-ar fi adus doar o atingere minimă
valorii sociale apărate prin incriminarea faptei comise de către
inculpat – din moment ce legea penală protejează patrimoniul si
integritatea corporală şi sănătatea persoanelor. Pe cale de
consecinţă, instanţa a apreciat, că o faptă ca cea în speţă poate fi
considerată ca fiind în mod vădit lipsită de importanţă.
Deși inculpatul a mai fost sancționat administrativ pentru fapte
ușoare, circumstanţele personale ale inculpatului influenţează
stabilirea pericolului social al unei fapte penale, dar nu sunt
determinante la stabilirea lui; altfel spus, aceste aspecte pot fi luate
în considerare la individualizarea pedepsei, pentru atenuarea
răspunderii penale, dar nu constituie elemente esenţiale pentru
existenţa infracţiunii (adică elemente suficiente şi definitorii în speţă
pentru a justifica aplicarea art. 18 ind. 1 Cp).
Instanţa de fond a constatat, că fapta in sine este lipsita in mod
vădit de importanţa, prejudiciul material fiind unul infim, iar
amenințarea nefiind una deosebit de periculoasa, constând doar in
acte verbale, pentru asigurarea bunului sustras.
Pentru aceste considerente, in baza art 13 Cod penal 1968, art. 5
Cod penal 2009 şi Deciziei CCR nr. 265/2014 s-a constatat, că legea
penală mai favorabilă este Codul Penal din 1968 şi s-a dispus conform
dispozitivului redat mai sus.
Impotriva sentinţei a declarat apel Parchetul de pe lângă
Judecătoria Piteşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie,
motivele fiind pe larg expuse în motivarea scrisă şi în practicaua
acestei decizii. În principal, soluţia instanţei de fond a fost contestată
sub aspectul greşitei achitări a inculpatului, ca urmare a constatării
lipsei gradului de pericol social al infracţiunii de tâlhărie calificată,
având în vedere împrejurările comiterii faptei (în loc public, pe timp
de noapte, după ce consumase alcool), inculpatul fiind anterior
sancţionat administrativ. A solicitat parchetul condamnarea
inculpatului la pedeapsa închisorii, cu aplicarea art.91 Noul Cod
penal, ca lege penală mai favorabilă.
Aspectul de nelegalitate invocat de către parchet, se referă la
omiterea dispunerii confiscării speciale a bunului sustras, nemaifiind
susţinute motivele de apel indicate la pct.3 şi 4, privind temeiul
achitării şi reţinerea faptului că tâlhăria a fost săvârşită într-un loc
public.
Examinând apelul parchetului faţă de motivele invocate, cât şi
din oficiu, conform disp. art. 417 Cod procedură penală, Curtea il
apreciază întemeiat, având în vedere următoarele considerente:
 252

Prin sentinţa criticată, instanţa de fond, în conformitate cu

dispoziţiile art.10 lit. b ind.1 Vechiul Cod pr.penală, a dispus achitarea
inculpatului Şerban Bogdan pentru comiterea tâlhărie prev. de art.
211 al. 2 lit. b) C. pen 1968 (săvârşită la data de 21.11.2012).
In considerentele sentinţei, se explică pe larg de ce fapta nu
prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, situaţia de fapt
fiind corect reţinută de către prima instanţă, care a interpretat şi
aplicat în mod corespunzător dispoziţiile legale în materie. Insă a
omis, la incadrarea juridică dată faptei, să reţină si imprejurarea ca
talharia a fost comisa intr-un loc public.
Astfel, Curtea constata, din probele administrate, ca fapta a fost
comisă in incinta si la intrarea unui magazin, fiind observata de
persoanele aflate in zonă, unul dintre martori intervenind pentru a-l
linisti pe inculpat. Prin urmare, talharia se considera savarsită „in
public”, in sensul prev. de art. 152 lit.a din Vechiul Cod Penal, de „loc
care prin natura si destinatia lui este totdeauna accesibil publicului,
chiar daca nu este prezenta nici o persoana” .
In ceea ce priveste solutia de achitare, instanţa de control
judiciar apreciază că este justificată motivaţia instanţei de fond ,
având în vedere contextul savarsirii faptei, pe fondul consumului de
alcool, prin folosirea de amenintari la adresa persoanei vatamate, iar
nu violenţe fizice, dar si fata de valoarea modica a prejudiciului.
Operatiunea de individualizare a sancţiunilor penale presupune o
analiză comparativă a elementelor situaţiei de fapt, aşa cum rezultă
din probele administrate si a aspectelor de circumstanţiere personală
ale inculpatului, aceste criterii fiind corect analizate şi aplicate de
către prima instanţă.
În speţă, elementele de circumstanţiere personală ale
inculpatului, corect reţinute de către prima instanţă (inculpatul a mai
fost sanctionat cu trei amenzi administrative pentru fapte impotriva
patrimoniului), natura infracţiunii săvârşite de către inculpat, faptul
că sustragerea unei pungi de covrigi cu exercitarea de amenintari in
scopul pastrarii bunului are consecinţe nesemnificative pentru
valorile şi relaţiile sociale ocrotite de ordinea penală, atitudinea
procesuală sinceră, cooperantă a inculpatului şi, nu în ultimul rând,
condiţiile în care fapta a fost săvârşită, respectiv pe fondul
consumului excesiv de alcool, regretul sincer exprimat de către
inculpat pentru săvârşirea acestei infracţiuni, sunt suficiente
elemente care justifică soluţia pronunţată de către prima instanţă.
În caz contrar, stabilirea răspunderii penale în sarcina
inculpatului ar atrage, conform legii, o pedeapsă penală care ar
încălca principiul proporţionalităţii consacrat de art. 53 din
Constituţia României, în sensul unei juste adecvări a hotărârii
instanţei la situaţia de fapt şi la scopul legii penale.
Curtea reţine că legea penală mai favorabilă a fost corect
identificată de prima instanta , ca fiind Codul Penal din 1969. Cu
 253

toate acestea, dispozitiile procedurale sunt de imediată aplicare,

conform art. 3 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea in aplicare a
Legii nr. 135/2010 privind Codul de Procedura Penala („legea noua se
aplica de la data intrarii in vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul
organelor judiciare, cu exceptiile prevazute in cuprinsul acestei legi”).
Prin urmare, fata de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 255/2013,
hotararea primei instante urmează a fi reformata , in sensul
modificarii temeiului solutiei de achitare prin retinerea acestor
dispoziţii, raportate la art. 18 ind. 1 Cod penal din 1969.
Este întemeiată susţinerea Parchetului că s-a omis
confiscarea contravalorii bunului sustras, avand in vedere ca din
declaratia reprezentantului societatii SC S SRL reiese ca a fost
sustrasa o pungă de covrigi in valoare de 4 lei, iar persoana vatamata
nu s-a constituit parte civilă.
Faţă de aceste considerente, Curtea, în baza art.421 pct.2 lit.a
cod pr.penală, a admis apelul declarat de parchet, a desfiinţat, în
parte, sentinţa penală apelată şi rejudecând:
A reţinut şi forma agravată prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. c)
teza I din Codul penal din 1969, încadrarea juridică corectă a faptei
fiind: art. 211 alin. 2 lit. b) şi c) teza I Cod penal din 1969.
A schimbat temeiul achitării inculpatului SB din art. 10 lit. b)
ind. 1 Cod procedură penală anterior în art. 19 din Legea nr.
255/2013 raportat la art. 18 ind. 1 Cod penal din 1969.
În baza art. 118 alin. 1 lit. e) şi alin. 4 Cod penal din 1969, a
confiscat de la inculpatul SB suma de 4 lei reprezentând
contravaloarea bunului sustras.
A fost menţinut restul dispoziţiilor sentinţei penale apelate.

12. Uzul de armă fără drept.

Art. 35 alin. 1 Cod penal
Art. 343 alin. 1 Cod penal
Art. 198 alin. 2 Cod procedură penală

Efectuarea mai multor trageri, în mai multe zile, în baza

aceleiaşi rezoluţii infracţionale.
Procesul verbal ce cuprinde constatările personale ale
organului de urmărire penală sau ale instanţei de judecată este
mijloc de probă.

(Decizia penală nr. 990/A/01 Noiembrie 2017)

Prin sentinţa penală nr. 68 din data de 26 iunie 2017

pronunţată de Judecătoria Horezu, în baza art.343 alin. 1 Cod penal, a
fost condamnat inculpatul MT la 1 an închisoare, pentru fapta
săvârşită în data de 12.08.2014.
 254

În baza art. 66 alin. 1 lit. a, b şi h Cod penal, s-a interzis

inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de
a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a
ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a
deţine, purta şi folosi orice categorie de arme, pe o perioadă de 2 ani
de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
În baza art. 65 alin. 1 rap. la art. 66 alin. 1 lit. a, b şi h Cod
penal, s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, aceleaşi
drepturi, de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi
până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei
principale.
În baza art.343 alin. 1 Cod penal, a fost condamnat
inculpatul MT la 1 an închisoare, pentru fapta săvârşită în data de
13.08.2014.
În baza art. 66 alin. 1 lit. a, b şi h Cod penal, s-a interzis
inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de
a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a
ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a
deţine, purta şi folosi orice categorie de arme, pe o perioadă de 2 ani
de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
În baza art. 65 alin. 1 rap. la art. 66 alin. 1 lit. a , b şi h Cod
penal, s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, aceleaşi
drepturi, de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi
până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei
principale.
În baza art.343 alin. 1 Cod penal, a fost condamnat acelaşi
inculpat, la 1 an închisoare, pentru fapta săvârşită în data de
14.08.2014.
În baza art. 66 alin. 1 lit. a, b şi h Cod penal, s-a interzis
inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de
a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice , de a
ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a
deţine, purta şi folosi orice categorie de arme, pe o perioadă de 2 ani
de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
În baza art. 65 alin. 1 rap. la art. 66 alin. 1 lit. a , b şi h Cod
penal, s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, aceleaşi
drepturi, de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi
până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei
principale.
În baza art. 38 alin. 1 şi 2 Cod penal şi art. 39 alin. 1 lit. b
Cod penal, au fost contopite pedepsele şi s-a aplicat inculpatului MT
pedeapsa cea mai grea aplicată, de 1 an închisoare, la care s-a
adăugat sporul obligatoriu de 8 luni închisoare, urmând ca, în final,
inculpatul MT să fie condamnat la pedeapsa de 1 an şi 8 luni
închisoare.
 255

În baza art.45 alin. 3 lit. a Cod penal, inculpatului MT i s-a

aplicat pedeapsa complementară cea mai grea şi s-a interzis acestuia
exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice
alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul
autorităţii de stat şi de a deţine, purta şi folosi orice categorie de
arme, pe o perioadă de 2 ani de la data rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare.
În baza art. 45 alin. 5 rap. la art. 45 alin.3 lit. a Cod penal,
s-a aplicat inculpatului, pe lângă pedeapsa accesorie cea mai grea, şi
exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice
alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul
autorităţii de stat şi de a deţine, purta şi folosi orice categorie de
arme de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la
executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
În baza art. 91 Cod penal, s-a dispus suspendarea pedepsei
sub supraveghere pe durata termenului de 2 ani, conform art. 92 Cod
penal.
În temeiul art. 93 alin. 1 Cod penal, a fost obligat inculpatul
MT, pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele
măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune
Vâlcea, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului
de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în
prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5
zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice
informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale
de existenţă.
În baza art. 93 alin. 2 lit. b Cod penal, s-a impus
inculpatului MT să frecventeze un program de reintegrare socială
derulat de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Vâlcea sau
organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.
În baza art. 93 alin. 3 Cod penal, s-a dispus ca inculpatul
MT să presteze muncă neremunerată în folosul comunităţii, în cadrul
Primăriei Horezu sau Consiliului Local Horezu, pe o perioadă de 60
zile.
În baza art. 91 alin. 4 Cod penal, s-a atras atenţia
inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 Cod penal.
În baza art. 112 alin. 1 lit. b Cod penal, s-a dispus
confiscarea specială a armei de vânătoare Merkel Shul
În baza art. 112 alin. 1 lit. f Cod penal, s-a dispus
confiscarea specială de la inculpatul MT a 2 tuburi de cartuşe
percutate, calibru 12 mm, a 10 cartuşe marca B&P – Big Game,
calibru 12 mm/67, precum şi a 5 cartuşe marca B&P – Blak Shock, de
calibru 12 mm toate depuse în camera de corpuri delicte din cadrul
I.P.J. Vâlcea, potrivit dovezii seria ***.
În baza art. 274 alin. 1 Cod procedură penală, a fost obligat
inculpatul la 500 lei cheltuieli judiciare către stat.
 256

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut

că, în cursul lunii august 2014, inculpatul MT, s-a întors din Italia la
domiciliul său din oraşul Horezu, judeţul Vâlcea, iar în data de 07.08.
2014 acesta s-a deplasat la sediul S.C. E SRL din localitatea Horezu,
jud. Vâlcea, societate autorizată să păstreze arme şi muniţii, de unde
a ridicat arma marca Merkel Suhl, pe care o lăsase spre păstrare pe
durata plecării sale din ţară, şi, de asemenea, cu ocazia ridicării
armei, acesta a achiziţionat 10 cartuşe cu alică diferită, de calibru 12
mm şi 5 cartuşe tip Breneke, de calibru 12 mm.
Ulterior, în data de 12.08.2014, în jurul amiezii, inculpatul
MT, având asupra sa 4 cartuşe cu alică diferită, calibru 12 mm., a luat
arma sa de vânătoare cu ţeavă lisă, marca Merkel Suhl,. şi s-a
deplasat în zona din apropierea locuinţei sale din oraşul Horezu.
Ajuns în această zonă, inculpatul a efectuat patru trageri cu acea
armă de vânătoare, spre nişte ciori, deşi nu era autorizat în acest
sens, epuizând astfel muniţia pe care o avea asupra sa, respectiv cele
patru cartuşe cu alică diferită, de calibru 12 mm.
Ulterior, în data de 13.08.2014, în jurul orelor 9.00 şi apoi
în jurul orelor 17.00, numitul MT, având asupra sa arma de vânătoare
cu ţeavă lisă marca Merkel Suhl, precum şi patru cartuşe de calibru
12 mm, s-a deplasat din nou în zona din apropierea locuinţei sale.
Astfel, în aceeaşi zi, cu două ocazii diferite, inculpatul a efectuat
patru trageri cu arma de vânătoare marca Merkel Suhl, în direcţia
unor ciori, fără a fi autorizat în acest sens, epuizând astfel muniţia
avută asupra sa.
În dimineaţa de 14.08.2014, inculpatul MT a mai efectuat
alte patru trageri cu arma de vânătoare marca Merkel Suhl, în
aceeaşi zonă din apropierea domiciliului său din oraşul Horezu,
judeţul Vâlcea.
În data de 20.08.2014, însoţit fiind de apărătorul său ales
inculpatul s-a prezentat la sediul Biroului Arme, Explozivi şi
Substanţe Periculoase al I.P.J. Vâlcea, unde a predat 10 cartuşe cu
alică, calibru 12 mm şi 5 cartuşe tip Breneke, calibru 12 mm, spunând
că acestea ar fi fost achiziţionate la data de 07.08.2014 de la S. C. E
SRL Horezu, dar că nu ar fi fost găsite cu ocazia controlului de către
lucrătorii de poliţie.
Cele mai sus expuse au fost dovedite cu următoarele
mijloace de probă: proces - verbal de verificare, proces - verbal de
examinare a armei de vânătoare letală, proces - verbal încheiat la
data de 20.08.2014, raport de constatare tehnico-ştiinţifică, adresa nr.
4/08.09.2014 emisă de SC E SRL Horezu, proces - verbal de verificare
în evidenţele magazinului de arme din 18.08.2014, documente emise
de AJVPS Vâlcea, dovadă de ridicare a armei de vânătoare, declaraţie
inculpat, declaraţii martori.
Inculpatul a formulat plângere împotriva actelor de
urmărire penală şi a actului de sesizare, precizând că a luat
 257

cunoştinţă de rechizitoriul întocmit de organul de cercetare penală la

data de 14.12.2015 şi, în urma studierii înscrisurilor existente în
dosarul de urmărire penală, a constatat că nu există nici o probă
certă, concludentă cu privire la săvârşirea infracţiunilor pentru care a
fost trimis în judecată. Inculpatul a arătat că procesul - verbal din
data de 14.08.2014 încheiat de către organele de poliţie cu ocazia
controlului efectuat la domiciliul său este lovit de nulitate relativă,
întrucât în cuprinsul său nu se face referire la orele între care s-a
desfăşurat controlul, la acea dată nu i-a fost luată nici o declaraţie
olografă, ci în conţinutul actului susmenţionat s-au făcut simple
afirmaţii din partea sa. Ulterior, apărătorului său nu i s-a permis să ia
cunoştinţă de presupusele probe administrate împotriva sa şi pe care
se baza începerea urmăririi penale. Mai mult, din conţinutul
raportului de constatare tehnico-ştiinţifică criminalistic nu a rezultat
că ar fi folosit arma de vânătoare în intervalul de timp 07.08.2014 -
14.08. 2014, în sensul că expertul afirmă că „la extragerea
tampoanelor am constatat că pe fiecare dintre ele s-a depus substanţă
uscată, de culoare cenuşie, cu aspect specific reziduurilor rezultate în
urma tragerilor (funingine), a căror vechime nu o putem stabili”,
astfel că toate aceste neconcordanţe dau naştere unui dubiu, situaţie
ce atrage aplicarea principiului de drept in dubio pro reo, dubiu ce
profită inculpatului.
De asemenea, a precizat inculpatul că în rechizitoriu nu a
fost menţionat în vederea citării ca martor numitul BC, care a fost
audiat la data de 28.10.2015.
Inculpatul a solicitat să fie exclus din probatoriul
administrat raportul de constatare tehnico-ştiinţifică criminalistic, din
care nu a rezultat că ar fi folosit arma de vânătoare în intervalul de
timp 07.08.2014 - 14.08.2014.
Instanţa,analizând întregul material probatoriu ce a stat la
baza întocmirii rechizitoriului nr. 1301/P/2014, a constatat că
excepţiile invocate de inculpatul MT sunt neîntemeiate, urmând a fi
respinse, în baza art. 346 alin. 1 şi 2 Cod procedură penală.
S-a observat că excepţiile invocate de inculpat privesc
fondul cauzei şi nu sunt excepţii care să conducă la nulitatea actelor
administrate în faza de urmărire penală.
Instanţa, constatând că au fost respectate dispoziţiile legale
care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este
completă şi că există probele necesare şi legal administrate, precum
şi că fapta de uz de armă letală fără drept, prev. şi ped. de art. 343
alin. 1 Cod penal, art. 343 alin. 1 Cod penal şi art. 343 alin. 1 Cod
penal există, a fost săvârşită de inculpatul MT şi că acesta răspunde
penal, a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate a
inculpatului.
Totodată, s-a constatat că rechizitoriul cuprinde datele
referitoare la faptă, încadrarea juridică, profilul moral al inculpatului,
 258

la actele de urmărire penală efectuate, la trimiterea în judecată şi

cheltuielile judiciare.
În raport cu cele menţionate mai sus, în temeiul art. 346
alin. 2 Cod procedură penală, instanţa, prin încheierea din data de 14
martie 2016, s-a constatat legalitatea rechizitoriului cu nr.
1301/P/2014/24 noiembrie 2015 al Parchetul de pe lângă Judecătoria
Horezu, fiind respectate dispoziţiile art.328 Cod procedură penală, a
administrării probelor, respectiv audierea inculpatului, a martorilor,
cu respectarea dispoziţiilor art. 114-123 din acelaşi cod, precum şi
actelor de urmărire penală, respectiv rezoluţia de începere a
urmăririi penale, proces - verbal de aducere la cunoştinţă a învinuirii,
proces verbal de prezentare a materialului de urmărire penală.
Totodată, s-a dispus începerea judecăţii în cauza privind pe
inculpatul MT, pentru săvârşirea a trei infracţiuni de uz de armă
letală fără drept, prev. şi ped. de art. 343 alin. 1 Cod penal, art. 343
alin. 1 Cod penal şi art. 343 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 38
alin. 1 Cod penal, privind concursul real de infracţiuni.
Inculpatul, audiat, a declarat că doreşte să fie judecat pe
calea dreptului comun şi nu a recunoscut săvârşirea faptelor pentru
care a fost trimis în judecată. A precizat că în data de 14.08.2014 se
afla în satul Ifrimeşti, pct „ Roşieni”, împreună cu numitul MI, pentru
a măsura un teren. În timp ce efectua măsurătorile, a primit un
telefon de la Poliţia Rm. Vâlcea - Serviciul Arme şi Muniţii să se
prezinte la domiciliu pentru efectuarea controlului la armament . A
precizat că a cumpărat o cutie cu cartuşe pe care o pusese în altă
cameră. I s-a solicitat să prezinte permisul de port armă şi cartuşele.
A prezentat arma, iar referitor la cartuşe le-a spus că a tras cu ele
după ciori. Când au auzit acest lucru i-au ridicat arma şi a mers la
Poliţia oraşului Horezu, unde a dat o declaraţie. A doua zi, a mers la
Poliţie, la Rm. Vâlcea, le-a dus cartuşele şi le-a spus că a glumit când
a afirmat că a tras cu ele în ciori. Nu a tras cu arma după ridicarea
acesteia din data de 07.08.2014, iar cartuşele le-a achiziţionat de la
Magazinul de arme şi muniţii din oraşul Horezu, pe baza permisului
de port armă. A avut arma în păstrare la armurier, tot la acelaşi
magazin de arme şi muniţii din oraşul Horezu. Procesul - verbal a fost
încheiat la Poliţia oraşului Horezu şi nu a mai semnat nici un alt
înscris în afara procesului - verbal. De la sediul poliţiei Horezu, după
semnarea procesului verbal, s-a întors la terenul din pct „Roşieni” la
numitul MI şi i-a povestit ce i s-a întâmplat. În zona unde locuieşte, în
Bălăneşti, nu sunt ciori. Dacă ştia că anterior controlului ar fi tras cu
arma, normal că nu s-ar mai fi prezentat cu arma la control.
În cauză au fost audiaţi martorii MI şi MI.
Martorul MI a declarat că nu cunoaşte dacă anterior
inculpatul a participat la partide de vânătoare organizate, iar în
declaraţia dată în faţa organului de poliţie, când a afirmat că iepurii
 259

au lăsat urme de mezdreală pe scoarţa pomilor, s-a referit la

anotimpul de iarnă.
Martorul MI a declarat că în data de 14.08.2014, când
inculpatul a fost chemat de organele de poliţie să se prezinte la
domiciliu, se afla împreună cu acesta la un teren, pentru efectuarea
unor măsurători. Inculpatul a mers la domiciliu şi s-a întors după cca
3 ore şi i-a povestit că a fost căutat de poliţie în legătură cu o armă de
vânătoare.
În capitolul III Cod penal, privind nerespectarea regimului
armelor, muniţiilor, materiilor nucleare şi muniţiilor, la art. 343
referitor la uzul de armă fără drept, se prevede că uzul de armă letală
sau interzisă, fără drept, se pedepseşte cu închisoarea de la 1 la 3 ani.
Prima instanţă, examinând probatoriul administrat în cauză,
a constatat că inculpatul MT se face vinovat de comiterea
infracţiunilor prev. de art. 343 alin. 1 Cod penal, comise în datele de
12.08.2014, 13.08.2014 şi 14.08.2014, dispunând condamnarea
acestuia.
La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului MT,
instanţa a avut în vedere gradul de pericol social al faptei săvârşite de
acesta, persoana inculpatului şi împrejurările care atenuează sau
agravează răspunderea penală. În concret, s-a reţinut că inculpatul a
avut o atitudine sinceră pe parcursul procesului penal şi nu este
cunoscut cu antecedente penale, fiind la prima abatere de la legea
penală.
În ceea ce priveşte modalitatea de executare, s-a apreciat
că inculpatul se poate îndrepta şi fără efectuarea pedepsei în detenţie
şi, în consecinţă, în baza art. 91 Cod penal, s-a dispus suspendarea
pedepsei sub supraveghere pe durata termenului de 2 ani.
Având în vedere dispoziţiile art. 112 alin. 1 lit. b Cod penal,
prima instanţă a dispus confiscarea specială a armei de vânătoare
Merkel Shul, , depusă în camera de corpuri delicte din cadrul I.P.J.
Vâlcea, potrivit dovezii ***, din data de 17.09.2014, iar în baza art.
112 alin. 1 lit. f Cod penal, a dispus confiscarea specială de la
inculpatul MT a 2 tuburi de cartuşe percutate, calibru 12 mm, a 10
cartuşe marca B&P – Big Game, calibru 12 mm/67, precum şi a 5
cartuşe marca B&P – Blak Shock, de calibru 12 mm, toate depuse în
camera de corpuri delicte din cadrul I.P.J. Vâlcea, potrivit dovezii seria
***.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul MT,
formulând critici, prin apărătorul său, în legătură cu soluţia de
condamnare, în opinia inculpatului nefiind suficiente probe de
vinovăţie.
În cele din urmă, inculpatul a apreciat că, chiar şi în ipoteza
stabilirii vinovăţiei, prima instanţă ar fi trebuit să renunţe la aplicarea
pedepsei ori să amâne aplicarea acesteia, având în vedere că
 260

inculpatul nu se va putea prezenta pentru a presta muncă în folosul

comunităţii, deoarece este plecat mai mult timp din ţară.
În susținerea apărării, inculpatul a precizat că, dacă ar fi
executat 12 focuri de armă, acestea ar fi fost cu siguranţă auzite,
ținând cont că locuinţa sa este situată în centrul localităţii, lângă
primărie şi poliţie, iar declaraţia acestuia, prin care a recunoscut că
ar fi tras 12 cartuşe, este o confuzie.
Examinând apelul inculpatului, în raport cu motivele
invocate, dar şi din oficiu, conform art.417 Cod procedură penală,
Curtea îl apreciază întemeiat, însă pentru alte argumente decât cele
invocate de apărare.
Controversa pe care inculpatul o ridică în apărarea sa se
referă la faptul că nu a executat focuri de armă în zilele de 7, 14 şi 20
august 2014, iar cartuşele în număr de 12, care au lipsit cu ocazia
controlului, erau depozitate în altă parte decât ştia că se află
celelalte.
Cu toate acestea însă, rămâne incontestabil, nici măcar de
către inculpat, faptul că, proaspăt întors din Italia, pe data de 7
august 2014, inculpatul s-a deplasat la sediul SC E SRL din localitatea
Horezu, de unde a ridicat arma Merkel Suhl, pe care o lăsase spre
păstrare înainte de a pleca din ţară, achiziţionând tot atunci 10
cartuşe, cu alică diferită, de calibru 12 mm, şi alte 5 cartuşe, tot de
calibru 12 mm, de tip Breneke, aspecte ce rezultă din adresa nr.
4/8.09.2014 emisă de SC E SRL Horezu.
În ziua controlului la domiciliul său, respectiv 14.08.2014, a
fost identificată arma de vânătoare, fără muniţie, în procesul - verbal
întocmit cu această ocazie fiind consemnat sub semnătura
inculpatului că toate cele 12 cartuşe le-a tras în spatele locuinţei după
ciori, în trei zile diferite.
În conformitate cu dispoziţiile art. 198 alin. 2 Cod
procedură penală, procesul - verbal ce cuprinde constatările
personale ale organului de urmărire penală sau ale instanţei de
judecată este mijloc de probă.
Acest proces - verbal se coroborează cu procesul - verbal de
examinare a armei de vânătoare, cât şi cu raportul de constatare
tehnico-ştiinţifică nr. 38826/12.09.2014, care atestă că arma de
vânătoare marca Merkel Suhl aparţinând inculpatului, este în stare de
funcţionare şi prezintă în interiorul celor două ţevi reziduuri de
funingine ce pot proveni de la trageri efectuate cu această armă, cât
şi cu adresa nr. 4/08.09.2014 emisă de SC E SRL Horezu, prin care se
atestă, între altele, că în luna iulie 2014 gestionarul unităţii a curăţat
arma, inculpatul ridicând-o pe data de 07.08.2014 în stare de
funcţionare şi curăţată, ceea ce presupune că urmele de tragere
constatate de organele de anchetă au survenit ulterior ridicării armei
de la armurier.
 261

Toate aceste documente se coroborează şi cu cele emise de

A.V.P.S. Pajura din Horezu, cât şi cu declarația martorului IS,
economistul unităţii, de unde rezultă că inculpatul MT nu şi-a
preschimbat permisul de vânătoare în acord cu Ordinul MADR nr.
539/2009, context în care nu putea practica vânătoarea pe fondurile
acestei asociaţii, pierzându-şi şi calitatea de vânător datorită
neachitării contribuţiei anuale.
Apărarea inculpatului, că focurile de armă ar fi trebuit să fie
sesizate deoarece locuieşte în centrul localităţii, nu prezintă
relevanţă, cu atât mai mult cu cât organele de poliţie s-au prezentat la
locuinţa acestuia în ziua de 14.08.2014, aşadar în ultima dintre cele
trei zile când se susţine că a tras cu arma.
Curtea consideră, în acest cadru probator, că vinovăţia
inculpatului în raport de comiterea infracţiunii incriminate de art. 343
alin. 1 din Codul penal este dovedită, dincolo de orice îndoială
rezonabilă, context în care angajarea răspunderii penale reprezintă o
măsură imperativă de restabilirea ordinii de drept.
În ce priveşte individualizarea judiciară a pedepselor
aplicate, Curtea subliniază că stabilirea duratei ori a cuantumului
acestora se realizează conform dispoziţiilor art. 74 Cod penal, în
raport cu gravitatea infracţiunii şi periculozitatea infractorului, în
cadrul unor criterii stabilite explicit de legiuitor, evaluate pe baza
probelor care s-au administrat, astfel încât sancţiunea aplicată să
contribuie atât la constrângerea, cât şi la reeducarea persoanei
condamnate, asigurând în acelaşi timp nevoile de apărare socială
împotriva unor fapte de genul celor care au antrenat răspunderea
penală.
Aşadar, individualizarea judiciară presupune o evaluare de
ansamblu a tuturor criteriilor prevăzute de lege, o soluţie echilibrată
rezultând întotdeauna din punerea în valoare şi a circumstanţelor
comiterii infracţiunii, a condiţiilor concrete ce au caracterizat
comportamentul inculpatului în context infracţional, a pericolului
social al faptelor şi a urmărilor acestora, perspectivă, de asemenea,
examinată de prima instanţă, astfel încât sancţiunea aplicată
inculpatului atât sub aspectul cuantumului, cât şi al naturii ei şi a
modalităţii de executare răspund pe deplin criteriilor unei juste
individualizări , perspectivă faţă de care nu este în principiu
justificată intervenţia de a diminua regimul sancţionator.
Totuşi, apelul inculpatului este întemeiat, sub aspectul
reţinerii greşite de către instanţa de fond a concursului infracţional,
ce determină agravarea obligatorie a pedepselor aplicate, aşa cum
rezultă din dispoziţiile art. 39 Cod penal.
Dispoziţiile art. 35 din Codul penal definesc infracţiunea
continuată ca reprezentând ipoteza când o persoană comite, la
diferite intervale de timp şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii, împotriva
 262

aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni ce prezintă fiecare în

parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
Curtea observă că inculpatul, urmărind să-şi ducă la
îndeplinire aceeaşi hotărâre infracţională, a executat în trei zile
succesive, trageri repetate cu arma sa, deşi nu era autorizat,
subiectul pasiv fiind identic, împrejurare când sunt incidente
prevederile art. 35, astfel încât prima instanţă ar fi trebuit să reţină,
în loc de trei infracțiuni în concurs, o infracțiune unică, în formă
continuată, aşa cum reglementează textul de lege mai sus precizat.
În această ipoteză, nu se mai aplică sporul obligatoriu
specific concursului infracţional şi nici condamnări pentru infracţiuni
distincte, astfel încât, având în vedere toate considerentele care au
fost expuse şi pentru că din oficiu nu s-au constatat alte aspecte ce ar
putea să determine reformarea hotărârii criticate, în baza art. 421
pct. 1 alin. 2 lit. a) Cod procedură penală, Curtea a admis apelul
inculpatului, a desfiinţat în parte sentinţa apelată şi, rejudecând:
A descontopit pedeapsa principală rezultantă de 1 an şi 8
luni închisoare în pedepsele componente şi a înlăturat sporul de 8
luni, respectiv condamnarea inculpatului la 3 pedepse de câte 1 an
închisoare.
În baza art. 386 Cod procedură penală, a schimbat
încadrarea juridică a faptelor din 3 infracţiuni prev. de art. 343 alin. 1
Cod penal, în infracţiunea prev. de art. 343 alin. 1 Cod penal, cu
aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal, text de lege în baza căruia va fi
condamnat inculpatul la pedeapsa de 1 an şi 2 luni închisoare.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei, inclusiv
aplicarea dispoziţiilor art. 91 Cod penal, cu toate consecinţele.