Tratat de Nutritie - Negrisanu Gabriela PDF

GABRIELA NEGRIȘANU
TRATAT DE NUTRIȚIE
ISBN: 973-602-107-6
GABRIELA NEGRIȘANU
TRATAT DE NUTRIȚIE
Editura BRUMAR
Timișoara - 2005
Autori
Amalia Burileanu
Medic rezident anul III în specialitatea Diabet, nutriţie şi boli metabolice, Timişoara
Ariadna Dobrescu
Lavinia Ionuţiu
Raluca Memu
Medic rezident anul V în specialitatea Diabet, nutriţie şi boli metabolice şi
doctorand în specialitatea Endocrinologie, Timişoara
Ioana Micle
Profesor Universitatea de Medicină şi Farmacie „Victor Babeş”, doctor în ştiinţe
medicale, medic primar Pediatrie, medic primar Diabet, nutriţie şi boli metabolice,
Clinica I pediatrie, Spitalul Clinic de Copii Nr. 3 „Louis Ţurcanu”, Timişoara
Mircea Munteanu
Asistent universitar Universitatea de Medicină şi Farmacie „Victor Babeş”, doctor în
ştiinţe medicale, medic primar Medicină internă, medic specialist Diabet, nutriţie şi
boli metabolice, Clinica Medicină internă III - Diabet nutriţie, boli metabolice, Spitalul
Clinic Judeţean Nr.1, Timişoara
Gabriela Negrişanu
Conferenţiar Universitatea de Medicină şi Farmacie „Victor Babeş”, doctor în ştiinţe
medicale, medic primar Medicină internă, medic primar Diabet, nutriţie şi boli
metabolice, Spitalul Clinic Judeţean Nr.1, Timişoara
Simona Păcuraru
Medic rezident anul V în specialitatea Diabet, nutriţie şi boli metabolice, Timişoara
Luiza Radu
Medic rezident anul IV şi doctorand în specialitatea Diabet, nutriţie şi boli metabolice,
Timişoara
Gabriela Radulian
Conferenţiar Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila”, doctor în ştiinţe
medicale, medic primar Diabet, nutriţie, boli metabolice, Institutul „Nicolae Paulescu”,
Bucureşti
Doina Roşu
Conferenţiar Universitatea de Medicină şi Farmacie „Victor Babeş”, doctor în ştiinţe
medicale, medic primar Medicină internă, medic primar Cardiologie, şef departament
Unitatea Coronariană, Spitalul Clinic Judeţean Nr.1, Timişoara
Corina Mogoşan
Medic specialist reumatologie, asistent universitar, Universitatea de Medicină şi
Farmacie „Victor Babeş”, Timişoara
Cuvânt înainte
Nutriţia (de la latinescul nutritio) se defineşte ca totalitatea proceselor
fiziologice prin care organismele îşi procură hrana (nutrienţii) necesară creşterii,
dezvoltării, obţinerii energiei pentru desfăşurarea proceselor vitale, refacerea
ţesuturilor etc.
Prin tema abordată „Nutriţia şi terapia medicală nutriţională” dorim să
subliniem importanţa pe care o are nutriţia în menţinerea stării de sănătate, în
dezvoltarea armonioasă a organismului uman, în prevenţia unor boli şi apoi
intervenţia nutriţiei în tratamentul acestora.
Tratatul este structurat în două părţi: Nutriţia omului sănătos (18 capitole),
care cuprinde elemente de bază ale nutriţei şi alimentaţia în diferite etape ale
vieţii, pornind de la sugar şi ajungând la vârstnic. De asemenea sunt capitole care
se referă la nutriţia persoanelor în perioade de nevoi speciale, sarcina şi lactaţia,
sau în timpul antrenamentului sportiv. Tot în prima parte a cărţii este abordată o
temă importantă, nutriţia şi sănătatea osului (prevenirea şi tratamentul nutriţional în
osteopenie, osteoporoză). Evaluarea statusului nutriţional (istoricul nutriţional sau
ancheta alimentară, examenul clinic axat pe starea de nutriţie) este redată într-unul
din capitole.
Recomandările pentru nutriţia persoanelor adulte în vederea menţinerii
stării de sănătate au fost sintetizate sub forma unor piramide alimentare, care au
suferit modificări de-a lungul timpului. Actualmente se indică exerciţiul fizic zilnic la
baza piramidei, alături de reducerea cantităţilor de alimente de tipul: carnea roşie,
zaharurile, produsele din cereale rafinate, care sunt plasate în vârful piramidelor,
ceea ce presupune consumul cât mai rar posibil al acestora (lunar). Acest lucru a
stârnit un val de proteste atât în rândul unor nutriţionişti, care consideră că vechea
piramidă a nutriţiei sănătoase este bună, dar mai ales în rândul marilor concerne
industriale producătoare de carne şi dulciuri. În S.U.A., datorită marilor probleme
de sănătate create de escaladarea prevalenţei obezităţii şi a supraponderii (65%
din populaţie), există multiple programe naţionale nutriţionale în care se fac
recomandări ample privind consumul de colesterol, de acizi graşi -3 şi -6, de
sodiu, de fibre alimentare şi dulciuri rafinate.
În programele de educaţie nutriţională iniţiate de specialişti nutriţionişti în
mass media, pe internet, cele mai utilizate formule sunt: „low-fat, low-carb, low-
cholesterol, high-fiber, sugar-free”.
În partea a două a tratatului (care cuprinde 17 capitole) sunt abordate
problemele de îngrijire nutriţională în diverse boli. Capitolele de terapie medicală
nutriţională au fost redactate de obicei de specialişti în patologia respectivă, astfel
încât se vor regăsi informaţii despre eitopatogenie, clinica şi tratamentul unor boli
şi, în final, implicaţiile nutriţionale în prevenţia, terapia şi ameliorarea acestora.
În capitolele: „Nutriţia pentru controlul greutăţii corporale” şi „Nutriţia în
diabetul zaharat” încercăm să propunem o schimbare în ceea ce priveşte
recomandările dietetice, şi anume, introducerea noţiunii de „porţie”, care este
echivalentul conţinutului unei căni de 240 ml. O asemenea porţie (o cană) poate fi
de cereale, făinoase, leguminoase, lactate etc. fiecare cu un conţinut diferit în
principii nutritive în funcţie de tipul alimentului. Suntem conştienţi că este nevoie de
timp pentru a accepta o schimbare, dar considerăm că este necesar să avem o
unitate de măsură cu care să se opereze mai uşor, atât pentru medici, cât şi pentru
pacienţii cărora li se fac recomandările. De fapt şi literatura germană utilizează
noţiunea de unitate de pâine (broteinheit = BE) care este echivalentul a 12 g hidraţi
de carbon.
Fără a avea pretenţia de mare originalitate, cred că o carte de medicină
trebuie scrisă de un colectiv larg şi coordonată de o persoană care are experienţă
în domeniu. După consultarea unei bibliografii vaste, se pun datele cap la cap, se
filtrează, se selectează şi se trec prin experienţa personală. Astfel, cunoştinţele
dobândite pot fi redate într-un stil clar şi concis, pentru ca lucrarea să fie utilă atât
tinerilor medici care se specializează în domeniu, cât şi studenţilor la medicină sau
altor colegi, medici specialişti în diverse domenii.
Nutriţia a fost una din preocupările mele în cadrul specialităţii şi s-a
concretizat în numeroase publicaţii (referate, articole, capitole de carte) şi expuneri
la simpozioanele Fundaţiei pentru Alimentaţie Sănătoasă (FPAS), înfiinţată în
1998, al cărei preşedinte este Profesor Doctor Dan Cheţa. Anual, în cadrul
simpozioanelor FPAS, în calitate de membru în Consiliul Ştiinţific, am participat cu
o serie de referate pe teme de nutriţie (alimentaţia la persoanele vârstnice,
alimentele modificate genetic, nutriţia la adolescenţi, rolul nutriţiei în patogeneza
diabetului zaharat tip 2 etc.).
Am avut ocazia să vizitez în 1998, împreună cu membri Consiliului Ştiinţific
al FPAS, un Institut de Cercetare în domeniul nutriţiei, TNO Nutrition and Food
Research Institute din Olanda şi apoi, în 2005, un colegiu de nutriţie din S.U.A. Am
realizat importanţa uriaşă care se acordă nutriţiei pe plan mondial şi că există
specializări în acest domeniu, care se fac în instituţii de învăţământ superior de
sine stătătoare.
Nutresc speranţa că această carte va fi bine primită şi apreciată de colegii
specialişti, că va fi studiată de tinerii rezidenţi care se specializează în Diabet,
nutriţie şi boli metabolice.
Mulţumesc colegilor care au acceptat să scrie acele capitole care
reprezintă domeniul lor de activitate şi în care sunt specialişti cu o vastă
experienţă. Mulţumesc tinerilor colegi rezidenţi care au avut o disponibilitate,
inteligenţă şi hărnicie extraordinară, astfel încât tratatul a putut fi redactat în timp
util. Mulţumesc în mod special dr. Simona Păcuraru şi ing. Mihai Păcuraru care au
realizat tehnoredactarea cărţii în timp record.
Un gând plin de recunoştinţă pentru dascălii mei din Bucureşti şi Timişoara
care au contribuit la formarea mea ca specialist într-o profesiune atât de complexă
şi profundă ca aceea de medic.
Mulţumesc familiei mele, soţului şi copiilor care m-au susţinut şi ajutat în
realizarea acestui proiect.
Mulţumesc sponsorilor cu ajutorul cărora am realizat editarea acestui tratat.
Conf. Dr. Gabriela Negrişanu

Timişoara, 3 mai 2005
Prefaţă
Din bogata literatură a specialităţii Diabet, Nutriţie, Boli Metabolice din ultimii
ani, lipsea ceva important: un tratat de nutriţie. Datorita colegei Gabriela
Negrişanu, conferenţiar la Universitatea “Victor Babeş ”din Timişoara, acest gol a
dispărut. Ea ne-a oferit, cu o surprinzătoare generozitate, acest impresionant
“Tratat de Nutriţie”, apărut în Editura Brumar din Timişoara. El este o surpriză sub
toate aspectele; ca dimensiuni şi calitate, dar şi ca utilitate practică şi prezentare.
Au trecut 30 de ani de la precedentul tratat de nutriţie elaborat de profesorul
Iulian Mincu şi colaboratoarea sa Dorina Boboia. De atunci au fost numeroase
încercări de a acoperi acest subiect atât de important, dar nici unul nu s-a ridicat la
înălţimea pretenţiilor unui tratat. Este un motiv în plus să admirăm ceea ce
Gabriela Negrişanu a realizat, alături de o minunată echipă de tineri.
“Nutriţia” este din ce în ce mai focalizată de către toţi cei implicaţi în calitatea
sănătăţii. Cultura sănătăţii este de neconceput fără nutriţie, tot aşa cum nutriţia, ca
o componentă esenţială a stilului de viaţă optim, este de neconceput fără o
activitate fizică cel puţin moderată. Ne sprijinim afirmaţia prin recentele documente
elaborate de experţii Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Astfel, în Raportul din anul
2002 se precizează: ”Bolile cronice corelate cu nutriţia au cel mai mare impact
pentru sănătatea publică, atât în termenii costului direct pentru societate şi guvern,
cât şi în termenii anilor de disabilitate pe care îi produc. Acestea includ obezitatea,
diabetul, bolile cardiovasculare, cancerul, osteoporoza şi bolile dentare”. Am
considerat utilă redarea integrală a acestui citat din următoarele motive*:
1. Bolile cronice populaţionale reprezentau, în anul 2001, 46% din patologia
globală mondială, fiind răspunzătoare de 60% din mortalitatea globală.
Frecvenţa lor va creşte la 57% până în anul 2020, generând 75% din
mortalitatea generală, 71% din cea prin cardiopatie ischemică, 75% din cea
produsă prin accidente vasculare cerebrale şi 70% din mortalitatea prin
diabetul zaharat. 60% din această creştere va avea loc în ţările în curs de
dezvoltare.
2. Riscul pentru producerea bolilor cronice populaţionale este indus în special de
alimentaţia nesănătoasă, sedentarism şi fumat, adică de stilul de viaţă
nesănătos. În acelaşi timp, Experţii OMS precizează că hipertensiunea
arterială, obezitatea şi dislipidemiile sunt factori de risc pentru bolile
cardiovasculare şi diabetul zaharat.
3. Bolile cronice populaţionale pot fi prevenite prin modificarea stilului de viaţă,
optimizarea nutriţiei, combaterea sedentarismului şi a fumatului. Prin aceste
metode a fost posibilă prevenirea diabetului cu 58%, a cardiopatiei ischemice
cu 80%, cât şi a 30% din cancere.
4. Studiul INTERHEART a demonstrat că incidenţa infarctului miocardic poate fi
redusă cu 80% prin consum crescut de legume şi fructe, practicarea
exerciţiului fizic şi starea de nefumător.
*
Cifrele redate sunt preluate din Raportul OMS. Studiul INTERHEART a apărut în
Lancet, sept. 2004
5. Factorii care determină calitatea nutriţiei sunt multipli, printre aceştia
numărându-se şi eco-sistemul. Din acest motiv se sugerează că bolile cronice
populaţionale ar fi mai bine definite prin termenul de “boli eco-nutriţionale”.
Această panoramare explică imensul interes acordat astăzi nutriţiei. Dar
care este situaţia în România? Specialitatea noastră este singura în care studiul
nutriţiei şi a implicaţiilor ei clinice este prevăzut în mod oficial. Dar acest lucru nu
este suficient, pentru că abordarea nutriţiei trebuie să fie multidisciplinară,
multidepartamentală, implicarea factorilor nemedicali fiind esenţială. Recent a luat
fiinţă Societatea de Nutriţie din România, primul ei preşedinte fiind ales în
persoana Doamnei Profesor Doctor Mariana Graur de la Universitatea „Gr. T.
Popa” din Iaşi, iar vicepreşedinte Doamna Conferenţiar Doctor Gabriela Negrişanu.
Sarcinile primordiale sunt de natură ştiinţifică. Dar nici acest lucru nu este suficient.
Lipseşte Consiliul Naţional de Nutriţie, un organism interdepartamental care ar
trebui să coaguleze toţi factorii implicaţi în nutriţia omului sănătos şi bolnav, de la
nivel individual la cel populaţional. Aceşti factori sunt numeroşi şi nu este locul să îi
menţionăm acum. Comisia de Diabet, Nutriţie, Boli Metabolice a Ministerului
Sănătăţii a făcut nenumărate demersuri până acum pentru înfiinţarea acestui
Consiliu care în alte ţări este extrem de activ şi respectat în politica nutriţională.
Vom relua aceste demersuri, dar până atunci, să salutăm cu entuziasm şi
admiraţie acest Tratat. El se va converti într-un argument important în susţinerea
cauzei “nutriţiei” din România.
Ar fi nedrept să nu subliniez aici meritele incontestabile ale Gabrielei
Negrişanu în elaborarea acestui tratat. Ea este o reprezentantă de frunte a
generaţiei de aur formată la şcoala profesorului Iulian Mincu, continuată apoi la o
altă şcoală unanim recunoscută, cea din Timişoara, fondată de profesorul
Gheorghe Băcanu, condusă în prezent de Prof. Dr. Viorel Şerban. Preocupările lui
“Gabi” în domeniul nutriţiei ne erau cunoscute de multă vreme, astfel încât
materializarea lor sub forma acestei lucrări impresionante este o confirmare a unor
excepţionale calităţi profesionale, dar şi umane. Doresc să subliniez calităţile
umane, pentru că, într-o lume în care competiţia profesională este dominantă, nu
trebuie să uităm nici un moment de valorile relaţiilor interumane. Ori, în acest
domeniu, Gabriela Negrişanu poate fi considerată un minunat exemplu sub toate
aspectele, demn de urmat şi de alţii. Ar mai fi de adăugat faptul că ea a reuşit să
impulsioneze un grup de tineri, ridicându-le calitatea la exigenţele colaborării la un
tratat.
Am convingerea că “Tratatul de Nutriţie” va avea un loc important, nu doar în
biblioteci, ci şi pe mesele noastre de lucru.
Profesor Doctor Nicolae Hâncu

Membru al Academiei de Ştiinţe Medicale din România
Preşedinte al Federaţiei Române de Diabet, Nutriţie, Boli Metabolice
PARTEA 1 – Bazele nutriţiei
CAPITOLUL I
Digestia, absorbţia, transportul şi excreţia nutrienţilor
1. Sistemul digestiv
2. Digestia şi absorbţia :
A. Reglarea activităţii gastrointestinale
B. Procesele digestiei
C. Digestia şi absorbţia principiilor nutritive
3. Factori care afectează digestia
Majoritatea principiilor nutritive din alimente sunt reprezentate de molecule

mari care nu pot fi absorbite la nivelul intestinului, datorită mărimii lor, sau pentru
că sunt insolubile. Sistemul digestiv este responsabil de preluarea, prelucrarea şi
transformarea alimentelor complexe în principii alimentare simple care pot fi
utilizate la nivelul ţesuturilor. Perturbarea oricărei etape are ca rezultat malnutriţia,
chiar în prezenţa unei diete adecvate.
1. Sistemul digestiv
Tractul alimentar este format din tub digestiv şi organe anexe (glande
salivare, ficat, pancreas). Funcţiile sistemului digestiv sunt reprezentate de:
 procese mecanice de micşorare a particulelor alimentare;
 procese chimice, în special hidroliză;
 transportul produşilor de digestie;
 transportul, depozitarea şi excreţia produselor nefolositoare.
Tubul digestiv este format din cavitatea bucală, esofag, stomac, intestin
subţire şi intestin gros. Cavitatea bucală preia alimentele. La acest nivel domină
procesele mecanice prin care alimentele ingerate sunt fărâmiţate şi amestecate cu
salivă, în final formându-se bolul alimentar care va fi transportat de-a lungul
esofagului către stomac. La nivelul stomacului, alimentele sunt reţinute o perioadă
suficient de lungă pentru a se realiza amestecul lor cu sucul gastric. Digestia
propriu-zisă are loc la nivelul intestinului subţire, în special în prima jumătate a sa,
datorită enzimelor din sucul pancreatic, intestinal şi în prezenţa bilei. Intestinul gros
completează într-o mică măsură digestia prin acţiunea florei intestinale asupra
carbohidraţilor şi fibrelor, rezultând acizi graşi cu lanţ scurt de atomi de carbon,
precum şi prin absorbţia de apă şi electroliţi. Tot aici se realizează şi depozitarea
temporară a produselor nefolositoare, care servesc ca mediu pentru sinteza
bacteriană a unor vitamine.
10 Tratat de nutriţie
2. Digestia şi absorbţia
Digestia alimentelor este realizată prin hidroliza în prezenţa enzimelor,
enzime sintetizate în celule specializate din cavitatea bucală, stomac, pancreas,
intestin subţire (4). La digestie participă şi cofactori, cum ar fi acidul clorhidric, bila,
bicarbonatul de sodiu. Tabelul I-1 prezintă principalele enzime implicate în procesul
de digestie.
Tabelul I-1. Sumarul digestiei enzimatice şi absorbţiei (1)

Secreţia, sursa
Enzima Substrat Acţiunea şi produsul Absorbţia
de secreţie
Saliva din Hidroliza cu formare de
glandele salivare Ptialina (amilaza dizaharide (dextrina,
Amidon
în cavitatea salivară) maltoza) şi
bucală oligozaharide ramificate
Coagularea caseinei şi
Renina Caseina pregătire pentru
Sucul gastric din acţiunea pepsinei
glandele gastrice Hidroliza legăturilor
Pepsina în
în mucoasa Proteine peptidice pentru a forma
prezenţa HCl
gastrică polipepde şi aminoacizi
Hidroliza pentru a forma
Lipaza Lipide
acizi graşi liberi
Hidroliza legăturilor
Proteine
Tripsina peptidice interne pentru
polipeptide
formarea polipeptidelor
Hidroliza legăturilor
Chimotripsina Proteine peptide peptidice interne pentru
formarea polipeptidelor Pinocitoza
Hidroliza legăturilor peptidelor
peptidice terminale mici
Carboxipeptidaza Polipeptide
pentru formarea de Absorbţia
aminoacizi aminoacizilor
Ribonucleaza ARN Hidroliza pentru în sânge
Dezoxiribo- formarea
AND mononucleotidelor
nucleaza
Secreţia exocrină
din pancreas Hidroliza pentru
Proteine
Elastaza formarea peptidelor şi
fibroase
aminoacizilor
Hidroliza pentru
Lipide în
formarea gliceridelor
Lipaza prezenţa
simple, acizi graşi şi
sărurilor biliare
glicerol
Formare de
Hidroliza pentru
chilomicroni
Colesterol formarea esterilor
Colesterol care vor trece
esteraza colesterolului şi acizilor
în sânge
graşi
Hidroliza pentru
-amilaza Amidon dextrine formarea dextrinelor şi
maltozei
Digestia, absorbţia, transportul şi excreţia nutrienţilor 11
Secreţia, sursa
Enzima Substrat Acţiunea şi produsul Absorbţia
de secreţie
Carboxipeptida-
za Hidroliza legăturilor Aminoacizi
Polipeptide peptidice pentru absorbiţi în
Aminopeptidaza
formarea aminoacizilor sânge
Dipeptidaza
Hidroliza pentru
Nucleotidaza Nucleotide formarea nucleozidelor
şi H3PO4
Enzimele Hidroliza pentru
intestinului formarea purinelor,
Nucleozidaza Nucleozide
subţire pirimidinelor şi
majoritatea pentozelor
localizate în Chilomicroni
Hidroliza la acizi graşi şi
marginea în perie Lipaza Monogliceride absorbiţi în
glicerol
limfă
Hidroliza la glucoză şi
Sucraza Sucroza
fructoză Glucoza,
-dextrinaza Dextrina galactoza,
Hidroliza la glucoză fructoza
Maltaza Maltoza absorbite în
Hidroliza la glucoză şi sânge
Lactaza Lactoza
galactoză
A. Reglarea activităţii gastrointestinale

Reglarea activităţii gastrointestinale se realizează atât prin mecanisme
nervoase, cât şi umorale. Controlul nervos al activităţii secretorii şi contractile se
realizează prin intermediul plexurilor mienterice, localizate în peretele intestinal şi
al unor fibre nervoase din sistemul nervos vegetativ. Receptorii sunt stimulaţi atât
mecanic (distensie, atingerea mucoasei), cât şi chimic (soluţii acide, hipotone,
hipertone) şi trimit impulsuri la celulele efectoare musculare şi secretorii prin
neurotransmitatori (1).
Inervaţia extrinsecă este asigurată de nervul vag şi de fibre simpatice.
Parasimpaticul are influenţe stimulatoare, iar simpaticul are influenţe inhibitoare.
Tabelul I-2. Neurotransmiţătorii şi acţiunile exercitate de aceştia (1)
Neurotransmiţător Locul de eliberare Acţiune principală
Stimulează secreţia gastrică şi de enzime
Bombesina Intestin, SNC, plămân pancreatice
Diminuă motilitatea gastrică şi duodenală
Inhibă motilitatea, secreţia intestinală şi
Enkefalina Intestin şi SNC
secreţia pancreatică
Inhibă mecanismul de golire a stomacului şi
Neurotensina Ileon şi SNC
secreţia acidă
Inhibă eliberarea hormonilor gastrici şi
pancreatici
Somatostatina Intestin şi SNC
Scade sinteza enzimelor pancreatice
Inhibă contracţia vezicii biliare
Neurotransmiţător Locul de eliberare Acţiune principală

Substanţa P Intestin, SNC, piele Senzorială, în principal durere
Stimulează secreţia pancreatică şi a intes-
tinului subţire
VIP Toate ţesuturile Stimulează glicogenoliza hepatică
Inhibă producerea acidului gastric
Relaxează musculatura netedă
Mecanismul hormonal presupune implicarea mai multor hormoni, printre care:

gastrina, secretina, GIP, colecistokinina (1).
Gastrina este un hormon ce stimulează secreţia gastrică şi motilitatea.
Secretat în special la nivelul antrului piloric, secreţia sa este iniţiată de distensia
antrului, de prezenţa în antru a proteinelor parţial digerate, a alcoolului, cafeinei.
Scăderea pH-ului în lumen sub 2,5 determină, printr-un mecanism de feedback,
inhibarea eliminării de gastrină.
Secretina este un hormon eliberat din peretele duodenal în circulaţia sangvină
şi are rolul de a inhiba acţiunea gastrinei. Secretat ca răspuns la aciditatea
duodenală, el stimulează pancreasul să secrete apă şi bicarbonat în duoden,
realizând astfel mediul adecvat pentru activarea enzimelor duodenale.
Colecistokinina este secretată de celule ale mucoasei intestinului subţire,
eliberarea sa fiind stimulată de aminoacizi, acizi graşi (8). Funcţiile acestui hormon
sunt:
 stimulează secreţia enzimelor pancreatice, mai puţin apă şi bicarbo-
nat;
 stimulează contracţia vezicii biliare, colonului şi rectului;
 încetineşte golirea stomacului.
GIP este eliberat de mucoasa intestinală în prezenţa lipidelor şi glucozei.
Inhibă secreţia acidă gastrică şi stimulează eliberarea insulinei.
Motilina este eliberată de celulele intestinului subţire superior, ca răspuns la
alcalinitatea duodenului. Încetineşte golirea gastrică şi stimulează motilitatea in-
testinală (10).
Tabelul I-3. prezintă funcţiile hormonilor gastrointestinali.
Tabelul I-3. Funcţiile principalilor hormoni gastrointestinali (1)

Locul de Stimulatori ai Locul de
Hormon Efectul
eliberare eliberării acţiune
Polipeptide Creşte presiunea
Aminoacizi Esofag sfincterului nervului vag
inferior
Cafeina Stimulează secreţia de
Mucoasa antrală HCl şi pepsinogen de
a stomacului Stomac către celulele parietale şi
Gastrina principale
Duoden Alcool
Jejun Distensia antrului Creşte motilitatea antrală
gastric Stimulează slab contracţia
Vezica biliară
Nervul vag vezicii biliare
Stimulează slab secreţia
Pancreas
pancreatică de bicarbonat

Hormon Efectul
Scade presiunea
Esofag sfincterului esofagian
inferior
Scade motilitatea gastrică
şi duodenală
Stimulează secreţia de
Stomac pepsinogen
Inhibă secreţia acidă
gastrică stimulată de
gastrină
Aciditatea
Secretina Mucoasa Scade motilitatea
intestinală
duodenală duodenală
pH < 4 – 5 Duoden
Creşte producţia mucoasă
a glandelor Bruner
Stimulează producerea de
apă şi bicarbonat
Pancreas Stimulează secreţia unor
enzime din pancreas şi
eliberarea de insulină
Creşte volumul şi
Ficat producţia de electroliţi a
bilei
Aminoacizi, în Creşte motilitatea
Intestin subţire
special triptofan intestinului subţire
HCl Vezica biliară Contractă vezica biliară
Colecisto- Intestin subţire enzime a pancreasului
kinina proximal Acizi graşi cu lanţ Potenţează efectul
mai mic de 9 atomi Pancreas secretinei asupra
de carbon pancreasului
Diminuă golirea
stomacului
Inhibă secreţia acidă
Glucoza Stomac gastrică, stimulată prin
GIP Intestin subţire gastrină
Lipide Pancreas
insulină
Ficat Stimulează glicogenoliza
Enteroglu-
Duoden Carbohidraţi Pancreas Inhibă secreţia de enzime
cagon şi
Jejun Trigliceride Inhibă motilitatea
Glucagon Intestin subţire
intestinului
Scade golirea stomacului
Duoden Alcalinitatea
Motilina Stomac Reglează motilitatea
Jejun duodenului
stomacului

Hormon Efectul
Inhibă eliberarea insulinei
şi glucagonului
Pancreas
Scade producţia de
Antrul gastric Aciditatea gastrică enzime pancreatice
Somato- Intestin subţire şi duodenală Inhibă eliberarea de
statina superior Aminoacizi Stomac
gastrină
Hipotalamus Lipide
Vezica biliară Inhibă contracţia
Suprimă secreţia de STH
Alte organe
Suprimă secreţia de TSH
B. Procesele digestiei
 Digestia bucală
În cavitatea bucală au loc fenomene mecanice de zdrobire şi mărunţire a
alimentelor. Acestea sunt umezite şi lubrifiate prin saliva produsă de cele trei
perechi de glade salivare, în cantitate de 1,5 litri în 24 ore. În cavitatea bucală
începe digestia amidonului prin ptialina (α-amilaza). Prin amestecarea cu mucus se
formează bolul alimentar, care va străbate faringele, sub control voluntar. Deglutiţia
la nivelul esofagului este involuntară, peristaltismul împingând rapid alimentele
spre stomac.
 Digestia gastrică
Particulele alimentare sunt amestecate cu secreţiile gastrice prin unde care
progresează de la fundul stomacului către antru şi pilor. Digestia începe din
porţiunea mijlocie a stomacului, unde se secretă circa 2000-2500 ml suc gastric,
care conţine HCl, factori intrinseci, pepsinogen, lipază, mucus, gastrină. În procesul
digestiei gastrice, alimentele devin semilichide, conţinând aproximativ 50% apă.
Stomacul se goleşte în mod normal în 1-4 ore, în funcţie de cantitatea şi de tipul
alimentelor ingerate. Carbohidraţii părăsesc stomacul cel mai rapid, urmaţi de
proteine şi apoi de lipide.
Celulele gastrice principale secretă o lipază rezistentă la acţiunea acidului
clorhidric (3). Deşi mai puţin activă decât lipaza intestinală, aduce totuşi o
contribuţie minoră la digestia trigliceridelor alimentare, mai ales în cazul dietei
lichide a copilului. În insuficienţa pancreatică a adultului, lipazele secretate de către
tractul gastrointestinal superior (linguală şi gastrică) nu sunt suficient de active şi,
prin urmare, nu sunt capabile să prevină apariţia malabsorbţiei lipidelor (6).
 Digestia în intestinul subţire

Intestinul subţire este format din duoden, jejun şi ileon. La nivelul duodenului
se definitivează digestia, iar la nivelul jejunului şi ileonului are loc în principal
absorbţia nutrienţilor. Chimul acid, ajuns în duoden, este amestecat cu sucul
intestinal, pancreatic şi bila. Chimul înaintează prin intestinul subţire cu o viteză de
1 cm / minut, fiindu-i necesare 3-10 ore pentru a traversa intestinul subţire (4). Bila
este un amestec de apă şi săruri biliare. Este secretată în tractul intestinal sub
influenţa colecistokininei. Prin proprietăţile de emulsie, sărurile biliare facilitează
digestia şi absorbţia lipidelor. Pancreasul secretă enzimele principale ale digestiei.
Enzimele proteolitice sunt reprezentate de: tripsină, chimotripsină, carboxi-
peptidază, ribonuclează, dezoxirobunuclează. Tripsina şi chimotripsina sunt
secretate în formă inactivă şi sunt activate de enterokinază. Sucul pancreatic este
bogat în apă şi bicarbonat, având rolul de a neutraliza aciditatea chimului.
 Mecanismele absorbţiei
Principalul organ al absorbţiei este intestinul subţire, caracterizat printr-o
suprafaţă de absorbţie foarte mare, aproximativ 250 metri pătraţi, aceasta
realizându-se prin prezenţa vilozităţilor şi a microvililor. La nivelul intestinului, se
absorb zilnic câteva sute de grame de monozaharide, 100 de grame sau mai mult
de acizi graşi, 50-100 g aminoacizi şi peptide, 50-100 g ioni, 7-8 litri apă (1).
Absorbţia este un proces complex, cuprinzând procese relativ simple, ca difuzia
pasivă şi procese de transport activ. Difuzia simplă se realizează prin intermediul
unor canale proteice sau în combinaţie cu o proteină transportoare, ce facilitează
difuzia. Transportul activ necesită energie pentru mişcarea ionilor sau altor
substanţe în combinaţie cu o proteină transportoare. Unii nutrienţi pot împărţi
acelaşi transportor, astfel încât ei concurează pentru absorbţie. Sistemele de
transport pot fi saturate şi astfel absorbţia este încetinită. Cel mai cunoscut
transportor este factorul intrinsec, responsabil de absorbţia vitaminei B12. Alţi
nutrienţi sunt transportaţi cu ajutorul unor pompe ce necesită ATP, de exemplu,
absorbţia glucozei, galactozei, fosfatului, Na+, K+, Mg++, Ca++. Unele particule mari,
cum ar fi imunoglobulinele din laptele matern, sunt absorbite prin pinocitoză.
 Rolul intestinului gros

Intestinul gros este locul absorbţiei apei, sărurilor şi sintezei vitaminice prin
acţiunea bacteriilor. Are o lungime de 1,5 m şi este format din cec, colon şi rect.
Majoritatea apei din cei 500-1000 ml din chimul ce pătrunde zilnic în colon este
absorbită, 50-200 ml fiind excretaţi prin materiile fecale (1).
Mucoasa intestinului gros secretă mari cantităţi de mucus, care au rolul de a
proteja peretele intestinal de excoriaţii şi de activitatea bacteriană, oferind mediul
pentru menţinerea materiilor fecale. Ionul bicarbonat, secretat la schimb cu ionii de
-
Cl absorbiţi, ajută la neutralizarea acidităţii şi produselor rezultate din acţiunea
bacteriană.
Bacteriile din colon continuă digestia unor materiale care au rezistat la
digestia anterioară. În acest proces, se formează diferiţi nutrienţi prin sinteză
bacteriană, ce sunt apoi disponibili pentru absorbţie, contribuind în acest fel la
aportul de substanţe nutritive. Aceşti nutrienţi includ vitaminele K, B12, riboflavina.
Flora intestinală ajută la fermentaţia carbohidraţilor şi fibrelor şi sporeşte absorbţia
Na+ şi a apei.
Materiile fecale sunt formate din 75% apă şi 25% solide. Aproximativ o treime
din materialul solid este formată din bacterii moarte; materialele anorganice şi
grăsimile reprezintă 20-40% din materialul solid, iar proteinele 2-3% (1). Ceea ce
rămâne, include fibre nedigerate, celule epiteliale eliminate, componente uscate
ale sucurilor digestive. Defecaţia apare cu frecvenţă diferită, variind de la de 3 ori
pe zi la o dată la 3 sau mai multe zile.
C. Digestia şi absorbţia principiilor nutritive
 Carbohidraţii
În cavitatea bucală, amilaza salivară (ptialina), care este neutră sau alcalină,
începe acţiunea digestivă asupra amidonului, hidrolizându-l la dextrine (izomaltoza)
şi maltoze. Activitatea amilazei continuă în stomac până când e oprită de contactul
cu HCl. Stomacul se goleşte înainte ca o digestie semnificativă să aibă loc, digestia
carbohidraţilor având loc în cea mai mare parte în intestinul subţire, cu cea mai
mare activitate în duoden. Amilaza pancreatică desface amidonul în dextrine şi
maltoze. Maltaza din celulele mucoase transformă maltoza în glucoză. Această
activitate are loc în marginea în perie de pe suprafaţa celulelor epiteliale intesti-
nale. Membranele celulare externe conţin: sucraza, lactaza, maltaza, izomaltaza,
ce acţionează asupra sucrozei, lactozei, maltozei şi izomaltozei.
Figura I-1. Digestia şi absorbţia carbohidraţilor (adaptat după 1).

Monozaharidele rezultate (glucoza, galactoza, fructoza) trec prin celulele

mucoase şi, prin intermediul capilarelor vilozităţilor intestinale, în curentul sangvin,
de unde sunt transportate la ficat de vena portă. Glucoza şi galactoza sunt
+
absorbite prin transport activ de un transportor Na dependent. Fructoza este
absorbită prin difuzie facilitată, care, probabil, este tot Na+ dependentă (7). Glucoza
este transportată de la ficat spre ţesuturi, deşi o parte din ea este depozitată în
ficat şi muşchi sub formă de glicogen. Un mic procent din fructoză poate fi convertit
la glucoză, înainte ca aceasta să treacă din celulele intestinale în sânge, dar
majoritatea este transportată la ficat unde, ca şi galactoza, este convertită în
glucoză.
Unele forme de carbohidraţi nu pot fi digerate de oameni. Celuloza, pectina şi
alte forme de fibre sunt excretate nemodificat în materiile fecale. Nici amilaza
salivară, nici cea pancreatică, nu sunt capabile să rupă lanţul celulozei.
 Proteinele
Digestia proteică începe în stomac, unde proteinele sunt desfăcute în peptone
şi polipeptide mari. Pepsinogenul inactiv este convertit la pepsină când vine în
contact cu HCl şi alte molecule de pepsină. Spre deosebire de alte enzime,
pepsina digeră colagenul. Cea mai mare parte a digestiei proteice are loc în
duoden, contribuţia stomacului fiind mică. Contactul chimului cu mucoasa
intestinală stimulează eliberarea enterokinazelor (enzime ce transformă
tripsinogenul pancreatic inactiv în tripsină activă). Tripsina activează alte enzime
proteolitice. Tripsina, chimotripsina, carboxipeptidaza desfac proteinele intacte şi
continuă acţiunea începută în stomac până la formarea polipeptidelor mici şi
aminoacizilor. Pepdidazele proteolitice, localizate în marginea în perie, acţionează,
de asemenea, asupra polipeptidelor, transformându-le în aminoacizi, dipeptide,
tripeptide. Multe peptide mici sunt absorbite eficient, intacte, în mod normal. Faza
finală a digestiei proteice are loc în marginea în perie, unde dipeptidele şi
tripeptidele sunt hidrolizate la aminoacizi de către hidrolazele peptidice.
Prezenţa în circulaţie a anticorpilor împotriva multor proteine alimentare, la
individul sănătos, demonstrează faptul că pot trece cantităţi semnificative
imunologic de peptide mai mari.
Aminoacizii sunt absorbiţi prin patru sisteme diferite de transport activ (1) :
unele separate pentru aminoacizi neutri, bazici, acizi şi unul pentru prolină şi
hidroxiprolină. Transportul aminoacizilor se face prin acelaşi tip de mecanism
+
identificat şi pentru glucoză, cotransport cu Na . Peptidele absorbite şi aminoacizii
sunt transportaţi la ficat prin vena portă, pentru a fi eliberaţi în circulaţia generală.
Aproape toate proteinele sunt absorbite în momentul când ajung la nivelul porţiunii
terminale a jejunului şi numai 1% din proteinele ingerate este găsit în fecale. Unii
aminoacizi pot rămâne în celulele epiteliale şi sunt folosiţi pentru sinteza enzimelor
intestinale şi a celulelor noi. Majoritatea proteinelor endogene din secreţia
intestinală şi celulele epiteliale descuamate sunt digerate şi absorbite din intestinul
subţire.
 Lipidele
Digestia lipidelor este iniţiată în stomac prin acţiunea lipazei gastrice
(tributirinazei), care hidrolizează o parte din trigliceridele cu lanţ scurt de atomi de
carbon în acizi graşi şi glicerol. Cea mai mare parte a digestiei lipidelor are loc în
intestinul subţire. Pătrunderea grăsimilor stimulează eliberarea enterogastronului,
care inhibă secreţia gastrică şi motilitatea, încetinind descărcarea lipidelor în
duoden. Produsele digestiei grăsimilor inhibă digestia, fiind necesar să se acorde
un timp suficient pentru îndepărtarea materialului digerat din duoden, o parte din
grăsimi putând rămâne în stomac până la 4 ore sau mai mult.
Acţiunea peristaltică a intestinului subţire desface globulele de grăsime mai
mari în particule mai mici şi acţiunea de emulsie a bilei le ţine separate, fiind astfel
mai accesibile digestiei realizate de lipaza pancreatică. Bila este o secreţie a
ficatului, compusă din acizi biliari (glicocolic şi taurocolic), pigmenţi biliari, săruri
anorganice, proteine, colesterol, lecitină etc.
Figura I-2. Digestia şi absorbţia lipidelor (adaptat după 1).

Din vezica biliară se secretă zilnic aproximativ 1 litru de bilă, ca răspuns la

stimulul alimentar din duoden şi stomac.
Acizii graşi liberi şi monogliceridele rezultate din digestie formează cu bila
micelii, acestea facilitând trecerea lipidelor prin mediul apos din lumenul intestinal
spre marginea în perie. Sărurile biliare sunt eliberate de componentele lipidice şi se
reîntorc în lumenul intestinal.
Majoritatea sărurilor biliare sunt absorbite activ în ileonul terminal şi sunt
recirculate spre ficat pentru a intra în intestin pe calea vezicii biliare. Recircularea e
cunoscută sub numele de circulaţie enterohepatică. Amestecul de acizi biliari poate
recircula de 3-15 ori pe zi, depinzând de cantitatea de alimente ingerate.
În celulele mucoase, acizii graşi şi monogliceridele sunt reasamblaţi în noi
trigliceride. Trigliceridele, împreună cu colesterolul şi fosfolipidele, sunt înconjurate
de -lipoproteine, formând chilomicroni. Aceştia ajung în chiliferul limfatic central
din vilozitatea intestinală prin exocitoză. Ajunse la ficat, trigliceridele sunt
reîmpachetate în lipoproteine şi transportate spre ţesutul adipos pentru metabo-
lizare şi depozitare. Colesterolul este absorbit într-un mod asemănător, după ce a
fost hidrolizat din forma esterică de către colesterol-esteraza pancreatică.
Vitaminele liposolubile A, D, E, K sunt, de asemenea, absorbite în prezenţa
miceliilor, deşi formele hidrosolubile ale vitaminelor A, E şi K şi carotenul pot fi
absorbite şi în absenţa acizilor biliari. Datorită lungimii mai mici, deci a solubilităţii
crescute, acizii graşi cu 12 atomi de carbon sau mai puţin pot fi absorbiţi direct în
celula mucoasă, fără prezenţa bilei sau a miceliilor, ajungând direct în sânge.
Această proprietate a acizilor graşi cu lanţ mediu este utilă din punct de vedere
clinic. Unii indivizi nu pot absorbi eficient tipurile obişnuite de grăsimi alimentare,
din cauza lipsei necesarului de săruri biliare pentru micelii sau mecanismelor
necesare pentru transportul trigliceridelor din celulele epiteliale intestinale în
limfatice, ca în abetalipoproteinemie. În aceste cazuri, trigliceridele cu lanţ mediu
care ocolesc miceliile şi chilomicronii sunt folosite pentru a suplini lipidele din dietă.
 Vitaminele şi mineralele
Vitaminele, mineralele, lichidele sunt absorbite simultan prin mucoasa
intestinală. Zilnic, aproximativ 8 litri de lichid din corp trec prin membrana
intestinală pentru a păstra nutrienţii în soluţie. Majoritatea vitaminelor şi apa trec
neschimbate din intestinul subţire în sânge prin difuzie pasivă. Medicamentele sunt
absorbite în cea mai mare parte prin difuzie pasivă; cele absorbite prin transport
activ pot concura cu nutrienţii la nivelul membranei celulare, putând fi astfel
influenţată absorbţia medicamentelor şi nutrienţilor.
Absorbţia mineralelor este mai complexă şi are loc în trei stadii (1):
1. Stadiul intraluminal, care constă în reacţii şi interacţiuni chimice ce au
loc în stomac şi intestin. Aceste reacţii, care sunt dominate de pH-ul
conţinutului luminal şi de compoziţia alimentelor care intră din stomac,
afectează în principal cationii. Elementele mici anionice, ca fluorul, nu
sunt influenţate nici de pH, nici de compoziţia dietei şi sunt absorbite
liber. Cationii, care sunt solubili la pH-ul acid al stomacului, formează
hidroxizi insolubili atunci când chimul trece la un pH mai mare. Aceşti
cationi sunt păstraţi valabili pentru absorbţia prin liganzi cu aminoacizi

şi alţi acizi organici, care formează chelaţi cu aceste elemente.
2. Stadiul de translocare implică trecerea prin membrană în celula
mucoasă intestinală. Transportul anionilor mici poate fi realizat prin
difuzie simplă. Pentru majoritatea elementelor cationice, mecanismul
este fie difuzie facilitată, fie transport activ.
3. În timpul stadiului de mobilizare, mineralele sunt transportate de-a
lungul suprafeţei seroase a celulei intestinale în curentul sangvin sau
sunt sechestrate în celule. Fierul şi zincul sunt fie legate de proteine în
celula intestinala, fie adăugate la mediul intracelular. Medicaţia cu fier
poate inhiba absorbţia cuprului. Cuprul poate scădea absorbţia fierului
şi molibdenului. Absorbţia cobaltului este crescută la pacienţii cu deficit
de fier; cobaltul şi fierul se află în competiţie, inhibându-şi reciproc
absorbţia. Transportul metalelor se realizează prin transportori proteici.
Proteinele sunt fie specifice (transferina pentru fier), fie generale (ca
albuminele). O fracţie din fiecare mineral este transportată în ser sub
forma complexelor aminoacidice sau peptidice.
Figura I-3. Schema digestiei şi absorbţiei principiilor nutritive (adaptat după 1).
3. Factori care afectează digestia
 Factori psihologici
Apariţia, mirosul, gustul mâncării, atunci când este servită, împreună cu
climatul emoţional, au impact asupra digestiei. Văzul, mirosul, gustul şi chiar
gândul la mâncare cresc secreţia de salivă şi de suc gastric şi cresc activitatea
musculară a tractului gastrointestinal. Teama, supărarea şi îngrijorarea stimulează
hipotalamusul să activeze sistemul nervos vegetativ, care inhibă, pe rând,
secreţiile, peristaltismul şi încetineşte propulsarea mâncării, prin creşterea
tonusului sfincterelor (2, 5).
 Acţiunea bacteriană
Microflora intestinală formează un complex în care au fost identificate sute de
specii microbiene (9). Lactobacillus este componenta principală a florei intestinale
la sugar, până în momentul în care începe diversificarea alimentaţiei. Escherichia
coli devine predominantă în ileonul distal. Flora colonică este în principal
anaerobă, predominând specii din genul bacteroides.
În mod normal, există o foarte mică activitate bacteriană şi la nivelul
stomacului, deoarece HCl acţionează ca agent germicid. În condiţiile reducerii
secreţiei de HCl, apare scăderea rezistenţei la acţiunea bacteriilor şi, consecutiv,
gastrite sau inflamaţii ale mucoasei gastrice.
Acţiunea bacteriană cea mai intensă are loc în intestinul gros. Bacteriile din
colon contribuie la formarea gazelor (CO2, NH3, metan), acizilor (acid lactic, acetic,
propionic, butiric) şi a unor variate substanţe toxice (indol, fenol). Deşi dieta
alterează flora intestinală, răspunsul la această acţiune este individual şi variat. În
general, ingestia carbohidraţilor duce la creşterea proceselor de fermentaţie în
intestinul gros, iar mărirea aportului proteic duce la creşterea putrefacţiei.
 Efectele pregătirii mâncării

În general, alimentele gătite adecvat sunt mai digerabile decât cele crude.
Gătitul cărnii, de exemplu, scade ţesutul conjunctiv, facilitează masticaţia şi face
carnea mai accesibilă sucurilor digestive. Fibrele sunt înmuiate de gătit, dar nu
îndepărtate. Mesele frrecvente şi mici sunt uneori mai uşor digerabile decât cele
mari şi rare. În unele circumstanţe au loc reacţii chimice între mâncare şi secreţiile
sistemului digestiv. Acroleina, un produs de descompunere apărut ca urmare a
frigerii alimentelor la temperaturi excesive, întârzie secreţia sucurilor digestive.
Extractele din carne, pe de altă parte, stimulează digestia.
Bibliografie:
1. Beyer PL – Digestion, Absorbtion, Transport, and Excretion of Nutrients in

L. K. Mahan, S. Escott-Stump „Krause`s Food, Nutrition & Diet Therapy”,
10th Ed., W.B. Saunders Co., 2004
2. Bray GA – Afferent signals regulating food intake, Proc Nutr Soc 59: 373,
2000
3. Canaan S et al – Gastric lipase: crystal structure and activity, Biochim
Biophysica Acta 1441: 197, 1999
4. Guyton AC, Hall JE – Textbook of medical physiology, ed.9, Philadelphia,
1996, WB Saunders
5. Katschinski M – Nutritional implications of cephalic phase gastrointestinal
responses, Appetite 34: 189, 2000
6. Layer P, Keller J – Pancreatic enzymes: secretion and luminal nutrient
digestion in health and disease, J Clin Gastroenterol 28: 3, 1999
7. Levin RJ – Digestion and absorption of carbohydrates – from molecules
and membranes to humans, Am J Clin Nutr 59(suppl): 690, 1994
8. Liddle RA – Colecystokinin cells, Annu Rev Physiol 59: 221, 1997
9. MacFarlane GT, Mac Farlane S – Human colonic microbiota: ecology,
physiology and metabolic potential of intestinal bacteria, Scand J
Gastroenterol 222(suppl): 3-9, 1997
10. Sarna SK, Gonzales A, Ryan RP – Enteric locus of prokinetics: ABT-229,
motilin, and erythromycin, Am J Physiol Gastrointest Liver Physiol 278:
G744, 2000
CAPITOLUL II
Metabolismul energetic
1. Componentele consumului energetic
2. Măsurarea consumului energetic
3. Estimarea necesarului energetic
4. Calcularea energiei provenite din alimente
Energia este definită ca fiind capacitatea de a presta o activitate. Studiile

despre nutriţie se referă la felul în care organismul foloseşte energia stocată în
legăturile chimice din alimente.
Sursa de bază a energiei pentru organismele vii este soarele. Prin procesul
de fotosinteză, plantele verzi stochează energia solară care ajunge la ele în
legăturile chimice ale glucozei. Proteinele, lipidele şi celelalte zaharuri sunt
sintetizate din acest carbohidrat de bază (glucoza) pentru a acoperi nevoile plantei.
Omul obţine aceste substanţe nutritive, precum şi energia pe care acestea o
înmagazinează, consumând plantele şi carnea unor animale.
Energia este eliberată prin metabolismul alimentelor. Deşi, în cele din urmă,
energia este de natură termică, procesele metabolice celulare uimitoare fac
posibilă folosirea ei în scopul menţinerii vieţii. Printre aceste procese se numără
reacţiile chimice ce acompaniază sinteza, întreţinerea celulară şi tisulară,
conducerea electrică a impulsului nervos, activitatea mecanică a musculaturii şi
producerea de căldură pentru menţinerea temperaturii corpului.
1. Componentele consumului energetic

Energia este cheltuită de organismul uman sub formă de:
1. Consum energetic de repaus (CER), exprimat prin rata metabolică
bazală (RMB)
2. Efect termogenetic al alimentelor (ETA) sau termogeneza indusă de
dietă
3. Energie cheltuită pentru activităţi voluntare.
Cu excepţia activităţilor fizice extrem de intense, CER reprezintă cea mai
mare componentă a consumului energetic (CE), adică aproximativ 60%-75% (4).
A. Rata metabolică bazală

În condiţii bazale, energia este utilizată în activităţile mecanice necesare
menţinerii vieţii, cum ar fi respiraţia sau circulaţia sangvină, sinteza constituenţilor
organici, menţinerea temperaturii corpului, pompele ionice transmembranare.
Consumul energetic aproximativ al diferitelor organe este redat în tabelul II-1.
Tabelul II-1. Consumul energetic aproximativ al diferitelor organe la om (4)

Organ Procentul din CER
Ficat 29
Sistem nervos central 19
Inimă 10
Rinichi 7
Muşchi scheletici (în repaus) 18
Restul organelor 17
Total 100
 Măsurarea ratei metabolice bazale

Energia cheltuită în condiţii bazale este măsurată ca rata metabolismului
bazal (RMB) sau, dacă nu sunt întrunite condiţiile bazale, drept rata metabolică de
repaus (RMR).
Măsurătoarea RMB presupune repaus complet, fizic şi psihic, relaxat, dar nu
în timpul somnului, ci la câteva ore după o activitate obositoare, într-o atmosferă
confortabilă. BMR este măsurat dimineaţa, după ce subiectul s-a trezit şi la 10-12
ore de la ultima masă. RMB este relativ constantă şi reprezintă 60-70% din totalul
energetic (3, 6). RMR poate fi măsurată în orice moment al zilei, la 3-4 ore de la
ultima masă.
 Factorii ce afectează rata metabolică bazală

Aceşti factori variază de la individ la individ şi includ: mărimea organismului şi
compoziţia acestuia, asociate cu pierdere de căldură şi energie de repaus a masei
musculare.
1. Aria suprafeţei corporale este legată strâns de RMB, prin cantitatea
de căldură pierdută prin evaporarea apei de la nivelul pielii
2. Masa corporală slabă (MCS):
 Este legată de RMR
 Poate fi măsurată cel mai bine prin determinare subacvatică-
hidrodensitometria, absorbţia bifotonică (DEXA sau DXA),
impedanţa bioelectrică ( BIA) sau prin măsurarea cantităţii totale de
K din organism
3. Greutatea corporală
4. Sexul
5. Vârsta
6. Dezvoltarea musculaturii:
 Atleţii cu o mai mare dezvoltare musculară au o creştere cu 5% a
metabolismului bazal faţă de subiecţii care nu practică sportul
 Femeile care au o proporţie mai mare de ţesut adipos decât de
masă musculară, în comparaţie cu bărbaţii, au un metabolism bazal
cu 5-10% mai redus decât aceştia, raportat la aceeaşi înălţime şi
greutate
Metabolismul energetic 25
7. Creşterea – metabolismul este mai intens în perioada de creştere

accelerată (mai ales în primii doi ani de viaţă) şi se diminuează
progresiv în timpul pubertăţii şi adolescenţei la ambele sexe
8. Glandele endocrine:
 mai ales tiroxina şi noradrenalina, care sunt principalii reglatori ai
metabolismului
 când există deficit de tiroxină, metabolismul bazal scade cu 30-50%
 în hipertiroidie, RMB creşte aproape de două ori peste valorile
normale
 stimularea sistemului nervos simpatic, ca de exemplu, în stres
creşte activitatea celulară cu eliberare de adrenalină care
stimulează glicogenoliza
 şi alţi hormoni, precum cortizolul, STH, insulina, influenţează
metabolismul bazal
 la femei există variaţii în funcţie de ciclul menstrual şi, de
asemenea, sarcina influenţează metabolismul bazal
9. Somnul – în timpul somnului, metabolismul scade cu aproximativ 10%
faţă de valoarea înregistrată în starea de veghe, datorită relaxării
musculare şi inhibării activităţii sistemului nervos simpatic
10. Febra – febra creşte rata metabolismului cu 13% pentru fiecare grad
peste temperatura normală
11. Temperatura mediului ambiant:
 afectează CER
 oamenii care trăiesc la tropice au CER cu 5-20% mai ridicată decât
cei din zona temperată
12. Ciclul menstrual – CER, la femeia adultă, fluctuează în funcţie de
ciclul menstrual
13. Graviditatea – în timpul gravidităţii, metabolismul este crescut, datorită
proceselor de creştere uterină, placentară şi a fătului
B. Efectul termogenetic al alimentelor

Efectul termogenetic al alimentelor (ETA) reprezintă aproximativ 10% din
totalul consumului energetic (9). Mai poartă denumirea de termogeneză indusă de
dietă/alimentaţie. Unele clasificări disting două componente ale ETA: obligatorie şi
facultativă:
 Termogeneza obligatorie este energia necesară pentru digestia,
absorbţia şi metabolizarea substanţelor nutritive; termogeneza
obligatorie este rezultatul sintezei de lipide şi glicogen din
carbohidraţi; consumul de lipide şi carbohidraţi creşte rata metabolică
cu 5% din totalul caloriilor consumate; dacă alimentele consumate se
compun doar din proteine, creşterea poate fi de 25%; oricum, aceste
efecte ale nutrienţilor luate individual, scad dacă nutrienţii sunt
amestecaţi;
 Termogeneza facultativă este o creştere a ratei metabolice stimulată de
ingerarea de alimente, care pare a servi transformării caloriilor în exces
în căldură; când ingerarea de alimente este urmată de exerciţii fizice,

TEF aproape se dublează; termogeneza facultativă (adaptativă) este
stimulată şi de frig, cofeină şi nicotină (o cantitate de 100 mg de
cofeină, echivalentul unei ceşti de cafea, în mod normal, administrată
din 2 în 2 ore, timp de 12 ore, creşte TEF cu 8 până la 11%; nicotina
are un efect similar.
ETA atinge maximum la o oră după ce subiectul a mâncat şi dispare după 4
ore, putând persista chiar şi 8-18 ore. ETA este mai mare dimineaţa, după micul
dejun, decât după prânz sau după cină. ETA variază în funcţie de compoziţia
dietei, fiind mai mare după ingestia de carbohidraţi şi proteine, comparativ cu
lipidele. Lipidele se metabolizează eficient, cu pierderi de doar 4%, în timp ce
convertirea carbohidraţilor în lipide determină pierderi de 25%. Astfel se explică
efectul prin care lipidele alimentare favorizează apariţia obezităţii (10).
C. Activitatea fizică
Contribuţia activităţii fizice la consumul energetic total variază în limite foarte
mari; de la 10% la persoanele imobilizate la pat şi până la 50% la persoanele
foarte active, sportivii (4). Consumul energetic include energia cheltuită voluntar şi
energia cheltuită involuntar în activităţi, precum mâncatul, menţinerea posturii.
2. Măsurarea consumului energetic

Unitatea standard de măsurare a energiei este caloria. Caloria este
cantitatea de energie termică necesară pentru a creşte temperatura unui ml de apă
cu 1 ºC. Referitor la metabolismul alimentelor, se foloseşte kilocaloria = 1000
calorii. Joule-ul, care măsoară energia mecanică necesară accelerării cu o forţă de
1 Newton (N) pe o distanţă de 1 m, este unitatea de măsură folosită extensiv în
alte ţări decât S.U.A. (1 kcal = 4,184 kJ) (4).
1. Calolimetria
1A. Calorimetria directă

 implică monitorizarea cantităţii de căldură produsă de un subiect aflat
într-o incintă destul de mare pentru a permite efectuarea de activităţi
moderate;
 această metodă nu dă nici o informaţie despre componentele oxidate
în procesul obţinerii energiei.
1B. Calorimetria indirectă

 implică determinarea, cu un spirometru, a consumului de oxigen şi a
producţiei de CO2 a organismului într-un interval de timp dat;
 avantajele metodei sunt mobilitatea şi costul mic al echipamentelor

folosite şi faptul că poate fi aplicată unui subiect în stare de repaus
sau efectuând diverse activităţi.
Datele obţinute permit calcularea coeficientului respirator (CR) prin
formula (4):
CR = număr moli CO2 expirat / număr moli O2 consumat
Acestă determinare este transformată în kcal de căldură produsă pe metru
pătrat de suprafaţă corporală pe oră şi este extrapolată la cheltuiala energetică din
24 de ore.
CR pentru carbohidraţi este 1, dieta mixtă – 0,85, proteine – 0,82 şi lipide
– 0,7.
2. Metoda apei dublu marcate

Principiul metodei (4) constă în estimarea producţiei de dioxid de carbon,
efectuând diferenţa dintre rata de eliminare a hidrogenului şi oxigenului după ce a
fost administrată o cantitate de apă marcată cu deuterium oxid (2H2O) şi oxigen-18
(H218O); deuterium este eliminat ca apă, iar oxigen-18 ca apă şi dioxid de carbon.
Rata de eliminare a celor doi izotopi este măsurată pe o perioadă de 10-14 zile,
prin recoltarea periodică a urinii, salivei sau plasmei. Metoda are numeroase
avantaje (neinvazivă, reproductibilă, măsurătorile se efectuează în condiţii normale
de activitate, se efectuează pe perioade lungi de timp), însă este foarte scumpă şi
necesită dispozitive speciale pentru analiza probelor recoltate.
Estimarea consumului de energie în activitatea fizică se face prin
următoarele metode:
 Metoda apei dublu marcate
 Senzori de mişcare – accelerometre uniaxiale şi triaxiale
 Măsurarea ritmului cardiac
 Chestionare pentru cuantificarea activităţii fizice
3. Estimarea necesarului energetic
 Măsurarea aportului energetic

Măsurarea aportului energetic este posibilă cu ajutorul anchetelor alimentare.
Este recunoscut faptul că aceste anchete alimentare nu reprezintă o măsură
exactă a aportului energetic, existând tendinţa la subestimarea aportului nutritiv (8).
Alimentele mai frecvent subestimate sunt: berea, popcorn, pizza, chips, prăjituri,
napolitane, cereale gata preparate, deserturi congelate, mixturi de cărnuri şi
condimente. Subestimarea este mai frecventă la femei decât la bărbaţi şi la obezi,
comparativ cu normoponderalii (8). Acest fapt este confirmat prin studiile ce
utilizează apă dublu marcată, care măsoară consumul energetic total, cu scopul de
a verifica acurateţea estimărilor aportului energetic (11). De aceea, OMS reco-
mandă estimarea necesarului energetic prin aprecierea consumului energetic şi nu
a aportului alimentar (2, 12).
 Măsurarea metabolismului bazal şi de repaus (RMB, RMR):

 Formula Harris şi Benedict:
o pentru femei
MB(kcal)= 655 + (9,56 x G )+ (1,85 x I ) – (4,68 x V )
o pentru bărbaţi
MB(kcal)= 665 + (13,75 x G ) + (5 x I ) – (6,78 x V )
 Formula Henry (6) nu supraestimează RMR, aşa cum se întâmplă cu
cea a lui Harris şi Benedict.
 Formula Miffrin şi St. Jeor
o pentru femei
MB = (10 x G ) + (6,25 x I ) – (5 x V ) – 161
o pentru bărbaţi
MB = (10 x G ) + (6,25 x I ) – (5 x V ) + 5
 Estimarea consumului energetic

Estimarea consumului energetic se efectuează pe categorii de vârstă, sex,
activitate fizică (7). Pentru calculul consumului energetic (CE), zilnic se foloseşte
un coeficient de activitate fizică (PA – physical activity), care trebuie înmulţit cu
consumul energetic de repaus (CER) (1): CE = CER x PA
Tabelul II-2. Coeficientul de activitate fizică (în funcţie de activitate fizică şi sex ) necesar
calculării consumului energetic zilnic (adaptat după 4)
Coeficientul de activitate fizică (PA)
Activitate fizică
Bărbaţi Femei
Uşoară 1,55 1,56
Moderată 1,78 1,64
Intensă 2,10 1,82
Foarte intensă 3,5-5 2,5
 Estimarea cheltuielilor energetice în timpul activităţii fizice

Cheltuiala energetică prin activitatea fizică este calculată pe baza unor tabele
(tabelele II-3 şi II-4). Conform acestora, consumul caloric în timpul diverselor
activităţi depinde de caracteristicile fizice personale.
Pentru o persoană standard, consumul energetic pe minut este (4):
 în timpul somnului se consumă 1,2 kcal/min;
 în repaus se consumă 1,3 kcal/min;
 în timpul spălatului şi îmbrăcatului se consumă 3,4 kcal/min.
Cel mai mult, în activităţile casnice, consumă călcatul rufelor 4,2 kcal/min.
Dintre meserii, cea mai economică este cea de pictor, consumând 3,5
kcal/min, urcatul pe scări (10-18 kcal/min). Cele mai multe calorii consumă tăietorii
de copaci (până la 12,7 kcal/min).
Activitatea sportivă cu cel mai mic consum este biliardul (1,8 kcal/min), iar cel
mai „intens“ este crosul. Nimic nu se compară totuşi cu mersul pe zăpada moale,
cu o viteză maximă de 4 km/h, se consumă 20 kcal/min. Recordul îl deţine

alergatul cu o viteză de 20 km/h timp de 5 minute, consumându-se minim 25
kcal/min.
Activitatea psihică nu afectează în mod apreciabil necesarul energetic al
organismului.
Tabelul II-3. Estimarea consumul energetic în diverse tipuri de activităţi (adaptat după 4)
Energia x
Tip de activitate kcal/min
CER
Repaus somn CER 1 - 1,2
Foarte
pictat, condus, cusut, gătit, jucat carţi 1,5 CER < 2,5
uşoară
golf, navigaţie, tenis de masă, munca într-un
Uşoară 2,5 CER 2,5 - 4,9
restaurant
Moderată ciclism, tenis, dans 5 CER 5 - 7,4
Grea baschet, fotbal, fotbal american, tăiatul copacilor 7 CER 7,5 - 12
Tabelul II-4. Consumul energetic în funcţie de nivelul de activitate fizică (4)

Nivel de activitate Factor de activitate Cheltuiala energetică
fizică (x CER) (kcal/kg/zi)
B 1,3 31
Foarte uşor
F 1,3 30
B 1,6 38
Uşor
F 1,5 35
B 1,7 41
Moderat
F 1,6 37
B 2,1 50
Greu
F 1,9 44
B 2,4 58
Foarte greu
F 2,2 51
Legendă: B – bărbaţi, F – femei
O altă metodă de estimare a cheltuielilor energetice este în funcţie de

intensitatea activităţii fizice, această energie fiind exprimată în echivalenţi
metabolici (METs) (7). Energia consumată se determină prin intermediul cantităţii
de oxigen metabolizat de către organismul uman. Echivalentul metabolic (METs)
reprezintă unitatea de măsură ce corespunde ratei metabolice individuale în
diverse activităţi fizice de diferite intensităţi şi se exprimă ca un multiplu al RMR (7).
O valoare a MET de 1 corespunde metabolizării oxigenului în stare de repaus
(3,5 ml O2/kg/min la adulţi) şi poate fi exprimat ca 1 kcal/kg/h (1 kcal x G (kg) x h)
(1). Astfel, consumul energetic al adultului poate fi estimat prin utilizarea MET,
înmulţind greutatea corporală cu valoarea MET şi cu durata activităţii fizice.
Tabelul II-5. Exemple de echivalente metabolice (METs) pentru diferite activităţi fizice
(adaptat după 4)
Activitate fizică METs
Activităţi zilnice
Activităţi uşoare efectuate din şezut 1,5
Udatul plantelor 2,5
Aspiratul 3,5
Curăţenia casei 3,5
Grădinăritul 4,4
Tunsul gazonului 4,5
Activităţi recreative uşoare
Plimbatul 2,5
Golful 2,5
Dansul 2,9
Activităţi recreative moderate
Joggingul uşor 3,3
Mersul pe bicicletă 3,5
Gimnastica ritmică 4,5
Activităţi recreative intense
Tenisul 5
Schi acvatic 6,8
Înotul 7
Alergare cu 16 km/oră 10,2
Săritura cu coarda 12
4. Calcularea energiei provenite din alimente

Energia obţinută din alimente este măsurată cu ajutorul bombei calorimetrice.
Acest aparat este, de fapt, un container în care mostra alimentară cântărită este
arsă într-o atmosferă oxigenată. Containerul este imersat într-o cuvă cu un anumit
volum de apă, iar creşterea temperaturii apei, în urma igniţiei alimentului, este
utilizată pentru calcularea energiei calorice degajate.
Totuşi, nu toată energia potenţial inclusă în alimente şi alcool ajunge la celule.
Eficacitatea digestiei şi absorbţiei nu e de 100%, iar N din gruparea NH2 nu este
excretat şi eliminat. Rezultă că valorile obţinute din calorimetrie sunt ceva mai mari
decât cele in vivo. Aceste valori sunt:
 proteine 4 kcal/g
 lipide 9 kcal/g
 carbohidraţi 4 kcal/g
 alcool 7 kcal/g
Prin metabolizarea fibrelor alimentare, care sunt glucide rezistente la digestie
şi absorbţie, se eliberează 2 kcal/g (5).
Necesarul total de energie se obţine adunând necesarul energetic în repaus
(REE), în activitate fizică şi efectul termic al alimentelor (ETA).
Calcularea energiei din alimente este un proces complex, deoarece doar

câteva alimente (ulei, zahăr) sunt formate dintr-un singur element. Majoritatea
alimentelor conţin un amestec de glucide, lipide şi proteine. Spre exemplu,
valoarea energetică a unui ou de mărime medie (50 g) se calculează în funcţie de
procentul de proteine (13%), lipide (12%) şi glucide (1%), după cum urmează (4):
Proteine: 13% x 50g = 6,5 g x 4 kcal/g = 26 kcal
Lipide: 12% x 50 g = 6 g x 9 kcal/g = 54 kcal
Glucide: 1% x 50 g = 0,5 g x 4 kcal/g = 2 kcal
TOTAL = 82 kcal
Pe baza valorilor energetice calculate s-au realizat tabele, indicând aportul
de calorii recomandat pe categorii de persoane (tabelul II-6).
Tabelul II-6. Necesarul caloric în funcţie de vârstă, sex, greutate, talie (adaptat după 4)
Vârstă Greutate Talie Multiplu de
Categorie kcal/zi
(ani) (kg) (cm) RMR
Sugari 0-0,5 6 60 320
5-1,0 9 71 500
Copii 1-3 13 90 740
4-6 20 112 950
7-10 28 132 1130
Sex masculin 11-14 45 157 1440 1,70
15-18 66 176 1760 1,67
19-24 72 177 1780 1,67
25-50 79 176 1800 1,60
50+ 77 173 1530 1,50
Sex feminin 11-14 46 157 1310 1,67
15-18 55 163 1370 1,60
19-24 58 164 1350 1,60
25-50 63 163 1380 1,55
50+ 65 160 1280 1,50
Bibliografie:
1. Ainsworth BE et al – Compendium of physical activities: classification of

energy costs of human physical activities, Med Sci Sports Exerc 25: 71,
1993
2. Black AE, Cole TJ – Within- and between-subject variation in energy
expenditure measured by the double labeled water technique: implications
for validating reported dietary energy intake, Eur J Clin Nutr 54: 386, 2000
3. Durnin JVGA – Energy requirements: general principles, Eur J Clin Nutr
50(suppl 1): 2, 1996
4. Frary CD, Johnson RK – Energy in L. K. Mahan, S. Escott-Stump
„Krause`s Food, Nutrition & Diet Therapy”, 10th Ed., W.B. Saunders Co.,
2004
5. Guenther PM, Jensen HH – Estimating energy contributed by fiber using a

general factor of 2 vs. 4 kcal-g, J Am Diet Assoc 100: 944, 2000
6. Henry CJK – Mechanisms of changes in basal metabolism during ageing,
Eur J Clin Nutr 54(suppl 3): 77, 2000
7. Institute of Medicine, Food and Nutrition Board – Dietary reference intakes:
for energy, carbohydrate, fiber, fat, fatty acids, cholesterol, protein, and
amino acids, Washington, DC, 2002, The National Academies Press
8. Johnson RK – What are people really eating, and why does it matter?,
Nutr Today 35: 40, 2000
9. Poehlman ET, Horton ES – Energy needs: assesment and requirements in
humans in Bloch AS, Shils ME, eds: „Modern nutrition in health and
disease”, Baltimore, 1998, Williams & Wilkins
10. Prentice AM – All calories are not equal, International dialogue on
carbohydrates 5(4): 1, 1995
11. Schoeller DA – How accurate is self-reported dietary energy intake?, Nutr
Rev 48: 373, 1990
12. World Health Organization – Energy and protein requirements. Report of a
Joint Food and Agriculture Organization / World Health Organization _
United Nations University (FAO / WHO – UNU) Expert Consultation,
Technical Report Series 724, Geneva, 1985, WHO
CAPITOLUL III
Macronutrienţii
1. Glucidele
2. Lipidele
3. Proteinele
4. Utilizarea şi depozitarea macronutrienţilor de către organism în condiţii
de alimentare normală
5. Catabolismul macronutrienţilor în condiţii de post
În acest capitol se prezintă structura, proprietăţile, sursele şi implicaţiile clinice

ale celor trei categorii de macronutrienţi: glucide, lipide şi proteine. Aceştia joacă
un rol protector pentru sănătatea organismului uman.
1. Glucidele
Definiţie şi compoziţie
Glucidele sau hidraţii de carbon sunt compuşi organici alcătuiţi din carbon,
hidrogen şi oxigen, cu formula generală CnH2nOn. Sunt variate din punct de vedere
structural, de la simple, conţinând 3-7 atomi de carbon, la polimeri foarte
complecşi. Doar hexozele (cu 6 atomi de carbon) şi pentozele (cu 5 atomi de
carbon) sunt importante în nutriţie.
Fotosinteza
Plantele produc şi stochează hidraţii de carbon, aceştia constituind principala
lor sursă de energie. În frunzele verzi, sub acţiunea catalitică a clorofilei şi prin
energie solară, din dioxidul de carbon (CO2) din aer şi apa din sol se formează
glucoza, un hidrat de carbon simplu. În cursul acestui proces se eliberează oxigen
în aer.
Glucoza sintetizată în frunze este utilizată ca substanţă de bază pentru forme
mai complexe de hidraţi de carbon şi alte componente organice. Consumate de
animale, glucidele reprezintă baza vieţii lor. Deci, se poate spune că soarele
furnizează energia pentru toate formele de viaţă! Pentru a obţine această energie
înmagazinată, glucidele sunt metabolizate cu un consum de oxigen. Produşii
rezultaţi, dioxidul de carbon şi apa, sunt din nou disponibili pentru a fi preluaţi de
frunze şi de a iniţia un nou ciclu.
Clasificare
Clasificarea glucidelor reflectă faptul că toate formele, de la glucoză la cele de
mare complexitate, sunt alcătuite din zaharuri simple sau „zaharide“. Astfel,
întâlnim: monozaharide, dizaharide, oligozaharide, polizaharide, fibre alimentare.
Monozaharidele nu pot fi hidrolizate în forme mai simple.
Dizaharidele, prin hidroliză, furnizează două molecule de monozaharide.
Oligozaharidele furnizează 3-10 unităţi monozaharidice, iar polizaharidele între 10
şi 10.000 sau chiar mai multe.
 Monozaharidele
Proprietăţi generale
Monozaharidele se găsesc adesea libere în natură şi, prin combinaţii,
formează dizaharidele şi polizaharidele. Doar o parte dintre numeroasele
monozaharide din natură poate fi absorbită şi utilizată de organismul uman.
Monozaharidele specifice
Principalele monozaharide care apar libere în hrană sunt glucoza şi fructoza.
Ele pot exista sub formă desfăşurată sau ciclică. Dacă se leagă sub formă de
dizaharide sau polizaharide, ele se află în formă ciclică. Galactoza şi manoza au
aceeaşi structură ca glucoza, diferind însă prin orientarea grupărilor hidroxil în jurul
atomilor de carbon.
Glucoza sau dextroza se găseşte în cantităţi mari în fructe, cereale, siropuri
de cereale, miere şi în unele rădăcinoase. Ea reprezintă produsul principal al
hidrolizei unor glucide complexe în timpul digestiei şi este forma ce se găseşte în
mod obişnuit în sânge. Glucoza este oxidată în celule fiind sursa de energie a
acestora şi este stocată în ficat şi în muşchi sub formă de glicogen. În condiţii
normale, sistemul nervos central poate utiliza doar glucoza ca sursă de energie.
De remarcat că structura chimică a glucozei reprezintă imaginea în oglindă a
acidului ascorbic (vitamina C) (fig. III-1).
Fructoza sau levuloza se găseşte alături de glucoză şi zaharoză în fructe şi
în miere. Este cel mai dulce monozaharid. Cantităţi relativ mari de fructoză se pot
produce, cu costuri reduse, din amidon. Este utilizată apoi ca îndulcitor sub forma
siropurilor de cereale. Mai multe băuturi răcoritoare sunt îndulcite cu astfel de
produse.
Galactoza nu se găseşte ca atare în natură. Ea rezultă din hidroliza lactozei.
Unii copii se nasc cu incapacitatea de a metaboliza galactoza, situaţie denumită
galactozemie.
Macronutrienţii 35
Proiecţia ciclică Fischer a α-D-glucozei Proiecţia Haworth a α-D-glucozei
Figura III-1. Structura glucozei (22).
 Dizaharidele şi oligozaharidele
Proprietăţi generale
Prin legarea monozaharidelor între ele se formează compuşi mai complecşi.
Moleculele ce sunt alcătuite din 2 monozaharide se numesc dizaharide, iar cele ce
conţin între 3 şi 20 de monozaharide se numesc oligozaharide. Capacitatea
organismului de a absorbi glucidele este limitată la doar câteva dintre dizaharidele
şi oligozaharidele posibile.
Dizaharidele şi oligozaharidele specifice
Fiecare dizaharidă este alcătuită din două molecule de monozaharide:
zaharoza = glucoză + fructoză,
maltoza = glucoză + glucoză,
lactoza = glucoză + galactoză.
Zaharoza este zahărul alimentar. Se găseşte în sfecla de zahăr, trestia de
zahăr, melasă, sirop de arţar, sirop de cereale, zahăr din arţar, ca şi în fructe,
legume şi miere de albine. Prin hidroliză, sub acţiunea enzimelor digestive, sau
prin fierbere în mediu acid, zaharoza este convertită la un amestec de glucoză şi
fructoză în părţi egale. Deoarece moleculele de monozaharide sunt mai mici, acest
amestec, denumit zahăr invertit, este frecvent utilizat la prepararea bomboanelor şi
a îngheţatei pentru a preveni formarea de cristale mari de zahăr. Zaharoza nu pare
a fi direct corelată cu boli cronice, cu excepţia cariilor dentare pentru care joacă un
rol important. Efectul consumului de zaharoză asupra comportamentului copiilor a
captat atenţia generală. Se credea că aportul de glucide ar produce hiperactivitate,
dar eliberarea crescută de serotonină are efect sedativ asupra sistemului nervos.
Figura III-2. Structura chimică a zaharozei (22).
Maltoza nu se găseşte ca atare în natură. Se formează în timpul digestiei

prin scindarea amidonului în molecule de dizaharide şi apoi în glucoză. În natură,
procesul de transformare a amidonului din cereale în maltoză are loc sub acţiunea
enzimatică a drojdiilor.
Lactoza este principalul dizaharid din lapte. Nu se găseşte în plante. Este mai
puţin solubilă decât alte dizaharide şi are doar 1/6 din capacitatea de îndulcire a
glucozei. Prin hidroliza sa rezultă glucoză şi galactoză. Acest dizaharid are
semnificaţie clinică la persoanele cu deficit de lactază şi la copiii cărora le lipseşte
enzima hepatică ce converteşte galactoza în glucoză.
Mierea de albine este produsă din nectarul din plante şi conţine zaharoză şi
cantităţi mici de amidon. Este produsă de albine. Albinele secretă zaharază şi
amilază care hidrolizează zahărul şi amidonul în glucoză şi fructoză. Astfel creşte
dulceaţa produsului. Fructoza liberă reprezintă aproximativ 40% din glucidele mierii
mature. Gradul de cristalizare influenţează dulceaţa mierii. Ea este bogată în calorii
pentru că monozaharidele se grupează mai strâns decât dizaharidele. O lingură de
miere are 64 kilocalorii, în timp ce o cantitate egală de zahăr are doar 46 kilocalorii.
Mai conţine şi vitamine, minerale, flavonoide. Are acţiuni microbiologice importante.
Încă din antichitate era folosită drept agent antimicrobian topic. Poate conţine spori
de Clostridium botulinum, dar concentraţia mare de glucide nu permite germinarea
lor şi anulează riscul de a dezvolta botulismul. Deşi consumul de miere la adult
este considerat fără riscuri, la prematuri şi sugari, acesta nu se recomandă, din
cauza capacităţii reduse de apărare care poate conduce la proliferarea sporilor.
 Polizaharidele
Amidonul. Plantele stochează glucidele sub formă de amidon care are o
structură granulară complexă. Plantele comestibile produc două tipuri de amidon:
amiloza şi amilopectina. Amiloza este o moleculă liniară, mai mică, de 105-106
daltoni, în timp ce amilopectina este o moleculă ramificată şi mai mare, de 107-108
daltoni. Proporţia celor două forme determină natura amidonului care este specifică
fiecărei specii vegetale. Celulele plantelor stochează granule de amidon de mărimi
şi forme variabile în pereţii celulozici. Acestea sunt insolubile în apă rece. Prin fier-
bere, granulele îşi măresc volumul şi formează un gel. Tot prin fierbere, se rup
pereţii celulari, iar amidonul devine accesibil proceselor de digestie enzimatică (15).
Macronutrienţii 37
Amidonul alimentar modificat este un agent de gelificare folosit la prepa-

rarea diverselor produse, precum: sosuri, budinci, supe şi alimente pentru copii.
Deşi diferă structural de amidonul natural, valoarea sa energetică nu se modifică.
Dextrinele sunt produşi intermediari care rezultă din hidroliza amidonului. Se
formează în procesul de digestie, iar la scară industrială, prin hidroliză în mediu
acid, fie enzimatică, fie la căldură uscată. Prin scăderea dimensiunilor, moleculele
zaharidice devin mai solubile şi mai dulci. Aceste proprietăţi au aplicabilitate
comercială pentru produse ca siropurile de cereale bogate în dextrine.
 Glucide de origine animală

Glicogenul este forma de depozit a glucidelor la om şi animale şi reprezintă
sursa primară şi cea mai accesibilă de glucoză şi de energie. Este format din
lanţuri ramificate de molecule de glucoză, asemănătoare cu cele din amidonul
vegetal. În mod normal, în ficat şi în muşchi sunt stocate aproximativ 340 de grame
de glicogen. Cantităţile mici de glicogen din alimentele de origine animală sunt
transformate în acid lactic înainte de a fi accesibile consumului.
 Glucide nedigerabile homopolimere

Celuloza se aseamănă cu amidonul, fiind formată din molecule de glucoză
într-o formă liniară ca şi amiloza, dar legate într-un mod particular. Legăturile dintre
molecule sunt rezistente la acţiunea enzimelor care scindează amidonul. Celuloza
se găseşte în pulpa şi în coaja fructelor şi legumelor, în frunze, teci de cereale,
nuci, seminţe.
 Glucide nedigerabile heteropolimere

Hemicelulozele sau polizaharidele necelulozice diferă de celuloză prin
numărul mai mic de molecule de glucoză. Sunt formate din hexoze, pentoze şi
formele acide ale acestor compuşi. Produsele sintetice de fibre, metilceluloza şi
carboximetilceluloza, sunt utilizate în obţinerea laxativelor şi a alimentelor sărace în
calorii, deoarece au proprietatea de a-şi mări volumul prin imbibiţie cu apă şi
determină astfel senzaţia de saţietate.
Pectina este un polizaharid necelulozic alcătuit din mai multe molecule ale
unui derivat de galactoză. Absoarbe apa şi formează un gel. Pe baza acestei
proprietăţi, este utilizată la prepararea gemurilor şi jeleurilor. Se întâlneşte în mere,
citrice căpşune, iar, în cantităţi mai mici, şi în alte fructe.
Gumele şi mucilagiile sunt similare cu pectina, dar unităţile galactozice sunt
combinate cu manozaharide (glucoza) şi polizaharide. Se găsesc în secreţiile şi
seminţele plantelor. Adesea sunt adăugate în structura semipreparatelor pentru a
le conferi calităţi specifice.
Mai putem aminti şi polizaharidele din alge care sunt folosite ca agenţi
stabilizatori şi de gelificare în alimente preparate industrial.
 Polihidroxialcooli
Formele alcool ale zaharozei, manozei şi xilozei, respectiv sorbitolul, manitolul
şi xilitolul, păstrează o parte din gustul dulce al zaharidelor din care provin.
Deoarece se absorb mai lent din tractul digestiv şi astfel inhibă creşterea rapidă a
glicemiei, sunt frecvent utilizaţi în prepararea produselor destinate persoanelor ce
nu tolerează un aport crescut de glucide. Consumul lor în cantităţi mari determină
accelerarea tranzitului intestinal şi produce diaree.
Sorbitolul, care se găseşte în fructe, are o putere de îndulcire similară cu
glucoza. Este absorbit relativ eficient din tubul digestiv, având aceeaşi valoare
energetică cu glucoza.
Manitolul se găseşte, de asemenea, în fructe, este slab digerat şi furnizează
jumătate din cantitatea de calorii per gram faţă de glucoză.
Xilitolul este absorbit de 5 ori mai lent faţă de glucoză. Este utilizat la
fabricarea gumelor de mestecat fără zahăr, deoarece bacteriile cariogene nu îl pot
folosi drept substrat.
 Îndulcitori alternativi
Aceşti produşi sunt mai dulci decât zaharurile naturale pe care le înlocuiesc.
În general nu sunt digerate sau absorbite şi conţin calorii foarte puţine, unele chiar
au valoare energetică zero.
Impactul glucidelor în metabolism

Oligozaharidele neabsorbabile şi fibrele au un rol important în fiziologia
umană. Glucidele specifice nu numai că modulează întreaga dinamică a corpului,
dar influenţează şi procesele patologice.
 Absorţia glucozei şi indexul glicemic

Glucidele sunt digerate în tubul digestiv cu ajutorul enzimelor până sunt
transformate în glucoză, fructoză şi galactoză. Capacitatea de digestie a hidraţilor
de carbon este modificată prin:
- disponibilitatea relativă sau rezistenţa amidonului la acţiunea enzimelor;
- activitatea enzimelor, în special lactaza, în mucoasa intestinală;
- prezenţa altor factori alimentari, precum:
o grăsimile care încetinesc golirea gastrică;
o oligozaharidele neabsorbabile, pectinele, gumele care diluează
concentraţia enzimelor.
De aceea, într-o alimentaţie care cuprinde fructe, legume, cereale şi
oleaginoase absorbţia glucozei este încetinită.
După absorbţie, glucoza este transportată la ficat prin circulaţia portală. 50%
din glucoza ajunsă la ficat este folosită pentru oxidare şi pentru depozitare sub
formă de glicogen. Galactoza şi fructoza sunt modificate şi utilizate ca intermediari
în procesele metabolice. Glucoza intră apoi în circulaţia sistemică şi devine astfel
Macronutrienţii 39
disponibilă ţesuturilor periferice care au nevoie de insulină pentru a o utiliza.

Reglatorii principali ai glicemiei postprandiale sunt:
- cantitatea şi digerabilitatea glucidelor ingerate;
- absorbţia intestinală şi gradul de preluare hepatică;
- secreţia de insulină şi insulinosensibilitatea ţesuturilor periferice.
În 1981, Jenkins a definit indexul glicemic pentru a clasifica alimentele în
funcţie de capacitatea lor de a creşte glicemia (12). S-a presupus că, în condiţii
experimentale, capacitatea de absorbţie a intestinului, metabolismul hepatic,
secreţia pancreatică de insulină şi celelalte sisteme reglatoare se comportă similar,
dar că sursele alimentare de glucide eliberează glucoza în mod diferit. De atunci,
studiile sugerează că indexul glicemic este reproductibil şi poate fi utilizat în
managementul dietetic al diabetului zaharat şi al hiperlipidemiei (2). Formula de
calcul pentru indexul glicemic este:
IG = S1/S2 x 100
IG = index glicemic
S1 = suprafaţa curbei glicemice la 3 ore după ingestia a 50 de g din hidraţii
testaţi
S2 = suprafaţa curbei glicemice la 3 ore după ingestia a 50 de g de glucoză
Unii cercetători au folosit drept referinţă pâinea albă în locul glucozei.

Utilizarea indexului glicemic în modificarea dietelor şi în controlul unor
afecţiuni cronice este în continuare în studiu.
Tabelul III-1. Indexul glicemic al unor alimente

(după Bantle, pâinea albă este referinţa de calcul)
Aliment Indexul glicemic

Pâine albă 100
Pâine integrală 99
Pâine de secară 58
Orez alb 83
Paste făinoase 66
Cartofi uscaţi 116
Cartofi noi, fierţi 81
Cartofi prăjiţi 135
Fasole boabe 60
Mazăre verde 56
Mazăre congelată 74
Linte verde 43
Mere 53
Banane 79
Grefe 36
Struguri 62
Portocale 66
Pere 47
Aliment Indexul glicemic

Glucoză 138
Zahăr 86
Fructoză 30
Lapte ecremat 46
Iaurt 52
Îngheţată 52
Factorii care intervin în influenţarea indexului glicemic, exceptând

concentraţia de glucide, sunt multipli:
- conţinutul alimentelor în proteine şi grăsimi (cu cât este mai mare, cu
atât IG scade);
- prezenţa fibrelor alimentare (cu cât este mai mare, cu atât IG scade);
- prezenţa unor forme de amidon greu digerabil şi gradul său de
prelucrare;
- forma fizică a hranei;
- mărimea particulelor de amidon;
- gradul de amestec al glucidelor cu celelalte principii nutritive;
- procedurile de depozitare a alimentelor;
- maturitatea produselor naturale;
- conţinutul hidric;
- temperatura alimentelor;
- unele substanţe (fitaţi, taninuri);
- inhibitori enzimatici naturali;
- gradul de prelucrare mecanică a alimentelor prin masticaţie.
Este posibil ca la unele persoane cu risc crescut să apară modificări genetice

minime care să modifice toleranţa lor la glucidele alimentare (16).Studiul NHANES
III (Third National Health and Nutrition Examination Survey) a demonstrat clar
prevalenţa acestor modificări genetice sub forma sindromului metabolic la diferite
grupe de vârstă (10). Prevalenţa creşte de la <10% pentru cei în vârstă de 20-29
de ani, la 45% pentru cei de 60-69 de ani, sugerându-se existenţa unei legături
între procesul de îmbătrânire şi efectul cumulat al consumului crescut de zahăr.
 Reglarea lipidelor serice

Hipertrigliceridemia indusă de glucide poate să apară după consumul unei
mese cu conţinut glicemic mare. Aportul de grăsimi nu determină direct
modificarea lipidelor serice, deoarece organismul reglează nivelul macronutrienţilor
pentru a furniza cantitatea de hrană corespunzătoare fiecărui ţesut. De exemplu,
creierul utilizează cea mai mare parte din cele 200 de grame de glucoză necesare
zilnic. Dacă glicemia scade sub 40 mg%, hormonii de contrareglare eliberează
macronutrienţii din depozite. Dacă glicemia creşte peste 180 mg%, glucoza este
eliminată prin urină. Aportul crescut de glucide determină eliberarea unei cantităţi
mai mari de insulină. Acest hormon anabolizant stimulează reacţii compensatorii,
inclusiv preluarea glucozei de către muşchi şi ţesutul adipos, şi activează sinteza
Macronutrienţii 41
de glicogen şi de grăsimi pentru a aduce nivelul glicemiei la normal. La 2 ore după

mâncare, absorbţia intestinală este completă, dar efectul insulinei persistă.
Glicemia poate să scadă, uneori sub nivelul normal. Organismul percepe această
hipoglicemie ca pe o privare de hrană şi secretă hormoni de contrareglare care
eliberează acizi graşi liberi din celule (13). Acizii graşi sunt transportaţi sub formă
de VLDL (Very Low Density Lipoproteins) în ficat, crescând astfel nivelul seric al
trigliceridelor.
Parks şi Hellerstein au arătat creşterea paradoxală a nivelului lipidelor serice
şi scăderea nivelului HDL (High Density Lipoproteins) după consumul unor
alimente cu conţinut crescut de glucide (14). Sunt în desfăşurare studii pentru
clarificarea modului în care compoziţia în principii alimentare poate să influenţeze
starea de sănătate.
Concentraţia serică a lipidelor poate fi modificată de fibrele alimentare.
Scăderea colesterolemiei variază în funcţie de tipul şi de cantitate de fibre (19).
Fibrele alimentare sunt componente de origine vegetală. Nu sunt surse de energie
pentru că nu pot fi hidrolizate enzimatic în intestinul omului.
Materialele vegetale nedigerabile includ componente ale peretelui celular
(celuloza, hemiceluloza, pectinele), ca şi substanţe de susţinere intracelulare sau
secretate de plante ca răspuns la injurie (gume, mucilagii, polizaharide din alge).
Nu toate sunt fibroase. Majoritatea substanţelor clasificate ca fibre sunt
polizaharide non-amidon. Cu toate acestea, lignina, substanţă lemnoasă ce se
găseşte în tulpini, în cojile fructelor şi zarzavaturilor, în cereale, nici măcar nu este
un hidrat de carbon, ci un polimer de alcooli şi acizi fenilpropilici.
Nu toate glucidele din fibre sunt alcătuite din polizaharide non-amidon. Unele
amidonuri modificate prin fierbere şi/sau alte procedee, casnice sau industriale,
rezistă la acţiunea enzimatică şi se numesc amidonuri rezistente. Acestea apar în
cantităţi foarte mici în alimente (sub 1% în pesmet, sub 3% în fulgii de porumb). În
funcţie de natura şi de durata preparării, nivelul acestor tipuri de amidon poate
creşte până la 20% din amidonul total. Unii autori includ amidonul rezistent în
categoria fibrelor.
Conţinutul în fibre este descris, de obicei, în termeni de fibre crude,
determinate prin expunerea materialelor la digestia acidă şi alcalină. Deoarece
acţiunea enzimelor digestive nu este atât de riguroasă, cantitatea de fibre rămasă
în tubul digestiv după digestie este considerabil mai mare decât cea estimată. În
prezent, conţinutul în fibre al alimentelor se referă la fibrele dietetice. Există tabele
care redau conţinutul în fibre al alimentelor.
 Proprietăţile fizice ale fibrelor alimentare

Pe baza proprietăţilor fizice şi a rolurilor fiziologice, fibrele se pot împărţi în
solubile şi insolubile. Fibrele solubile includ pectinele, gumele, mucilagiile şi unele
hemiceluloze. Pectinele se găsesc în special în fructe (mere, portocale) şi
zarzavaturi (morcov). Alte forme de fibre solubile se găsesc în tărâţe de ovăz, orz
şi legume. Influenţa fibrelor solubile asupra proceselor care au loc în tubul digestiv
depinde de capacitatea lor de a reţine apa şi de a forma geluri, ca şi de rolul lor de
substrat al fermentaţiei bacteriilor din colon.
Fibrele insolubile sunt celulozele şi hemicelulozele. Ele susţin structura

celulelor plantelor şi se găsesc în toate tipurile de produse vegetale. Totuşi, cea
mai importantă sursă de fibre insolubile o constituie tărâţele de cereale.
Lignina, material neglucidic, inclusă uneori în categoria fibrelor, este o
componentă majoră a copacilor, susţinând structura porţiunilor lemnoase ale
plantelor. Constituie o parte foarte mică a dietei (1 gram/zi) şi este adusă mai ales
din fructele cu coajă şi seminţele comestibile.
 Proprietăţile fiziologice ale fibrelor alimentare

Pe parcursul tranzitului intestinal, fibrele alimentare pot interacţiona cu
substraturile, efectorii şi produşii digestiei, asemănător altor substanţe supuse
absorbţiei şi evacuării. Procesele sunt complexe şi încă în studiu. Efectele
cunoscute până în prezent au implicaţii într-o serie de afecţiuni. Efectele fiziologice
ale fibrelor dietetice sunt:
- stimularea masticaţiei, fluxului salivar şi secreţiei de suc gastric;
- umplerea stomacului şi senzaţie de saţietate;
- creşterea volumului bolului fecal urmată de scăderea presiunii
intraluminale colonice;
- „normalizarea” timpului de tranzit intestinal;
- asigurarea substratului pentru fermentaţia colonică;
- întârzierea evacuării gastrice şi încetinirea ratei de digestie şi de
absorbţie (fibrele solubile);
- scăderea LDL-colesterolului (fibrele solubile);
- legarea acizilor biliari fecali şi creşterea excreţiei de colesterol derivat din
aceştia;
- prevenirea absorbţiei de grăsimi alimentare şi de colesterol prin legarea
de acizii biliari şi de grăsimi;
- convertirea unora dintre ele de către flora intestinală în acizi graşi cu lanţ
scurt şi scăderea nivelului lipidelor serice prin mecanisme insuficient
cunoscute.
 Implicaţiile în patologie ale fibrelor alimentare

Unele afecţiuni colonice sunt influenţate favorabil de aportul unor cantităţi
crescute de fibre dietetice. Acestea sunt: constipaţia, diareea, diverticulita, cancerul
colorectal. Se cunoaşte de mult timp rolul celulozei în prevenirea constipaţiei. Atât
fibrele solubile, cât şi cele insolubile contribuie la creşterea volumului bolului fecal
prin absorbţia de apă şi adăugarea de material nedigerabil. Gazele provenite din
fermentaţia fibrelor solubile contribuie la pasajul materialului fecal de-a lungul
colonului. Celuloza, fără suficientă apă, produce scaune de consistenţă crescută.
Din acest motiv, este recomandat, ca laxativ superior, un amestec de celuloză şi
pectină. În special fibrele insolubile par a normaliza durata tranzitului intestinal,
accelerându-l în caz de constipaţie sau prelungindu-l la cei cu diaree.
Oligozaharidele din legume pot provoca flatulenţă excesivă. Păstrarea lor în apă
înainte de fierbere le face mai uşor digerabile.
Macronutrienţii 43
Burkitt şi colaboratorii săi atrag atenţia că lipsa fibrelor dietetice din

alimentaţie constituie o cauză probabilă a cancerului de colon. Un posibil
mecanism de acţiune a fibrelor îl constituie reducerea expunerii la carcinogenii
care traversează colonul prin diluarea concentraţiei acestora şi reducerea duratei
tranzitului. Alte teorii consideră că efectele anticarcinogene se datorează doar
anumitor componente specifice şi nu sunt legate de aportul total de fibre.
Producerea acizilor graşi cu lanţ scurt din fibrele ingerate protejează
integritatea tractului intestinal şi a funcţiei imune, ceea ce ar putea constitui
elementul de legătură dintre aportul de fibre şi cancerul de colon.
Fructele şi legumele, pe lângă fibre, conţin şi vitamine (A, C), iar legumele
crucifere, indoli şi fenoli, care toate se asociază cu reducerea riscului de cancer de
colon.
Fracţiunile solubile ale fibrelor alimentare pot reduce LDL-colesterolul,
scăzând riscul cardiovascular. Bacteriile transformă fibrele solubile în acizi graşi cu
lanţ scurt care par a bloca sinteza colesterolului în ficat.
Pectinele şi gumele exercită un efect hipoglicemiant prin întârzierea evacuării
gastrice, reducerea duratei tranzitului intestinal şi prin reducerea absorbţiei
glucidelor. Pot încetini chiar hidroliza amidonului.
Fibrele solubile joacă un rol important în reducerea aportului alimentar total,
producând senzaţia de plenitudine gastrică şi saţietate.
 Conţinutul în fibre al alimentelor

Fibrele dietetice se găsesc doar în produsele de natură vegetală. Efectul
fierberii asupra conţinutului în fibre este incert, unele studii arătând că există doar o
mică diferenţă între cele crude şi cele fierte.
Tabelul III-2. Conţinutul în fibre dietetice al alimentelor în porţii obişnuite
(adaptat după Stavin JL)
Alimente <1g 1-1,9 g 2-2,9 g 3-3,9 g 4-4,9 g 5-5,9 g >6g

Pâine (1 felie) albă integrală din tărâţe - - - -
biscuiţi
din
orez
fulgi de tărâţe,
Cereale expandat, tărâţe de tărâţe
ovăz grâu, - fulgi de
(1 cană) fulgi de cereale 100%
arpacaş ovăz,
porumb
resturi de
stafide
Paste maca- spaghete
făinoase - roane, - din făină - - -
(1 cană) spaghete integrală
Orez
alb brun - - - - -
(1/2 cană)
fasole
diferite
Legume fierte Lima,
- - - linte - specii de
(1/2 cană) mazăre
fasole
uscată
Alimente <1g 1-1,9 g 2-2,9 g 3-3,9 g 4-4,9 g 5-5,9 g >6g

sparanghel, broccoli,
fasole varză de
castra- verde, Bruxelles,
Legume
veţi, varză, morcovi,
crude (1/2 mazăre - - -
salată, conopidă porumb,
cană)
ardei cartofi fără cartofi cu
coajă, coajă,
ţelină spanac
mere cu
Fructe caise, mere fără
struguri, coajă,
(un fruct de grapefruit, coajă,
pepene pere cu - - -
dimensiuni piersici, banane,
verde coajă,
medii) ananas portocale
căpşune
 Recomandări de consum al fibrelor

Dietele bogate în alimente vegetale se asociază cu o incidenţă mai scăzută a
afecţiunilor cardiovasculare, a cancerului de colon, a diabetului zaharat şi a
afecţiunilor gastrointestinale. Cu toate acestea, nu se poate produce o creştere a
aportului de fibre fără a apărea modificări în conţinutul de lipide şi de proteine al
alimentaţiei, modficări care, prin ele însele, au implicaţii asupra sănătăţii. Diferite
grupuri de cercetători au recomandat o creştere a aportului de fibre prin consumul
produselor vegetale integrale.
Se apreciază ca necesar un aport de 25-35 g fibre/zi sau 10-13 g/1000 kcal.
Un consum excesiv de fibre va avea un efect nefavorabil asupra absorbţiei calciului
şi zincului, mai ales la copii şi la vârstnici. Proporţia între fibrele insolubile şi cele
solubile ar trebui să fie de 3/1.
 Absorbţia vitaminelor şi mineralelor

Componentele nenutritive din plante (taninuri, saponine, pectine, fitaţi)
interacţionează cu macronutrienţii şi micronutrienţii alimentari, putând să le reducă
absorbţia. Fitaţii din coaja seminţelor de cereale au capacitatea de a lega ionii de
metale (calciu, cupru, fier şi zinc) (6), şi, în exces, reduc hidroliza amidonului. Şi alţi
compuşi leagă nutrienţii, scăzându-le astfel absorbţia (1).
Unele oligozaharide nedigerabile pot creşte absorbţia mineralelor, după cum
arată studii pe animale (17). Rezultatele studiilor pe om sunt mai puţin consistente
în acest sens. Proiectul European asupra Oligozaharidelor Nedigerabile (ENDO) a
publicat un consens în care a arătat efectul pozitiv asupra mineralelor, exercitat de
oligozaharidele nedigerabile, mai ales în privinţa calciului, la om (20), dar mai sunt
necesare şi alte studii.
Macronutrienţii 45
Rolul glucidelor neabsorbabile în producerea de acizi graşi cu lanţ

scurt
În 1995, Gibson şi Roberfroid au introdus pentru prima dată conceptul de
„prebiotice” pentru substanţele alimentare nedigerabile care stimulează creşterea
şi activitatea speciilor bacteriene existente în colon şi benefice gazdei
(bifidobacteria, de exemplu) (11). La o persoană sănătoasă, 80-90% din glucidele
neabsorbabile sunt fermentate în colon de bacterii, rezultând şi acizi graşi cu lanţ
scurt, pe lângă CO2, hidrogen, metan (8).
Acizii graşi cu lanţ scurt (acetat, butirat şi propionat) sunt absorbiţi de
mucoasa intestinului subţire şi gros. Ei au următoarele roluri:
- cresc absorbţia de apă şi sodiu;
- cresc proliferarea colonocitelor;
- cresc producerea de energie metabolică;
- cresc fluxul sangvin colonic;
- stimulează sistemul nervos autonom;
- cresc producţia de hormoni gastrointestinali (5).
Mai mult de 70% din hrana colonocitelor o constituie butiratul, unul dintre
acizii graşi cu lanţ scurt, având 4 atomi de carbon. Acesta se produce mai ales din
amidon şi mai puţin din lipide. Propionatul, acid gras cu 3 atomi de carbon, este
absorbit şi apoi degradat de ficat. Poate fi important în metabolismul hepatic al
glucidelor şi lipidelor. Acetatul, acid gras alcătuit din 2 atomi de carbon, se
produce mai ales din glucidele nedigerate. Este rapid metabolizat în CO 2 de către
ţesuturile periferice. Poate constitui un substrat pentru sinteza colesterolului şi a
altor lipide.
Funcţiile glucidelor în organism

Glucidele din organism funcţionează mai ales sub formă de glucoză, avînd rol
preponderent energetic şi mai puţin structural. 1 gram de glucoză, prin ardere
completă, furnizează 4 kilocalorii. Glucoza este indispensabilă pentru menţinerea
integrităţii funcţionale a ţesutului nervos. În condiţii normale, reprezintă singura
sursă energetică a creierului. Prezenţa glucidelor este necesară pentru
metabolizarea lipidelor. În absenţa glucidelor, se utilizează în scop energetic o
cantitate mai mare de lipide decât în mod obişnuit, dar se produce oxidarea
incompletă a lor, cu acumularea produşilor intermediari acizi, ceea ce poate
conduce la acidoză şi dezechilibre hidroelectrolitice (tulburări în balanţa sodiului,
deshidratare).
Lactoza are un tranzit intestinal mai prelungit decât alte dizaharide, stimulând
proliferarea bacteriilor cu efect laxativ consecutiv. Bacteriile intestinale sunt
implicate în sinteza unor vitamine, precum vitamina K.
Acidul glucuronic, un metabolit al glucozei, este utilizat în ficat pentru
conjugarea cu diverşi produşi chimici, convertindu-i într-o formă netoxică şi uşor de
eliminat.
Glucidele şi derivaţii lor servesc drept precursori pentru acizii nucleici,

matricea ţesutului conjunctiv şi galactozidele din ţesutul nervos.
În rezumat:
1. Hidraţii de carbon sau glucidele sunt substanţe cu formula generală
(CH2O)n.
2. Un gram de glucoză furnizează 4 kilocalorii.
3. Glucidele se găsesc în plante sub formă mai simplă sau mai complexă
(polimerizată).
4. Omul are capacitatea de a digera doar o mică parte din multitudinea de
compuşi ce pot rezulta prin combinarea monozaharidelor între ele.
5. Peste 80% din glucidele comestibile sunt absorbite sub formă de glucoză.
6. În funcţie de structură, glucidele nedigerabile ajung în colon unde sunt
metabolizate de bacterii şi au un rol important în prevenirea şi controlul
unor afecţiuni.
2. Lipidele
Lipidele sau grăsimile constituie aproximativ 34% din raţia calorică a omului.
Un gram de lipide furnizează 9 kilocalorii prin ardere. Sunt depozitate în ţesutul
adipos. Capacitatea de a depozita şi de a utiliza o mare cantitate de grăsimi dă
posibilitatea omului să supravieţuiască fără hrană săptămâni, chiar luni de zile. Se
crede că aşa au supravieţuit oamenii în perioadele de foamete. Dacă nu este
suficientă grăsime disponibilă, un organism nu se poate adapta la înfometare,
rezultând malnutriţia.
Unele depozite adipoase nu sunt utilizate în perioadele de lipsă a aportului
alimentar. Acestea constituie lipidele structurale care au roluri precise:
- menţin poziţia organelor şi nervilor pe care le protejează de injurii şi şoc;
- protejează oasele de presiunea mecanică (în regiunea palmară,
plantară, fesieră);
- menţin temperatura corpului constantă (stratul izolator subcutanat).
Grăsimile alimentare sunt esenţiale pentru digestia, absorbţia şi transportul
vitaminelor liposolubile şi a altor substanţe liposolubile (carotenoizi, licopene). Ele
reduc secreţiile gastrice, golirea gastrică şi stimulează secreţia biliară şi
pancreatică, favorizând procesul de digestie.
Datorită rolului lor esenţial pentru supravieţuire, oamenii, ca şi alte animale,
au o preferinţă deosebită pentru lipide. Este preferată ciocolata bogată în grăsimi.
Grăsimea este utilizată în industria alimentară pentru proprietăţile sale de textură
(catifelează îngheţata, de exemplu). Lipidele dau senzaţia de saţietate după o
masă.
Spre deosebire de glucide, grăsimile nu sunt polimeri. Sunt molecule mici
extrase din ţesuturile animale şi vegetale. Sunt un grup heterogen de compuşi
având următoarele proprietăţi: sunt insolubile în apă, dar sunt solubile în solvenţi
organici (eter, cloroform). Lipidele „naturale“ conţin aproximativ 95% trigliceride şi
5% monogliceride, digliceride, acizi graşi liberi, fosfolipide, steroli.
Macronutrienţii 47
Lipidele importante pentru nutriţie sunt împărţite în trei mari categorii:

- lipide simple;
- compuse;
- steroli (colesterol, săruri biliare) şi vitamine liposolubile.
Tabelul III-3. Clasificarea lipidelor (23)

Acizi graşi
Lipide Lipide neutre = esteri ai acizilor graşi cu glicerol: mono-, di- şi trigliceride
simple Parafine = esteri ai acizilor graşi cu alcooli cu greutate moleculară mare: esteri de
steroli (ester colesterol), esteri nonsteroli (retinol palmitat = vitamina A ester)
Fosfolipide = compuşi din acid fosforic, acizi graşi, bază nitrogen:
glicerolfosfolipide (lecitine, cefaline, plasmogeni), glicosfingolipide (sfingomielina)
Lipide
Glicolipide = acizi graşi, monozaharide, bază nitrogen: cerebrozide, gangliozide,
compuse
ceramide
Lipoproteine = lipide, proteine
Steroli: colesterol, vitamina D, săruri biliare
Alte lipide
Vitamina A, E, K
Acizii graşi
Sunt lanţuri hidrocarbonate terminate la un capăt cu grupări carboxil şi la
celălalt cu grupări metil. Există 24 de acizi graşi frecvent întâlniţi care diferă prin
lungimea lanţului de carbon şi prin gradul de saturaţie. Majoritatea au între 4 şi 22
de atomi de carbon. Cei mai întâlniţi sunt cei cu 16 şi cu 18 atomi de carbon, fiind
acizi graşi cu lanţ lung. Acizii graşi sunt componenţi importanţi ai fosfolipidelor ce
intră în structura membranelor celulare.
Acizii graşi se clasifică pe baza următoarelor criterii: numărul de atomi de
carbon din structură, numărul legăturilor duble din structură, localizarea
primei legături duble în lanţul de atomi de carbon pornind de la capătul metil şi
notată cu ω. De exemplu, acidul linoleic din familia ω-6 este desemnat prin formula
C18:2 ω-6 pentru a indica 18 atomi de carbon în structură, 2 legături duble, prima
fiind la al şaselea atom de carbon din capătul metil.
Tabelul III-4. Acizii graşi importanţi fiziologic (23)

Descriere
simbolică
în funcţie
de Denumire Structură Comentarii
numărul
atomilor
de carbon
Adesea ataşat
la capătul
acid
14:0 CH3(CH2)12COOH amino al
miristic
proteinelor
citoplasmatice
Produs final al
acid
16:0 CH3(CH2)14COOH sintezei
palmitic
acizilor graşi
acid
16:19 CH3(CH2)5C=C(CH2)7COOH
palmitoleic
acid
18:0 CH3(CH2)16COOH
stearic
18:19 acid oleic CH3(CH2)7C=C(CH2)7COOH
acid Acid gras
18:29,12 CH3(CH2)4C=CCH2C=C(CH2)7COOH
linoleic esenţial
acid Acid gras
18:39,12,15 CH3CH2C=CCH2C=CCH2C=C(CH2)7COOH
linolenic esenţial
Precursor în
acid
20:45,8,11,14 CH3(CH2)3(CH2C=C)4(CH2)3COOH sinteza
arahidonic
eicosanoizilor
Acizii graşi saturaţi

Conţin numărul maxim de atomi de hidrogen. În alimentele consumate de om
se întâlneşte un amestec de acizi graşi. Cei saturaţi sunt concentraţi mai ales în
produsele animale, dar şi în unele uleiuri vegetale (cocos, palmier). Gradul de
saturaţie determină consistenţa grăsimilor la temperatura camerei: cu cât lanţul de
atomi de carbon este mai lung şi gradul de saturaţie mai mare, cu atât sunt mai
consistente. O excepţie este uleiul de cocos care rămâne lichid deoarece are un
lanţ scurt de atomi de carbon.
Acizii graşi mononesaturaţi

Conţin o singură legătură dublă. Cel mai întâlnit este acidul oleic, dar tot din
această categorie fac parte şi uleiul de măsline, uleiul de avocado, uleiul de
canola. În organism, acidul oleic provine din stearaţi prin acţiunea de desaturare a
Macronutrienţii 49
unor enzime. Această categorie de acizi graşi pare a juca un rol în diabetul
zaharat.
Acizii graşi polinesaturaţi

Conţin 2 sau mai multe duble legături. Cel mai important reprezentant este
acidul linoleic. El se găseşte în diverse produse vegetale, dar uleiul de cocos, cel
de palmier, untul de cacao sunt sărace în acest acid gras.
Există 2 familii importante: ω-3 şi ω-6. Ele au roluri importante în unele
afecţiuni: ateroscleroză, scleroză multiplă, afecţiuni inflamatorii (au rol protector în
aceste boli).
Acizii graşi esenţiali

Acidul linoleic (ω-6) şi acidul linolenic (ω-3) sunt acizi graşi esenţiali deoarece
nu pot fi sintetizaţi de organismul uman. Sunt structuri ale altor lipide active
biologic. Acidul linoleic este convertit enzimatic în acid gama-linolenic şi acid
arahidonic, ambii cu rol în dezvoltarea precoce a creierului. Acidul arahidonic
previne dermatita ce apare în deficitul de acizi graşi esenţiali. O dietă deficitară în
acid linoleic conduce la deficit de acid arahidonic. Din familia ω-3, acidul
docosahexaenoic joacă un rol major în funcţia retiniană şi în dezvoltarea cerebrală,
fiind important la copii.
Din aceste familii de acizi graşi fac parte precursorii eicosanoidelor
(prostaglandine, tromboxan, leucotriene), substanţe asemănătoare hormonilor,
care intervin în reglarea tensiunii arteriale, a frecvenţei cardiace, a vasodilataţiei, a
coagulării, a lipolizei şi a răspunsului imun. Familia ω-6 (acidul arahidonic) este
sursă pentru sinteza prostaglandinelor şi a tromboxanului A2. Cel din urmă
determină agregare plachetară, formarea cheagului şi vasoconstricţie. Din familia
ω-3 se sintetizează prostaciclinele cu efecte opuse: prevenirea coagulării şi
vasodilataţie. Acizii graşi ω-3 inhibă enzimele de desaturare ceea ce conduce la
scăderea producerii acidului arahidonic şi, prin urmare, şi a tromboxanului A2.
Aportul de acizi graşi esenţiali se corelează pozitiv cu concentraţia lor în esterii de
colesterol şi în fosfolipidele din sânge. De aceea, dozările biochimice ale acestor
compuşi sunt utilizate pentru a confirma aportul alimentar.
Simptomele cauzate de deficitul de acid linoleic sunt dermatita şi tulburările
de creştere la copiii hrăniţi după formula fără lipide. La animale mai apar şi tulburări
de reproducere, steatoză hepatică. Alte simptome întâlnite sunt cele neurologice
care sunt reversibile (parestezii, slăbiciune, inabilitatea de a merge, tulburări de
vedere), tulburările de concentrare, alterarea acuităţii vizuale, modificările electro-
retinogramei.
Acizii graşi ω-3 cei mai importanţi sunt acidul α-linolenic şi derivaţii săi: acidul
eicosapentaenoic şi acidul docohexaenoic. Sursele principale de acid linolenic sunt
uleiurile vegetale, margarina, uleiul de soia, de canola. Uleiul de peşte este bogat
în derivaţi ai acidului α-linolenic. La peşte se produce conversia acidului α-linolenic
în derivaţii acestuia prin elongare şi desaturare. Un fenomen asemănător apare şi
la om. Acizii graşi ω-3 sunt implicaţi şi în metabolismul lipoproteinelor. După un

aport crescut al acestor acizi apar unele tulburări de tipul: creşterea timpului de
sângerare, infecţii, diabet zaharat, peroxidarea lipidelor.
Raportul ω-6/ω-3
Evoluând, oamenii au început să consume unele alimente sărace în grăsimi
saturate şi bogate în acizi graşi ω-3. Raportul optim ω-6/ω-3 se consideră a fi
2/1-3/1, de patru ori mai mic decât aportul curent. Se recomandă ca oamenii să
consume mai mulţi acizi graşi ω-3 de origine vegetală şi marină.
Acizii graşi trans, formă în care atomii de hidrogen se găsesc de o parte şi de
alta a dublei legături, se obţin prin adăugarea de hidrogen la uleiurile lichide pentru
a le transforma în semisolide. De menţionat că, în alimente, majoritatea acizilor
graşi nesaturaţi există în forma cis, cu atomii de hidrogen de aceeaşi parte a
legăturii duble. Prin hidrogenare, acizii graşi polinesaturaţi se transformă în
mononesaturaţi, dar nivelul de saturaţie în produşii finali nu este mare. Sursele
cele mai importante de acizi graşi în formă trans sunt margarina, lipide comerciale
pentru prăjire, preparate pe bază de lipide, snacks-uri. Acizii graşi trans inhibă
desaturarea şi elongarea acidului linoleic şi linolenic. Metaboliţii acestora din urmă
sunt esenţiali pentru dezvoltarea fetală, iar din acest motiv, se recomandă ca acizii
graşi formă trans să fie în proporţie cât mai mică în dieta femeilor însărcinate.
Funcţiile membranei celulare
Depind de configuraţia tridimensională a acizilor graşi din structura sa.
Dublele legături cis din membrană formează noduri şi permit ca acizii graşi să se
aranjeze compact ceea ce face ca membrana să nu fie foarte rigidă. Viscozitatea
biomembranei este importantă pentru funcţia proteinelor membranare. Deoarece
acizii graşi trans nu formează noduri, ei se leagă în membrană cu atât mai ermetic
cu cât au un grad de saturare mai mare. Studii clinice şi epidemiologice arată că
aportul crescut de acizi graşi trans este asociat cu un risc crescut de afecţiuni
coronariene, cancer şi alte boli cronice, probabil şi ca urmare a influenţei lor asupra
fluidităţii membranei celulare. Acizii graşi trans inhibă desaturarea şi elongarea
acidului linoleic şi α-linolenic.
Acizii graşi polinesaturaţi cu lanţ lung sunt de importanţă majoră pentru
dezvoltarea organelor şi a creierului fetal. Se recomandă ca aportul de acizi graşi
saturaţi să fie redus.
Trigliceridele
Organismul uman produce trigliceride (triacilgliceroli) prin unirea a trei acizi
graşi cu un glicerol, astfel că se neutralizează acizii graşi reactivi. Acizii graşi liberi
sunt compuşi cu potenţial periculos, deoarece au o grupare carboxilică (COOH) ce
poate reacţiona cu alte molecule.
Macronutrienţii 51
Figura III-3. Structura de bază a trigliceridelor (23).
Acizii graşi legaţi de glicerol sunt neutri şi nu mai au grupări hidroxil (OH)
libere, astfel că trigliceridele sunt insolubile în apă (hidrofobe). Grăsimile neutre pot
fi transportate în siguranţă de sânge şi depozitate în celulele adipoase ca rezerve
energetice. Peste 95% din lipidele provenite din alimente sunt trigliceride de
depozit.
Proprietăţi fizice
Proprietăţile fizice depind de structura chimică şi de proporţia de acizi graşi
din compoziţie. Dacă acizii graşi sunt scurţi şi nesaturaţi, atunci rezultă lipide moi,
lichide la temperatura camerei. Lipidele solide, cum sunt cele animale (untura),
conţin cantităţi mari de acizi graşi cu lanţ lung (acidul palmitic C16:0, acidul stearic
C18:0). Proprietăţile fizice mai sunt influenţate şi de numărul ω şi de poziţia acizilor
graşi pe molecula de glicerol.
Acizii graşi din trigliceride reflectă conţinutul de acizi graşi din plante şi
animale. Ei au lungime, structură, grad de saturaţie variabile, chiar într-o
trigliceridă. Acizii graşi saturaţi sunt relativ inerţi şi nesusceptibili la deteriorare
oxidativă în timpul depozitării. De aceea, trigliceridele de depozit din lumea animală
sunt predominant saturate. Organismele ce trăiesc în apă rece trebuie să-şi
menţină acizii graşi în formă lichidă la temperatură scăzută. Trigliceridele din uleiul
de peşte şi lipidele de origine marină conţin acizi graşi de 20-22 atomi de carbon,
dar cu grad mare de nesaturare.
Reacţii chimice
 Saponificarea
Prin reacţia chimică a trigliceridelor cu baze se formează săruri care sunt
săpunuri. Producerea acestei reacţii în tractul intestinal are importanţă nutriţională
în afecţiunile caracterizate printr-o absorbţie redusă a lipidelor.
 Hidrogenarea
Gradul de saturaţie a unui lipid nesaturat este crescut prin hidrogenare.
Această reacţie se utilizează în scop comercial pentru a transforma uleiurile
vegetale în grăsimi solide la temperatura camerei. Aşa se obţine margarina.
Grăsimile hidrogenate constituie sursa principală de acizi graşi în formă trans din
dietă.
 Râncezirea
Expunerea la aer a grăsimilor pe o perioadă mai lungă de timp duce la
râncezirea lor. Oxigenul se ataşează de legăturile duble formând peroxizii cu miros
şi gust specifice. Hidrogenarea parţială a uleiurilor scade tendinţa lor la oxidare prin
creşterea stabilităţii lor. Prin urmare, alimentele ce conţin uleiuri parţial hidrogenate
au o valabilitate mai lungă. Oxidarea vitaminei E, prezentă în cantitate crescută în
uleiurile vegetale, previne peroxidarea. Adăugarea la lipide de antioxidanţi, precum
hidroxianisoli butilaţi, hidroxitolueni butilaţi, le prelungeşte valabilitatea.
 Funcţia energetică
Datorită cantităţii crescute de energie şi a solubilităţii lor reduse, trigliceridele
sunt forma majoră de stocare a energiei din organism. Ele înmagazinează mai
eficient energia decât glicogenul pentru că nu conţin apă. Rezervele adipoase se
menţin câteva săptămâni, în timp ce cele de glicogen, doar câteva zile. Un alt rol
important al trigliceridelor este acela de economisire a proteinelor prin cruţarea lor
de a fi utilizate ca sursă energetică.
 Alte funcţii
Ţesutul adipos contribuie la susţinerea organelor, nervilor şi la protecţia
acestora în traumatisme, şocuri. El contribuie la menţinerea constantă a
temperaturii corporale. Grăsimile asigură absorbţia vitaminelor liposolubile, scad
secreţia gastrică, încetinesc evacuarea gastrică, produc senzaţia de saţietate
postprandial.
Lipidele compuse
 Fosfolipidele
Constituie a doua categorie de lipide ca nivel de reprezentare în organism.
Sunt grăsimi în care un acid gras este înlocuit cu o substanţă care conţine fosfor,
cum ar fi acidul fosforic. Au rol structural prin afinitatea lor atât pentru substanţele
hidrosolubile, cât şi pentru cele liposolubile. Concentraţii mari se găsesc în
membranele celulare unde fosfolipidele facilitează transportul lipidelor în interiorul
şi în afara celulei. În sânge, ele transportă lipidele ca parte a lipoproteinelor. Tipul
de acizi graşi din fosfolipide depinde de conţinutul în acizi graşi al alimentelor din
dietă.
Macronutrienţii 53
Fosfatidilcolină
Fosfatidiletanola
mină
Fosfatidilserină
Fosfatidilinositol
Fosfatidilglicerol
Difosfatidilglicerol
Figura III-4. Exemple de fosfolipide (23).
 Lecitina
Lecitina (fosfatidilcolină) conţine acid fosforic şi colină. Este implicată în

transportul şi utilizarea acizilor graşi şi a colesterolului în lipoproteine prin enzima
lecitin-colesterol aciltransferază (LCAT). Este cel mai răspândit fosfolipid. Se
găseşte în ficat, ou, soia, spanac. Nu este un element nutriţional esenţial deoarece
organismul poate să-şi producă o cantitate suficientă de lecitină. Lecitina din
alimente este digerată înainte de a fi absorbită, de aceea suplimentarea ei
alimentară este fără valoare. Datorită proprietăţilor emulsionante, se adaugă la
produse precum: margarina, snacks-uri.
 Alte fosfolipide
Cefalinele (asemănătoare structural cu lecitina), lipontolii (conţin inositol şi au
activitate asemănătoare vitaminelor), sfingomielinele (conţin aminoalcooli în locul
glicerolului) apar în concentraţie mare în ţesutul nervos. Cefalina este necesară
formării tromboplastinei, iar sfingomielina intră în structura mielinei.
Eicosanoidele şi mediatorii paracrini

Acizii graşi polinesaturaţi cu lanţ lung din fosfolipidele membranare sunt clivaţi
ca răspunds la injurii şi inflamaţii. În funcţie de numărul de legături duble, acizii
graşi sunt clasificaţi în:
- acid linoleic cu 3 legături duble;
- acid arahidonic cu 4 legături duble;
- acid eicosapentaenoic cu 5 legături duble.
Aceşti acizi graşi sunt precursorii hormonilor eicosanoidici care acţionează în
apropierea locului de producere, motiv pentru care sunt denumiţi „mediatori
paracrini”.
Ei au multiple funcţii locale. Pot să altereze permeabilitatea peretelui vascular,
activitatea plachetară (contribuie la coagulare) şi pot să influenţeze procesele
inflamatorii.
Macronutrienţii 55
Există o mare varietate de mediatori (interleukine, citokine, chemokine, factori

de coagulare, factori de creştere, factori de adeziune) care sunt influenţaţi de
aportul de lipide. Avem puţine cunoştinţe pentru a face recomandări mai vaste
privind cantitatea şi tipul de lipide alimentare care asigură substratul optim al
biomembranelor.
Glicolipidele
Includ cerebrozidele şi gangliozidele care au drept bază sfingozina şi acizi
graşi cu lanţ lung (peste 22 de atomi de carbon). În structura cerebrozidelor intră
galactoza, iar în cea a gangliozidelor, glucoza. Se întâlnesc în ţesutul nervos şi în
membranele celulare unde au rol în transportul lipidelor.
Figura III-5. Galactocerebrozida (23).
Sterolii
Clasificare şi structură
Sterolii se caracterizează prin prezenţa unui nucleu complex cu grupări
laterale. Reprezentanţii acestei clase sunt: colesterolul întâlnit doar în ţesutul
animal, ergosterolul şi β-sitosterolul de origine vegetală.
Colesterolul este un component esenţial al membranelor celulare, dar şi al
celulelor nervoase şi al creierului. Concentraţii mari se găsesc şi în glandele
suprarenale, în ficat unde este sintetizat şi depozitat. Are rol în biosinteza a
numeroşi steroizi, inclusiv acizii biliari, aldosteron, estrogeni, testosteron,
progesteron. Este mult studiat rolul său în fertilitate, în aterogeneză.
Figura III-6. Colesterolul (23).

Activitatea vitaminei D
Colesterolul şi ergosterolul sunt precursori ai vitaminei D. Colesterolul este
convertit în mucoasa intestinală în 7-dehidrocolesterol provitamina
colecalciferolului (vitamina D3) şi depozitat în ţesutul adipos subcutanat.
Transformarea în forma sa activă se realizează prin expunerea pielii la razele
ultraviolete. Ergosterolul este forma vitaminei D utilizată în laptele fortificant.
Lipidele sintetice
Sunt obţinute în laborator. Câteva exemple sunt: trigliceridele cu lanţ mediu,
lipide structurale şi substituenţii lipidici.
 Trigliceridele cu lanţ mediu

Sunt rapid hidrolizate în tubul digestiv şi se absorb direct în circulaţia portală.
Deoarece şuntează circulaţia limfatică, vor apărea în circulaţia sanguină la 20 de
minute după ingestie. Apoi, vor fi oxidate hepatic. Se comercializează sub
denumirea de „trigliceride cu lanţ mediu“. Asigură 8,25 kcal/g. Se adresează
pacienţilor cu catabolism crescut (cancer, SIDA) sau cu probleme de malabsorbţie.
 Lipide structurale
Sunt asemănătoare trigliceridelor cu lanţ mediu, dar sunt neesterificate cu
acid linoleic sau acid ω-3. Prin combinarea acestora cu trigliceridele cu lanţ mediu
se creşte rata de absorbţie a acizilor graşi esenţiali din cadrul acizilor graşi cu lanţ
lung. Se studiază posibilitatea administrării parenterale sau enterale a acestor acizi
graşi.
Lipidele structurale sunt eficiente în economisirea nitrogenului şi menţinerea
funcţiilor sistemului reticuloendotelial la pacienţii cu „hipermetabolism” (arsuri,
traumatisme, intervenţii chirurgicale). Nu s-a observat vreo influenţă a acestor
lipide în creşterea performanţelor fizice.
 Substituenţii lipidici
Diferă ca structură de lipide, dar le imită funcţiile şi sunt necalorigene. Se
obţin din diferiţi compuşi, precum: polimeri modificaţi ai glucozei, polidextroză, ulei,
cereale, gume, alge, derivaţi de celuloză, proteine, compuşi lipidici etc. Se
utilizează în diverse preparate dietetice: deserturi congelate, salate, brânzeturi,
fiind folosite în dietele fără lipide. Utilitatea lor este discutabilă. Frecvent apare o
compensare calorică prin alte produse.
Surse alimentare de lipide

Lipidele se găsesc în produsele de origine animală, în uleiuri, în lactate.
Fructele, legumele şi cerealele au un conţinut redus de lipide. Combinaţii precum
prăjituri, creme, mixturi de cereale, snacks-uri au conţinut crescut de lipide.
Macronutrienţii 57
Sursele principale de lipide sunt: uleiul, margarina, brânza, carnea, sosurile.
Tabelul III-5. Conţinutul în lipide al alimentelor (23)

0 g lipide Fructe, legume, gem, jeleu, sucuri
1-3 g lipide/100 g produs Popcorn, supă, pâine, brânză slabă
4-6 g lipide/100 g produs Iaurt, lapte, ou
Telemea, carne, ciocolată, maioneză, sosuri,
>7 g lipide/100 g produs
prăjituri, creme
Lactatele au cantităţi foarte variate de lipide, dar a crescut mult consumul

celor degresate, scăzând, în acelaşi timp, consumul de lapte integral. Există
tendinţe de creştere a consumului de brânzeturi grase şi de carne de porc şi de
pasăre în detrimentul cărnii de vită al cărei consum a scăzut. A crescut consumul
uleiurilor vegetale, scăzând consumul de grăsimi animale. Cantitatea cea mai mare
de acizi graşi mononesaturaţi provine din uleiuri, iar de acizi graşi saturaţi, din
carne.
Aportul alimentar
Necesarul uman de acid linoleic este de 2-7 g/zi, iar aportul optim de acizi
graşi ω-3 este de 1-1,5 g/zi. Raportul ω-6/ω-3 ar trebui să fie între 4 şi 10 la 1. Se
consideră sănătos un aport de lipide sub 30% din necesarul caloric, din care acizii
graşi saturaţi să reprezinte 10%, acizii graşi mononesaturaţi 10%, iar cei
polinesaturaţi 10%.
Colesterolul alimentar
Asocierea dintre hipercolesterolemie şi riscul cardiovascular a condus la
restricţii dietetice privind alimentele bogate în colesterol. Colesterolemia este
controlată homeostatic, iar fiecare individ răspunde diferit la colesterolul alimentar,
dar este necesară o limitare a aportului.
Consumul de lipide a scăzut de la 40% în anul 1977, la 37% în anul 1988. Nu
se respectă proporţiile între diversele tipuri de grăsimi. Cantitatea de colesterol
consumată este încă prea mare.
În rezumat:
1. Lipidele joacă un rol major în biologia celulară.
2. Au rol energetic. Se mobilizează din adipocite, în special în condiţii de
post.
3. Au rol structural. Protejează organele, oasele; intră în structura
biomembranelor; sunt substratul unor mediatori paracrini.
4. Vitaminele liposolubile reglează funcţii metabolice pe diverse căi.
Vitamina E are rol protector, antioxidant. Vitaminele A şi D reglează
expresia genică.
5. Sunt încă în cercetare acţiunile lipidelor la nivel molecular şi celular,
interacţiunile dintre grăsimile de aport şi cele endogene.
6. Se recomandă consumul de lipide cu structură variată, saturate,

mononesaturate şi polinesaturate, şi evitarea prăjelilor. Moderaţia şi
diversitatea sunt importante.
3. Proteinele
Proteinele sunt primele substanţe cărora li se recunoaşte un rol vital în cadrul
ţesuturilor vii. Numele acestei clase de substanţe derivă din greceşte şi semnifică
ceva „de primă importanţă”.
Compoziţie
Proteinele, la fel ca glucidele şi lipidele, conţin carbon, hidrogen şi oxigen, dar
şi azot până la 16%, ca şi alte elemente chimice, precum sulful, fosforul, fierul,
cobaltul. Prezenţa azotului în structura lor le permite proteinelor să ia nenumărate
forme care caracterizează viaţa.
Plantele sintetizează proteine din azot pe care îl obţin din nitraţii şi amoniul
din sol, iar în cazul unic al legumelor, nitraţii devin disponibili prin bacteriile din
nodulii rădăcinilor, provenind din azotul atmosferic. Animalele obţin azotul necesar
din alimentele proteice de origine animală şi vegetală. Metabolismul animal,
excreţia şi moartea duc la revenirea azotului în sol, cu închiderea unui veritabil
ciclu.
Structură şi clasificare
Baza structurii proteinelor o constituie aminoacizii. 20 de aminoacizi
reprezintă constituenţii principali pentru cea mai mare parte din proteine. Cu
excepţia prolinei, toţi sunt acizi α-aminocarboxilici, în care gruparea amino şi cea
carboxil se leagă de acelaşi atom de carbon. Ei se diferenţiază prin radicalul R.
Aminoacizii se leagă între ei prin legături peptidice pentru a forma proteinele.
Legăturile se realizează între gruparea carboxil al unui aminoacid şi cea amino a
altuia. Produsul rezultat are la un capăt o grupare carboxil, iar la celălalt capăt,
gruparea amino, libere, permiţând legarea de aminoacizi la ambele capete.
Proteinele sunt variate din punctul de vedere al dimensiunilor, de la
polipeptide scurte, la molecule foarte mari şi complexe, formate din câteve sute de
mii de unităţi aminoacidice.
Proteinele există sub formă fibroasă sau globulară. Proteinele fibroase conţin
câteva lanţuri polipeptidice helicoidale legate într-o structură liniară rigidă. Au
solubilitate scăzută şi rezistenţă mecanică mare, fiind elemente structurale
(colagen, keratina, miozina). Proteinele globulare se întâlnesc în fluidele
organismului. Sunt foarte solubile şi pot fi uşor denaturate. Cele de interes în
nutriţie sunt cazeina din lapte, albumina din ou, albuminele şi globulinele din
sânge, plasma şi hemoglobina. În formă conjugată, ele reprezintă majoritatea
enzimelor intracelulare.
Macronutrienţii 59
Proteinele simple sunt scindate prin hidroliză în aminoacizi. Acestea includ:

albumine, globuline, gluteline, prolamine şi albuminoizi. Proteinele solubile în apă
şi în soluţii saline diluate, precum albuminele şi globulinele, sunt prezente în
fluidele animale, iar cele mai puţin solubile, precum miozaina şi proteinele
musculare, sunt prezente în ţesuturi.
Proteinele conjugate sunt acele proteine care au ataşat un grup prostetic,
neproteic, ceea ce îi conferă proteinei funcţii specifice. Acestea includ:
nucleoproteine, din ADN şi ARN, în care se combină proteine simple cu acizi
nucleici, mucoproteine şi glicoproteine, în care se combină proteine cu cantităţi
variabile de polizaharide complexe, lipoproteinele, aflate în plasmă, în care se
combină proteine cu lipide ca trigliceride, colesterol şi fosfolipide, fosfoproteinele,
în care acidul fosforic se leagă sub formă de ester de proteină ca în cazeină,
metaloproteine, precum feritina şi hemosiderina, în care metalele ca zinc, fier,
cupru, sunt legate de proteine.
Proteinele derivate, de tipul proteozelor, peptonelor şi peptidelor, se formează
în diferite stadii ale metabolismului proteic.
Structura tridimensională a proteinelor

Structura proteinelor este esenţială pentru a asigura funcţiile specifice.
Proteinele au patru niveluri ale structurii:
1. structura primară: peptidele se leagă între ele conform codului
genetic, astfel încât proteina finală este un lanţ liniar de aminoacizi;
2. structura secundară: atracţiile dintre grupările R ale aminoacizilor
creează structuri helicoidale sau pliate;
3. structura terţiară: structurile helicoidale şi cele pliate sunt unite în
domenii compacte; proteinele mici au un singur domeniu, iar cele mai
mari au mai multe domenii;
4. structura cuaternară: polipeptidele pot servi drept subunităţi în
formarea unor ansambluri sau complexe mai mari; subunităţile sunt
legate prin numeroase interacţiuni slabe, necovalente, iar uneori sunt
stabilizate prin legături disulfidice.
Funcţiile proteinelor
Proteinele din alimentaţie sunt implicate în sinteza proteinelor tisulare şi în
alte funcţii metabolice speciale. În procesele anabolice, ele furnizează aminoacizii
necesari formării ţesuturilor. Ca surse de energie, proteinele sunt echivalente cu
glucidele, furnizând 4 kcal/g proteină. Proteinele sunt mult mai costisitoare, atât
material, cât şi energetic.
Proteinele au rol structural major, atât pentru ţesuturi, cât şi pentru enzime,
hormoni, produse de secreţie. Proteinele sunt implicate în funcţia sistemului
imunitar sub formă de anticorpi.
Proteinele participă la transportul trigliceridelor, colesterolului, fosfolipidelor şi
vitaminelor liposolubile, sub forma lipoproteinelor. O multitudine de vitamine,
minerale şi hormoni sunt transportate în sânge într-o formă legată de proteine.
Albumina transportă acizi graşi liberi, bilirubina, dar şi o serie de substanţe

medicamentoase.
Proteinele contribuie la homeostazie prin menţinerea unor gradiente osmotice
între compartimentele lichidiene ale organismului. De exemplu, în hipoproteinemii
apar edemele. În această funcţie, un rol important revine albuminei. Datorită
structurii lor unice, proteinele sunt capabile să reacţioneze atât cu substanţele
acide, cât şi cu cele alcaline, menţinând echilibrul acido-bazic din sânge şi ţesuturi.
Aminoacizii
 Aminoacizii esenţiali şi neesenţiali

Unii aminoacizi sunt consideraţi esenţiali deoarece sinteza lor endogenă este
insuficientă pentru a satisface necesităţile metabolice, fiind necesar un aport
suplimentar prin alimente. Aceştia sunt: treonina, triptofanul, histidina, lizina,
leucina, izoleucina, metionina, valina, fenilalanina şi arginina. Aportul inadecvat
sau absent al lor duce la negativarea balanţei azotate, scădere ponderală, creştere
deficitară la copii şi alte simptome. Necesarul lor, pe grupe de vârstă, este redat în
tabelul III-6.
Tabelul III-6. Necesarul aminoacizilor esenţiali în mg/kg corp/zi pe grupe de vârstă

(adaptat după Oraganizaţia Mondială a Sănătăţii)
Sugari Copii
Aminoacid Copii < 2 ani Adulţi
3-4 luni 2-10 ani
Histidina 28 - - 8-12
Izoleucina 70 31 28 10
Leucina 161 73 44 14
Lizina 103 64 44 12
Metionina şi
58 27 22 13
cisteina
Fenilalanina
125 69 22 14
şi tirozina
Treonina 87 37 28 7
Triptofanul 17 12,5 3,3 3,5
Valina 93 38 25 10
Total fără
714 352 216 84
histidină
Prin studii cu markeri izotopici s-a dovedit că necesarul pentru lizină, leucină,
valină şi treonină este de 2-3 ori mai mare decât necesarul rezultat din
determinarea balanţei azotate.
Aminoacizii neesenţiali, alanina, acidul aspartic, asparagina, acidul glutamic,
glutamina, glicina, prolina şi serina, sunt la fel de importanţi pentru sinteza
proteinelor. Dacă nu sunt disponibili în momentul sintezei proteice în cantităţi
Macronutrienţii 61
suficiente, ei pot fi sintetizaţi din aminoacizii esenţiali sau din precursori de carbon
şi azot produşi de celule.
Aminoacizii condiţionat esenţiali sunt aceia care devin esenţiali în anumite
situaţii clinice. Se consideră că taurina, cisteina, tirozina sunt condiţionat esenţiali
la copiii prematuri.
Tabelul III-7. α-aminoacizii din proteine (adaptat după

http://web.indstate.edu/thcme/mwking/amino-acids.html)
pK1 pK2 pK R
Aminoacid Simbol
(COOH) (NH2) Group
Glicină Gly-G 2,4 9,8
Alanină Ala-A 2,4 9,9
Valină Val-V 2,2 9,7
Leucină Leu-L 2,3 9,7
Izoleucină Ile-I 2,3 9,8
Serină Ser-S 2,2 9,2 ~13
Treonină Thr-T 2,1 9,1 ~13
Cisteină Cys-C 1,9 10,8 8,3
Metionină Met-M 2,1 9,3
Acid aspartic Asp-D 2,0 9,9 3,9
Asparagină Asn-N 2,1 8,8
Acid glutamic Glu-E 2,1 9,5 4,1
Glutamină Gln-Q 2,2 9,1
Arginină Arg-R 1,8 9,0 12,5
Lisină Lys-K 2,2 9,2 10,8
Histidină His-H 1,8 9,2 6,0
Fenilalanină Phe-F 2,2 9,2
Tirozină Tyr-Y 2,2 9,1 10,1
Triptofan Trp-W 2,4 9,4
Prolină Pro-P 2,0 10,6
 Stocul metabolic de aminoacizi

În organism nu există rezerve mari de aminoacizi, deoarece excesul rezultat
din procesul de sinteză este metabolizat. Proteinele celulare prin ele însele
reprezintă un stoc metabolic de aminoacizi, aflat în echilibru dinamic, stoc la care
se poate apela în special când creşte necesarul de proteine (sarcină, perioadă de
creştere la copii). Este necesar un turnover continuu al proteinelor la adulţi pentru a
menţine depozitul de aminoacizi pentru asigurarea necesităţilor metabolice ale
celulelor în condiţii de stimulare. Cele mai active ţesuturi din acest punct de vedere
sunt: mucoasa intestinală, pancreasul, ficatul şi rinichiul. Proteinele plasmatice au
şi ele un turnover crescut. Muşchiul, pielea şi creierul sunt mult mai puţin active.
 Funcţii particulare ale aminoacizilor

Aproape toţi aminoacizii au anumite funcţii specifice în organism. Triptofanul,
cel mai complex aminoacid, este precursorul vitaminei niacină şi a
neurotransmiţătorului serotonină. Metionina reprezintă principalul donor de grupe
metil pentru sinteza unor compuşi (colina şi carnitina). Este, de asemenea,
precursorul cistinei şi al altor compuşi cu conţinut de sulf. Fenilalanina este
precursorul tirozinei, iar ambele vor duce la formarea tiroxinei şi epinefrinei.
Tirozina este precursorul pigmenţilor din păr şi din piele. Arginina şi citrulina sunt
implicate în sinteza ureei în ficat. Glicina, cel mai simplu aminoacid, ubicuitar, se
combină cu o serie de substanţe toxice, transformându-le în compuşi inofensivi
care sunt, ulterior, excretaţi. Mai este utilizată şi în sinteza nucleului porfirinic al
hemoglobinei şi este constituentul unuia din acizii biliari. Histidina este esenţială
pentru sinteza histaminei care produce vasodilataţie. Creatinina, sintetizată din
arginină, glicină şi metionină, formează cu acidul fosforic, creatinfosfatul care
reprezintă un rezervor de legături macroergice celulare. Glutamina, formată din
acidul glutamic şi asparagină (provenită din acidul aspartic), are rol de rezervor de
grupări amino. În ultimul timp, a atras atenţia ca sursă importantă de energie
pentru tractul intestinal, controlând sinteza glicogenului şi degradarea proteică, ca
şi în menţinerea integrităţii intestinale, protejându-l de agresiunea bacteriană. Este
cel mai abundent aminoacid din plasmă şi din muşchii scheletici. Acidul glutamic
este precursorul neurotransmiţătorului acid gama-aminobutiric.
 Sinteza proteinelor
Utilitatea fundamentală a aminoacizilor este în sinteza proteinelor. Aminoacizii
sunt unităţile de bază ale substanţelor proteice: proteine structurale, vitamine,
hormoni, enzime. Fiecare celulă are capacitatea de a sintetiza un număr foarte
mare de proteine specifice.
Sinteza proteică necesită prezenţa tuturor aminoacizilor. Aminoacizii esenţiali
trebuie să fie toţi disponibili. Cei neesenţiali trebuie suplimentaţi prin alimentaţie, la
fel ca cei esenţiali, sau trebuie să existe lanţuri de carbon adecvate şi grupe amino
pentru sinteza lor endogenă prin transaminare.
Sinteza proteinelor specifice fiecărei celule este controlată de ADN, materialul
genetic al nucleului celular. ADN funcţionează ca o matriţă pentru sinteza variatelor
forme de ARN care participă la sinteza proteică. Energia necesară acestor procese
este furnizată de ATP care este şi el un nucleotid.
 Calitatea proteinelor alimentare

Prin studii pe animalele de laborator, s-au pus la punct o serie de metode de
determinare a calităţii proteinelor din alimentele simple sau combinate. Cea mai
simplă metodă este utilizarea raportului eficienţei proteice, care reprezintă raportul
dintre creşterea în greutate a unui organism în creştere şi aportul proteic în
perioada urmărită.
Macronutrienţii 63
Metoda valorii biologice utilizează tehnica balanţei azotate care determină

fracţia din azotul absorbit reţinută de organism. Valoarea biologică ar putea fi dată
de prezenţa aminoacizilor esenţiali în concentraţii comparabile cu necesarul.
Utilizarea proteică netă (UPN), o metodă foarte simplă, apreciază cantitatea
de proteine utilizată de organism astfel: se măsoară azotul din dietă şi din probele
biologice şi se converteşte în proteine conform formulei:
P = Nx6,25
P = grame proteine
N = grame azot
Se calculează apoi proporţia de azot reţinută şi se obţine astfel UPN. Aceasta
variază între 40 şi 94. Proteinele de origine animală au o valoare mai mare, faţă de
cele de origine vegetală (7). În plus faţă de valoarea biologică, această metodă
include digerabilitatea proteinei în cauză.
Scorul aminoacidic (SA) se calculează după formula:
SA = aai /Pt : aai /Pr
aai = miligrame aminoacid indispensabil
Pt = grame proteină testată
Pr = grame proteină de referinţă
Aminoacidul cu scorul cel mai mic este desemnat aminoacid limitant. Sunt
necesare calcule pentru triptofan, treonină, lizină, metionină şi cisteină, pentru că
unul dintre aceştia este limitant în alimentele obişnuite.
SA se corectează ţinând cont de digerabilitatea proteinelor, iar cele care
asigură aminoacizii în cantitate mai mare sau egală faţă de necesar primesc
scorul 1.
Proteinele animale au calitatea cea mai bună. Proteinele din soia au un UPN
mic, dar un SA corectat de 1, deci acoperă necesarul proteic dacă este consumată
ca sursă unică la un nivel de minim 0,6 grame/kilogram corp.
 Metabolizarea şi digestia proteinelor

Digerabilitatea proteinelor depinde de numeroşi factori. În prezenţa factorilor
fizico-chimici (căldură, sare, aciditate), configuraţia proteinelor este afectată. Prin
intermediul acestor metode se înmoaie cartilajele, ţesuturile de susţinere şi se
eliberează proteinele musculare din legături, devenind mai accesibile sucurilor
digestive.
Proteinele vegetale sunt mai puţin digerate decât cele animale şi din cauza
peretelui celular de natură glucidică, fiind mai greu accesibile enzimelor digestive.
Unele plante conţin enzime care interferă cu digestia proteinelor. Acestea trebuie
inactivate termic înainte de a se consuma alimentele ce le conţin. De exemplu,
boabele de soia conţin o tripsinază care inactivează tripsina, enzima proteolitică
intestinală cea mai importantă.
Pregătirea alimentelor poate altera aminoacizii şi le reduce disponibilitatea
digestivă. Tratamentul termic moderat în prezenţa dulciurilor (glucoză, galactoză)
duce la pierderea lizinei. În condiţii de temperatură crescută, cu sau fără glucide
sau lipide oxidate, toţi aminoacizii din proteinele alimentare devin rezistenţi la
digestie.
În proteinele tratate cu alcali, lizina reacţionează cu cisteina, formând

lisinoalanina, un compus toxic. Prin expunerea la SO 2 se pierde metionina.
Procesarea termică şi depozitarea în condiţii de umiditate scăzută a proteinelor
determină legarea vitaminei B6 de resturile de lizină cu inactivarea vitaminei (21).
Pentru menţinerea integrităţii şi utilităţii proteinelor alimentare, sunt necesare
manevrarea şi pregătirea corespunzătoare a alimentelor.
 Proteine complementare
O dietă bogată în proteine animale va aduce un aport suficient de aminoacizi
care va asigura sinteza adecvată de proteine. Cu toate acestea, preponderenţa
proteinelor animale în alimentaţie nu este necesară. De obicei, se consumă un
amestec de alimente, iar dacă şi cantitatea este suficientă, se poate considera că
sunt prezenţi toţi aminoacizii esenţiali.
Principiul proteinelor complementare se aplică în special dietelor restrictive în
proteine animale datorate obiceiurilor culturale şi religioase sau situaţiei
economice. Chiar şi în aceste condiţii, o serie de combinaţii de alimente vor furniza
proteine suficiente din punct de vedere calitativ. Cei care consumă cantităţi mari de
proteine vegetale din cereale, care conţin toţi aminoacizii esenţiali, dar în proporţii
inadecvate, au la dispoziţie toţi aminoacizii limitanţi pentru sinteza proteică. Prin
suplimentarea dietei cu mici cantităţi de carne se poate corecta pattern-ul
aminoacidic inadecvat. Prin combinarea cerealelor cu legumele, care sunt sărace
în lizină şi metionină, se realizează un amestec optim pentru sinteza proteică.
Adăugând laptele la o masă cu predominanţa cerealelor, va creşte eficienţa
proteinelor vegetale.
În cazul dietei vegetariene, este necesară suplimentarea proteică importantă,
deoarece proteinele vegetale au o calitate mai redusă, digerabilitate scăzută şi un
conţinut aminoacidic dezechilibrat. Mai nou, se consideră că proteinele din soia
sunt bine tolerate şi au o calitate crescută. Suplimentarea cu metionină la dieta cu
proteine din soia este necesară doar la nou-născuţi.
 Utilizarea proteinelor şi balanţa azotată

Controlul homeostatic reglează concentraţia aminoacizilor specifici, rata de
sinteză şi de degradare proteică. În mod normal, cantitatea de proteine ingerată
este egală cu cea utilizată de organism şi eliminată, ceea ce conduce la o balanţă
azotată egală cu zero.
În cazul unor stări patologice (infecţii, traumatisme), se excretă mai mult azot
decât se ingeră, conducând la o balanţă azotată negativă. La femeile însărcinate,
aportul depăşeşte excreţia, menţinând o balanţă azotată pozitivă.
 Eliminarea azotului: ciclul ureei

Azotul sub formă de amoniu (NH3) este un compus foarte toxic. El trece cu
uşurinţă prin biomembrane. Nu poate fi lăsat să circule liber. În condiţii de
alimentare, piruvatul şi alte lanţuri de carbon leagă azotul şi-l transportă la ficat sub
formă de aminoacizi neesenţiali (alanină, acid glutamic) unde sunt dezaminaţi.
Macronutrienţii 65
Ionul amoniu este combinat cu CO2 în prezenţa enzimelor şi a compuşilor

macroergici, formându-se primul compus intermediar al ureei. Arginina, un produs
al ciclului ureic, este necesară pentru formarea oxidului nitric şi a altor mediatori din
răspunsul inflamator. Deşi este un aminoacid neesenţial, arginina devine esenţială
pentru pacienţi în stare critică. Ureea reprezintă 90% din azotul urinar, în condiţii
de alimentare.
În rezumat:
1. Proteinele sunt esenţiale pentru organismul uman, datorită rolurilor lor
structurale şi funcţionale.
2. Ca sursă de energie, 1 gram de proteină furnizează 4 kilocalorii.
3. Structura proteinelor este codificată genetic. Mutaţii genetice, chiar
minore, pot modifica structura şi funcţia proteinelor, uneori cu
consecinţe letale.
4. Aminoacizii sunt utilizaţi în sinteza proteinelor.
5. Toate proteinele organismului sunt înlocuite cu o viteză variabilă.
6. În condiţii de alimentare normală, azotul este excretat din organism sub
formă de uree.
4. Utilizarea macronutrienţilor şi depozitarea lor în condiţii de

alimentaţie normală
Glucidele
După ingestie, glucidele sunt degradate până la stadiul de monozaharide care
sunt absorbite, trecând în circulaţia portală. Celulele utilizează glucidele sub formă
de glucoză, alături de mici cantităţi din alte monozaharide. Fructoza şi galactoza
sunt transformate în glucoză în ficat. Creşterea glicemiei în vena portă stimulează
secreţia de insulină din pancreas. Ficatul este primul organ care primeşte glucoza
şi nu are nevoie de insulină pentru a o prelua.
Cea mai mare parte a glucozei este oxidată pe calea ciclului acidului citric
pentru a satisface nevoile energetice imediate ale tuturor ţesuturilor. O parte din
glucoză este transformată în alte zaharide necesare diverselor procese biologice,
ca riboză, fructoză (necesară spermatogenezei), deoxiriboză, glucozamină şi
galactozamină, precum şi în lanţuri de carbon care sunt utilizate în producţia de
aminoacizi neesenţiali. Excesul de glucide este transformat în glicogen şi în acizi
graşi care vor fi depozitaţi sub formă de trigliceride în ţesutul adipos.
În ficat, galactoza este uşor transformată în uridindifosfoglucoză ce poate fi
încorporată în glicogen sau convertită în glucoză-1-fosfat şi metabolizată pe căile
metabolice ale glucozei.
Pătrunderea în celulă a fructozei nu este dependentă de insulină. Totuşi,
fructoza poate fi convertită în glucoză, producând o creştere a glucozei sau
trigliceridelor, dacă este în cantitate crescută şi mai ales la persoanele susceptibile,
cum ar fi cele cu diabet zaharat tip 1.
Din glicogenul hepatic se eliberează continuu glucoză în sânge. Glicogenul

muscular poate fi utilizat ca material energetic doar de către muşchi şi nu
eliberează glucoză în sânge. În schimb, acidul lactic provenit din oxidarea
glicogenului muscular este transportat la ficat unde poate fi convertit în glucoză şi
glicogen prin intermediul „ciclului Cori”. Dacă nu este suficientă glucoză, aşa cum
se întâmplă în post, se realizează transformarea aminoacizilor în glucoză prin
gluconeogeneză.
Transportul şi stocarea lipidelor

Aproape toate lipidele sunt absorbite din mucoasa intestinală, trecând în
sistemul luimfatic. Doar acizii graşi cu lanţ mediu trec direct în circulaţia portală.
Transportul limfatic se realizează sub formă de chilomicroni care sunt alcătuiţi din:
trigliceride, colesterol şi fosfolipide. Chilomicronii sunt legaţi de apolipoproteine.
Chilomicronii au dimensiuni mari şi dau aspect lactescent plasmei după o masă
bogată în lipide. La câteva ore după masă, chilomicronii sunt supuşi acţiunii
lipoproteinlipazei, enzimă localizată în celulele endoteliului capilar. Postprandial
creşte activitatea lipoproteinlipazei în ţesutul adipos, iar în post, cea a
lipoproteinlipazei musculare. Lipoproteinlipaza hidrolizează trigliceridele şi
fosfolipidele în glicerol, acizi graşi, produşi ce conţin fosfor, toate fiind suficient de
mici pentru a fi preluate de celule. În interiorul celulelor, ele sunt reesterificate în
trigliceride şi fosfolipide de depozit. Resturile de chilomicroni sunt preluate şi
catabolizate. Chilomicronii schimbă fosfolipide, colesterol şi apolipoproteine cu
lipoproteinele cu densitate mare (9).
Prin lipoliza de la nivelul ţesutului adipos rezultă acizi graşi liberi care sunt
sursă de energie pentru ţesuturi. Acizii graşi liberi sunt insolubili în apă şi sunt
transportaţi legaţi de albuminele plasmatice care joacă un rol important în
transportul acestora atât la nivel intestinal, cât şi în sânge.
 Trigliceridele din ficat spre adipocite: Very low density lipoproteins

(VLDL)
Ficatul primeşte grăsimile din numeroase surse: chilomicroni remanenţi, acizi
graşi circulanţi, lipoproteine intermediare, dar şi din sinteză endogenă. Lipidele
sunt reesterificate la nivel hepatic şi îmbrăcate într-o „haină” de proteine şi
fosfolipide, formându-se VLDL. Aceste lipoproteine sunt mai bogate în colesterol
faţă de chilomicroni, dar conţin încă o mare cantitate de trigliceride. Conţin şi
apoproteinele B, E şi C. Adsorb apoproteina A. În condiţii de alimentaţie normală,
se formează numeroase VLDL şi se transportă la adipocite unde trigliceridele sunt
hidrolizate, reesterificate şi depozitate. VLDL se formează şi în condiţii de post
pentru a transporta lipidele endogene.
Macronutrienţii 67
 Colesterolul din alimente şi din ficat spre celule: low density

lipoproteins (LDL)
Toate celulele au nevoie de colesterol pentru sinteza membranei celulare.
Colesterolul este substratul hormonilor steroizi (cortizol, estrogeni). Glandele
endocrine care secretă acest tip de hormoni necesită suplimente de colesterol.
Ficatul utilizează colesterolul pentru sinteza acizilor biliari.
Colesterolul alimentar este transportat prin intermediul chilomicronilor şi al
VLDL, dar nu este modificat prin activitatea lipoproteinlipazei. După ce
lipoproteinlipaza clivează trigliceridele din VLDL, dacă acestea sunt masiv
îndepărtate, ceea ce rămâne constituie intermediate density lipoproteins (IDL).
LDL transportă, în primul rând, colesterol. Deşi LDL pot fi preluate de ficat prin
intermediul receptorilor pentru apolipoproteinele B şi E, ele sunt preluate mai întâi
de receptori specifici care leagă particulele de colesterol. După preluare, veziculele
endocitare cu LDL fuzionează cu lizozomii. Enzimele digestive de aici separă
colesterolul de proteine şi de fosfolipide, lăsându-l liber pentru utilizarea de către
celule. Colesterolul este introdus într-o membrană plasmatică şi depozitat ca ester
de colesterol pentru biosinteză.
Fiecare celulă îşi reglează preluarea şi utilizarea de colesterol prin reglarea
sintezei de receptori pentru LDL sau/şi a expresiei acestora la nivel membranar.
Sinteza endogenă de colesterol mai este reglată şi prin modularea activităţii HMG
CoA reductazei, o enzimă de limitare a ratei.
 Colesterolul de la celule spre ficat şi excreţie: high density

lipoproteins (HDL)
Colesterolul este transportat de la nivelul membranei celulare şi din alte
lipoproteine de către HDL. Particulele HDL iau naştere în ficat sub forma unor
discuri protein-fosfolipidice. Ele circulă în sânge şi acumulează colesterol liber pe
care îl esterifică cu acizii graşi pe care îi conţin. Capacitatea HDL de a funcţiona ca
un transportor de colesterol depinde de activitatea unor enzime care îl esterifică şi-l
depozitează în centrul hidrofob. Când au acumulat o cantitate suficientă şi devin
sferice, HDL sunt preluate de ficat şi reciclate. Colesterolul reciclat este utilizat
pentru sinteza acizilor biliari şi este depus în ţesutul celular subcutanat de unde se
poate transforma în vitamină D sau se poate secreta sub formă de VLDL.
 Lipidele spre macrofage: calea LDL „SCAVENGER”

Macrofagele au rol major în apărarea imunitară, acţionând împotriva agenţilor
străini. Ele recunosc lipoproteinele oxidate ca fiind străine organismului, le ingeră şi
le acumulează în citoplasmă, căpătând un aspect spumos (de aici şi denumirea de
„celule spumoase”). LDL ingerate stimulează macrofagele să secrete mediatori
proinflamatori şi de proliferare, unii implicaţi în aterogeneză. Evidenţele susţin
acum supoziţia că macrofagele joacă un rol în patogeneza aterosclerozei (4).
5. Catabolismul macronutrienţilor în condiţii de post

Organismul uman are o mare capacitate de a rezista în condiţii de privare
alimentară. Modificările adaptative îi permit să depoziteze macronutrienţii şi să-i
utilizeze apoi pentru asigurarea funcţiilor de bază. Adaptarea la înfometare are
legătură cu evoluţia omului şi este cea care a permis oamenilor primitivi să
supravieţuiască perioadelor de foamete.
Malnutriţia protein-calorică desemnează o clasă de afecţiuni clinice care
rezultă din grade variate de deficit energetic asociat cu diverse injurii. Aceste
afecţiuni sunt agravate de procese infecţioase şi sunt însoţite de alte deficite,
precum deficitul sever de vitamina A.
Formele majore de malnutriţie protein-calorică sunt marasmul, în care
predomină deficitul energetic, kwashiorkor, cu predominanţa deficitului proteic, şi
kwashiorkor marasmic, care reuneşte cele două tipuri.
Se întâlneşte peste tot în lume, dar mai frecvent în ţările subdezvoltate.
O.M.S. apreciază că 300 de milioane de copii de pe glob au tulburări de creştere
ca rezultat al malnutriţiei. Malnutriţia protein-calorică furnizează o rată a mortalităţii
de 40%, mai ales prin infecţiile consecutive.
Adaptarea la înfometare: marasmul

Marasmul este o stare de înfometare cronică. În fazele avansate, se produce
topirea musculară şi dispare ţesutul celular subcutanat. Apare la orice vârstă şi,
adesea, rezultă prin oprirea precoce a alimentaţiei naturale urmată de utilizarea
unei forme diluate de lapte. Se asociază frecvent cu războaiele, seceta, sărăcia
extremă. Poate să apară şi la bătrâni, fiind considerată ca o „imposibilitate de a
prospera” a adultului.
Glucoza este absolut necesară pentru sistemul nervos, celulele sangvine şi
alte ţesuturi. Pentru a le menţine funcţia, glicemia trebuie să fie normală tot timpul.
Glucoza poate fi obţinută din glicogen, dar depozitul se epuizează în 24 de ore,
ceea ce înseamnă că este necesară sinteza ei din substrate proteice. În condiţii de
post şi în absenţa insulinei, se eliberează hormoni catabolici: epinefrina, tiroxina,
glucagonul. Aceştia stimulează degradarea glicogenului şi eliberarea proteinelor
musculare şi a altor substraturi pentru gluconeogeneză. Cel mai utilizat aminoacid
pentru gluconeogeneză este alanina, deoarece, prin îndepărtarea azotului, se
obţine piruvatul. Glicogenul nu este degradat în totalitate, chiar şi în perioade lungi
de înfometare. O cantitate mică este păstrată cu grijă pentru a fi precursor în
resinteza glicogenului. Dacă postul continuă şi organismul este adaptat,
gluconeogeneza hepatică se reduce de la 90% la sub 50%. Restul este asigurat de
rinichi.
Musculatura şi creierul nu pot elibera glucoză liberă. Muşchii eliberează
piruvat şi lactat pentru gluconeogeneză prin „ciclul Cori” şi pot elibera glutamină.
Pe perioade lungi de post, rinichiul are nevoie de amoniu pentru a excreta produşii
metabolici acizi, iar glutamina din muşchi este utilizată în acest scop. Glutamatul
este dezaminat şi transformat într-un hidrat de carbon ce va fi convertit în glucoză.
Macronutrienţii 69
Astfel, în perioadele de post, creşte producţia rinichiului de glucoză şi scade cea

hepatică.
Pe lângă glucoză, în post mai este necesară încă o altă sursă de energie.
Cea mai accesibilă este grăsimea din adipocite utilizată în primul rând de muşchi,
inclusiv de miocard. Eliberarea şi utilizarea acizilor graşi necesită un nivel scăzut
de insulină şi crescut de glucagon, cortizol, epinefrină şi de hormon de creştere.
Aceştia activează lipaza hormono-dependentă de la nivelul membranei
adipocitelor, clivând trigliceridele în acizi graşi şi glicerol. Acizii graşi ajung la ficat
legaţi de albumine şi intră uşor în celula hepatică, dar nu pot intra în mitocondrie
decât dacă sunt legaţi de carnitină pentru a fi utilizaţi ca sursă de energie. În
interiorul mitocondriei se produce β-oxidarea acizilor graşi cu formarea acetil-
coenzimei A ce este oxidată în ciclul citric. Excesul de acetil coenzimă A neutilizată
hepatic formează compuşi cu 4 atomi de carbon foarte bogaţi energetic denumiţi
corpi cetonici.
Adaptarea la înfometare depinde de producţia de corpi cetonici. Pe măsură ce
creşte nivelul sangvin al acestora, sistemul nervos, altfel un mare consumator de
glucoză, începe să-i consume ca sursă energetică. Astfel, scade necesarul de
proteine pentru gluconeogeneză, deci scade rata catabolismului muscular. În
aceste condiţii, scade cantitatea de amoniu primită de ficat, se reduce dramatic
sinteza de uree, reflectând rata mai mică a dezaminării proteice la nivel muscular.
Dacă lipsa alimentării continuă săptămâni, rata de sinteză şi de excreţie a ureei
este redusă la minim. Astfel, la un individ adaptat la înfometare, pierderea proteică
este micşorată semnificativ şi masa slabă este cruţată. Deşi lipidele nu pot fi
transformate în glucoză, ele asigură energia necesară musculaturii şi creierului sub
forma cetonelor. Atâta timp cât apa este disponibilă, un individ cu greutate normală
poate posti luni de zile cu menţinerea relativ normală a funcţiilor organismului.
Când depozitele adipoase sunt epuizate, vor fi utilizate proteinele şi pacientul se
apropie de moarte.
 Înfometarea nonadaptivă. Trauma şi sepsisul

Dacă un individ care nu se alimentează dezvoltă o infecţie, mediatori
inflamatori, precum interleukina-1 şi TNF, stimulează secreţia de insulină şi previn
dezvoltarea cetozei. Fără cetone, creierul şi alte ţesuturi continuă să depindă
energetic de glucoză. Masa musculară se degradează pentru a furniza substratul
sintezei de glucoză. Se limitează astfel capacitatea de adaptare la înfometare.
O persoană care nu se alimentează o perioadă de timp şi care dezvoltă o
infecţie va avea rapid o balanţă azotată negativă. Când 50% din proteine sunt
pierdute, capacitatea de recuperare postinfecţioasă este limitată. Decesul poate să
apară prin epuizarea musculaturii respiratorii.
Kwashiorkor
A fost descris pentru prima dată de Cicely Williams, pediatru ce a lucrat în
Ghana, în 1933. În dialectul regiunii, „kwashiorkor” înseamnă „boala copilului
părăsit la naşterea următorului copil”. Boala se asociază cu o dietă bogată în
glucide, dar carenţată în privinţa calităţii şi cantităţii proteinelor. Copiii sunt hrăniţi
cu cantităţi mari de fierturi de ovăz sau cu vegetale cu calităţi nutritive scăzute, ca

urmare a sărăciei sau a ignoranţei. Apare la sugari şi copii în perioada de oprire a
alimentaţiei naturale, dar şi după aceasta, la vârste de 1-4 ani. Se asociază cu
deficit proteic extrem care conduce la hipoalbuminemie, edeme şi steatoză
hepatică. De obicei, ţesutul celular subcutanat este păstrat, iar topirea masei
musculare este mascată de edeme.
În kwashiorkor-ul marasmic, care combină simptomele ambelor stări
deficitare, pierderea ţesutului celular subcutanat devine foarte bine vizibilă, mai
ales dacă se reduc edemele, în primele faze ale tratamentului.
În ţările dezvoltate, malnutriţia protein-calorică este adesea secundară unor
traumatisme, boli, probleme psihologice şi tratamente medicamentoase. Recent,
această entitate a fost denumită „hipoalbuminemie de stres”.
La cei cu kwasiorkor nu este posibilă adaptarea la înfometare, deoarece
aportul de glucide stimulează secreţia de insulină. Insulina inhibă degradarea
lipidelor şi a proteinelor care nu vor mai putea fi utilizate pentru producerea de
albumine şi alte proteine viscerale. Lichidele se vor acumula în spaţiul extracelular
cu instalarea edemelor. Ca urmare a acestor modificări, se compromit funcţia
neuronilor şi absorbţia gastro-intestinală, scade ejecţia cardiacă, imunitatea este
deprimată, apar oboseala şi alte simptome ale malnutriţiei protein-calorice.
Individul devine vulnerabil la infecţii şi intră într-un cerc vicios ce compromite
sistemul imunitar. Apar infecţiile oportuniste care vor conduce la deces. Malnutriţia
„iatrogenă” a fost recunoscută cu mult timp în urmă ca un pericol pentru pacienţii
spitalizaţi (3) şi a rămas aşa până în zilele noastre (18).
În concluzie:
1. Macronutrienţii au forme şi calităţi diverse.
2. Organismul uman are o capacitate remarcabilă de a utiliza hrana de
origine animală şi vegetală, pentru creştere şi menţinere.
3. Dacă un organism este lipsit de hrană, mecanismele adaptative
utilizează macronutrienţii depozitaţi pentru menţinerea integrităţii.
4. Când mecanismele adaptative sunt depăşite, pot să apară diverse boli
şi chiar decesul.
Bibliografie:
1. Bergman CJ et al - Mineral binding capacity of dephytinized insoluble fiber

from extruded wheat, oat and rice brans, Plant Foods Hum Nutr 51:295,
1997.
2. Brand-Miller JC et al - Glycemic index and obesity, Am J Clin Nutr
76:281S-5S, 2002.
3. Butterworth CE - The skeleton in the hospital closet, Nutrition 10:435,
1974.
4. Chisolm GM III, Penn MS - Oxidiyed lipoproteins and atherosclerosis. In
Fuster V et al, eds: „Atherosclerosis and coronary artery disease”,
Philadelphia, 1996, Lippincott-Raven.
Macronutrienţii 71
5. Compher C et al - Dietary fiber and its clinical applications to enteral

nutrition. In Rombeau JL, Rolandelli RH, eds: „Enteral and tube feeding”,
ed 3, Philadelphia, 1997, WB Saunders.
6. Couzy F et al - Effect of dietary phytic acid on zinc absorbtion in the
healthy elderly, as assessed by serum concentration curve tests, Br J Nutr
80:177, 1998.
7. Crim MC, Munro HN - Proteins and amino acids. In Shils ME et al, eds:
„Modern nutrition in health and disease”, Philadelphia, 1994, Lea &
Febiger.
8. Cummings JH et al - Prebiotic digestion and fermentation, Am J Clin Nutr
73:415S, 2001.
9. Dabelea D et al - Structura şi funcţia lipoproteinelor, Actualităţi în
lipidologie, Ed. Mirton, 21:38, 1999.
10. Ford ES et al - Prevalence of the metabolic syndrome among US adults:
findings from the Third National Health and Nutrition Examination Survey,
JAMA 287:356, 2002.
11. Gibson GR, Roberfroid MB - Dietary modulation of the human colonic
microbiota: introducing the concept of prebiotics, J Nutr 125:1401, 1995.
12. Jenkins DJA et al - Glycemic index of foods: a physiological basis for
carbohydrate exchange, Am J Clin Nutr 34:362, 1981.
13. Ludwig DS - The glycemic index: phzsiological mechanisms relating to
obesitz, diabetes and cardiovascular disease, JAMA 287:2414-2423,
2002.
14. Parks EJ, Hellerstein MK – Carbohydrate induced
hypertriacylglycerolemia: historical perspective and review of biological
mechanisms, Am J Clin Nutr 71:412-433, 2000.
15. Pencea C, Ionescu-Tîrgovişte C - Metabolisme intermediare în „Tratat de
diabet Paulescu”, Ed. Academiei, 109:154, 2004.
16. Salas J et al - The Sstl polzmorphism of the apolipoprotein C-III gene
determines the insulin response to an oral-glucose-tolerance test after
consumption of a diet rich in saturated fats, Am J Clin Nutr 68:396, 1998
17. Scholz-Ahrens KE et al - Effects of prebiotics on mineral metabolism, Am J
Clin Nutr 73:459S-464S, 2001.
18. Souba WW, Wilmore D - Diet and nutrition in the care of the patient with
surgery, trauma and sepsis. In Shils ME et al, eds: „Modern nutrition in
health and disease”, ed 9, Baltimore, 1998, Williams & Wilkins.
19. Trautwein EA et al - Dietary inulin lowers plasma cholesterol and
triacylglycerol and alters bile acid profile in hamsters, J Nutr 128:1937,
1998.
20. Van Loo J et al - Functional food properties of nondigestible
oligosaccharides: a consensus report from ENDO project, Br J Nutr
81:121, 1999.
21. Williams AW, Erdman JW Jr - Food processing: nutrition, safty and quality
balances. In Shils ME et al, eds: „Modern nutrition in health and disease”,
Philadelphia, 1994, Lea & Febiger.
22. xxx - http://web.indstate.edu/thcme/mwking/carbohydrates.html
23. xxx - http://web.indstate.edu/thcme/mwking/lipids.html
CAPITOLUL IV
Vitaminele
1. Vitaminele liposolubile
2. Vitaminele hidrosolubile
3. Substanţe cu efecte vitaminice
Vitaminele sunt substanţe organice naturale, indispensabile activităţii de

creştere şi reproducerii omului, care nu se sintetizează de către organism, ci se
asigură prin aport alimentar fie ca atare, fie ca provitamine. Unele vitamine pot fi
totuşi sintetizate şi în organismul uman, pornind de la precursori. Lipsa sau aportul
insuficient determină o stare cronică de deficit care se manifestă prin semne
caracteristice. Aportul excesiv se însoţeşte, de regulă, de eliminarea surplusului,
dar pot să apară şi modificări patologice. Vitaminele acţionează ca stabilizatori de
membrană, acceptori sau donori de protoni sau electroni, coenzime sau pe căi
asemănătoare hormonilor. În funcţie de solubilitate, vitaminele se clasifică în
liposolubile (A, D, E şi K) şi hidrosolubile (complexul B, biotina, acidul ascorbic).
Substanţele cu efecte vitaminice reprezintă o categorie de compuşi cu
comportament asemănător vitaminelor, dar care au numai parţial trăsături de
vitamină: colina, carnitina, mioinozitolul, ubichinonele, bioflavonoidele etc.
1. Vitaminele liposolubile
Grupul vitaminelor liposolubile cuprinde vitaminele A, D, E şi K. Datorită
caracterului lipofil, digestia şi absorbţia lor decurg asemănător lipidelor, fiind
necesară prezenţa bilei şi a enzimelor specifice. Circulaţia limfatică şi sangvină se
realizează fie prin încorporare în fracţiuni lipoproteice, fie prin ataşare la o proteină
specifică. Vitaminele A, D şi K se acumulează în ficat, iar vitamina E, mai ales în
ţesutul adipos. Se elimină împreună cu bila, unele urmând circuitul enterohepatic,
şi se excretă în fecale. Unii metaboliţi pot trece şi în urină. Aportul excesiv este
asociat cu tezaurizare în ţesuturile bogate în lipide şi fenomene de
hipervitaminoză; aportul deficitar de vitamine liposolubile determină fenomene de
carenţă cu apariţie tardivă, după consumarea rezervelor.
Vitamina A
Cele trei forme active ale vitaminei A (retinal, retinol şi acid retinoic) sunt
prezente numai în produsele de origine animală. Alimentele vegetale conţin
caroteni (un grup de compuşi cu rol de provitamine A). Conversia carotenilor la
vitamină are loc în organismul animal, la nivel hepatic în principal, dar şi în celulele
mucoasei intestinale. Cel mai important reprezentant al acestui grup este 
-carotenul. Absorbţia carotenilor variază între 5 şi 50% în funcţie de capacitatea
de digestie a proteinelor cu care sunt complexaţi şi de cantitatea şi tipul lipidelor

din dietă.
Metabolism. Vitaminele A şi carotenii se absorb intestinal după acţiunea
prealabilă a proteazelor şi lipazelor intestinale şi încorporarea în micelii împreună
cu alte lipide. În celulele mucoasei intestinale, retinolul se leagă de o proteină
celulară (cellular retinol-binding protein - CRBP) şi este reesterificat. Aceşti esteri
împreună cu carotenii intră în constituţia chilomicronilor şi ajung pe această cale la
ficat. La nivel hepatic are loc hidroliza esterilor cu formare de retinol şi acizi graşi
liberi. În continuare, retinolul poate urma trei căi metabolice: legare de CRBP (care
controlează concentraţia celulară a retinolului), reesterificare în principal cu acidul
palmitic (forma de depozitare) şi legare de proteina transportoare, retinol-binding
protein (RBP). Vitamina A este depozitată sub formă de esteri mai ales la nivelul
ficatului (50-80%), dar şi la nivelul ţesutului adipos, plămânilor, rinichilor, în celule
specializate denumite celule stelate. Retinolul este transportat legat de un complex
proteic specific care interacţionează cu receptorii de suprafaţă ai celulei ţintă.
Ulterior acestui proces, retinolul este transferat proteinei celulare – cellular retinol
binding protein (CRBP) care controlează concentraţia intracelulară a retinolului. În
plus faţă de esterificare, retinolul suferă procese de oxidare cu formare de retinal şi
acid retinoic şi de conjugare cu acizi glucuronici. Eliminarea se realizează prin bilă
şi fecale sau prin urină pentru formele cu lanţuri scurte sau oxidate.
Rol biochimic şi fiziologic. Toate cele trei forme, retinol, retinal, acid retinoic
sunt biologic active, dar îndeplinesc funcţii diferite.
Retinalul, sub forma izomerului 11-cis, reprezintă componentul cromofor al
rodopsinei din celulele retiniene în formă de bastonaşe (cu rol în vederea nocturnă)
şi al iodopsinei din celulele cu conuri (cu rol în vederea colorată).
Printr-un mecanism asemănător hormonilor steroizi, acidul retinoic
interacţionează cu receptori nucleari specifici, ceea ce duce la stimularea sau
inhibiţia transcripţiei genice şi consecutiv a sintezelor proteice. Prin acest
mecanism sunt influenţate morfogeneza embrionară şi funcţiile celulelor epiteliale,
inclusiv procesele de diferenţiere şi de sinteză a keratinei.
Retinolul este implicat în sinteza de glicoproteine, cu rol în transferul
galactozei şi manozei.
Vitamina A este necesară şi desfăşurării normale a funcţiei de reproducere,
dezvoltării osoase (intervine în reglarea activităţii osteoclastelor şi osteoblastelor),
funcţiei sistemului imun, deşi mecanismele exacte de acţiune nu sunt în totalitate
cunoscute.
Singurul rol dovedit al -carotenului este acela de antioxidant. O serie de
cercetări epidemiologice au sugerat că nivelul sangvin ridicat se asociază cu
reducerea riscului unor boli cronice (13). -carotenul ar mai putea fi implicat în
semnalizarea şi comunicarea intercelulară, în creşterea celulară şi inducţia
enzimatică (22).
Necesar şi surse alimentare. Conţinutul alimentelor în vitamina A se
măsoară în RAE (retinol activity equivalents). Un RAE este echivalent cu 1 g de
retinol, 3,33 UI de vitamina A sau 12 g de -caroten. Necesarul este estimat la
400 RAE / zi pentru copiii de până la 8 ani, între 600-900 RAE / zi pentru bărbaţi şi
Vitaminele 75
între 600-700 RAE / zi pentru femei. Necesarul creşte pe perioada sarcinii la 770
RAE / zi şi pe perioada lactaţiei la 1300 RAE / zi pentru a asigura formarea unor
depozite fetale corespunzătoare (13). Vitamina A se găseşte numai în alimentele
de origine animală: ficat, lapte integral şi produse lactate grase (unt, smântână,
brânză), gălbenuş de ou, peşte. Carotenii se găsesc în vegetalele cu frunze verzi şi
în fructele şi legumele galben-portocalii: spanac, lobodă, pătrunjel frunze, salată,
morcovi, ardei gras, cartofi dulci, portocale, pepene galben.
Carenţa. Deficitul de vitamină A poate fi primar, prin aport insuficient, sau
secundar, fie malabsorbţiei (diete hipolipidice, afecţiuni biliare sau pancreatice), fie
alterării transportului vitaminei (abetalipoproteinemie, afecţiuni hepatice, malnutriţie
protein calorică, deficienţă de zinc). Unul dintre primele semne clinice care apar
este nictalopia, ca rezultat al incapacităţii retinei de a regenera rodopsina. Ulterior,
sunt afectate funcţiile sistemice îndeplinite de vitamina A cu alterarea dezvoltării
embrionare sau avorturi spontane, alterări ale spermatogenezei, anemie,
compromiterea imunităţii, scăderea numărului de osteoclaste cu depunere
excesivă de os periostal. De asemenea, mucoasele tractului respirator, digestiv,
urinar, tegumentul şi epiteliile oculare vor suferi un proces de keratinizare.
Xeroftalmia include atrofia glandelor perioculare, hiperkeratoza conjunctivei,
keratomalacia, ducând în final la cecitate. Deficitul de vitamină A reprezintă
principala cauză de cecitate în ţările subdezvoltate, anual înregistrându-se între
250 de mii şi 500 de mii de cazuri. Două treimi din cazurile nou diagnosticate
decedează în câteva luni ca urmare a susceptibilităţii crescute la infecţii. Chiar şi
deficitul subclinic de vitamină A se însoţeşte de creşterea morbidităţii şi mortalităţii
infantile.
Hipovitaminoza A produce modificări caracteristice ale pielii, iniţial la nivelul
antebraţelor şi coapselor, care, în evoluţie, se generalizează. Aceste modificări
includ hiperkeratoza foliculară, obstrucţia foliculilor piloşi prin dopuri de keratină, cu
realizarea aspectului de „piele de găină”; tegumentele devin uscate, descuamate şi
aspre. Pierderea integrităţii mucoaselor creşte susceptibilitatea la infecţii
bacteriene, virale şi parazitare.
Deficienţa acută de vitamină A se tratează cu doze mari de vitamină
administrată oral. Atunci când carenţa este secundară malnutriţiei protein-calorice,
este necesar în primul rând tratamentul acestei condiţii medicale pentru ca
pacientul să beneficieze de suplimentarea orală a vitaminei A. Semnele şi
simptomele se remit în aceeaşi ordine în care au apărut. Astfel, diminuarea vederii
nocturne răspunde cel mai rapid, în timp ce modificările tegumentare necesită
câteva săptămâni de tratament pentru a se remite.
Toxicitate. Hipervitaminoza A poate fi indusă prin consumul unei cantităţi de
retinol mai mare de 200 mg (200.000 RAE) pentru adulţi sau de 100 mg (100.000
RAE) pentru copii. Hipervitaminoza cronică rezultă din consumul repetat al unor
cantităţi de 10 ori mai mari decât aportul recomandat, de regulă consecutiv
abuzului de suplimente vitaminice. Dozele mari, repetate de vitamina A depăşesc
capacitatea de depozitare a ficatului şi pot produce intoxicaţii, caracterizate prin
prezenţa unui nivel sangvin crescut de esteri asociaţi cu lipoproteine.
Hipervitaminoza A se manifestă iniţial prin cheilită, urmată de uscăciunea
mucoasei nazale şi oculare; ulterior, tegumentele devin uscate, descuamate, cu

fisuri şi fanere friabile mergând până la alopecie. Au mai fost raportate cefalee,
greţuri, vărsături, anorexie, iritabililitate şi fatigabilitate (10). Femeile care îşi
administrează suplimente au un risc pentru fractură de şold cu 40% mai mare (9).
Femeile gravide sunt sfătuite să nu depăşească un aport de 3000 RAE / zi din
cauza efectelor toxice asupra embrionului (malformaţii craniofaciale, ale sistemului
nervos, cardiovasculare şi timice) (15). Toxicitatea carotenilor este redusă, singurul
efect al supradozării fiind reprezentat de colorarea în galben a tegumentelor (nu şi
a sclerelor), reversibilă o dată cu reducerea aportului. Cu toate acestea, dozele
mari de -caroten par a fi implicate în geneza unor tipuri de cancer pulmonar, mai
ales la fumători (6).
Vitamina D (Calciferolul)
Vitamina D îndeplineşte un rol important în menţinerea homeostaziei calciului
şi indirect a fosforului. Ea poate fi sintetizată în organismul uman pornind de la
precursori şi de la colesterol la nivelul tegumentelor sub acţiunea radiaţiilor
ultraviolete. Cei doi precursori se găsesc fie în alimentele de origine animală
(7-dehidrocolesterolul), fie în alimentele vegetale (ergosterolul). Printr-o reacţie
fotochimică, din aceşti precursori iau naştere colecalciferolul sau vitamina D3,
respectiv ergocalciferolul sau vitamina D2.
Metabolism. Calciferolii se absorb la nivelul intestinului subţire proximal prin
difuziune pasivă după încorporarea în micelii. În celulele intestinale sunt încorporaţi
în chilomicroni care cedează vitaminele la nivel hepatic sau unei proteine de
transport specifice – DBP (vitamin D binding protein) sau transcalciferina.
Disponibilitatea de absorbţie este de 50%, mai mare pentru vitamina D3 decât
pentru celelalte vitamine D. Vitamina D sintetizată la nivelul tegumentului este
transportată de către DBP la ţesuturile periferice. Rezervele constituite în ficat sunt
limitate. Vitaminele D nu sunt active ca atare, ci după ce suferă o dublă hidroxilare.
Prima are loc la nivelul ficatului şi dă naştere 25-hidroxicolecalciferolului, forma
circulantă predominantă a vitaminei. În ţesutul renal, sub acţiunea -1-hidroxilazei,
are loc o a doua hidroxilare în poziţia 1, cu formare de 1,25-dihidroxicolecalciferol
sau calcitriol, metabolitul cel mai activ. Activitatea -1-hidroxilazei este stimulată de
către hormonul paratiroidian (PTH) şi inhibată de nivelul crescut de calcitriol.
Rol biochimic şi fiziologic. Calcitriolul (1,25-dihidroxicolecalciferolul) poate fi
socotit, pe drept, o substanţă cu semnificaţia unui hormon steroid. Prin
interacţiunea cu receptori specifici nucleari afectează transcripţia genică, stimulând
sau inhibând sinteza anumitor proteine. Au fost identificate mai mult de 50 de gene
controlate de către vitamina D, inclusiv gena pentru proteina transportoare a
calciului.
Vitaminele D menţin homeostazia calciului şi fosforului prin intervenţii la nivel
intestinal, osos şi renal. Calcitriolul stimulează absorbţia activă a calciului prin
favorizarea sintezei de proteine transportoare la nivelul marginii în perie, dar şi prin
deschiderea canalelor de calciu voltaj dependente. Simultan, este crescută şi
absorbţia intestinală a fosfatului. La nivel osos, hormonul paratiroidian, în asociere
cu calcitriolul şi cu estrogenii, mobilizează calciul în scopul menţinerii nivelului seric
Vitaminele 77
în limite normale. În plus, calcitriolul stimulează reabsorbţia tubulară renală a

calciului şi fosfatului.
Se pare că vitaminele D sunt implicate şi în procesele de proliferare,
diferenţiere şi creştere celulară, dar aceste funcţii nu sunt pe deplin cunoscute.
Necesar şi surse alimentare. Necesarul este estimat la 5 g / zi (1 UI =
0,025 g; 1 g = 40 UI). Acesta creşte la 10 g / zi peste vârsta de 51 de ani şi
chiar la 15 g / zi peste 71 de ani. Adultul normal îşi asigură necesarul prin
expunere la soare şi ingestie în cantităţi mici a vitaminei din alimente.
Suplimentarea poate fi luată în consideraţie la persoanele cu expunere insuficientă
la soare, cum ar fi cele care trăiesc la latitudini nordice sau în zone cu poluare
intensă, cele care poartă îmbrăcăminte care acoperă corpul în totalitate sau care
muncesc în schimbul de noapte şi rămân pe parcursul zilei în spaţii închise.
Surse de vitamină D3 sunt numai alimentele de origine animală şi dintre
acestea cea mai bogată este uleiul de ficat de peşte. În cantităţi mai mici se
găseşte în unt, frişcă, gălbenuş de ou şi ficat. Laptele este o sursă săracă de
vitamină D3, conţinând numai 0,4-1 g / l.
Carenţa. În funcţie de perioada în care se instalează, deficitul de vitamină D
determină rahitismul la copii şi osteomalacia la adulţi.
Rahitismul reprezintă o stare patologică caracterizată printr-un defect de
mineralizare a ţesutului osos. În etiologia sa poate fi incriminat, pe lângă carenţa
de vitamină D, deficitul de calciu şi fosfor. Anomaliile de structură ale oaselor se
asociază cu dureri osoase şi musculare şi manifestări de tetanie hipocalcemică.
Secundar defectului de mineralizare apar deformări caracteristice ale scheletului
(genu valgum, mătănii costale, torace evazat, proeminenţa boselor frontale).
Pacienţii prezintă creşteri ale fosfatazei alcaline eliberate de către osteoblaste.
Copiii alăptaţi pe perioade lungi, fără expunere suficientă la soare şi mai ales cei
cu pielea închisă la culoare, prezintă riscul cel mai mare de a suferi de rahitism
(34). Alte categorii cu risc crescut sunt reprezentate de copiii cu malabsorbţie a
lipidelor şi cei care urmează un tratament cronic anticonvulsivant. În cazul
rahitismului produs strict prin carenţă de vitamină D, suplimentarea orală este
suficientă ca metodă de tratament. Rahitismul refractar cu hipofosfatemie
sau deficit de calciu necesită administrarea de metaboliţi activi ai vitaminei
D (25-hidroxicolecalciferol sau 1,25-dihidroxicolecalciferol).
La adult avitaminoza produce osteomalacie caracterizată prin reducerea
densităţii osoase şi apariţia pseudofracturilor mai ales la nivelul coloanei
vertebrale, femurului şi humerusului. Pacienţii acuză dureri osoase, slăbiciune
musculară şi prezintă un risc crescut de producere a fracturilor. Osteomalacia
poate fi prevenită prin asigurarea unui aport adecvat de vitamină D, calciu şi fosfor
sau prin expunerea la soare timp de 10-15 minute, pe timp de vară, de două – trei
ori pe săptămână. Tratamentul se face cu vitamină D3 în doză de 25 până la
125 g / zi.
Toxicitate. Hipervitaminoza D este urmarea unui aport exagerat (doze zilnice
mari, administrate timp de mai multe luni), copiii fiind mai susceptibili decât adulţii.
Se caracterizează prin hipercalcemie şi hiperfosfatemie, cu instalarea unor
calcificări extraosoase, mai ales renale, dar posibil şi pulmonare, cardiace şi chiar
la nivelul timpanului. Simptomatologia include cefalee, greţuri şi vărsături,

constipaţie, poliurie şi polidipsie.
Vitamina E
Vitamina E are rol antioxidant, atât in vivo, cât şi in vitro. Există două clase de
substanţe biologic active: tocoferolii şi o serie de compuşi mai puţin activi,
tocotrienolii. Reprezentantul cel mai important al clasei este -tocoferolul,
disponibil în natură sub forma izomerului D.
Metabolism. Fiind substanţe liposolubile, buna desfăşurare a digestiei şi
absorbţiei lipidelor este o condiţie esenţială a absorbţiei tocoferolilor. În suplimente,
vitamina E se găseşte sub formă esterificată, fiind mai stabilă. Absorbţia acestor
esteri depinde de hidroliza realizată de către esteraza duodenală. În ansamblu,
vitamina E se absoarbe în proporţie de 20% până la 70%. Prin intermediul
chilomicronilor, tocoferolii ajung la nivelul ficatului, unde sunt încorporaţi în VLDL,
dar sunt transportaţi plasmatic şi în fracţiunile lipoproteice LDL şi HDL. La nivel
celular, procesul de preluare a vitaminei E este mediat fie prin intermediul unor
receptori, fie prin lipoproteinlipază. Este transportată intracelular de către o
proteină specifică – tocopherol-binding protein (TBP). Nu este cunoscută
biotransformarea spre metaboliţi mai activi. Tocoferolii sunt degradaţi oxidativ, iar
produşii rezultaţi sunt conjugaţi cu acidul glucuronic şi eliminaţi pe cale biliară, fără
recirculare.
Rol biochimic şi fiziologic. Tocoferolii protejează fosfolopidele membranare
faţă de acţiunea oxidativă a unor agenţi peroxidici contribuind astfel la conservarea
structurilor celulare. Vitamina E face, deci, parte din sistemul celular antioxidant
alături de alte enzime (superoxid dismutaza, glutation peroxidaza şi reductaza,
catalaza, tioredoxin reductaza) şi factori neenzimatici (glutation, acid uric). Acest
rol ar putea avea implicaţii în prevenirea şi tratarea unor condiţii clinice aflate în
relaţie cu stresul oxidativ: procesul de îmbătrânire, artrozele (3), neoplasmele (16),
bolile cardiovasculare (8), cataracta, diabetul zaharat, boala Alzheimer (17).
Necesar şi surse alimentare. Cuantificarea are la bază echivalenţii de 
-tocoferol (-tocopherol equivalents – -TE definit ca 1 mg de -tocoferol natural
sau 0,5 mg de -tocoferol sintetic) sau unităţile internaţionale (1 UI = 0,67 mg de
-tocoferol natural sau 1 mg de -tocoferol sintetic). Necesarul este în corelaţie cu
consumul de acizi graşi polinesaturaţi. La copii se recomandă un aport de 5 -TE /
zi până la vârsta de 1 an, 6-7 -TE / zi până la vârsta de 8 ani şi 11 -TE / zi
pentru copiii cu vârste între 9 şi 13 ani. Pentru adulţi aportul recomandat este de
15 -TE / zi şi acesta creşte până la 19 -TE / zi la femeile care alăptează (12).
Tocoferolii sunt sintetizaţi de plante şi se concentrează mai ales în seminţele
germinate. Cele mai bune surse alimentare sunt uleiurile vegetale (din germeni de
cereale, floarea-soarelui, porumb, soia, măsline). Alte surse sunt pâinea neagră,
mălaiul, salata verde, fasolea albă, untul sau margarina, ouăle. De reţinut că, fiind
liposolubilă, vitamina E nu se pierde prin fierbere, dar poate fi distrusă prin prăjire.
Carenţa. Simptomatologia determinată de carenţa vitaminei E apare numai la
cei cu malabsorbţie a lipidelor (insuficienţă a pancresului exocrin, colecistopatii) şi
necesită 5-10 ani pentru a deveni clinic manifestă. Este afectat mai ales sistemul
Vitaminele 79
neuromuscular cu pierderea reflexelor profunde, diminuarea sensibilităţii vibratorii,

alterări ale funcţiei de coordonare, slăbiciune musculară şi tulburări de vedere. La
nivel celular, deficienţa vitaminei E predispune la apoptoză.
Toxicitate. Vitamina E este una din cele mai puţin toxice vitamine. În doze
foarte mari scade utilizarea altor vitamine liposolubile cu repercusiuni posibile
asupra tratamentului anticoagulant cu preparate de tip cumarinic, cărora le
potenţează efectul.
Vitamina K
Vitaminele K sunt substanţe naturale sau de sinteză care, pe lângă rolul
fundamental în producerea formei funcţionale a mai multor factori ai coagulării,
sunt implicate şi în procesul de formare a ţesutului osos. Vitaminele K naturale sunt
reprezentate de filochinone (vitamina K1) sintetizate de plantele verzi şi de
menachinone (vitamina K2) sintetizate de către bacterii; formele naturale au la bază
ciclul 2-metil-1,4-naftochinona şi prezintă ataşat o catenă hidrocarbonată laterală.
Compusul sintetic, menadiona (vitamina K3) este de 2 ori mai activă din punct de
vedere biologic decât compuşii naturali şi este lipsită de catena laterală.
Metabolism. Vitaminele K se absorb intestinal prinr-un proces activ (K1) sau
prin difuziune pasivă (K2 şi K3). Ca şi pentru celelalte vitamine liposolubile,
absorbţia depinde de lipidele alimentare şi de prezenţa sărurilor biliare şi a
enzimelor pancreatice. Chilomicronii le transportă la nivelul ficatului de unde prin
intermediul VLDL, ajung la ţesuturile periferice, fiind localizate în membranele
celulare. Concentraţiile cele mai mari se realizează în ficat şi splină, dar
tezaurizarea este foarte redusă. Se elimină în fecale sub formă de glucurono-
conjugaţi. Menadiona se metabolizează mai rapid şi este excretată, mai ales prin
urină, sub formă de fosfaţi, sulfaţi sau derivaţi glucuronid.
Rol biochimic şi fiziologic. Vitamina K îndeplineşte rolul unei coenzime în
reacţia de carboxilare a primelor 10 resturi de acid glutamic din protrombină la acid
-carboxiglutamic (Gla), devenind astfel posibilă legarea calciului. Aceeaşi acţiune
se realizează şi pentru factorul X şi este probabilă şi pentru factorii VII şi IX. Şi alte
proteine (osteocalcina din ţesutul osos, aterocalcina din plăcile de aterom
calcificate) conţin resturi Gla rezultate în urma unor carboxilări dependente de
vitamina K; acestea, probabil, îndeplinesc acelaşi rol de legare a calciului. În cursul
acestei reacţii, vitamina K este oxidată cu formarea unui epoxid, din care, sub
acţiunea epoxid reductazei, se regenerează hidrochinona, forma activă a vitaminei.
Medicamentele de tip cumarinic (dicumarolul şi warfarina) inhibă epoxid
reductaza (1).
Necesar şi surse alimentare. La adultul normal, necesarul zilnic de vitamina
K, estimat la 2 mg, este acoperit atât prin alimentaţie, cât şi prin sinteza realizată
de flora intestinală. Legumele cu frunze verzi conţin peste 100 g vitamină K la 100
mg şi acestea reprezintă cele mai bogate surse alimentare: spanacul, salata verde,
loboda, urzicile, ceapa verde, mărarul, leuşteanul, broccoli, varza. Conţinutul
de vitamină K al produselor lactate, cărnii şi gălbenuşului de ou variază între 1 şi
50 g / g, iar fructele şi legumele conţin aproximativ 15 g / g. Laptele matern
este mai sărac în vitamina K decât cel de vacă şi nu asigură necesarul sugarilor
sub 6 luni.
Carenţa apare rareori şi se asociază de obicei cu malabsorbţia lipidelor,
afecţiuni hepatice sau cu distrucţia florei microbiene intestinale prin tratament
antibiotic îndelungat. Se manifestă prin hipoprotrombinemie, cu tendinţă
accentuată la hemoragii (subcutanate, gingivale, ale mucoasei nazale etc.), în
cazuri severe ducând la anemie. Nou-născuţii prematuri sau sugarii alimentaţi
exclusiv natural sunt susceptibili la hipoprotrombinemie. Profilaxia acestei condiţii
se realizează prin administrarea intramusculară de menadionă la naştere. De
asemenea, aportul redus de vitamina K a fost asociat cu creşterea incidenţei
fracturilor de şold la vârstnici (24).
2. Vitaminele hidrosolubile
Din această clasă fac parte compuşi solubili în apă, dar cu structuri şi funcţii
biochimice foarte diferite. Sunt absorbite la nivel intestinal, fie prin difuziune pasivă,
fie prin intermediul unor proteine transportoare. La nivel celular se distribuie
intracitoplasmatic şi în matricea mitocondrială, îndeplinind roluri de coenzime
implicate în metabolismul intermediar. Se elimină urinar şi pentru că rezervele din
organism sunt limitate, necesită consum regulat.
Vitamina B1 (tiamina)
Tiamina, în forma sa activă de tiaminpirofosfat, are rol de coenzimă în
metabolismul glucidic şi efecte asupra sistemului nervos prin mecanisme
neelucidate complet.
Metabolism. Tiamina se absoarbe la nivelul intestinului subţire proximal prin
transport activ sau prin difuziune pasivă la doze mai mari de 5 mg / zi. Absorbţia
activă este inhibată de consumul de alcool şi de carenţa de folaţi. 90% din tiamina
circulantă este transportată de către eritrocite în forma activă de tiaminpirofosfat
(TPP), iar restul se găseşte ca tiamină liberă sau legată de albumine sub formă de
tiaminmonofosfat (TMP). Preluarea de către ţesuturile periferice se face prin
mecanisme active sau pasive. La nivel tisular, tiamina este fosforilată la
tiaminpirofosfat (TPP) sub acţiunea unor kinaze specifice. Se depozitează în
această formă în ficat şi rinichi, în cantităţi mici, excesul fiind rapid eliminat urinar.
Din depozitul realizat în organism se mobilizează în cantităţile necesare, după o
prealabilă defosforilare.
Rol biochimic şi fiziologic. Tiaminpirofosfatul este cofactor enzimatic al unor
enzime ce catalizează decarboxilarea oxidativă a -cetoacizilor, inclusiv conversia
piruvatului la acetil coenzima A din cadrul ciclului Krebs generator de energie. De
asemenea, îndeplineşte rol de coenzimă pentru trancetolaze ce realizează
transferul unor radicali cu 2 atomi de carbon în cadrul căii pentozofosfaţilor de
metabolizare a monozaharidelor. Intervine şi în metabolismul funcţional al
sistemului nervos prin favorizarea formării acetilcolinei, un mediator chimic (1).
Vitaminele 81
Necesar şi surse alimentare. Aportul zilnic recomandat este de 0,2-0,3 mg

pentru copiii sub 1 an, 0,5-0,6 mg pentru copiii sub 9 ani, 0,9 mg pentru copiii cu
vârsta cuprinsă între 9 şi 13 ani şi de 1,1 mg şi 1,2 mg pentru femei, respectiv
bărbaţi. Se recomandă creşterea aportului la 1,4 mg / zi pe parcursul sarcinii şi la
1,5 mg / zi pe perioada alăptării (11). Cele mai bogate surse de tiamină sunt
drojdia şi ficatul, dar, în cadrul unei diete echilibrate, consumul de cereale asigură
cea mai mare parte din necesar. Legumele şi fructele conţin tiamină mai ales în
formă liberă în timp ce în produsele animale se găseşte sub forma mai eficientă de
tiaminpirofosfat. Pierderile din cadrul proceselor de gastrotehnie variază mult în
funcţie de timpul de pregătire, pH, temperatură, cantitatea de apă utilizată,
clorinarea apei etc. Tiamina este distrusă prin oxidare, expunere la căldură sau la
radiaţii ionizante, acţiunea tiaminazelor (enzime care se găsesc în carnea crudă de
peşte), dar este stabilă la congelare.
Carenţa. Modificările biochimice pot fi evidenţiate cu mult timp înaintea
instalării simptomatologiei clinice (determinarea activităţii transcetolazei eritrocitare,
nivelului seric şi urinar al tiaminei). Primele semne clinice care apar sunt anorexia,
scăderea ponderală, constipaţia, durerile musculare la nivelul gambelor, parestezii
ale membrelor inferioare, tahicardia sau palpitaţiile. Carenţa, în forma completă,
constituie boala beriberi caracterizată prin confuzie mentală, epuizare musculară,
edeme, neuropatie periferică, tahicardie sau cardiomegalie. În forma edematoasă
apar insuficienţa biventriculară şi congestia pulmonară ca rezultat al deprivării
energetice miocardice. Boala beriberi apare şi la copiii alimentaţi artificial fără
suplimentare de tiamină şi se manifestă prin deteriorare rapidă cu instalarea
insuficienţei cardiace şi a cianozei. O formă subclinică de hipovitaminoză se
instalează de obicei la alcoolici a căror absorbţie este redusă, în condiţiile unui
necesar crescut pentru metabolizarea alcoolului. O altă formă de hipovitaminoză
este sindromul Wernicke-Korsakoff, cu fenomene de encefalopatie mergând de la
confuzie până la comă.
Vitamina B2 (riboflavina)
Riboflavina este esenţială pentru desfăşurarea metabolismelor glucidic, lipidic
şi proteic. Cele două forme active sunt flavin-adenin-mononucleotidul (FMN) şi
flavin-adenin-dinucleotidul (FAD).
Metabolism. Riboflavina se absoarbe în intestinul subţire proximal printr-un
proces activ ce necesită ATP, după acţiunea fosfatazelor care hidrolizează
complexele flavoproteice. În peretele mucoasei intestinale este fosforilată la flavin-
adenin-mononucleotid (FMN). Circulă în plasmă sub această formă sau sub formă
liberă legată în principal de albumine. A fost identificată şi o proteină specifică –
riboflavin-binding protein (RfBP) care, se pare, are rol în transferul transplacentar
al vitaminei. Intracelular, este convertită prin fosforilare ATP-dependentă la
riboflavin-5’-monofosfat (flavin-adenin-mononucleotid sau FMN) şi prin legarea
unui rest AMP la flavin-adenin-dinucleotid (FAD). Aceste reacţii sunt reglate de
hormonii tiroidieni, ACTH şi aldosteron. Riboflavina în exces este excretată urinar
ca atare sau sub formă glicozilată împreună cu produşii de catabolism obţinuţi prin
oxidare, demetilare şi hidroxilare.
Rol biochimic şi fiziologic. Cele două forme active, FAD şi FMN, sunt
grupări prostetice pentru o serie de enzime oxido-reducătoare. Forma oxidată
poate fi redusă atât de un electron, cât şi de doi electroni formând FADH2 şi
FMNH2. Astfel, coenzimele riboflavinice pot participa la reacţii cu transfer de unul
sau doi electroni. Se pare că riboflavina este implicată şi în combaterea stresului
oxidativ celular. FMN şi FAD au rol de coenzimă şi pentru dehidrogenazele care
catalizează oxidarea acizilor graşi şi a unor produşi intermediari ai metabolismului
glucidic. FMN este necesar pentru conversia piridoxinei în forma sa funcţională,
piridoxalfosfat, iar FAD intervine în biosinteza niacinei din triptofan.
Necesar şi surse alimentare. Se consideră adecvat un aport zilnic de
0,3-0,4 mg sub vârsta de 1 an, 0,5-0,6 mg pentru copiii sub 9 ani şi de 0,9 mg
pentru copiii între 9 şi 14 ani. La adulţi se recomandă un aport de 1,3 mg / zi la
bărbaţi şi de 1,1 mg / zi la femei. Necesarul creşte pe parcursul sarcinii şi lactaţiei
la 1,4, respectiv 1,6 mg / zi (11). Vitamina B2 este foarte răspândită, atât în regnul
vegetal (frunze, legume verzi), cât şi în cel animal (carne, lapte, brânză, ouă).
Aproape jumătate din vitamină se pierde în procesul de obţinere a făinii; o sursă
importantă este şi drojdia de bere. Este relativ stabilă la temperatură, dar se
descompune prin expunere la lumină.
Carenţa. Hipovitaminoza devine manifestă după câteva luni de deprivare şi
afectează în principal ţesuturile cu turnover rapid. Biochimic, statusul riboflavinei
este estimat prin evaluarea activităţii glutation reductazei eritrocitare. Semnele
clinice includ iniţial fotofobie, senzaţie de arsură oculară, diminuare a acuităţii
vizuale, uscăciune a mucoasei bucale; ulterior, apar cheiloza, stomatita angulară,
glosodinia, dermita pleoapelor şi a nasului, neuropatia periferică. La indivizii
pluricarenţaţi, riboflavina este implicată şi în formarea cataractei. Ca urmare a
sensibilităţii sale la lumină, deficienţa de riboflavină poate să apară la nou-născuţii
cu hiperbilirubinemie care sunt trataţi prin fototerapie.
Niacina (vitamina PP, nicotinamida)
Niacina a fost identificată cu ocazia cercetărilor pentru elucidarea etiologiei şi

tratamentului pelagrei. Niacina este denumirea generică pentru acidul nicotinic şi
pentru nicotinamidă, ambele putând fi surse de vitamină în alimentaţie. Sub formă
de nicotinamid-adenin dinucleotid (NAD) şi de nicotinamid-adenin dinucleotid fosfat
(NADP) intervine în procesele biochimice fundamentale ca şi coenzimă pentru
unele dehidrogenaze şi oxidoreductaze.
Metabolism. În alimentele de origine animală, niacina este prezentă sub
formă de coenzimă (NADH şi NADPH) din care, în urma procesului de digestie,
sunt eliberate nicotinamida şi acidul nicotinic, formele absorbabile. În alimentele
vegetale, mai ales în cereale, niacina este complexată cu peptide sau carbohidraţi
şi nu se eliberează în cursul procesului de digestie. Nicotinamida şi acidul nicotinic
sunt absorbite la nivelul stomacului şi intestinului subţire, transportate sangvin şi
preluate de către ţesuturile periferice prin mecanisme pasive. Aici sunt reţinute prin
Vitaminele 83
conversie la NADH şi NADPH. Niacina poate fi sintetizată în organismul uman

pornind de la triptofan: din 60 mg de triptofan se obţine 1 mg de niacină.
Nicotinamida şi niacina se elimină urinar, în majoritate ca derivaţi metilaţi şi în mică
măsură ca produşi de oxidare.
Rol biochimic şi fiziologic. Coenzimele NADH şi NADPH au rol de
cosubstrat pentru cel puţin 200 de enzime implicate în metabolismul intermediar.
Mecanismul reacţiei prin care se realizează funcţia de coenzimă constă în fixarea
reversibilă a hidrogenului, cu constituirea unor forme reduse (NADH şi NADPH),
respectiv oxidate (NAD şi NADP). NADPH oferă hidrogen pentru procesele
biosintetice reductive (sinteză de acizi graşi, colesterol, etc.). NADH furnizează
echivalenţi reducători etapei finale a oxidării celulare, adică lanţului respirator
mitocondrial (1).
Necesar şi surse alimentare. Necesarul depinde de aportul energetic, fiind
recomandat un aport zilnic de 16 mg pentru bărbaţi şi de 14 mg pentru femei, mai
mare pe parcursul sarcinii şi lactaţiei (18 mg respectiv 17 mg). La copii se
consideră adecvat un aport de 6-8 mg / zi între 1 şi 8 ani şi de 12 mg / zi între 9 şi
13 ani (11). Carnea slabă, carnea de pui, peştele, alunele şi drojdia sunt surse
bogate de niacină. Laptele şi ouăle conţin niacină în cantităţi mici, dar sunt surse
bune de triptofan.
Carenţa. Hipovitaminoza PP se manifestă în stadiile iniţiale prin anorexie,
indigestie, slăbiciune musculară şi erupţii tegumentare. Carenţa severă îmbracă
aspectul bolii numite pelagră, caracterizată prin triada „DDD”: dermatită, demenţă,
diaree. Tabloul clinic este de obicei dominat de manifestările dermatologice:
tegumentele expuse la soare devin pigmentate, aspre, eritematoase (dermatită).
Suferinţa sistemului nervos central se traduce prin confuzie, dezorientare, delir,
halucinaţii, demenţă. Iritarea şi inflamarea mucoasei orale şi a tractului
gastrointestinal determină apariţia stomatitei, glositei, gastritei şi enteritei cu diaree.
Dacă nu se instituie tratamentul adecvat, pelagra poate evolua spre exitus. Ea
apare, mai ales la populaţii malnutrite, cu carenţe nutritive multiple asociate.
Toxicitate. Administrarea de acid nicotinic în doze mari (1-2 g / zi), folosite în
tratamentul hipercolesterolemiei, poate avea efecte toxice. Cel mai comun efect
advers este eliberarea de histamină, periculoasă pentru pacienţii cu astm bronşic
sau ulcer peptic. Dozele mari de niacină pot avea efect toxic hepatic.
Acidul pantotenic (vitamina B3)

Este o substanţă indispensabilă creşterii şi dezvoltării celulare, datorită
participării sale la realizarea coenzimei A, moleculă cu rol fundamental în
metabolism.
Metabolism. Acidul pantotenic există în alimente sub forma coenzimei A şi a
proteinei transportoare de acil (PTA). După hidroliza acestor compuşi şi conversie
la acid pantotenic, acesta este absorbit la nivelul jejunului prin difuziune pasivă şi
transport activ. În plasmă, este transportat în principal de către eritrocite spre
ţesuturile periferice care îl preiau prin difuziune facilitată sau prin mecanisme active
Na-dependente. Intracelular, acidul pantotenic este convertit la coenzimă A,
aceasta constituind forma principală sub care se găseşte în majoritatea ţesuturilor,

dar mai ales în ficat, glande suprarenale, rinichi, creier, miocard şi testicule.
Pornind de la acidul pantotenic, se sintetizează atât coenzima A, cât şi proteina
transportoare de acil (PTA). Vitamina B3 şi metaboliţii săi se excretă urinar. Un
procent de 15% este oxidat complet până la dioxid de carbon care se elimină
pulmonar.
Rol biochimic şi fiziologic. Rolul coenzimei A, asemănător cu cel al PTA,
este de activare şi transfer al resturilor acil. Coenzima A participă la reacţii din
ciclul citric, oxidarea acizilor graşi, sinteza colesterolului, reacţii de acetilare. PTA
este parte componentă a acid gras sintetazei, enzimă ce catalizează sinteza
acizilor graşi (1).
Necesar şi surse alimentare. Necesarul este estimat la 5 mg / zi pentru
adulţi, mai mare pe parcursul sarcinii (6 mg / zi) şi lactaţiei (7 mg / zi) (11).
Vitamina este răspândită în ţesuturi animale (mai ales în ficat şi inimă), seminţe
nedecorticate de cereale, legume şi fructe (ciuperci, broccoli, avocado, cartofi dulci
etc.), drojdie, lapte, gălbenuş de ou. Acidul pantotenic este relativ stabil la
prepararea şi depozitarea alimentelor, dar poate fi distrus prin decongelarea
cărnii.
Carenţa. Datorită răspândirii sale largi şi a posibilităţii de sinteză de către
flora intestinală, deficienţele sunt foarte rare. Totuşi, carenţa a fost descrisă la
persoanele sever malnutrite. Manifestările clinice includ parestezii ale plantelor şi
degetelor de la picioare, cu senzaţie de arsură la acest nivel, insomnie, depresie,
slăbiciune, fatigabilitate (11).
Toxicitate. Toxicitatea acidului pantotenic este neglijabilă. Administrarea unor
doze foarte mari, de ordinul a 10 g, a produs numai tulburări funcţionale intestinale
moderate şi diaree.
Vitamina B6 (piridoxina)
Apare sub trei forme biologic interconvertibile: piridoxina, piridoxalul şi
piridoxamina care sunt convertite la piridoxal-fosfat, coenzimă implicată în principal
în metabolismul aminoacizilor.
Metabolism. Vitamina B6 se absoarbe la nivelul jejunului şi ileonului prin
difuziune pasivă sub forma compuşilor defosforilaţi (piridoxină, piridoxal şi
piridoxamină). Este transportată în plasmă legată de albumine, în principal sub
formă de piridoxal-fosfat. Pentru a putea fi preluat de celule, piridoxal-fosfatul
necesită defosforilare la piridoxal, acesta din urmă fiind ulterior refosforilat
intracelular cu formare de piridoxal-fosfat, dar şi de piridoxamin-fosfat. Concentraţii
mari ale celor două forme active ale vitaminei se găsesc în ficat, creier, rinichi,
splină, ţesut muscular. 80-90% din cantitatea totală se depozitează în ţesutul
muscular sub formă de piridoxal-fosfat legat de glicogen fosforilază. Deficienţa de
riboflavină poate reduce conversia piridoxinei şi piridoxaminei la piridoxal-fosfat. La
nivelul ficatului, piridoxal-fosfatul suferă reacţii de defosforilare şi oxidare, catalizate
de enzime FAD şi NAD-dependente, cu formare de metaboliţi inactivi care se
elimină prin urină, sudoraţie şi prin lapte (la femei în perioada lactaţiei).
Vitaminele 85
Rol biochimic şi fiziologic. Piridoxal-fosfatul, forma metabolic activă, este

grup prostetic pentru o serie de enzime implicate în metabolismul aminoacizilor,
neurotransmiţătorilor, glicogenului, sfingolipidelor, grupului hem şi hormonilor
steroizi. Vitamina B6 este necesară pentru sinteza neurotransmiţătorilor de tipul
serotoninei, epinefrinei, norepinefrinei, acidului -aminobutiric, histaminei şi a
precursorilor hem-ului, porfirinele. De asemenea, intervine în conversia triptofanului
la niacină, eliberarea glucozei din glicogen, biosinteza sfingolipidelor din teaca de
mielină şi în modularea receptorilor pentru hormonii steroizi.
Necesar şi surse alimentare. Necesarul creşte paralel cu creşterea aportului
proteic. Se estimează ca adecvat un aport de 0,016 mg pentru 1 g de proteine. La
adulţi, doza zilnică recomandată este de 1,3 mg până la vârsta de 50 de ani şi de
1,5, respectiv 1,7 pentru femeile şi bărbaţii peste 51 de ani. Necesarul creşte pe
perioada sarcinii şi a lactaţiei la 1,9 mg, respectiv 2 mg / zi (11). Vitamina B6,
conţinută în alimentele de origine animală, are biodisponibilitate mai mare,
comparativ cu piridoxina din anumite vegetale (cartofi, spanac, fasole şi alte
legume). Sursele sunt reprezentate de ficat, carne, derivate de cereale (în special
grâul), legume, fructe (mai ales banane), nuci, alune.
Carenţa apare destul de rar şi se manifestă mai ales prin tulburări
neurologice şi dermatologice. Semnele şi simptomele clinice includ slăbiciune,
insomnie, neuropatie periferică, cheilită, glosită, stomatită şi alterări ale imunităţii
celulare. Deficitul de vitamină B6 poate să apară în cursul tratamentului cu
izoniazidă, medicament care interferă cu metabolismul piridoxinei. Sugarii
alimentaţi artificial, cu formule din care vitamina B6 a fost distrusă în cadrul
preparării, dezvoltă iritabilitate şi convulsii, simptome care cedează rapid după
administrarea parenterală a vitaminei (7).
Toxicitate. Administrarea unor doze mari de vitamină B6, de ordinul a câtorva
grame pe zi, s-a însoţit de manifestări de tip neuropatie senzitivă (20).
Acidul folic
Termenul de folaţi se referă la acidul pteroilmonoglutamic şi la derivaţii săi.
Acidul tetrahidrofolic este forma activă a vitaminei, implicat în activarea şi transferul
unor grupări cu un atom de carbon. Are rol în controlul metabolic al celulelor cu
multiplicare rapidă, deci şi al celulelor hematoformatoare.
Metabolism. În intestin, conjugatele poliglutamice din alimentaţie sunt
hidrolizate la acid pteroilmonoglutamic de către enzime specifice. Datorită acestui
proces, biodisponibilitatea folaţilor alimentari este de aproximativ 50% din cea a
vitaminei purificate, administrată sub formă de suplimente. Acidul folic se absoarbe
în principal la nivelul jejunului prin transport activ, dar posibil şi prin difuziune
pasivă, atunci când este ingerat în cantităţi mari. Majoritatea acidului folic este
redus în celulele intestinale la acid tetrahidrofolic (FH4) care poate fi transferat în
circulaţia portală ca atare sau ca 5-metil-FH4. Celulele preiau prin mecanisme
active numai derivaţii monoglutamaţi. Ulterior, aceştia sunt metilaţi cu formare de
5-metil-FH4 reţinut intracelular prin legare de macromolecule sau conversie la
poliglutamaţi. Aproape jumătate din cantitatea de folat este stocată la nivel hepatic
sub formă de poliglutamaţi ai 5-metil-FH4 şi 10-formil-FH4. Ţesuturile cu rată înaltă

de multiplicare conţin mai ales 10-formil-FH4, în timp ce 5-metil-FH4 predomină în
ţesuturile cu rată mică de multiplicare. Tetrahidrofolaţii poliglutamici sunt, probabil,
coenzimele funcţionale în ţesuturi (1). Metaboliţii acidului folic se elimină atât pe
cale urinară, cât mai ales pe cale intestinală.
Rol biochimic şi fiziologic. Tetrahidrofolatul acţionează ca şi cosubstrat
enzimatic pentru o serie de reacţii de sinteză din cadrul metabolismului
aminoacizilor şi nucleotidelor. Acidul folic intervine atât în metabolismul bazelor
purinice, cât şi al celor pirimidinice, având deci rol în sinteza acizilor nucleici, în
reglarea creşterii şi replicării celulare. Este necesar pentru conversia histidinei la
acid glutamic, perturbarea acestei reacţii ducând la acumularea unui produs
intermediar, acidul formiminoglutamic. Împreună cu vitamina B12 intervine în
sinteza metioninei pornind de la cisteină, cu creşterea nivelului seric de
homocisteină în cazul deficienţei fie de acid folic, fie de vitamină B 12. Ca urmare a
acestei interrelaţii, deficitul de vitamină B12 atrage după sine un deficit funcţional
secundar de acid folic prin perturbarea regenerării tetrahidrofolatului. De
asemenea, intervine în sinteza derivaţilor porfirinici, cu rol esenţial în formarea şi
maturarea eritrocitelor şi leucocitelor.
Necesar şi surse alimentare. Necesarul este acoperit, în parte, pe seama
sintezei realizată de flora intestinală, şi în mai mică parte, prin aport alimentar. La
copii este considerat adecvat un aport zilnic de 150 g (1-3 ani), de 200 g (4-8
ani) sau de 300 g (9-13 ani). Doza zilnică recomandată adulţilor este de 400 g,
mai mare pe parcursul sarcinii (600 g) şi alăptării (500 g). Dat fiind rolul acidului
folic în embriogeneză, se recomandă administrarea a 400 g / zi acid folic sintetic
tuturor femeilor în perioada periconcepţională (11). Sursele alimentare sunt
reprezentate de legume cu frunze (spanac, asparagus, broccoli), ciuperci, fasole,
cartofi, ficat, carne slabă, pâine neagră. În cursul prelucrării culinare se pierd între
50 şi 90% din totalul acidului folic conţinut în alimente. Biodisponibilitatea folaţilor
alimentari variază între 25 şi 50%; deficitul de fier şi vitamină C poate altera
utilizarea acestora.
Carenţa. Deficitul de acid folic are repercusiuni asupra sintezei de ADN şi
ARN, cu afectarea multiplicării celulare. Sunt afectate mai ales celulele cu turnover
rapid: eritrocitele, leucocitele şi celulele epiteliale ale stomacului, intestinului,
vaginului, colului uterin. Primul semn este reprezentat de hipersegmentarea
nucleilor polimorfonuclearelor circulante urmat de instalarea anemiei mega-
loblastice şi ulterior a depresiei, asteniei şi polineuropatiei. Pot să apară şi leziuni
dermatologice. Deficitul subclinic determină creşterea nivelului seric de
homocisteină, condiţie asociată cu creşterea riscului de boală vasculară ocluzivă.
Carenţa de acid folic are repercusiuni negative şi asupra embriogenezei. Astfel,
suplimentarea periconcepţională reduce la jumătate riscul unor malformaţii (inclusiv
ale tubului neural) (2).
Vitaminele 87
Vitamina B12 (cobalamina)

Termenul de vitamină B12 se referă la o serie de compuşi cobalaminici care
conţin un nucleu corinic. Acest nucleu, asemănător celui porfirinic, este constituit
din patru inele pirolice care leagă central, în mod foarte fix, un atom de Co trivalent
(1). În funcţie de gruparea fixată prin cea de-a şasea legătură coordinativă a
cobaltului, se formează ciancobalamina, metilcobalamina, 5’-dezoxiadenozil-
cobalamina, hidroxicobalamina, nitritocobalamina, aquacobalamina.
Metabolism. După ce este eliberată din complexele proteice sub acţiunea
pepsinei gastrice, vitamina B12 se combină iniţial la nivelul stomacului cu
cobalofilina. Acest complex este hidrolizat intestinal, iar vitamina B12 este preluată
de către factorul intrinsec (Castle), o glicoproteină specifică secretată de mucoasa
gastrică. Prezenţa factorului intrinsec este esenţială pentru absorbţia vitaminei.
Zilnic se absorb aproximativ 2-5 g iar flora microbiană intestinală produce
10-15 g vitamină B12 / zi, cantitate care se absoarbe parţial. După desprinderea
de factorul intrinsec, vitamina B12 trece în circulaţia portală, unde se leagă de o
proteină transportoare, transcobalamina (TCI, TCII şi TCIII). Transcobalamina II
transportă cea mai mare parte a vitaminei. Preluarea celulară pare a fi mediată prin
receptori specifici pentru transcobalamină care internalizează complexul.
Intracelular se produce degradarea lizozomală a transcobalaminei cu eliberare
consecutivă a vitaminei B12. În ţesuturi, cobalamina este transformată în metil-
cobalamină (forma circulantă majoră) şi 5’-dezoxiadenozil-cobalamină (forma
predominantă în hepatocit). Aceste două derivate sunt formele active ale
cobalaminei. La nivel hepatic există un depozit substanţial de vitamină B 12 (aprox.
2 mg) suficient pentru 5-7 ani. Este eliminată intactă prin urină şi într-o proporţie
mică prin bilă, urmând un circuit enterohepatic.
Rol biochimic şi fiziologic. Cele două forme active, 5’-dezoxiadenozil-
cobalamina şi metil-cobalamina, sunt coenzime ale metil-malonil-CoA-mutazei,
respectiv metionin-sintetazei. Prin catalizarea acestor reacţii, joacă un rol important
în metabolismul propionatului, aminoacizilor şi grupărilor cu un atom de carbon.
Vitamina B12 este astfel implicată în desfăşurarea normală a metabolismului
celular, în special de la nivelul tractului gastrointestinal, măduvei osoase şi
ţesutului nervos.
Necesar şi surse alimentare. La copil se consideră adecvat un aport zilnic
de 0,9 g (1-3 ani), 1,2 g (4-8 ani), respectiv 1,8 g între 9 şi 13 ani. Doza zilnică
recomandată la adult este de 2,4 g, mai mare pe parcursul sarcinii
(2,6 g / zi) şi lactaţiei (2,8 g / zi) (11). Vitamina B12 se găseşte exclusiv în
alimente de origine animală: ficat, rinichi, carne şi produse de carne, peşte, lapte,
ouă. Alimentele vegetale conţin vitamină B12 numai prin contaminare bacteriană.
Pierderile din cursul preparării alimentelor sunt de aproximativ 70%. Vitamina B12
poate fi inactivată prin pasteurizarea laptelui.
Carenţa. Deficitul de vitamina B12 este cauzat în principal de defectul de
absorbţie şi nu de aport sau de sinteză. Malabsorbţia vitaminei apare ca urmare a
perturbării sintezei sau acţiunii factorului intrinsec (anemia pernicioasă asociată cu
atrofie a celulelor parietale gastrice, deficienţe ereditare de sinteză, perturbări

autoimune), a ileitei terminale sau rezecţiei de ileon terminal, sau a infecţiei cu
Botriocephalus latus. Persoanele cu dietă strict vegetariană au un nivel sangvin de
vitamină B12 foarte scăzut, dar, în general, simptomatologia este absentă.
Manifestarea principală a deficitului de vitamină B12 este anemia megaloblastică.
Ulterior apar şi tulburări neurologice de tipul neuropatiei progresive cu demielinizări
care avansează centripet. Este prezent şi un deficit secundar de acid folic;
suplimentarea acestuia este urmată de ameliorarea anemiei cu progresiunea
celorlalte manifestări. Deficitul de vitamină B12 poate să apară mai frecvent la
persoanele în vârstă, ca urmare a dificultăţilor de absorbţie, prezente într-un
procent de 10 până la 30% (5). Tegumentele capătă o tentă gălbuie (din cauza
anemiei, dar şi icterului prin hematopoeză ineficientă), limba devine roşie,
depapilată şi apar tulburări neurologice. Pentru diagnosticul carenţei, sunt utile
examenul hematologic periferic şi medular, determinarea concentraţiei sangvine a
vitaminei B12, testul Schilling, determinarea metil-malonatului urinar.
Biotina
Biotina este sintetizată de multe microorganisme şi plante, fiind foarte
răspândită în natură. Se găseşte în cantităţi foarte mici în toate celulele vii.
Metabolism. În intestin, biotina este eliberată din combinaţiile sale de către o
biotinază pancreatică. Biotina liberă este absorbită prin mecanisme active, în
principal la nivelul intestinului subţire proximal. O cantitate mică din biotina
sintetizată de către flora microbiană intestinală se absoarbe la nivelul colonului.
Este transportată în plasmă sub formă liberă sau legată de proteine (12%) de unde
este preluată de către celule prin intermediul unor transportori specifici. Se
acumulează în ficat, dar se pare că nu este mobilizată eficient din depozit în
condiţiile deprivării vitaminice. Eliminarea se face pe cale urinară, 50% ca biotină
liberă şi 50% sub formă de produşi de metabolism.
Rol biochimic şi fiziologic. Biotina are rol în fixarea, respectiv transferul CO2
pe un substrat. Funcţionează ca grup prostetic pentru enzime ce catalizează reacţii
de carboxilare: piruvat-carboxilaza, acetil-CoA- carboxilaza, propionil-CoA-
carboxilaza şi metil-malonil-CoA- carboxilaza. Intervine astfel în metabolismul
acizilor graşi, aminoacizilor şi în reglarea ciclului citric (1).
Necesar şi surse alimentare. La om, necesarul de biotină este asigurat în
mare măsură prin sinteza realizată de flora intestinală. În funcţie de vârstă, este
apreciat ca adecvat un aport zilnic de 5-6 g (sub 1 an), 8 g (1-3 ani), 12 g
(4-8 ani), 20 g (9-13 ani), 25g (14-18 ani), respectiv 30 g pentru adulţi
(11). Cele mai importante surse alimentare de biotină sunt ficatul şi alte viscere,
carnea, gălbenuşul de ou, laptele, unele legume, drojdia. În albuşul de ou crud
există o glicoproteină, avidina, care leagă foarte puternic biotina, nepermiţând
absorbţia acesteia. Avidina este termolabilă, astfel că, prin încălzire, biotina poate fi
eliberată.
Carenţa. Deficienţa de biotină este foarte rar întâlnită la om. Au fost descrise
câteva cazuri la pacienţi alimentaţi parenteral şi la sugarii alimentaţi natural cu
lapte care conţinea cantităţi foarte mici de biotină. Experimental poate fi indusă prin
Vitaminele 89
hrănirea, timp de câteva săptămâni, cu albuş de ou crud. Carenţa se manifestă

prin dermatită, glosită, anorexie, greaţă, oboseală, dureri musculare, insomnii,
hepatosteatoză şi hipercolesterolemie. Se cunosc stări carenţiale induse prin deficit
genetic al unor enzime biotinice, dar acestea sunt rare.
Toxicitate. Chiar administrată în doze mari, biotina este lipsită de efecte
toxice.
Vitamina C (acidul ascorbic)

Acidul ascorbic intră în constituţia unui sistem oxidoreducător cu rol important
în unele procese metabolice. Este o substanţă de aport obligatoriu la primate,
cobai, unele specii de păsări, care nu au capacitatea de a o sintetiza.
Metabolism. Acidul dehidroascorbic şi acidul ascorbic se absorb intestinal în
proporţie de 80-90%. Absorbţia este mai puţin importantă la doze mai mari de
1 g. Vitamina C este transportată în plasmă ca acid ascorbic liber care este preluat
de către celule prin intermediul unui sistem de transport activ specific, dar şi al unui
sistem dependent de glucoză. Acesta din urmă este stimulat de insulină şi inhibat
de glucoză. Prin urmare, pacienţii diabetici vor avea un nivel intracelular scăzut de
acid ascorbic care ar putea contribui la creşterea riscului de ateroscleroză (19).
Vitamina C se concentrează mai ales în glandele suprarenale, creier şi ochi, în
principal sub formă de acid dehidroascorbic. Se elimină urinar ca atare sau ca
produşi de catabolism, mai ales acid oxalic.
Rol biochimic şi fiziologic. Cuplul acid ascorbic–acid dehidroascorbic
funcţionează ca sistem redox într-o serie de procese biochimice. Participă astfel la
reacţii de hidroxilare implicate în sinteza colagenului, carnitinei, hormonilor steroizi,
sărurilor biliare şi a noradrenalinei din dopamină. Vitamina C este esenţială pentru
oxidarea tirozinei şi fenilalaninei, conversia folatului la tetrahidrofolat, conversia
triptofanului la 5-hidroxitriptofan şi serotonină. Absorbţia fierului este semnificativ
crescută în prezenţa vitaminei C, aceasta fiind implicată şi în transferul ionilor de
Fe3+ de pe transferină pe apoferitină cu formarea feritinei (1). Acidul ascorbic poate
funcţiona ca un antioxidant general, oferind protecţie faţă de stresul oxidativ. În
plus, vitamina C creşte rezistenţa la infecţii, influenţând activitatea imunologică a
leucocitelor, producerea interferonului, desfăşurarea reacţiilor inflamatorii şi
integritatea mucoaselor (18). Administrarea unor doze mari de vitamină C pe
parcursul gripei reduce intensitatea simptomelor, dar nu previne apariţia lor.
Necesar şi surse alimentare. La copii, aportul adecvat este estimat în
funcţie de vârstă la 30-35 mg la sugar, 15 mg (1-3 ani), 25 mg (4-8 ani), 45 mg
(9-13 ani), 75 mg (14-18 ani). Pentru adulţi se recomandă un aport zilnic de 75 mg
pentru femei şi de 90 mg pentru bărbaţi. Necesarul creşte pe perioada sarcinii la
80-85 mg / zi şi pe perioada alăptării la 115-120 mg / zi (12). Se recomandă ca
fumătorii să-şi asigure un aport de cel puţin 100 mg / zi (14). Sursa principală de
vitamină C sunt fructele şi legumele. Concentraţia vitaminei C este variabilă în
funcţie de specie, parte botanică, gradul de expunere directă la radiaţia solară,
păstrarea alimentelor. Exemple de fructe şi legume bogate în vitamina C sunt
măceşele, coacăzele, căpşunele, fragii, portocalele, grapefruitul, lămâile, kiwi,
ardeiul, pătrunjelul, mărarul, urzicile, salata verde, varza albă şi roşie, conopida,
guliile etc. În cursul fierberii alimentelor, pierderea poate fi de 15-60%, iar prin
depozitare (peste iarnă) de până la 80%. Bicarbonatul de sodiu adăugat în apa de
fiert, în scopul prezervării culorii legumelor, distruge vitamina C.
Carenţa. Deficitul de durată determină un tablou caracteristic, cunoscut sub
denumirea de scorbut. Manifestările clinice apar după 45-80 de zile de deprivare
vitaminică. Se caracterizează prin fragilitate capilară cu hemoragii subcutanate,
gingivale, în articulaţii, muşchi şi alterări ale ţesutului conjunctiv cu modificări
osteoperiostale, tulburări de creştere şi rarefieri osoase, mobilizarea dinţilor,
tegumente aspre, distrofice. Pot să apară şi tulburări psihice de tipul isteriei,
ipohondriei, depresiei. La copil, sindromul este cunoscut şi sub denumirea de
boală Moeller-Barlow. Mai frecvent se întâlneşte deficitul latent de vitamina C cu
manifestări mai puţin caracteristice: fatigabilitate, predispoziţie spre infecţii,
gingivită.
Toxicitate. Singurele efecte adverse, observate după administrarea unor
doze mari de vitamină C, sunt tulburările gastrointestinale şi diareea. Pentru că se
elimină urinar şi sub formă de oxalat, este de preferat ca persoanele cu istoric de
litiază renală să evite administrarea unor doze mari. Excesul de acid ascorbic
eliminat urinar poate interfera cu testarea glicozuriei (rezultat fals pozitiv).
3. Substanţe cu efecte vitaminice

Această categorie include substanţe cu comportament asemănător
vitaminelor, dar care nu îndeplinesc toate criteriile pentru a fi incluse în această
clasă.
Colina, ca şi componentă a fosfatidilcolinei (lecitina), intră în compoziţia
fosfolipidelor membranare şi a neurotransmiţătorului acetilcolină. Ea poate fi
sintetizată în organismul uman, dar sursa principală este reprezentată de
fosfatidele alimentare. La om nu a fost descris un sindrom determinat de deficienţa
colinei. Ca supliment poate fi folosită în boala Alzheimer, iar în doze mari (până la
20 de grame pe zi) poate diminua simptomatologia diskineziei tardive, bolii
Huntington (4).
Carnitina este implicată în transportul acizilor graşi cu lanţ lung de atomi de
carbon la nivelul mitocondriei. Mamiferele şi păsările pot sintetiza carnitina pornind
de la lizină. Depleţia tisulară de carnitină a fost raportată la nou-născuţi prematuri,
la adulţi cu afecţiuni hepatice şi la cei supuşi hemodializei. Deficienţa se manifestă
prin slăbiciune musculară şi hipoglicemii.
Mioinozitolul. Sub formă de fosfatidilinozitol ancorează proteinele
membranare prin legături covalente, reprezintă o sursă de acid arahidonic şi, în
plus, intervine în procesele de semnalizare intracelulară şi de formare a mesa-
gerilor secundari ca răspuns la stimularea hormonală.
Ubichinonele. Reprezentantul principal este coenzima Q10, cu rol
antioxidant. S-a sugerat că scăderea sintezei endogene de ubichinone ar putea fi
implicată în etiologia afecţiunilor cardiace şi diabetului zaharat (25). Se pare că
Vitaminele 91
suplimentarea are efecte benefice în tratamentul cardiomiopatiei şi insuficienţei

cardiace congestive (23).
Bioflavonoidele. Au fost izolate mai mult de 800 de substanţe înrudite care
fac parte din această clasă, printre ele numărându-se quercitina, rutina şi
hesperidina. Au rol în reducerea fragilităţii capilare şi proprietăţi antioxidante, fiind
posibilă intervenţia acestor substanţe în reacţii de oxido-reducere (1). Studiile
epidemiologice au evidenţiat o asociere între aportul dietetic ridicat de
bioflavonoide şi reducerea riscului pentru afecţiuni cardiace şi unele tipuri de
neoplasme.
Bibliografie:
1. Anghel A, Rusu V, Kaycsa A, Deutch G - Vitaminele în „Introducere în

biochimia medicală”, ed. Mirton, Timişoara, 1997.
2. Butterworth C Jr, Bendich A - Folic acid and the prevention of birth defects,
Annu Rev Nutr 16:73, 1996.
3. Can C et al - Vascular endothelial dysfunction associated with elevated
serum homocysteine levels in rat adjuvant arthritis: effect or vitamin E
administration, Life Sci 71:401, 2002.
4. Canty DJ, Zeisel SJ - Lecithin and choline in human health and disease,
Nutr Rev 52:327, 1994.
5. Carethers M - Diagnosing vitamin B12 deficiency, a common geriatric
disorder, Geriatrics 43:89, 1998.
6. Caution on use of antioxidants, Nutrition Today 29(2):4, 1994.
7. Coursin DB - Convulsive seizures in infants with pyridoxine deficient diet,
JAMA 154:406, 1954.
8. Fairfield KM, Fletcher RH - Vitamins for chronic disease prevention in
adults: scientific review, JAMA 287:3116, 2002.
9. Feskanick et al - Vitamin A intake and hip fracture among postmenopausal
women, JAMA 287:47, 2002.
10. Hathcock JN et al - Evaluation of vitamin A toxicity, Am J Clin Nutr 52:183,
1990.
11. Institute of Medicine, Food and Nutrition Board - Dietary reference intakes
for thiamin, riboflavin, niacin, vitamin B6, folate, vitamin B12, pantothenic
acid, biotin, and choline, Washington, DC, 2000a, National Academy
Press.
for vitamin C, vitamin E, selenium and, carotenoids, Washington, DC,
2000b, National Academy Press.
for vitamin A, vitamin K, arsenic, boron, chromium, copper, iodine, iron,
manganese, molybdenum, nickel, silicon, vanadium, and zinc,
Washington, DC, 2001, National Academy Press.
14. Lykkesfeldt J et al - Ascorbate is depleted by smoching and repleted by
moderate supplementation: a study in male smokers and nonsmokers with
matched dietary antioxidant intakes, Am J Clin Nutr 71:530, 2000.
15. Maden M - Vitamin A in embryonic development, Nutr Rev 52(suppl):3,

1994.
16. Malmberg KJ et al - A short term dietary supplementation with high doses
of vitamin E increases T helper 1 cytokine production in patients with
advanced colorectal cancer, Clin Cancer Rev 8:1772, 2002.
17. Morris MC et al - Dietary intake of antioxidant nutrients and the risk of
incident Alzheimer disease in a biracial community study, JAMA 287:3261,
2002.
18. Packer L, Fuchs J, eds - Vitamin C in health and disease, New York, 1997,
Marcel Dekker.
19. Price KD, Price CS, Reynolds RD - Hyperglycemia induced ascorbic acid
deficiency promotes endothelial dysfunction and the development of
atherosclerosis, Atherosclerosis 158:1, 2001.
20. Schaumberg HJ et al - Sensory neuropathy from pyridoxine abuse, N Engl
J Med 309:445, 1983.
21. Sills IN - Nutritional rickets: a preventable disease, Top Clin Nutr 17:36,
2001.
22. Stahl W, Ale-Agha N, Polidori MC - Non-antioxidant properties of
carotenoids, Biol Chem 383:553, 2002.
23. Tran MT et al - Role of coenzyme Q10 in chronic heart failure, angina, and
hypertension, Pharmacotherapy 21:797, 2001.
24. U.S. Department of Agriculture - Agriculture Research Service Quarterly
Report, Human Nutrition, 2000, www.ars.usda.gov/is/qtr.
25. Watts et al - Coenzyme Q10 improves endothelial dysfunction of the
brachial artery in Type II diabetes mellitus, Diabetologia 45:420, 2002.
CAPITOLUL V
Elementele minerale
1. Caracteristicile mineralelor
2. Macrominerale: calciu, fosfor, magneziu, sodiu, clor, potasiu, sulf
3. Microminerale: fier, zinc, fluor, cupru
4. Oligoelemente: iod, crom, cobalt, seleniu, mangan, molibden, vanadiu,
bor, nichel
1. Caracteristicile mineralelor
Cercetările asupra organismului uman au relevat prezenţa unei varietăţi largi
de substanţe minerale (2). Deşi funcţiile tuturor acestor substanţe minerale nu au
fost pe deplin stabilite, metodele moderne de cercetare au scos la iveală o serie
întreagă de noi informaţii, mai ales în privinţa oligoelementelor (substanţe minerale
aflate în concentraţii foarte mici, 0,01% din greutatea uscată a organismului).
Substanţele minerale reprezintă 4-5% din greutatea organismului, ceea ce,
pentru un adult de 70 kg, sunt 2,8-3,5 kg. Din acestea, aproximativ 40% reprezintă
calciul, fosforul 25%; restul de macrominerale: magneziu, sodiu, clor, potasiu, sulf
şi de oligoelemente (fier, zinc, cupru, iod, mangan, fluor, molibden, cobalt, seleniu,
crom, nichel, vanadiu, bor) reprezentând un procent de 25%. Elementele minerale
au roluri importante în organism, deoarece participă la toate procesele vitale,
acţiunile enzimelor, vitaminelor sau hormonilor fiind dependente de prezenţa lor.
Elementele minerale sub formă ionică menţin echilibrul acido-bazic, presiunea
osmotică; facilitează transportul membranar; controlează excitabilitatea nervoasă şi
musculară. Există o relaţie strânsă între absorbţia, transportul, utilizarea şi
necesarul de substanţe minerale. De exemplu, absorbţia de zinc poate fi diminuată
de excesul de fier, pe când zincul poate reduce biodisponibilitatea cuprului.
Insuficienţa acestor substanţe nutritive, cât şi excesul lor afectează homeostazia
organismului, ceea ce favorizează apariţia unor afecţiuni (34). Zincul intră în
structura superoxid-dismutazei, care are proprietăţi antioxidante. Atât zincul, cât şi
seleniul modulează funcţia imunitară, printr-un mecanism insuficient precizat (18).
Seleniul intervine în funcţia celulară ca şi component al selenoproteinelor (8).
Deficienţa de nichel afectează funcţia hepatică, prin scăderea consumului de
oxigen în celulă, determinând astfel acumularea de lipide. Există, de asemenea, o
asociere între aportul de fier şi crom, apariţia fenomenelor de ateroscleroză şi
incidenţa afecţiunilor cardiovasculare (38).
Atât în cazul deficitelor, cât şi a exceselor minerale, o conduită terapeutică
importantă o constituie dietoterapia.
2. Macrominerale
Calciu
Calciul este mineralul prezent în cantitatea cea mai mare în organism,
aproximativ 1,5-2% din greutatea corporală şi 40% din totalul substanţelor
minerale. Este esenţial pentru integritatea sistemului osos şi a dinţilor, aproximativ
99% din totalul calciului în organism fiind sub formă de săruri fosfo-calcice, având
împreună cu fosforul un rol plastic important. Restul de 1% se află în sânge, în
lichidele extracelulare şi în celule, unde controlează diverse activităţi metabolice.
Calciul scheletic poate să fie considerat o rezervă, se găseşte stocat în principal în
trabeculele osoase, fiind mobilizat pentru a satisface necesităţile crescute din
sarcină, lactaţie sau creştere. Calciul se găseşte în oase sub formă de cristale de
hidroxiapatită, o structură cristalină alcătuită din molecule de fosfat de calciu
aranjate în jurul unei matrice de colagen. De asemenea, sunt prezenţi şi alţi ioni,
cum ar fi: F, Mg, Zn, Na.
Calciul seric se găseşte sub trei forme diferite: calciu liber sau ionic (47,5%),
complexe de calciu şi anioni (fosfat, citrat sau alţii – 6,4%) şi calciu legat de
proteine (albumina – 46%). Calciul ionic, reprezintă forma funcţională, concentraţia
sa plasmatică fiind controlată în principal de parathormon (PTH), calcitonină şi
vitamina D. Concentraţia calciului seric total este de 8,8-10,8 mg/dl, din care
4,4-5,5 mg/dl reprezintă concentraţia calciului ionic. Unul din factorii care
influenţează distribuţia relativă a calciului în organism este pH-ul, astfel că fracţia
ionizată creşte în acidoze şi scade în alcaloze.
 Absorbţia calciului
Doar 20-30% din calciul ingerat este absorbit, uneori, la adulţi, chiar 10%.
Absorbţia calciului se face în principal, în partea superioară a duodenului (unde
există un mediu acid favorabil acestui proces) şi scade spre părţile inferioare ale
tractului digestiv (unde există un mediu alcalin).
Calciul se absoarbe prin două mecanisme: transport activ, saturabil, are
loc la nivelul duodenului şi jejunului proximal şi se află sub controlul 1,25-dihidroxi-
vitaminei D3 – calcitriol (acest hormon creşte absorbţia calciului la nivelul marginii
în perie a mucoasei intestinale, prin stimularea transportului activ şi a sintezei unei
proteine care leagă calciul) şi printr-un mecanism pasiv, nesaturabil, independent
de vitamina D, care se realizează în special la nivelul ileonului. Calciul poate să fie
absorbit şi la nivelul colonului.
Absorbţia calciului se face în forma solubilă, nu şi sub formă de precipitat,
cum este, de exemplu, oxalatul. Excesul de calciu este eliminat în fecale.
Factorii ce favorizează absorbţia de calciu sunt :
- vitamina D, în forma sa activă de 1,25-dihidroxi-vitaminei D3 (calcitriol),
stimulează absorbţia intestinală a calciului, inclusiv transportul la nivelul
„marginii în perie” a mucoasei;
- aciditatea gastrică;
- prezenţa proteinelor, a lactozei, a acidului lactic, citric;
Elementele minerale 95
- prezenţa PTH;
- aportul de vitamine A şi C, precum şi de Fe, Mg, Mn favorizează
absorbţia, cât şi activitatea calciului la nivel tisular.
Factorii ce determină scăderea absorbţiei de calciu sunt:
- acidul oxalic din componenţa unor alimente (spanac, sfeclă, tomate,
cacao, smochine) dă naştere oxalatului de calciu, care este insolubil (de
exemplu, doar 5% din calciul conţinut în spanac se absoarbe);
- în cereale (coaja seminţelor) se află acidul fitic, care conţine fosfor şi
care, împreună cu calciul formează fitat de calciu, de asemenea,
insolubil;
- fibrele alimentare (mai ales dacă aportul zilnic depăşeşte 30 g);
- dieta bogată în lipide (prin formarea în procesul digestiei de acizi graşi,
ce se cuplează cu calciul, formând săpunuri insolubile).
 Homeostazia calciului
Calciul scheletic este în echilibru cu calciul seric. Nivelul normal de calciu
seric este de aproximativ 10 mg/100 ml ser (2,5 mmol/l). Această valoare este
menţinută constantă cu ajutorul parathormonului (PTH), secretat de paratiroide şi
al calcitoninei, hormon secretat de tiroidă şi paratiroide (26). Când concentraţia de
calciu scade, acesta este transferat din ţesutul osos cu ajutorul PTH-ului. În acelaşi
timp, este stimulată resorbţia tubulară renală şi indirect creşte absorbţia intestinală
a calciului prin 1,25-dihidroxi-vitaminei D3 (calcitriol).
De asemenea, glucocorticoizii, hormonii tiroidieni şi hormonii sexuali
influenţează homeostazia calciului. Glucocorticoizii diminuă absorbţia calciului,
interferând atât transportul activ, cât şi pe cel pasiv, iar hormonii tiroidieni (T3 şi T4)
stimulează resorbţia osoasă. În privinţa hormonilor sexuali, estrogenii, scad
resorbţia osoasă a calciului (20).
 Excreţia calciului
Deoarece calciul plasmatic este legat de albumină, o proporţie semnificativă a
sa nu poate fi filtrată glomerular. Excreţia urinară a calciului este între 1,25 şi 12
mmol/l urină/zi. Transportul renal al calciului este similar celui intestinal, printr-un
mecanism activ la nivelul tubului contort distal şi, posibil, proximal, implicând o
proteină vitamină D dependentă, calbindina. Aproximativ 50% a calciului excretat
este sub formă de calciu liber, restul fiind sub formă de sulfat, fosfat, citrat şi
oxalat (2).
Există mari variaţii diurne ale calciului excretat, ca urmare a efectului
calciuretic al diverşilor compuşi alimentari. Ingestia de proteine şi glucide simple
poate creşte eliminarea urinară a calciului. Mecanismul hipercalciuriei induse de
ingestia de proteine implică o reducere a reabsorbţiei sale mediate de aminoacizii
sulfuraţi. Ingestia de sodiu şi cofeină creşte, de asemenea, pierderea urinară de
calciu. Pierderile urinare de calciu şi sodiu sunt frecvent asociate, deoarece aceste
două minerale împart acelaşi mecanism de reabsorbţie.
Excreţia minimă a calciului variază în raport cu vârsta şi cu rata creşterii

scheletale (29). Excreţia prin urină este scăzută după vârsta de 65 ani, din cauza
reducerii absorbţiei intestinale şi a ratei filtrării glomerulare.
 Funcţiile calciului
În afară de rolul plastic de la nivelul oaselor şi dinţilor, calciul îndeplineşte şi o
serie de funcţii metabolice. La nivelul membranelor, calciul influenţează transportul
ionilor prin acestea, acţionând, probabil, ca un stabilizator membranar. De
asemenea, intervine în eliberarea neurotransmiţătorilor la nivelul sinapselor,
în modularea funcţiilor hormonale, în activarea/inhibarea enzimelor extra- şi
intracelulare.
Calciul este necesar în transmiterea nervoasă şi controlul activităţii cardiace.
Echilibrul ionilor de Ca, Na, K, Mg face posibilă menţinerea tonusului muscular şi
controlul excitabilităţii nervoase. O creştere semnificativă a nivelului calciului seric
poate cauza insuficienţă cardio-respiratorie, iar scăderea concentraţiilor de calciu
poate duce la tetanie.
Calciul ionic iniţiază formarea coagulului sangvin, prin stimularea eliberării de
tromboplastină de la nivelul trombocitelor. Este şi un cofactor al transformării
protrombinei în trombină, ceea ce are ca rezultat polimerizarea fibrinogenului în
fibrină.
Alte roluri ce pot fi menţionate (2): activează factorul intrinsec Castle şi
facilitează absorbţia vitaminei B12 în ileon, menţine echilibrul hidro-electrolitic şi
acido-bazic, activarea enzimelor: labferment, tripsina, lipaza, fosfataza alcalină, are
efecte simpatomimetice, în antagonism cu potasiul; împreună cu magneziul scade
excitabilitatea neuromusculară; intervine în metabolismul fierului.
 Raţia zilnică recomandată de calciu

Doza fiziologică de calciu, recomandată zilnic pentru o persoană adultă este
de 1000 mg/zi (45).
La gravide şi la femeia care alăptează se impune suplimentarea raţiei de
calciu, ajungând la 1500 mg/zi, unii autori, recomandând până la 2000 mg/zi.
La sugari se recomandă un aport de 350-500 mg/zi, la copii de 500-800
mg/zi, iar la adolescenţi 1100-1200 mg/zi.
 Surse alimentare de calciu

Laptele şi brânzeturile reprezintă cea mai importantă sursă de calciu, ele
furnizând aproximativ 75% din necesarul zilnic.
Vegetalele precum: varza, broccoli, pătrunjel (au o absorbţie de peste 50%);
stridiile, somonul, conservele de peşte, gălbenuşul de ou sunt surse foarte bogate
în calciu. Soia, fasolea boabe, migdalele, alunele conţin de asemenea, cantităţi
suficiente de calciu. Acidul oxalic, conţinut în spanac şi roşii, limitează disponi-
bilitatea calciului.
Dar calciul din alimente nu este singura sursă utilizată în corecţia deficitului de
calciu putând utiliza şi ape minerale cum ar fi Borsec (341,4 mg/l) sau Dorna
(346 mg/l).
 Deficitul de calciu
Carenţa de calciu este mai frecventă şi apare în condiţii diverse: sarcină şi
alăptare, lipsă de aport prin absenţa produselor lactate din alimentaţie,
hipoparatiroidism, hipomagnezemie (scade secreţia PTH), excreţie urinară cres-
cută de calciu. Scăderea aportului, absorbţiei şi producţiei de vitamină D sau
creşterii metabolismului acesteia (în boli hepatice, renale, alcoolism) induc de
asemenea deficit de calciu.
Manifestări generale includ tulburări neurologice (insomnie, irascibilitate,
parestezii, fasciculaţii musculare, cefalee, stări depresive, tulburări de
concentrare), tulburări digestive (tulburări de deglutiţie, colici abdominale,
meteorism), palpitaţii, fenomene anginoase, scăderea libidoului şi a potenţei,
lipotimii.
 Alte tulburări ale metabolismului calciului

a) Modificări osoase
Modificări osoase din cauza deficitului de calciu apar în osteoporoză,
osteomalacie şi rahitism.
Osteoporoza este o tulburare metabolică în care apare un deficit de formare
osoasă, fără alte modificări în compoziţia ţesutului osos, având risc crescut de
apariţie a fracturilor. Aportul inadecvat de calciu cât şi de fosfor în timpul creşterii şi
dezvoltării scheletului, la pubertate şi în adolescenţă, a fost implicat în
demineralizare, iar la femeile postmenopauză în creşterea incidenţei frac-
turilor (12).
Există trei factori care predispun la osteoporoză: statusul hormonal, în special
deficitul de estrogeni, aportul scăzut de calciu şi sedentarismul.
Osteomalacia este de obicei asociată cu lipsa de vitamină D, concomitent cu
un dezechilibru între aportul de calciu şi fosfor. Este caracterizată drept o
mineralizare insuficientă a matricei osoase (19).
La copii, deficienţa de calciu poate să determine rahitism, care evoluează în
prezenţa unei hipovitaminoze D.
b) Tetania
Nivelele extrem de reduse de calciu plasmatic pot creşte excitabilitatea
neuromusculară şi reduce pragul receptorilor periferici senzoriali la excitaţie, având
ca rezultat spasme musculare şi crampe. Câteodată această simptomatologie se
întâlneşte în timpul sarcinii, la gravide care au consumat prea puţin calciu sau prea
mult fosfor.
c) Alte afecţiuni
Studiile epidemiologice atestă o relaţie de proporţionalitate inversă între
aportul de calciu şi hipertensiunea arterială. De asemenea, un aport scăzut de
calciu constituie un important factor de risc în apariţia unor afecţiuni ca:
dislipidemiile, neoplasmele de colon şi de rect.
 Excesul de calciu
Hipercalcemia apare mult mai rar decât hipocalcemia. Se instalează în
următoarele situaţii: hipervitaminoza D, boli granulomatoase (sarcoidoza),
hiperparatiroidism primar, metastaze osteolitice, consum de alimente îmbogăţite în
calciu (>2000 mg/zi), concomitent cu administare de vitamina D, imobilizare
prelungită. Semne generale constau în: astenie, somnolenţă, scăderea
randamentului fizic şi intelectual, apetit diminuat, disfagie, greaţă, vărsături,
epigastralgii, constipaţie, dispnee, palpitaţii, bradicardie, HTA, dureri mio-osteo-
articulare, redoare articulară, hipotonie musculară, poliurie, colici renale, apatie,
inexpresivitate a feţei, stări confuzionale.
Fosfor
Fosforul se află pe locul II, după calciu, în ceea ce priveşte abundenţa în
ţesuturile umane. Aproximativ 550-800 g de fosfor există în ţesuturile umane şi în
jur de 85% este prezent sub formă de cristale de fosfat de calciu în oase şi dinţi.
Restul de 15% este foarte activ metabolic şi este distribuit în toate celulele din
organism şi în lichidul extracelular. Concentraţiile de fosfor anorganic din ser sunt
menţinute la o valoare de 3-4,5 mg / 100 ml prin activitatea paratiroidelor; aceste
valori fiind caracteristice vârstei adulte. La copii, fosfatemia are un nivel uşor
crescut, iar la persoanele vârstnice apare mai frecvent hipofosfatemia (2,5 mgdl).
 Absorbţia fosforului
Biodisponibilitatea depinde de forma în care se află fosforul şi de pH.
Cantităţile de fosfor organic şi anorganic depind de dietă sau de administrarea
unor suplimente nutritive. Indiferent de formă, majoritatea fosforului se absoarbe ca
fosfat anorganic. Acesta rezultă prin hidroliza fosfatului organic în intestin, sub
acţiunea fosfatazei alcaline. În partea proximală a duodenului există un pH acid,
care menţine fosforul în formă solubilă.
În cazul unei diete vegetariene, fosforul apare majoritar sub formă de acid fitic
(acid inozitolhexafosforic), care împreună cu Ca, Fe, Zn formează săruri puţin
solubile, având efecte spoliative pentru aceste minerale.
În general, eficienţa absorbţiei fosforului la adult este de 65%-75, aproape
de două ori mai mare decât a calciului şi mai rapidă. 10% din fosforul seric este
legat de proteine, iar restul de 40% formează complexe cu calciu sau magneziu.
 Excreţia fosforului
Principala cale de excreţie a fosforului este cea renală (900 mg/zi). Factorii
care determină pierderile de fosfor prin urină sunt: creşterea aportului, a absorbţiei
şi concentraţiile plasmatice ale fosforului. Alţi factori care mai pot contribui la
creşterea excreţiei de fosfor în anumite condiţii sunt: hiperparatiroidismul, acidoza
respiratorie sau metabolică, administrarea diureticelor, creşterea volumului
extracelular.
Scăderea excreţiei de fosfor este asociată cu: creşterea nivelelor de insulină,
hormoni tiroidieni, somatotrop sau glucagon; alcaloza metabolică sau respiratorie;
aportul alimentar insuficient.
 Funcţiile fosforului
În organism, fosforul are o serie de funcţii vitale fiind constituent al acizilor
nucleici ADN şi ARN. Principala sursă de energie, ATP-ul, conţine legături fosfat,
ca şi creatininfosfatul şi fosfoenolpiruvatul. Majoritatea vitaminelor din grupul B sunt
active, după combinarea cu acidul fosforic (piridoxalfosfat, tiaminpirofosfat,
nicotinamid-adenin-dinucleotid fosfat – NADP). Fosforul intră în structura
membranelor celulare sub formă de fosfolipide. Fosfaţii anorganici plasmatici sunt
importanţi pentru menţinerea echilibrului acido-bazic al organismului. De
asemenea, fosforul are un important rol plastic – intră în structura oaselor şi
dinţilor, în combinaţie cu calciu formează hidroxiapatita.
 Raţia zilnică recomandată de fosfor

La adult, raţia zilnică recomandată este de 1000 mg/zi. La sugari, necesarul
zilnic este estimat la 400 mg/zi, la copii între 450 şi 800 mg/zi, iar la adolescenţi
1000-1100 mg/zi (16). Se recomandă cantităţi de fosfor asemănătoare celor de
calciu, ţinând cont de faptul că, la copii, raportul Ca/P trebuie să fie supraunitar.
 Surse alimentare de fosfor

Majoritatea fosforului (70%) provine din lapte, carne, peşte şi ouă; 20%
provine din cereale şi legume, iar aproximativ 10% din fructe. Fosforul din carne
este bine absorbit, comparativ cu fosforul legat de cazeina din lapte, care este mai
puţin absorbabil.
În general, sursele de proteine sunt şi surse de fosfor cu bună utilizare
digestivă: carnea, peştele, laptele şi ouăle. De asemenea, fosforul există în
cantităţi mari şi în nuci, cereale integrale, fasole boabe. Totuşi, în cerealele
integrale şi în leguminoasele uscate, fosforul este conţinut sub formă de acid fitic,
care poate forma complexe insolubile şi are efecte spoliative asupra calciului,
fierului, zincului, magneziului (9). Se recomandă, totodată, un aport suficient de
vitamine A, D, F, cât şi de calciu, iod şi mangan, deoarece acestea contribuie la o

eficienţă maximă în utilizarea fosforului.
 Deficitul de fosfor
Poate determina, prin scăderea sintezei de ATP, diminuarea producţiei
energetice a celulelor, cu dereglări neuromusculare, scheletice, hematologice şi
renale.
Hipofosfatemia este rezultatul: malnutriţiei protein-calorice, sindroamelor de
malabsorbţie, utilizării de antiacide (hidroxid de aluminiu), alcalozei respiratorii,
acidozei diabetice sau lactice, alcoolismului.
Clinic, apar tulburări în formarea şi mineralizarea oaselor; encefalopatie
metabolică (iritabilitate, anxietate, astenie, parestezii), scăderea capacităţii
antiinfecţioase, hipoxie tisulară, osteoliză şi disfuncţie hepatică.
 Excesul de fosfor
Este rar, apare în hipoparatiroidismul secundar insuficienţei renale cronice.
Recomandările dietetice vizează reducerea aportului, prin excluderea
lactatelor, cât şi a alimentelor vegetale bogate în fosfor, a băuturilor răcoritoare etc.
Magneziu
Magneziul este un macroelement mineral esenţial. Împreună cu calciul şi
fosforul intră în structura ţesutului osos.
Organismul adult conţine aproximativ 20 până la 28 g magneziu, din care
peste 50% se găseşte în ţesutul osos (sub formă de fosfat sau carbonat de
magneziu), 25% în muşchi şi restul în ţesuturile moi.
Nivelul seric normal este cuprins între 1,5 şi 2,5 mEq/l. Aproape jumătate din
magneziul plasmatic este ionizat; aproximativ 1/3 este legat de albumină, restul
fiind cuplat cu citrat, fosfat sau alţi ioni. Ca şi potasiul, magneziul este un cation
metalic intracelular.
 Metabolismul magneziului
Homeostazia magneziului este influenţată de absorbţia intestinală şi de
excreţia renală. Nu se cunoaşte nici un hormon care să aibă un rol major în
controlul concentraţiei serice a magneziului, ştiută fiind doar influenţa PTH (35).
Rata absorbţiei variază larg între 35-50%. Magneziul se poate absorbi de-a lungul
intestinului subţire şi gros, dar cea mai mare parte are loc în jejun. Ca şi alte
minerale, magneziul se absoarbe prin 2 mecanisme: transport activ la concentraţii
mici intraluminale şi difuziune. Eficienţa absorbţiei variază cu cantitatea de
magneziu în dietă şi cu compoziţia ei (astfel, regimul alcalin, cât şi excesul de
calciu şi fosfaţi scad absorbţia de magneziu). Magneziul este transportat în plasmă
ca ion liber sau cuplat cu proteine, citrat sau fosfat. Menţinerea valorilor constante
ale Mg-emiei depinde de absorbţie, excreţie şi de fluxul cationic transmembranar,

mai mult decât de o reglare hormonală.
 Funcţiile magneziului
Magneziul este cofactor pentru mai mult de 300 de enzime implicate în
metabolismul intermediar glucidic, lipidic şi protidic. Printre reacţiile care necesită
magneziu se numără: sintezele de acizi graşi şi proteine, fosforilarea oxidativă a
glucozei şi a derivaţilor ei în calea glicolitică.
Funcţia majoră a magneziului este de a stabiliza structura ATP, în reacţiile
ATP-ului dependente enzimatic, fiind important şi pentru formarea AMPc.
Mg alături de Ca, K, Na intervine în permeabilitatea membranară şi în
excitabilitatea neuromusculară. În contracţia musculară, poate avea cu calciu
efecte sinergice (la doze mari), sau magneziul poate fi un antagonist fiziologic al
canalelor de Ca.
Magneziul influenţează activitatea sistemului nervos central, este cunoscut ca
mineralul «anti-stres»; dozele mari de magneziu pot cauza, mai ales la pacienţii cu
insuficienţă renală, acţiuni sedative şi deprimarea conductibilităţii la nivelul plăcii
neuromusculare.
Magneziul a fost implicat în fiziopatologia spasmului vascular (reactivitatea
celulelor musculare netede vasculare depinde de concentraţiile de Ca şi Mg din
sânge) şi a hipercoagulabilităţii. S-a demonstrat experimental că scăderea nivelului
de Mg influenţează producţia de prostaciclină şi tromboxan, în hipertensiunea
arterială indusă de sarcină.
Folosirea magneziului pentru inhibarea aterogenezei sau pentru prevenirea
cardiopatiei ischemice rămâne subiectul unor studii, ştiut fiind faptul că acest
mineral potenţează metabolismul energetic al cordului şi protejează celulele
miocardice de lipsa temporară a aportului de oxigen.
Ingestia crescută de magneziu este asociată cu o densitate osoasă mai
mare, deoarece este stimulată activitatea osteoblaştilor (40).
 Raţia zilnică recomandată de magneziu

Raţia zilnică recomandată pentru adulţi este de 350 mg/zi. Pentru sugari, un
aport de 70 mg/zi acoperă necesarul zilnic; iar pentru copii 120-180 mg/zi (16). Se
recomandă creşterea aportului de magneziu la 400 mg/zi în perioadele de creştere,
la femei în perioada maternităţii, în stresul fizic şi psihic.
 Surse alimentare de magneziu

Magneziul este abundent în alimente şi, în general, o dietă echilibrată conţine
cantităţi adecvate. Surse de magneziu sunt: leguminoasele uscate, nuci, alune,
cacao, ceai, smochine, cereale integrale (grâu, ovăz, orz), ca şi vegetalele verzi,
închise la culoare, în care Mg este un constituent esenţial al clorofilei (salată,
spanac, ceapă verde, urzici); de asemenea, apele minerale (Borsec, Harghita)

conţin magneziu.
Peştele, carnea, laptele şi fructele (portocale, mere, banane) sunt surse
sărace în magneziu. Dietele bogate în alimente rafinate sunt de obicei cu un
conţinut mic de magneziu (mineralul este pierdut în timpul procesării alimentelor),
comparativ cu dietele bogate în vegetale şi cereale integrale. Utilizarea alimentelor
ce furnizează cantităţi mari de P, Ca, Zn sau fibre scade biodisponibilitatea
magneziului.
 Deficitul de magneziu
Deficitul de magneziu apare în alimentaţie parenterală prelungită, ciroza
hepatică, sindroame de malabsorbţie, afecţiuni renale (nefrite interstiţiale, acidoză
renală), hipertiroidism, hiperparatiroidism, Kwashiorkor, etilism cronic, stres
postchirurgical, diete bogate în grăsimi saturate, fibre, exces de Ca, P. Clinic se
manifestă prin disfagie, disfuncţia articulaţiei temporo-mandibulare, fasciculaţii,
contracturi mioclonice, crize tetanice, insomnie, anxietate, confuzie, depresie, colici
abdominale, aritmii, angor pectoris şi HTA. Deficitul de magneziu determină deficite
de sinteză a matricei organice, cu deficite de calcificare la nivel osos, osteoporoză,
fracturi la traumatisme minore, tasări ale corpilor vertebrali (35).
Scăderea concentraţiei de magneziu a fost implicată atât în apariţia aritmiilor,
cât şi în infarctul miocardic. Analizele studiilor clinice efectuate, despre folosirea
magneziului în infarctul miocardic acut, sugerează o reducere a mortalităţii.
Suplimentarea aportului oral de Mg, la femei de vârsta a II-a şi a III-a, cu
hipertensiune arterială uşoară, a avut ca efect o scădere semnificativă atât a
tensiunii sistolice, cât şi diastolice (37).
 Excesul de magneziu
Deşi excesul de magneziu poate inhiba calcificarea osoasă, este puţin
probabil ca sursele alimentare, chiar şi suplimentările dietei cu magneziu, să
determine manifestări de toxicitate.
Sodiu
Sodiul este principalul cation extracelular, cu rol în reglarea presiunii
osmotice, a echilibrului acido-bazic şi hidro-electrolitic, în excitabilitatea
neuromusculară (4). Cantitatea totală din organism este de aproximativ 90-100 g
la adult, din care 35% este fixat în schelet, restul fiind implicat în realizarea unor
procese fiziologice, în principal în reglarea repartiţiei apei între sectorul intra- şi
extracelular. Un gram de sodiu este conţinut în 2,5 g clorură de sodiu. Pentru
detalii referitoare la metabolismul, funcţiile, aportul recomandat, sursele, deficitul şi
excesul de sodiu, vezi capitolul VI – Metabolismul hidro-electrolitic şi acido-bazic.
Clor
Este un anion extracelular, larg răspândit în alimente, încât nu se poate pune
problema carenţei. Se găseşte în organism în cantitate de 100 g, din care 75% în
spaţiul extracelular, iar restul intracelular (concentrat mai ales în hematii şi
cartilaje). Pentru detalii privind metabolismul, funcţiile, aportul recomandat, sursele,
deficitul şi excesul de clor, vezi capitolul VI – Metabolismul hidro-electrolitic şi
acido-bazic.
Potasiu
Potasiul este principalul cation intracelular (98%) şi numai 2% se găseşte
extracelular, cantitatea totală din organism fiind de 150-250 g. Pentru detalii
privind metabolismul, funcţiile, aportul recomandat, sursele, deficitul şi excesul de
potasiu, vezi capitolul VI – Metabolismul hidro-electrolitic şi acido-bazic.
Sulf
Sulful se găseşte în organism ca un constituent a trei aminoacizi: cistina,
cisteina şi metionina, în cantitate de 170-180 g. Structura terţiară a proteinelor este
datorată în parte legăturilor covalente între resturile de cisteină, unde grupările SH
sunt orientate pentru a forma legături disulfurice. Se remarcă bogăţia în sulf a
cheratinei, substanţei albe, insulinei, heparinei, acetil Co-A.
Sulful se absoarbe la nivel intestinal, sub forma combinaţiilor organice de tipul
tioaminoacizilor rezultaţi din metabolismul proteinelor. Sulful anorganic este
absorbit în cantităţi extrem de reduse, fiind eliminat pe cale urinară (90%) şi prin
fecale restul.
Sulful are o serie de funcţii în organism. Prin legătura de tip disulfur (-S-S-),
din cisteină rezultă glutationul, care acţionează prin reducerea peroxidului de
hidrogen şi a peroxizilor organici de către glutation-peroxidaza. Deci, sulful ar
trebui inclus în grupul de nutrienţi care servesc ca antioxidanţi. Are şi rol plastic,
când, sub formă de mucopolizaharide (condroitrin-sulfat, mucoitin-sulfat), ia parte
la formarea cartilajelor, tendoanelor şi a scheletului. Sulful din structura
acetilcoenzimei A este implicat în metabolismele intermediare glucidic, lipidic şi
protidic. Gruparea tiolică liberă -SH se constituie în activator al unor sisteme
enzimatice. Prin prezenţa sa în diferite vitamine (tiamină, biotină), sulful intervine
într-o serie de procese metabolice, precum şi în metabolismul unor hormoni
(insulina, ocitocina).
Raţia zilnică recomandată de sulf este estimată a fi de 0,5-1g/zi la copil şi de
1,2 g/zi la adult.
Sursele alimentare cele mai importante de sulf sunt: carnea, peştele, ouăle,
laptele, fasolea uscată, broccoli şi conopida.
La adulţi, deficienţa de sulf determină o serie de afecţiuni osteoarticulare şi
dermatoze.
3. Microminerale
Fier
Fierul este recunoscut ca element mineral esenţial; două probleme sunt
importante în ceea ce priveşte statusul nutriţional al fierului: incidenţa anemiei prin
deficit de fier şi rolul aportului excesiv de fier în bolile coronariene şi cancer
(39, 46).
În organism, fierul se găseşte sub două forme:
1) Funcţională (65%), în gruparea hem a unor hemoproteine
(hemoglobina, mioglobina, citocromi, catalaze, peroxidaze) şi
2) Depozit (25%) (feritina, hemosiderina şi transferină).
Bărbaţii au aproximativ 3,5-4 g de fier în organism (aproximativ 50 mg/kgc) pe
când femeile au 2,4-3,5 g. Fierul este bine conservat în organism şi doar 10% este
excretat. La adult, concentraţia plasmatică este de 110-140 μg% la bărbaţi,
respectiv de 90-120 μg% la femei.
Tabelul V-1. Distribuţia fierului în organismul unui adult (adaptat după 2, 29)
BĂRBAŢI FEMEI
FORMA
mg % mg %
Funcţională
Hemoglobina 2300 64 1700 73
Mioglobina 320 9 200 8
Enzime cu grupări hem 80 2 70 3
Enzime fără grupări hem 100 3 90 3
De depozit
Feritina 540 15 200 9
Hemosiderina 230 6 100 4
Transferina 5 <1 4 <1
Total 3575 100 2314 100
 Absorbţia fierului
Fierul din dietă există sub formă hemică: în Hb, mioglobină şi feroenzime –
implicate în procesele de oxido-reducere, cât şi sub formă nehemică, în nonhem-
enzime şi feritină. La adult, coeficientul de utilizare a formei hemice a Fe reprezintă
doar 5-10%, iar la copii, femei gravide creşte la 25%, comparativ cu 5% pentru
forma nonhem.
Fierul hemic este separat de componenta globulinică şi absorbit la nivelul
enterocitelor, neinfluenţat de prezenţa factorilor reducători.
Pentru a putea fi absorbită în duoden şi jejunul superior, forma nehemică
2+ 3+
trebuie să conţină Fe într-o formă solubilă – Fe . De aceea, Fe (forma ferică),
2+
înainte de a fi absorbit, trebuie redus la Fe (forma feroasă) sub acţiunea HCl din
sucul gastric şi a agenţilor reducători (ca acidul ascorbic şi aminoacizii care conţin
sulf). Pe măsură ce chimul trece din stomac în duoden, prezenţa secreţiilor

pancreatice şi intestinale cresc pH-ul la 7, valoare la care, cea mai mare parte a
ionului feric precipită, cu excepţia cazului când a fost redus. Fe2+ este semnificativ
mai solubil la pH 7 şi astfel este facilitată absorbţia sa.
Eficienţa absorbţiei de fier pare să fie sub controlul mucoasei intestinale,
factorul reglator fiind reprezentat de apoferitina, care acceptă cantităţi de fier
dictate de necesităţile organismului. În cadrul celulei mucoasei intestinale, fierul se
poate combina cu apoferitina pentru a forma feritina, pentru depozit temporar în
cadrul celulei. Odată apoferitina saturată cu fier, absorbţia intestinală încetează,
chiar dacă concentraţiile din lumen sunt mari. Transferul fierului în celulele
mucoasei intestinale este pasiv, prin difuziune, în timp ce trecerea lui din celule
către transferina plasmatică este un proces activ.
Rata la care fierul este cedat din celulele mucoasei în circulaţia generală
poate fi reglată de cantitatea şi saturaţia transferinei. Normal, la un aport
corespunzător zilnic, saturaţia transferinei este de 30-35%. Doi ioni ferici sunt legaţi
de transferină pentru a fi transportaţi la ţesuturi. Teoriile actuale sugerează că
numărul de transferin-receptori de pe o membrană celulară se poate adapta în
funcţie de necesităţile individuale.
Eficienţa absorbţiei fierului este determinată, într-o oarecare măsură, de tipul
alimentelor consumate (fierul din vegetale este absorbit în proporţie de 2-10%, iar
din sursele animale 10-30%). Aceste alimente pot să conţină substanţe care cresc
absorbţia, cum ar fi acidul ascorbic; sau pot să conţină agenţi care inhibă
absorbţia, aşa cum sunt fitaţii. Acidul ascorbic stimulează cel mai mult absorbţia
fierului, care rămâne astfel solubil la pH-ul mai mare din intestinul subţire (7). Acest
efect este atât de bine acceptat, încât corecţia aportului total de fier ar trebui să
permită prezenţa acidului ascorbic, în condiţiile ingestiei de surse de Fe-nonhem
din carne, peşte, ficat, pui (11).
Proteinele animale din carne de vacă, viţel, porc, miel, ficat, peşte şi pui,
reprezintă surse importante de fier, crescând totodată şi absorbţia celui de
provenienţă vegetală.
Gradul de aciditate gastrică creşte solubilitatea, şi astfel, biodisponibilitatea
fierului din alimente. Lipsa acidului clorhidric (aclorhidrie, gastrectomie) sau
administrarea de substanţe alcaline ca antacidele, interferă absorbţia fierului
nehemic. Secreţia gastrică cuprinde, de asemenea, şi un factor intrinsec, care, din
cauza similarităţii structurale cu hemul şi vitamina B12, creşte absorbţia fierului.
Stări fiziologice, cum ar fi graviditatea sau procesul de creştere, sunt asociate
creşterii absorbţiei de fier.
Alimentele cu conţinut ridicat în fitaţi, oxalaţi, carbonaţi au o biodisponibilitate
scăzută a fierului, deoarece formează complexe relativ insolubile cu acesta.
Taninurile din ceai (care conţin polifenoli) reduc, de asemenea, absorbţia Fe
nehemic. Pe de altă parte, prezenţa unei cantităţi adecvate de calciu limitează
combinarea oxalaţilor şi fitaţilor cu fierul.
Peristaltismul intestinal accelerat scade absorbţia fierului prin scurtarea
timpului de contact şi prin evacuarea rapidă a chimului gastric.
Digestia incompletă a lipidelor, care determină steatoree, limitează, de
asemenea, absorbţia fierului ca şi a altor cationi.
 Stocarea fierului
Cam 300-800 mg de Fe este depozitat în organism sub formă de feritină şi
hemosiderină; 30% se află în ficat, 30% în măduva osoasă şi restul în splină şi
muşchi.
Din depozite, poate fi mobilizată o cantitate de 50 mg/zi Fe, din care 20 mg
sunt folosiţi pentru sinteza hemoglobinei. Cantităţile de feritină circulantă sunt
corelate strâns cu depozitele din organism şi reprezintă un indicator al statusului
nutriţional al fierului.
Pe o perioadă îndelungată, atât nivelul crescut al ingestiei de fier, cât şi
transfuziile frecvente cu sânge pot duce la o acumulare anormală de fier în ficat.
Saturarea cu apoferitină este urmată de apariţia hemosiderinei, care este
asemănătoare cu feritina, dar conţine mai mult fier şi este foarte insolubilă.
Hemosideroza este o supraîncărcare cu fier a organismului, la indivizi care
consumă, anormal, mari cantităţi de fier, sau la cei cu o deficienţă genetică, din
care rezultă o absorbţie excesivă de fier.
 Excreţia fierului
Principala cale de eliminare a fierului din organism este calea digestivă. Zilnic
se pierd cantităţi de aproximativ 1 mg la bărbatul adult şi ceva mai mult la femei
(pierderea de fier, care însoţeşte menstruaţia, este în medie de aproximativ
0,5 mg/zi). Fierul este pierdut din organism doar prin sângerare şi în cantităţi foarte
mici excretat via materii fecale, transpiraţie şi exfolierea normală a părului şi pielii.
Cea mai mare parte a fierului pierdut prin materiile fecale nu s-a absorbit din
alimentele ingerate. Restul vine din bilă şi din celulele epiteliului gastro-intestinal.
Fierul nu este excretat aproape deloc prin urină.
 Funcţiile fierului
Funcţiile fierului rezultă din proprietăţile sale fizice şi chimice, în principal prin
participarea la reacţii de oxidare şi de reducere (5). Din punct de vedere chimic,
fierul este un element foarte reactiv, care poate interacţiona cu oxigenul pentru a
forma produşi intermediari, capabili să distrugă membrana celulară sau să
degradeze ADN.
Rolurile metabolice ale fierului, prin intermediul enzimelor hem sau nonhem,
sunt complexe, acest element mineral fiind implicat în funcţia eritrocitelor,
activitatea mioglobinei, transportul respirator al oxigenului şi al dioxidului de
carbon, respiraţie celulară. De asemenea, fierul pare să fie implicat în funcţia
imună şi performanţa cognitivă.
În producţia oxidativă de ATP a mitocondriei sunt implicate multe enzime care
conţin fier, atât hem, cât şi nonhem. Citocromii, prezenţi în celule, funcţionează în
lanţul respirator în cadrul transferului de electroni şi depozitării energiei, prin
2+ 3+
oxidarea în alternanţă cu reducerea fierului (Fe Fe ).
Aportul adecvat de fier este esenţial pentru funcţionarea normală a sistemului
imun. Un studiu clinic a demonstrat că răspunsul imun al persoanelor în vârstă,
sănătoase s-a îmbunătăţit când acestea au primit suplimente cu fier. Atât surplusul
de fier, cât şi deficitul conduc la modificări ale răspunsului imun (6). Deficitul de fier
afectează imunitatea umorală şi celulară: nivelul de limfocite T circulante este

scăzut; este deprimată producţia de IL-2, iar activitatea celulelor Natural Killer (NK)
este diminuată. De asemenea, două proteine care leagă fierul – transferina (în
sânge) şi lactoferina (în laptele de mamă) – reţin fierul, necesar în procesul de
proliferare a microorganismelor, asigurând astfel protecţia împotriva infecţiei.
Fierul este important pentru funcţionarea normală a SNC la toate vârstele.
Acest mineral este implicat în funcţionarea şi sinteza neurotransmiţătorilor, posibil
şi a mielinei. S-a observat că efectele anemiei feriprive la copii, persistă ani întregi;
s-au identificat diferenţe de performanţă şcolară, atenţie, învăţare şi memorie,
capacitate senzorială şi motorie (21). Suplimentarea cu fier, la copiii cu anemie
feriprivă, îmbunătăţeşte randamentul intelectual. Se consideră că, în anumite
afecţiuni, cum ar fi boala Alzheimer, apar şi modificări în metabolismul fierului. De
asemenea, distribuţia fierului în SNC diferă, fiind corelată cu vârsta.
 Raţia zilnică recomandată de fier

Se recomandă un aport zilnic de fier de 12-16 mg/zi pentru bărbaţi adulţi şi
femei în postmenopauză. Necesarul adolescenţilor (14-18 ani): pentru băieţi este
de 13-16 mg/zi, iar pentru fete 15-18 mg/zi. Raţia de fier de 18-20 mg/zi este
recomandată femeilor de vârstă fertilă, pentru a înlocui pierderile din timpul
menstruaţiei şi pentru a asigura cantităţi suficiente de fier. Pe timpul sarcinii se
recomandă un aport mai mare de fier 20-30 mg/zi.
Copiii născuţi la termen au rezerve de fier din transferul placentar, din
perioada sarcinii, dar necesită totuşi un aport alimentar, furnizat de produsele de
lapte fortificate sau de carne, în momentul diversificării alimentaţiei. Copiii
prematuri au rezerve limitate, deoarece au deficienţe de fier, dar şi de alte
minerale, pe care nu le-au primit în ultimul trimestru de sarcină. Nevoia de fier,
pentru a se putea realiza o dezvoltare staturo-ponderală rapidă, la copiii prematuri,
devine evidentă la două-trei luni de viaţă.
Un alt mod de exprimare a necesarului de fier este de 6-8 mg/1000 kcal. În
medie, femeile consumă 2000 kcal, adică 12-16 mg Fe, sau aproximativ 67-80%
din raţia medie zilnică recomandată, de 18 mg/zi.
 Surse alimentare de fier

Principalele surse alimentare de fier sunt: ficatul, carnea roşie slabă, viscerele
(rinichi, splină, inimă), gălbenuşul de ou, peştele. Fasolea uscată, lintea, pâinea
neagră, fructele uscate (stafide, prune, curmale) şi oleaginoase (nuci, alune),
precum şi legumele sunt cele mai bune surse vegetale.
Alimentele cu concentraţii crescute de vitamina C, chiar dacă au un conţinut
mai mic în fier, îl fac mai uşor disponibil pentru absorbţie (exemplu: morcovii,
broccoli, cartofii, roşiile, conopida, varza, ardeii graşi).
Alimentele cu conţinut crescut în fitaţi, fosfaţi, celuloză, tanin, acid oxalic scad
disponibilitatea fierului pentru absorbţie. Fierberea, fragmentarea, gradul de
rafinare în exces accentuează pierderile de fier. Ceaiul, cafeaua, prin conţinutul lor
tanin, reduc în medie cu 50% absorbţia fierului. Laptele şi produsele lactate sunt în
mod practic lipsite de fier. Cerealele conţin fier, dar cu grad de asimilare redus.
Suplimentarea cu fier a făinii, produselor de panificaţie şi a pâinii a fost o
completare a aportului zilnic de fier pentru populaţia generală, apreciindu-se că
cerealele îmbogăţite în Fe, pentru copii de peste un an, sunt o sursă substanţială,
reprezentând 90% din raţia zilnică recomandată. Fortificarea pâinii, a produselor
făinoase, a laptelui, a sării de bucătărie, chiar şi a zahărului constituie alternative
ale dietoterapiei (42).
 Deficitul de fier
Carenţa de fier este cea mai obişnuită deficienţă nutriţională, precum şi cea
mai obişnuită cauză a anemiei pentru copii şi femei în perioada gestaţiei, fiind
inclusă în programele OMS de prevenţie. Grupurile de populaţie, care sunt
considerate a avea un risc crescut, sunt copiii sub 2 ani, adolescentele, femeile
însărcinate şi persoanele în vârstă (32). Carenţa este favorizată de deficitul de acid
folic, vitaminele C, A, E, B6, B12.
Se produce prin: aport insuficient (creşterea necesarului la copii, adolescenţi,
gravide, menopauză), pierdere excesivă (hemoragii, donare repetată, sângerări
cronice), malabsorbţie (gastrite cronice atrofice, gastrectomia, by-pass gastric),
sindrom nefrotic, afecţiuni imunologice (hemoliza intravasculară).
Incapacitatea de sinteză a hemoglobinei duce la apariţia anemiei hipocrome
microcitare definită prin: paloare, fatigabilitate, cefalee, ameţeli, scăderea
apetitului, modificări ale mucoasei bucale (stomatita angulară), glosită (atrofia
papilelor, 1/2 anterioară a limbii fiind roşie, netedă, lucioasă), disfagie, modificări
tegumentare (piele uscată, fisuri unghiale, căderea părului).
Paraclinic, se constată: scăderea sideremiei, scăderea hemoglobinei,
scăderea volumului celular al eritrocitelor, coeficient de saturare a transferinei
scăzut.
 Excesul de fier
Un aport de fier peste raţia zilnică recomandată, la bărbaţii adulţi şi la femeile
postmenopauză, poate contribui la stimularea proceselor oxidative în organism,
ceea ce favorizează oxidarea LDL colesterolului, apariţia leziunilor vasculare
arteriale, precum şi alte efecte adverse implicând sistemul cardiovascular. Mai
mult, excesul de fier poate genera radicali liberi de oxigen, care favorizează
apariţia procesului carcinogenetic (15).
O cauză majoră de supraîncărcare cu fier este hemocromatoza ereditară
(legată de gena distinctă, care favorizează absorbţia crescută), în timp ce excesul
de fier după transfuzii (întâlnit la pacienţii cu anemie sau talasemie majoră) este
rar.
Excesul de fier apare şi în etilism cronic, hepatopatii cronice, insuficienţă
pancreatică, transfuzii masive de sânge, terapie prelungită cu fier. Supraîncărcarea
cu fier a organismului, asociată cu leziuni tisulare, constituie hemocromatoza, cu
stocuri de 20-40 g. Clinic, se manifestă prin aspect bronzat al tegumentelor,
afectare hepatică (ciroză hepatică), diabet zahat, cardiomiopatie restrictivă, aritmii,

insuficienţa cardiacă congestivă, afectarea gonadelor, hipofizei.
Dietoterapia se bazează pe produse nutritive sărace în fier: lactate, fructe,
precum şi pe consumul limitat de carne, ou, peşte.
Zinc
Zincul are o deosebită importanţă pentru sănătatea unor grupe populaţionale
la care deficitul acestui element mineral are un risc crescut: copii, femei gravide,
bătrâni, pacienţi cu afecţiuni cronice, precum şi la vegetarieni. Zincul este, după
fier, oligoelementul esenţial cel mai abundent, în organismul unui adult existând
2-3 g, fiind concentrat în ficat, pancreas, rinichi, ţesut osos şi musculatura striată,
dar şi în prostată, tegumente, fanere, hematii. Zincul este în primul rând un ion
intracelular, vital pentru funcţionarea a peste 300 de enzime din variate clase.
 Absorbţia zincului
Homeostazia zincului este menţinută de rata de absorbţie din intestin şi de
cea de excreţie. Mecanismul absorbţiei nu este bine elucidat; el implică două căi
similare cu cele ale calciului: un mecanism de transport activ, saturabil, care
acţionează mai eficient când aportul şi concentraţia intraluminală a zincului sunt
scăzute; şi un mecanism pasiv, prin difuziune, când concentraţiile de zinc sunt
crescute.
Primul pas al absorbţiei, de-a lungul marginii în perie, este urmat de legarea
ionilor de zinc de metalothioneină şi de alte proteine, în citosolii enterocitelor.
Metalothioneina foloseşte un mecanism activ de transport al zincului de la enterocit
spre sânge (deoarece concentraţia sangvină este semnificativ mai mare, decât cea
citosolică).
Albumina este transportorul plasmatic major, deşi o parte din zinc este
transportată şi de transferină sau de α-2-macroglobulina. În sânge, majoritatea
zincului este localizată în eritrocite şi leucocite. Zincul plasmatic este metabolic
activ, şi este influenţat de un aport scăzut prin dietă, precum şi de factori patologici,
ca, de exemplu, inflamaţiile. Nivelul plasmatic al zincului scade până la 50% în faza
acută a răspunsului inflamator, probabil din cauza sechestrării sale la nivel hepatic.
Administrarea de zinc intravenos determină apariţia în intestin a 10% din doză, în
30 de minute.
Absorbţia zincului este influenţată de nivelul zinc din dietă şi de prezenţa unor
substanţe care interferă acest proces, cum ar fi fitaţii, oxalaţii, taninurile, fibrele
alimentare. Cuprul şi cadmiul competiţionează pentru proteina transportoare şi,
deci, diminuă absorbţia zincului. Există studii experimentale (43) în legătură cu
faptul că raţiile crescute de fier sau calciu reduc cantităţile de zinc absorbit. Şi
acidul folic ar putea reduce absorbţia, când aportul de zinc e scăzut. Pe de altă
parte, doze mari de zinc pot interfera absorbţia fierului din sulfaţii feroşi
(reprezentând forma prezentă în suplimentele de vitamine-minerale). O absorbţie
diminuată este asociată cu o varietate de boli digestive ca, de exemplu, boala

Crohn sau insuficienţa pancreatică.
O dietă bogată în proteine, măreşte absorbţia zincului, prin formarea de
complexe mai uşor absorbabile. Pe perioada sarcinii şi lactaţiei se înregistrează o
stimulare a absorbţiei de zinc (17).
Absorbţia zincului este crescută în prezenţa glucozei sau a lactozei, mai ales
din laptele uman decât din cel de vacă; vinul roşu stimulează, de asemenea,
absorbţia zincului.
 Excreţia zincului
Eliminarea fiziologică a zincului este realizată aproape în întregime pe cale
intestinală. Excreţia urinară crescută a fost raportată în inaniţie, precum şi la
pacienţii cu sindrom nefrotic, diabet zaharat, alcoolism, ciroză hepatică şi porfirii
(concentraţiile plasmatice şi urinare de aminoacizi, în special de cisteină şi
histidină, precum şi a altor metaboliţi ar putea avea un rol în determinismul
pierderilor de zinc la aceşti pacienţi).
 Funcţiile zincului
Zincul este un ion intracelular, funcţionând în asociere cu mai mult de 300 de
enzime diferite. Se ştie că el participă la reacţii care implică atât sinteza, cât şi
metabolizarea carbohidraţilor, lipidelor, proteinelor şi acizilor nucleici. Zincul este,
de asemenea, implicat în stabilizarea structurii proteinelor, a acizilor nucleici; în
menţinerea integrităţii organitelor celulare, ca şi în funcţia imună şi în exprimarea
informaţiei genetice.
Metalothioneina este cea mai importantă zinc-proteină nonenzimatică
cunoscută astăzi (această proteină cu greutate moleculară mică este bogată în
cisteină şi metale, printre care Cu, Fe, Cd şi Hg). Metalothioneina are rol în
absorbţia zincului, funcţionând ca un rezervor intracelular, care poate furniza ioni
de zinc altor proteine sau poate avea un rol redox reducând stresul oxidativ. Zincul
este abundent în nucleu, unde stabilizează structura ARN şi ADN, fiind necesar
activării ARN-polimerazelor, importante în diviziunea celulară. Zincul se găseşte în
structura ţesutului osos, fiind necesar pentru o activitate osteoblastică adecvată;
intervenind, totodată, în formarea enzimelor, de exemplu, a fosfatazei alcaline.
Zincul intră şi în structura superoxid-dismutazei, care are proprietăţi antioxidante.
Mai mulţi autori apreciază că poate fi un adjuvant în terapia cancerului, deoarece
întârzie formarea metastazelor. Zincul intervine şi în sinteza hormonilor sexuali.
Zincul favorizează răspunsul celular la insulină, transportul glucozei prin membrana
celulară şi utilizarea ei de către adipocite. Studii recente au demonstrat că zincul
determină accelerarea procesului de vindecare a plăgilor, prin intervenţia asupra
proliferării fibroblaştilor, cât şi în sinteza colagenului.
 Raţia zilnică recomandată de zinc

Raţia zilnică recomandată de zinc a fost stabilită pentru copii la 4-12 mg/zi, la
adulţi 15 mg/zi, iar pe perioada sarcinii şi alăptării 20-24 mg/zi.
 Surse alimentare de zinc

Carnea, peştele, viscerele, gălbenuşul de ou, legumele şi fructele sunt sursele
alimentare principale. Stridiile, alte crustacee, ficatul, fasolea uscată, lintea şi nucile
sunt, de asemenea, surse de zinc (17). Includerea unor alimente în dieta zilnică, ce
conţin fibre alimentare, acid fitic, oxalaţi, taninuri, inhibă absorbţia zincului. Produse
sărace în zinc sunt grăsimile, dulciurile, băuturile alcoolice, pâinea, albuşul de ou.
Cea mai importantă sursă nutriţională de zinc este carnea, în special carnea roşie
şi cea de pui. Laptele este o sursă zilnică bună de zinc, dar aportul crescut de
calciu poate interfera absorbţia fierului şi zincului.
 Deficitul de zinc
Simptome adiţionale deficitului de zinc includ: nanism, hipogeusie (scăderea
sensibilităţii gustative), modificări ale apetitului, alopecie, fotofobie, deficienţe ale
vederii scotopice, deficienţe imune, vindecarea întârziată a plăgilor, diverse leziuni
tegumentare (keratită, eczeme), maturare sexuală întârziată, hipogonadism şi
hipospermie.
Deficienţa de zinc dobândită apare ca rezultat al malabsorbţiei (boala celiacă,
ciroză alcoolică), scăderii aportului (nutriţie parenterală totală) sau eliminării
crescute prin urină.
Acrodermatita enteropatică, o boală autosomal recesivă, caracterizată prin
malabsorbţia zincului, se manifestă prin eczeme, alopecie, diaree, infecţii
intercurente bacteriene şi, în cele din urmă, moarte, dacă nu este tratată.
Simptomele sunt, în general, observate, prima dată, la trecerea de la laptele uman
la lapte de vacă.
Deficienţa zincului este rezultatul diverselor defecte imunologice. Deficitul
sever este însoţit de atrofie timică şi deficienţa activităţii hormonilor timici,
limfopenie, reducerea proliferării limfocitare, scăderea selectivă a celulelor T-helper
şi a activităţii celulelor NK.
La femeile în postmenopauză, aportul scăzut de zinc este asociat cu
scăderea concentraţiei de insulin-like growth factor 1 (IGF-1) (13).
Atleţii pot prezenta un risc crescut de a dezvolta deficienţe de zinc, deoarece
activitatea fizică poate creşte mobilizarea din depozitele osoase şi utilizarea lui
pentru sinteza zinc-metaloenzimelor (14).
 Excesul de zinc
Ingestia orală excesivă a zincului până la toxicitate (100-300 mg/zi) este rară.
Gradul cel mai important de toxicitate a zincului este observat la pacienţii cu
insuficienţă renală cronică hemodializaţi, caracterizat prin anemie, febră şi tulburări
la nivelul sistemului nervos central.
Fluor
Fluorul (F) este considerat un oligoelement esenţial, deoarece are un rol
important în prevenirea cariilor dentare (31). Fluorul este considerat a fi esenţial din
cauza efectului său benefic asupra smalţului, conferind rezistenţă maximă la cariile
dentare. Prevalenţa cariilor dentare a scăzut cu 50% în ultimii 15 sau 20 de ani, în
primul rând, datorită fluorurizării apei.
Fluorul este universal răspândit în natură. Cea mai mare cantitate de fluor se
găseşte în apă, în special cea care provine de la mare adâncime (izvoare), dar şi
în sol (fluorura de calciu, criolit, fluoroapatita, fluorocarbonaţi, fluorofosfaţi şi silicaţi
de fluor), plante, alimente marine.
Metabolismul fluorului în organism include absorbţia, distribuţia, excreţia şi
mecanismele de menţinere a homeostaziei.
După ingestie, fluorul este absorbit în 30-90 minute, în special prin mucoasa
intestinală, mai puţin prin cea gastrică, pe bază de gradient de concentraţie, ionul
fluor trecând din spaţiul luminal (cu o concentraţie mai mare), în celulele mucoasei,
şi apoi în circulaţia sangvină, unde concentraţia sa este mai mică. Absorbţia
intestinală este direct proporţională cu solubilitatea compusului în care se găseşte
fluorul.
Fluorura de sodiu, care se adaugă de obicei în apa potabilă, ionizează mai
rapid, este mai solubilă şi mai rapid absorbită decât fluorura de calciu.
Distribuţia fluorului în organism este rapidă; după absorbţie, la aproximativ o
oră de la ingestie, concentraţia sangvină creşte, iar după 4 ore, nivelurile
plasmatice de fluor sunt cele bazale. În mod normal, ţesuturile moi nu conţin fluor;
în momentul în care apar calcificări (de exemplu cele aortice) creşte şi concentraţia
fluorului. Placenta acţionează ca o barieră pentru fluorul plasmatic matern,
deoarece nivelul fetal al acestuia este cu mult sub cel matern.
Principala cale de excreţie a fluorului este cea urinară (90-95%), dar mai
poate fi eliminat din organism, în cantităţi mici, şi prin fecale sau transpiraţie.
Excreţia urinară este foarte rapidă, fluorul din apa potabilă fiind eliminat în mai
puţin de 3 ore de la ingestie. După 24 de ore, 50-60% din fluorul ingerat este
eliminat din organism, explicaţia acestei excreţii rapide fiind resorbţia tubulară
scăzută.
Homeostazia fluorului în organism are şi un alt mecanism de reglare; este
vorba de afinitatea crescută pentru fluor a structurilor osoase, care previne
acumularea crescută a acestuia în ţesuturile moi sau plasmă. Astfel, în perioada de
creştere rapidă a copilului, excreţia de fluor este scăzută; pe când la adulţi, cu
structură osoasă matură, mineralizată, eliminarea urinară este mult mai mare.
Fluorul tinde să se depoziteze în structuri calcificate, cum sunt oasele şi dinţii
în perioada de mineralizare activă. Factorii care determină reţinerea fluorului în
ţesuturile dure sunt: afinitatea deosebită faţă de fosfatul de calciu, dimensiunea
redusă a cristalelor osoase şi contactul strâns între ţesutul osos şi circulaţia
sangvină. Mecanismul reţinerii fluorului în ţesutul osos include schimburile de ioni
hidroxil din reţeaua de hidroxiapatită [Ca10(PO4)6(OH)2] pentru a forma o
fluorohidroxiapatită mixtă [Ca10(PO4)6FOH] sau fluoroapatită [Ca10(PO4)6F2]. Cu cât
se formează mai mult ţesut mineral osos, cu atât mai mult fluor va fi încorporat.
Raţia zilnică recomandată pentru adulţi este de 3-4 mg/zi. În funcţie de vârstă,
este necesar un aport de 2-3 mg/zi pentru adolescenţi, respectiv de 0,8-1 mg/zi
pentru copii între 1 şi 8 ani.
Principalele surse alimentare de fluor sunt apa potabilă fluorurizată (opt

pahare de apă cu concentraţie de 1 mg/dm 3 asigură aproximativ 0,2 mg fluor) şi
alimentele preparate cu aceasta; peştele de apă sărată (are un conţinut de fluor
mai mare decât peştele de apă dulce), fructele de mare, ficatul de vită, frunzele şi
mugurii arborelui de ceai. Cu toate că fluorurile sunt larg răspândite în fructe şi
vegetale, cantităţile nu sunt semnificative. Alimentele cele mai bogate în fluor sunt
de origine marină: peşte (macroul şi somonul), crustacee, scoici etc. Cantitatea de
fluor din peştele proaspăt este în jur de 1,6 mg, în timp ce peştele conservat
(sardine, somon) poate conţine şi până la 7-10 mg. O altă sursă bogată în fluor
este reprezentată de frunzele şi mugurii arborelui de ceai, care conţin 75-100 mg
fluor. Totuşi, cantitatea de fluor din frunzele de ceai poate fi importantă, funcţie de
concentraţia infuziei şi consum, o ceaşcă de ceai conţinând în medie 1 mg fluor.
Ingestia de fluor, în cantităţi peste valoarea recomandată şi pe o perioadă mai
lungă de timp, are însă efecte nocive asupra stării de sănătate: efect antienzimatic,
acţionează în tiroidă competitiv cu iodul, determinând apariţia de simptome
caracteristice deficitului de hormoni tiroidieni; acumularea sa în rinichi, cord şi vase
poate produce modificări funcţionale, dar şi organice ale acestora. Excesul de fluor
în organism – fluoroza – afectează mai mult dinţii şi oasele, direct proporţional cu
concentraţia şi durata expunerii. La concentraţii de 5-7 mg/dm3 apă apar modificări
osoase, grupate sub denumirea de osteoscleroză sau osteofluoroză asimp-
tomatică, caracterizată prin modificări la nivelul vertebrelor sacrate sau la nivelul
oaselor lungi, evidenţiate în cadrul examenelor radiologice. La o concentraţie a
fluorului în apă, mai mare de 20 mg/dm3, se constituie osteofluoroza anchilozantă.
Apar osteofite la nivelul coloanei vertebrale, exostoze la nivelul oaselor lungi,
calcificări ale ligamentelor, anchiloze, luxaţii şi fracturi spontane. Alte efecte toxice
sunt reprezentate prin: infertilitate (mai ales la femei), caşexie fluorotică, fenomene
de îmbătrânire precoce (prin mecanism enzimatic, interferă formarea de colagen).
Profilaxia excesului de fluor se poate face prin demineralizarea apei, cu ajutorul
răşinilor sintetice.
Cupru
Cuprul, aflat în organismul unui adult între 100-130 g, este un alt oligoelement
esenţial. Concentraţiile de cupru cele mai mari sunt în ficat, encefal, cord şi rinichi.
Musculatura are o concentraţie mică, dar, datorită volumului său mare, conţine
aproximativ 40% din cantitatea totală de cupru din organism (24).
Absorbţia cuprului are loc la nivelul intestinului subţire, fiind realizată atât prin
transport activ, cât şi prin difuziune pasivă. La acest nivel, există o competiţie între
ionii de cupru şi alţi cationi bivalenţi. Coeficientul de utilizare digestivă a cuprului
variază de la 25% la 50%. Procentul de cupru absorbit scade, o dată cu creşterea
aportului său alimentar. Fibrele şi fitaţii, care afecteză biodisponibilitatea unor
minerale, pot diminua şi absorbţia de cupru. Aproximativ 90% din cuprul plasmatic
este încorporat în ceruloplasmină; restul este legat de albumină, transcupreină şi
alţi aminoacizi. Ceruloplasmina asigură transferul cuprului către ficat şi excreţia sa
biliară. Odată ajuns în tractul gastrointestinal, devine parte a chilului şi poate fi
reabsorbit sau excretat, în funcţie de necesarul de cupru al organismului. Mici

cantităţi de cupru sunt prezente în urină, transpiraţie şi sângele menstrual. Poate fi
reţinut de către rinichi, la nevoie, când cantităţi substanţiale sunt filtrate în glomeruli
şi reabsorbite la nivel tubular.
Cuprul este un component al multor enzime şi manifestările clinice ale
deficitului sunt explicabile în principal prin modificările enzimatice. Se remarcă
implicarea lui în sistemul oxidărilor din lanţul metabolismului energetic,
metaloenzime conţinând cuprul fiind: citocromoxidaza, monoaminoxidaza,
ceruloplasmina, superoxid-dismutaza şi tirozinaza. Ceruloplasmina este o cale de
legătură între metabolismul fier şi cupru, ea intervenind în captarea fierului de către
transferină, funcţionând ca o feroxidază. Carenţa experimentală de cuprul
determină şi anemie microcitară hipocromă, ceea ce subliniază participarea
cuprului alături de fier, încă din stadii precoce ale eritropoiezei. Citocromoxidaza C
participă la reacţiile de fosforilare oxidativă, la sinteza fosfo-lipidelor, în procesul de
mielinizare a neuronilor. Aminooxidazele participă la sinteza elastinei şi
colagenului; intervin în procesul de osificare. Superoxid-dismutaza are proprietăţi
antioxidante, reducând cantitatea de radicali liberi.
În afara implicării în activitatea enzimelor ce conţin cupru, are, de asemenea,
roluri în producerea mitocondrială de energie, sinteza ţesutului conjunctiv, în
mineralizarea scheletului, în sinteza melaninei şi a catecolaminelor.
Alte funcţii au fost sugerate, dar nu au fost încă definite complet – rol
antiinflamator şi antiinfecţios, optimizând funcţia limfocitelor T şi B, a neutrofilelor
şi macrofagelor, stimulând totodată fagocitoza.
Raţia zilnică necesară de cupru pentru sugari este: 0,5-1mg/zi; pentru copii:
între 1-3 mg/zi, iar pentru adolescenţi şi adulţi, indiferent de sex: 1,5-3 mg/zi. Nou-
născuţii prematuri, având întotdeauna, la naştere, rezerve scăzute, ar putea
necesita mai mult cupru în primele luni de viaţă.
Cuprul este larg răspândit în alimente şi majoritatea dietelor asigură
aproximativ 2 mg/zi.
Sursele bogate în cupru sunt reprezentate de: stridii, ficat, rinichi, carne de
pasăre şi peşte, ciocolată, nuci, leguminoase uscate, cereale integrale.
Laptele de vacă este o sursă săracă în cupru (şi în fier), conţinând 0,015-
0,018 mg Cu/l, ca şi brânzeturile, orezul, pâinea albă, zahărul.
Prezenţa aminoacizilor esenţiali în sursele alimentare de origine animală
favorizează absorbţia cuprului; în schimb, în produsele vegetale, prezenţa celulozei
sau a tiocianaţilor (în varză, conopidă, napi, gulii) îi reduc absorbţia.
Cuprul este stocat la nivel hepatic, de aceea, deficienţa sa se dezvoltă lent,
nefiind semnalată la persoane sănătoase, care au o dietă echilibrată din punct de
vedere nutriţional. Deficitul de cupru este rar întâlnit; apare în alimentaţia
parenterală prelungită, alimentaţia artificială la prematuri (cu preparate sărace în
cupru), boala celiacă, sindromul nefrotic, boala diareică cronică. Se caracterizează
prin anemie microcitară, hipocromă (rezistentă la terapia cu fier, dar sensibilă la
administrarea de cupru), depigmentarea părului şi a pielii, demineralizare osoasă,
fracturi spontane, degenerare cerebrală şi cerebeloasă.
Deficitul de cupru poate fi şi de natură genetică (sindromul Menkes) în care se
evidenţiază malabsorbţie de cupru, pierdere urinară crescută şi transport
intracelular deficitar, toate acestea cauzând o distribuţie anormală a cuprului. Copiii
afectaţi au întârziere mentală progresivă, modificări degenerative scheletice şi

cardiovasculare.
Un nou tip de deficienţă a cuprului a fost raportat, manifestându-se ca:
neuropatie demielinizantă, osteoporoză, insuficienţă testiculară, degenerescenţă
retiniană şi cardiomiopatie.
Toxicitatea cuprului, determinată prin excesul aportului alimentar, este
considerată imposibilă; dar ea apare în urma consumului de apă cu concentraţii
crescute de cupru sau la cei cu expunere profesională (industria metalelor
neferoase). Bila conţine cantităţi substanţiale de cupru; din acest motiv, retenţia
acestui oligoelement este posibilă în orice formă de boală hepatică cronică. Ciroza
biliară primară, ca şi obstrucţia mecanică biliară determină o creştere progresivă a
concentraţiei de cupru.
Excesul de cupru din boala Wilson (degenerescenţă hepato-lenticulară) este
urmarea deficitului genetic ce afectează atât transportul, cât şi depozitarea sa. Se
caracterizează prin ciroză hepatică, tulburări neurologice (tremor, contracturi
musculare), modificări psihice (afectarea raţionamentului, a memoriei), semne
oculare (inel pigmentar brun-verzui, la marginea corneei) şi disfuncţie renală.
Pacienţii cu boala Wilson pot beneficia de o dietă strict vegetariană, datorită
conţinutului scăzut în cupru al legumelor şi fructelor.
4. Oligoelemente
Iod
Organismul conţine în mod normal 30-40 mg iod, din care mai mult de 35% în
glanda tiroidă, iar restul distribuit în tot organismul. Singurul rol cunoscut al iodului
este de parte integrantă a hormonilor tiroidieni.
Iodul este absorbit uşor sub formă de iodură. În circulaţie apare atât ca iod
liber, cât şi legat de proteine. Iodul este stocat în tiroidă, unde este folosit în sinteza
triiodotironinei T3 şi a tiroxinei T4. Seleniul este important în metabolismul iodului,
prin prezenţa sa în enzima responsabilă de formarea T3 din tireoglobulină.
Excreţia se face în principal prin urină, cantităţile mici din materiile fecale
provenind din secreţia biliară.
O raţie alimentară de 150-200 µg/zi de iod a fost propusă ca suficientă pentru
toţi adulţii şi adolescenţii, iar pentru femeile însărcinate şi cele în perioada de
lactaţie, raţia este crescută la 220 µg/zi, respectiv 250 µg/zi. Pentru sugarii sub 6
luni, este de 100 µg/zi, iar între 6 şi 12 luni, este de 120 µg/zi. Raţia zilnică
necesară pentru copii este între 90-140 µg/zi şi creşte cu vârsta. Doza fiziologică
zilnică pentru o persoană adultă poate fi asigurată într-un procentaj de 80-90% prin
alimente şi 10-20% prin apă. Necesarul de iod al organismului este mai mare, în
condiţii fiziologice şi de mediu, caracterizate prin creşterea metabolismului: femei
în perioada maternităţii, copii, adolescenţi (33) sau în anumite afecţiuni endocrine.
Iodul apare în cantităţi extrem de variate în alimente (de exemplu: homari,
stridii, sardine şi alte vieţuitoare de apă sărată sunt bogate surse de iod) şi în apa
potabilă. Vieţuitoarele marine conţin 300-3000 µg/kg de produs proaspăt; peştii de

apă dulce conţin 20-40 µg/kg. Iodul conţinut în carnea de vacă (50-90 µg/kg) şi în
ouă (18-36 µg) este reprezentat de iodurile disponibile în hrana animalului, iar
iodurile din vegetale variază proporţional cu cantitatea de iod din solurile în care
cresc.
Importanţa sării iodate ar trebui accentuată, conform recomandărilor OMS,
pentru profilaxia guşei endemice. Cel mai bun mod pentru obţinerea unui aport
adecvat este folosirea sărurilor de iod: iodură de potasiu, iodat de potasiu, iodat de
calciu în concentraţii de aproximativ 0,01% (22).
Se consideră că aproape două miliarde de oameni din întreaga lume au risc
de deficit de iod. La copii, deficitul de iod este asociat cu deficienţa mentală, fiind
cea mai frecventă cauză de retard mental în lume, provenind din timpul sarcinii.
Folosirea sării iodate ar fi suficientă pentru a corecta deficitul, mai ales la
femeile însărcinate, la sfârşitul celui de-al doilea trimestru (1). Deficitul de iod în
timpul gestaţiei şi postnatal precoce se manifestă prin cretinism guşogen, sindrom
caracterizat prin deficienţă mentală, surdo-mutitate, disartrie, nanism şi
hipotiroidism.
Lipsa aportului de iod este, în general, corelată cu dezvoltarea guşei
endemice ce reprezintă o hipertrofie a glandei tiroide. Deficitul poate fi absolut, în
special în zonele cu aport suboptimal de iod, sau relativ, aşa cum se întâmplă în
timpul pubertăţii, la femei pe perioada sarcinii şi lactaţiei.
În afara carenţei propriu-zise de iod, o serie de factori endogeni şi exogeni
diminuă sau accentuează carenţa de iod: compuşi naturali din alimente vegetale
brasicacee (varză, gulii, conopidă, napi) de tipul tiocianaţi şi de tip goitrină,
hemaglutininele din leguminoase uscate insuficient tratate termic (soia, fasole,
linte, mazăre), polifenolii, excesul de calciu (micşorează absorbţia), excesul de
fluor (creşte eliminarea).
Guşa sau distrofia endemică tireopată se manifestă prin: mixedem, deficienţe
în creştere şi mineralizare osoasă (nanism tiroidian), macroglosie, hipogonadism
(amenoree la fete, infantilism sexual la băieţi), cretinism. Profilaxia distrofiei
endemice tireopate este posibilă şi eficientă prin administrare de sare iodată: iodat
de potasiu 25 μg/g sare.
Un studiu al consecinţelor excesului de iod (23) a arătat că aportul acestui
mineral, la un nivel care este de 8 ori mai mare decât cel recomandat pentru adulţi,
determină, în majoritatea cazurilor, semne de hipotiroidie, iar când blocajul tiroidian
este depăşit, apar semne de hipertiroidie.
Crom
Pentru prima dată, în 1977, cromul a fost acceptat ca un nutrient esenţial.
Organismul adult conţine aproximativ 5 mg crom, concentraţiile cele mai mari fiind
în splină, rinichi şi tegument.
Formele organice şi anorganice ale cromului se absorb diferit. Cromul organic
este rapid absorbit, şi se elimină rapid. Mai puţin de 2% din cromul trivalent
consumat se absoarbe. Absorbţia are loc în duoden şi în intestinul subţire, fiind

scăzută de oxalaţi şi de fitaţi.
Experimental, la animalele de laborator cu deficit de fier, s-a observat că
există o absorbţie diminuată a cromului, comparativ cu cele cu un status al fierului
adecvat, ceea ce a sugerat o utilizare în comun a unei căi de absorbţie cu a
fierului. Atât cromul, cât şi fierul sunt transportaţi de transferină; totuşi, albumina
este de asemenea capabilă să-şi asume acest rol dacă saturaţia în fier a
transferinei este mare. De asemenea, α şi β-globulinele, precum şi lipoproteinele
pot lega cromul. Cantitatea de crom absorbit rămâne constantă la un aport
alimentar mai mare de 40 µg/zi, punct de la care excreţia urinară creşte
proporţional cu aportul. Cromul organic este excretat, în principal, prin bilă.
Cromul anorganic este excretat în primul rând de rinichi, mici cantităţi fiind
eliminate prin păr, secreţie sudorală şi bilă. Aportul crescut de zahăr, exerciţiile
fizice extenuante sau traumele fizice au drept consecinţă o excreţie crescută de
crom.
Cromul potenţează acţiunea insulinei şi astfel influenţează metabolismul
glucidic, lipidic şi protidic. Deşi natura chimică a relaţiilor dintre crom şi insulină nu
a fost identificată exact, cromul ar putea avea un rol benefic asupra nivelurilor
trigliceridelor serice la pacienţii cu diabet zaharat tip 2. Rolul presupus al cromului
’’
ca „factor de toleranţă a glucozei este explicat prin reglarea sintezei unei molecule
care potenţează acţiunea insulinei şi prin facilitarea captării insulinei de către
receptorii tisulari specifici (3). După 12 săptamâni de administrare de suplimente cu
cromium picolinat, s-a constatat scăderea valorilor glicemice, la femeile obeze, a
căror stil de viaţă cuprindea şi exerciţiu fizic zilnic (41). Experimental s-a
demonstrat şi faptul că administrarea de crom scade tensiunea arterială (25).
Raţia alimentară adecvată pentru crom este de 10-100 µg/zi, pentru copii.
Necesarul zilnic la adult este de 200 µg/zi (39).
Drojdia de bere, stridiile şi gălbenuşul de ou au concentraţii ridicate de crom;
fructele de mare, boabele de cereale şi tărâţele, carnea de pui şi derivatele, au
conţinut intermediar. Laptele şi derivatele, fructele şi legumele sunt sărace în crom.
Deficitul de crom are ca rezultat insulinorezistenţa şi modificări ale
metabolismului lipidic (41). Semnele de deficienţă la animalele de laborator, se
traduc prin deficit de dezvoltare, concentraţii crescute ale colesterolului şi
trigliceridelor, incidenţă crescută a plăcilor aortice aterosclerotice, leziuni corneene,
fertilitate scăzută.
Excesul de crom apare frecvent în disfuncţii renale şi hepatice.
Cobalt
În organismul uman, cobaltul se găseşte sub formă de vitamină B12
(ciancobalamina), intervenind în eritropoieză şi este depozitat în ficat. Concentraţia
plasmatică este de aproximativ 1 μg/100 ml.
Cobaltul poate avea acelaşi mecanism de transport intestinal cu fierul.

Absorbţia este crescută la pacienţii cu deficit al aportului de fier, în ciroza hepatică
şi în hemocromatoza idiopatică.
Majoritar, cobaltul se elimină prin urină, dar cantităţi reduse se pot pierde şi
prin fecale, transpiraţie şi păr.
Singura funcţie a cobaltului, cunoscută până în prezent, este exercitată prin
intermediul vitaminei B12 (ciancobalamina), din structura căreia face parte şi îi
asigură funcţionalitatea, esenţială fiind, în procesul de hematopoieză. Există doar o
singură enzimă cunoscută, care să conţină acest oligoelement, metioni-
naminopeptidaza implicată în procesul de transformare a ADN în ARN. Cobaltul
este esenţial pentru funcţia tuturor celulelor, în special a măduvei osoase,
sistemului nervos şi digestiv. Cobaltul nu are nici un efect semnificativ asupra cariei
dentare.
Necesarul de cobalt, zilnic, pentru adult, exprimat sub forma vitaminei B12,
este de 1-2 μg/zi.
Conţinut ridicat de cobalt au viscerele (ficatul, rinichiul, splina), carnea de vită,
laptele, brânza, peştele, fructele de mare.
La persoanele strict vegetariene se poate întâlni deficit de vitamina B 12
(deoarece sursele exogene sunt reprezentate prioritar prin alimente de origine
animală), însă acesta poate fi clinic manifest după câţiva ani. Deficienţa de cobalt
este asociată cu deficitul de vitamină B12. Acesta induce o serie de tulburări
hematopoietice ce caracterizează anemia pernicioasă. Experimental, s-a observat
că un aport crescut de cobalt anorganic, în dieta animalelor, produce policitemie,
hiperplazia măduvei osoase, reticulocitoză şi o creştere a volumului sangvin.
Seleniu
Oligoelement esenţial, seleniul are o concentraţie tisulară, care este
influenţată de aportul digestiv şi reflectă mediul geochimic înconjurător. Seleniul se
găseşte în cantităţi mici în organismul uman, aproximativ 15-20 g, fiind concentrat
mai ales în rinichi, splină, ficat şi pancreas.
Absorbţia seleniului, care are loc în regiunea superioară a intestinului subţire,
este mult mai eficientă, în condiţii de carenţă. Seleniul este transportat iniţial de
albumine şi ulterior de α 2-globulină. Un aport de aproximativ 40 μg/zi este
suficient să asigure activitatea glutation-peroxidazei (GSH-Px), o selenoenzimă, cu
proprietăţi antioxidante. Statusul seleniului este evaluat prin determinarea
nivelelelor de seleniu sau GSH-Px existente în plasmă, trombocite şi eritrocite.
Seleniul eritrocitar este un indicator al aportului de seleniu pe termen lung (30).
Multe, dar nu toate, din modificările patologice observate în dezechilibrul
seleniului, sunt urmarea nivelului inadecvat de GSH-Px, care, alături de alţi
antioxidanţi, reduce procesul de peroxidare. GSH-Px are un efect de protecţie a
membranelor celulare, asigurând stabilitatea structurilor care permit desfăşurarea
normală a proceselor metabolice. Seleniul inhibă peroxidarea, determină
descompunerea peroxizilor formaţi, îndepărtează radicalii liberi apăruţi şi
restabileşte integritatea moleculelor afectate. Recent, mai multe roluri biochimice şi
fiziologice ale seleniului au fost descoperite. Seleniul este prezent în organism, sub
formă de selenometionină sau selenocisteină, în proteine. În aproape toate celulele
se găseşte glutation-peroxidaza celulară (cGSH-Px), fiind, de fapt, şi o rezervă de
seleniu. Glutation-peroxidaza extracelulară (eGSH-Px) se găseşte în plasmă şi
lapte. Fosfolipid hidroperoxid-glutation-peroxidaza (phGSH-Px) are o distribuţie
diferită de alte fracţiuni lipidice în celule şi s-a sugerat că ar interveni în
metabolismul eicosanoidelor şi în reglarea activităţii acidului arahidonic.
Enzima iodotironin 5’-deiodinaza, care este capabilă de a transforma tiroxina
T4 în triiodotironina T3, este o selenoproteină. Aportul moderat de seleniu este
suficient pentru a menţine activitatea acestei enzime. Din studiile efectuate pe
animale s-a observat că deficienţa de seleniu duce la o concentraţie plasmatică a
T3 scăzută, mecanismul care duce la acest rezultat nefiind încă foarte clar. Efectele
seleniului şi ale vitaminei E pot fi sinergice, de protecţie a celulelor organismului şi
a membranelor celulare de procesele oxidative. GSH-Px acţionează în citosol şi în
matricea mitocondrială, atâta timp cât în membrana celulară există vitamina E.
Efectul antioxidant al seleniului poate avea un rol în prevenirea cancerului. O serie
de studii epidemiologice arată că administrarea de doze moderate de seleniu la
adulţi, timp de câţiva ani, a dus la scăderea incidenţei cancerului de prostată (10).
Seleniul intervine şi în patologia cardiovasculară, deficitul său conduce la
acumularea lipoperoxizilor care favorizează apariţia leziunilor arteriale şi
hiperagregare trombocitară (36). Seleniul influenţează imunitatea, crescând
rezistenţa organismului atât la acţiunea bacteriilor şi virusurilor, cât şi la efectele
toxice ale metalelor grele (27).
O raţie corespunzătoare pentru seleniu a fost definită ca fiind de 70-100 μg/zi
pentru adulţi. Sarcina creşte raţia zilnică recomandată, ajungând la peste
100 μg/zi, iar în perioada de lactaţie, la 80 μg/zi. Raţia zilnică recomandată pentru
copii este de 20-40 μg/zi, iar pentru sugari de 15-20 μg/zi.
Alimentele care sunt cunoscute pentru concentraţiile mari de seleniu sunt:
nucile, produsele marine (stridii), viscerele (rinichi, ficat), carnea de pui, produsele
lactate, ouăle, derivatele cerealiere. Fructele şi legumele sunt relativ sărace în
seleniu (ele depind foarte mult de concentraţiile din sol). Conţinutul în seleniu şi
GSH-Px a laptelui uman este direct proporţional cu cantitatea de Se din alimentaţia
mamei.
Datele existente ne-au arătat că există zone în lume, unde aportul de seleniu
este mult mai mare decât necesarul zilnic recomandat (33) şi zone geografice,
unde aportul este insuficient şi s-a raportat o prevalenţă crescută a bolii Keshan
(China) (44).
După informaţiile existente, o carenţă de seleniu, pentru a se instala, necesită
o perioadă foarte mare de timp, dezechilibrul acestui element mineral în
organismul uman fiind foarte rar întâlnit. Efectul carenţei de seleniu depinde de
concentraţia acestuia în plasmă, care, la rândul ei, pentru o populaţie, exprimă
rezerva de seleniu existentă la nivelul solului din acea regiune. În zonele în care
solul este sărac în seleniu pot apărea două tipuri de afecţiuni:
 boala Keshan, o cardiomiopatie endemică care afectează în special
copiii şi femeile tinere şi a fost observată pentru prima dată în provincia
Keshan, din China; o infecţie virală se asociază frecvent carenţei de

seleniu la debutul acestei boli. Poate fi prevenită prin administrarea
individuală de seleniu, dar odată instalată miopatia, nu mai poate fi
oprită evoluţia sa prin simpla suplimentare a seleniului (se pare că mai
sunt şi alţi factori implicaţi în patogenia ei);
 boala Kashin-Beck, observată în Mongolia, apare în copilărie şi
implică tumefacţie şi durere la nivelul articulaţiilor interfalangiene, apoi
în articulaţiile cotului şi genunchiului. Se consideră factor de risc major
al acestei afecţiuni, existenţa unui deficit de iod (28).
Deficitul de seleniu s-a constatat la malnutriţi şi la pacienţii care au avut
nutriţie parenterală totală pe termen lung.
Suplimentarea cantităţii de seleniu duce la o îmbunătăţire a nivelelor
plasmatice, stimularea activităţii GSH-Px şi diminuarea simptomatologiei clinice.
Există o corelaţie inversă între aportul de seleniu şi mortalitatea prin
neoplasm, studiile epidemiologice au arătat că există o mortalitate redusă în zonele
cu cantităţi crescute de seleniu în sol. De asemenea, s-a observat că, la pacienţii
cu ciroză hepatică, care au nivelul sangvin al seleniului scăzut, există o incidenţă
crescută a neoplasmului hepatic.
Trebuie subliniat faptul că, la concentraţii plasmatice mari de seleniu
(300 μg/ml), pot apărea semne de intoxicaţie, care includ modificări ale pielii şi
unghiilor, modificări nespecifice gastrointestinale şi neurologice.
Mangan
În organismul uman se găseşte în cantitate de 10-20 mg, acumulat în ficat,
ţesut osos (25% din cantitatea existentă în organism), rinichi şi pancreas.
Manganul este absorbit, mai ales în duoden, prin mecanism activ. Alături de
fier şi cobalt, competiţionează pentru aceleaşi situs-uri de legare, în unele studii
demonstrându-se că absorbţia manganului este corelată cu nivelul feritinei
plasmatice. Alţi autori subliniază că nu există relaţii între mangan şi concentraţia
serică a fierului, mai ales în cazul sexului masculin.
La femeile tinere, Fe hemic nu influenţează statusul manganului, dar o
dietă cu concentraţii mari de Fe nonhemic se asociază cu concentraţii serice de
mangan scăzute, excreţie urinară crescută şi diminuarea activităţii enzimelor
Mn-dependente (superoxid-dismutazei). Se concentrează în ţesuturi bogate în
mitocondrii. Excreţia de mangan se face în special prin fecale.
Manganul este un component al câtorva enzime, cum ar fi: glutamin-
sintetaza, piruvat-carboxilaza şi superoxid-dismutaza, iar pe de altă parte, are rol în
activarea enzimelor ciclului Krebs (decarboxilaze, dehidrogenaze). În plus,
manganul poate substitui magneziul într-o serie de enzime care intervin în
fosforilarea oxidativă. De asemenea, manganul intervine în formarea ţesutului
osos, în procesul de creştere şi reproducere, precum şi în metabolismul
carbohidraţilor şi al lipidelor.
Raţia zilnică recomandată pentru mangan este de 3-4 mg/zi la bărbaţi şi de
2,5-3 mg/zi la femei. Pentru copii mai mici, limitele au fost stabilite între 0,6 şi 1,5
mg/zi. La adolescenţi, băieţii au un necesar de 2,5 mg/zi, iar fetele de 2 mg/zi.
Conţinutul în mangan al alimentelor variază foarte mult. Cantităţi foarte mari

se găsesc în cerealele integrale, legume (frunze verzi, mazăre, sfeclă, ţelină,
morcovi, cartofi), fructe oleaginoase (alune, nuci), cafea şi ceai. Alimentele de
origine animală şi produsele lactate sunt sărace în mangan.
Simptomatologia carenţei de mangan constă în: pierdere în greutate,
dermatită tranzitorie, uneori stări de greaţă, schimbarea culorii şi o încetinire a
creşterii părului. Experimental, la animale, implicaţiile sunt mai severe, deter-
minând tulburări la nivelulul aparatului reproducător, pancreasului şi ale
metabolismului glucidic.
Intoxicaţia cu mangan apare la mineri, ca urmare a inhalaţiei de pulberi de
Mn. Excesul, care se acumulează în ficat şi în SNC, determină simptome
asemănătoare celor din boala Parkinson. Intoxicaţia cronică mai determină:
tulburări motorii şi psihice, anemie feriprivă, anorexie, apatie. Toxicitatea a fost
raportată, de asemenea, la pacienţii care primesc nutriţie parenterală totală,
manifestându-se prin: migrene, ameţeli şi disfuncţii hepatice.
Molibden
Molibdenul s-a stabilit că este inclus în categoria microelementelor esenţiale,
fiind constituent al enzimelor cu rol în oxido-reducere: xantinoxidaza şi
xantindehidrogenaza; ambele participând la metabolismul derivaţilor purinici.
Molibdenul se găseşte în cantităţi mici în alimente, de unde este repede
absorbit la nivel gastric şi intestinal (cu o rată de absorbţie mai mare în porţiunea
proximală). Ca şi celelalte elemente minerale, el se absoarbe prin două
mecanisme: unul care necesită un „carrier” şi celălalt, prin difuziune pasivă.
Absorbţia este limitată de prezenţa cuprului şi a sulfaţilor. Interrelaţia existentă
între absorbţia molibdenului, cuprului şi sulfatului a fost demonstrată prin
depozitele existente în organism (este stocat în ficat, rinichi şi oase) şi prin legătura
dintre aportul de molibden şi excreţia de cupru, atât la oameni, cât şi la animale.
Molibdenul este excretat prin urină (în corelaţie cu absorbţia), iar o mică parte
şi prin bilă.
Xantinoxidaza, aldehidoxidaza şi sulfitoxidaza sunt enzime ce catalizează
reacţiile de oxido-reducere, necesitând existenţa unei grupări prostetice, care să
conţină molibden. Sulfitoxidaza este importantă în degradarea cisteinei şi
metioninei, catalizând transformarea sulfitului în sulfat. Un deficit genetic de
sulfitoxidază are consecinţe grave asupra metabolismului cisteinei.
Pentru adulţi se recomandă un aport de 0,20-0,25 mg/zi.
Sursele nutriţionale sunt reprezentate de: viscere (ficat şi rinichi), cereale
integrale şi derivatele lor cu grad mare de extracţie (pâinea neagră), leguminoase
uscate, legume cu frunze verzi (spanac, varză – sunt mai bogate în molibden faţă
de rădăcinoase), lapte şi produse lactate, carne.
Deficitul genetic de sulfitoxidază determină, din punct de vedere clinic, leziuni
ale encefalului, cu convulsii, retard mental, microftalmie şi o creştere a eliminării
urinare de sulfat.
Indivizii cu nutriţie parenterală totală au dezvoltat, în timp, deficienţe de

molibden caracterizate, în principal, prin tulburări în metabolismul purinelor.
Un aport de molibden de 10-15 mg/zi este asociat cu manifestări clinice de tip
gută.
Vanadiu
Vanadiul influenţează activitatea Na/K adenozintrifosfatazei şi a
adenilatciclazei.
In vitro, s-a demonstrat că realizează efecte asemănătoare insulinei, cum ar
fi: creşterea transportului de glucoză, creşterea utilizării glucozei în muşchii
scheletici, stimulează sinteza glicogenului, activează glicoliza.
Experimental, la animalele diabetice s-a observat creşterea numărului
transportorilor celulari pentru glucoză, după administrarea de vanadiu.
Aportul de vanadiu trebuie să fie de 8-15 μg/zi pentru adulţi.
Cele mai importante surse de vanadiu sunt cerealele, ciupercile, pătrunjelul;
de asemenea, carnea şi peştele conţin cantităţi moderate de vanadiu.
Bor
Rolul lui pare a fi legat de buna funcţionare a membranelor şi, totodată,
influenţează activitatea unor enzime implicate în metabolismele intermediare, mai
ales în cel glucidic.
Din studiile experimentale pe animale, s-a arătat ca deficitul de bor afectează
structural şi funcţional, SNC şi ţesutul osos. De aceea, s-a crezut că el ar putea
avea un potenţial rol în apariţia osteoporozei. Unii autori sugerează că borul poate
avea la nivelul ţesutului osos, acţiuni similare cu estrogenii.
Sursele alimentare de bor sunt: fructele, nucile, legumele, vinul şi berea.
Nichel
Se pare că ar stabiliza structura terţiară a acizilor nucleici şi a proteinelor, dar
este şi cofactor sau constituent al unor enzime ca ureaza sau hidrogenaza.
Nichelul se absoarbe prin difuzie pasiv; deficitul de fier, sarcina, lactaţia cresc
absorbţia sa.
Nichelul se găseşte în unele cereale, fructe (struguri), nuci, legume (morcovi,
tomate, ceapă, spanac). Cantităţi relativ mici se găsesc în produsele de origine
animală.
Aportul necesar de nichel este de 150 μg/zi pentru adulţi.
Consecinţele unui dezechilibru ale concentraţiei lui plasmatice nu se cunosc.
Bibliografie:
1. Alnwick D - Weekly iodine supplements work, Am J Clin Nutr1998;

67:1103
2. Anderson JJB – Minerals in Mahan LK, Escott-Stump S, eds, “Krause` s
Food, Nutrition & Diet Therapy”, WB Saunders Company 11-th Edition,
2004
3. Anderson RA et al - Elevated intakes of supplemental chromium improve
glucose and insulin variables in individuals with type 2 diabetes, Diabetes
1997; 46:1786
4. Avner ED - Clinical disorders of water metabolism: Hyponatremia and
hypernatremia, Pediatr Ann 1995; 23:24
5. Barker H - Nutrition And Dietetics For Health Care, Churchill Livingstone,
2002
6. Beard JL - Iron biology in immune function, muscle metabolism, and
neuronal functioning, J Nutr 2001; 131:568
7. Benito P, Miller D - Iron absorbtion and bioavailability, Nutr Res 1998; 18,
3, 581-603
8. Burk RF et al - Plasma selenium in specific and non-specific forms,
Biofactors 2001; 14:107
9. Calvo MS, Park YM - Changing phosphorus content of the U.S. diet:
potential for adverse effects on bone, J Nutr 1996; 126:1168S
10. Clark LC et al - Effects of selenium supplementation for cancer prevention
in patients with carcinoma of the skin: a randomized controlled trial, JAMA
1996; 276:1957
11. Cook JD, Reddy MB - Effect of ascorbic acid intake on non-heme-iron
absorbtion from a complete diet, Am J Clin Nutr 2001; 73:93
12. Dawson-Hughes B - Calcium and vitamin B needs of the elderly, J Nutr
1996; 126:11658
13. Devine A et al - Effects of zinc and other nutritional factors on insulin-like
growth factor I and insulin-like growth factor binding proteins in
postmenopausal women,. Am J Clin Nutr 1998; 68:200
14. Fairweather-Tait SJ - Zinc in human nutrition, Nutr Res Rev 1998; 1:23
15. Fleming DJ et al - Iron status of free-living, elderly Framingham Heart
Study cohort: an iron-replete population with a high prevalence of elevated
iron stores, Am J Clin Nutr 2000; 73:638
16. Food and Noutrition Board, Institute of Medicine - Dietary reference
intakes for calcium, phoshporus, magnesium, vitamin D, and fluoride,
Washington DC, National Academy Press, 1997
17. Fung EB et al - Zinc absorbtion in women during pregnacy and lactation, a
longitudinal study, Am J Clin Nutr 1997; 66:80
18. Giordon F et al - Impact of trace element and vitamin supplementation on
immunity and infections in institutionalized elderly patients: a randomiyed
controlled clinical trial, Arch Int Med 1999:159:748
19. Heaney RP - Calcium, dairy products and osteoporosis, J Am Coll Nutr

2000; 19:835
20. Jackman LA et al - Calcium retention in relation to calcium intake and
postmenarcheal age in adolescent females, Am J Clin Nut 1997; 66:327
21. Johnson MA et al - Copper, iron, zinc and manganese in dietary
supplements infant formulas and ready to eat cereals, Am J Clin Nutr
1998; 67 (suppl.):1035
22. Kuhajek EJ - Letter to the editor: iodized salt, Nutr Rev 2000; 58:250
23. Lee K et al - Too much versus too litle: the implication of current iodine
intake in the United States, Nutr Rev 1999; 57:177
24. Lonnerdal B, Uauy R - Genetic and environental determinants of copper
metabolism, Am J Clin Nutr 1998; 67(supl):951
25. Lukaski HC et al - Chromium supplementation and resistance training:
effects on body composition, strenght, and trace element status of men,
Am J Clin Nutr 1996; 63:954
26. McKane WR et al - Role of calcium in modulating age-related increases in
parathyroid function and bone resorption, J Clin Endocrinol Metab 1996;
81:1699
27. McKenzie RC - Selenium: an essential element for immune function,
Immunology today 1998; 19, 8, 342-345
28. Moreno-Reyes R et al - Kashin-Beck osteoarthtopaty in rural Tibet in
relation to selenium and iodine status, N Engl J Med 1998; 339:112
29. Murray R et al - Harper` s Biochemistry, 29-th ed, Ed. Appleton & Lange
2000:230-305
30. Neve J - New approaches to assess selenium status and requirement,
Nutr Rev 2000; 58:363
31. Palmer C, Anderson JJB - Position of the American Dietetic Association:
The impact of fluoride on health, J Am Diet Assoc 2000; 200:1208
32. Patterson AJ et al - Dietary treatment of iron deficiency in women of child-
bearing age, Am J Clin Nutr 2001;74:650
33. Pennington JAT, Shoen SA - Total diet study: estimated dietary intakes of
nutritional elements, Int J Vitamin Nutr Res 1996; 66:350
34. Radulian G, Turcu L, sub coord. Ionescu Tîrgovişte - Tratamentul dietetic
în „Tratat de Diabet Paulescu”, Ed. Medicală, Bucureşti, 2004; 1211-1220
35. Rude RK - Magnesium homeostasis. In: „Principles of bone biology”.
Bilezikian JP, Raisz LG, Rodan GA, eds, Academic Press, San Diego,
1996
36. Stephens N - Antioxidant therapy for ischemic heart disease, Lancet
1997:349:1710-1711
37. Stipanuk M - Biochemical And Physiological Aspects Of Human Nutrition.
WB Saunders Company, Philadelphia, 2000
38. Toumainen TP - Association between body iron stores and risk of acute
myocardial infarction in men, Circulation 1998; 97:1461-1466
39. Trumbo P et al - Dietary reference intakes: vitamin A, vitamin K, arsenic,
boron, chromium, copper, iodine, iron, manganesse, molybdenum, nickel,
silicon, vanadium, and zinc, J Am Diet Assoc2001; 101:294
40. Tucker KL et al - Potassium, magnesium, and fruit and vegetable intakes

are associated with greater bone mineral density in older men and women,
Am J Clin Nutr 1998; 69:727
41. Volpe SL et al - Effect of chromium supplementation and execice on body
composition, resting metabolic rate and selected biochemical parameters
in moderately obese women following an exercise program, J Am Coll Nutr
2001; 20:293
42. Whittaker P et al - Iron and folate fortified cereals, J Am Coll Nutr 2001;
20:247
43. Wood RJ, Zheng JJ - High dietary intakes reduce zinc absorbtion and
balance in humans, Am J Clin Nutr 1997; 65:1803
44. Yang G et al - Selenium-related endemic deseases and the daily selenium
requirement of humans, World rev Nutr Diet 1998; 55:98
45. Yates AA et al - Dietary reference intakes: the new basis for
recommendation for calcium and related nutritients, B vitamins, and
choline, J Am Diet Assoc 1998; 98:699
46. Yip R - Iron. In: „Present knowledge in Nutrition”, ed 8, Bowman BA,
Russel RM, eds, ILSI Press, Washington DC, 2001
CAPITOLUL VI
Metabolismul hidro-electrolitic şi acido-bazic
1. Apa din organism
2. Electroliţii
3. Echilibrul acido-bazic
4. Tulburările echilibrului acido-bazic
1. Apa din organism

Apa este mai mult decât un solvent, participând activ în reacţii biochimice şi
asigurând forma şi structura celulelor. Electroliţii sunt compuşi care, dizolvaţi în
apă, disociază în ioni pozitivi şi negativi. Apa este conţinută în cantitate mai mare
în celulele active metabolic (muşchi, viscere) şi mai puţin în ţesutul osos; cantitatea
de apă totală este mai mare la atleţi decât la sedentari şi scade cu vârsta.
A. Funcţiile apei
Funcţiile apei în organism (14) sunt: de solvent, mediu de reacţie, substrat în
reacţii metabolice, componentă structurală, digestie, absorbţie, excreţie, mediu de
transport şi are rol în termoliză (un litru de apă perspirată înseamnă 600 kcal
căldură disipată).
Pierderea a 20% din cantitatea de apă din organism este echivalentă cu
moartea.
Efecte ale deshidratării asupra organismului uman sunt redate în tabelul VI-1.
Tabelul VI-1. Efectele adverse ale deshidratării (14)

% din greutatea
Efectul
corporală
0-1 Sete
1-2 Sete puternică, discomfort vagal, inapetenţă
3 Scăderea volumului sangvin, cu performanţă psihică scăzută
4 Greaţă, astenie
5 Dificultate de concentrare
6 Incapacitate de a regla temperatura crescută
8 Ameţeală, astenie marcată
10 Spasme musculare, delir
11 Circulaţie deficitară, cu insuficienţă renală
B. Distribuţia apei
Apa corporală este repartizată astfel:
1. Apa intracelulară = apa din celule
2. Apa extracelulară = estimată la 20% din greutatea corporală, include
apa din plasmă, limfă, lichid cefalorahidian, secreţii şi lichid interstiţial.
Apa din interstiţiu se găseşte sub formă de gel şi comunică cu plasma prin
porii capilarelor. Acumularea anormală de apă în spaţiul interstiţial duce la
formarea edemelor.
Distribuţia apei variază în diferite circumstanţe, însă cantitatea rămâne relativ
constantă. Estimarea cantităţii de apă corporală se poate face prin impedanţă
bioelectrică, care măsoară conductanţa electrică (7).
C. Bilanţul apei
Reglarea homeostatică exercitată de către tractul gastrointestinal, rinichi şi
creier menţine relativ constant procentul de apă din ţesuturi. În mod normal,
cantitatea de apă pierdută zilnic echivalează cu cea administrată zilnic (tabelul
VI-2).
Tabelul VI-2. Bilanţul apei în organism (14)

Aportul şi eliminarea apei (ml) Surse de apă
Aportul de apă
1400 Fluide
700 Hrană
200 Oxidare celulară
2300 Total
Eliminarea de apă
Temperatură normală
1400 Urină
100 Fecale
100 Piele (perspiraţie)
Pierderi insensibile
350 Piele
350 Tract respirator
2300 Total
Temperatură crescută
1200 Urină
100 Fecale
350 Piele
3300 Total
Metabolismul hidro-electrolitic şi acido-bazic 129
Efort fizic prelungit

500 Urină
100 Fecale
350 Piele
6600 Total
 Aportul de apă
La persoanele sănătoase, aportul de apă este controlat în primul rând de
sete. Centrul setei este situat la nivelul hipotalamusului ventromedial şi anterior,
aproape de centrul care reglează hormonul antidiuretic (ADH). Senzaţia de sete
apare atunci când creşte osmolaritatea plasmatică sau scade volumul
intravascular. Senzaţia de sete este semnalul pentru a consuma lichide.
Apa ajunge în organism fie sub formă de lichide, fie ca şi componentă a unor
alimente solide (tabelul VI-3). Metabolizarea produşilor constituenţi ai alimentelor
produce de asemenea, apă. Oxidarea a 100 g de lipide, carbohidraţi şi proteine
produce 107, 55 şi, respectiv 41 g apă, adică aproximativ 200-300 ml pe zi (14).
Apa este absorbită rapid, deoarece circulă liber de-a lungul membranelor
celulare, prin difuziune. Această mişcare este controlată în special de către forţe
osmotice. Când apa nu poate fi ingerată prin aport oral, se poate administra
intravenos, sub formă de soluţii saline, soluţii glucozate, plasmă sau mixturi de
proteine hidrolizate.
Intoxicaţia cu apă apare ca urmare a unui exces de aport, cu deficit de
răspuns al ADH, cu creşterea volumului de lichid intracelular şi diluţia osmolară.
Volumul intracelular crescut afectează, în special, celulele nervoase (creşte vo-
lumul), având drept expresie clinică cefalee, greaţă, vărsături, convulsii şi moarte.
Tabelul VI-3. Procentul de apă în diverse alimente (14)

Aliment Procent de apă Aliment Procent de apă
Salată verde 96 Struguri 81
Ţelină 95 Cartofi (fierţi) 77
Castraveţi 95 Ouă 75
Varză 92 Banane 74
Pepene verde 92 Peşte 74
Lapte 91 Pui 70
Spanac 91 Carne de vită 59
Fosole verde 89 Brânză 38
Morcovi 88 Pâine albă 37
Portocale 87 Unt 16
Cereale (preparate) 85 Zahăr 1
Mere 84 Uleiuri 0
 Eliminarea de apă
În mod normal, apa se elimină prin rinichi, în urină, şi prin tractul
gastrointestinal, în fecale (şi poartă numele de pierdere sensibilă de apă sau apă
măsurabilă) sau se poate pierde prin aerul expirat sau prin evaporarea apei la
nivelul pielii (şi poartă numele de pierdere insensibilă de apă sau apă
nemăsurabilă) (tabelul VI-2). Rinichiul deţine rolul principal în pierderile sensibile
de apă. Diureticele naturale (substanţe care cresc eliminarea apei ) sunt alcoolul şi
cofeina. Pierderile insensibile de apă sunt continue şi, de obicei, nu le
conştientizăm. Transpiraţia, o altă sursă de pierdere a apei, este distinctă faţă de
pierderile insensibile de apă de la nivelul pielii. Altitudinea, umiditatea redusă şi
temperatura crescută pot creşte pierderile insensibile de apă prin plămân, şi
pierderile sensibile de apă prin transpiraţie.
Tractul intestinal poate fi o sursă majoră de pirdere a apei. În condiţii normale,
la nivel gastrointestinal există aproximativ 7-9 litri de apă sub forma sucurilor
digestive şi a altor fluide extracelulare, excretate zilnic în lumenul tubului digestiv şi
care sunt aproape în totalitate resorbite la nivelul ileonului şi colonului, exceptând
aproximativ 100 ml care sunt excretaţi prin fecale. Deoarece acest volum este de
două ori mai mare decât volumul plasmatic, pierderi excesive de fluid
gastrointestinal prin diaree pot avea consecinţe serioase, în special pentru
persoanele foarte tinere sau pentru cei vârstnici. Pierderile de lichide prin diaree au
fost responsabile de miile de copii morţi în ţările în curs de dezvoltare (12).
Rehidratarea orală, cu o mixtură de apă, zahăr şi sare, a dus la micşorarea
numărului de morţi. Apa se poate pierde şi ca rezultat al vărsăturilor, hemoragiei,
fistulelor, arsurilor, drenajului chirurghical, sau prin folosirea diureticelor.
Dacă aportul de apă este redus, sau pierderile sunt excesive, rinichiul
compensează acest lucru prin conservarea apei şi excreţia unei urini mai
concentrate. Tubii renali cresc reabsorbţia apei ca răspuns la acţiunea hormonului
ADH. Concentraţia urinii eliminate de rinichi are o limită  1400 mOsml. La
vârstnici, posibilitatea rinichiului de a concentra urina poate fi compromisă, astfel
încât, în cursul anumitor boli, creşte riscul de apariţie a stării de deshidratere şi a
hipernatriemiei (1).
D. Necesarul de apă
Organismul uman nu are posibilitatea de a stoca apa, deci cantitatea de apă
pierdută în 24 ore trebuie înlocuită pentru a menţine sănătatea şi funcţiile
organismului. Necesarul de apă, în funcţie de aportul caloric la adult, este de
1 ml/ kcal, iar la sugar 1,5 ml/kcal; aceasta corespunde la 35 ml/kg pentru adulţi,
50-60 ml/kg pentru copii şi 150 ml/kg pentru sugari. Necesarul zilnic de apă pentru
adulţi este în general de 2-2,5 litri (14).
Copiii mici au o mai mare nevoie de apă (150 ml/kg), comparativ cu adulţii (35
ml/kg), din cauza capacităţii limitate de excreţie a rinichilor, procentului crescut de
apă corporală şi suprafeţei crescute per unitate de masă corporală. La mamele
care alăptează, nevoia de apă este crescută cu aproximativ 600-700 ml/zi (14).
Setea este un semnal adecvat pentru nevoia de apă, exceptând copiii,

anumiţi bolnavi, şi uneori vârstnicii, care pot avea o diminuare a senzaţiei de sete.
Pacienţii spitalizaţi, indiferent de diagnostic, pot dezvolta dezechilibre hidro-
electrolitice. În anumite situaţii, temperaturi extrem de crescute, transpiraţii
excesive, setea nu poate ţine pasul cu necesarul de apă
2. Electroliţii
Electroliţii sunt compuşi care disociază în ioni pozitivi (cationi) sau negativi
(anioni) atunci când sunt dizolvaţi în apă. Electroliţii sunt reprezentaţi de săruri
anorganice simple ale sodiului, potasiului, magneziului sau de molecule organice
complexe şi joacă un rol important în procesele metabolice ale organismului
(tabelul VI-4 ). Pentru ionii univalenţi, 1 milimol (mmol) este egal cu 1 mEq; pentru
ionii divalenţi, 1 mmol este egal cu 2 mEq. În acest capitol ne vom ocupa în special
de sodiu, potasiu, şi clor. Sodiul reprezintă 2%, potasiul 5%, iar clorul 3% din totalul
mineralelor conţinute în organism. Aceste elemente, distribuite în toate fluidele
organismului, sunt implicate în menţinerea a cel puţin trei funcţii fiziologice (14):
1. Echilibrul şi distribuţia apei;

2. Echilibrul osmotic;
3. Echilibrul acido-bazic.
Tabelul VI-4. Concentraţia serică normală a electroliţilor (14)

Electroliţi Valori normale
Cationi
Sodiu 136-145 mEq/L
Potasiu 3,5-5 mEq/L
Calciu 4,5-5,5 mEq/L (9-11 mg/dl)
Magneziu 1,5-2,5 mEq/L (1,8-3 mg/dl)
Anioni
Clorul 96-106 mEq/L
Fosforul (anorganic) 3-4,5 mg/dl
Sulful (S) 0,8-1,2 mg/dl
Lactatul 0,7-1,8 mEq/L (6-16 mg/dl)
6-7,6 g/dl (14-18 mEq/L depinde de
Proteine
nivelul de albumina)
A. Sodiul
Sodiul (Na) este cationul major extracelular, conţinut în multe din secreţiile
gastrice (bilă, suc pancreatic), dar şi în schelet (35-40%). Secreţia sudorală este
hipotonă.
 Rolurile sodiului:
– reglează dimensiunile compartimentului extracelular şi volumul plasmatic;
– influenţează conducerea impulsului nervos;
– influenţează controlul contracţiei musculare.
 Absorbţie şi excreţie
Absorbţia sodiului are loc la nivelul intestinului subţire (prin proces activ),
intestinului gros (prin proces pasiv) şi doar o cantitate mică la nivel gastric. După
absorbţie, sodiul ajunge la nivelul rinichiului, unde este filtrat şi reabsorbit în sânge
printr-un proces activ, în proporţie de 99%. Sodiul plasmatic are valori normale
între 136 şi 145 mEq/l.
Excreţia de sodiu este menţinută printr-un mecanism implicând rata filtrării
glomerulare, sistemul renină-angiotensină-aldosteron, sistemul nervos simpatic şi
presiunea sangvină. Celelalte căi de excreţie, cutanată şi digestivă, sunt secun-
dare.
Echilibrul sodiului este menţinut de aldosteron, un hormon mineralocorticoid
secretat în cortexul suprarenalelor. Când nivelul sangvin al sodiului creşte, sunt
stimulaţi receptorii de la nivelul centrului setei din hipotalamus, aportul suplimentar
de lichide aducând nivelul sodiului la normal. Sindromul secreţiei inadecvate de
hormon antidiuretic (ADH) este caracterizat printr-o osmolaritate urinară crescută şi
hiponatremie diluţională, avînd drept cauze afecţiuni hipotalamice, tumori sau
anumite medicamente.
Estrogenii pot determina retenţia de sodiu şi apă, rezultând variaţii în balanţa
sodiului şi a apei în timpul ciclului menstrual, sarcinii şi tratamentului
anticoncepţional.
 Aportul recomandat de sodiu

Necesarul zilnic minim de sodiu este estimat la 200 mg, dar variază în funcţie
de vârstă şi greutate (tabelul VI-5). Aportul zilnic de sare, în ţările industrializate,
este de 10-12 g/zi, echivalent cu 4-5 g sodiu (8). Excesul izolat de sodiu duce la
edeme şi hipertensiune arterială, însă rinichiul reuşeşte să elimine excesul de
sodiu. Însă excesul de sodiu nu este izolat, iar acest lucru este îngrijorător. Excesul
de sodiu are un rol important în etiopatogenia hipertensiunii arteriale. Aportul
crescut de sodiu se asociază şi cu eliminare urinară excesivă de calciu (6), iar
studii recente sugereză faptul că ar exista o legătură între aportul crescut de sodiu
şi riscul pentru osteoporoză (2). Limita superioară pentru aportul de sodiu este
2400 mg/zi (sau 6,4 g clorura de sodiu), iar în cazul hipertensivilor, de 3 g clorură
de sodiu/zi (8). Pe lângă scăderea aportului de sodiu, pentru prevenirea
hipertensiunii, se mai recomandă dietă bogată în fructe şi vegetale, produse lactate
degresate, dietă bogată în fibre, potasiu şi magneziu. Creşterea consumului de
alimente preparate la restaurante sau fast-food a dus la mărirea consumului
individual de sare (4).
 Surse de sodiu
Sursa majoră de sare este clorura de sodiu, care conţine 40% sodiu.
Proteinele alimentare conţin mai mult sodiu decât vegetalele şi gramineele.
Fructele conţin puţin sodiu.
Obişnuit, produsele alimentare asigură un aport de Na în medie de 3-4 g/zi;
dacă se mai adaugă şi sare, se poate ajunge la 5-7 g/zi. Sodiul se găseşte în
cantităţi mari în mezeluri, lapte, carne, ou, peşte, morcovi, ţelină, pâine. Alimente
cu concentraţii reduse de sodiu sunt: unele legume, fructe, produse zaharoase,
uleiuri, unele derivate cerealiere.
 Deficitul de sodiu
Deficitul de sodiu poate să apară în cazul: pierderilor gastro-intestinale
(diaree, vărsături), arsurilor cutanate extinse, bolilor cronice renale cu pierdere de
Na, insuficienţei corticosuprarenale, administrării prelungite de diuretice,
acidocetozei diabetice, transpiraţiilor profuze. Carenţa de sodiu poate determina
scăderea tensiunii arteriale, tahicardie, extrasistole, greaţă, anorexie, uscăciunea
mucoaselor, turgor redus, oligurie, cefalee, contracturi musculare, confuzie,
convulsii, obnubilare, comă.
Deficitul sodic (mEq/l) = 0,6 x greutatea corpului (kg) x (140 - Na actual).
 Excesul de sodiu
Aportul excesiv de sodiu în alimentaţie produce hipernatremie (>149 mEq/l).
Clinic, se constată hipertensiune arterială (encefalopatie hipertensivă, edem
pulmonar acut), sete, febră, uscăciunea mucoaselor, dispnee, tahicardie,
somnolenţă, convulsii, apatie, hipertonie musculară.
Tabelul VI-5. Estimarea necesarului minim de Na+,Cl– şi K+

la persoanele sănătoase (14)
Greutate Sodiu Potasiu
Vârsta Clor (mg)
(kg) (mg) (mg)
0-5 luni 4,5 120 180 500
5-11 luni 8,9 200 300 700
1 an 11 225 350 1000
2- 5 ani 16 300 500 1400
6-9 ani 25 400 600 1600
10-18 ani 50 500 750 2000
>18 ani 70 500 750 2000
B. Clorul
Clorul (Cl-) este principalul anion al lichidelor extracelulare (cea mai mare
concentraţie o are în lichidul cefalorahidian şi în sucurile pancreatic, gastric şi bilă).
Concentraţia serică normală a clorului este 96-106 mEq/l.
 Funcţiile clorului
Rolurile cele mai importante sunt reprezentate de: menţinerea presiunii
osmotice, reglarea acido-bazică şi hidro-electrolitică, favorizează fixarea O2 şi
eliberarea CO2 de către hemoglobină, necesar formării HCl din sucul gastric,
activarea amilazei salivare, facilitează eliminarea renală a produşilor azotaţi
rezultaţi din catabolismul proteic, intervine în contracţia musculară (15).
 Absorbţie şi excreţie
Este absorbit în intestin, excretat prin urină şi transpiraţie. Pierderea prin
transpiraţie este micşorată de aldosteron, care acţionează direct asupra glandelor
sudoripare. În deficienţa de clor apar: inapetenţă, scăderea forţei musculare,
letargie, alcaloză severă cu hipopotasemie.
 Surse de clor
Cea mai mare cantitate a clorului provine din clorura de sodiu care conţine
60% clor. Aportul zilnic de clor din alimente, şi sare se ridică la aproximativ 3-9 g/zi
(14). Clorul din apă contribuie într-o măsură foarte mică la totalul clorului consumat
într-o dietă.
 Aportul recomandat de clor

Aportul recomandat de clor, pe grupe de vârstă şi în funcţie de greutate, este
detaliat în tabelul VI-5. La sugarii ce primesc formule de lapte cu prea puţin clor
poate apărea un sindrom de deficit al clorului, caracterizat prin pierderea apetitului,
întârziere de creştere, hipotonie, letargie şi alcaloză metabolică severă cu
hipopotasemie consecutivă (9).
 Deficitul de clor
Apare în caz de: vărsături şi diaree, transpiraţii abundente, alimentaţie
parenterală prelungită, cetoacidoza diabetică. Carenţa cronică de clor determină
clinic astenie marcată, inapetenţă, greaţă, scăderea randamentului intelectual şi
fizic, tulburări cardiovasculare.
 Excesul de clor
Se constituie în condiţiile unui consum exagerat de sare şi se caracterizează
printr-o serie de tulburări metabolice.
C. Potasiul
Potasiul (K+) este cationul major al lichidului intracelular, fiind prezent în

cantităţi mai mici şi în lichidele extracelulare. Concentraţia serică normală a
potasiului este de 3,5-5 mEq/l.
 Funcţiile potasiului
Rolurile potasiului constau în:
1. Menţinerea echilibrului osmotic şi acido-bazic;
2. Activitatea neuromusculară;
3. Sinteza proteică (pentru fiecare gram de azot ce intră în structura
proteinelor celulare se reţin 3 mEq de potasiu);
4. La nivel muscular este implicat în menţinerea masei musculare şi a
depozitului de glicogen;
5. Influenţează sinteza şi activitatea unor enzime şi a unor hormoni
(adrenalină, insulină, glucagon, STH).
 Metabolismul potasiului
Este absorbit prin mecanism pasiv la nivelul intestinului subţire şi activ în
colon (la schimb cu ionii de Na şi H). Se elimină prin urină (80-90%), prin fecale
(5-15%) şi restul, pe cale cutanată. Rinichiul menţine nivelul normal de potasiu prin
filtrare, reabsorbţie şi excreţie sub influenţa aldosteronului. Concentraţia sangvină
normală: 3,5-4,5 mEq/l.
 Aportul recomandat de potasiu

Minimum necesar pentru adulţi este de 1,6-2 g/zi (40-50 mEq) (8), dozele mai
mari fiind recomandate pentru efectul de prevenire a hipertensiunii arteriale.
Aportul insuficient de potasiu poate avea relaţie cu hipertensiunea (5) şi
osteoporoza (11).
 Sursele alimentare de potasiu

Potasiul se găseşte în cantităţi mari în carne şi produse din carne, peşte,
lapte şi produsele lactate (iaurt), cereale integrale, leguminoase uscate, legume
(roşii, salată, spanac, ciuperci, cartofi), fructe (banane, pepene galben, struguri),
nuci. Pâinea albă, produsele zaharoase şi alcoolice distilate sunt sărace sau chiar
lipsite de potasiu.
 Deficitul de potasiu
Poate avea cauze diverse: aportul redus (inaniţie, alcoolism, anorexie,
alimentaţie parenterală cu soluţii perfuzabile fără potasiu), origine digestivă
(vărsături, diaree prelungită), origine renală (reluarea diurezei după IRA,
hiperaldosteronism, poliurie osmotică, diuretice), tratament cu insulină şi/sau
glucoză hipertonă, pierderi ce depăşesc aportul (stări postoperatorii, arsuri, stări
febrile). Clinic, se manifestă prin fatigabilitate, hipotonie musculară cu impotenţă

funcţională la nivelul membrelor inferioare, anorexie, greaţă, vărsături, meteorism,
ileus paralitic, constipaţie, iritabilitate, abolirea ROT, pareze şi paralizii ale
musculaturii striate, tahicardie, aritmii; pe EKG: ST subdenivelat şi undă T
aplatizată.
 Excesul de potasiu
Excesul alimentar nu se întâlneşte în practică, el putând fi consecinţa:
scăderii eliminării renale (IRA, IRC cu oligo-anurie, hipoaldosteronism), hipoxiei
severe, afecţiunii catabolice (infecţii, distrucţii tisulare întinse, arsuri), alimentaţiei
parenterale (aport de KCl, preparate ce conţin K), acidozei metabolice. Clinic, se
manifestă prin astenie musculară, abolirea reflexelor osteotendinoase, paralizia
musculaturii extremităţilor sau deficienţa musculaturii respiratorii, distensie
abdominală, confuzie mentală, bradicardie, hipotensiune, aritmii; modificări pe
EKG (unda T simetrică, ascuţită, durata QRS crescută), cu lipotimie şi stop cardiac.
3. Echilibrul acido-bazic
Echilibrul acido-bazic constă în menţinerea pH-ului între valorile normale
7,35-7,45 şi este esenţial pentru funcţiile fiziologice şi reacţiile biochimice.
Sursele de acizi pot fi:
 exogene: alimente, precursori ai acizilor, toxine;
 endogene: metabolismul celular normal.
Acizii fixaţi (fosforic, sulfuric) sunt produşi prin metabolizarea aminoacizilor cu
atomi de fosfor sau sulf. Acizii organici (lactic, cetoacizii) se acumulează tipic în
stări de boală. Din oxidări rezultă dioxid de carbon, un acid volatil.
 Reglarea echilibrului acido-bazic

La nivel celular există sisteme tampon, constituite din acizi sau baze slabe şi
sărurile corespondente care au rolul de a minimiza efectele produse de acizii sau
bazele tari asupra pH-ului. Efectul tampon constă în formarea unui acid sau unei
baze mai slabe în cantităţi echivalente cu acidul sau baza tare ce a fost adăugată
sistemului. La nivel intracelular, proteinele şi fosfaţii reprezintă sistemul tampon
primar, iar bicarbonatul şi acidul carbonic constituie principalul sistem tampon la
nivel extracelular.
Alt sistem reglator îşi exercită acţiunea prin intermediul rinichilor (reglează
+ -
secreţia de H şi reabsorbţia de HCO3 ) şi plămânilor (controlează ventilaţia
alveolară prin modificarea frecvenţei sau amplitudinii respiraţiilor).
4. Tulburările echilibrului acido-bazic

Tulburările echilibrului acido-bazic pot fi de etiologie metabolică sau/şi
respiratorie. Pentru a le evalua, este necesară analiza electroliţilor serici şi a
gazelor sangvine.
Dezechilibrele acido-bazice metabolice se manifestă prin modificarea nivelului
bicarbonatului, reflectat în dioxidul de carbon total. Dioxidul de carbon total include
-
HCO3 (1-3 mEq/l), H2CO3 şi CO2 dizolvat.
Dezechilibrele acido-bazice respiratorii se manifestă prin modificarea valorii
pCO2 din gazele sangvine.
Valorile normale ale gazelor sangvine, determinate din sângele arterial, sunt
cuprinse în tabelul VI-6.
Tabelul VI-6. Valorile normale ale gazelor sangvine

din sângele arterial (14)
pH 7,35-7,45
PCO2 35-45 mmHg
PO2 80-100 mmHg
HCO3- 22-26 mEq/l
saturaţia O2 >95%
Clasificarea celor patru dezechilibre majore şi câteva condiţii care duc la

acestea sunt redate în tabelul VI-7.
Tabelul VI-7. Principalele dezechilibre acido-bazice şi etiologia lor (14)

Respirator Metabolic
Dezechilibrul Acidoză Alcaloză Acidoză Alcaloză
Manifestarea ↑ H2CO3  H2CO3 ca ↑ concentraţiei ↓ concentraţiei
consecutiv urmare a H+ consecutiv H+ consecutiv
retenţiei de CO2 eliminării ↑ producţiei sau ↑ pierderilor
excesive a CO2 ↑ retenţiei sau
şi H2O sau ↑ HCO3- din
↓ H2CO3 ca cauza retenţiei
urmare a anormale de
excreţiei de baze
baze
Respirator Metabolic
Dezechilibrul Acidoză Alcaloză Acidoză Alcaloză
Boli care ar Condiţii de ↓ a Reacţia Diaree Diuretice
putea cauza suprafeţei anxioasă Cetoacidoză Aport crescut de
plămânului, cum Faza iniţială a diabetică alcaline
ar fi emfizemul sepsisului Uremie Pierdere de clor
Înfometare Vărsături
Boli restrictive Diete ↑ lipide,
sau obstructive ↓ glucide
ale plămânului Droguri
Boli
neuromusculare
în care funcţia
plămânului este
alterată
Principalele dezechilibre acido-bazice

A. Acidoza metabolică
Acidoza metabolică apare ca urmare a creşterii producţiei sau acumulării de
acid (diabet, cetoacidoză, uremie, acidoză lactică, ingestie de toxine) sau a
pierderii excesive de bicarbonat prin rinichi sau tractul intestinal. Acidoza lactică a
fost responsabilă pentru numeroase decese cauzate de administrarea nutriţiei
parenterale fără tiamină (3, 10).
În acidoza metabolică se calculează gaura anionică, fapt ce ajută la
determinarea etiologiei şi la stabilirea conduitei terapeutice. Gaura anionică (GA)
se referă la diferenţa existentă între cationi şi anioni şi are valori normale de
12-14 mEq/L (3).
Gaura anionică = sodiu seric – (clor seric + bicarbonat)
În funcţie de valorile pentru GA, se disting două tipuri de acidoze metabolice

(16):
1. Acidoza metabolică fără GA, în care scăderea bicarbonatului este
compensată de creşterea clorului. Mai este denumită şi acidoza
metabolică hipercloremică şi poate apărea în următoarele afecţiuni:
uretrosigmoidostomie, fistule ale intestinului subţire, ingestie de clor,
diaree, utilizarea de inhibitori ai anhidrazei carbonice, insuficienţă
suprarenală, acidoză tubulară renală şi fistule pancreatice.
2. Acidoza metabolică cu GA, în care reducerea bicarbonatului este
compensată prin creşterea anionilor, alţii decât clorul, ceea ce duce la
creşterea GA. Termenul sinonim este de acidoză metabolică
normocloremică şi poate surveni în: ingestie de salicilaţi, metanol,

paraldehidă, etilenglicol sau etanol, uremie, cetoacidoză diabetică, acidoză
lactică sau iatrogenă.
B. Alcaloza metabolică
Alcaloza metabolică apare la administrarea sau acumularea exagerată de
bicarbonat (sau precursori ai acestora), la pierderi excesive de acid sau lichid
extracelular.
Într-o hipotasemie severă (<2,0 mEq/l) poate apărea alcaloza prin echilibrarea
K+/H+ (K+ iese din celulă pentru a compensa hipopotasemia, iar H+ intră în celulă
pentru a menţine echilibrul electrolitic). Rezultă o acidoză intracelulară care
+ -
determină creşterea excreţiei de H şi a reabsorbţiei de HCO3 la nivel renal).
C. Acidoza respiratorie
Acidoza respiratorie este provocată de ventilaţia scăzută şi retenţia de CO2.
Acidoza respiratorie acută este urmarea apneei în somn, astmului, aspiraţiei de
corpi străini sau sindromului de detresă respiratorie acută. Acidoza respiratorie
cronică se asociază cu prezenţa unor afecţiuni, precum obezitatea, BPOC,
afecţiuni neuromusculare sau caşexie.
D. Alcaloza respiratorie
Alcaloza respiratorie este provocată de ventilaţia crescută şi eliminarea
sporită de dioxid de carbon. Are mecanisme centrale (traumatisme cranio-
cerebrale, durere, anxietate, accidente vasculare cerebrale sau tumori) şi periferice
(pneumonie, hipoxie, altitudini mari, embolie pulmonară, insuficienţa cardiacă
congestivă, afecţiuni pulmonare interstiţiale).
 Mecanisme compensatorii
Atunci când se produce un dezechilibru acido-bazic, organismul tinde să
restabilească valorile normale ale pH-ului prin anumite mecanisme compensatorii
(tabelul VI-8). Spre exemplu, rinichiul unui pacient cu acidoză respiratorie primară
(pH scăzut) exercită un efect compensator prin creşterea reabsorbţiei de
bicarbonat, inducând astfel alcaloză metabolică. Similar, ca răspuns la acidoza
metabolică primară (pH redus), plămânii dezvoltă mecanisme compensatorii prin
creşterea ventilaţiei şi eliminare de dioxid de carbon, inducând alcaloză
respiratorie. Mecanismele compensatorii respiratorii, care intră în acţiune în cazul
dezechilibrelor metabolice acido-bazice, se instalează rapid (în decurs de minute),
în contrast cu mecanismele compensatorii renale pentru dezechilibrele respiratorii
acido-bazice, care necesită 3-5 zile pentru a deveni eficiente (14). Aceste
mecanisme compensatorii nu apar întotdeauna şi, atunci când apar, nu duc la o
restabilire completă a pH-ului (pH de 7,40).
Diferenţierea dezechilibrelor acido-bazice primare de cele secundare este
extrem de utilă din punct de vedere terapeutic, deoarece tratamentul se îndreaptă
spre alterarea primară, cea secundară corectându-se de la sine. Valorile prezise
ale răspunsurilor compensatorii se află la îndemâna clinicianului şi pot fi utile
pentru diferenţierea între dezechilibrul acido-bazic primar şi mecanismele

compensatorii (13).
Tabelul VI-8. Schimbările de valori primare şi compensatorii

în dezechilibrele acido-bazice (14)
Dezechilibrul acido-bazic pH HCO3 pCO2
Acidoza metabolică ↓↓/↑ ↓↓ ↓
Alcaloza metabolică ↑↑/↓ ↑↑ ↑
Acidoza respiratorie ↓↓/↑ ↑ ↑↑
Alcaloza respiratorie ↑↑/↓ ↓ ↓↓
↑↑/↓↓ denotă o schimbare primară; ↑/↓ denotă o schimbare compensatorie.
Bibliografie:
1. Beck LH – Changes in renal function with aging, Clin Geriatr Med 14: 199,
1998
2. Burger H et al – Osteoporosis and salt intake, Nutri Metab Cardiovasc Dis
10(1): 46 – 53, 2000
3. Centers for Disease Control and Prevention – Lactic acidosis traced to
thiamine deficiency related to nationwide shortage of multivitamins for total
parenteral nutrition – United States, 1997, MMWR Morb Wkly Rep 46: 523,
1997
4. Clemens LH et al – The effect of eating out on the quality of diet in
premenopausal woman, J Am Dietetic Assoc 99: 442, 1999
5. Cohn JN et al – New guidelines for potassium replacement in clinical
practice: a contemporary review by the National Council on Potassium in
Clinical Practice, Arch Int Med 160: 2429, 2000
6. Dawson – Hughes B et al – Sodium excretion influences calcium
homeostasis in elderly men and women, J Nutr 126(9): 2107, 1996
7. Ellis KJ et al – Bioelectrical impedance methods in clinical research: a
follow-up to the NIH Technology Assessement Conference, Nutrition 15:
874, 1999
8. Food and Nutrition Board, National Research Council – Recommended
dietary allowances, ed. 10, Washington, DC, 1989, National Academy
Press
9. Grossman H et al – The dietary chloride deficiency syndrome, Pediatrics
66: 366, 1980
10. Romanski SA, McMahon MM – Metabolic acidosis and thiamine
deficiency, Mayo Clinic Proceedings 74: 259, 1999
11. Tucker KL et al – Potassium, magnesium, and fruit and vegetable intakes
are associted with greater bone mineral density in elderly men and
women, Am J Clin Nutr 69: 727, 1999
12. Victora CG et al – Reducing deaths from diarrhea through oral rehydration
therapy, Bull WHO 78: 1246, 2000
13. Whitmire SJ – Fluids, electrolytes, and acid – base balance in Matarese

LE, Gottschlich MM, eds: “Contemporary nutrition support practice: a
clinical guide”, ed.2, Philadelphia, 2002, WB Saunders
14. Whitmire SJ – Water, Electrolytes, and Acid-Base Balance in L. K. Mahan,
S. Escott-Stump „Krause`s Food, Nutrition & Diet Therapy”, 10th Ed., W.B.
Saunders Co., 2004
15. William GH, Dluhy RG – Hypertensive states: associated fluid and
electrolyte distrurbances in Narins RG, ed: “Maxwell and Kleeman`s
clinical disorders of fluid and electrolyte metabolism”, pp 1621 – 1622, ed.
5, New York, 1994, McGraw – Hill
16. Wilson RF – Acid – base problems in Tintinalli JE, Krome RL, Ruiz E, eds:
“Emergency medicine: a comprehensive study guide”, ed.3, New York,
1992, McGraw – Hill
CAPITOLUL VII
Nutriţia în perioada de sarcină şi de lactaţie
1. Factori care influenţează cursul sarcinii
2. Modificări fiziologice în sarcină
3. Necesarul energetic şi principiile nutritive în sarcină
4. Ghidul dietei în sarcină
5. Complicaţii ale sarcinii legate de aportul alimentar
6. Fiziologia lactaţiei
7. Necesarul energetic şi principiile nutritive în lactaţie
8. Aspecte legate de alăptare
9. Nutriţia, fertilitatea şi concepţia
1. Factori care influenţează cursul sarcinii

Ştim că un număr mare de factori interacţionează pentru a determina
progresul sarcinii şi rezultatul ei. Intervenţia alimentaţiei în acest proces complex
este cunoscută doar parţial, dar este acceptat faptul că statusul nutriţional al femeii
afectează gestaţia şi produsul ei, iar greutatea la naştere a nou-născutului este
strâns corelată cu mortalitatea infantilă.
Efectele statusului nutriţional al gravidei asupra fătului

Efectele subalimentaţiei şi ale stresului, asupra unor persoane cu o nutriţie
bună în antecedente, au fost frecvent întâlnite după cel de-al doilea război
mondial, când privarea de alimente, acompaniată de stres, a apărut în multe ţări
ale Europei.
Studii retrospective, efectuate în Germania, Olanda şi Rusia, au arătat că
incidenţa amenoreei a crescut semnificativ în acea perioadă, aceasta fiind
considerată de specialişti un fenomen protector care reflecta de fapt statusul
nutriţional inadecvat pentru o sarcină, al acelor femei. Astfel, s-a notat că, în
Olanda, aproape 50% din populaţia de sex feminin a fost privată de menstră,
fertilitatea fiind mai crescută doar în mediul rural sau în grupurile populaţionale
care au avut acces la alimente.
În concluzie, în timpul perioadelor de foamete, s-au evidenţiat numeroase
avorturi spontane, nou-născuţi morţi, iar procentul de malformaţii la naştere a fost
surprinzător de mare. De asemenea, lungimea şi greutatea medie la naştere a
copiilor concepuţi în acele perioade au fost semnificativ reduse. Abia după 1948,
când condiţiile de trai s-au îmbunătăţit, greutatea la naştere a nou-născuţilor a
crescut simţitor (42).
Relaţia dintre greutatea la naştere şi mortalitatea perinatală

Greutatea mică la naştere (sub 2500 g) este considerată un factor major de
mortalitate infantilă, fiind asociată cu probleme de sănătate pe termen lung,
tulburări cognitive şi de dezvoltare fizică a copilului.
Mortalitatea nou-născuţilor cu greutate mică la naştere (din cauza
prematurităţii sau retardării în creştere intrauterină) este de 40 de ori mai crescută
decât a nou-născuţilor cu greutate normală la naştere.
În prezent, mortalitatea perinatală se corelează mult mai bine cu greutatea la
naştere a fătului decât cu lungimea gestaţiei, astfel, se consideră că, dacă prima
ar fi prevenită, mortalitatea perinatală s-ar reduce spectaculos.
Deducem de aici faptul că nutriţia precară şi creşterea mică în greutate
a gravidei în timpul sarcinii sunt factori care, spre deosebire alţi factori
nemodificabili, cum ar fi bagajul genetic şi traumatismele perinatale, pot fi
satisfăcător influenţaţi.
În aceeaşi ordine de idei, se pare că starea de nutriţie a gravidei în timpul
concepţiei, premergător gestaţiei, poate influenţa negativ greutatea la naştere a
copilului.
Există doi indicatori ai statusului nutriţional al mamei, care se corelează foarte
bine cu greutatea la naştere a nou-născutului: tipul morfofuncţional (IMC – indicele
de masă corporală) al femeii anterior gestaţiei şi greutatea câştigată de aceasta în
perioada sarcinii.
Tipul morfologic al mamei

Conform unor observaţii clinice, mamele supraponderale se pare că dau
naştere la copii cu greutate mai mare decât media, fiind presupus faptul că, tipul
morfofuncţional al mamei este un factor predictiv pentru mărimea placentei.
Mărimea placentei indică de fapt cantitatea de produse nutritive parvenite fătului şi,
eventual, se poate corela cu greutatea neonatală. Astfel, după Naeye, mamele
mignone au placente mai mici în comparaţie cu mamele corpolente.
S-a notat o incidenţă mare de copii prematuri şi cu greutate neonatală
scăzută, în rândul mamelor cu o nutriţie precară comparativ cu femeile cu un status
nutriţional adecvat. Astfel, mamele cu un IMC sub limită ar trebui să îşi crească
greutatea preconcepţional sau să pună mai multe kilograme pe parcursul sarcinii,
deoarece, în acest fel, produsul de concepţie nu va avea de suferit.
Câştigul ponderal din timpul sarcinii

Mai puţin de jumătate din greutatea câştigată în timpul sarcinii este
reprezentată de făt, placentă şi lichid amniotic, restul găsindu-se în organele
reproductive, sângele şi ţesutul adipos al mamei. Depozitele adipoase de la nivelul
abdomenului, spatelui, braţelor servesc ca rezervă de energie păstrată pentru
sarcină şi perioada lactaţiei.
Nutriţia în perioada de sarcină şi de lactaţie 145
Pe parcursul anilor, am asistat la puncte de vedere dintre cele mai diferite şi

chiar diametral opuse în ceea ce priveşte câştigul ponderal în sarcină.
Astfel, la începutul secolului trecut, în popor era răspândită ideea că nou-
născuţii cu greutate mare complică travaliul şi îngreunează expulzia, iar cum pe
atunci operaţiile cezariene nu se făceau, iar mortalitatea maternă perinatală era
frecventă, restricţia în ceea ce priveşte câştigul în greutate se pare că a fost
justificată. Restricţionarea câştigului ponderal în gestaţie a revenit la modă la
începutul anilor ’60 şi este privită cu simpatie de mulţi obstetricieni şi în zilele
noastre.
Primele studii, care au decelat influenţa negativă a statusului nutriţional
inadecvat al mamei asupra fătului, au fost publicate în 1916. Ulterior, într-un număr
mare de studii s-a insistat asupra observaţiei, conform căreia un surplus ponderal
mare în timpul gestaţiei este asociat cu scăderea incidenţei nou-născuţilor cu
greutate suboptimală. Trebuie menţionat însă că această asociere este valabilă
doar în cazul unui câştig ponderal de 11,5-16 kg, acest interval fiind corelat cel mai
bine cu o sarcină cu rezultat optimal, deoarece un câştig important în greutate la
mamele supraponderale nu se asociază exclusiv cu un făt cu greutate optimală.
Câştigul ponderal optim în sarcină depinde de IMC-ul femeii înainte de
perioada de gestaţie (tabelul VII-1).
Tabelul VII-1. Câştigul ponderal optim în sarcină (31)

Câştig ponderal
Câştig ponderal
2 Câştig ponderal săptămânal în
IMC (kg/m ) în primul
total (kg) ultimele
trimestru (kg)
trimestre (kg)
<19,8 12,5-18 2,3 0,49
19,8-26 11,5-16 1,6 0,44
26-29 7-11,5 0,9 0,3
>29 Cel puţin 6
Exemplu: o pacientă a cărei greutate înainte de graviditate a fost 62 de kg, cu

o înălţime de 167 cm. IMC = 62/(1,67)2 = 22 kg/m2. Un IMC cuprins între 20 şi 26
este considerat în limite normale. Această pacientă, al cărei IMC este de 22, ar
trebui să pună în greutate pe parcursul sarcinii între 11,5 şi 16 kg.
Obezitatea la gravide
În ultimii ani, prevalenţa obezităţii în lume, în special în ţările dezvoltate, a
crescut într-un mod dramatic. Un studiu realizat în Statele Unite, pe un lot de femei
cu vârste cuprinse între 20-29 de ani, a indicat o creştere a supraponderii (supra-
ponderabilitatea a fost definită în acel studiu drept IMC mai mare decât
27,8 kg/m2) de la 12,6% între anii 1971-1974, la 20,2% în perioada 1988-1999 (32).
Gravidele obeze prezintă un risc crescut de diabet gestaţional, hipertensiune,
operaţii cezariene (5) şi moarte in utero (12). Analog, riscul de a aduce pe lume un
copil prematur (vârsta gestaţională mai mică de 32 săptămâni), cu malformaţii
cardiace, defecte de tub neural sau un făt macrosom (greutatea la naştere mai
mare de 4 kg), este mult mai mare la femeile obeze (43). În acest context amintim
studii care au semnalat că riscul de a procrea un copil cu defect de tub neural,
spina bifida este de două ori mai crescut la femeile obeze comparativ cu
normoponderalele (40). Etiologia acestei asocieri morbide mamă obeză-făt cu
defect de tub neural este necunoscută, nefiind atribuită unui aport alimentar
deficitar în acid folic, şi nici diabetului zaharat sau naşterii de feţi cu defect de tub
neural în antecedente. Un aport corespunzător de acid folic nu previne defectele
de tub neural în studiile realizate pe gravide obeze (44)
În momentul de faţă nu se poate aprecia care este câştigul ponderal optim în
sarcină pentru femeile obeze, femei care, în majoritatea cazurilor, dau naştere la
copii cu greutate mare. Considerăm că 7 până la 11,5 kg sunt îndeajuns pentru ca
fătul şi organele reproductive ale femeii să se dezvolte. Un câştig ponderal mai mic
de 7 kg este asociat cu un risc mare de moarte in utero (20).
În faţa acestor paciente ne lovim în principal de refuzul de a se îngrăşa cât de
puţin în timpul sarcinii, de aceea, aceste persoane trebuie consiliate psihologic şi
nutriţional, subliniindu-le faptul că maternitatea nu reprezintă momentul oportun
pentru o cură de slăbire.
Dieta acestor femei trebuie să fie complexă din punct de vedere calitativ,
excluzându-se alimentele calorigene, carenţate nutritiv.
De asemenea, la aceste gravide, greutatea trebuie monitorizată atent în
cursul sarcinii, dat fiind numărul mare de complicaţii observate în acest grup, cum
ar fi travaliul prelungit, pielonefritele acute, diabetul zaharat, hipertensiunea
arterială, trombembolismul pulmonar.
Gravidele adolescente
Numărul adolescentelor gravide este în continuă creştere, situaţia fiind
alarmantă în special în SUA, unde aproximativ un milion de adolescente rămân
gravide anual, cât şi în Marea Britanie. În ţara noastră, numărul adolescentelor
gravide nu este semnificativ, fiind evident doar în anumite grupuri etnice (romi).
Gestaţia, la adolescente, este o problemă de sănătate publică, deoarece este
asociată cu un semnificativ risc medical şi nutriţional. Adolescentele gestante
prezintă foarte frecvent anemie feriprivă, iar dieta lor este carenţată în calciu şi acid
folic.
Factorii de risc fetal întâlniţi la gestantele adolescente sunt enumeraţi în
tabelul VII-2. Dintre aceştia, dieta reprezintă una dintre cele mai importante condiţii
controlabile.
Tabelul VII-2. Factorii cu risc fetal la gravidele adolescente (31)

Factorii cu risc fetal la adolescenta gravidă
Vârsta mai mică de 15 ani
Vârsta ginecologică mai mică de 2 ani
Greutatea preconcepţională scăzută
Creştere mică în greutate în cursul sarcinii
Infecţii
Infecţii cu transmitere sexuală
Anemie
Abuz de noxe (tutun, alcool, droguri)
Statut socio-economic scăzut
Suport social scăzut
Necăsătorită
Neşcolarizată
Multipară
Este recomandabil ca o gravidă adolescentă să aibă la sfârşitul perioadei de

gestaţie între 12,5-18 kg în plus, bineînţeles, creşterea ponderală trebuie
individualizată în funcţie de greutatea premergătoare sarcinii şi de vârsta
ginecologică (perioada de timp scursă de la prima menstră).
Sarcina multiplă
În prezent, incidenţa sarcinilor multiple a crescut datorită dezvoltării fertilizării
in vitro, incidenţei mari a gestaţiei la femeile în vârstă şi folosirii anumitor
medicamente.
Nou născuţii proveniţi din sarcini multiple au un risc mult mai mare de
prematuritate, de retard în creştere in utero şi de greutate mică la naştere, decât s-
a constatat la feţii unici. O creştere adecvată în greutate a mamei a fost evidenţiată
ca fiind foarte importantă la această grupă de risc. Creşterea optimală în greutate
asociată cu vârsta gestaţională a fătului în sarcinile multiple e prezentată în tabelul
VII-3.
Tabelul VII-3. Creşterea ponderală optimă în funcţie de vârsta gestaţională a fătului în

sarcinile multiple (31)
Greutate
Nr. nou- Câştig Săptămâni
medie la
Sarcina născuţi Greutate <2500 g ponderal de
naştere
vii total (kg) gestaţie
(g)
3 899
Unică 7 11,3-15,9 38-41 3700-4000
627
Gemelară 96 445 60 18,1-20,4 36-37 2500-2800
Tripleţi 4168 90 22,7-27,2 34-35 1900-2200
Administrarea de suplimente nutritive pe parcursul sarcinii

Suplimentarea dietei gravidei în timpul gestaţiei se poate face cu aport
energetic, cu vitamine, proteine, minerale în cantităţi care depăşesc necesarului ei
zilnic.
Administrarea de suplimente nutritive a fost subiectul multor studii realizate în
ţările lumii a III-a şi în ţările în curs de dezvoltare. Rezultatele acestor studii au
arătat că, cu cât este mai precar statusul nutriţional al femeii premergător sarcinii,
cu atât mai valoroase s-au dovedit a fi îmbunătăţirea dietei şi administrarea de
suplimente nutritive, atât pentru bunul mers al sarcinii, cât şi pentru sănătatea
nou-născutului. Aportul nutritiv de referinţă în timpul sarcinii este redat în tabelul
VII-4.
Un studiu important, realizat în Guatemala, a evidenţiat că femeile, care au
primit suplimente energetice şi proteice în timpul sarcinii, au născut copii la termen,
cu o greutate care a variat în funcţie de aportul energetic total administrat. Astfel,
greutatea copiilor a fost cu atât mai mare, cu cât a fost mai crescut aportul caloric
suplimentar.
Tot în această ţară s-a desfăşurat cel mai important program de suplimentare
nutritivă a gravidelor, nou-născuţilor şi copiilor sub cinci ani, program numit WIC
(Women, Infants, Children) care a fost finanţat din bugetul Statelelor Unite. WIC a
fost prima dată autorizat în 1972 şi a servit gravidele, femeile care alăptau, sugarii
şi copiii până la cinci ani din zonele considerate a fi cu risc nutriţional şi care au
raportat venituri ce nu depăşeau 185% din venitul standard din ţările sărace. În
cadrul acestui program s-au împărţit alimente cu conţinut mare în vitamina A, C,
fier, proteine şi calciu, de exemplu, cereale fortificate cu fier, lapte, ouă, unt de
arahide, sucuri de fructe. De asemenea, participanţii au luat parte la sesiuni de
educaţie nutriţională.
Eficienţa programului WIC s-a evaluat prin următoarele rezultate:
1. creştere semnificativă a greutăţii la naştere a nou-născutului, de 23 g;
2. reducere substanţială, dar nu semnificativă statistic, a numărului de
nou-născuţi cu greutate mică la naştere;
3. creştere semnificativă statistic a perioadei de sarcină (1,4 zile);
4. reducere de 9‰ a incidenţei naşterilor înainte de termen;
5. reducere semnificativă statistic a mortalităţii neonatale de 2,3 la 1000
de naşteri.
În concluzie, WIC a avut un efect pozitiv semnificativ asupra duratei gestaţiei,
greutăţii la naştere, mortalităţii fetale şi mortalităţii neonatale.
Considerăm că, în ţările dezvoltate, doar o minoritate de femei din grupurile
cu statut socio-economic scăzut sunt cu adevărat subnutrite. Astfel, intervenţii
nutriţionale sunt necesare doar asupra acestor femei, în rest, ele nefiind justificate.
O dietă echilibrată, ce determină o creştere ponderală maternă adecvată,
acoperă în general necesarul de vitamine şi minerale necesar gestaţiei. Din
această cauză nu este necesară recomandarea de rutină a suplimentelor nutritive
decât la gravidele considerate cu risc (gestantele subponderale, gestantele care
consumă noxe, adolescentele gestante, femei care au născut un făt cu greutate
mai mică de 2500 g, multiparele) (22). Suplimentele de acid folic şi fier sunt, însă,
necesare la toate gravidele.
Tabelul VII-4. Aportul dietetic de referinţă (ADR), aportul adecvat (AA) şi recomandările
dietetice permise (RDP) la femei (25)
Vârsta Vârsta
14-18 19-50 Gestaţia Lactaţia
ani ani
+0 trimestrul I +330 primele
+340 trimestrul II 6 luni
Energie (kcal) 2368 2403
+452 trimestrul III +400 următoarele
6 luni
Proteine (g) 46 46 71 71
700 (v>18 ani) 1300 (v>18 ani)
Vit. A (g RE) 700 700
750 (v<=18 ani) 1200 (v<=18 ani)
Vit. D (g) AA 5 5 5 5
Vit. E (mg  TE) 8 15 15 19
90 (v>18 ani) 90 (v>18 ani)
Vit. K (g) 55 90
75 (v<=18 ani) 75 (v<=18 ani)
85 (v>18 ani) 120 (v>18 ani)
Vit. C (mg) 60 75
80 (v<=18 ani) 115 (v<=18 ani)
Tiamina (mg) 1 1,1 1,4 1,4
Riboflavina (mg) 1 1,1 1,4 1,6
Niacina (mg NE) 14 14 18 17
Vit. B6 (g) 1,2 1,3 1,9 2
Acid folic (g) 400 400 600 500
Vit. B12 (g) 2,4 2,4 2,6 2,8
Biotina (g) AA 25 30 30 35
Acid pantotenic
5 5 6 7
(mg) AA
Colina (mg) AA 400 425 450 550
1000 (v>18 ani) 1000 (v>18 ani)
Calciu (mg) AA 1300 1000
1300 (v<=18 ani) 1300 (v<=18 ani)
700 (v>18 ani) 700 (v>18 ani)
Fosfor (mg) 1250 700
1250 (v<=18 ani) 1250 (v<=18 ani)
350 (v>18 ani) 310 (v>18 ani)
Magneziu (mg) 360 310
400 (v<=18 ani) 360 (v<=18 ani)
Fluor (mg) AA 3 3 3 3
9 (v>18 ani)
Fier (mg) 15 18 27
10 (v<=18 ani)
11 (v>18 ani) 12 (v>18 ani)
Zinc (mg) 9 8
12 (v<=18 ani) 13 (v<=18 ani)
Iod (g) 150 150 220 290
Seleniu (g) 55 55 60 70
2. Modificări fiziologice în sarcină
Volumul sangvin
Volumul sangvin creşte cu 50% în timpul sarcinii, rezultând o scădere prin
diluţie a valorilor Hb, valorilor serice ale albuminelor, a altor proteine serice şi a
vitaminelor hidrosolubile. Scăderea valorilor serice ale albuminelor contribuie la
acumularea de lichid extracelular în sarcină (edemele de sarcină). De asemenea,
reducerea concentraţiilor serice ale vitaminelor hidrosolubile, face imposibilă
detectarea unui deficit nutriţional în ceea ce le priveşte.
Pe de altă parte, în sarcină cresc valorile serice ale vitaminelor liposolubile,
trigliceridelor, colesterolului şi ale acizilor graşi liberi.
Aparatul cardiovascular şi pulmonar

Ca urmare a creşterii volumului sangvin, în sarcină întâlnim o uşoară
hipertrofie ventriculară stângă şi o creştere a frecvenţei cardiace (fracţia de ejecţie
şi masa cardiacă cresc cu aproximativ 15%). La majoritatea gravidelor, tensiunea
arterială (TA) scade pe parcursul primelor două trimestre, din cauza vasodilataţiei
periferice, pentru a reveni la normal în cel de-al treilea. Edemele periferice discrete
sunt întâlnite în mod normal la gravide, din cauza presiunii exercitate de uter
asupra venei cave. În unele studii epidemiologice (46), prezenţa edemelor
periferice discrete a fost corelată cu o incidenţă scăzută a prematurităţii şi o
greutate fetală la naştere mai mare
De asemenea, creşte necesarul de oxigen maternal şi scade pragul pentru
CO2; din această cauză, femeile gravide acuză adeseori dispnee. La acest
simptom contribuie în egală măsură şi creşterea uterului, care împinge în sus
diafragmul, făcând respiraţia dificilă. Din fericire, schimburile gazoase alveolare în
gestaţie sunt mult mai eficiente.
Aparatul digestiv
Funcţionalitatea aparatului gastrointestinal se modifică în sarcină, afectând
statusul nutriţional. În primul trimestru pot apărea greaţa şi voma care sunt imediat
urmate de revenirea spectaculoasă a apetitului. Dorinţele şi aversiunile alimentare
sunt acompaniate de alterarea percepţiei gustative pentru sare, de aici şi
observaţia conform căreia gravidele îşi cresc în mod compensator aportul de
sare (6).
O dată cu creşterea valorilor progesteronului care relaxează musculatura
uterină, permiţând creşterea fătului, are loc diminuarea motilităţii gastrointestinale
şi creşterea reabsorbţiei de apă ce determină constipaţia. Relaxarea cardiei este
cauza cea mai frecventă a regurgitărilor şi a arsurilor retrosternale.
Aparatul renal
Augmentarea volumului sangvin în sarcină atrage după sine creşterea
filtratului glomerular, dar fără a se observa o creştere a volumului diurezei zilnice.
Se pare că tubii renali îşi pierd capacitatea de a absorbi un mare procent de
nutrienţi care sunt absorbiţi în mod normal în afara sarcinii. Astfel, o cantitate mare
de aminoacizi, glucoză şi vitamine liposolubile se pot găsi în urină.
Placenta
Placenta reprezintă sediul principal de secreţie al hormonilor responsabili de
creşterea fătului şi a ţesuturilor materne şi, de asemenea, membrana de transfer a
nutrienţilor şi oxigenului de la mamă la făt.
Orice injurie a placentei compromite modul de nutriţie al fătului. Mărimea
placentei şi numărul de celule placentare sunt cu 15-20% mai scăzute decât
normal, în cazul în care fătul prezintă o întârziere în creşterea intrauterină. O
placentă mică deţine un număr mic de vili placentari, vili ce sunt responsabili
pentru transferul de nutrienţi la făt. Mărimea placentei este, deci, modul prin care
statusul nutriţional al mamei afectează greutatea nou-născutului.
3. Necesarul energetic şi principiile nutritive în sarcină

Gestaţia este considerată o perioadă de creştere, de aceea este necesar un
aport suplimentar de nutrienţi. Aportul dietetic de referinţă (ADR) în sarcină, care
include aportul dietetic adecvat (AA) şi recomadările dietetice permise (APS), este
schematizat în tabelul VII-4.
Necesarul energetic
În timpul sarcinii este necesar un aport caloric suplimentar atât pentru cererile
metabolice ale gravidei, cât şi pentru creşterea fătului. Metabolismul bazal creşte în
gestaţie cu 15%.
În 2002, aportul dietetic de referinţă pentru femeile gravide în primul trimestru
de sarcină era similar cu cel al femeilor nongestante, acesta crescând cu 340-360
kcal zilnic în al doilea trimestru şi cu încă 112 kcal zilnic în trimestrul al treilea (25).
 Activitatea fizică
Energia pierdută în timpul activităţii fizice voluntare reprezintă cea mai mare
variabilă a tuturor pierderilor de energie din sarcină. Activitatea fizică necesită o
creştere a cheltuielilor energetice proporţională cu greutatea persoanei la
momentul respectiv. Majoritatea gravidelor compensează acest proces prin
limitarea activităţii fizice o dată cu creşterea ponderală, astfel, cheltuielile
energetice zilnice nu sunt cu mult mai crescute decât în perioada precedentă
maternităţii.
Date din literatură au arătat că, în gestaţie, exerciţiile fizice regulate reduc
ţesutul adipos subcutanat, astfel, rata de creştere ponderală scade după a 15-a
săptămână, câştigul ponderal total fiind mai mic, dar, totuşi, menţinându-se în
limite normale (11). În acest context, există informaţii care confirmă că incidenţa
complicaţiilor obstetricale este similară sau chiar mai scăzută la gravidele care au
un program de exerciţii fizice regulat, comparativ cu gravidele sedentare (10), (17).
Potenţialele beneficii ale exerciţiilor prenatale includ un tonus fizic mai bun,
profilaxia diabetului zaharat gestaţional, facilitarea travaliului, reducerea stresului.
Femeile gravide e bine să practice doar anumite exerciţii fizice, speciale pentru
această perioadă. În timpul activităţii fizice, gravida trebuie să-şi monitorizeze
frecvenţa cardiacă, care nu este permis să urce peste 140 de bătăi pe minut. Un
program de educaţie fizică optim pentru gravide trebuie să dureze maxim o oră pe
zi, 3 zile pe săptămână, cu o intensitate suficientă pentru a menţine frecvenţa
cardiacă a mamei între 120 şi 130 de bătăi pe minut. Tipurile de activitate fizică
care prezintă cel mai scăzut risc fetal şi cele mai mari beneficii cardiovasculare şi
psihologice sunt mersul, joggingul, înotul, bicicleta ergometrică.
 Consecinţele restricţiei energetice

O creştere fetală corespunzătoare se obţine doar în cazul în care mama
poate acumula în sarcină greutatea optimă menţionată.
Conceptul popular, conform căruia fătul se autoprotejează, „parazitând”
mama, când statusul nutriţional al acesteia este deficitar, a fost contrazis de studii
observaţionale.
O consecinţă certă şi identificabilă a restricţiei calorice o reprezintă creşterea
producţiei corpilor cetonici şi apariţia acestora în urină. Cu toate că fătul poate
metaboliza într-o anumită măsură corpii cetonici, efectul cetonemiei pe termen lung
este încă neclar.
După postul nocturn, concentraţia plasmatică de corpi cetonici este mai mare
la gravide decât la negravide, iar cetonuria este adesea întâlnită.
Concetraţiile mari ale corpilor cetonici la gravide reprezintă un indicator al
malnutriţiei materne, al competiţiei mamă-făt pentru nutrienţi şi sunt asociate cu
risc de mortalitate fetală intrauterină sau perinatală.
Proteinele
Cu toate că suplimentarea aportului de proteine în sarcină este în mod
justificat necesară pentru sinteză de ţesut fetal şi matern, magnitudinea acestui
aport este în că neclară.
Eficienţa utilizării proteinelor în sarcină este de circa 70%, la fel ca şi cea
observată la făt.
Nevoile proteice sunt variabile, crescând o dată cu progresia sarcinii, cel mai
mare necesar proteic înregistrându-se în ultimele două trimestre. RDP pentru
proteine cuprind 71 g zilnic, astfel suplimentându-se aportul premergător
maternităţii cu 25 g proteine. Necesarul de proteine zilnic este de 1,1 g/kgc/zi,
folosindu-se greutatea corporală dinaintea sarcinii (25).
Deficitul de aport proteic în timpul gestaţiei se soldează cu efecte nefaste, dar

de obicei aportul limitat de proteine este acompaniat de un aport energetic scăzut,
ceea ce face dificilă separarea efectelor raţiei hipocalorice de efectele raţiei
hipoproteice. Unele studii au subliniat faptul că suplimentarea energetică a
mamelor are aceleaşi efecte asupra fătului ca şi raţia hipercalorică, hiperproteică
(47). De aceea, considerăm că, în special, deficitul energetic, şi nu atât deficitul
proteic, poate perturba cursul sarcinii şi rezultatul ei.
Carbohidraţii
Cantitatea de carbohidraţi recomandată în sarcină este între 135 şi 175 g/zi,
cantitate considerată necesară pentru a furniza destule calorii, pentru a preveni
cetoza şi a menţine nivelul glicemiei plasmatice în limite normale.
Lipidele
Cantitatea de lipide din dietă depinde de necesarul caloric pentru a asigura o
creştere în greutate corespunzătoare. În ultimii ani, s-a stabilit un necesar de
13 g/24 ore de acizi graşi polinesaturaţi n-6 (acid linoleic) şi de 1,4 g/24 de ore
acizi graşi polinesaturaţi n-3 (acid -linoleic) în dieta gestantelor (25).
Fibrele
Aportul de fibre în sarcină trebuie să ajungă la 28 g/zi. Din această cauză,
femeia gravidă trebuie încurajată să consume pâine integrală, fulgi de cereale,
legume frunzoase verzi, fructe proaspete şi uscate.
Vitaminele
În prezent, este cunoscut faptul că, unele vitamine au o semnificaţie
particulară pentru buna dezvoltare a produsului de concepţie. În unele cazuri,
necesarul vitaminic este acoperit de dietă, iar în altele, aportul extern este realizat
prin suplimente nutritive. Este documentat faptul că produsele vitaminice prenatale
reduc riscul de malformaţii cardiace cu 43%, cu observaţia că acest beneficiu nu
este realizat în situaţia în care suplimentele sunt furnizate începând cu luna a doua
de gestaţie sau mai târziu (3).
Acidul folic
Necesarul de acid folic creşte în cursul maternităţii ca un efect la accelerarea
eritropoiezei gravidei şi creşterii placentare, respectiv fetale.
Din 1998, recomandările de acid folic în sarcină au fost de 600 g zilnic.
Această cantitate este cu mult mai mare decât necesarul zilnic al femeii negravide
(400 g), de aceea, în prezent, este indicat ca toate femeile în perioada fertilă,
preconcepţională, să-şi mărească raţia zilnică de acid folic. Cantitatea maximă de
acid folic este de 800-1000 g zilnic.
Deficienţa de folaţi este acompaniată de reducerea ratei de sinteză a ADN-
ului şi reducerea activităţii mitotice a celulelor. Anemia megaloblastică poate să nu
fie decelată mai degrabă de cel de al treilea trimestru, dar markerii morfologici şi
biochimici ai deficienţei pot să apară mai repede.
În studii realizate pe animale, deficienţa maternă de acid folic este asociată cu

o incidenţă crescută de malformaţii la urmaşi. Aceste malformaţii au fost descrise şi
la urmaşii femeilor care în perioada sarcinii au urmat un tratament cu antagonişti
ai acidului folic, respectiv tratamente cu droguri anticonvulsivante (carbamazepina),
contraceptive orale, unele antibiotice (trimetoprim).
Anumite observaţii corelează deficienţa de acid folic cu avorturile spontane şi
unele complicaţii obstetricale, ca şi naşterea înainte de termen şi greutatea mică la
naştere a nou-născutului.
Actualmente, un subiect de mare interes este reprezentat de efectul
deficienţei de folaţi asupra incidenţei unor malformaţii fetale, cel mai frecvent,
defecte ale tubului neural, precum spina bifida şi anencefalia.
Un studiu realizat în Europa a luat în considerare două loturi de femei, un lot
de 2104 de gravide a primit suplimente cu vitamine şi minerale, iar alt lot, de 2052
de gravide, a primit doar suplimente cu minerale (nici una din gravidele incluse în
cele două loturi nu a prezentat antecedente de copii născuţi cu malformaţii). La
sfârşitul studiului s-a observat că nu a fost născut nici un copil cu defect de tub
neural în lotul suplimentat cu vitamine şi minerale, în timp ce în cel de-al doilea lot
au fost raportate 6 cazuri (15).
Deci, femeile fertile trebuie încurajate să consume alimente fortificate cu acid
folic (cereale) şi să introducă în alimentaţia lor alimente cu conţinut mare de acid
folic, cum sunt legumele frunzoase.
Femeile care îşi planifică sarcina trebuie sfătuite să consume multivitamine cu
conţinut mare de acid folic. La fel, anumite grupuri de femei necesită suplimentare
medicamentoasă de acid folic, în ciuda unui aport alimentar de folaţi adecvat.
Acestea sunt fumătoarele, alcoolicele, femeile care au urmat tratament cu
anticoncepţionale, anticonvulsivante; de asemenea, femeile cu sindrom de
malabsorbţie pot avea nivele serice de folaţi scăzute.
Vitamina B6
Recomandările privind aportul de vitamina B6 la gravidă sunt de 1,9 mg zilnic,
ceea ce depăşeşte aportul de la negravide cu 0,6 mg, doză necesară creşterii prin
sinteza aminoacizilor neesenţiali, şi sinteza niacinei din triptofan (reacţie
dependentă de vitamina B6)
Suplimentele exogene de B6 sunt folosite şi pentru cuparea disgravidiei de
prim trimestru (greaţa şi vomismentele din primul trimestru). Cu toate că piridoxina
catalizează un număr mare de reacţii ce implică sinteza de neurotransmiţători, nu
este încă clar dacă administrarea acesteia în disgravidie ameliorează simptomele.
Oricum, efectele antiemetice ale piridoxinei sunt atinse de megadoze de vitamina
B6 (25 mg de 3 ori pe zi), de aceea, administrarea acesteia în cazul disgravidiei
trebuie îndeaproape monitorizată (28).
Acidul ascorbic
Un surplus de 10 mg de vitamina C este recomandat în maternitate. Din
fericire, cantitatea totală de 80-85 mg acid ascorbic este uşor atinsă de o dietă
raţională.
Cu toate că, în cele mai multe studii populaţionale, deficitul de vitamina C la

mame nu s-a soldat cu efecte adverse asupra fătului sau cursului sarcinii, unele
studii mici au corelat nivelele plasmatice mici de vitamina C cu apariţia
preeclampsiei şi ruptura prematură a membranelor (7), (45).
Vitamina A
Recomandările pentru vitamina A sunt de 750 g de echivalenţi de retinol
zilnic sau 2800 UI pentru gravidele sub 18 ani şi 770 g de echivalenţi de retinol
(3000 UI) pentru gravidele peste 18 ani, recomandări care nu depăşesc cu mult
aportul recomandat în perioada premergătoare sarcinii. Se consideră că depozitele
materne de retinol satisfac cererile din cursul maternităţii.
La animale, deficitul de vitamina A are efect teratogen, dar aceste observaţii
nu au fost confirmate de studii pe oameni. Din contră, se consideră că dozele
excesive de vitamina A (10000 UI) sunt teratogene la oameni. Observaţiile
epidemiologice conform cărora isotretinoinul, un analog de vitamina A, folosit în
tratamentul acneei cistice determină apariţia de malformaţii fetale cranio-faciale,
cardiace şi ale sistemului nervos, susţin afirmaţia de mai sus.
În acest sens, Societatea de Teratologie SUA (1987) subliniază că consumul
excesiv de vitamina A de către femeile fertile imediat înainte de concepţie şi în
timpul maternităţii poate avea efecte nedorite asupra feţilor. Aceeaşi societate a
sugerat producătorilor de suplimente nutritive să reducă doza de vitamina A în
produsele lor, la 5000-8000 UI (1500-2400 echivalenţi de retinol).
În concluzie, femeile gravide trebuie sfătuite să nu consume suplimente
nutritive conţinând vitamina A, în timpul primului trimestru de sarcină, decât în
cazul în care le-a fost diagnosticat un deficit de retinol.
Vitamina D
Doza optimă de vitamina D în sarcină este de 5 g zilnic (200 UI), doză care
nu depăşeşte recomandările la negravide.
Efectele vitaminei D asupra balanţei calciului în gestaţie sunt de mult timp
recunoscute şi apreciate. Această vitamină şi metaboliţii ei traversează placenta
regăsindu-se în sângele fetal în aceleaşi concentraţii ca şi în circulaţia maternă.
Concetraţia plasmatică mică de vitamina D a mamei, determină un transfer
scăzut al acestei vitamine în circulaţia fetală şi se poate asocia cu hipocalcemia
neonatală, hipoplazie de smalţ dentar, defecte de mineralizare osoasă fetală.
Carenţa de vitamina D este mai des constatată la femei hiperpigmentate
constituţional şi la femei care, din motive religioase, îşi acoperă complet trupul cu
îmbrăcăminte şi şaluri (38).
În egală măsură, ingerarea de doze mari de vitamina D în sarcină poate fi
dăunătoare, în aceste situaţii raportându-se cazuri de hipercalcemie infantilă
severă.
Vitamina E
Nevoile de vitamina E cresc în mică măsură în sarcină, dar deficitul de
vitamina E la gravide este rar, iar în cazul existenţei lui, nu afectează cursul sarcinii
sau fertilitatea.
Necesarul de vitamina E la gravide este de 15 mg echivalenţi de alfa

tocoferol. Cantitatea maximă zilnică pentru vitamina E este de 800 mg/zi pentru
gravidele sub 18 ani şi de 1000 mg pentru gestantele între 19 şi 50 de ani (25).
La animale, deficitul de vitamina E este asociat cu avortul spontan. Acest fapt
nu a fost confirmat la oameni, în sensul că, suplimentele de vitamina E nu au dat
nici un rezultat în profilaxia avortului spontan.
Vitamina K
Necesarul de vitamina K în sarcină este de 90 mg/zi pentru gravidele peste
18 ani şi de 75 mg/zi pentru gravidele mai tinere de 18 ani (27)
O dietă fără carenţe semnificative furnizează un aport exogen satisfăcător de
vitamina K. Datorită asocierilor recente între sănătatea osoasă fetală şi vitamina K,
mulţi autori susţin o alimentaţie care să conţină cantităţi adecvate de vitamina K.
Mineralele
Calciul
Nivelul calcemiei la gravide este variabil, fiind sub influenţa hormonilor
secretaţi în sarcină.
Hormonul corionic somatotrop, secretat la nivelul placentei, creşte turnover-ul
osos, estrogenii eliberaţi tot de la nivelul placentei, inhibă resorbţia osoasă,
stimulând compensator paratiroida, ai cărei hormoni menţin calcemia în limite
optimale prin creşterea absorbţiei intestinale a calciului. Efectul net al acestor
modificări este retenţia masivă de calciu necesară mineralizării osoase fetale.
Hipercalcemia la nivelul venelor ombilicale stimulează procesul de mineralizare
osoasă fetală.
Pe parcursul maternităţii sunt acumulate 30 g de calciu, majoritatea (25 g) la
nivelul scheletului fetal, 5 g sunt depozitate în scheletul matern, servind probabil
ca rezervă de calciu pentru perioada lactaţiei. Acumularea masivă de calciu are loc
în ultima parte a sarcinii, aproximativ 300 mg de calciu zilnic fiind depozitaţi în
ultimul trimestru.
Se recomandă ca, în perioada maternităţii, aportul exogen de calciu să fie de
1,3 g/zi pentru gravidele mai tinere de 18 ani şi de 1 g/zi pentru gravidele peste
19 ani. Recomandările sunt aceleaşi cu cele ale negravidelor, deoarece, în sarcină,
modificările hormonale cresc absorbţia şi utilizarea calciului.
Subliniem că, în cazul unui aport exogen suboptimal, calciul necesar
mineralizării (25 g) este eliberat din depozitele osoase materne, 30 g de calciu
necesar în sarcină reprezintă 2,5% din depozitele materne totale de calciu.
Multiparele cu un aport exogen de calciu deficitar pot dezvolta osteomalacie, de
multe ori evidentă clinic. Cantitatea maximă de calciu, ce poate fi consumată zilnic
în timpul gestaţiei, este de 2,5 g.
Fosforul
Recomandările de fosfor în sarcină sunt de 1250 mg zilnic pentru femei mai
tinere de 19 ani şi 700 mg zilnic pentru cele peste 19 ani.
Fosforul se găseşte în foarte multe alimente, aşa că deficienţa sa în sarcină
este extrem de rară.
Fierul
Necesarul de fier creşte în sarcină, datorită creşterii volumului sangvin,
respectiv volumului total eritrocitar cu 20-30%. Măduva osoasă activă necesită un
supliment de 500 mg de fier în timpul gestaţiei, iar fătul şi placenta acumulează
aproximativ 250-300 mg fier elementar. În total, gravida ar trebui să aibă un
supliment de 700-800 mg de fier, cea mai mare parte fiind necesară în ultima parte
a gestaţiei, când nevoile fetale şi maternale cresc vertiginos.
Această cantitate de fier total este atinsă, dacă, pe perioada maternităţii,
aportul exogen de fier este de 27 mg zilnic. Aportul maxim de fier în sarcină este
de 45 mg zilnic
Foarte rar, femeile intră în gestaţie cu depozite de fier suficiente pentru a face
faţă nevoilor crescute menţionate şi fără a-şi compromite starea de sănătate.
Astfel, suplimentarea în timpul gestaţiei cu săruri feroase este în general
acceptată, fiind necesară în profilaxia anemiei feriprive a gravidei.
Anemia maternă, caracterizată printr-un hematocrit mai mic de 32% şi un
nivel al Hb plasmatice sub 11 g%, este frecvent întâlnită la femeile care nu îşi
suplimentează aportul de fier.
O gravidă anemică tolerează mult mai greu hemoragiile care apar perinatal şi
sunt mult mai predispuse la infecţii puerperale. De asemenea, anemia creşte
frecvenţa cardiacă, oricum crescută în sarcină, augmentând stresul cardiac al
mamei.
Efectele anemiei asupra produsului de concepţie sunt încă neclare. Se
presupune că o Hb sub 11% compromite transportul de oxigen la nivelul uterului,
placentei şi fătului.
În prezent se recomandă ca toate gravidele cu o dietă optimă să primească
suplimente de 30 mg fier feros în ultimele două trimestre de sarcină. Pentru o
absorbţie optimă, aceste suplimente trebuie ingerate între mese şi nu cu lapte,
cafea sau ceai.
Dacă datele biologice constată anemie, aportul zilnic de fier feros trebuie să
fie de 60-120 mg, divizat în 2-3 doze zilnice. Când hemoglobina revine la normal,
doza trebuie redusă la 30 mg fier feros zilnic.
Zincul
RDP în sarcină pentru zinc sunt de 11 mg (femei peste 19 ani) şi de 12 mg
(femei mai tinere de 18 ani). Cantitatea medie de zinc, care ar trebui consumată
zilnic în perioada de gestaţie, este de 11,1 mg (34). Deoarece zincul depozitat în
oasele materne nu poate fi mobilizat, o alimentaţie deficitară în zinc este rapid
reflectată de balanţa plasmatică minerală a mamei.
La animale, deficitul de zinc este teratogen; astfel, la urmaşii maimuţelor cu
deficit de zinc descriindu-se o dezvoltare cognitiv-comportamentală anormală.
Rezultatele studiilor populaţionale au evidenţiat malformaţii fetale la femeile cu
deficit clinic de zinc.
Concetraţia maternă de zinc este invers proporţională cu cantitatea de fier
suplimentată prenatal, deoarece ingestia în exces a fierului interferă cu absorbţia
zincului. Aportul maxim de zinc în gestaţie este de 34 mg zilnic pentru adolescente
şi 40 mg pentru femei peste 19 ani.
Cuprul
Conţinutul în cupru a majorităţii dietelor este scăzut, însă nu se ştie dacă
acesta are vreo influenţă asupra dezvoltării fătului. Având în vedere că deficitul de
cupru este teratogen la animale, probabil că şi la oameni are o influenţă asupra
sănătăţii fătului sau asupra cursului sarcinii.
Aportul de cupru recomandat în sarcină este de 1000 g zilnic (27).
Suplimetele masive de fier inhibă absorbţia intestinală a cuprului. Cantitatea
maximă de cupru per 24 de ore este de 8000 g zilnic pentru adolescente şi 10000
g zilnic pentru femeile cu vârsta mai mare de 19 ani.
Sodiul
Metabolismul sodiului este alterat în cursul sarcinii din cauza modificării
stimulilor hormonali.
Creşterea filtratului glomerular în sarcină determină şi filtrarea unei cantităţi
de sodiu de 5000-10000 mEq zilnic. Acest efect este contrabalansat de o serie de
mecanisme compensatorii care menţin echilibrul hidro-electrolitic.
Restricţia de sodiu în alimentaţia gravidelor care prezentau edeme a fost
frecvent întâlnită în trecut. Actualmente se consideră că edemele moderate sunt
normale pe parcursul maternităţii şi, deci, nu mai sunt combătute cu diuretice sau
diete restrictive în sodiu. De fapt, retenţia de lichide, ce se întâlneşte în mod
normal în sarcină, creşte necesarul de sodiu exogen.
În concluzie, restricţia salină în sarcină nu trebuie să fie agresivă, astfel
consumul de sodiu nu trebuie să fie mai mic de 2-3 grame zilnic. Alimentele
conţinând sare şi aportul exogen de sare trebuie să fie consumate cu moderaţie.
Magneziul
Recomandările de magneziu în sarcină sunt de 360-400 mg zilnic, adică cu
40-90 mg mai mult decât raţia de magneziu la negravide. Acest supliment de
magneziu este necesar pentru creşterea fetală şi a ţesuturilor reproductive
materne. Fătul acumulează pe parcursul gestaţiei 1 g de magneziu.
Suplimentarea de magneziu în sarcină este asociată cu reducerea incidenţei
preeclampsiei şi retardării creşterii intrauterine a fătului (16).
Fluorul
Rolul fluorului în dezvoltarea intrauterină este oarecum controversat.
Dezvoltarea dentiţiei primare începe în a 10-12-a săptămână de gestaţie, iar din a
6-a până în a 9-a lună de sarcină se formează primii patru molari şi opt incisivi
permanenţi. De altfel, în cursul maternităţii se formează toţi cei 32 de dinţi.
Nu este încă clar care este cantitatea de fluor care traversează placenta şi
dacă are vreun rol în dezvoltarea intrauterină a unei dentiţii rezistente la carii.
Cantitatea de fluor recomandată în sarcină este de 3 mg zilnic (maxim 10 mg).
Iodul
Necesarul de iod în gestaţie se ridică la 220 g zilnic, adică cu 70 g mai mult
decât la femeia adultă negravidă.
Deficitul maternal de iod este de mult timp cunoscut ca fiind o cauză de

cretinism la urmaşi. Alte date sugerează că aportul scăzut de iod alimentar, chiar
dacă nu determină cretinism, compromite dezvoltarea intrauterină a fătului.
4. Ghidul dietei în sarcină

Necesarul energetic şi nutriţional în cursul maternităţii poate fi atins de o dietă
raţională la care s-au făcut mici modificări (tabelul VII-5).
Consumul zilnic a trei căni (200 ml) de lapte furnizează suplimentul de 25 g
de proteine, 900 mg de calciu şi un aport energetic de 270 kcal în cazul laptelui
degresat, respectiv 480 kcal în cazul folosirii de lapte integral.
Gravida poate consuma atât lapte degresat, integral, cât şi lapte praf, iaurt,
brânză, sau poate folosi cantităţile menţionate la prepararea supelor, cremelor,
budincilor, îngheţatei. Laptele praf se poate folosi la prepararea budincilor cu
carne, supelor, ochiurilor, cartofilor piure, pâinii făcute în casă, a biscuiţilor,
pastelor.
Aproximativ 1/3 de cană de lapte praf degresat este echivalentul unei căni de
lapte fluid. Laptele poate deveni mai bogat în calorii, calciu, proteine, dacă la o
cană de lapte fluid se adaugă 2 linguri de lapte praf degresat.
Trei sau patru căni de lapte fortificat cu vitamina D furnizează 7,5 mcg de
cholecalciferol (300 UI). Dacă gravida nu consumă lapte în cantităţi satisfăcătoare,
iar expunerea la soare este limitată, trebuie avută în vedere suplimentarea dietei
cu vitamina D.
Multe femei, în special noncaucaziene, nu tolerează lactoza din lapte, în
aceste cazuri, laptele fluid trebuie suplimentat cu preparate enzimatice comerciale,
sau laptele poate fi substituit cu iaurt sau brânză, produse care conţin cantităţi mici
de lactoză. În anumite situaţii, trebuie prescrise preparate din carbonat de calciu
sau lactat de calciu.
De asemenea, trebuie încurajat consumul de pâine integrală, cereale,
legume, frunzoase verzi şi galbene, fructe proaspete (cât mai colorate, de
preferinţă portocaliu) sau uscate, pentru a atinge aportul total de vitamine şi
minerale din sarcină. Alimentele consumate trebuie alese astfel încât să conţină
cantităţi moderate-mari de fier şi acid folic.
Pentru a preveni constipaţia, se recomandă un consum de 6-8 pahare de apă
zilnic.
Tabelul VII-5. Ghidul dietei în sarcină (31)

Numărul minim de porţii
Femei Femei Femei gravide
Grupa de alimente (vârsta 11-24 (vârsta 25-50 (vârsta 14-50
ani) ani) ani)
* * #
Echivalent de carne 5 5 7
Echivalent de lapte 3 2 3
Echivalent de amidon 7 6 7
Echiv. fructe, legume 5 5 5
Bogate în vit. C 1 1 1
Bogate în beta 1 1 1
caroten 1 1 1
Bogate în acid folic
Altele 2 2 2
Grăsimi nesaturate 3 3 3
*
- echivalentul în proteine a 150 g carne / brânză; cel puţin de 3 ori pe
săptămână trebuie să se consume echivalentul aceleiaşi cantităţi de proteine
vegetale
#
- echivalentul în proteine a 200 g carne / brânză; cel puţin o dată pe
săptămână trebuie să se consume echivalentul aceleiaşi cantităţi de proteine
vegetale
Notă (anexa 7):

 Echivalentul în proteine a 100 g de carne (vită, peşte, pasăre), 100 g
de brânză = Echivalentul în proteine a 1½ cană de fasole, mazăre,
linte fiartă
 Echivalentul în proteine a 30 g carne = echivalentul în proteine din 1
ou (albuş)
 1 porţie de pâine, cereale, orez, paste făinoase, mămăligă – 1 felie de
pâine, ½ cană de cereale integrale, ¼ cană müsli, ½ cană orez sau
paste făinoase fierte, 1 biscuit
 1 porţie de legume, zarzavaturi, cartofi =1 cartof mijlociu, ½ cană de
vegetale proaspete sau fierte, 1 cană de legume frunzoase fierte,
½ cană de zarzavaturi fierte, leguminoase uscate fierte, ¾ cană suc
de roşii
 1 porţie de fructe =1 fruct mediu (măr, banană, portocală), ½
grapefruit, ½ cană de cireşe, ¾ cană suc, 1 felie medie de pepene, 1
ciorchine mijlociu de strugure
 1 porţie de grăsimi nesaturate =1 linguriţă ulei de măsline, floarea-
soarelui, porumb, 1 linguriţă maioneză, margarină, ½ lingură unt de
arahide, 8 măsline negre, 6 migdale, 4 nuci, 1 lingură de seminţe de
floarea-soarelui, dovleac.
Exemplu de meniu
Micul dejun
Suc de portocale ½ cană
Fulgi de ovăz ½ cană
1 felie de pâine
2 linguriţe unt de arahide
ceai, cafea decofeinizată
1 cană de lapte
Gustare
1 măr
½ cană iaurt
¼ cană cereale cu tărâţe
Prânz
150 ml supă de legume
60 g piept de pui, 2 felii de pâine integrală/secară, 1 roşie, 1 salată verde
2 linguriţe ulei
1 piersică
Gustare
1 cană de lapte
2 biscuiţi graham
Cină
90 g piept de pui
1 cartof fiert
½ cană de mazăre şi morcovi
salată verde
2 linguriţe ulei
1 pară
Gustare
½ cană iaurt
½ cană căpşune
Alcoolul în sarcină
Numeroase studii realizate pe animale şi pe oameni au evidenţiat efectul
teratogen al consumului excesiv de alcool în sarcină. Totalitatea anormalităţilor
legate de consumul excesiv de alcool al gravidei au fost grupate sub denumirea de
„fetal alcohol syndrome”.
Dintre trăsăturile acestui sindrom amintim creşterea insuficientă intrauterină

şi postnatală, întârzierea dezvoltării psihice, microcefalie, malformaţii faciale,
epicantusul, malformaţii articulare.
Copiii născuţi din mame care au băut moderat prezintă doar o parte din
trăsăturile amintite anterior. Consumul de alcool în sarcină este corelat cu o rată
mare de avorturi spontane şi copii născuţi cu o greutate suboptimală. De
asemenea, există corelaţii şi între consumul de alcool de către taţi şi greutatea la
naştere a nou-născutului.
Impactul consumului ocazional de alcool asupra produsului de concepţie nu a
fost în mod satisfăcător evaluat până în prezent. Deoarece nu există date asupra
cantităţii maxime de alcool care nu are efect asupra fătului, recomandăm gravidelor
să evite consumul de alcool.
Mecanismul prin care alcoolul afectează fătul nu este pe deplin cunoscut. Se
presupune că o dată cu traversarea placentei, alcoolul se acumulează în circulaţia
fetală până la un nivel critic care afectează blastogeneza şi diferenţierea celulară.
Fătul poate fi afectat şi indirect, prin carenţele de acid folic, vitamina A, vitamina C,
magneziu şi zinc, care sunt frecvent întâlnite la alcoolici.
Cafeina
Cafeina traversează placenta şi intră în circulaţia fetală afectând frecvenţa
cardiacă şi respiraţia. Dozele masive de cafeină sunt teratogene la şoareci, în
schimb, efectele cantităţilor mai mici nu au fost în mod satisfăcător evaluate.
Studiile populaţionale în ceea ce priveşte efectul cafeinei sunt limitate, dar
acestea asociază consumul mare de cafeină cu infertilitatea şi complicaţiile
obstetricale. Doar un studiu a arătat că consumul de 1-3 căni de cafea zilnic creşte
riscul de avort spontan în primul trimestru (35).
Până în momentul de faţă nu există studii care să demonstreze vreun efect
teratogen al cafeinei, cu toate acestea, consumul de cafea trebuie descurajat la
gravide.
Recent, într-un studiu realizat de Institutul Naţional al Mediulul şi Sănătăţii din
SUA, consumul de cafea mai mare de o cană zilnic (sau mai mult de 3 doze de
bauturi răcoritoare cu cofeină) a fost asociat cu o rată mare de infertilitate la femei
(9). Acest rezultat nu a fost confirmat însă de alte studii.
Îndulcitorii
Zaharina nu este teratogenă, dar pentru că a fost incriminată ca fiind
carcinogenă la şoareci, consumul ei trebuie moderat.
În ceea ce priveşte aspartamul, mult timp s-au făcut presupuneri asupra
rolului metabolitului acestuia, aminoacidul fenilalanina. La majoritatea persoanelor,
fenilalanina este rapid metabolizată în produşi lipsiţi de nocivitate; în schimb,
persoanele diagnosticate cu fenilcetonurie nu deţin enzima necesară conversiei
fenilalaninei, suferind modificări cerebrale din cauza acumulării de fenilalanină în
circulaţie.
Concentraţiile sangvine mari la mamă, ale acestui aminoacid, traversează

placenta şi afectează şi creierul fetal; din fericire, la gravidele care nu prezintă
fenilcetonurie, acumularea de fenilalanină este minoră. Cantitatea de aspartam
necesară pentru a creşte concentraţia fenilalaninei la un nivel critic, cu repercusiuni
asupra creierului fetal, se atinge dacă gravida fără fenilcetonurie consumă 360 ml
suc cu aspartam din opt în opt minute, timp de 24 de ore.
În acest context, nu considerăm justificată interzicerea consumul de îndulcitori
în cursul sarcinii.
Contaminanţii
Majoritatea metalelor grele sunt embriotoxice, dar, în cazul mercurului,
plumbului, cadmiului şi posibil, nichelului şi seleniului, această afirmaţie este
documentată.
Toxicitatea cu plumb a fost asociată cu o rată mare de dereglări menstruale,
avorturi, dar încă nu este clar dacă plumbul este teratogen. Anumiţi autori au
raportat o corelaţie între nivelul de plumb atmosferic şi incidenţa malformaţiilor
fetale, alte studii, însă, neagă această asociere.
Opinii, evitări, pofte, aversiuni

Multe femei îşi schimbă regimul alimentar în cursul sarcinii, uneori în urma
sfatului medical, alteori, datorită poftelor, aversiunilor şi obiceiurilor alimentare.
O parte dintre femei consideră că, mâncând mai puţin, vor naşte mai uşor,
copilul fiind mai mic, ele presupun că acesta va recupera în timp greutatea, după
naştere. Cel mai periculos este când gravidele îşi exclud din alimentaţie proteinele
animale.
Cele mai frecvente alimente evitate de gravide în timpul sarcinii sunt: laptele,
carnea, ficatul.
Poftele cele mai întâlnite sunt pentru dulciuri şi produse lactate, iar aversiunile
ce apar în timpul gestaţiei se referă la cafea, alcool şi produse din carne.
Semnificaţia acestor modificări nu este încă lămurită.
Sumar privind aportul alimentar în sarcină

Aportul caloric al femeii gravide trebuie să fie suficient pentru a asigura o
creştere în greutate de 0,4 kg/săptămână în primele 30 de săptămâni de gestaţie.
Proteinele trebuie suplimentate cu 25 grame zilnic. Aportul de sare nu trebuie să fie
excesiv, dar nici sub 2 g/zi. Vitaminele şi mineralele să fie în dozele recomandate,
iar medicamentos, trebuie suplimentat doar fierul şi acidul folic. Se recomandă
excluderea alcoolului din dietă pe perioada gestaţiei, iar cafeaua trebuie redusă la
maximum 200 ml/zi, ocazional.
5. Complicaţii ale sarcinii legate de aportul alimentar
Greţurile şi vărsăturile
Greţurile apar frecvent în primele luni de sarcină şi dispar apoi. Când greţurile
se însoţesc de vărsături abundente, se produce un deficit de proteine, vitamine şi
electroliţi. În general, un tratament simplu ameliorează simptomatologia. Astfel, în
acest caz, se pare că sunt bine tolerate mesele reduse cantitativ, cu „uscături”,
respectiv, glucide uşor absorbabile. Este recomandabil ca lichidele să fie
consumate între mese. Adesea lipidele sunt greu tolerate, de aceea se indică o
dietă săracă în lipide până când acestea vor fi din nou tolerate. Pe măsură ce
creşte toleranţa digestivă, se adaugă în alimentaţie lipidele şi lichidele.
Din nefericire, nu există încă un tratament adecvat pentru disgravidia de prim
trimestru, din această cauză este indicat ca aceste gravide să consume orice
aliment le cade bine şi să evite mirosurile care le produc greaţă.
Gravidei i se explică importanţa alimentaţiei în prima perioadă a sarcinii şi
este încurajată să mănânce cât mai mult când nu prezintă greţuri. Uneori
administrarea de vitamina B6 poate cupa această simptomatologie, dar aceasta nu
este recomandată de rutină.
Vărsăturile persistente, prelungite (hiperemesis gravidorum) afectează 2%
dintre gestante. La acestea este indicată spitalizarea şi administrarea de soluţii
perfuzabile de lichide, electroliţi şi glucide.
Arsurile retrosternale
Arsurile retrosternale apar frecvent în ultima parte a sarcinii, în timpul nopţii şi
sunt cauzate cel mai probabil de presiunea exercitată de uterul mare asupra
stomacului, asociat cu relaxarea sfincterului esofagian ce determină, ocazional,
regurgitările esofagiene.
Simptomatologia poate fi înlăturată prin reducerea cantităţii de alimente
consumate într-un prânz. Este indicat să se mănânce încet, să se mestece bine, să
se evite clinostatismul imediat după masă (cel puţin 3 ore), iar în timpul nopţii să se
doarmă pe mai multe perne.
Constipaţia şi hemoroizii
Acestea apar mai ales în ultima perioadă a sarcinii şi sunt cauzate de
scăderea motilităţii gastrointestinale, reducerea activităţii fizice şi presiunea
exercitată de făt asupra intestinului. Presiunea exercitată pe sistemul venos creşte
frecvenţa hemoroizilor.
Constipaţia în sarcină se combate prin consum de lichide, alimente bogate
în fibre alimentare, fructe (prune, smochine), rar sunt necesare laxative.
Edemele
Edemele discrete ale extremităţilor apar adesea în trimestrul al treilea şi nu
trebuie să fie confundate cu edemele de cauză hipertensivă. Ele sunt cauzate de
presiunea exercitată de uter asupra sistemului venos, scăzând întoarcerea
venoasă.
Seara se produce mobilizarea lichidelor din spaţiul extravascular, explicând
tendinţa femeii de a urina mai mult noaptea. Edemele discrete sunt normale în
sarcină, iar în prezenţa lor nu trebuie redus aportul de sare şi nu trebuie efectuate
modificări în alimentaţie.
Crampele gambiere, acuzate de femeile gestante şi cele care alăptează, pot
demasca, de fapt, o deficienţă de magneziu, fapt confirmat de remiterea
simptomatologiei după administrarea de suplimente cu magneziu (16). Semnele
deficienţei de magneziu includ tremorul muscular, ataxia, constipaţia, crampele
musculare. Un studiu controlat placebo a demonstrat că femeile gravide care
acuzau crampe musculare aveau o concentraţie serică mică de magneziu. În acest
studiu, în grupul tratat cu magneziu (citrat, lactat), 122 mg dimineaţa şi 244 mg
seara, simptomatologia s-a redus semnificativ, chiar dacă valorile magneziemiei nu
au revenit la normal (16).
Diabetul zaharat
Femeia cu diabet zaharat trebuie urmărită atent în sarcină. La femeile cu
diabet zaharat, incidenţa preeclampsiei, morbiditatea şi mortalitatea fetală sunt
mult mai mari. Riscul complicaţiilor depinde de monitorizarea acestor femei.
Copiii născuţi din mame diabetice sunt mult mai mari (macrosomi), datorită
prezenţei hiperinsulinismului. Datorită hiperglicemiei materne, cantităţi mari de
glucoză traversează placenta crescând secreţia de insulină a fătului. Aceşti copii
tind să dezvolte hipoglicemii imediat după naştere.
La femeia diabetică, în cursul gestaţiei trebuie monitorizată atent glicemia, iar
tratamentul cu insulină trebuie adaptat permanent pentru a evita atât cetoacidoza,
cât şi hipoglicemiile severe.
Adesea, diabeticele, care erau echilibrate uşor înainte de sarcină, au nevoie
de cantităţi sporite de insulină. Necesarul de insulină scade în prima jumătate a
sarcinii, deoarece fătul utilizează glucoză (femeia poate necesita doar 2/3 din doza
anterioară sarcinii). În a doua jumătate însă, modificările hormonale care se produc
determină creşterea necesarului insulinic cu 70-100% faţă de doza anterioară
sarcinii. Această creştere a necesarului insulinic se produce, de regulă, abrupt, în
cursul lunii a 5-a şi durează până la sfârşitul sarcinii, fiind necesare numeroase
schimbări în raţia alimentară şi ajustarea insulinoterapiei.
Diabetul gestaţional este un tip de diabet zaharat datorat stresului gestaţiei,
ce se remite după naştere. Această formă de diabet zaharat afectează 5-10%
dintre gravide şi apare după săptămâna a 20-a de sarcină. Simptomatologia este
cea clasică: poliurie, polifagie, polidipsie, dar glicemia nu atinge valori foarte mari.
Copiii născuţi din mame care suferă de diabet gestaţional au risc mare de
prematuritate, o incidenţă a mortalităţii perinatale crescută şi sunt, de obicei,

macrosomi.
Foarte mulţi obstetricieni indică pentru screeningul diabetului gestaţional
efectuarea de rutină a unui test de toleranţă la glucoză (50 g), oral, între
săptămâna 24-28 de gestaţie, iar dacă rezultatele sunt discutabile, se efectuează
testul de toleranţă la glucoză clasic (75 g glucoză).
Tratamentul diabetului gestaţional cuprinde o dietă adecvată şi exerciţii fizice
moderate pentru a obţine o reducere în greutate. Insulina este rar folosită în
tratamentul diabetului gestaţional, însă glicemia trebuie monitorizată zilnic (14).
Hipertensiunea indusă de sarcină

Hipertensiunea indusă de sarcină se caracterizează prin hipertensiune
arterială, proteinurie şi edeme. Hipoalbuminemia, hipovolemia şi hemoconcentraţia
sunt, de asemenea, prezente.
Acestă afecţiune apare de obicei în trimestrul al treilea de sarcină şi afectează
7-8% dintre gravide, de obicei, apare la femei cu vârsta mai mare de
40 de ani sau la femei tinere, primipare, cu un statut socio-economic scăzut, cu
antecedente heredocolaterale de hipertensiune de sarcină. Alţi factori de risc sunt
hipertensiunea arterială esenţială, premergătoare sarcinii, boala renală cronică,
diabetul zaharat, sindromul metabolic, sindromul antifosfolipidic, gemelaritatea.
Factorii de risc dietetici includ aportul caloric exagerat de mare, aportul crescut de
zahăr şi acizi graşi polinesaturaţi (13).
Hipertensiunea de sarcină se defineşte prin creşterea TA sistolice peste 140
mmHg şi a TA diastolice peste 90 mmHg. Deoarece femeile care dezvoltă HTA în
sarcină sunt normotensive şi chiar hipotensive premergător gestaţiei, este
necesară o atentă monitorizarea a TA în sarcină. Astfel, o creştere a TA sistolice
cu 20-50 mmHg şi a TA diastolice cu peste 10-15 mmHg, la două sau mai multe
determinări la 6 ore interval, relevă diagnosticul.
Mărimea proteinuriei este variată, fiind, chiar şi în unele cazuri severe, mică.
Evidenţierea unei proteinurii de peste 300 mg/24 h la două sau mai multe
determinări şi o tensiune arterială de peste 140/90 mmHg defineşte preeclampsia.
Preeclampsia severă este indicată de o creştere tensională peste 160/110 mmHg
şi decelarea unei proteinurii de peste 5 g per 24 ore. Preeclampsia este asociată
cu scăderea fluxului sangvin uterin, ceea ce duce la reducerea mărimii placentei,
ce determină retard de creştere intrauterină a fătului.
Eclampsia
Eclampsia este definită ca o hipertensiune indusă de sarcină ce determină
crize convulsive majore (grand-mal). Simptomele hipertensiunii de sarcină, ce
indică iminenţa convulsiilor, sunt vertijul, cefaleea, modificările acuităţii vizuale,
edemul facial, anorexia, greaţa şi vărsăturile. La femeile care dezvoltă eclampsie
se produce moartea fetală in utero.
Etiologia hipertensiunii de sarcină

Etiologia hipertensiunii de sarcină nu este cunoscută, dar s-a observat că
simptomatologia se dezvoltă adesea în prezenţa sărăciei, lipsei de îngrijire
prenatală şi a deficitului nutriţional. Ea se asociază cu un flux sangvin uterin redus,
ceea ce are drept consecinţă un aport nutritiv redus către făt.
Anumiţi autori au incriminat deficitul de calciu drept factor etiologic al acestei
afecţiuni. Un studiu realizat pe 4500 de gravide nulipare, dublu orb controlat
placebo, a contrazis această afirmaţie, constatând că, în lotul femeilor cărora li
s-au administrat suplimente cu calciu, hiperteniunea de sarcină a avut aceeaşi
incidenţă ca şi în lotul placebo.
Suplimente de magneziu au fost, de asemenea, recomandate în prevenţia
eclampsiei şi preeclampsiei (39). În acest context, amintim că sulfatul de magneziu
este superior fenitoinulul în profilaxia convulsiilor la femeile cu eclampsie (33).
S-a mai studiat rolul restricţiei de sodiu şi a administrării diureticelor în
hipertensiunea arterială de sarcină. Restricţia de sodiu se pare că nu influenţează
semnificativ presiunea arterială, creşterea în greutate sau proteinuria la gravide şi
nu are un rol în tratamentul şi prevenirea hipertensiunii arteriale. De asemenea,
administrarea de diuretice nu previne hipertensiunea arterială. Este chiar periculos
să se administreze diuretice la o femeie gravidă, ştiind că ea are un volum
intravascular sub normal şi vasoconstricţie periferică. În acest caz, diureticele vor
reduce şi mai mult volumul intravascular prin forţarea diurezei. S-a demonstrat că
nici reducerea aportului alimentar la gravidele obeze nu previne preeclampsia.
Tot mai multe date vin să susţină rolul antioxidanţilor în profilaxia
preeclampsiei, deoarece s-a constatat că concentraţiile serice şi placentare de
vitamina C, E şi carotenoizi sunt semnificativ reduse la femeile cu eclampsie şi
preeclampsie (29). La femeile cu risc de eclampsie, cărora li s-a suplimentat dieta
cu vitamina C şi E, s-a observat o reducere considerabilă a riscului de a dezvolta
aceste complicaţii, comparativ cu grupul placebo (8).
6. Fiziologia lactaţiei
Alimentaţia la sân este cea mai indicată alimentaţie pentru primele 4-6 luni de
viaţă. Avantajele alimentaţiei la sân sunt: laptele matern este cel mai bun din punct
de vedere nutritiv, este cel mai sigur din punct de vedere bacteriologic, conţine
factori antiinfecţioşi şi celule imune, nu este alergizant, este convenabil din punct
de vedere financiar. Alimentaţia la sân promovează dezvoltarea gingiilor, a danturii
nou-născutului şi a ataşamentului mamă-copil.
În 1990, WHO (World Health Organization) şi UNICEF au hotărât să sprijine
alimentaţia naturală a noi-născuţilor.
Glanda mamară se pregăteşte pentru lactaţie printr-o serie de modificări,
începând cu adolescenţa şi continuând cu perioada de gestaţie – sânul creşte în
dimensiuni, creşte numărul de ducturi şi alveole sub influenţă hormonală, iar spre
sfârştul perioadei de gestaţie, lobulii sistemului alveolar sunt dezvoltaţi la maximum
şi cantităţi mici de colostru pot fi eliberate.
După expulzia fătului se produce o reducere bruscă de hormoni estrogeni şi

progesteron, cu creşterea rapidă a concentraţiilor de prolactină. Stimulul tipic
pentru producerea şi secreţia laptelui este suptul copilului. Terminaţiile nervoase
de la nivelul areolei transmit mesajul la hipotalamus care, la rândul lui, transmite
informaţii la hipofiza anterioară şi posterioară, ducând la eliberarea de prolactină.
Prolactina din hipofiza anterioară stimulează producţia de lapte, iar ocitocina din
hipofiza posterioară stimulează contracţia celulelor mioepiteliale ale glandei
mamare, ducând la secreţia laptelui la nivelul glandei mamare. Deoarece ocitocina
stimulează şi contracţia celulelor musculare ale uterului, se consideră că alăptarea
imediat după naştere este utilă în scăderea sângerării uterine.
Procesul de alăptare este influenţat de cele mai mici schimbări ale nivelului
ocitocinei plasmatice, care, la rândul ei, este influenţată de stres, emoţii. Travaliul
şi expulzia reprezintă un stres care poate întârzia lactogeneza. Atitudinea mamei în
procesul de alăptare reprezintă un factor determinant pentru succesul alăptării.
7. Necesarul energetic şi principiile nutritive în lactaţie

Calitatea de lapte este influenţată de frecvenţa alăptării copilului, iar volumul
de lapte, de starea de hidratare a mamei. Compoziţia laptelui variază în funcţie de
dieta mamei. Astfel, compoziţia în acizi graşi a laptelui variază în funcţie de aportul
acestora. De asemenea, nivelul seleniului, iodului şi al unor vitamine hidrosolubile
(vitaminele B) din lapte este scăzut, dacă aportul matern este insuficient. Ceilalţi
factori nutritivi din lapte au valori constante, indiferent de dieta adoptată de mamă.
Un studiu recent a evidenţiat că laptele mamelor malnutrite prezintă o cantitate mai
mică de proteine cu rol antimicrobian.
Aportul energetic în lactaţie

Producţia de lapte se realizează cu un randament energetic de 80%, de
exemplu, 100 ml lapte (67 kcal) necesită un consum energetic de 85 kcal.
Cantitatea de lapte produsă în primele 6 luni este în medie de 750 ml/zi cu variaţii
între 550-1200 ml/zi. De asemenea, producţia de lapte variază în funcţie de
frevenţa suptului, deci alăptarea frecventă creşte volumul de lapte. În următoarele
6 luni, producţia de lapte scade, devenind în medie 600 ml/zi, deoarece scade şi
frecvenţa alăptării, copilul mâncând deja alimente solide.
În timpul alăptării, necesarul energetic creşte cu 330 kcal/zi în primele 6 luni şi
cu 400 kcal în următoarele 6 luni, surplusul energetic fiind acelaşi cu cel
recomandat în ultimele 2 trimestre de sarcină. Femeile obeze şi supraponderale
necesită mai puţin de 330 kcal/zi.
Depozitele adipoase acumulate în sarcină asigură 100-150 kcal/zi în primele
luni de lactaţie. În cazul în care aceste depozite nu există, este necesar un surplus
caloric pentru a asigura lactaţia, mai ales dacă copilul este hrănit doar cu lapte
matern.
Producţia de lapte scade în cazul în care femeia este subponderală sau
urmează o dietă hipocalorică. Totuşi, femeia care alăptează îşi poate reduce puţin
necesarul caloric, în acest fel realizându-se o creştere a utilizării depozitelor

adipoase ca sursă energetică, fără ca procesul de lactaţie să sufere vreo
modificare. Un studiu a demonstrat că aceste femei îşi pot permite să piardă
săptămânal 0,5 kg fără ca producţia de lapte să se modifice. Cu toate cele descrise
mai sus, este recomandabil să li se sublinieze mamelor că lactaţia per se este un
proces cu mare consum energetic şi că pot slăbi fără să-şi reducă numărul de
calorii (18). Mai mult, mamele normoponderale sau subponderale care îşi scad
necesarul energetic prezintă cel mai mare risc de reducere a producţiei de lapte. În
consecinţă, este recomandabil ca femeia care alăptează să aibă un aport caloric
zilnic de cel puţin 1800 kcal (17).
Aportul inadecvat de lichide conduce la scăderea volumului de lapte, astfel,
2-3 l de lichide sunt necesari zilnic şi poate chiar mai mult decât atât, în timpul
anotimpului cald.
Contraceptivele orale, luate în primele 6-10 săptămâni de lactaţie, pot
suprima secreţia lacatată.
 Proteinele
În cursul lactaţiei, raţia de proteine trebuie suplimentată cu 25 g proteine/zi.
Necesarul proteic se calculează după compoziţia laptelui şi volumul acestuia.
Astfel, pentru un volum mediu de 750 ml lapte, randamentul este de 70% – în
conversia proteinelor alimentare în proteinele din lapte.
 Lipidele
Lipidele din dieta mamei se reflectă în mod fidel în compoziţia laptelui matern
(21). Nu există o recomandare specifică privind cantitatea de lipide din raţia
mamei, totuşi, este bine ca ele să reprezinte 20-35% din totalul caloric (25).
Prezenţa acizilor graşi cu lanţ lung polinesaturaţi în dieta mamei este foarte
importantă pentru dezvoltarea retinei şi a creierului fetal, respectiv a nou-năs-
cutului. În prezent, recomandările pentru acizi graşi polinesaturaţi n-6 sunt de
13 g/zi, iar pentru acizi graşi polinesaturaţi n-3 (acidul alfa linoleic) sunt de
1,3 g/zi (25).
Strămoşii noştri consumau zilnic cantităţi egale de acizi graşi -3 şi -6, în
timp ce dieta omului modern conţine aceşti acizi în proporţie de 1:10. Se
presupune că scăderea dramatică a conţinutului de acizi graşi -3 în dietă
determină prevalenţa bolilor cronice, iar în sarcină afectează dezvoltarea
produsului de concepţie.
Acizii graşi se găsesc în toate membranele celulare. Ei reprezintă cca 60%
din greutatea uscată a creierului, jumătate fiind reprezentată de acizi graşi -6 şi
cealaltă jumătate de acizi graşi -3 (acidul arahidonic-AA şi, respectiv, acidul
docosohexanoic-DHA). DHA este crucial pentru creşterea şi dezvoltarea sistemului
nervos central şi a retinei, de aceea s-a sugerat ca dieta din timpul sarcinii şi al
lactaţiei să includă cantităţi adecvate de DHA preformat. Cea mai importantă sursă
de DHA este carnea de peşte gras, astfel, 2-3 mese cu peşte, săptămânal, în
timpul sarcinii ar furniza cantitatea optimă de DHA (37). Peştele care conţine
cantităţi mari de DHA este sardina. Surse vegetale de DHA sunt seminţele de in şi
nucile.
Copilul alimentat la sân îşi obţine cantitatea de DHA prin laptele matern. Mai
nou există în comerţ şi preparate de lapte cu adaos de DHA şi AA, dar acestea nu
sunt o noutate, ele existând pe piaţa japoneză de ani de zile.
Laptele uman conţine 10-20 mg de colesterol/dl, deci nou-născutul consumă
aproximativ 100 mg de colesterol/zi. Cantitatea de colesterol din lapte nu este
influenţată de dieta mamei, iar conţinutul în colesterol al laptelui matern scade spre
sfârşitul perioadei de lactaţiei.
 Glucidele
Cantitatea de glucide recomandată în timpul alăptării variază între 160-220 g
zilnic, aport necesar pentru a preveni cetotonemia şi a furniza cantitatea de calorii
necesară producţiei unui volum adecvat de lapte.
 Vitaminele şi mineralele
Necesarul de zinc în lactaţie este mai mare decât în timpul sarcinii (30).
Conţinutul zilnic de zinc al laptelui matern este de 2-3 mg în primele luni şi de 1 mg
după a 3-a lună de alăptare.
Aportul optim de zinc al unei femei care alăptează este de 12-14 mg/24 de
ore (27), iar cantitatea maximă de zinc este de 34-40 mg.
Conţinutul în vitamina D al laptelui depinde de aportul de vitamina D al mamei
şi gradul de expunere la soare. Au fost evidenţiate cazuri cu deficienţe de vitamina
D la femeile din ţările nordice, la cele care, din anumite motive, nu se expun la
soare sau la care expunerea la soare este limitată de vestimentaţie. De asemenea,
există deficit de vitamina D la mamele de culoare. Aportul adecvat de vitamina D
este de 5 g/zi.
Conţinutul în calciu al laptelui matern nu depinde de dieta mamei. Chiar în
condiţiile în care mama ingeră o cantitate mare de calciu (1,6 g/zi), s-au pus în
evidenţă modificări ale densităţii osoase. Astfel, densitatea osoasă scade în
sarcină cu 3-7%, procente care sunt rapid refăcute după înţărcare.
Aportul adecvat de calciu în sarcină şi lactaţie este de 1,3 g/zi pentru grupa
de vârstă 15-18 ani şi de 1 g/zi pentru grupa de vârstă 19-45 de ani. Cantitatea
maximă de calciu ce poate fi ingerată este de 2,5 g/24 de ore.
8. Aspecte legate de alăptare

Avantajele alăptării la sân trebuie cunoscute de toate femeile în perioada
fertilă. Acestea trebuie încurajate să discute despre procesul de lactaţie cu
personalul medical, pentru ca orice dezinformare să fie la timp corectată. Pe de
altă parte, şi taţii trebuie să participe la acest proces, indirect, prin suportul
emoţional pe care trebuie să-l dea mamelor.
Tehnica alăptării
Nou-născutul trebuie să fie pus la sân imediat după naştere, în cazul în care
mama este de acord şi se simte pregătită.
În primele 48-96 de ore după naştere este produs colostrul. Colostrul are
culoare galbenă, este mai sărac în grăsimi şi în carbohidraţi decât laptele definitiv,
dar conţine o cantitate mai mare de proteine şi anticorpi. Colostrul furnizează
15 kcal/30 ml. După 4 zile, colostrul este înlocuit de laptele definitiv.
Pentru ca alăptarea să decurgă în condiţii bune, este necesar ca mama şi
copilul să adopte o poziţie confortabilă (culcat sau stând pe fotoliu). Se recomandă
ca mama să ţină copilul aproape de sân, spijinindu-i capul, apoi trebuie să-i atingă
obrazul, copilul întorcându-şi capul în partea respectivă.
Înaintea fiecărei alimentaţii, mama trebuie să-şi spele bine mâinile, iar apoi să
spele mamelonul. Mama trebuie să stoarcă câteva picături de lapte înainte de
punerea copilului la sân, pentru a elimina eventualele bacterii care au ajuns în
porţiunile periferice ale canalelor glandulare. În timpul suptului, trebuie să se
introducă în gura copilului nu numai mamelonul, ci şi areola perimamelonară,
astfel ca respiraţia copilului să nu fie împiedicată, iar nasul copilului să rămână
liber. Pentru aceasta, sânul trebuie tras puţin înapoi cu degetul al doilea şi al treilea
al mâinii care susţin sânul. Iniţial, copilul trebuie să sugă cel puţin 10 minute la
fiecare sân, durata alăptării nefiind în nici un fel limitată. Atunci când femeia are
prea mult lapte, copilul trebuie hrănit de la un singur sân la o masă. În aceste
condiţii, laptele exprimat de la nivelul celuilalt sân se poate păstra pentru o
eventuală dată când mama nu este disponibilă.
Detaşarea copilului de la sân se face prin plasarea degetului mic al mamei în
colţul gurii acestuia, până în momentul când suptul este întrerupt.
Deoarece laptele matern este mai uşor digerabil decât formulele de lapte din
comerţ, copiii alimentaţi natural cer să fie hrăniţi mult mai des decât cei alimentaţi
artificial. Când bebeluşul cere să fie alăptat, mama trebuie să se conformeze,
lăsând copilul să sugă cât are nevoie şi ori de câte ori are nevoie. Este posibil ca,
în anumite zile, unii copii să ceară să fie hrăniţi chiar în fiecare oră, pe când alţii
solicită acest lucru doar la 3-4 ore.
Mama trebuie să conştientizeze că cu cât alăptează mai des, cu atât mai mult
lapte va produce, de aceea, ori de câte ori producţia de lapte scade (în timpul unei
boli sau în perioada de convalescenţă), este bine să alăpteze mai frecvent.
Perioada de alăptare este ideală pentru stabilirea unei conexiuni strânse între
mamă şi copil, de aceea, cel puţin în primele luni, ei trebuie să fie în permanenţă
împreună.
Cu anumite ocazii, când, la o masă, mama nu are posibilitatea sau dispoziţia
să alăpteze, bebeluşul trebuie hrănit artificial cu formule de lapte sau cu lapte
matern colectat în prealabil. Totuşi, este optim pentru procesul de alăptare, ca
acest lucru să nu se întâmple decât după 6 săptămâni de alăptare consecventă.
Copiii care sunt hrăniţi şi cu biberonul în primele săptămâni de viaţă, sunt mai
predispuşi să refuze alimentaţia naturală, deoarece efortul depus de sugar în
timpul alăptării la sân este mult mai mare decât cel depus în timpul alimentaţiei cu
biberonul. Nu este necesar să se administreze apă cu biberonul copilului alimentat
natural, deoarece laptele matern furnizează întreaga cantitate de lichid de care

sugarul are nevoie.
Durata alăptării
Durata alăptării depinde de dorinţa mamei. Unele mame alăptează 9-10 luni,
altele chiar până la câţiva ani, lăsând copilul să aleagă momentul înţărcării.
Înţărcarea depinde de interesul copilului de a se alimenta, dar şi de frecvenţa
cu care s-a uzat de hrănirea acestuia cu biberonul.
Înţărcarea trebuie să fie făcută gradat, pe o perioadă de câteva săptămâni. La
început se omite o masă (cel mai frecvent cea de noapte) timp de câteva zile, apoi
două mese (cea de noapte şi cea de dimineaţă) ş.a.m.d.
Înţărcarea progresivă este benefică atât pentru mamă, cât şi pentru copil.
Exerciţiul fizic
După câteva săptămâni de la naştere şi după ce producţia de lapte s-a
stabilizat, femeile care alăptează pot să efectueze exerciţii fizice de întreţinere, fără
ca acestea să interfere cu procesul de alăptare.
Exerciţiile aerobice, efectuate până la o frecvenţă cardiacă ce nu depăşeşte
70% din frecvenţa cardiacă maximă (FC maximă = 220-vârsta), nu au efecte
adverse asupra producţiei de lapte şi a dezvoltării nou-născutului.
Totuşi, exerciţiul fizic solicitant, ce determină producţia de acid lactic în
cantitate mare, nu este recomandat, din cauză că acidul lactic se regăseşte în
laptele matern timp de 90 de minute, conferindu-i acestuia un gust acru, gust
netolerat de bebeluş.
Este recomadabil ca mamele să alăpteze înainte de antrenament, iar
următoarea masă trebuie oferită la cel puţin 90 de minute după terminarea
exerciţiului fizic (19).
Transferul de substanţe medicamentoase în laptele matern

Unele substanţe chimice sunt recunoscute pentru efectul pe care îl au asupra
sugarului (drogurile citotoxice), pe când rolul altor substanţe nu este încă cunoscut,
fiind încă în cercetare (antidepresivele, anxioliticele, drogurile neuroleptice) (tabelul
VII-6).
Tabelul VII-6. Medicamente asociate cu efecte semnificative asupra sugarului (31)

Medicament Efectul asupra sugarului
Acebutolol Hipotensiune, bradicardie, tahipnee
Aspirină Diaree (un caz), Acidoză metabolică (un caz)
Atenolol Cianoza, bradicardie
Bromocriptină Poate suprima lactaţia
Ergotamină Vomă, diaree, convulsii
Fenobarbital Sedare, spasme, methemoglobinemie (un caz)
Sulfasalazină Diaree hemoragică

Haloperidol Întârziere în creştere
Fluoxetin Colici, iritabilitate, creştere anevoioasă în greutate
Amiodaronă Posibil hipotiroidism
Modificat după American Academy of Pediatrics, Committe on Drogs, 2001
Tuburări de creştere la copiii alimentaţi natural

Mamele care au un aport nutriţional adecvat furnizează de cele mai multe ori
o cantitate de lapte adecvată dezvoltării nou-născutului. Datorită faptului că suptul
determină producţia de lapte, alimentaţia la cerere, pe o durată de timp adecvată,
în mod normal ar trebui să furnizeze o cantitate mare de lapte sugarului. Astfel,
dacă copilul creşte în greutate şi lungime, foloseşte 6-8 scutece zilnic şi are scaune
frecvente, cantitatea de lapte care îi parvine este suficientă.
Ocazional, copilul nu creşte în greutate în condiţiile în care alăptarea pare să
decurgă satisfăcător. În aceste cazuri trebuie să avem în vedere dificultăţi ce apar
în cursul alimentaţiei la sân şi care ţin atât de mamă, cât şi de copil, constituind
cauza subalimentaţiei acestuia (tabelul VII-7).
Tabelul VII-7. Cauzele cele mai frecvente ale tulburărilor de creştere

la copiii alimentaţi natural (31)
Cauze materne Cauze care ţin de copil
Golire Producţie Nevoi
Aport Aport
insuficientă deficitară de energetice
scăzut neadecvat
a sânilor lapte mari
Defect al
sistemului Copil care
Emoţii, stres Hipertiroidism Voma
nervos suge leneş
central
Dezvoltare
Boala Copil
Droguri insuficientă a Diaree
cardiacă somnoros
ţesutului alveolar
Folosirea de Copil mic
Hipertensiune droguri pentru Malabsorb- Alimentaţie
arterială antihistaminice în vârsta ţie inconstantă
exces gestaţională
Afecţiuni
Fumat Fatigabilitate Infecţii
craniofaciale
Dietă
- - - -
dezechilibrată
- Cafea în exces - - -
Afecţiuni
- - - -
intercurente
Fragment
- - - -
placentar reţinut
9. Nutriţia, fertilitatea şi concepţia

O dietă dezechilibrată în timpul copilăriei şi adolescenţei poate, temporar sau
permanent, să afecteze creşterea şi dezvoltarea tinerelor femei. Astfel, o
dezvoltare incompletă a pelvisului în copilărie poate interfera mai târziu cu dez-
voltarea fătului.
Dietele hipocalorice pe perioade lungi de timp duc la amenoree, care, în mod
evident, scade fertilitatea. Similar, deficienţe de anumiţi nutrienţi afectează în mod
advers funcţionalitatea unor procese biochimice şi fiziologice, determinând avorturi
spontane recurente. Un exemplu în acest sens este deficienţa de seleniu descrisă
într-un studiu recent (1).
De asemenea, obezitatea determină cicluri anovulatorii şi infertilitate. Femeile
obeze care fumează au şanse mult mai mici să rămână gravide, comparativ cu
obezele nefumătoare (4).
Hiperhomocisteinemia şi deficienţa de vitamina B12 se asociază frecvent cu
infertilitate şi avort spontan (2), (36). Trebuie menţionat că peroxidarea lipidică în
exces asociată unor concentraţii plasmatice scăzute de vitamina A, E şi beta
caroten a fost decelată la femeile cu antecedente de pierdere de sarcină (41).
Rolul cafeinei în fertilitate este cunoscut, demonstrat fiind faptul că consumul
a mai mult de o cană (250 ml) de cafea zilnic (sau 3 doze de băuturi cofeinizate)
determină scăderea ratei de concepţie cu mai mult de 50%, comparativ cu femeile
care consumă mai puţină cafeină (9). În acest context, trebuie avut în vedere faptul
că aportul mare de cafeină a fost constatat la femeile active social, cu slujbe
solicitante, femei la care factorul „stres” nu a putut fi cuantificat (4) (vezi anexa
pentru conţinutul în cafeină al unor băuturi).
Bibliografie:
1. Al-Kunami AS et al - The selenium status of women with history of

reccurent miscarriage, Br. J, Obstet 108:1094, 2001
2. Benett M - Vitamin B12 deficiency, infertility and reccurent fetal loss, J.
Reproductive Med. 46:209, 2001
3. Bolto LD et al - Periconceptual multivitamin use and the occurence of
conotruncal heart defects, results from a population based case control
study, Pediatrics 98:911,1996
4. Bolumar F et al - Caffeine intake and delayed conception: A Europen
multicenter study on fertility and subfecundity, Am.Epidemiology 145:324,
1997
5. Brost BC et al - The preterm prediction study: Association of cesarean
delivery with increase maternal weight and body mass index, Am, J.
Obstet Gynecol, 179:333, 1997
6. Brown JE, Toma RB - Taste changes during pregnancy, Am. J Cl. Nutrition
43:414,1986
7. Casanueva et al - Vitamin C status, cervico vaginal infections and
premature rupture of amniotic membranes, Arch Med Res, 26:S149,1995
8. Chappell LC et al - Effect of antioxidants on the occurence of preeclamsia

in women at increased risk: a randomized trial, Lancet 354:810,1999
9. Christianson RE et al - Caffeinated beverages and decreased fertility,
Lancetr 1:378,1989
10. Clapp JF - Exercise in pregnancy-good, bad or indifferent? Current
obstetrtic medicine, vol 3 p4, Chicago 1993
11. Clapp JF, Little KD - Effect of recreational exercise on pregnancy weight
and subcutaneous fat deposition, Med Sci Sports Exerc 27:170,1995
12. Cnattingius S et al - Caffeine intake and the risk of first trimester
sponataneous abortion, N. Engl, J Med 343:1839,2000
13. Clausen T et al - High intake of energy, sucrose, and polyunsaturated fatty
acids is associated with increased risk of preeclamsia, Am .J Obstet
Gynecol 185:451,2001
14. Cousins L - The Californian Diabetes and Pregnancy program : a state
wide collaborative program for preconception and prenatal care of diabetic
women, Clin Obstet Gynecol, 5:443,1991
15. Czeizel AE et al - Pregnancy outcomes in a randomized controlled trial of
periconceptional multivitamin supplementation, Arch Gynecol Obstet
255:131,1994
16. Dahle et al - The effect of oral magnesium substitution on pregnancy
induced cramps, Am J Obstet Gynecol, 173:175,1995
17. Dewey KG, McCrory MA - Effects of dieting and physical activity on
pregnancy and lactation, Am J Clin Nutr 59(suppl)446,1994
18. Dewey KG et al - Maternal weight loss patters during prolonged lactation,
Am, J Clin Nutr 58: 162,1993
19. Dewev KG et al - A randomized study of effects of aerobic exercise by
lactating women on breast milk volume and composition, N. EnglJ
Med,330:449,1994
20. Edwards LE et al - Pregnancy complications and birth outcomes in obese
and normal weight women; effects of gestational weight change, Obstet
Gynecol 87:389,1996
21. Francois CA et al - Acute effects of dietary fatty acids on the fatty acids of
human milk, Am J Clin Nutr 67:301,1998
22. Institute of Medicine, Food and Nutrition Board - Nutrition during
pregnancy, Parts I and II, Washington DC, 1990, National Academy Press
for calcium, phosphorus, magnesium, vitamin D and fluoride, Washington
DC,1997, National Academy Press
for dietary antioxidants and related compounds, Washington DC,2000,
National Academy Press
for energy and macronutrients, carbohydrate, fiber, fat and fatty acids,
Washington DC, 2002, national Academy Press
for thiamin, riboflavin, niacin, vitamin B6, folate, vitamin B12, panthotenic
acid, biotin and choline, Washington DC 1998, National Academy Press
for vitamin A, vitamin K, arsenic, chromium, copper, iron, iodine,
manganese, molybdenum, nickel, silicon, vanadium and zinc, Washington
DC 2001, National Academy Press
28. Jewell D, Young G - Interventions for nausea and vomiting in early
pregnancy: Cochrane database Syst Rev 1: CD000145,2002
29. Kharb S: Vitamin E and C in preeclampsia - Eur J Obstet Gynecol Reprod
Bio 93: 37,2000
30. Krebs NF - Zinc supplemetation during lactation, Am J Nutr
68(suppl2):509,1998
31. Krause et al - Food, Nutrition and Diet Therapy, 11th edition, 2004,
32. Kuczmarski RJ et al - Increasing prevalence of overweightamong US
adults: The National Health and Examination Surveys,1960 to1991,
JAMA272:205,1994
33. Lucas M et al - A comparison of magnesium sulfate with phenytoin for
prevention of eclampsia, N Engl J Med 333:201, 1995
34. Murtaugh MA, Weingart J - Individual nutrient effects on lenths of gestation
and pregnancy outcomes, Semin Perinatol 19:197,1995
35. Mills J et al - Moderate caffeine use and the risk of spontaneous abortion
and intrauterine growth retardation, JAMA 269:593,1993
36. Nelen WL et al - Hyperhomocysteinemia and reccurent early pregnancy
loss: a meta analysis, Fertil Steril 74:1196;2000
37. Olsen SF et al - Frequency of seafood intake in pregnancy as a
determinant of birth weight: evidence for a dose dependent relationship, J
Epidem Comm Hlth 47: 436,1993
38. Pugliese MT et al - Nutritional rickets in suburbia: J Am Coll Nutr 17:
637,1998
39. Roberts J - Magnesium for preeclampsia and eclampsia, N Engl J Med
333:250,1995
40. Shaw GM et al - Risk of neural tube defects-affected pregnancies among
obese women, JAMA 275:1093,1996
41. Simsek M et al - Blood plasma levels of lipoperoxides, glutathion
peroxidase, beta carotene, vitamin A and vitamin E in women with habitual
abortion, Cell Biochem Funct 16:227,1998
42. Stephanson O et al - Maternal weight, pregnancy weight gain and the risk
of antepartum stillbirth, Am J Obstet Gynecol 184:463, 2001
43. Watkins ML, Botto LD - Maternal prepregnancy weight and congenital
heart defects in the offspring, Epidemiology 11:439,2001
44. Werler MM et al - Prepregnant weight in relation to risk of neural tube
defects, JAMA 275: 1089,1996
45. Woods JR - Reactive oxigen species and premature rupture of
membranes a review, Placenta Tropht Res(suppl A): 38, 2001
46. Worthington Roberts BS, Willian SR - Nutrition in preganncy and lactation,

5th edition, St Louis,1993, Mosby
47. Zlatkins FJ, Burmeister LF - Dietary protein in pregnancy: effect of
anthropometric indices of newborn infant, Am J Obstet Gynecol
146:199,1983
CAPITOLUL VIII
Nutriţia nou-născutului prematur

1. Caracteristicile nou-născuţilor prematuri
2. Nutriţia parenterală
3. Tranziţia de la alimentaţia parenterală la cea enterală
4. Nutriţia enterală
5. Aprecierea creşterii şi stării de nutriţie
6. Îngrijirea în ambulator
7. Dezvoltarea neuropsihică
Îngrijirea nou-născutului prematur care necesită terapie intensivă s-a

îmbunătăţit continuu în ultimii ani. Mortalitatea perinatală este în scădere, graţie
aplicării unor noi tehnologii şi unei mai bune înţelegeri a fiziopatologiei perinatale
(15). Utilizarea surfactantului postpartum (24) şi a corticosteroizilor (8) în perioada
antepartum a dus la creşterea ratei de supravieţuire a prematurilor.
Există mai multe modalităţi de nutriţie a nou-născuţilor prematuri, fiecare
având beneficii şi dezavantaje. Alegerea unei anumite metode de nutriţie depinde
de greutatea, vârsta şi starea clinică a fiecărui nou-născut în parte. Datorită
complexităţii terapiei intensive neonatale, echipa de îngrijire trebuie să includă şi
un dietetician specializat în nutriţie neonatală.
1. Caracteristicile nou-născuţilor prematuri
a) Vârsta gestaţională şi greutatea la naştere

Cauzele greutăţii mici la naştere pot fi prematuritatea sau retardul creşterii
intrauterine, în cel din urmă caz nou-născutul fiind definit ca mic pentru vârsta
gestaţională (dismatur).
În funcţie de greutatea la naştere (Gn), OMS clasifică prematurii în
următoarele categorii (28):
 Gradul I – Gn: 2000-2500 g
 Gradul II – Gn: 1500-2000 g
 Gradul III – Gn: 1000-1500 g
 Gradul IV – Gn: < 1000 g
Vârsta gestaţională se apreciază în perioada antenatală în funcţie de data
ultimei menstruaţii, înălţimea fundului uterin, precum şi prin evaluare
ultrasonografică.
În raport cu vârsta gestaţională la momentul naşterii, nou-născuţii se împart în (2):
 Nou-născut la termen: între 37 şi 42 de săptămâni
 Prematur: sub 37 de săptămâni
 Postmaturi: peste 42 de săptămâni

Luând în considerare ambii parametri, greutatea la naştere şi vârsta
gestaţională, nou-născuţii sunt incluşi în trei categorii (2):
1. Mic pentru vârsta gestaţională (dismaturitate, retard de creştere
intrauterină): greutate mai mică sau egală decât a 10-a percentilă a
greutăţii standard pentru vârsta gestaţională. În funcţie de ritmul de
creştere intrauterină, aceştia pot fi împărţiţi, la rândul lor, în nou-născuţi cu:
 Dismaturitate de tip disarmonic, care prezintă o întârziere a creşterii
ponderale, însă au o creştere în lungime şi a perimetrului cranian în
limita percentilelor 10 şi 90 pe curba creşterii intrauterine.
 Dismaturitate de tip armonic, la care atât greutatea, cât şi lungimea
şi perimetrul cranian sunt egale sau mai mici cu a 10-a percentilă a
standardului de creştere intrauterină. Acest tip de dismaturitate reflectă
existenţa unui deficit intrauterin precoce şi prelungit şi are un
prognostic mai nefavorabil în ceea ce priveşte creşterea şi dezvoltarea
ulterioară, comparativ cu tipul de dismaturitate disar-monică.
2. Normal pentru vârsta gestaţională: are greutatea la naştere cuprinsă între
percentilele 10 şi 90 pe graficul creşterii intrauterine
3. Mare pentru vârsta gestaţională (macrosomia): cu greutatea la naştere
peste a 90-a percentilă a graficului de creştere intrauterină.
b. Epidemiologie
Greutatea mică la naştere (GMN) se asociază cu un procent de peste 64% a
ratei mortalităţii infantile (21). Există o corelaţie între GMN şi sarcina la vârste
fragede. 24% dintre nou-născuţii cu GMN sunt născuţi din mame adolescente (40),
iar incidenţa naşterilor unor copii cu greutate mică este cu 2,3-6% mai mare la
această categorie de vârstă (26).
De asemenea, incidenţa sarcinilor multiple, care a crescut în ultimii ani din
cauza vârstei înaintate a mamelor şi utilizării metodelor de fertilizare, este
responsabilă de naşterea unor nou-născuţi cu GMN. Sarcina multiplă are un risc
de 9 ori mai mare de apariţie a nou-născuţilor cu GMN. Numărul sarcinilor
gemelare a fost cu 67% mai mare în 1999, comparativ cu anul 1980 (21).
c. Probleme specifice legate de prematuritate

Nou-născutul prematur nu s-a putut dezvolta suficient în perioada intrauterină
şi, de aceea, din punct de vedere fiziologic, este diferit faţă de cel născut la termen.
Prematurii prezintă o serie de afecţiuni în perioada neonatală precoce, care apar
cu o frecvenţă atât de mare, încât sunt considerate specifice prematurităţii (tabelul
VIII-1). Gravitatea acestor afecţiuni este influenţată de natura mediului intrauterin,
gradul de prematuritate, traumatismul din timpul travaliului şi imaturitatea fiziologică
sau suprasolicitarea anumitor organe şi sisteme. Aceşti nou-născuţi au un risc
Nutriţia nou-născutului prematur 181
nutriţional crescut, ca urmare a depozitelor nutriţionale insuficiente, imaturităţii

fiziologice a organelor şi bolilor care pot interfera cu necesităţile nutriţionale.
Tabelul VIII-1. Afecţiuni frecvente la nou-născuţii prematuri (2)

Sistem Afecţiune
Sindrom de detresă respiratorie (boala
Respirator membranelor hialine), boala pulmonară cronică
(displazia bronhopulmonară)
Cardiovascular Canal arterial permeabil
Renal Dezechilibru hidric şi electrolitic
Hemoragie intraventriculară, leucomalacie
Neurologic
periventriculară (necroză cerebrală)
Hipoglicemie, hiperglicemie, hipocalcemie, acidoză
Metabolic
metabolică
Hiperbilirubinemie, enterocolită necrozantă,
Gastrointestinal, hepatic
intoleranţa alimentaţiei enterale
Hematologic Anemie
Imunologic Sepsă, pneumonie, meningită
Altele Apnee, bradicardie, cianoză, osteopenie
Nou-născuţii prematuri prezintă rezerve metabolice scăzute şi o stare de

nutriţie inadecvată, deoarece depozitele fetale de nutrienţi se realizează în ultimele
trei luni de sarcină. La nou-născutul cu o greutate de 1000 g, depozitele adipoase
reprezintă doar 1% din greutatea corporală, în timp ce la nou-născutul la termen
(cu greutate de 3500 g), procentul adipozităţii este de 16%. Spre exemplu, nou-
născutul prematur cu o greutate de 1000 g, normală pentru vârsta gestaţională, are
rezerve adipoase şi de glicogen echivalente cu 110 kcal/kg greutate corporală.
Având o rată metabolică bazală de 50 kcal/kg/zi, este evident faptul că acest
prematur îşi va epuiza rapid rezervele adipoase şi de glicogen în lipsa unui aport
nutriţional adecvat. Desigur, timpul de depleţie al rezervelor nutriţionale va fi şi mai
scurt la prematurii cu greutate sub 1000 g şi la cei cu retard de creştere
intrauterină, ca rezultat al unei rate metabolice mai mari.
Asigurarea unui aport nutriţional adecvat este adesea dificilă în primele zile de
la naştere, din cauza imaturităţii funcţionale a organelor şi afecţiunilor asociate.
Atunci când nu se poate asigura un aport dietetic adecvat şi rezervele adipoase şi
de glicogen se epuizează, organismul utilizează ca sursă energetică proteinele
vitale. Tabelul VIII-2 estimează timpul de supravieţuire al nou-născuţilor cu diferite
greutăţi la naştere, în cazul în care li s-ar administra doar apă (deci fără aport
caloric), comparativ cu situaţia în care beneficiază de o perfuzie cu glucoză 10%.
Aceste estimări au fost efectuate pentru o depleţie de glicogen, grăsimi şi o treime
din proteinele organismului cu o rată de 50 kcal/kg/zi. Chiar şi în cazul
catabolismului proteic, timpul de supravieţuire este alarmant de scurt.
Tabelul VIII-2. Estimarea duratei de viaţă la nou-născuţii alimentaţi cu apă

sau cu glucoză 10% (2)
Timpul de supravieţuire estimat (zile)
Greutatea la naştere (g)
apă glucoză 10%
1000 4 11
2000 12 30
3500 32 80
Prematurul este în mod particular vulnerabil la subnutriţie. Malnutriţia la

prematuri poate creşte riscul de infecţii, prelungi durata bolilor şi, nu în ultimul rând,
afecta dezvoltarea şi funcţia creierului. Lucas şi colab. (25) au demonstrat influenţa
tipului de lapte utilizat în perioada neonatală asupra dezvoltării neuropsihice la
vârsta de 18 luni, uitilizarea laptelui matern sau a formulelor adaptate pentru
prematuri ducând la îmbunătăţirea dezvoltării neuropsihice.
2. Nutriţia parenterală
Majoritatea nou-născuţilor prematuri nu pot beneficia de alimentaţia enterală
în primele zile sau săptămâni de la naştere, din cauza capacităţii reduse a
stomacului, imaturităţii tractului gastrointestinal sau afecţiunilor asociate. De aceea,
nutriţia parenterală este esenţială, fie ca supliment la alimentaţia enterală, fie ca
singura sursă de nutriţie (figura VIII-1). Paragrafele ce urmează vor prezenta
particularităţile nutriţiei parenterale la nou-născuţii prematuri.
Rezerve metabolice reduse Stomac mic şi tract

de grăsimi şi glicogen gastrointestinal imatur
Cauza
Afecţiuni Nevoi nutiţionale

pt. creştere
Status nutriţional
Fiziopatologie cu risc crescut
Tratament medical Tratament nutriţional
Alimentaţie parenterală cu Alimentaţie enterală prin gavaj

monitorizare de către personalul gastric, tub transpiloric, suptul la
medical biberon sau la sân
Figura VIII-1. Suportul nutriţional al prematurului (2).

Lichidele
Nou-născuţii prematuri au nevoie de o atentă monitorizare a echilibrului hidric,

deoarece necesarul hidric este variabil în funcţie de copil, iar dezechilibrul hidric
poate produce diverse afecţiuni. Astfel, aportul hidric insuficient duce la
deshidratare, tulburări electrolitice şi hipotensiune arterială. Pe de altă parte,
aportul hidric excesiv este responsabil de edeme, insuficienţă cardiacă congestivă,
eventuala persistenţă a canalului arterial, enterocolită necrozantă, displazie
bronhopulmonară şi hemoragie intraventriculară. Comparativ cu nou-născutul la
termen, prematurul are un procent mai mare de apă, în special extracelulară.
Conţinutul în apă extracelulară ar trebui să se reducă la toţi nou-născuţii pe
perioada primelor zile de viaţă, iar acest fapt se însoţeşte de scăderea fiziologică în
greutate de 10 până la 15% din greutatea de la naştere. Nou-născuţii cu greutate
la naştere extrem de mică pierd chiar 20% din greutate, fără apariţia complicaţiilor.
Lipsa acestei tranziţii în dinamica fluidelor şi reducerea diurezei pot complica
evoluţia afecţiunilor respiratorii la prematur.
Există două metode de administrare a lichidelor: modalitatea restrictivă, care
acoperă necesarul fiziologic şi pierderile de apă şi metoda liberală. La prematuri
s-a dovedit mai eficientă prima dintre metode. Restricţia hidrică acoperă nevoile
fiziologice fără apariţia deshidratării şi, în plus, scade riscul persistenţei canalului
arterial, enterocolitei necrozante şi probabil al morţii din alte cauze (4).
Necesarul hidric se estimează prin suma pierderilor de la nivelul plămânilor,
pielii, urinei şi scaunului, plus apa necesară procesului de creştere. La prematur, o
modalitate importantă de pierdere a apei este evaporarea prin piele şi la nivelul
tractului respirator. Această pierdere insensibilă de apă este mai mare la nou-
născuţii mai mici şi cu un grad mai mare de prematuritate, deoarece aceştia au o
suprafaţă corporală mai mare raportată la greutatea lor, permeabilitate crescută a
epidermei la apă, iar fluxul sangvin la nivelul pielii raportat la rata metabolică este
mai mare. Pierderile insensibile de apă sunt crescute în cazul unui mediu încălzit
sau fototerapiei. Utilizarea incubatoarelor umidificate a dus la scăderea pierderilor
insensibile de apă şi, prin urmare, s-a redus şi necesarul hidric. Excreţia urinară,
cealaltă cale importantă de excreţie a apei, variază între 40 şi 85 ml/kg/zi şi
depinde de încărcătura electrolitică a soluţiilor administrate şi de capacitatea de
concentrare a rinichiului, care se amplifică o dată cu maturizarea. Pierderile de apă
prin scaun sunt cuprinse între 5 şi 10 ml/kg/zi, limita superioară fiind optimă pentru
asigurarea unei creşteri normale (5).
Ca o consecinţă a multiplelor variabile care pot influenţa pierderile hidrice
neonatale, necesarul lichidian trebuie determinat la fiecare nou-născut în parte. În
principiu, administrarea a 80 până la 105 ml/kg/zi fluide în prima zi de viaţă ar fi
suficientă pentru acoperirea pierderilor insensibile şi a diurezei (2). Apoi, se
evaluează necesarul hidric prin efectuarea unei balanţe între aportul lichidian, pe
de o parte, şi volumul urinei, osmolaritatea urinară şi serică, creatinina şi ureea, pe
de altă parte. Cântărirea zilnică, măsurarea tensiunii arteriale, turgorul şi umiditatea
mucoaselor sunt, de asemenea, parametrii clinici importanţi ce trebuie apreciaţi.
Administrarea zilnică de fluide poate fi crescută cu 10-20 ml/kg/zi, astfel încât un
prematur în vârstă de 2 săptămâni să primească între 140 şi 160 ml/kg/zi
lichide (2). Restricţia hidrică se impune în cazul în care nou-născutul prezintă

persistenţa canalului arterial, insuficienţă cardiacă congestivă, insuficienţă renală
sau edem cerebral. Mărirea aportului de lichide este necesară atunci când nou-
născutul este supus fototerapiei, încălzirii sau atunci când temperatura mediului
sau cea corporală sunt crescute.
Energia
Necesarul energetic al prematurului alimentat parenteral este mai mic
comparativ cu cel al prematurului cu nutriţie enterală, deoarece, în cazul nutriţiei
parenterale, principiile alimentare şuntează tractul gastrointestinal şi astfel nu au
loc pierderi energetice prin procesul de absorbţie. Prematurii cu nutriţie enterală au
nevoie de 105-130 kcal/kg/zi pentru procesul de creştere, în timp ce prematurii
alimentaţi parenteral cresc bine şi doar cu 80-90 kcal/kg/zi (1). Cu scopul de a
preveni catabolismul proteic, este necesară administrarea cât mai precoce a unui
minim energetic şi a proteinelor adecvate. Heird şi colab. (17) au demonstrat faptul
că, la nou-născuţii cu greutate foarte mică la naştere, se poate menţine echilibrul
azotat în primele trei zile de viaţă prin administrarea a 1-2 g proteine şi a 30-50
kcal/kg/zi. Pentru a susţine procesul de creştere, la nou-născuţii a căror situaţie
clinică se stabilizează, ar trebui crescut aportul caloric şi proteic (tabelul VIII-3).
Tabelul VIII-3. Comparaţie între necesarul caloric parenteral şi enteral

al prematurului (2)
Parenteral Enteral
Menţinere (creştere gradată, pt.
acoperirea nevoilor la 40-50 kcal/kg/zi 50 kcal/kg/zi
sfârşitul primei săptămâni)
Creştere (acoperă nevoile îndată
ce nou-născutul este stabil 80-90 kcal/kg/zi 105-130 kcal/kg/zi
d.p.d.v. clinic)
Glucoza
Glucoza reprezintă principala sursă energetică, iar fiecare gram de glucoză
furnizează 3,4 kcal. Toleranţa la glucoză este redusă la prematuri, în special la cei
cu grad mare de prematuritate. Cauzele acestei intoleranţe ar putea fi producţia
inadecvată de insulină, insulinorezistenţa, precum şi imaturitatea funcţională a
enzimelor hepatice sau a echilibrului hormonal. În cazul în care se fac perfuzii
concomitente de glucoză şi aminoacizi, hiperglicemia apare mai rar, comparativ cu
situaţia în care se administrează doar glucoză, deoarece aminoacizii au un efect
stimulator asupra eliberării insulinei. Prevenirea apariţiei hiperglicemiei este foarte
importantă, deoarece aceasta duce la creşterea diurezei şi deshidratare.
La nou-născuţii prematuri, glucoza trebuie administrată în cantităţi mici.
Pentru determinarea exactă a cantităţii necesare de glucoză se utilizează încăr-
carea cu glucoză, a cărei formulă de determinare este prezentată în tabelul VIII-4,
fiind dependentă atât de concentraţia soluţiei de glucoză, cât şi de ritmul de

administrare a acesteia. La sugarii cu hiperglicemie accentuată sau persistentă
poate fi necesară administrarea insulinei exogene, deşi această măsură
terapeutică poate provoca hipoglicemii şi inhibiţia sintezei proteice la prematuri
(32).
Tabelul VIII-4. Ghid pentru încărcarea cu glucoză la prematuri (2)

Greutatea la Iniţial Creşteri zilnice Maxim
naştere (g) (mg/kg/min*) (mg/kg/min) (mg/kg/min)
< 1000 4–6 1–2 11 – 12
1001 – 2000 <= 6 1–2 11 – 12
*Se utilizează următoarea formulă de calcul pentru încărcarea cu glucoză:
(% glucoză x ml/kg/zi) x (1000 mg/g glucoză) / (1440 min/zi) = mg/kg/min
Spre exemplu, la o soluţie de glucoză 10% şi la cantitatea administrată de 150

ml/kg/zi, încărcarea cu glucoză va fi:
(0,10 glucoză x 150 ml/kg/zi) x 1000 15000 mg/kg/zi

= = 10,4 mg/kg/min
1440 min/zi 1440 min/zi
În general, prematurii ar trebui să primească o încărcare iniţială cu glucoză de

mai puţin de 6 mg/kg/min, cu o creştere gradată până la 11-12 mg/kg/min. Nou-
născuţii cu grad mare de prematuritate tolerează o încărcare iniţială cu glucoză de
4-6 mg/kg/min. Încărcarea cu glucoză poate fi crescută cu 1-2 mg/kg/min (1).
Hipoglicemia, mult mai rară decât hiperglicemia, poate apărea atunci când
perfuzia cu glucoză se reduce drastic sau este întreruptă.
Aminoacizii
Raţia recomandată de proteine este cuprinsă între 2,5 şi 3,8 g/kg/zi (1, 17).
Administrarea unor cantităţi suplimentare de proteine prematurului nu oferă nici un
avantaj, în plus, crescând riscul afecţiunilor metabolice. În practică, pentru
prematuri se administrează 1-2 g proteine/kg/zi în primele zile de viaţă, cu
creşterea cantităţii de proteine în funcţie de toleranţa individuală.
În practica pediatrică din România se utilizează Aminoven infant 10%
(Fresenius). Administrarea soluţiilor pediatrice de aminoacizi a dus la normalizarea
concentraţiei serice a aminoacizilor şi a echilibrului acido-bazic (18, 20).
Preparatele de aminoacizi, administrate în alimentaţia parenterală a adultului, nu
sunt indicate la prematur, deoarece acestea conţin cantităţi prea mici de cisteină,
tirozină şi taurină şi prea multă metionină şi glicină, acest fapt putând provoca
dezechilibre în concentraţia serică a aminoacizilor.
Pe lângă dezechilibrul concentraţiei serice a aminoacizilor, utilizarea
nejudicioasă a perfuziilor cu aminoacizi la prematuri mai poate provoca şi alte
afecţiuni, precum acidoza metabolică, hiperamoniemia şi azotemia. Aceste

probleme pot fi înlăturate prin creşterea treptată a încărcării cu proteine, aşa cum
reiese din tabelul VIII-5.
Tabelul VIII-5. Ghid pentru administrarea parenterală a aminoacizilor la prematuri (2)

Iniţial Creştere Maxim
(g/kg/zi*) (g/kg/zi) (g/kg/zi)
1,5 0,5-1 3,5-3,8**
* Se utilizează următoarea formulă de calcul pentru încărcarea cu proteine:

% proteine x ml/kg/zi = g proteine/kg/zi
Spre exemplu, 0,02 x 150 ml/kg/zi = 3 g proteine/kg/zi
** 3,8 g proteine/kg/zi se recomandă la nou-născuţii cu greutatea sub 1000 g
Din cauza deficitului enzimei hepatice, cistationaza, prematurul nu poate

sintetiza cisteină din metionină şi, de aceea, teoretic, sunt necesare suplimente de
cisteină (1). Cisteina este însă un aminoacid insolubil şi instabil în soluţie şi se
adaugă sub formă de cisteină clorhidrică în momentul preparării soluţiei de
perfuzie. Practic, studiile efectuate, privitor la creşterea retenţiei azotate prin
suplimentarea cu cisteină, oferă rezultate contradictorii. În plus, administrarea
cisteinei clorhidrice poate produce acidoză metabolică, care poate fi corectată fie
prin reducerea dozei de cisteină, fie prin adăugarea acetatului în soluţie.
Glutamina este aminoacidul utilizat preferenţial în cadrul lanţului respirator de
către celulele normale cu proliferare rapidă. Studiile referitoare la utilizarea
suplimentelor de glutamină, atât pe cale parenterală, cât şi pe cale enterală, nu
susţin necesitatea administrării de rutină a glutaminei în cazul prematurilor cu
greutate mică la naştere. În viitor, ar trebui efectuate cercetări pentru a stabili dacă
suplimentele de glutamină sporesc integritatea intestinală sau reduc frecvenţa
septicemiilor (41).
Lipidele
Emulsiile lipidice intravenoase sunt utilizate din două motive:
1. Acoperă nevoile de acizi graşi esenţiali (AGE)
2. Constituie o importantă sursă energetică.
Necesarul de AGE poate fi asigurat prin administrarea a 0,5-1 g/kg/zi lipide.
La nou-născuţii prematuri a fost evidenţiat prin metode biochimice un deficit AGE
pe perioada primei săptămâni de viaţă. Consecinţele clinice ale deficitului de AGE
constau în tulburări de coagulare, anomalii ale surfactantului pulmonar şi afectarea
metabolismului pulmonar.
La prematuri lipidele trebuie introduse treptat, cu monitorizarea regulată a
trigliceridelor serice, care trebuie să rămână la valori sub 150 mg/dl (1). La nou-
născuţii ce prezintă deficienţe în hidroliza trigliceridelor se întâlneşte o creştere a
trigliceridemiei. Acest fapt este mai frecvent la nou-născuţii cu vârste gestaţionale
mici, la cei mici pentru vârsta gestaţională, în caz de infecţii, stres chirurgical sau
malnutriţie, fiind necesară monitorizarea atentă a trigliceridemiei şi administrarea a

maxim 3 g/kg/zi lipide.
Tabelul VIII-6. Ghid pentru administrarea emulsiilor lipidice la prematuri (2)

Start Creştere Maxim
(g/kg/zi*) (g/kg/zi) (g/kg/zi)
0,5 0,5 - 1 3
* Se utilizează următoarea formulă de calcul pentru încărcarea cu lipide:
% lipide x ml/kg/zi = g lipide/kg/zi
Spre exemplu, 0,20 x 15 ml/kg/zi = 3 g lipide/kg/zi
Bilirubina indirectă liberă (fracţiunea nelegată de proteinele plasmatice) este

cea cu potenţial toxic pentru sistemul nervos central, prin faptul că traversează
bariera hemato-encefalică şi se fixează la nivelul nucleilor bazali, producând în
acest mod icter nuclear. În cazul în care acizii graşi liberi (AGL) intră în competiţie
cu bilirubina la nivelul locusurilor de legare de albumine, apare o creştere a
bilirubinei libere. La prematurul cu hiperbilirubinemie, acest mecanism poate cauza
icter nuclear. De aceea, el nu trebuie să primească o cantitate iniţială de lipide mai
mare decât necesarul de AGE. Îndată ce starea clinică se stabilizează şi devine
necesar un plus energetic pentru asigurarea procesului de creştere, cantitatea de
lipide administrate poate fi mărită progresiv.
Pentru a preveni creşterea serică a trigliceridelor şi a AGL, lipidele trebuie
administrate fracţionat pe parcursul a 24 de ore, nu mai mult de 0,15 g/kg/h şi cu o
mărire treptată de 0,5-1 g/kg/zi a cantităţii de lipide administrate, până la o valoare
de 3 g/kg/zi (tabelul VIII-6). Suplimentul lipidic trebuie să asigure mai puţin de 30-
40% din necesarul caloric provenit din surse nonproteice şi să nu depăşească 60%
din caloriile nonproteice (2).
Dintre emulsiile lipidice, în România se utilizează Intralipid 20% (Fresenius),
care furnizează 2 kcal/ml şi conţine ulei de soia, fosfolipide din ou şi glicerol.
Utilizarea trigliceridelor cu lanţ mediu în nutriţia parenterală a prematurului se află
încă în stadiul experimental şi, în plus, nu promite alte beneficii metabolice.
Administrarea continuă a heparinei la nou-născuţii cu nutriţie lipidică
parenterală îmbunătăţeşte clearence-ul lipidelor. Mecanismul constă în stimularea
eliberării lipoproteinlipazei şi lipazei hepatice în circulaţia sangvină, promovând
astfel lipoliza intravasculară a lipidelor. În practică se utilizează 1 U/ml, doze mai
mari putând duce la creşterea concentraţiei serice de AGL.
La prematurii cu nutriţie parenterală s-a experimentat administrarea unor
suplimente de carnitină. Carnitina facilitează mecanismul prin care AG sunt
transportaţi transmembranar la nivelul membranei mitocondriale, iar prin oxidarea
lor, rezultă energie. Rezultatele contradictorii în această privinţă nu indică totuşi
utilizarea de rutină a carnitinei la prematurii cu vârsta de sub o lună (7).
Electroliţii
După primele zile de viaţă, pentru compensarea pierderilor de lichide
extracelulare, este necesară suplimentarea parenterală cu sodiu, potasiu şi clor.
Potasiul nu se administrează decât după apariţia diurezei, pentru a preveni
hiperpotasemia şi tulburările de ritm cardiac. În general, prematurul are acelaşi
necesar electrolitic ca şi nou-născutul la termen, depinzând de funcţia renală,
starea de hidratare sau utilizarea diureticelor (tabel VIII-7). Nou-născuţii cu grad
crescut de prematuritate au o capacitate limitată de a reţine sodiul şi, de aceea,
dacă primesc cantităţi crescute de lichide sau apare o eliminare excesivă de sodiu,
necesită adiministrarea unor cantităţi mai mari pentru menţinerea unei concentraţii
serice normale de sodiu. Concentraţia serică a electroliţilor trebuie determinată de
rutină, iar în cazul unor anomalii ale acestora se monitorizează şi excreţia urinară
de electroliţi.
Tabelul VIII-7. Ghid pentru administrarea parenterală a electroliţilor la prematur (2)

Electrolit Cantitate (mEq/kg/zi)
Sodiu 2–3
Clor 2–3
Potasiu 2–3
Mineralele
Calciul şi fosfaţii reprezintă componente importante ale soluţiilor pentru
administrare parenterală. Nou-născuţii prematuri care primesc perfuzii cu conţinut
redus de calciu şi fosfaţi prezintă riscul apariţiei osteopeniei de prematuritate sau
chiar a rahitismului. Mineralizarea osoasă deficitară apare preponderent la nou-
născuţii prematuri care au primit nutriţie parenterală pe termen lung. De aceea,
este necesară monitorizarea concentraţiei serice a calciului, fosfaţilor, fosfatazei
alcaline, precum şi efectuarea unor radiografii osoase.
Prematurii au nevoi crescute de calciu şi fosfaţi comparativ cu nou-născuţii la
termen, iar suplimentarea acestor minerale în soluţiile parenterale este dificilă din
cauza riscului de precipitare. Calciul şi fosfaţii trebuie administraţi simultan în
soluţiile de perfuzie, metoda zilelor alternative nefiind recomandată, deoarece
poate produce anomalii ale concentraţiei serice şi o retenţie redusă a acestor
minerale.
Recomandările pentru suplimentarea cu calciu, fosfaţi şi magneziu sunt
cuprinse în tabelul VIII-8.
Tabelul VIII-8. Ghid pentru administrarea parenterală a mineralelor la prematuri (2)

Minerale Cantitate (mg/l)
Calciu 500 – 600
Fosfaţi 400 – 500
Magneziu 50 – 70
Microelementele
Zincul ar trebui administrat la toţi prematurii cu nutriţie parenterală. Dacă nu
se poate institui alimentaţia enterală după două săptămâni de viaţă, ar trebui
adăugate în perfuzie şi celelalte microelemente (tabelul VIII-9). Dozele de cupru şi
mangan ar trebui reduse la nou-născuţii cu icter obstructiv, iar cantităţile de
seleniu, crom şi molibden vor fi mai mici la cei cu insuficienţă renală. Administrarea
parenterală a fierului nu se face de rutină, deoarece prematurii fie primesc adesea
transfuzii de sânge, fie se poate iniţia precoce alimentaţia enterală, care reprezintă
o altă sursă importantă de fier. Doza parenterală de fier este în general de 10% din
cea enterală, iar ghidurile recomandă 0,1-0,2 mg/kg/zi (13). Încă nu au fost
elaborate ghiduri pentru administrarea parenterală a fluorului la prematuri.
Tabelul VIII-9. Ghid pentru administrarea parenterală a microelementelor la prematur (2)

Microelemente Cantitate (g/kg/zi)
Zinc 400
Cupru 20*
Mangan 1*
Seleniu 2**
Crom 0,2**
Molibden 0,25**
Iod 1
* se reduce cantitatea sau nu se administrează în icter obstructiv

** se reduce cantitatea sau nu se administrează în insuficienţa renală
Vitaminele
La nou-născuţi există depozite reduse de vitamina K, iar sinteza intestinală
începe doar după ce a avut loc colonizarea bacteriană. De aceea, imediat după
naştere, toţi nou-născuţii primesc intravenos o doză unică de 0,5-1 mg/doză de
vitamina K, cu scopul de a preveni apariţia bolii hemoragice ca urmare a deficitului
de vitamină K.
Deoarece vitamina A facilitează refacerea ţesuturilor şi pentru că această
vitamină este deficitară la prematuri, a fost propusă suplimentarea nutriţiei cu doze
mari de vitamina A, în scopul prevenţiei displaziei bronhopulmonare (DBP). Tyson
şi colab. (42) au arătat că suplimentele de vitamină A, injectată intramuscular în
doză de 5000 U.I., de 3 ori pe săptămână, în prima lună de viaţă, scade incidenţa
DBP. Alte studii ce au investigat relaţia dintre suplimentarea cu vitamină A şi
incidenţa DBP au oferit însă rezultate contradictorii (31, 34, 38). Datorită practicii
moderne de introducere precoce a nutriţiei enterale, suplimentarea orală a
vitaminei A ar putea lua locul injecţiilor intramusculare cu vitamina A.
Inozitolul, prezent atât în laptele matern, cât şi în formulele de lapte praf, este
un component important al fosfolipidelor membranare şi ar putea avea un rol în
transducţia semnalului. Hallman şi colab. au raportat faptul că suplimentele
parenterale de inozitol se asociază cu creşterea supravieţuirii şi o incidenţă redusă

a DBP şi a retinopatiei prematurului la nou-născuţii cu detresă respiratorie (16).
3. Tranziţia de la alimentaţia parenterală la cea enterală

Introducerea alimentaţiei enterale la nou-născuţii prematuri trebuie începută
cât mai rapid posibil (2), deoarece alimentele stimulează activitatea enzimatică
gastro-intestinală, fluxul biliar şi creşterea vilozităţilor intestinale. Alimentaţia
enterală precoce scade incidenţa icterului colestatic şi durata icterului fiziologic şi
îmbunătăţeşte toleranţa alimentară a prematurului. Întârzierea alimetaţiei sau
aportul alimentar scăzut duce la o scădere mai accentuată în greutate,
hipoglicemie, creşterea bilirubinei indirecte, diminuarea peristaltismului intestinal,
catabolism exagerat cu consum de proteine structurale, cetoacidoză şi limitarea
creşterii.
Tranziţia către alimentaţia enterală se face treptat prin administrarea unor mici
prânzuri care au rolul doar de a pregăti intestinul. Nutriţia parenterală se menţine
până în momentul în care prematurul poate să-şi asigure un necesar caloric
adecvat din alimente. La cei cu grad mare de prematuritate sunt necesare între 7 şi
14 zile pentru stabilirea unei alimentaţii enterale complete, însă această perioadă
poate fi chiar mai lungă în cazul nou-născuţilor cu intoleranţe alimentare sau cu
diverse afecţiuni. La prematurii mai mici şi mai bolnăvicioşi, cantitatea de alimente
se creşte doar cu 10 ml/kg/zi, în timp ce la nou-născuţii mai mari şi stabili din punct
de vedere clinic, aportul nutritiv poate fi mărit cu 20-30 ml/kg/zi.
4. Nutriţia enterală
La nou-născuţii prematuri este preferabilă stabilirea alimentaţiei enterale,
deoarece este mai fiziologică şi aduce un aport nutritiv superior comparativ cu
nutriţia parenterală. Oricând este posibil, administrarea unei mici cantităţi din orice
fel de lapte este benefică. Recent, a apărut conceptul de alimentaţie minimă
enterală (AME) sau alimentaţie trofică (2), care constă în administrarea unor mici
prânzuri pe parcursul perioadei de alimentaţie parenterală, cu scopul de a creşte
toleranţa la alimente, a scurta durata nutriţiei parenterale, fără a creşte riscul
apariţiei enterocolitei necrozante. Studiile clinice efectuate în acest sens au
demonstrat într-adevăr o reducere a numărului de zile în care s-a ajuns la
alimentaţia enterală completă şi a perioadei de spitalizare, însă nu a putut fi
apreciat riscul enterocolitei necrozante. În concluzie, beneficiile AME mai trebuie
evaluate (43). Decizia instituirii alimentaţiei enterale, adesea dificilă, se ia ţinând
cont şi de gradul de prematuritate, starea clinică a nou-născutului, funcţia tractului
gastrointestinal şi respirator.
Alimentaţia reprezintă o raţie calorică care să asigure prematurului o rată de
creştere similară cu cea a fetusului de aceeaşi vârstă gestaţională. Necesarul
caloric al prematurului este mai mare decât al unui nou-născut la termen. Acest
fapt se datorează depozitelor reduse de substanţe nutritive, scăderii capacităţii de
digestie şi absorbţie şi procesului rapid de creştere. Stresul, bolile şi tratamentul

acestora pot influenţa, de asemenea, necesarul caloric. Un alt lucru important care
trebuie reţinut este că necesarul caloric enteral diferă de cel parenteral.
Energia
Necesarul caloric al prematurului are variaţii individuale în funcţie de diverşi
factori biologici sau de mediu. Pentru menţinerea metabolismului bazal, sunt
necesare aproximativ 50 kcal/kg/zi, în timp ce procesul de creştere necesită între
105-130 kcal/kg/zi (tabelul VIII-10). Necesarul energetic este mai mare în caz de
stres, boală sau în perioadele de creştere rapidă şi se reduce atunci când
prematurul se află într-un mediu neutru din punct de vedere termic, adică la o
temperatură ambientală la care nou-născutul consumă un minim energetic pentru
menţinerea temperaturii corporale. Pentru a stabili în mod corect necesarul
energetic, trebuie ţinut cont de rata procesului de creştere în comparaţie cu aportul
energetic. Unii nou-născuţi, cei mici pentru vârsta gestaţională sau cu displazie
bronhopulmonară, au un necesar energetic mai mare, având nevoie de cel puţin
130-150 kcal/kg/zi pentru menţinerea unei creşteri normale. Pentru a obţine un
aport caloric atât de mare, la un prematur care nu tolerează volume mari de lichide,
laptele trebuie prezentat într-o formă concentrată care să asigure peste
80 kcal/100 ml lapte preparat.
Tabelul VIII-10. Necesarul energetic la prematurul cu alimentaţie enterală (2)

Tipul de activitate Cantitatea medie (kcal/kg/zi)
Energia cheltuită 40-60
Rata metabolică bazală 40-50*
Activitate 0-5*
Termoreglare 0-5*
Sinteză 15**
Energie stocată 20-30**
Energie excretată 15
Aport energetic 90-120
* Energie necesară pentru menţinere
** Energie necesară pentru creştere
Proteinele
Atunci când se stabileşte necesarul proteic la prematur, trebuie să se ţină
cont de cantitatea şi de natura proteinelor. Cantitatea de aminoacizi administraţi
trebuie să acopere necesarul fără a induce toxicitate proteică sau aminoacidică.
Conţinutul în proteine al laptelui uman este mai mic decât al laptelui de vacă, iar
laptele mamelor care au născut prematur este mai bogat în proteine, comparativ cu
cel al mamelor care au dus sarcina până la termen.
 Cantitatea
Aportul proteic se apreciază cu ajutorul unui model fetal de referinţă, care
determină cantitatea de proteine necesare pentru menţinerea anabolismului, luând
în considerare şi pierderile (intestinale, urinare). Calculat pe baza acestei metode,
necesarul proteic este de 3,5-4 g/kg/zi (2). Această valoare a aportului proteic este
bine tolerată de prematurii stabili clinic şi care cresc bine, însă la cei bolnavi sau
care nu cresc suficient poate reprezenta un stres adiţional. Proteinele trebuie să
reprezinte între 10,2-12,4% din aportul caloric, un aport proteic mai mic de 2 g/kg/zi
fiind un factor limitativ al procesului de creştere, iar unul mai mare de 4 g/kg/zi
determinând creşterea nivelului plasmatic şi urinar al unor aminoacizi, azotemie,
acidoză metabolică, hiperosmolaritate în lumenul intestinal şi somnolenţă (2).
 Tipul proteinelor
În legătură cu tipul proteinelor, prematurii au un necesar de aminoacizi diferit
faţă de cel al nou-născuţilor la termen, ca urmare a imaturităţii căilor enzimatice
hepatice. Compoziţia în aminoacizi a proteinelor lactoserului, diferită de cea a
cazeinei, este mai indicată în cazul prematurilor, prezentând un conţinut mai mare
în cisteină şi mai redus în fenilalanină şi tirozină (în a căror oxidare există
deficienţe la prematur). Mai mult, a scăzut şi frecvenţa acidozei metabolice o dată
cu utilizarea preparatelor pe baza proteinelor lactoserului. De aceea, în nutriţia
enterală a prematurului sunt indicate laptele matern sau formulele de lapte ce
conţin predominant proteinele lactoserului.
Taurina este un aminoacid sulfatat foarte important pentru prematur, care
provine din cisteină sub acţiunea catalitică a cistein-sulfonic acid decarboxilazei,
enzimă cu activitate foarte redusă la nou-născut. Taurina facilitează absorbţia
grăsimilor în urma participării la conjugarea acizilor biliari. Este prezent în cantitate
mare în laptele matern, iar majoritatea formulelor de lapte conţin adaosuri de
taurină. În lipsa unui supliment dietetic, atât nou-născuţii la termen, cât şi cei
prematuri pot avea concentraţii serice şi urinare reduse de taurină. Carenţa de
taurină cauzează leziuni ale retinei, alterarea presiunii osmotice din creier şi ochi şi
alterarea absorbţiei digestive a grăsimilor (deficit de taurocolină).
Cisteina, în cazul prematurilor, devine un aminoacid esenţial (alături de lizină,
leucină, izoleucină, metionină, fenilalanină, treonină, triptofan şi valină) din cauza
activităţii reduse a cistationreductazei, cu rol în metabolizarea metioninei în
cisteină.
Lipidele
Pentru asigurarea necesarului energetic crescut, a aportului acizilor graşi
esenţiali şi a absorbţiei vitaminelor liposolubile şi a calciului, prematurul are nevoie
de un aport adecvat de lipide uşor absorbabile. În general, la nou-născuţi şi, în
special, la prematuri, digestia şi absorbţia lipidelor sunt mai dificile.
 Cantitatea
Lipidele trebuie să reprezinte 40-50% din totalul caloric (2), iar pentru
acoperirea necesarului de acizi graşi esenţiali (AGE), acidul linoleic va fi 3,1% din
necesarul caloric, iar 0,7% din totalul energetic va fi reprezentat de acidul linolenic
(33). Alţi acizi graşi cu lanţ lung prezenţi în laptele matern sunt acidul arahidonic şi
acidul docosahexaenoic, iar adăugarea lor în formulele standard de lapte pentru
nou-născuţii la termen şi pentru prematuri a fost recent aprobată. Ambii acizi graşi
au rol în procesul de creştere, de maturizare vizuală şi de dezvoltare neurologică
(19).
 Tipul lipidelor
Prematurul are niveluri scăzute de lipază pancreatică şi de săruri biliare, fapt
ce împietează asupra capacităţii de digestie şi absorbţie a grăsimilor. Lipazele
scindează trigliceridele, iar sărurile biliare solubilizează lipidele, facilitând astfel
digestia şi absorbţia acestora. Trigliceridele cu lanţ mediu (TGLM) nu necesită
prezenţa lipazei pancreatice sau a sărurilor biliare pentru digestie şi absorbţie şi,
de aceea, au fost utilizate în amestecul lipidic adăugat formulelor de lapte pentru
sugari. Studiile iniţiale au arătat o îmbunătăţire a absorţiei grăsimilor, fapt evidenţiat
prin înlăturarea steatoreei, o curbă ponderală mai bună, mărirea absorbţiei de
calciu şi un bilanţ azotat pozitiv. Beneficiile privind procesul de creştere şi bilanţul
azotat nu au fost raportate în toate cazurile de utilizare a formulelor de lapte
îmbogăţite cu TGLM la prematuri şi, prin urmare, mai necesită investigaţii.
Laptele uman şi grăsimile vegetale conţin acid linoleic, iar TGLM nu posedă
acest acid gras esenţial. De aceea, pentru asigurarea necesarului de AGE cu lanţ
lung, formulele de lapte pentru sugari trebuie să asocieze TGLM şi uleiuri vegetale.
Compoziţia grăsimilor alimentare joacă un rol important în digestia şi
absorbţia lipidelor. Nou-născuţii absorb mai bine grăsimile vegetale, comparativ cu
cele animale, singura excepţie constituind-o grăsimile saturate din laptele matern.
Grăsimile saturate din laptele matern sunt mai bine absorbite decât cele din laptele
de vacă şi chiar decât grăsimile vegetale din formulele de lapte pentru sugari.
Explicaţia constă în faptul că laptele matern are două lipaze ce facilitează digestia
şi prezintă o compoziţie specială în acizi graşi, care ajută procesul de absorbţie.
Principalii acizi graşi esenţiali (AGE) sunt reprezentaţi de acidul linolenic şi
acidul linoleic (din care derivă acidul arahidonic). Acizii graşi nesaturaţi sunt
necesari pentru creştere, integritatea pielii şi părului, sinteza de prostaglandine,
diminuarea adezivităţii plachetare şi reglarea metabolismului colesterolului.
Carenţa de AGE se manifestă după aproximativ 2 luni prin oprirea procesului de
creştere, dermatită şi sindrom hemoragic. Experimental, la animale, carenţa de
AGE produce anomalii ale corneei şi ale sistemului nervos central. Biologic,
deficitul de AGE poate fi evidenţiat prin diminuarea excreţiei de PGE-M (metabolitul
principal al prostaglandinelor E1 şi E2), creşterea concentraţiei plasmatice a acizilor
delta 5, 8, 11-eicosatrienoic şi mărirea raportului acid trienoic / acid tetraenoic din
fosfolipide. Excesul de AGE diminuă agregabilitatea plachetară şi creşte
peroxidarea, cu distrucţii membranare consecutive.
Glucidele
Glucidele reprezintă o importantă sursă energetică, iar enzimele, ce
catalizează procesele endogene de neoglucogeneză, sunt prezente şi la prematur.
 Cantitatea
Aportul glucidic trebuie să reprezinte 40-50% din totalul caloric (10-12 g/kg/zi)
(2). Laptele uman şi formulele de lapte pentru sugari furnizează aproximativ 40%
din totalul caloriilor pe seama glucidelor. O cantitate prea mică de glucide poate
determina hipoglicemie, iar una prea mare, diureză osmotică, scaune apoase,
acide, distensie abdominală şi adesea tulburări de creştere.
 Tipul glucidelor
Lactoza, un dizaharid compus din glucoză şi galactoză, este prezentă în
laptele majorităţii speciilor de mamifere. Are un rol important în homeostazia
glucozei la nou-născut, deoarece galactoza poate fi utilizată atât pentru producţia
de glucoză, cât şi pentru formarea depozitelor de glicogen (29). În general,
galactoza este utilizată iniţial pentru formarea depozitelor de glicogen, iar apoi, pe
măsura scăderii glicemiei, devine disponibilă pentru producţia de glucoză. Teoretic,
prematurii născuţi înainte de 28-34 săptămâni au o activitate redusă a lactazei,
lactoza fiind hidrolizată în intestin sau fermentată la nivelul colonului. Lactoza
reduce constipaţia şi facilitează absorbţia calciului, prevenind rahitismul.
Sucroza este un alt component important al formulelor de lapte pentru sugari
şi este bine tolerată de majoritatea prematurilor. Ambele dizaharidaze (lactaza şi
sucraza) sunt sensibile la modificările mediului intestinal şi, de aceea, nou-născuţii
cu diaree, ce urmează antibioterapie sau cei subnutriţi pot prezenta intoleranţe
temporare la lactoză şi sucroză.
Polimerii de glucoză sunt utilizaţi frecvent în dieta prematurului. Anumiţi
polimeri, având 5 până la 9 unităţi de glucoză, sunt utilizaţi pentru atingerea unei
anumite osmolarităţi în cazul formulelor de lapte. Glucozidazele, enzimele ce
digeră aceşti polimeri glucidici, sunt active chiar şi la nou-născuţii prematuri.
Mineralele şi vitaminele
Prematurul are nevoie de aceleaşi minerale şi vitamine ca şi nou-născutul la
termen, însă rezervele scăzute, imaturitatea fiziologică, boala şi creşterea
accelerată pot mări acest necesar. Formulele de lapte adaptate pentru prematuri şi
fortifianţii laptelui matern conţin cantităţile necesare de vitamine şi minerale, alte
suplimente nefiind necesare. Excepţie fac nou-născuţii ce primesc lapte matern cu
fortifiant fără fier, la care este necesară adăugarea unor suplimente de fier
(2-4 mg/kg/zi) (1). Dozele de vitamine recomandate la prematur sunt cuprinse în
tabelul VIII-11.
Tabelul VIII-11. Recomandările pentru administrarea enterală a vitaminelor la prematur (2)

Vitamina Cantitatea (per kg/zi)
Vitamina A 70-1500 UI
Vitamina D 150-400 UI
Vitamina E 6-12 UI
Vitamina K 8-10 g
Acid ascorbic 18-24 mg
Tiamina 180-240 g
Riboflavina 250-360 g
Piridoxina 150-210 g
Niacina 3,6-4,8 mg
Pantotenat 1,2-1,7 mg
Biotina 3,6-6 g
Folat 25-50 g
Vitamina B12 0,3 g
Calciul şi fosforul
Calciul şi fosfaţii reprezintă principalele substanţe nutritive necesare
mineralizării osoase. Dozele recomandate de Academia Americană de Pediatrie
pentru aceste minerale sunt de 175 mg/100 kcal/zi pentru calciu şi de 91,5 mg/100
kcal/zi pentru fosfaţi (1). Două treimi din cantitatea de calciu şi fosfor din organism
se depozitează prin intermediul unor mecanisme de transport activ pe parcursul
ultimului trimestru de sarcină. Prematurul este deprivat de aceste depozite de
minerale şi, împreună cu aportul scăzut, acest fapt poate duce la osteopenia
prematurului. Această afecţiune se caracterizează prin demineralizarea oaselor
aflate în creştere şi se documentează prin examen radiologic, care evidenţiază un
contur osos estompat sau subţiat. Nou-născuţii cu grad mare de prematuritate sunt
în special susceptibili la osteopenie şi pot dezvolta fracturi osoase sau rahitism
florid în cazul unei diete deficitare în calciu şi fosfaţi. Osteopenia apare cu
frecvenţă crescută la prematurii care sunt alimentaţi cu formule de lapte
neadaptate pentru prematuri, cu lapte de mamă fără suplimente de calciu şi fosfaţi
sau care primesc nutriţie exclusiv parenterală.
Vitamina D
Utilizarea laptelui de mamă fortifiat sau a formulelor de lapte adaptate
pentru prematuri asigură un aport suficient de vitamina D. Deoarece dozele de
400-1000 UI/zi vitamina D nu s-au dovedit eficiente pentru prevenţia osteopeniei
prematurului, în prezent se recomandă 150-400 UI/kg/zi pentru nou-născutul
prematur (1).
Vitamina E
Un rol important al vitaminei E este acela de a proteja membranele celulare
de stresul oxidativ. Prematurii prezintă un necesar mai mare de vitamina E
comparativ cu nou-născuţii la termen, deoarece au rezerve reduse din această
vitamină, absorbţie scăzută a vitaminelor liposolubile şi un proces de creştere mai
rapid. Deficitul de vitamina E este exacerbat de aportul crescut de fier sau acizi
graşi polinesaturaţi (AGPN), fiecare din aceste două substanţe mărind necesarul
de vitamina E. Deci, dietele bogate în fier sau AGPN cresc riscul apariţiei deficitului
de vitamină E.
Prematurii cu deficit de vitamină E pot prezenta anemie hemolitică, din cauza
distrucţiei oxidative a hematiilor. În prezent, această afecţiune este mai rară,
deoarece formulele de lapte adaptate pentru prematuri conţin un raport optim
vitamina E / AGPN şi prematurii nu primesc un aport exagerat de fier (excepţie
terapia cu eritropoietină recombinată, care necesită suplimente de vitamina E,
15-25 UI/zi) (30).
Deoarece necesarul de vitamina E depinde de conţinutul dietei în AGPN,
acesta se exprimă ca raport vitamina E: AGPN. Recomandările sunt de 0,7 UI
(0,5 mg de -tocoferol) per 100 kcal sau cel puţin 1 UI vitamina E per gram de acid
linoleic (2).
Dozele farmacologice de 50-100 mg/kg/zi vitamina E, care acţionează prin
intermediul reducerii efectelor toxice ale oxigenului, nu s-au dovedit eficiente în
prevenţia displaziei pulmonare sau retinopatiei prematurului. Mai mult, dozele mari
de vitamina E s-au asociat cu hemoragia intraventriculară, septicemia, enterocolita
necrozantă, insuficienţa hepato-renală şi decesul.
Fierul
Prematurul prezintă un risc crescut de apariţie a anemiei feriprive, ca urmare
a depozitelor reduse. La naştere, majoritatea fierului se află la nivelul hemoglobinei
eritrocitare, iar prelevarea frecventă a sângelui pentru analize de laborator poate
duce la un deficit de fier. Pentru tratamentul anemiei sunt necesare transfuziile de
masă eritrocitară, terapia cu eritropoietină recombinată şi suplimentele de fier, cu
administrare enterală, în doză de 6 mg/kg/zi (1).
Dozele de fier recomandate sunt de 2-4 mg/kg/zi (2). Nou-născuţii alimentaţi
natural vor primi picături de sulfat feros, iar cei hrăniţi cu formule de lapte adaptate
pentru prematuri nu mai necesită suplimente. Încă nu s-a ajuns la un consens în
ceea ce priveşte momentul optim de introducere a fierului în dietă, acesta putând fi
cuprins între vârsta de 2 săptămâni şi 2 luni (1).
Acidul folic
Prematurii au un necesar mai mare de acid folic comparativ cu nou-născuţii la
termen. Deşi, în momentul naşterii, nivelurile serice de folaţi sunt crescute, acestea
se reduc dramatic prin utilizarea sa în procesele de sinteză a ADN-ului.
La prematuri poate apărea o formă uşoară de deficit de acid folic, manifestată

prin niveluri serice reduse de folaţi şi hipersegmentarea neutrofilelor. Anemia
megaloblastică este mult mai rar întâlnită. Laptele matern fortifiat şi formulele de
lapte adaptate pentru prematuri aduc un aport de 25-50 g acid folic, suficient
pentru menţinerea concentraţiei serice a folaţilor în limite normale (2).
Sodiul
Prematurii, în special cei cu greutate foarte mică, sunt susceptibili la
hiponatremie în perioada neonatală. Aceşti nou-născuţi prezintă pierderi urinare
excesive de sodiu, din cauza imaturităţii renale şi incapacităţii de conservare a
sodiului. În plus, necesarul de sodiu este mărit din cauza procesului rapid de
creştere.
Un aport zilnic de 4-8 mEq/kg sau chiar mai mult este necesar pentru
prevenirea hiponatremiei (2). Suplimentarea de rutină a laptelui matern fortifiat şi a
formulelor de lapte pentru prematuri nu este necesară. Pentru stabilirea
diagnosticului de hiponatremie este necesară monitorizarea concentraţiei serice şi
urinare a sodiului. În cazul în care este necesară administrarea, sodiul poate fi
adăugat şi în lapte.
Metode de alimentaţie
Modalitatea de alimentaţie, la sân, din biberon sau prin intermediul unor
canule, se alege în funcţie de vârsta gestaţională şi de starea clinică a
prematurului. Scopul este utilizarea unei metode cât mai fiziologice pentru
asigurarea necesarului caloric şi a unei creşteri normale, fără apariţia
complicaţiilor.
1. Gavajul gastric
Gavajul gastric oral este ales în cazul în care prematurul nu prezintă reflex
de supt din cauza imaturităţii sau afectării sistemului nervos central, în special
înaintea vârstei gestaţionale de 32-34 săptămâni. Metoda constă în introducerea
unei sonde flexibile la nivelul gurii până ce aceasta ajunge în stomac. Riscurile
majore ale acestei tehnici constau în aspiraţia pulmonară şi distensia gastrică.
Reflexul de tuse slab sau absent şi imaturitatea musculaturii respiratorii reprezintă
factori de risc pentru obstrucţia căilor aeriene superioare; de aceea, este necesară
monitorizarea funcţiilor vitale şi hrănirea nou-născutului într-o poziţie adecvată.
Distensia gastrică şi stimularea vagală cu bradicardie consecutivă apar mai
frecvent în cazul prânzurilor administrate în bolus intermitent la prematurii cu grad
mare de imaturitate, la care capacitatea gastrică şi motilitatea intestinală sunt mult
reduse. În acest caz, este necesar gavajul gastric continuu. Rezultatele unui studiu
efectuat la prematuri cu vârsta gestaţională cuprinsă între 26 şi 30 de săptămâni
au arătat că tehnica gavajului gastric intermitent a dus la o mai bună curbă
ponderală, comparativ cu tehnica gavajului continuu (37).
Gavajul gastric nazal este uneori mai bine tolerat decât cel oral. Deoarece
nou-născuţii prezintă respiraţie nazală, riscul major este acela de a produce
obstrucţia căilor aeriene superioare, însoţită de insuficienţă respiratorie. Această
metodă este utilă la prematurii ce învaţă să sugă din biberon, prehensiunea tetinei
fiind incomodată de canula orală.
2. Alimentaţia transpilorică
Această tehnică constă în poziţionarea transpilorică a canulei, capătul
acesteia ajungând la nivelul duodenului sau jejunului. Ea este indicată în două
situaţii:
 Risc crescut de aspiraţie pulmonară la prematurii cu reflux gastroeso-
fagian sever sau cu insuficienţă respiratorie sau
 Evacuare gastrică încetinită.
Efectele adverse ale acestei metode constau în scăderea absorbţiei
grăsimilor, diaree, sindromul „dumping”, alterarea florei intestinale, perforaţie
intestinală şi reflux bilios la nivelul stomacului. Plasarea canulei intestinale necesită
experienţă şi controlul radiologic al poziţionării acesteia şi se efectuează în cazul în
care gavajul gastric este ineficient.
3. Alimentaţia la biberon
Se utilizează la prematurii cu vârsta gestaţională mai mare de 32 de săp-
tămâni, atunci când există reflex de supt şi o bună coordonare între supt, deglutiţie
şi respiraţie. Suptul necesită efort din partea prematurului, iar situaţiile de stres,
precum hipoxia sau hipotermia, scad capacitatea de supt. De aceea, alimentaţia la
biberon trebuie oferită doar prematurilor capabili să menţină efortul de supt şi nu
mai mult de 1-3 mese/zi, pentru a preveni instalarea oboselii şi a nu cheltui prea
multă energie, încetinind astfel procesul de creştere.
Înainte de începerea alimentaţiei orale, este indicată stimularea orală, care
ajută prematurul să-şi dezvolte abilitatea de supt (12). Simpson şi colab. (39) au
arătat, într-un studiu efectuat pe prematuri cu vârsta gestaţională sub 32 de
săptămâni, că aceştia pot tolera introducerea zilnică a unei mese din biberon.
4. Alimentaţia la sân
Alimentaţia naturală poate începe îndată ce sugarul este capabil să sugă.
Până atunci, mama îşi va exprima laptele, iar acesta va fi administrat prin gavaj
gastric. Prematurii alimentaţi la sân prezintă o mai bună coordonare a suptului,
deglutiţiei şi respiraţiei şi mai puţine perioade de apnee, comparativ cu cei
alimentaţi la biberon (27). Mamele au nevoie de suport psihoemoţional pentru
facilitarea lactaţiei şi îngrijirea unui nou-născut cu probleme. S-a demonstrat că
metoda „cangur”, care permite un contact direct în timpul alăptării, dă cele mai
bune rezultate în ceea ce priveşte lactaţia (27).
Volumul alimentelor
Nu se poate stabili exact volumul de lapte necesar fiecărui prematur.
Majoritatea secţiilor de neonatologie administrează iniţial volume mici de lapte
(2,5-5 ml la o masă), pe care le cresc treptat în funcţie de toleranţă. Volumul de
lapte este cu atât mai mic cu cât greutatea la naştere este mai scăzută. Deşi
capacitatea gastrică creşte o dată cu numărul de zile de la naştere, aceasta are
variaţii individuale, la unii nou-născuţi fiind necesară monitorizarea reziduului gastric.
Nu se cunoaşte cu exactitate nici diluţia de lapte cu care trebuie începută
alimentaţia prematurului. Un studiu în care a fost administrată o formulă standard
de lapte pentru sugari (deci nu una pentru prematuri) a arătat că, în cazul unei
diluţii la jumătate, creşterea cantităţii de lapte poate fi făcută mai rapid decât în
cazul concentraţiei de bază (9).
Ritmul meselor va fi diferit, în funcţie de greutatea prematurului (6):

 10 mese la interval de 2 ore la greutatea mai mică de 1800 g;
 8 mese la interval de 2½ ore la greutatea de 1800-2000 g;
 7 mese la interval de 3 ore la greutatea de 2000-2300 g.
Toleranţa alimentară
Toţi prematurii ce primesc alimentaţie enterală ar trebui monitorizaţi pentru
semnele intoleranţei alimentare. Vărsăturile alimentare semnifică incapacitatea
nou-născutului de a reţine cantitatea de lapte administrată. Dacă vărsăturile nu se
asociază cu alte semne sistemice de boală, atunci înseamnă că s-a administrat o
cantitate prea mare de lapte, comparativ cu toleranţa prematurului, iar simpla
reducere a volumului de lapte poate rezolva problema. În cazul coexistenţei altor
semne clinice de boală, alimentaţia enterală trebuie întreruptă până la restabilirea
clinică. Vărsăturile bilioase ridică suspiciunea de ocluzie intestinală şi necesită
explorări suplimentare.
Distensia abdominală poate avea multiple cauze: alimentaţia excesivă,
obstrucţia organică, înghiţirea unei cantităţi excesive de aer, resuscitarea sau
septicemia. Examenul clinic al sugarului şi măsurarea circumferinţei abdominale
trebuie efectuate de rutină. Distensia abdominală necesită întreruperea alimentaţiei
enterale până la rezolvarea cauzei.
Reziduul gastric se măsoară prin aspirarea conţinutului gastric. Se
efectuează înainte de fiecare masă, în cazul gavajului gastric în bolus sau prin
determinări intermitente atunci câd se utilizează gavajul gastric continuu.
Semnificaţia reziduului se determină în funcţie de cantitatea alimentaţiei. Un
reziduu gastric mai mare de 50% din cantitatea bolusului sau egal cu rata de
infuzie continuă reprezintă un semn al intoleranţei alimentare. Interpretarea
semnificaţiei reziduului gastric se face în contextul coexistenţei altor semne clinice.
Reziduul gastric bilios sau sangvinolent are un prognostic mai nefavorabil,
comparativ cu cel de lapte nedigerat.
La prematuri este necesară şi aprecierea frecvenţei şi intensităţii
mişcărilor intestinale. Determinarea de rutină în scaun a substanţelor
reducătoare indică absorbţia incompletă a zaharurilor. Trebuie efectuată inspecţia

macroscopică a scaunului pentru urme de sânge, precum şi determinarea de
laborator pentru hemoragiile oculte.
Ca oricare metodă de alimentaţie a prematurului, şi nutriţia enterală are
riscurile ei, iar dacă se ignoră semnele intoleranţei alimentare, pot apărea
complicaţii serioase. Anumite boli pot fi depistate clinic prin recunoaşterea
semnelor de intoleranţă alimentară. Enterocolita necrozantă este o afecţiune
potenţial letală, asociată cu semne, precum distensia abdominală, reziduu gastric
anormal şi scaune sangvinolente.
Compoziţia alimentaţiei
Laptele de mamă
Laptele matern reprezintă alimentaţia ideală, atât pentru nou-născutul la
termen, cât şi pentru cel prematur. Deşi, în cazul prematurului, laptele matern
necesită suplimentare cu fortifianţi, avantajele alimentaţiei naturale sunt
indiscutabile. Pe parcursul primei luni de lactaţie, compoziţia laptelui matern este
diferit la mamele ce au născut prematur, comparativ cu cele ce au născut la
termen. Concentraţia de proteine şi sodiu este mai mare în laptele mamelor ce au
născut prematur (22). Mai mult, s-a constatat că, atunci când prematurii sunt
alimentaţi cu laptele propriei mame, cresc mai rapid decât atunci când primesc
lapte de la mame ce au născut la termen (lapte de mamă matur) (14).
Pe lângă compoziţia sa nutritivă, laptele matern oferă şi alte beneficii legate
de compoziţia sa unică în aminoacizi şi acizi graşi cu lanţ lung. Zincul şi fierul
prezintă o absorbţie mai bună, iar grăsimile sunt mai rapid digerate, datorită
prezenţei lipazelor. Laptele matern conţine anumite substanţe care nu se găsesc în
formulele de lapte şi a căror semnificaţie nu este în totalitate cunoscută:
macrofage, limfocite T şi B, factori antimicrobieni, IgA, lactoferină, hormoni, enzime
şi factori de creştere. Lucas şi colab. au arătat că hrănirea prematurilor cu lapte
matern scade incidenţa enterocolitei necrozante şi are un efect pozitiv asupra
dezvoltării psihointelectuale pe termen lung (25).
Fortifianţi ai laptelui matern

Există, totuşi, un inconvenient legat de administrarea laptelui matern la
prematuri, anume, conţinutul inadecvat de calciu şi fosfaţi. De aceea, pentru
realizarea unei bune mineralizări osoase, este necesară suplimentarea calciului şi
a fosfaţilor prin intermediul unor fortifianţi ai laptelui matern. Aceştia conţin calciu,
fosfaţi, proteine, glucide, lipide, vitamine şi minerale şi se adaugă laptelui matern.
În România, este disponibil ca şi fortifiant al laptelui matern preparatul FM 85
(Nestle) sau Aptamil FMS (Milupa), ambele sub formă de pulbere. Introducerea
fortifiantului se face treptat, pentru FM 85 se începe cu 1 g/100 ml lapte matern cu
creştere progresivă până la 5 g/100 ml lapte matern. Aptamil FMS se prepară prin
adăugarea a 4 măsuri (4,2 g) la 100 ml lapte matern, obţinându-se o densitate
calorică de 85 kcal/100 ml lapte matern fortifiat.
Formule de lapte adaptate pentru prematuri

Aceste preparate trebuie să acopere nevoile nutritive şi fiziologice unice ale
prematurului şi să asigure o rată de creştere, comparativ cu cea intrauterină.
Aceste formule de lapte au o densitate calorică de 66-80 kcal/100 ml lapte preparat
şi sunt reprezentate de Alprem, PreNAN (Nestle), Pre NAN LC-PUFA (conţine
suplimente de acizi graşi polinesaturaţi cu lanţ lung) (Nestle), Humana 0 sau
Humana O-HA (hipoalergenic) (Humana), Aptamil Prematil cu Milupan (amestec
de acizi graşi polinesaturaţi cu lanţ lung). Compoziţia lor diferă de cea a formulelor
de lapte standard ce au la bază laptele de vacă, tipul diferit de glucide, proteine şi
lipide asigurând o digestie şi absorbţie mai bună a substanţelor nutritive (tabelul
VIII-12). Aceste formule au un conţinut mai mare de proteine, minerale şi vitamine,
adaptat necesităţilor crescute ale prematurului.
Tabelul VIII-12. Comparaţie între compoziţia laptelui matern şi a diferitelor formule de lapte
(adaptat după 2)
Fortifiant Formulă
Lapte Formulă
pentru lapte pentru
matern standard **
matern * prematuri ***
Calorii (kcal/100 ml
66 18 67 70
lapte preparat)
Proteine
60 : 40 Lactoser 70 : 30 70 : 30
(lactoser/cazeină)
Proteine (g/l) 9-14 10 12 20
Lactoză, Lactoză,
Glucide Lactoză Lactoză
maltodextrină maltodextrină
Glucide (g/l) 66-73 33,7 74,7 80
Lipide Vegetale,
Lipide Fosfolipide Vegetale
umane TGLM
Lipide (g/l) 39-42 0,2 35,7 34,3
Calciu (mg/l) 248-280 750 410 700
Fosfaţi (mg/l) 128-147 450 210 460
* având la bază compoziţia fortifiantului FM 85 (Nestle)

* * având la bază compoziţia formulei de lapte NAN 1 (Nestle)
* * * având la bază compoziţia formulei de lapte PreNAN (Nestle)
Formule de lapte de tranziţie

Aceste formule de lapte, concepute special pentru nutriţia prematurului, au o
densitate calorică de 73 kcal/100ml lapte preparat, conţinutul în substanţe nutritive
fiind inferior preparatelor adaptate pentru prematuri, însă superior formulelor de
lapte standard. Aceste formule de lapte de tranziţie pot fi introduse în alimentaţia
sugarului atunci când atinge greutatea de 1800 g şi poate fi menţinută pe perioada
primului an de viaţă, însă nu toţi prematurii necesită acest tip de lapte de tranziţie.
Cele mai mari beneficii ale administrării laptelui de tranziţie se obţin la prematurii
cu greutatea la naştere sub 1250 g, care nu au reuşit să asimileze suficiente

principii nutritive pe perioada spitalizării sau nu pot consuma cantităţi suficiente de
formule de lapte standard (46).
Selecţia alimentaţiei
O dată cu începerea alimentaţiei enterale, prematurul are nevoie de o
perioadă de adaptare la această nouă modalitate de nutriţie. Scopul acestei
perioade iniţiale este de a creşte toleranţa la tipul de lapte administrat, putând să
apară şi diverse incidente, precum scăderea ponderală sau diureza excesivă.
Iniţierea prea brutală a alimentaţiei enterale este în general supusă eşecului,
deoarece prematurul nu poate procesa un volum atât de mare de alimente. Nutriţia
enterală necesită adesea, în perioadele iniţiale, suplimente lichidiene administrate
pe cale parenterală.
După această iniţială perioadă adaptativă, scopul alimentaţiei enterale devine
acela de a asigura substanţele nutritive necesare procesului de creştere şi
dezvoltării rapide a organelor. Pentru atingerea acestui scop, se pot utiliza
următoarele tipuri de lapte:
1. Lapte matern cu suplimente de fortifiant şi fier.
2. Formule de lapte cu suplimente de fier adaptate pentru prematurii sub
2 kg.
3. Formule de lapte standard cu suplimente de fier pentru nou-născuţii
peste 2 kg.
La sfârşitul spitalizării, prematurii care nu suferă de osteopenie vor primi o
formulă de lapte de tranziţie. Sugarii cu osteopenie necesită formule de lapte
pentru prematuri, suplimentate cu calciu şi fosfaţi până la rezolvarea afecţiunii.
Sugarii alimentaţi la sân, cu osteopenie, vor beneficia de lapte uman fortifiat sau
formule de lapte adaptate pentru prematuri. Sugarii alimentaţi natural, fără
osteopenie, necesită suplimente multivitaminice şi minerale cu conţinut de vitamina
D şi fier.
Preparatele comerciale multicomponent, utilizate pentru fortifierea laptelui
matern, conţin proteine, glucide, calciu, fosfaţi, vitamine şi microelemente.
Metaanaliza unor studii asupra beneficiului pe termen lung şi scurt al acestor
fortifianţi ai laptelui matern a arătat că s-a îmbunătăţit creşterea în greutate,
lungime şi a perimetrului cranian, fără a putea fi dovedite efecte pe termen lung în
ceea ce priveşte dezvoltarea neuropsihică şi fără a putea aprecia cu exactitate
efectele adverse (23).
Modificări aduse formulelor de lapte

Ocazional, în cazul în care prematurul nu creşte suficient în condiţiile în care
primeşte deja volumul maxim de lichide, se pune problema măririi conţinutului
energetic al formulei de lapte. Aceasta se poate realiza în două modalităţi: fie se
creşte concentraţia laptelui (adăugând mai puţină apă la preparare), fie se adaugă
suplimente calorice.
Creşterea concentraţiei laptelui

Creşterea concentraţiei laptelui se poate realiza foarte simplu, prin adăugarea
unei cantităţi mai reduse de apă în momentul preparării formulei de lapte. Când s-a
optat pentru această alternativă, trebuie ţinut cont de raportul dintre bilanţul hidric
şi încărcarea osmotică a rinichilor, cu scopul de a menţine balanţa hidrică pozitivă.
Adesea se preferă mărirea densităţii formulei de lapte, deoarece bilanţul
substanţelor nutritive rămâne acelaşi, nou-născutul cu nevoi energetice sporite
având şi un necesar mai mare de substanţe nutritive.
Formulele de lapte de tranziţie pot fi şi ele concentrate de la 80 la 100
kcal/100 ml lapte preparat. Chiar şi atunci când se recurge la creşterea densităţii
calorice, aceste formule de lapte rămân totuşi inadecvate pentru sugarii cu
osteopenie, care necesită suplimente de calciu.
Adăugarea suplimentelor calorice
O altă abordare de creştere a conţinutului caloric al formulelor de lapte constă
în suplimentarea cu ulei de porumb, ulei cu TGLM (Mead Johnson Nutritionals) sau
cu polimeri de glucoză, precum Polycose (Ross Laboratories). Pentru nou-născuţii
ce tolerează acizii graşi cu lanţ lung este disponibilă o emulsie de acizi graşi,
Microlipid (Sherwood Medical), mai stabilă în soluţie decât TGLM, care aderă de
suprafaţa recipientului.
Aceste suplimente măresc valoarea calorică a formulei de lapte, fără a-i
influenţa în mod semnificativ concentraţia sau încărcătura osmotică. Alterează însă
distribuţia relativă a caloriilor provenite din proteine, lipide şi glucide. Chiar şi
adăugarea unor cantităţi mici de lipide sau glucide poate reduce procentul de
calorii provenit din proteine şi, de aceea, administrarea acestor suplimente, în
cazul laptelui matern sau formulelor standard de lapte, nu este indicată.
Adăugarea suplimentelor calorice se utilizează, în general, atunci când
formula de lapte este optimă din punct de vedere al substanţelor nutritive, însă
deficitară energetic, sau atunci când nu este indicată suprasolicitarea osmotică a
rinichiului.
Pentru prepararea unei formule cu conţinut energetic crescut, se adaugă
TGLM şi Polycose unei formule de lapte cu 24 sau mai multe kcal/100 ml lapte
preparat (fie formula adaptată pentru prematuri, fie cea standard concentrată),
până la un maxim de 50% din caloriile totale ca lipide şi un minim de 9% din
caloriile totale ca proteine.
5. Aprecierea creşterii şi stării de nutriţie

La toţi nou-născuţii apare scăderea fiziologică în greutate, iar în cazul
prematurilor, această pierdere ponderală este mai accentuată din cauza procen-
tului mai mare de apă extracelulară. Prematurii care pierd mai mult de 15-20% din
greutatea de la naştere, fie sunt deshidrataţi (ca urmare a unui aport lichidian
inadecvat), fie prezintă un catabolism excesiv (prin scăderea aportului caloric).
Greutatea de la naştere ar trebui să fie redobândită după 2-3 săptămâni de viaţă.
Pentru aprecierea greutăţii se utilizează diverse grafice, dintre care cel mai
frecvent folosit, în primele 98 de zile de viaţă, este graficul Ehrenkranz (11). Acest
grafic (anexa 9) reprezintă longitudinal modificările zilnice ale greutăţii corporale la
1660 nou-născuţi cu greutatea la naştere între 501 şi 1500 g, care au primit îngrijiri
medicale în 12 centre diferite de terapie intensivă neonatală. Există grafice de
creştere Ehrenkranz şi pentru lungime, perimetru cranian şi circumferinţa braţului,
alţi importanţi indici antropometici de care trebuie ţinut cont în aprecierea
procesului de creştere (11). Graficul de creştere Babson şi Benda (3) (anexa 9)
reprezintă rezultatele transversale ale măsurătorilor antropometrice pentru
greutate, lungime şi perimetru cranian la sugari de diferite vârste gesta-ţionale şi
conţine un factor de corecţie pentru prematuritate.
Graficele de creştere pentru vârsta 0-4 ani pot fi utilizate şi la prematuri, fiind
necesară o corecţie a vârstei în funcţie de gradul de prematuritate. Spre exemplu,
comparativ cu un nou-născut la termen (deci la 40 săptămâni), un prematur de
28 de săptămâni s-a născut cu 12 săptămâni mai repede (40-28 de săptămâni),
deci, la 4 luni ar trebui să aibă greutatea, talia şi perimetrul unui nou-născut la
termen, în vârstă de 1 lună (tabelul VIII-13).
Tabelul VIII-13. Corecţia vârstei prematurului (2)

Numărul de săptămâni cu care prematurul s-a născut mai repede:
40 săpt. (la termen) – vârsta gestaţională la naştere
Factorul de corecţie = nr. de săpt. cu care s-a născut mai repede
Vârsta cronologică – factorul de corecţie = vârsta ajustată în funcţie de
prematuritate
Exemplu:
40 săpt. – 28 săpt. = 12 săpt. mai devreme
12 săpt. sau 3 luni este factorul de corecţie
4 luni vârstă cronologică – 3 luni factor de corecţie = 1 lună vârsta ajustată în
funcţie de prematuritate
Examenele de laborator ce trebuie efectuate prematurului includ aprecierea

statusului hidro-electrolitic, al mineralizării osoase şi al celui hematologic. Pro-
teinele serice, prealbumina şi proteina ce leagă retinolul pot reflecta modificări
recente ale statusului nutriţional, însă concentraţia lor este influenţată şi de vârstă,
afecţiuni, stres, bilanţul vitaminei A şi al zincului.
6. Îngrijirea în ambulator
Cel mai important factor, în luarea deciziei de externare a unui prematur, este
stabilirea nutriţiei enterale. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un
prematur, pentru a putea fi externat, sunt:
1. să fie capabil să sugă la sân sau din biberon şi să tolereze alimentaţia
enterală;
2. să prezinte o curbă ponderală satisfăcătoare în programul alimentaţiei

la interval de 3-4 ore, pentru alimentaţia la biberon, sau la interval de
2-3 ore, pentru sugarii alimentaţi natural;
3. să-şi menţină temperatura corporală în afara incubatorului;
4. orice afecţiune cronică sau nutriţională să poată fi tratată în ambulator.
Părinţii trebuie să înveţe să îngrijească un nou-născut cu risc. Acest fapt este
mult uşurat de spitalizarea mamei în aceeaşi încăpere cu prematurul sau
permiterea accesului continuu al părinţilor în secţia de prematuri.
O dată cu externarea, schimbarea mediului poate duce la regresii în dez-
voltarea prematurului. De aceea, echipa medicală de îngrijire şi părinţii bine instruiţi
trebuie să monitorizeze cu atenţie evoluţia prematurului în prima lună de la
externare.
Prematurul ce cântăreşte mai puţin de 2700 g prezintă un tonus muscular
redus şi oboseşte repede. De aceea, trebuie susţinut în timpul alimentării, astfel
încât capul şi gâtul să se afle pe aceeaşi linie. Diverse evenimente fiziologice,
precum modificarea frecvenţei cardiace, polipneea sau tremurăturile, pot afecta
capacitatea prematurului de a se alimenta. Prematurii sunt mai somnolenţi,
comparativ cu nou-născuţii la termen, şi trebuie treziţi din somn prin uşoare
stimulări. Mediul ambiant va fi liniştit, deoarece atenţia prematurului poate fi foarte
uşor distrasă de la actul alimentaţiei.
După externare, majoritatea prematurilor necesită 180 ml/kg/zi lapte matern
sau formulă standard pentru sugari cu un conţinut caloric de 66 kcal/100 ml lapte
preparat. Aceste cantităţi de lapte aduc un aport energetic de 120 kcal/kg/zi (2). Ca
alternativă, se poate oferi sugarului o formulă de lapte de tranziţie (care conţine
73 kcal/100 ml lapte preparat), în cantitate de 160 ml/kg/zi (2). Alţi sugari necesită
administrarea unei formule de lapte ce conţine 80 kcal/100 ml lapte preparat.
Îngrijirea ambulatorie a sugarului născut prematur implică şi urmărirea
indicilor antropometrici (greutate, lungime, perimetru cranian) şi reprezentarea
acestora pe graficele individuale de creştere (44). Trebuie stabilit dacă există un
paralelism între graficele individuale de creştere şi curbele de referinţă, dacă se
produce vreo deviaţie inadecvată a curbelor de creştere, dacă greutatea este
proporţională cu lungimea şi dacă procesul de creştere se desfăşoară proporţional
pentru toţi cei trei indici antropometrici.
7. Dezvoltarea neuropsihică
Având un suport nutriţional adecvat şi noi tehnici de terapie intensivă
neonatală, numărul prematurilor care supravieţuiesc este din ce în ce mai mare. În
ciuda acestui fapt, incidenţa handicapurilor neurosenzoriale şi comportamentale a
rămas aceeaşi (45).
La prematurii cu greutate foarte mică la naştere trebuie urmărită dezvoltarea
neuropsihică pe termen scurt şi lung şi, dacă este cazul, intervenţia terapeutică
trebuie efectuată precoce.
Prematurii de gradul IV (cu Gn sub 1000 g) prezintă un risc crescut de

afectare a sistemului nervos central însă, în ciuda acestui risc, mulţi astfel de nou-
născuţi ating vârsta copilăriei fără să fi avut probleme neuropsihice majore (45).
În ceea ce priveşte recuperarea retardului de creştere ponderală, în lungime
şi a perimetrului cranian, Doyle şi colab. (10) au arătat că acest lucru se petrece nu
doar în primii ani de viaţă, ci până la vârsta de 18 ani, existând şansa ca şi nou-
născuţii cu grad mare de prematuritate să-şi atingă înălţimea programată genetic.
Saigal şi colab. (35, 36), utilizând noi mijloace de investigare pentru modul în
care adolescenţii îşi apreciază starea de sănătate şi calitatea vieţii, au comparat
două grupuri de adolescenţi, primul incluzând 150 de copii născuţi cu grad mare de
prematuritate, cel de-al doilea grup fiind alcătuit din 124 de adolescenţi născuţi la
termen şi cu greutate normală la naştere. Toţi adolescenţii au răspuns la acelaşi
chestionar, cu excepţia celor 9 copii prematuri cu afectare neurologică, la care au
fost solicitaţi părinţii. Afectarea neurosenzorială (incluzând paralizii, hidrocefalie,
tulburări cognitive, autism, cecitate şi surditate) a fost prezentă la 27% dintre
adolescenţii născuţi prematur şi doar la 1,6% din copiii născuţi normal.
Chestionarul referitor la starea de sănătate a arătat că 34% dintre copiii născuţi
prematur şi 58% dintre cei născuţi la termen şi cu greutate normală îşi caracterizau
starea de sănătate ca fiind „perfectă”. Şi în ceea ce priveşte calitatea vieţii,
prematurii au calificat-o ca fiind inferioară într-un procent mai mare decât cei
născuţi la termen. Aceste diferenţe nu s-au mai observat însă atunci când au fost
excluşi cei 9 copii prematuri cu afectare neurologică, pentru care părinţii au
răspuns chestionarului despre calitatea vieţii. Şi referitor la stima de sine,
rezultatele nu au avut diferenţe semnificative statistic între cele două grupuri. De
aici se poate trage concluzia că, deşi suferind de afecţiuni neurologice într-un
procent mai mare decât copiii născuţi normal, prematurii au o mare încredere în
sine şi sunt optimişti în ceea ce priveşte calitatea vieţii.
Bibliografie:
1. American Academy of Pediatrics, Committee on Nutrition – Nutritional

needs of preterm infants in Kleinman RE, ed: “Pediatric Nutrition
Handbook”,4th ed. Elk Grove, III, American Academiy of Pediatrics, 1998
2. Anderson D – Nutirtion for low-birth-weight infants - in L. K. Mahan, S.
Escott-Stump „Krause`s Food, Nutrition & Diet Therapy”, 10th Ed., W.B.
Saunders Co., 2004
3. Babson SG, Benda GI – Growth graphs for the clinical assesment of
infants of varying gestational age, J Pediatr 89(5): 814, 1976
4. Bell EF, Acarregui MJ - Restricted versus liberal water intake for
preventing morbidity and mortality in preterm infants, Cochrane Rewiew
Abstracts, Updated: 04/01/2003
5. Bell EF, Oh W – Fluid and electrolyte management in Avery GB, Fletcher
MA, MacDonald MG, eds: “Neonatology: pathophysiology and
management of the newborn”, ed.5, Philadelphia, JB Lippincott, 1999
6. Bulucea D – Prematuritatea în “Puericultură – noţiuni elementare”,

Bulucea D, Nemeş E, Dumitraşcu E, Singer C, editori, ed. Aius, Craiova,
1997
7. Cairns PA: Carnitine supplementation of parenterally fed neonates,
Cochrane Review Abstracts, 2003
8. Crowley P et al – The effects of corticosteroid administration before
preterm delivery: An overiew of the evidence from controlled trials, Br J
Obstet Gyn 97: 11, 1990
9. Currao W et al – Diluted formula for beginning the feeding of premature
infants, Am J Dis Child 142: 730, 1988
10. Doyle LW – Growth and respiratory health in adolescence of the extremly
low-birth-weight survivor, Clin Peri Natol 27: 421, 2000
11. Ehrenkranz RA et al – Longitudinal growth of hospitalized very low birth
weight infants, Pediatrics 104: 280, 1999
12. Fucile S, Gisel E, Lau C – Oral stimulation accelerates the transition from
tube to oral feeding in preterm infants, J Pediatr 141: 230, 2002
13. Greene HL et al – Guidelines for the use of vitamins, trace elements,
calcium, magnesium, and phosphorus in infants and children receiving
total parenteral nutrition: report of the Subcommittee on Pediatric
Parenteral Nutrient Requierments from the Committee on Clinical Practice
Issues of the American Society for Clinical Nutrition, Am J Clin Nutr 48 (5):
1324, 1988
14. Gross SJ – Growth and biochemical response of preterm infants fed
human milk or modified infant formula, N Engl J Med 308: 237, 1983
15. Hack M – The outcome of neonatal intensiv care in Klaus MH and Fanaroff
AA (eds): Care of the High-Risk Neonate, Philadelphia, WB Saunders Co,
1993
16. Hallman M et al – Inositol supplementation in premature infants with
respiratory distress syndrome, N Engl J Med 326: 1233, 1992
17. Hanning RM, Zlotkin SA – Parenteral proteins in Baker RD, Baker SS,
Davis A: “Pediatric parenteral nutrition”, New York, Chapman & Hall, 1997
18. Heird WC – Early use of parenteral amino acids in Ziegler EE, Lucas A,
Moro GE, eds: “Nutrition of the very low birthweight infant”, Philadelphia,
Nestec and Lippincott Williams & Wilkins, 1999
19. Heird WC – The role of polyunsaturated fatty acids in term and preterm
infants and breastfeeding mothers, Pediatr Clin North Am 48: 173, 2001
20. Heird WC, Gomez MR – Parenteral nutrition in low-birth-weight infants,
Ann Rev Nutr 16: 471, 1996
21. Hoyert DL et al – Annual summary of vital statistics, 2000, Pediatrics 108:
1241, 2001
22. Klein CJ – Nutrient requirements for preterm infant formula, J Nutr 132:
1395S, 2002
23. Kuschel CA, Harding JE: Multicomponent fortified human milk for
promoting growth in preterm infants, In: The Cochrane Library, Issue 2,
2003
24. Long W et al – A controlled trial of synthetic surfactant in infants weighing

1250 g or more with respiratory distress syndrome, N Engl J Med 325:
1696, 1991
25. Lucas A et al – Randomised trial of early diet in preterm babies and later
intelligence quotients, BMJ 317: 1481, 1998
26. MacKay AP et al – Adolescent health chartbook. Health, United States,
2000, Hyattsville, Md, 2000, National Center for Health Statistics
27. Meier PP – Breastfeeding in the special care nursery: prematures and
infants with medical problems, Pediatr Clin North Am 48: 425, 2001
28. Micle I – Bolile nou-născutului în „Curs de pediatrie”, Sabău I, editor, vol.I,
fascicola I, Sabău I editor, Lito UMFT, 1999
29. Narkewicz MR, Girard J – Role of glucoregulatory hormones in hepatic
glucose metabolism during the perinatal period in Poland RA, Fox WW,
ed: “Fetal and neonatal physiology”, ed 2, Philadelphia, WB Saunders,
1998
30. Ohls RK et al – Effects of early erythropoietin therapy on the transfusion
requirements of preterm infants below 1250 grams birth weight: a
multicenter, randomized, controlled trial, Pediatrics 108: 934, 2001
31. Pearson E et al – Trial of vitamin A supplementation in very low birth
weight infants at risk for bronchopulmonary dysplasia, J pediatr 121: 420,
1992
32. Pointdexter BB et al – Exogenous insulin reduces proteolysis and protein
synthesis in extremly low birth weight infants, J Pediatr 132: 984, 1998
33. Raiten DJ et al – Assesment of nutrient requirements for infant formulas, J
Nutr 128: 2059S, 1998
34. Robbins ST and Fletcher AB – Early vs delayed vitamin A supplementation
in very-low-birth-weight infants, J Paren Ent Nutr 17: 220, 1993
35. Saigal S – Perception of healthy status and quality of life of extremly low-
birth weight survivors: the consumer, the provider, and the child, Clin
Perinatol 27: 403, 2000
36. Saigal S et al – Self-esteem of adolescents who werw born prematurely,
Pediatrics 109: 429, 2002
37. Schanler RJ et al – Feeding strategies for premature infants: randomized
trial of gastrointestinal priming and tube-feeding method, Pediatrics 103:
434, 1999
38. Shenai JP et al – Clinical trial of vitamin A supplementation in infants
susceptible to bronchopulmonary dysplasia, J Pediatr 111: 269, 1987
39. Simpson C, Schanler RJ, Lau C – Early introduction of oral feeding in
preterm infants, Pediatrics 110: 517, 2002
40. Tsang RC – Teenage pregnancy is preventable – A challenge to our
society, Pediatr Ann 22: 133, 1993
41. Tubman TRJ, Thompson SW – Glutamine supplementation for prevention
of morbidity in preterm infants, Cochrane Rewiew Abstracts, Updated:
04/01/2003
42. Tyson JE et al – Vitamin A supplementation for extremly-low-birth-weight
infants, N Eng J Med 340: 1962, 1999
43. Tyson JE, Kennedy KA – Minimal enteral nutrition for promoting feeding
tolerance and preventing morbidity in parenterally fed infants, Cochrane
Rewiew Abstracts, Updated: 04/01/2003
44. Wilson-Costello DE, Hack M – Follow-up for high risk neonates in Fanaroff
AA, Martin RJ eds. „Neonatal-perinatal medicine diseases of the fetus and
infant”, vol 2, ed 7, St Louis, Mosby, 2002
45. Worrell LA et al – The effects of the introduction of a high-nutrient
transitional formula on growth and development of the very-low-birth-
weight infant, J Perinatol 22: 112, 2002
46. Ziegler EE et al – Body composition of the reference fetus, Growth 40:
329, 1976
CAPITOLUL IX
Nutriţia la nou-născut, sugar şi copilul mic
1. Dezvoltarea fiziologică
2. Necesităţile nutriţionale
3. Tipuri de alimentaţie:
a) Alimentaţia naturală
b) Alimentaţia artificială
c) Alimentaţia mixtă
4. Diversificarea alimentaţiei
5. Comportamentul alimentar
În timpul primilor 2 ani de viaţă, care sunt caracterizaţi de creştere şi

dezvoltare fizică şi socială rapidă, pot apărea multe modificări ce afectează
alimentaţia şi aportul de nutrienţi. Raţia adecvată de substanţe nutritive în copilărie
afectează interacţiunea cu mediul. Copiii sănătoşi, bine hrăniţi, au energia să
înveţe şi să răspundă stimulilor din mediul înconjurător şi să interacţioneze cu
părinţii şi persoanele care îi îngrijesc, într-o manieră ce încurajează legăturile
interpersonale şi ataşamentul.
1. Dezvoltarea fiziologică
Durata sarcinii, greutatea mamei înainte de sarcină şi câştigul ponderal al
mamei pe perioada sarcinii influenţează greutatea la naştere a nou-născutului.
După naştere, greutatea copilului depinde atât de factorii genetici, cât şi de
alimentaţie. Majoritatea copiilor, care sunt genetic determinaţi să fie mai mari, ating
greutatea normală pentru vârstă şi talie între 3 şi 6 luni. Mulţi copii născuţi la sau
sub percentila 10 pot să nu ajungă la greutatea normală pentru vârstă şi talie până
la vârsta de 1 an. Copiii mai mari la naştere, care sunt genetic determinaţi să fie
mici, cresc pentru câteva luni, însă adesea nu ating greutatea normală pentru
vârstă şi talie până la vârsta de 13 luni (30).
În primele zile de la naştere are loc o scădere fiziologică în greutate, care este
însă recuperată după 7-10 zile. În primul an de viaţă, procesul de creştere are loc
rapid, însă cu o rată descrescătoare. La vârsta de 4-6 luni, greutatea sugarului se
dublează, iar la 1 an se triplează. Sporul ponderal, în timpul celui de-al doilea an
de viaţă, este aproximativ egal cu greutatea de la naştere. Sugarii cresc în lungime
cu 50% în timpul primului an de viaţă şi îşi dublează înălţimea la 4 ani. Adipozitatea
corporală creşte rapid în timpul primelor 9 luni, iar apoi rata acumulării ţesutului
adipos se reduce. Conţinutul în apă al organismului se reduce de la 70% la
naştere, atingând valori de 60% la 1 an. Scăderea este urmarea aproape în
exclusivitate a apei extracelulare, care de la 42% la naştere ajunge la 32% la
vârsta de 1 an.
Capacitatea gastrică a nou-născutului este de 10-20 ml, iar la vârsta de 1 an,

aceasta creşte la 200 ml, ceea ce face posibil consumul unor cantităţi mai mari de
alimente şi intervale mai mari între mese. Pe parcursul primelor săptămâni de
viaţă, aciditatea gastrică scade. Evacuarea gastrică încetineşte, dependent de
cantitatea şi compoziţia mesei.
Deşi secreţia gastrică de pepsină rămâne scăzută în primele 3 luni de viaţă,
aceasta nu reprezintă un factor limitativ pentru digestia proteinelor. Activitatea
tripsinei în lichidul duodenal este mai scăzută la sugari, comparativ cu copiii mai
mari, ca şi activitatea enterokinazei (enzima responsabilă de activarea tripsinei),
însă suficientă pentru digestia proteinelor din lapte.
Absorbţia lipidelor este variabilă în perioada neonatală. Lipidele laptelui uman
şi amestecurile lipidice din formulele de lapte sunt bine absorbite. Laptele uman
conţine două lipaze. Una dintre ele se găseşte în fracţiunea lipidică a laptelui şi
este esenţială pentru formarea lipidelor din lapte în glanda mamară, însă nu se
cunoaşte importanţa ei nutritivă pentru sugar. Cealaltă lipază, lipaza stimulată de
bilă, hidrolizează trigliceridele în trei acizi graşi şi glicerol. Lipaza gastrică a nou-
născutului hidrolizează acizii graşi cu lanţ scurt şi mediu deja în stomac. Lipaza
gastrică hidrolizează şi acizii graşi cu lanţ lung.
Activitatea enzimelor responsabile pentru digestia dizaharidelor (maltaza,
izomaltaza şi sucraza) ating nivelul de la adult la 28-32 de săptămâni de gestaţie.
Activitatea lactazei (responsabilă de digestia dizaharidelor din lapte) creşte în
apropierea naşterii, atingând nivelul de la adult în momentul naşterii, în timp ce
amilaza pancreatică (responsabilă de digestia amidonului) continuă să rămână
scăzută pe parcursul primelor 6 luni de viaţă. Dacă sugarul consumă amidon
înainte de acest termen, creşterea activităţii amilazei salivare şi digestia în colon
compenseaza de obicei deficitul.
Nou-născutul are rinichi funcţionali, dar imaturi din punct de vedere fiziologic,
care cresc în mărime şi în capacitate de concentrare în primele săptămâni de viaţă.
Rinichii se dubleaza în greutate la 6 luni şi îşi triplează greutatea la vârsta de 1 an.
Rata de filtrare glomerulară este mai mică în timpul primelor 9 luni de viaţă, iar
capacitatea de concentrare a rinichiului este adesea limitată. La 6 săptămâni,
majoritatea copiilor pot concentra urina la acelaşi nivel ca şi adulţii. Funcţia renală
a unui nou-născut sănătos pune rareori probleme. Pot surveni dificultăţi la nou-
născuţii cu diaree sau la cei alimentaţi cu formule de lapte prea concentrate.
2. Necesităţile nutriţionale
Nevoile nutritive ale sugarului reflectă rata de creştere, energia cheltuită în
activităţi fizice, nevoile metabolismului bazal şi interacţiunile între nutrienţii
consumaţi. Necesarul nutritiv la copilul mic este redat în tabelul IX-1.
Nutriţia la nou-născut, sugar şi copilul mic 213
Tabelul IX-1. Aportul adecvat şi recomandările dietetice la sugari şi copii,

de la naştere la 3 ani (9, 35)
Vârsta
Nutrient
Naştere-6 luni 6 luni-1 an 1-3 ani
Energie (kcalkg/zi) 110-120 100 90
Proteine (g/kg/zi) 1,8-2,3 1,5-2 2
Glucide (g/kg/zi) 12-14 12-14 12
Lipide (g/kg/zi) 3,5-6 3,5-6 4-5
Fibre alimentare (g/zi) - - 19
Omega-6 linoleic (g/zi) 4,4 4,6 7
Omega-3 linolenic (g/zi) 0,5 0,5 0,7
Vitamina A (g/zi) 400 500 300
Vitamina D (g/zi) 5 5 5
Vitamina E (mg/zi) 4 5 6
Vitamin K (g/zi) 2 2,5 30
Vitamina C (mg/zi) 40 50 50
Tiamina (mg/zi) 0,2 0,3 0,5
Riboflavina (mg/zi) 0,3 0,4 0,5
Niacina (mg/zi) 2 4 6
Vitamina B6 (mg/zi) 0,1 0,3 0,5
Folati (g/zi) 65 80 150
Vitamina B12 (mg/zi) 0,4 0,5 0,9
Acid pantotenic (mg/zi) 1,7 1,8 2
Biotina (g/zi) 5 6 8
Colina (mg/zi) 125 150 200
Calciu (mg/zi) 210 270 500
Fosfor (mg/zi) 100 275 460
Magneziu (mg/zi) 30 75 80
Fier (mg/zi) 0,27 11 7
Zinc (mg/zi) 2 3 3
Iod (g/zi) 110 130 90
Seleniu (g/zi) 15 20 20
Fluoruri (mg/zi) 0,01 0,5 0,7
Mangan (g/zi) 0,003 0,6 17
Molibden (g/zi) 2 3 17
Crom (g/zi) 0,2 5,5 11
Cupru (g/zi) 200 220 340
Aportul energetic
Copiii născuţi la termen, ce sunt hrăniţi la sân, precum şi cei alimentaţi cu
formule de lapte standard 66 kcal/100 ml lapte preparat, au în general capacitatea
să-şi ajusteze aportul, în funcţie de nevoile energetice, atunci când cei care îi
îngrijesc sunt sensibili la senzaţia lor de foame şi saţietate. O metodă bună, pentru
a determina aportul adecvat al nutrienţilor, este monitorizarea atentă a câştigului
ponderal, lungimii, greutăţii raportate la lungime şi compararea acestor date cu
cele din diverse tabele.
Monitorizarea atentă a aportului energetic şi nutritiv se impune atunci când
nou-născutul se află într-o perioadă de descreştere a ratei de câştig ponderal,
dacă nu creşte suficient în greutate sau chiar pierde greutate. Dacă rata de
creştere în lungime scade sau staţionează, trebuie investigată o eventuală stare de
malnutriţie sau altă afecţiune. Dacă sporul ponderal depăşeşte cu mult rata de
creştere în lungime, ar trebui evaluate concentraţia energetică a formulei de lapte,
cantitatea formulei consumate, precum şi cantitatea şi tipul alimentelor semisolide
sau solide oferite sugarului. De asemenea, trebuie apreciată dezvoltarea
psihomotorie a copilului.
Copiii hrăniţi cu formule de lapte consumă la o masă mai multe kilocalorii per
unitate corporală decât sugarii alimentaţi natural. Câştigul ponderal este mai mare
la copiii hrăniţi cu formule de lapte, iar masa corporală per gram de proteine
ingerate este crescută. În plus, nu au fost descrise avantaje funcţionale la copiii cu
o rată de creştere mai rapidă.
Necesar hidric
Necesarul hidric al sugarului este determinat de cantitatea de apă pierdută
prin piele, plămâni, urină şi fecale, la care se adaugă o cantitate mică necesară
creşterii (tabelul IX-2). Recomandările dietetice pentru aportul hidric sunt de 1,5
ml/kcal/zi sau 125-150 ml/kg corp/zi (35).
Deoarece capacitatea de concentrare a rinichilor este mai mică la nou-născuţi
şi sugari, comparativ cu copilul mai mare sau adultul, aceştia sunt vulnerabili la
dezechilibrul hidric. În condiţii normale, laptele uman şi formulele de lapte
preparate corespunzător furnizează cantităţi adecvate de apă. La prepararea
formulelor de lapte se adaugă apă fiartă şi răcită. Odată preparată formula de
lapte, aceasta nu se mai fierbe, deoarece, prin evaporarea apei, devine mai
concentrată şi se distrug vitaminele termolabile. Atunci când temperaturile sunt
foarte ridicate sau umiditatea aerului este scăzută, sugarii mici au nevoie de
suplimentarea aportului hidric. Când mai există şi alte pierderi de lichide decât cele
renale (vărsături, diaree), sugarii trebuie atent monitorizaţi, pentru a decela un
eventual dezechilibru al bilanţului hidro-electrolitic.
Deficitul hidric apare în deshidratarea hipernatremică, fiind asociat cu
consecinţe neurologice. Deshidratarea hipernatremică a fost raportată la nou-
născuţii alimentaţi natural care au avut o pierdere în greutate mai mare de 10% din
greutatea de la naştere în primele zile de viaţă (25). De aceea, la toţi nou-născuţii
care pot dezvolta deshidratare hipernatremică, trebuie urmărit cu exactitate
volumul de lapte ingerat, câştigul ponderal şi starea de hidratare.
Intoxicaţia cu apă se manifestă prin lipsă de somn, greaţă, vărsături, diaree,
poliurie, iar analizele de laborator evidenţiază hiponatremie. Scăderea sodiului
seric survine în cazul unei alimentaţii defectuoase, atunci când formulele sunt
excesiv de diluate sau în tratamentul diareei, când se utilizează apa fiartă în locul
unei soluţii electrolitice.
Tabelul IX-2. Necesarul hidric la nou-născuţi, sugari şi copii (35)

Vârsta Necesarul hidric (ml/kg/zi)
10 zile 125-150
3 luni 140-160
6 luni 130-155
1 an 120-135
2 ani 115-125
6 ani 90-100
10 ani 70-85
14 ani 50-60
Proteinele
Proteinele sunt necesare procesului de creştere. Necesarul proteic la sugar,
datorită creşterii rapide în greutate, este mai mare per kilogram de greutate decât
la adulţi sau la copiii mai mari. Recomandările pentru aportul proteic sunt bazate
pe compoziţia laptelui uman şi se presupune că eficienţa laptelui uman este de
100%. Tabelul IX-1 cuprinde necesarul proteic pentru copii de la naştere până la
vârsta de 3 ani.
Copiii au nevoie de un procentaj mai mare de aminoacizi esenţiali din totalul
aminoacizilor comparativ cu adulţii. Histidina este un aminoacid esenţial pentru
sugari, dar nu şi pentru adulţi. Tirozina, cistina şi taurina sunt esenţiali pentru nou-
născuţii prematuri.
Laptele uman şi formulele de lapte furnizează majoritatea proteinelor în timpul
primului an de viaţă. Cantitatea proteinelor din laptele uman este adecvată pentru
primele 6 luni din viaţa copilului, chiar dacă se consideră că laptele uman conţine o
cantitate mai mică de proteine decât formulele de lapte. În ultimele 6 luni ale
primului an de viaţă, dieta copilului trebuie suplimentată cu proteine de calitate
superioară, precum iaurtul, carnea măcinată sau gălbenuşul de ou.
Copiii care sunt hrăniţi cu formule de lapte excesiv de diluate, pentru
tratamentul diareei după o boală enterică sau care au multiple alergii alimentare,
primesc o cantitate inadecvată de proteine.
Lipidele
Recomandarea actuală, pentru copiii mai mici de 1 an, este consumul de
minimum 30 g de lipide pe zi. Această cantitate este prezentă în laptele uman şi în
toate formulele de lapte pentru sugari. Aportul semnificativ scăzut de lipide poate
duce la un aport energetic inadecvat, pe care sugarul încearcă să-l corecteze prin
creşterea volumului de lapte ingerat.
Laptele uman conţine cantităţi crescute de acizi graşi esenţiali, precum acidul
linoleic, linolenic şi derivaţii cu lanţ lung ai acestora, acidul arahidonic (AA) şi acidul
decosahexaenoic (DHA), care se găsesc în cantităţi crescute în retină şi creier.

Multe formule de lapte sunt suplimentate cu acizii linoleic şi linolenic, din care
derivă AA şi DHA.
Acidul linoleic, care este esenţial pentru creştere şi pentru integritatea pielii,
trebuie să furnizeze 3% din totalul caloriilor unui sugar, sau 4,4 g/zi pentru sugarii
mai mici de 6 luni şi 4,6 g/zi pentru cei cu vârste între 9 luni şi 1 an. De asemenea,
trebuie incluse cantităţi mai mici de acid -linolenic, un precursor al acizilor graşi n-
3 DHA şi eicosapentaenoic (EPA). Recomandarea actuală este de 0,5 g/zi pe
parcursul primului an de viaţă. 5% din caloriile laptelui uman şi 10% din caloriile
furnizate de majoritatea formulelor de lapte rezultă din acidul linoleic. Deoarece
DHA poate fi format prin desaturarea acidului -linolenic, importanţa ingestiei
suplimentare de DHA este incertă. Concentraţia DHA în laptele uman variază în
funcţie de cantitatea de DHA din dieta mamei.
Recent, a fost studiată importanţa acizilor graşi n-3 în dezvoltarea neurologică
şi vizuală a nou-născutului. Deşi s-a demonstrat că DHA facilitează dezvoltarea
acuităţii vizuale la nou-născuţii prematuri, importanţa acestuia la copiii născuţi la
termen este mai puţin clară, iar studiile clinice relevă rezultate contradictorii (7,
17, 24).
Glucidele
Glucidele trebuie să furnizeze 30-60% din totalul caloric la sugari. Lactoza
sau alţi carbohidraţi reprezintă 37% din caloriile laptelui uman şi 40-50% din
caloriile formulelor de lapte. Anumiţi copii prezintă intoleranţă la lactoză şi au
nevoie de formule speciale de lapte: NAN – fără lactoză (Nestle).
Botulismul este cauzat de ingestia sporilor de Clostridium botulinum, care
germinează şi produce toxina botulinică la nivelul lumenului intestinal. Mierea,
folosită ocazional în dieta sugarului, a fost identificată ca fiind sursa alimentară a
sporilor botulinici, care sunt extrem de rezistenţi la căldură, nefiind distruşi prin
metodele uzuale de preparare. De aceea, mierea nu trebuie introdusă în
alimentaţia copiilor mai mici de 1 an, deoarece aceştia au un sistem imunitar încă
imatur.
Mineralele
 Calciul
Recomandările dietetice pentru aportul de calciu la sugarii hrăniţi cu formule
derivate din laptele de vacă (din care se absoarbe aproximativ 25-30% din calciul
ingerat) sunt de 400-800 mg/zi. Aceasta nu se aplica însă sugarilor alimentaţi
natural, care reţin aproximativ 2/3 din calciul ingerat. Cantitatea adecvată de calciu
este de 210 mg/zi pentru sugarii cu vârsta între 0-6 luni.
 Fierul
Se consideră că nou-născuţii la termen au depozite adecvate de fier.
Dublarea greutăţii de la naştere apare la 4 luni pentru nou-născuţii la termen şi
mult mai precoce pentru cei născuţi prematur. Necesarul de fier creşte în funcţie de
vârstă, rata de creştere şi depozitele de fier. Sugarii cu vârsta între 4 şi 6 luni, care
sunt hrăniţi numai la sân, prezintă riscul dezvoltării unei carenţe de fier, putând
să-şi epuizeze rezervele până la 6-9 luni (21). Fierul din laptele uman are o
biodisponibilitate mare, însă, atât sugarii alimentaţi la sân, cât şi cei hrăniţi cu
formule de lapte trebuie să primească suplimente de fier între 4 şi 6 luni. Carenţa
de fier şi anemia feriprivă sunt adesea întâlnite la copiii mai mari. Statusul fierului la
copiii hrăniţi numai cu lapte de vacă în timpul primului an de viaţă este mai puţin
satisfăcător decât la cei alimentaţi la sân sau cu formule de lapte îmbogăţite cu fier.
Laptele de vacă nu este doar o sursă săracă în fier, ci mai conţine şi factori care
inhibă absorbţia fierului (12).
Monitorizarea statusului fierului este importantă, ca urmare a efectelor pe
termen lung al deficitului de fier din copilărie asupra funcţiei cognitive. Într-un studiu
al lui Sheriff şi colab., concentraţia scăzută a hemoglobinei, la 8 luni, a fost corelată
cu dezvoltarea motorie deficitară la 18 luni (29). În plus, la copiii cu carenţă cronică
de fier s-au demonstrat deficienţe ale dezvoltarii pe termen lung şi tulburări
comportamentale în adolescenţă (23).
 Zincul
Nou-născuţii sunt dependenţi imediat după naştere de sursele alimentare de
zinc. Zincul este mai bine absorbit din laptele uman decât din formulele de lapte.
Atât laptele uman, cât şi formulele de lapte furnizează cantitatea adecvată de zinc
(0,3-0,5 mg/kg corp) în primul an de viaţă; alte alimente (carnea, cerealele)
acoperă necesarul de zinc în timpul celui de-al doilea an de viaţă.
 Fluorurile
Importanţa fluorurilor în prevenţia cariilor dentare a fost bine documentată,
însă acestea pot cauza şi fluoroză dentară la un nivel al ingestiei de fluor de
4-1000 mg/zi.
Laptele uman are un conţinut foarte scăzut în fluoruri. Preparatele de cereale
pentru copii şi sucul de fructe produs cu apă fluorinată sunt surse semnificative de
fluoruri pentru copilul mic. În mod curent, suplimentarea cu fluoruri nu este
recomandată pentru sugarii mai mici de 6 luni. După erupţia dinţilor, se recomandă
administrarea, de câteva ori pe zi, a apei fluorinate, sugarilor alimentaţi la sân,
celor hrăniţi cu lapte de vacă sau cu formule de lapte ce conţin mai puţin de 0,3 mg
fluoruri/l (1).
 Vitaminele
Formulele de lapte pentru sugari conţin adaosuri din toate vitaminele
necesare. Laptele uman conţine toate vitaminele necesare unui nou-născut la
termen, cu excepţia vitaminei D; laptele uman conţine numai 40-50 UI/l vitamina D
(1-1,25 g calciferol). Copiii alimentaţi la sân trebuie să primească suplimentar
vitamina D sau să fie expuşi regulat la soare. Expunerea la soare pentru
30 minute/săptămână a sugarului ce poartă numai un scutec, sau pentru
2 ore/săptămână dacă este îmbrăcat complet, este suficientă pentru a acoperi
nevoile de vitamina D (32). Au fost descrise cazuri de rahitism la sugarii alăptaţi la
sân, cu hiperpigmentaţie naturală şi puţin expuşi la soare (22, 34).
Laptele mamelor care au o dietă vegetariană strictă este sărac în vitamina
B12, în special dacă mama a urmat acest regim cu mult timp înainte şi pe perioada
sarcinii. Deficitul de vitamină B12 a fost, de asemenea, diagnosticat la sugarii
alimentaţi la sân de mame cu anemie pernicioasă (19).
Aportul de vitamină K în perioada neonatală are nevoie de o atenţie specială.
Deficitul poate duce la apariţia de sângerări sau la boala hemoragică a nou-
născutului. Aceste afecţiuni sunt mai frecvente la nou-născuţii alăptaţi la sân,
deoarece laptele uman conţine numai 15 g/l vitamina K, în timp ce laptele de vacă
şi formulele derivate din laptele de vacă conţin o cantitate de aproximativ 4 ori mai
mare. Nou-născuţii alăptaţi la sân consumă mai puţin lapte în primele zile de viaţă
decât cei hrăniţi cu formule de lapte, ceea ce contribuie la ingestia scăzută de
vitamina K. Formulele de lapte conţin minimum 4 g vitamina K/100 kcal. Aportul
necesar de 5-15 g/zi poate fi furnizat de laptele uman matur, care poate, însă, să
nu se secrete din primele zile după naştere până la o săptămână. De aceea, în
această perioadă, este necesară suplimentarea cu vitamina K (14).
În concluzie, suplimentele de vitamine şi minerale pot fi prescrise numai după
o evaluare atentă a ingestiei şi expunerii la soare a copilului. Sugarii care sunt
hrăniţi cu formule comerciale de lapte rareori au nevoie de suplimente. Copiii
alimentaţi la sân necesită administrarea de vitamina D după 2 săptămâni şi de fier
după vârsta de 4-6 luni. Sugarii mai mari care sunt hrăniţi cu lapte omogenizat au
nevoie de o sursă alimentară sau suplimente de vitamina C.
3. Tipuri de alimentaţie
a) Alimentaţia naturală
Alimentaţia naturală constă în hrănirea sugarului în primele 4-6 luni de viaţă
exclusiv cu lapte matern. Deoarece laptele unei mame care are o dietă adecvată
este unic în ceea ce priveşte acoperirea tuturor nevoilor unui sugar, se recomandă
categoric alimentaţia cu lapte matern în primele 6 luni de viaţă. Cele mai multe
probleme medicale cronice nu contraindică alimentaţia la sân. Mama ar trebui
încurajată să-şi îngrijească copilul imediat după naştere, lucru posibil în
maternităţile ce permit spitalizarea mamei şi nou-născutului în aceeaşi încăpere.
Ideal, sfaturile şi pregătirea pentru alăptare încep încă în ultimele luni sau
săptămâni de sarcină.
În timpul primelor zile de viaţă, alimentaţia la sân constă în colostru, un lichid
galben, transparent, care acoperă nevoile nou-născutului în prima săptămână.
Colostrul conţine mai puţine lipide, glucide şi vitamine hidrosolubile, însă are mai
multe proteine şi o concentraţie mai mare de sodiu, potasiu, clor, vitamine
liposolubile şi imunoglobuline comparativ cu laptele matur.
Laptele uman şi colostrul conţin anticorpi şi factori antiinfectioşi care nu sunt
prezenţi în formulele de lapte pentru sugari. Ig A secretor este imunoglobulina
predominantă în laptele uman şi joacă un rol important în protecţia mucoasei
digestive imature faţă de infecţii. Alăptatul trebuie menţinut cel puţin până la vârsta
de 3 luni pentru a obţine acest beneficiu.
Proteina care leagă fierul, lactoferina din laptele uman, are rol bacteriostatic,
deprivând bacteriile de fier, ceea ce le încetineşte creşterea. Lizozimul este o
enzimă bacteriolitică ce se găseşte în laptele uman şi are rolul de a distruge
membranele celulare ale bacteriilor. Laptele uman conţine factori ce intensifică
creşterea lactobacililor bifidus, ce produc un acid gastrointestinal care inhibă
creşterea unor germeni patogeni. Datorită acestor factori antiinfectioşi, incidenţa
infecţiilor este mai mică la sugarii alimentaţi la sân decât la cei hrăniţi cu formule de
lapte.
Laptele uman este, fără discuţie, alimentul ideal pentru nou-născuţi. Prin
compoziţia sa furnizează necesarul energetic şi de nutrienţi în cantităţi adecvate.
Acesta conţine factori imuni specifici şi nespecifici care susţin sistemul imun imatur
al nou-născutului, protejând astfel organismul împotriva infecţiilor (27). Laptele
uman ajută, de asemenea, la prevenirea diareei şi a otitei medii (2). Mai mult,
apropierea mamei de copil în timpul alăptării facilitează legătura dintre aceştia,
precum şi procesul de ataşament. Laptele uman are beneficii nutritive (alimentaţie
optimă într-o formă cu biodisponibilitate mare şi uşor digerabilă), scade
morbiditatea infantilă, aduce beneficii stării de sănătate a mamei (amenoreea de
lactaţie, pierderea în greutate a mamei, protecţie faţă de unele neoplasme), are
beneficii economice şi de mediu (4).
Studiile populaţionale şi metaanalizele indică faptul că alimentaţia la sân
aduce beneficii asupra dezvoltării cognitive (5), ajută la prevenirea obezităţii la
copii (15) şi mediază controlul matern asupra alimentaţiei (11).
Alimentaţia la sân nu este posibilă în cazul mamelor cu infecţii sau care iau
medicamente ce pot avea efecte nedorite asupra copilului. De exemplu, o mamă
care este infectată cu HIV poate transmite infecţia copilului (16). În funcţie de
efectul pe care îl produc asupra sugarului alimentat la sân, medicamentele ce se
pot administra mamei ce alăptează se clasifică în (20):
 contraindicate pe perioada alăptării;
 cu efecte necunoscute asupra sugarului ce necesită precauţie;
 cu efecte semnificative asupra sugarului şi administrate mamei cu
precauţii;
 compuşi radioactivi ce necesită întreruperea temporară a alăptării şi
 compatibile cu alăptarea (anexa 8).
Tehnica alimentaţiei naturale
Nou-născutul poate fi pus la sân după primele 2-3 ore, în cazul unei naşteri
naturale. Referitor la frecvenţa supturilor, conceptul mai vechi de alimentaţie cu
orar regulat, la interval de 3 ore, a fost înlocuit treptat de alimentaţia la cerere, mai
fiziologică, în cazul căreia frecvenţa şi cantitatea supturilor sunt stabilite de către
sugar.
Durata suptului va avea durată progresiv crescândă, de la 5 minute în prima
zi la 20-30 minute, iar sugarul va fi pus la ambii sâni. După câteva săptămâni,
ritmul meselor se autoreglează şi va avea un orar mai regulat. În general, un nou-
născut de 3000 g suge de 6-8 ori pe zi, iar cantitatea de lapte la o masă are variaţii
largi (70-200 ml).
b) Alimentaţia artificială
Alimentaţia artificială constă în administrarea laptelui unei alte specii, de
obicei a formulelor de lapte ce au la bază laptele de vacă.
 Formulele de lapte
Formulele comerciale de lapte, realizate prin tratare termică şi suplimentate
cu glucide, lipide, minerale şi vitamine, sunt adaptate pentru a furniza necesarul
nutritiv într-o formă uşor absorbabilă. Formulele de lapte acceptate în nutriţia
sugarilor trebuie să îndeplinească anumite condiţii în ceea ce priveşte conţinutul
minim în principii nutritive (tabelul IX-3).
Sugarii, ai căror mame nu doresc sau nu pot să-i alimenteze natural (la sân),
sunt de obicei hrăniţi artificial cu formule adaptate din laptele de vacă sau produse
de soia. Cei care au necesităţi deosebite primesc preparate create special.
Formulele, care se prepară din lapte de vacă fără lipide şi la care se adaugă
lipide vegetale, vitamine şi minerale, sunt folosite pentru sugarii sănătoşi şi se
aseamănă din punct de vedere al compoziţiei cu laptele uman. Uleiurile vegetale
sunt adăugate pentru a creşte absorbţia lipidelor, iar vitaminele şi mineralele sunt
suplimentate pentru a atinge nivelul recomandat pentru necesarul sugarului.
Există formule de lapte şi pentru copiii după vârsta de 1 an (Lapte Junior B –
Nestle sau Milumil 3 – Milupa), însă cei mai mulţi pediatri nu le consideră
necesare.
Scăderea prevalenţei anemiei la sugari se datorează în principal utilizării de
formule de lapte fortifiate cu fier; din acest motiv, este recomandabilă administrarea
unor formulele fortifiate cu fier pentru toţi sugarii alimentaţi artificial.
Tabelul IX-3. Norme internaţionale pentru aportul nutritiv al formulelor de lapte (35)
Principiu nutritiv Cantitatea minimă acceptată / 100 kcal
Glucide (g) 10,8
Proteine (g) 1,8
Lipide (g) 3,3
Procentajul caloriilor 30
Acid linoleic (mg) 300
Procentajul caloriilor 2,7
Vitamina A (UI) 250
Principiu nutritiv Cantitatea minimă acceptată / 100 kcal

Vitamina E (UI) 0,7
Vitamina D (UI) 40
Vitamina K (g) 4
Tiamina (g) 40
Riboflavina (g) 60
Niacina (g) 250
Acid ascorbic (g) 8
Piridoxina (g) 35
Vitamina B12 (g) 0,15
Acid folic (g) 4
Biotina (g) 1,5
Acid pantotenic (g) 300
Colina (mg) 7
Inozitol (mg) 4
Calciu (mg) 60
Fosfor (mg) 30
Fier (mg) 0,15
Zinc (mg) 0,5
Magneziu (mg) 6
Mangan (g) 5
Sodiu (mg) 20
Potasiu (mg) 80
Iod (mg) 5
Clor (mg) 55
Cupru (g) 60
Recent, formulele bazate pe soia au devenit atent monitorizate. Sugarii care

sunt hrăniţi cu formule de soia cresc la fel de bine şi absorb mineralele la fel ca şi
sugarii alimentaţi cu formule adaptate din laptele de vacă, dar sunt expuşi unor
cantităţi de câteva sute de ori mai mari de fitoestrogeni sau izoflavone, comparativ
cu sugarii alimentaţi cu lapte uman sau formule de lapte adaptate din laptele de
vacă (28). Problema este dacă această expunere produce o dezvoltare hazardată.
Cantitatea proteinelor din soia, folosită la prepararea formulelor de soia, determină
conţinutul în izoflavone. Un studiu efectuat de Irvine şi colab. estimează că un
sugar în vârstă de 4 luni, hrănit cu formule de soia, este expus unei cantităţi de 28-
47 mg de izoflavone în fiecare zi (18). Concentraţia plasmatică de izoflavone, la
sugarii care primesc formule de soia, este semnificativ mai mare decât la cei
alimentaţi la sân sau cu formule adaptate de lapte. Totuşi, impactul biologic al
acestui nivel crescut de izoflavone asupra dezvoltării pe termen lung a copilului nu
este cunoscut încă.
În efortul continuu de a produce formule de lapte pentru sugari cât mai
asemănătoare cu laptele matern, a fost evaluat şi necesarul acizilor graşi
polinesaturaţi cu lanţ lung (6). AA şi DHA se găsesc în laptele matern, dar nu şi în
laptele de vacă. Cercetări recente au indicat că aceşti acizi graşi cu lanţ foarte lung
pot fi asociaţi cu dezvoltarea cognitivă şi vizuală accelerată (5). Oricum, nu există
studii care să arate că sugarii hrăniţi cu formule fără suplimente de AA sau DHA au
probleme în creştere şi dezvoltare. Dar multe formule de lapte conţin suplimente
din aceşti acizi graşi (17). La sugar, recomandările dietetice pentru acizii graşi -3
sunt de 0,5 g/zi.
Pentru sugarii ce nu tolerează proteinele din formulele bazate pe lapte de
vacă sunt disponibile produse variate. Produsele din soia conţin în cantităţi
corespunzatoare toţi nutrienţii şi sunt recomandate pentru copiii din familiile
vegetariene, sau la sugarii care sunt alergici la proteinele laptelui de vacă, dar care
nu au manifestări clinice de alergie. Aceste produse nu sunt recomandate pentru
copiii cunoscuţi cu alergie la proteine, deoarece mulţi sugari alergici la proteinele
laptelui de vacă pot, de asemenea, dezvolta alergii şi la proteinele laptelui de
soia (3).
Sugarii care nu tolerează produsele din soia pot fi hrăniţi cu formule realizate
din hidrolizat de cazeină, care reprezintă cazeina scindată în componente mai mici
prin tratare cu acizi, alcali sau enzime. Mai mult, aceste formule nu conţin lactoză.
Există şi alte formule de lapte disponibile pentru sugarii cu probleme: malabsorbţie
sau tulburări metabolice (de exemplu, fenilcetonuria).
Prepararea a 100 ml formulă de lapte se obţine prin adăugarea a 90 ml apă
fiartă şi răcită la 3 măsuri de pudră (cu gramaj variabil pentru fiecare tip de lapte
praf, în general între 4,3 şi 5,2 g/măsură). Sugarul trebuie hrănit imediat ce este
preparată formula de lapte, iar resturile se aruncă, nu se păstrează pentru masa
următoare. Odată deschisă, cutia ce conţine pudra de formulă de lapte trebuie
acoperită şi consumată în termen de 4-6 săptămâni.
 Laptele de vacă
Deşi, este general recomandat ca sugarii să primească numai lapte uman,
formule de lapte umanizate sau formule de lapte fortifiate cu fier în primul an de
viaţă, mulţi părinţi fac tranziţia de la formule de lapte la lapte proaspăt de vacă între
5 şi 9 luni de viaţă. Sugarii care sunt hrăniţi cu lapte de vacă integral primesc
cantităţi mai reduse decât necesarul recomandat de fier, acid linoleic şi vitamina E
şi cantităţi excesive de sodiu, potasiu şi proteine. Laptele acidulat, brânza sunt
greu digerabile pentru sugarul mic, absorbţia lipidelor din lapte de vacă fiind mai
dificilă, comparativ cu cele din laptele matern. Cantitatea mai mare de proteine şi
minerale din laptele de vacă suprasolicită funcţia renală. Laptele de vacă poate
determina sângerări gastro-intestinale în cantitate redusă. Nu este recomandată
introducerea laptelui degresat în alimentaţia copilului sub 2 ani.
Compoziţia laptelui uman este diferită de cea a celui de vacă (tabelul IX-4);
din acest motiv, laptele de vacă nu este recomandat pentru copiii mai mici de 1 an.
Ambele furnizează aproximativ 66 kcal/100 ml lapte, dar sursa nutritivă a energiei
este diferită. De exemplu, proteinele furnizează 6-7% din caloriile laptelui uman şi
20% din energia laptelui de vacă. Laptele uman conţine, în proporţie de 60%,
proteine ale zerului (în majoritate lactalbumine) şi 40% cazeină; în contrast, laptele
de vacă este format, în proporţie de 20%, din proteine ale lactoserului şi 80%
cazeină. Cazeina precipită în stomacul sugarului, formând flocoane mari, greu
digerabile, în timp ce lactalbumina din laptele uman formează flocoane mici, uşor
digerabile. Aminoacizii taurină şi cisteină sunt prezenţi în concentraţie mai mare în
laptele uman decât în cel de vacă. Aceşti aminoacizi pot fi esenţiali pentru nou-
născutul prematur. Lactoza furnizează 42% din totalul caloric pentru laptele uman
şi numai 30% în laptele de vacă.
Lipidele furnizeaza 50% din energie, atât în laptele uman, cât şi în cel de
vacă. Acidul oleic mononesaturat este acidul gras, predominant în ambele tipuri de
lapte. Acidul linoleic, un acid gras esenţial, produce 4% din energie în laptele uman
şi numai 1% în cel de vacă. Colesterolul conţinut în laptele uman este în
concentraţie de 7-47 mg/dl, comparativ cu 10-35 mg/dl în laptele de vacă. În plus,
lipaza din fracţiunea nonlipidică a laptelui uman este stimulată de sărurile biliare şi
contribuie semnificativ la hidroliza trigliceridelor din lapte.
Toate vitaminele hidrosolubile din laptele uman reflectă ingestia maternă.
Laptele de vacă conţine cantităţi adecvate de vitamine din compexul B, însă o
cantitate scăzută de vitamina C. Ambele tipuri de lapte furnizează o cantitate
suficientă de vitamina A. Laptele uman, care conţine 2 UI/l (2 mg de -tocoferol),
este o sursă mai bogată în vitamina E decât laptele de vacă. Laptele uman conţine
20-22 UI/l vitamina D, însă, o dată cu înaintarea în vârstă a sugarului, necesarul de
vitamina D din surse adiţionale creşte progresiv.
Fierul, atât în laptele uman, cât şi în cel de vacă, se află în cantităţi reduse
(0,3 mg/l). Fierul din laptele matern are însă o biodisponibilitate superioară, fiind
absorbit în proporţie de 49%, comparativ cu cel din laptele de vacă, din care se
absoarbe doar 1%. Biodisponibilitatea zincului în laptele uman este mai mare decât
în laptele de vacă. Laptele de vacă conţine de 3 ori mai mult calciu şi de 6 ori mai
mult fosfor decât laptele uman, însă raportul Ca/P este de 1,2/1, mai puţin optim
decât cel în laptele matern (2/1). Concentraţia în fluoruri este dublă în laptele de
vacă faţă de laptele uman.
Concentraţia de sodiu şi potasiu în laptele uman este aproximativ de 3 ori mai
mic decât în laptele de vacă, ceea ce determină o încărcare renală mai mică.
Osmolaritatea laptelui uman este în medie de 89 mosm/l, iar cea a laptelui de vacă
de 218 mosm/l.
Tabelul IX-4. Comparaţie între compoziţia laptelui uman şi cel de vacă (8, 9)
Lapte matern Lapte de vacă
Calorii (kcal/100 ml lapte ) 66 65
Osmolaritate (mosm/l) 89 218
Proteine (lactoser/cazeină) 60 : 40 20 : 80
Proteine (g/l) 9-14 34-35
Glucide Lactoză Lactoză
Glucide (g/l) 66-73 48
Lipide Lipide umane % crescut de AGS
Lipide (g/l) 39-42 35-40
Lapte matern Lapte de vacă

Calciu (mg/l) 248-280 1250
Fosfaţi (mg/l) 128-147 960
Vitamina D (UI/l) 20-22 14
Vitamina E (mg/l) 2 0,4
Acid folic (g/l) 33-85 55
Sodiu (mg/l) 100-200 380-800
Potasiu (mg/l) 400-500 1300-1800
c) Alimentaţia mixtă
Alimentaţia mixtă constă în administrarea pe perioada primelor 4 luni de viaţă
a laptelui de mamă la care se adaugă o formulă de lapte. Acest tip de alimentaţie
se utilizează în cazul în care secreţia lactată a mamei este insuficientă sau sugarul
nu creşte suficient în greutate (sub 150 g/săptămână). Alimentaţia mixtă este
superioară celei artificiale, atât din punct de vedere nutriţional, cât şi pentru
menţinerea unei flore intestinale fiziologice. Alimentaţia mixtă se poate realiza în
două modalităţi :
1. Metoda complementară, mai fiziologică, se realizează prin completarea cu
formulă de lapte la fiecare masă, după ce sugarul a supt întreaga cantitatea
disponibilă de lapte matern de la ambii sâni. Menţinerea suptului la fiecare masă
are avantajul stimulării secreţiei lactate;
2. Metoda alternativă constă în administrarea alternativă a unei mese de
formulă de lapte cu suptul la sân. Are dezavantajul stimulării reduse a secreţiei
lactate, cu scăderea consecutivă a acesteia.
Stabilirea raţiei de lapte la nou-născut
Există formule orientative pentru aprecierea cantităţii de lapte supt de către
nou-născut (9):
 În primele 10 zile de la naştere: formula Finkelstein: C = (n – 1) x K,
unde:
 C – cantitatea de lapte supt pe 24 ore
 n – numărul de zile de la naştere
 K – o constantă cu valoarea:
– 80 la nou-născuţii cu greutatea la naştere > 3250 g
– 70 la nou-născuţii cu greutatea la naştere < 3250 g
 După 10 zile de la naştere: formula Apert: C = G (g) / 10 + 200, unde
 C – cantitatea de lapte supt pe 24 ore
Pentru a afla cantitatea de lapte la o masă, se împarte C la numărul meselor.
În medie, raţia zilnică de lapte matern este de 400 ml la sfârşitul primei săptămâni,
500 ml a doua săptămână, 600 ml a treia săptămână şi 650 ml a patra săptămână.
Suplimentele vitamino-minerale
Sugarii care primesc cantităţi adecvate de lapte de sân, formule de lapte, sau
ambele au nevoie de puţine suplimente nutritive. Recomandările pentru
suplimentarea cu minerale şi vitamine pentru sugarii născuţi la termen sunt:
 Fierul
Copiii hrăniţi la sân
De la vârsta de 4-6 luni, 1 mg/kg/zi, preferabil din suplimentări alimentare
şi numai formule de lapte fortifiate cu fier pentru sugarii înţărcaţi sau cu nevoie de
suplimentare a laptelui matern.
Copiii hrăniţi cu formule de lapte
Numai formule de lapte fortifiate cu fier în timpul primului an de viaţă.
 Vitamina D
Necesarul recomandat este de 400 UI/zi (10 g colecalciferol/zi), iar
majoritatea formulelor de lapte conţin 62 UI/100 kcal (6,45 g colecalciferol la
100 kcal) pentru a îndeplini această recomandare; expunerea adecvată la soare:
pentru copiii albi de 30 min/săptămână, dacă poartă doar scutec sau de
2 ore/săptămână, dacă sunt îmbrăcaţi.
 Vitamina K
Se suplimentează imediat după naştere, pentru a preveni boala
hemoragică a nou-născutului.
 Fluorurile
Necesarul este de 0,25 mg/zi după vârsta de 6 luni.
4. Diversificarea alimentaţiei
Diversificarea alimentaţiei (ablactarea în trepte) reprezintă un moment
important în alimentaţia sugarului şi trebuie urmată conform anumitor reguli (9):
 Sugarul trebuie să se afle în deplină stare de sănătate;
 Introducerea alimentului nou se face progresiv, prin testarea toleranţei
digestive;
 Alimentele noi vor fi administrate cu linguriţa, înlocuind în final o
masă;
 Nu se introduc simultan două alimente noi;
 Dacă la introducerea unui aliment nou, apar semne de intoleranţă
digestivă (diaree, vărsături), acel aliment va fi suprimat pentru 1-2
săptămâni, până la refacerea digestivă, apoi se va încerca
reintroducerea lui, cu prudenţă;
 Nu trebuie insistat la introducerea unui aliment nou, dacă sugarul îl
refuză, deoarece există riscul apariţiei anorexiei.
Momentul optim pentru începerea diversificării la sugarul eutrofic şi alimentat

natural este de 4-6 luni. La sugarii alimentaţi artificial, diversificarea poate începe şi
la 4-4½ luni. Diversificarea precoce are anumite avantaje (dezvoltarea structurilor

orale, creştere ponderală mai rapidă, aport suplimentar de vitamine, fier şi fibre
alimentare), însă prezintă şi dezavantaje (funcţia renală şi digestivă nu este
suficient de matură, favorizează obezitatea, glutenul, introdus înaintea vârstei de
6 luni, poate determina apariţia celiachiei).
Fructele sunt bogate în vitamine şi minerale şi se pot administra sub formă de
suc încă de la vârsta de 6-8 săptămâni (citrice, mere, morcov). De la 4 luni pot fi
administrate şi sub formă de pireu (banane, mere rase), iar de la 6 luni sunt admise
şi fructele coapte sau din compot.
Legumele au conţinut caloric redus, însă bogat în fibre alimentare, vitamine şi
minerale. De la vârsta de 4 luni se administrează ca supă de zarzavat, iniţial
strecurată, cu adaos de 3-5% făinos fără gluten (zeamil = făină de porumb sau
orezina = făină de orez), apoi şi ca pireu de legume.
Făinoasele aduc un aport energetic important şi sunt indicate ca prim aliment
în diversificarea sugarilor subponderali. Zeamilul şi orezina se pot administra încă
de la vârsta de 4-4½ luni, însă făinoasele ce conţin gluten (grişul, orzul, secara)
vor fi introduse în alimentaţia sugarului abia după 6 luni. O dată cu dezvoltarea
masticaţiei, în jurul vârstei de 8-9 luni se vor introduce pâinea, biscuiţii, aluaturile
coapte în casă, sosul alb şi sufleurile. Excesul de făinoase poate provoca diaree şi,
ulterior, distrofie prin exces de făinoase, obezitate.
Laptele şi derivatele constituie alimentaţia de bază a sugarului mic. Brânza de
vaci prospătă poate fi introdusă de la 5 luni, iar iaurtul de la 6-7 luni. Nu se
recomandă introducerea laptelui de vacă integral înaintea vârstei de 1 an, ci
utilizarea unor formule de lapte de continuare pentru sugarii mari, cum sunt NAN 2
(Nestle), Milumil 2 (Milupa), Humana 2 (Humana).
Carnea va fi introdusă ca şi supă de carne sau carne mixată începând cu
vârsta de 5-5½ luni. Se preferă carnea de pasăre sau vită. La 7-8 luni se pot face
perişoare în supă, iar la 1 an se poate da şuncă presată.
Gălbenuşul de ou fiert tare se administrează de la vârsta de 6 luni, însă
albuşul, puternic alergizant, nu se va da înainte de 1 an.
Lipidele vegetale (uleiul) sau animale (untul) se adaugă la pireul de legume
de la 5 luni. Smântâna va fi introdusă în alimentaţia sugarului de 7-8 luni.
Nu se recomandă utilizarea de miere până la vârsta de 1 an, din cauza
riscului de botulism. Sarea nu va fi utilizată în exces, ci doar la prepararea
alimentelor, în cantităţi mici. Zahărul va fi folosit pentru îndulcirea ceaiului, sucurilor
de fructe, făinosului fiert în lapte sau, eventual, a iaurtului şi brânzei de vaci, însă
nu în exces.
În prezent, sunt disponibile numeroase produse comerciale şi alimente
organice pentru sugari. Aceste produse variază foarte mult în ceea ce priveşte
valoarea lor nutritivă. Alimentele pentru sugari ar trebui selectate cu atenţie, pentru
a acoperi nevoile nutriţionale şi energetice necesare dezvoltării.
Cerealele sub formă de pulbere sunt de multe tipuri (grâu, orez, griş) de la
diferite firme (Nestle, Milupa) şi conţin adaosuri de vitamine şi minerale. De la
vârsta de 8 luni, aceste cereale conţin şi bucăţele de alimente pentru a stimula
masticaţia. Fructele sub formă de pireuri şi legumele pireuri, cu sau fără adaos de
carne mixată sau bucăţele, sunt disponibile şi în România, de la firmele Nestle,
Hipp, Bebelac etc.
Tabelul IX-5. Cronologia diversificării (13)

Vârsta sugarului Alimentul
Supă de zarzavat strecurată cu 3-5%
4 luni
făinos fără gluten
4 luni Piure de legume sau fructe
4½ luni Făinos (fără gluten ) cu lapte
Carne de vită sau pasăre (mixată)
5 luni Ulei, unt în pireul de legume
Brânză de vaci
5½ luni Supă de carne
6 luni Gălbenuş de ou fiert tare
6-7 luni Iaurt
Smântână, perişoare, papanaşi,
7-8 luni
mămăligă, pâine
Biscuiţi, aluaturi coapte în casă, sos alb,
9 luni
sufleuri
12 luni Ou întreg, şuncă presată, lapte de vacă
5. Comportamentul alimentar
Atât sugarii alimentaţi la sân, cât şi cei hrăniţi artificial trebuie ţinuţi în braţe în
timpul alimentării. După ce ritmul alimentaţiei a fost stabilit, sugarul devine agitat
sau plânge atunci când îi este foame şi adeseori zâmbeşte sau adoarme când este
sătul (tabelul IX-6). Sugarii, şi nu adulţii, stabilesc programul de masă. Iniţial,
majoritatea nou-născuţilor sunt hrăniţi la fiecare 2-3 ore; începând cu vârsta de
4 săptămâni, intervalul dintre mese creşte la 4 ore. Între 1 şi 2 luni, sugarii sunt de
obicei suficient de mari pentru a permite mamei să omită alimentaţia nocturnă.
Tabelul IX-6. Comportamentul de saţietate la sugar (35)

Vârsta (săptămâni) Comportamentul
Îşi retrage capul de pe sân/biberon
Adoarme
Când sânul este reintrodus în gură, strânge
4-12
buzele cu putere
Muşcă sânul, îşi încreţeşte buzele sau zâmbeşte
şi îi dă drumul
Eliberează sânul şi îşi retrage capul
Se agită sau plânge
16-24
Devine mai atent la mediul înconjurător
Muşcă sânul
Îşi schimbă postura
Îşi ţine gura închisă cu putere
28-36
Dă din cap ca şi când ar zice "nu"
Se joacă cu tacâmurile
Vârsta (săptămâni) Comportamentul

Îşi foloseşte mâinile mai activ
28-36
Aruncă tacâmurile
Comportamentul vârstei anterioare +
40-52 Bolboroseşte cu limba şi buzele
Întinde mamei cu mâna sticla sau ceaşca
Dezvoltarea abilităţilor de alimentare

La naştere, nou-născutul îşi coordonează suptul, respiraţia şi înghiţirea, fiind
pregătit să se hrănească cu lichide, dar nu şi cu alimente solide. În timpul primului
an de viaţă, dezvoltarea tipică a sugarului cuprinde controlul capului, abilitatea de a
se mişca şi de a-şi susţine postura şezândă, precum şi capacitatea de a apuca,
mai întâi cu toată mâna, apoi cu un rafinat reflex de prindere. Sugarii dezvoltă
suptul matur, apoi abilităţi de mestecare rotativă şi progresează de la a fi hrăniţi
până la a se hrăni ei singuri, folosindu-şi degetele. În al doilea an, ei învaţă să se
hrănească singuri cu o linguriţă.
Atât nevoile nutritive, cât şi entuziasmul (dorinţa) sunt criteriile care determină
momentul potrivit pentru diversificarea alimentaţiei. Tabelul IX-7 cuprinde o listă cu
principalele deprinderi ale sugarului, precum şi indicatiile pentru introducerea
alimentelor semisolide şi solide. În timpul primelor 4 luni de viaţă, sugarul obţine
controlul capului şi al gâtului, iar structurile orale, implicate în procesul de
alimentaţie, se dezvoltă progresiv (dispare reflexul de protruzie). Alimentele sub
forma de piure, introduse în timpul acestei faze, sunt consumate la fel ca şi
lichidele, fiecare supt fiind urmat de înghiţire. Între 4 şi 6 luni, când mişcările
suptului matur sunt suficient de dezvoltate şi încep mişcările de moflăit, este
potrivită introducerea alimentelor măcinate. Acceptarea unui aliment de către sugar
este reflectată de creşterea cantităţii consumate din respectivul aliment. Copiii
alimentati la sân acceptă cantităţi mai mari de alimente decât cei hrăniţi cu formule
de lapte (33). Învăţarea aprehensiunii, iniţial rudimentară, apoi cu dexteritate, este
momentul optim pentru oferirea alimentelor ce pot fi ţinute în mână (baghete de
legume, biscuiţi, pâine). Fructele şi legumele cu coajă, precum şi cele alergizante
(albuşul de ou, căpşunele, fragii) nu sunt indicate în primul an de viaţă. De
asemenea, nu se vor da alune, nuci, arahide înaintea vârstei de 2 ani.
În timpul ultimului sfert al primului an de viaţă, copiii pot să-şi lipească buzele
de marginea unei ceşti şi pot bea dacă ceaşca este ţinută de altcineva. De aceea,
în jurul vârstei de 6-9 luni, sugarului i se pot oferi lichide (lapte, sucuri, apă) din
ceaşcă. Părinţii, ai căror sugari sunt alimentaţi la sân, pot alege între trecerea
sugarului direct la ceaşcă sau tranziţia intermitentă la biberon, înainte de a fi
introdusă ceaşca.
În timpul celui de-al doilea an, ei câştigă abilitatea de a-şi roti încheietura
mâinii şi de a-şi ridica coatele, ceea ce le permite să ţină singuri ceaşca şi să
utilizeze linguriţa. La început, ei se murdăresc foarte tare în timp ce mănâncă, însă
la vârsta de 2 ani, majoritatea copiilor se hrănesc singuri cu îndemânare.
Tabelul IX-7. Comportamentul alimentar şi dezvoltarea abilităţilor în timpul primilor doi ani
de viaţă (35)
Dezvoltarea abilităţilor Modificările indicate Exemple de alimente
- Limba transferă mâncarea lateral Introducerea alimentelor Peşte ton, piure de cartofi, piure
în gură moi, pireurilor de legume bine preparate,
- Apar mişcări voluntare şi carne măcinată cu sosuri, piure
independente ale limbii şi buzelor de banane, piersici, pere, iaurt
- Susţinerea în poziţia de şezut
- Apar mişcări de mestecare
(mişcări în sus şi în jos ale
maxilarelor)
- Atingerea sau prinderea obiectelor Se alimentează singur cu Pâine prăjită, biscuiţi, brânză
datorită reflexului de prindere mâna (bucăţi mari de
- Duce mâna la gură alimente)
- Aruncă voluntar mâncarea (reflex Se alimentează singur cu Bucăţi de urdă, cereale, mazăre
digital mai rafinat) mâna (bucăţi mici de şi alte legume tăiate mărunt,
alimente) bucăţi mici de carne
- Apare masticaţia rotatorie Introducerea de alimente Carne bine preparată termic,
variate din meniul familiei legume preparate (dar nu
piureuri), pâine, cartofi,
macaroane, spaghete, fructe
coapte fără coajă
- Aproximează cu buzele marginea Introducerea folosirii
cănii cănii
- Înţelege relaţia dintre conţinut şi Începe auto-alimentarea Alimente ce pot fi mâncate cu

conţinător linguriţa (sos de mere, cereale
gătite, cartofi piure, urdă, iaurt)
- Se accentuează mişcările Îndemânare mai mare la Carne fibroasă, fructe şi legume
maxilarelor alimentaţia cu linguriţa şi crude (se introduc gradat)
- Se dezvoltă deviaţia ulnară a cana
încheieturii mâinii
- Merge singur Poate căuta mâncare şi Alimente cu o valoare
obţine independenţa din nutriţională mare
punct de vedere al
alimentaţiei
- Numeşte alimentele, îşi exprimă Alegerea alimentelor, ceea ce
preferinţele, preferă alimentele permite copilului să-şi dezvolte
nemixate preferinţele alimentare
- Merge la dulapul cu alimente
- Apetitul pare să scadă
Cariile dentare din prima copilărie

Cariile dentare din prima copilărie sau caria dintelui de lapte este cea mai
frecventă boală cronică a copilăriei (26). Cel mai des sunt afectaţi dinţii supero-
anteriori şi mult mai rar cei infero-posteriori. Cariile din prima copilărie sunt comune
printre sugarii şi copiii cărora li se permite să consume alimente dulci, seara, la
culcare sau în cursul nopţii. Sugarii ar trebui hrăniţi, apoi spălaţi pe dinţi şi culcaţi,
fără a li se permite să adoarmă cu biberonul cu lapte sau suc în gură.
Hrănirea sugarilor mai mari

O dată cu maturizarea şi cu încetinirea ratei de creştere, se modifică şi
interesul sugarilor faţă de alimente. Între 9 şi 18 luni, majoritatea îşi reduc ingestia
de lapte de sân sau de formule de lapte. Ei devin pretenţioşi în legătură cu ce şi
cât de mult mănâncă.
În faza de ablactare, copiii trebuie să înveţe mai multe deprinderi, incluzând
abilitatea de a mesteca şi de a înghiţi alimente solide şi de a se folosi de tacâmuri.
Ei învaţă să tolereze texturile şi mirosurile variate ale alimentelor, să mănânce cu
mâinile şi, apoi, să se hrănească cu linguriţa. Copiii foarte mici trebuie încurajaţi să
se hrănească singuri şi să nu li se facă observaţie dacă se murdăresc.
La începutul mesei, copiii sunt flămânzi şi trebuie să li se permită să se
hrănească singuri; când obosesc, pot fi ajutaţi. Accentul pus pe bunele maniere ar
trebui întârziat până la momentul în care copilul înţelege acest concept.
Alimentele trebuie să fie într-o formă care să fie uşor de mâncat. Carnea va fi
tăiată în bucăţele mici. Cartofii şi legumele trebuie să fie sub formă de piure, astfel
încât să fie mâncate cu uşurinţă cu linguriţa. Fructele şi legumele crude trebuie să
fie în mărimea necesară, pentru a fi ciugulite. În plus, linguriţele trebuie să fie mici,
pentru a fi uşor de mânuit. Cănile trebuie să aibă două mânere, pentru a fi uşor de
ţinut în mână, iar vasele să nu se răstoarne cu uşurinţă.
Tipuri de alimente
În general, copiii preferă mâncarea simplă. Mâncarea din meniul familiei
poate fi adaptată pentru copil şi servită în porţii mici. Copiii mai mici de 6 ani
preferă de obicei laptele, alimentele aromate. Gustările sunt necesare la această
vârstă, datorită capacităţii gastrice reduse. Fructele, brânza, cerealele, biscuiţii,
sucurile de fructe şi laptele reprezintă surse de substanţe nutritive şi de calorii.
Copiii de 2 ani preferă fructele şi legumele crude în locul celor gătite.
Sugarilor trebuie să li se ofere alimente variate ca textură şi aromă. Cei care
sunt obişnuiţi cu o varietate mare de alimente, nu vor avea mai târziu probleme cu
refuzul alimentelor. Pentru a varia dieta sugarilor, se adaugă legume şi fructe la
mesele care conţin cereale. Este important să se ofere alimente variate sugarului şi
să nu fie permisă o dietă conţinând doar unul sau două dintre alimentele sale
favorite. Sugarii mai mari resping iniţial alimentele care le sunt oferite pentru prima
dată. Dacă părinţii continuă să le ofere cantităţi mici din aceste alimente, copiii se
familiarizează cu acestea şi sfârşesc prin a le accepta. Este important ca sucul să
nu ţină locul alimentelor solide, mai bogate în substanţe nutritive. Consumul
excesiv de suc la copii duce la încetinirea procesului de creştere şi dezvoltare (31).
Mărimea porţiei
Cantitatea de alimente oferite unui copil este foarte importantă. La vârsta de
1 an, sugarul mănâncă 1/3 din cantitatea consumată în mod normal de un adult.
Această proporţie creşte la 1/2 din porţia unui adult la copilul de 3 ani şi la
aproximativ 2/3 la copilul de 6 ani. Copiilor mici nu trebuie să li se ofere o farfurie

prea mare cu mâncare. Mărimea farfuriei şi cantitatea de alimente trebuie să fie
proporţionale cu vârsta copilului, în general se administrează o lingură dintr-un
anumit aliment pentru fiecare an de vârstă. Servirea unei porţii mai mici decât cred
părinţii că ar fi necesară îi va face pe copii să fie fericiţi la masă. Ei vor cere mai
multă mâncare, dacă nu s-au săturat.
Obiceiuri alimentare
Dacă se lasă la dispoziţia copiilor o mare varietate de alimente, aceştia vor
alege în mod instinctiv dieta adecvată. Acest fapt a fost documentat de către Davis,
încă din anul 1928, care a dorit să demonstreze faptul că neadministrarea
alimentelor solide până la vârsta de 1 an nu este o practică benefică pentru sugar
(10). El a studiat mai mulţi sugari cărora le-a permis o dietă liberală. Analizarea mai
recentă a rezultatelor acestui studiu a ajuns la concluzia că aportul majorităţii
principiilor nutritive (cu excepţia fierului) din dieta autoselectată a sugarilor au fost
în cantităţi mai mari sau egale cu cele recomandate.
Copiii nu trebuie forţaţi să mănânce, ci îndrumaţi spre alegerea unei diete
corespunzătore. În mod normal, un copil sănătos se hrăneşte fără să fie rugat.
Uneori, copiii sunt foarte activi înainte de ora mesei şi se aşază la masă obosiţi.
Acest incident poate fi prevenit prin planificarea unei scurte perioade de odihnă
înainte de masă. În alte situaţii, copilul primeşte diverse gustări în apropierea orei
de masă, astfel încât la masă nu-i va mai fi foame şi chiar va refuza mâncarea.
Problema poate fi rezolvată prin omiterea oricărui aliment înainte de masă.
Un părinte prea anxios poate afecta apetitul sugarului sau al copilului,
deoarece emoţiile puternice pot inhiba digestia. Refuzul poate fi, de asemenea,
rezultatul unei prea mari atenţii acordate de către părinţi în timpul mesei. Copiii se
bucură de atenţia părinţilor şi pot refuza să mănânce pentru a obţine acest lucru.
Dacă un copil refuză să mănânce, familia trebuie să-şi continue masa fără
comentarii, iar farfuria trebuie luată din faţa copilului. La următoarea masă, copilul
va fi suficient de flămând pentru a se bucura de hrană.
Copiii mici trebuie să ia masa împreună cu familia, deoarece acest fapt le dă
oportunitatea de a învăţa bunele manierele în timp ce se bucură de prezenţa
părinţilor. Dacă masa familiei întârzie, copiii trebuie totuşi să-şi primească masa la
ora obişnuită. Când copiii mănâncă împreună cu familia, toţi membrii trebuie să fie
atenţi să nu facă nici un comentariu nefavorabil la adresa mâncării. Copiii sunt mari
imitatori ai celor pe care îi admiră; dacă tatăl sau un alt adult fac remarci negative
asupra unui aliment, copilul va face acelaşi lucru.
Bibliografie:
1. American Academy of Pediatrics, Committee on Nutrition – Handbook of

pediatric nutrition, ed.4, Elk Grove Village, III, 1998a, The Academy
2. American Academy of Pediatrics, Work Group on Breast-Feeding –
Breastfeeding and the use of human milk, Peditrics 100: 1035, 1997
3. American Academy of Pediatrics; Committee on Nutrition - Soy protein-
based formulas: recomandations for use in infant feeding (RE9806),
Pediatrics 101: 148, 1998b
4. American Dietetic Association - Position of the American Dietetic
Association: breaking barriers to breastfeeding, J Am Diet Assoc 101:
1213, 2001
5. Angelsen NK et al – Breast feeding and cognitive development at age 1
and 5 years, Arch Dis Child 85: 183, 2001
6. Auestad N et al – Visual activity, erythrocyte fatty acid composition, and
growth in term infants fed formula with long chain polyunsaturated fatty
acids for one year, Pediatr Res 41: 1, 1997
7. Birch EE et al – Visual acuity and essentiality of docosahexaenoic acid in
the diet of term infants, J Pediatr Res 44: 201, 1998
8. Bulucea D – Nutriţia şi alimentaţia în “Puericultură – noţiuni elementare”,
Bulucea D, Nemeş E, Dumitraşcu E, Singer C, editori, ed. Aius, Craiova,
1997
9. Ciofu E, Ciofu C – Nutriţie şi alimentaţie pediatrică în “Esenţialul în
pediatrie” Ciofu E, Ciofu C editori, Ed. Medicală Amaltea, Bucureşti, 1997
10. Davis CM – Self-selection of diet by newly weaned infants: an
experimental study, Am J Dis Child 36: 651, 1928
11. Fischer JO et al – Breast-fedding through the first year predicts maternal
control in feeding and subsequent toddler energy intakes, J Am Diet Assoc
106: 641, 2000
12. Fuchs GJ et al – Iron status and intake of older infants fed formula vs
cow`s milk with cereal, Am J Clin Nutr 58: 343, 1993
13. Geormăneanu M – Nutriţia şi alimentaţia nou-născutului şi a sugarului în
“Tratat de pediatrie”, Geormăneanu M editor, Ed. Medicală, Bucureşte,
1984
14. Greer FR – Are breast-fed infants vitamin K deficient?, Adv Exp Med Biol
501: 391, 2001
15. Hediger ML et al – Association between infant breastfeeding and
overweight in young children, JAMA 285: 2453, 2001
16. Humphrey J Iliff P – Is breast not best? Feeding babies born to HIV
positive mothers: bringing balance to a complex issue, Nutr Rev 59: 119,
2001
17. Innis SM, Gilley J Werker J – Are human milk long-chain polyunsaturated
fatty acids related to visual and neural development in breast-fed term
infants?, J Pediatr 139: 532, 2001
18. Irvine CH et al – Phyto-estrogens in soy-based infant foods:

Concentrations, daily intake, and possible biological effects, Pro Soc Exp
Biol Med 217: 247, 1998
19. Johnson PR, Roloff JS – Vitamin B12 deficiency in an infant strictly breast-
fed by a mother with latent pernicious anemia, J Pediatr 85: 139, 1996
th
20. Keinman RE – Pediatric Nutrition Handbook, 4 Ed, American Academiy
of Pediatrics, 1998
21. Kim SK et al – Red blood cell indices and iron status according to feeding
practices in infants and young children, Acta Pediatr 85: 139, 1996
22. Kreiter SR et al – Nutritional rickets in African-American breast-fed infants,
J Pediatr 137: 153, 2000
23. Lozoff B et al – Poorer behavioral and developmental outcome more than
10 years after treatment for iron deficiency anemia in infancy, Pediatrics,
vol 105, 2000
24. Makrides M et al – A critical appraisal of the role of dietary long-chain
polyunsaturated fatty acids on neural indices of term infants: a randomized
controlled trial, Pediatrics 105: 32, 2000
25. Manganaro R et al – Incidence of dehydration and hypernatremia in
exclusively breast-fed infants, J Pediatr 139: 673, 2001
26. Mouradian W, Wehr E, Crall JJ – Disparities in children`s oral health and
access to dental care, JAMA 284: 2625, 2000
27. Oddy WH – Breastfeeding protects against illness and infection in infants
and children: a review of the evidence, Breastfeed Rev 911, 2001
28. Setchell KD et al – Exposure of infants to phytoestrogens from soy based
formula, Lancet 350: 23, 1997
29. Sheriff A et al – Should infants be screened for anemia? A prospective
study investigating the ratio between hemoglobin at 8, 12, ann 18 months
and development at 18 months, Arch Dis Child 64: 480, 2001
30. Smith D et al – Shifting linear growth during infancy: illustration of genetic
factors in growth from fetal life through infancy, J Pediatr 89: 225, 1976
31. Smith MM, Lifshitz F – Excess fruit juice consumption as a contributing
factor in nonorganic failure to thrive, Pediatrics 93: 438, 1994
32. Specker B et al – Sunshine exposure and serum-25-hydroxyvitamin D
concentrations in exclusively breast-fed infants, J Pediatr 107: 327, 1985
33. Sullivan SA, Birch LL – Infant dietary experience and acceptance of solid
foods, Pediatrics 93: 271, 1994
34. Tomashek KM et al – Nutritional rickets in Georgia, Pediatrics 107: 46,
2001
35. Trahms CM – Nutrition during infancy in L. K. Mahan, S. Escott-Stump
„Krause`s Food, Nutrition, Diet Therapy”, 10th Ed., W.B. Saunders Co.,
2004
CAPITOLUL X
Nutriţia în perioada copilăriei

1. Creşterea şi dezvoltarea
2. Nevoile nutriţionale
3. Alcătuirea unei diete adecvate
4. Prevenirea bolilor cronice
5. Afecţiuni nutriţionale
6. Educaţia nutriţională
În contrast cu modificările dramatice din perioada de sugar şi cea a

adolescenţei, perioada cuprinsă între vârsta de 1 an şi pubertate este adesea
caracterizată ca fiind „latentă” din punct de vedere al procesului de creştere,
accentul punându-se mai mult pe dezvoltarea socială, cognitivă şi emoţională.
După primul an de viaţă, procesul de creştere încetineşte în mod considerabil.
Dacă la sfârşitul primului an, greutatea de la naştere se triplează, la vârsta de 2
ani, greutatea devine cvadruplă. Talia, care s-a mărit în primul an de viaţă cu 50%
din lungimea de la naştere, ajunge să se dubleze abia la 4 ani. Copilul creşte în
greutate cu aproximativ 2-3 kg pe an până la vârsta de 9-10 ani, după care
creşterea ponderală se accelerează, vestind instalarea pubertăţii. Copilul creşte în
înălţime cu 6-8 cm pe an, începând cu vârsta de 2 ani şi până la pubertate.
Şi proporţiile corpului copilului se modifică substanţial după primul an de viaţă,
devenind mai asemănătoare formei adultului. Creşterea capului şi trunchiului
încetineşte, iar membrele se alungesc într-un ritm accelerat. Postura bipedă,
mersul şi diferitele activităţi fizice cresc tonusul muscular.
Compoziţia corpului la copilul preşcolar şi şcolar mic rămâne relativ
constantă. Depozitele adipoase se reduc treptat, atingând un minim la vârsta de
4-6 ani. După această vârstă are loc un fenomen fiziologic de creştere a adipozităţii
(„adiposity rebound”), care reprezintă o etapă pregătitoare pentru procesul rapid de
creştere din perioada pubertăţii. La copiii la care fenomenul de creştere a
adipozităţii a survenit înaintea vârstei de 5½ ani, este prezentă o frecvenţă mai
mare a obezităţii în perioada adultă, comparativ cu copiii la care mărirea
adipozităţii s-a produs după vârsta de 7 ani (36). „Adiposity rebound” şi excesul
ponderal din adolescenţă reprezintă două perioade critice pentru apariţia obezităţii,
cea din urmă având un grad mai mare de predicţie pentru instalarea obezităţii
adultului şi a comorbidităţilor acesteia (10). Diferenţele între sexe, în ceea ce
priveşte compoziţia corpului, devin din ce în ce mai evidente, băieţii având mai
multă masă corporală slabă / centimetru talie decât fetele, iar fetele având un
procent mai mare de ţesut adipos decât băieţii.
Procesul de creştere din perioada copilăriei, deşi redus în comparaţie cu

sugarul sau adolescentul, poate avea variaţii individuale, în funcţie de modificările
apetitului şi aportului alimentar, perioadele de staţionare alternând cu cele de
creştere rapidă. Diverse afecţiuni medicale sau subnutriţia pot încetini sau chiar
opri procesul normal de creştere al copilului. În perioada de convalescenţă, aceşti
copii pot prezenta un proces mai accelerat de creştere, denumit creştere
recuperatorie, prin care organismul tinde să recupereze retardul de dezvoltare şi
să reintre pe canalul său normal de creştere. Gradul de retard al creşterii este
direct proporţional cu severitatea şi durata afecţiunii, ceea ce face ca o îmbolnăvire
severă sau o deprivare nutriţională prelungită, ce survine în perioada de creştere,
să aibă un impact dramatic (5).
O apreciere completă a statusului nutriţional include şi colectarea datelor
antropometrice: lungimea sau talia (la copiii care pot staţiona biped), greutatea,
greutatea în funcţie de talie şi indicele de masă corporală (IMC). Pentru estimarea
creşterii şi dezvoltării copilului, se utilizează nomogramele (anexa 9). Alţi indici
antropometrici mai puţin utilizaţi, însă care oferă informaţii referitoare la compoziţia
corpului, includ circumferinţa braţului şi pliul tricipital sau subscapular.
Prin efectuarea regulată a măsurătorilor antropometrice, se obţine pentru
fiecare copil o curbă de creştere care reprezintă creşterea în greutate şi lungime,
exprimată în percentile pe graficele standard. Deşi stabilirea curbelor de creştere
se face în general după vârsta de 2 ani, copiii îşi menţin în general greutatea şi
talia pe aceeaşi curbă de creştere în perioada preşcolară şi şcolară mică. Rata
individuală de creştere poate fi variabilă, însă se menţine de obicei pe acelaşi
canal de creştere.
Monitorizarea atentă a procesului individual de creştere permite identificarea
problemelor şi intervenţia precoce, pentru a nu compromite creşterea pe termen
lung. Astfel, creşterea rapidă în greutate şi saltul acesteia peste canalele de
creştere, sugerează instalarea obezităţii. Lipsa sporului ponderal sau chiar
scăderea în greutate pe perioada mai multor luni pot fi urmarea unei afecţiuni
acute, cronice, subnutriţiei sau unor stresuri emoţionale sau familiale.
La copilul preşcolar, creşterea este mai lentă, pentru lungime de 6–8 cm/an şi
în greutate cu 2 kg/an. Pentru aprecierea procesului de creştere la copilul preşcolar,
există formule pentru determinarea taliei şi greutăţii în funcţie de vârstă (23):
 L = 5 x V + 80
 G = 2 x V + 9,
unde: L – talia, G – greutatea, V – vârsta (ani).
2. Nevoile nutriţionale
Datorită procesului de creştere şi dezvoltare al diferitelor aparate şi sisteme,
copilul prezintă un necesar nutriţional mai mare raportat la greutatea corporală,
comparativ cu adultul. Perioadele de apetit scăzut, selectiv pentru anumite
alimente sau consumul unor alimentele cu valoare nutritivă redusă, pot induce
foarte uşor malnutriţie în copilărie.
Noile recomandări (20, 35) pentru aportul dietetic de referinţă (ADR) al
diferitelor substanţe nutritive are la bază cele mai recente cunoştinţe legate de rolul
Nutriţia în perioada copilăriei 237
acestora în menţinerea stării de sănătate, prin reducerea riscului afecţiunilor

cronice şi prevenirea deficienţelor nutriţionale. ADR pentru principiile nutritive
include:
 Necesarul mediu estimativ (NME)
 Recomandările dietetice (RD)
 Aportul adecvat (AA) şi
 Limita superioară a aportului tolerat (LSAT)
Majoritatea informaţiilor, referitoare la aportul dietetic de referinţă pentru copiii
preşcolari şi şcolari mici, se obţin prin extrapolarea datelor existente pentru sugari
şi pentru adulţi.
Aportul energetic
Nevoile energetice ale copilului sunt determinate de metabolismul bazal, rata
de creştere şi de activitatea fizică. Aportul energetic trebuie să fie suficient pentru a
asigura procesul de creştere şi a preveni catabolismul proteic, fără a fi excesiv, în
cel din urmă caz putând să apară obezitatea. Repartiţia caloriilor va fi:
 50-60% din glucide;
 25-35% din lipide;
 10-15% din proteine.
Necesarul energetic se calculează după formula (23):
NE (kcal/zi) = 1000 + 100 x Vârsta (ani)
Tehnici mai noi de apreciere a consumului energetic au arătat că
recomandările dietetice pentru energie sunt prea mari pentru copiii din zilele
noastre şi anume, supraestimează necesarul energetic al sugarului cu 15% şi al
copiiilor în vârstă de 4-6 ani, cu 25%. Recomandările dietetice pentru aportul
energetic şi proteic este redat în tabelul X-1.
Aportul energetic al copiilor, având aceeaşi vârstă şi sex, depinde de nivelul
activităţii fizice. Necesarul energetic al unui băiat de 9 ani şi, respectiv al unei fete
de 12½ ani nu va fi identic, deşi cei doi copii sunt incluşi în aceeaşi categorie a
ADR. Din acest exemplu rezultă nevoia ca recomandările energetice să fie
calculate pentru fiecare copil în parte şi exprimate ca energie per kilogram de
greutate corporală sau per centimetru talie.
Tabelul X-1. Recomandările dietetice zilnice pentru energie şi proteine la copil (23)
Necesar energetic (kcal/zi) Aport proteic
Vârsta (ani)
Medie Limite (g/kg/zi)
1-3 1300 900-1800 1,7
4-6 1700 1300-2300 1,5
7-10 2400 1650-3300 1,2
11-14 B 2700 2000-3700
1
11-14 F 2200 1500-3000
15-18 B 2800 2100-3900
0,9
15-18 F 2100 2100-3000
Proteinele
Necesarul proteic (tabelul X-1) reprezintă 10-15% din raţia calorică a copilului.
Dintre proteine, se recomandă ca 70-75% să fie de origine animală, iar 25-30% de
natură vegetală.
Aportul insuficient de proteine apare la copiii ce urmează diete vegetariene, la
cei cu multiple alergii alimentare sau în cazul accesului limitat la alimente.
Glucidele
Glucidele reprezintă principala sursă de energie, rapid utilizabilă. Necesarul
glucidic trebuie să fie de 50-60% din totalul caloric. Dintre acestea, 75% sunt
glucide complexe şi numai 25% rafinate.
Lipidele
Lipidele trebuie să reprezinte 25-35% din aportul caloric, 25-30% fiind de
origine animală, iar restul, vegetale. Necesarul de acizi graşi esenţiali (acid linoleic
şi -linolenic) este de 1-3% din totalul caloriilor.
Mineralele şi vitaminele
Mineralele şi vitaminele sunt necesare unei creşteri şi dezvoltări normale.
Copiii între 1 şi 3 ani sunt expuşi cu precădere riscului de anemie feriprivă,
deoarece necesarul de fier este crescut, iar aportul prin dietă, limitat.
Calciul este necesar creşterii şi mineralizării osoase. Nevoile nutriţionale de
calciu depind de rata lui de absorbţie, precum şi de alţi factori dietetici ca vitamina
D, fosforul sau cantitatea de proteine. Retenţia calciului la copiii între 2 şi 8 ani este
de 100 mg/zi, iar necesarul de calciu per kg corp este de 2 până la 4 ori mai mare
comparativ cu adultul. În perioadele de creştere rapidă, aportul de calciu are o
influenţă foarte mică asupra gradului de excreţie urinară a acestui ion. Principalele
surse de calciu sunt reprezentate de lapte şi produsele lactate, iar copiii, ce
consumă cantităţi reduse sau chiar deloc din acest grup de alimente, prezintă riscul
apariţiei hipocalcemiei. În prezent, sunt disponibile şi alte alimente ce conţin
suplimente de calciu, precum soia, cereale, sucuri de fructe etc. ADR pentru copii
s-a modificat în cazul copiilor cu vârsta de 9-18 ani, la care, în prezent, se
recomandă un aport mai mare de calciu (1300 mg/zi) (tabelul X-2) (35).
Tabelul X-2. Aportul dietetic de referinţă (ADR) pentru calciu la copii (35)
Vârsta (ani) Cantitatea de calciu (mg/zi)
1-3 ani 500 mg/zi
4-8 ani 800 mg/zi
9-18 ani 1300 mg/zi
Zincul este un element esenţial procesului de creştere. Deficitul de zinc are

drept consecinţe clinice încetinirea creşterii, inapetenţă, reducerea acuităţii
gustative şi întârzierea vindecării rănilor. Sursele de zinc sunt reprezentate de

carne şi produse marine. Diagnosticul deficitului de zinc poate fi dificil din cauza
valorii limitate a determinărilor zincului, efectuate în plasmă, ser, eritrocite, păr şi
urină. În anumite cazuri, pentru diagnosticul deficitului de zinc ar fi mai utilă
administrarea pe termen scurt a suplimentelor de zinc şi urmărirea efectelor.
Tabelul X-3. Aportul dietetic de referinţă (ADR) pentru zinc la copii (35)
Vârsta (ani) Cantitatea de zinc (mg/zi)
1-3 ani 3
4-8 5
9-13 8
Vitamina D are rol în absorbţia calciului şi depozitarea acestuia la nivel osos.

Deoarece această vitamină se sintetizează în piele sub acţiunea razelor solare,
aportul său prin dietă depinde de expunerea la soare şi, deci, de localizarea
geografică şi de timpul petrecut în aer liber. Astfel, în zonele tropicale se consideră
că un aport dietetic de 2,5 g (100 UI)/zi vitamină D este suficient unei mineralizări
osoase optime, în timp ce în zonele temperate, ADR pentru vitamina D este de
5 g (200 UI)/zi. Suplimentele de vitamină D pot fi adăugate formulelor de lapte,
cerealelor, margarinei etc.
Suplimentele de vitamine şi minerale
Mai mult de 50% dintre copiii preşcolari primesc suplimente de vitamine şi
minerale. Aceste suplimente nu acoperă însă întotdeauna nevoile nutritive. Spre
exemplu, calciul şi fierul, al căror consum este adesea sub valorile recomandate,
nu sunt întotdeauna cuprinşi în preparatele cu vitamine şi minerale administrate
copiilor. În România, preparatele disponibile sunt variate.
Suplimentarea cu fluor, pentru prevenirea apariţiei cariilor, se utilizează în
regiunile în care apa potabilă conţine cantităţi insuficiente de fluor, de la vârsta de
6 luni până la 16 ani. Nu întotdeauna fluorinarea apei este utilă, deoarece unii copii
consumă foarte puţină apă din reţea şi preferă sucurile şi apa îmbuteliată.
Nu se recomandă suplimentarea de rutină a alimentaţiei cu vitamine şi
minerale, excepţie făcând fluorul. Este preferabil, pentru copiii sănătoşi, ca aceştia
să primească vitamine şi minerale din alimente. Există însă anumite categorii de
copii cu risc care necesită suplimente, precum cei care (1):
1. provin din familii defavorizate;
2. suferă de anorexie, inapetenţă sau obiceiuri alimentare defectuoase;
3. prezintă boli cronice: fibroză chistică, afecţiuni hepatice;
4. sunt obezi şi urmează diete, sau
5. consumă diete vegetariene fără produse lactate.
Părinţii care doresc să utilizeze suplimente polivitaminice sau de vitamine şi
minerale pot să o facă în deplină siguranţă atâta timp cât cantităţile de suplimente
nu depăşesc recomandările. Megadozele trebuie evitate şi, în special, cele cu
vitamine liposolubile, care pot deveni toxice.
Trebuie ţinut cont şi de noile terapii nutriţionale complementare sau de

produsele din plante care, în ultimul timp, sunt din ce în ce mai frecvent utilizate la
copiii cu nevoi speciale, precum sindromul Down, autism sau fibroza chistică.
3. Alcătuirea unei diete adecvate

În cazul copilului, alimentele şi alimentaţia înseamnă mult mai mult decât
creşterea şi dezvoltarea organismului. Deprinderea abilităţii de a se hrăni singur, a
obiceiurilor alimentare, precum şi a cunoştinţelor legate de nutriţie, se dezvoltă în
paralel cu dezvoltarea cognitivă şi are loc în etape. Tabelul X-4 cuprinde teoria
dezvoltării cognitive a lui Piaget, referitoare la etapizarea abilităţilor legate de
alimentaţie în contextul evoluţiei neuropsihice.
Tabelul X-4. Teoria dezvoltării cognitive a lui Piaget în relaţie cu alimentaţia

şi nutriţia (22)
Perioada de Relaţia cu alimentaţia şi
Caracteristici cognitive
dezvoltare nutriţia
- Progresia de la supt la abilitatea de
- Progresia de la reflexele automate a se hrăni singur
Senzorial-motorie ale nou-născutului la interacţiunea - Alimentele sunt utilizate pentru
(naştere – 2 ani) intenţională cu mediul şi începerea satisfacerea senzaţiei de foame,
utilizării de simboluri pentru explorarea mediului
înconjurător şi dezvoltarea motorie
- Mâncarea nu mai reprezintă centrul
atenţiei, care se focalizează pe
- Procesul de gândire se
dezvoltarea cognitivă, socială şi a
internalizează; sunt nesistematici şi
limbajului
intuitivi
- Alimentele sunt clasificate pe baza
- Se intensifică utilizarea simbolurilor
aspectului lor (culoare, formă,
Preoperaţională - Gândirea se bazează pe aparenţe
cantitate), dar nu le pot încadra în
(2-7 ani) şi instanţe
grupe de alimente
- Clasificarea este funcţională şi
- Alimentele se clasifică în: „îmi plac”
nesistematică
sau „nu-mi plac”
- Egocentrism
- Alimentele pot fi identificate drept
„bune pentru mine”, dar fără a
cunoaşte de ce
- Se poate concentra simultan
asupra diferitelor aspecte ale unei - Începe să realizeze că nutriţia îi
situaţii afectează creşterea şi dezvoltarea,
- Gândirea cauză-efect devine mai fără a cunoaşte exact modul de
Operaţiilor
raţională şi sistematică acţiune
concrete
- Apare abilitatea de clasificare, - Mesele capătă o semnificaţie socială
(7-11 ani)
reclasificare şi generalizare - Lărgirea mediului îi
- Scăderea egocentrismului îi influenţează/creează oportunităţi de
permite să accepte şi părerea selecţie a alimentelor
altora
Perioada de
Caracteristici cognitive Relaţia cu alimentaţia şi nutriţia
dezvoltare
- Poate înţelege conceptul

substanţelor nutritive care
- Se dezvoltă gândirea ipotetică şi
funcţionează la nivel fiziologic şi
Operaţiilor formale abstractă
biochimic
(11 ani şi peste) - Se adânceşte înţelegerea ştiinţifică
- Apar conflicte în selecţia alimentelor
şi teoretică a proceselor
(contradicţia între alimentele nutritive
şi cele pe care le preferă)
Cele mai frecvente deficite întâlnite la copii sunt cele de calciu, fier, zinc,
vitamina B6, magneziu şi vitamina A. Aportul alimentar, precum procesul de
creştere, nu este nici el linear. Apetitul influenţează aportul de alimente şi rata
creşterii. Unii sugari, caracterizaţi „cu apetit bun”, devin „mofturoşi” în perioada
copilăriei, acest fapt putând cauza anxietatea părinţilor. Comparativ cu aportul
nutritiv din viaţa de sugar, cel din perioada copilăriei se remarcă printr-o reducere a
aportului de calciu, fosfor, riboflavină, fier şi vitamina A. Indiferent de sex sau grupa
de vârstă, există o largă variabilitate a aportului de substanţe nutritive. În această
perioadă apar anumite tendinţe alimentare: scade consumul de lapte şi vegetale şi
creşte cel de cereale, seminţe şi dulciuri; copiii preferă laptele degresat, gustările
sau mesele consumate departe de casă.
A. Factori ce influenţează aportul alimentar

Aportul nutritiv şi obiceiurile alimentare sunt determinate de numeroase
influenţe, dintre care unele sunt evidente, iar altele mai puţin. Este bine cunoscut
faptul că obiceiurile alimentare, preferinţele sau aversiunile faţă de anumite
alimente se formează încă din copilărie şi pot persista până în viaţa adultă. O dată
cu înaintarea în vârstă, modificarea atitudinii faţă de alimente devine tot mai dificilă
şi întâmpină mai multă rezistenţă. Influenţele majore ce se exercită asupra
aportului alimentar, în perioada de creştere, includ: mediul familial, tendinţele
sociale, mediatizarea, influenţa altor copii şi boala.
 Mediul familial
Pentru copilul mic şi cel preşcolar, familia reprezintă influenţa primară în
dezvoltarea obiceiurilor alimentare. Părinţii şi fraţii mai mari sunt modelele din
imediata vecinătate, pe care copilul le imită. A fost demonstrat faptul că atitudinea
părinţilor faţă de alimente este un factor predictiv al preferinţelor sau aversiunilor
alimentare, precum şi a complexităţii dietei copiilor din şcoala primară. Încă nu se
cunoaşte cu exactitate ce proporţie din similitudinile între preferinţele alimentare
ale copilului şi ale părintelui sunt urmarea unor influenţe genetice şi cât factorilor de
mediu. Totuşi, un studiu recent a arătat că preferinţele alimentare sunt dictate, în
parte, de factori genetici şi anume, gemenii monozigoţi, cu vârste cuprinse între 9
şi 10 ani, prezintă o similitudine mai mare în ceea ce priveşte preferinţele
alimentare, comparativ cu gemenii dizigoţi de acelaşi sex (13).
În prezent, obiceiurile alimentare s-au modificat; din cauza unui program
foarte încărcat, există tendinţa de a servi mai rar prânzul în familie, de a se
alimenta în faţa televizorului, iar timpul alocat preparării alimentelor s-a redus.
Studiul efectuat de Gillman şi colab. arată că acei copii şi adolescenţi care servesc
masa împreună cu familia consumă o dietă mai echilibrată, cu mai multe fructe şi
legume, mai puţină sare şi mai puţine alimente prăjite (16).
Contrar opiniei generale, copiii mici nu au capacitatea de a alege o dietă
corectă din punct de vedere nutriţional. Astfel, părinţilor le revine responsabilitatea
de a oferi copilului alimente variate şi adaptate necesităţilor nutriţionale. O relaţie
pozitivă în ceea ce priveşte alimentaţia include divizarea responsabilităţilor între
părinte şi copil. Părintele asigură alimentele necesare după un orar regulat al
meselor, iar copilul alege ce anume şi cât mănâncă.
Atmosfera din jurul mesei joacă şi ea un rol important în atitudinea alimentară
a copilului. Astfel, cerinţele mari referitoare la maniere, graba, ameninţările,
certurile sau alte stresuri emoţionale pot avea o influenţă negativă asupra copilului.
Un mediu familial cu influenţe pozitive permite copilului un timp suficient pentru a
se alimenta, tolerează incidente ocazionale, precum vărsarea din greşeală a
alimentelor şi încurajează conversaţia la masă între toţi membrii familiei.
 Tendinţele sociale
În ultimele decenii, structura familiei nu mai este cea clasică, cu doi părinţi, în
care numai unul câştigă bani. În prezent, trei sferturi dintre mamele copiilor de
vârstă şcolară sunt angajate în activităţi în afara căminului, copiii mănâncă una sau
chiar mai multe mese în afara casei, însă acest fapt nu pare să aibă un impact
negativ asupra dietei copiilor. Lipsa timpului necesar preparării alimentelor încu-
rajează utilizarea semipreparatelor sau a alimentaţiei de tip fast food.
Sărăcirea populaţiei are, de asemenea, efecte negative asupra dietei, precum
şi asupra stării de sănătate a copiilor ce provin din astfel de familii. În prezent se
remarcă fenomenul numit „feminizarea sărăciei”, care se referă la familii cu mama
drept singurul părinte, iar în astfel de familii, peste 60% dintre copiii sub 6 ani
trăiesc la limita subzistenţei. Mai mult, perioadele intermitente de foamete, în cazul
copiilor, se asociază cu un nivel redus al funcţiei psiho-sociale.
 Mediatizarea
În prezent, copiii îşi petrec o bună parte din timp în faţa televizorului şi,
implicit, urmăresc reclame, dintre care aproape jumătate se referă la alimente.
Majoritatea alimentelor ce se adresează copiilor sunt sărace în fibre şi bogate în
glucide, lipide şi sodiu.
Copiii preşcolari nu pot încă să facă distincţie între programul TV obişnuit şi

reclame, dându-le acestora din urmă chiar mai mare atenţie şi dorind să
experimenteze alimentele din reclame. Astfel, prin reclamele TV se pot transmite
copilului mesaje nefavorabile referitoare la alimentaţie.
Televiziunea poate avea un efect negativ asupra creşterii şi dezvoltării
copilului şi din alte puncte de vedere şi anume, încurajând inactivitatea fizică şi
utilizarea pasivă a timpului liber. Într-adevăr, Dietz şi Gortmaker (9) au arătat că
televiziunea şi obiceiurile alimentare eronate ce derivă din aceasta pot constitui un
factor ce contribuie la creşterea ponderală în cazul copiilor şcolari şi adolescenţilor.
 Influenţa altor copii

Pe măsură ce copilul creşte, universul său se lărgeşte, iar contactele sociale
capătă o importanţă tot mai mare. O dată cu înaintarea în vârstă creşte influenţa
exercitată de alţi copii şi se extinde şi asupra preferinţelor sau atitudinii faţă de
alimente. Acest fapt se poate manifesta ca un refuz subit de a consuma anumite
alimente şi cererea unui aliment „popular”. Copilul ia decizia de a participa sau nu
la masa oferită la şcoală, în funcţie de ce fac ceilalţi copii şi nu de meniu. Aceste
comportamente de imitare sunt de obicei pasagere şi, în plus, pot prezenta şi
anumite aspecte pozitive, precum încercarea unor alimente noi. Părinţii trebuie să
limiteze influenţele negative, însă, în acelaşi timp, să fie şi realişti, în sensul că
disputele privitoare la alimentaţie reprezintă o metodă de autoapărare.
 Boala
Copiii bolnavi prezintă un apetit capricios şi un aport alimentar redus.
Afecţiunile acute, virale sau bacteriene, sunt de obicei de scurtă durată şi necesită
un aport crescut de lichide, proteine şi alte substanţe nutritive. Afecţiunile cronice,
precum astmul, bolile congenitale cardiace şi fibroza chistică, pot face dificil aportul
anumitor substanţe nutritive necesare unei creşteri normale. Copiii cu astfel de
afecţiuni au o probabilitate mai mare de a avea probleme comportamentale sau
dispute familiale în ceea ce priveşte alimentaţia. Copiii care necesită diete speciale
(diabetul zaharat, fenilcetonuria), nu numai că au anumite interdicţii alimentare, dar
sunt puşi şi în faţa unor probleme legate de independenţă şi de acceptarea de
grup. În mod tipic, în preajma pubertăţii, pot apărea anumite rebeliuni împotriva
dietei prescrise.
B. Alimentaţia copilului preşcolar

Perioada cuprinsă între 1 şi 6 ani se remarcă printr-o dezvoltare accentuată,
integrarea socială a copilului şi deprinderea unor activităţi importante, precum
vorbirea, mersul şi, nu în ultimul rând, a abilităţilor legate de autoalimentare. Dacă
la vârsta de 1 an, sugarul învaţă să mănânce cu degetele, la 2 ani, el ştie să ţină
cana cu o mână şi să utilizeze lingura, iar la 6 ani învaţă să taie cu cuţitul.
Din cauza creşterii încetinite din această perioadă de viaţă, are loc şi o
reducere a apetitului, fapt ce cauzează adesea îngrijorarea părinţilor. Copilul este
mai preocupat de descoperirea mediului înconjurător decât de alimentaţie. De

asemenea, în această perioadă apar anumite preferinţe alimentare, copilul
refuzând alimente care până atunci îi plăceau în favoarea unora noi. Acest
comportament alimentar este legat, probabil, de plictiseala faţă de alimentele
obişnuite sau poate fi o modalitate prin care îşi reafirmă nou descoperita
independenţă.
Aceasta este o perioadă deficilă şi pentru părinţi, care sunt îngrijoraţi din
cauza corectitudinii dietei sau a comportamentului alimentar iraţional al copilului
lor. Disputele în privinţa alimentaţiei sunt inutile, deoarece nici un copil nu poate fi
forţat să mănânce ceea ce nu vrea. Părinţii trebuie să înţeleagă că această
perioadă reprezintă o etapă în dezvoltarea copilului şi ea este temporară. Copilul
decide ce alimente mănâncă, însă părinţii hotărăsc ce anume oferă şi, de
asemenea, pot stabili anumite limite în ceea ce priveşte comportamentele
alimentare inadecvate. Nu este recomandabil un control parental excesiv de rigid al
alimentaţiei, după cum nici o atitudine foarte permisivă nu este de preferat. Părinţii
vor continua să ofere copilului o gamă largă de alimente, inclusiv pe cele preferate,
substituindu-le pe cele refuzate cu altele, din aceeaşi clasă de alimente. Deşi
aportul nutritiv al preşcolarului este variabil, în mare, aportul energetic tinde să
rămână constant.
Din cauza capacităţii gastrice reduse şi apetitului variabil, preşcolarii necesită
cel mai adesea un număr mai mare de mese. Majoritatea copiilor consumă între 4
şi 6 mese pe zi, fapt ce relevă importanţa gustărilor. Alimentele oferite la gustări
trebuie alese cu grijă, astfel încât să fie dense în substanţe nutritive şi să nu se
limiteze la prăjituri, chipsuri sau alte dulciuri ce pot produce carii. Alimentele
preferabile pentru alcătuirea gustărilor sunt reprezentate de fructe proaspete,
brânzeturi, bucăţi tăiate de legume crude, sucuri de fructe sau fulgi de cereale.
Majoritatea copiilor preşcolari, cu vârste cuprinse între 1 şi 5 ani, consumă mai
mult de trei mese pe zi. Porţia preşcolarului, comparativ cu cea a adultului, este
mult redusă cantitativ, regula generală fiind de a oferi 1 lingură din fiecare aliment
per an de viaţă şi, bineînţeles, suplimentarea în funcţie de preferinţe şi apetit.
Tabelul X-5 cuprinde un ghid în ceea ce priveşte alimentaţia copilului preşcolar.
Tabelul X-5. Ghid penrtu alimentaţia copilului preşcolar (16)

Vârsta 2-3 ani Vârsta 4-6 ani
Alimentul Mărimea Nr. Mărimea Nr. Comentarii
porţiei porţii porţiei porţii
Echivalete pt. ½ cană
Lapte şi ½ cană ½-¾ cană lapte: 20 g brânză,
4-5 3-4
lactate (120 ml) (1-180 ml) ½ cană iaurt, 2½ linguri
lapte praf degresat
30 g carne, peşte sau
Carne, peşte, pasăre pot fi substituite
pasăre sau 30-60 g 2 30-60 g 2 cu: 1 ou, 2 linguri unt de
echivalente arahide, 4-5 linguri
legume gătite
Fructe şi
4-5 4-5
legume
Legume: Includ legume verzi şi

galbene bogate în
 Gătite 2-3 linguri 3-4 linguri
vitamina A: spanac,
 Crude Câteva bucăţi Câteva bucăţi
morcovi, broccoli
Fructe:
 Crude ½ -1 buc ½-1 buc Bogate în vitamina C:
 Pasate 2-4 linguri 4-6 linguri citrice, căpşune, pepene
 Suc 90-120 ml 120 ml
Pâine şi
cereale:
Echivalenţe pt. 1 felie
 Pâine ½-1 felie 1 felie
pâine: ½ cană
integrală
3 3 spaghete, macaroane,
 Cereale ¼-½ cană ½ cană
tăiţei sau orez, 5
gătite
sărăţele
 Cereale ½-1 cană 1 cană
uscate
Experienţa clinică a arătat că sucurile de fructe, în special cel de mere, au

devenit băutura preferată a preşcolarilor, atât acasă, cât şi în grup, înlocuind apa şi
laptele din dieta copilului. Recomandările dietetice limitează consumul de sucuri de
fructe la 120-180 ml/zi la sugarii peste 6 luni şi copiii mici şi la 180-360 ml/zi pentru
copiii mai mari şi adolescenţi (2). Consumul exagerat de sucuri de fructe (360-900
ml/zi) alterează conţinutul dietei în substanţe nutritive, poate cauza sindrom de
malabsorbţie şi diaree cronică, nespecifică. Din cauza unui aport caloric insuficient,
aportul exagerat de sucuri de fructe poate reprezenta un factor favorizant al
retardului de creştere la unii copii (2). În acceptarea unui anumit aliment, nu doar
gustul joacă un rol important. Temperatura trebuie să fie, de asemenea, optimă,
călduţă, copiii rejectând alimentele fierbinţi. Mirosul şi aspectul nu trebuie ignorate,
uneori, copiii refuzând un anumit aliment pentru că „miroase urât” sau „nu e tăiat
bine”.
Părinţii trebuie să ţină cont şi de amplasarea copilului la masă. Sunt indicate
mese şi scaune pentru mărimea copilului sau utilizarea unor scaune înălţate,
pentru a ajunge la masa adultului. Farfuriile nu vor fi casante şi suficient de grele,
pentru a nu putea fi răsturnate. Se recomandă folosirea unor tacâmuri cu mânerul
scurt, care pot fi mai uşor mânuite de copil.
Atmosfera la masă trebuie să fie destinsă, iar copilul să nu fie prea obosit. De
aceea se recomandă planificarea timpului de joacă şi de alimentaţie, cu activităţi
relaxante imediat înaintea mesei. Pentru stimularea apetitului este necesară
activitatea motorie, joaca în aer liber şi repausul alimentar pentru cel puţin 1½ oră
înainte de servirea mesei.
Alimentaţia în grup are o importanţă tot mai mare în viaţa preşcolarului,
deoarece mulţi copii îşi petrec o bună parte din timp în creşe sau grădiniţe. Atunci
când optează pentru o anumită instituţie de îngrijire a copilului preşcolar, părinţii
trebuie să ţină cont şi de alimentaţia pe care poate să o ofere respectivul
stabiliment. Urmând exemplul altor copii, preşcolarul mănâncă adesea mai bine în
grup decât atunci când este singur. În plus, timpul petrecut în compania altor copii
poate fi utilizat pentru educaţie alimentară, experimentarea unor noi alimente,
plantarea unei grădini sau alte activităţi de grup, ce au un impact pozitiv asupra
obiceiurilor şi atitudinii faţă de alimentaţie.
C. Alimentaţia şcolarului
Perioada de viaţă cuprinsă între 6 şi 12 ani se caracterizează printr-un proces
lent de creştere şi o mărire constantă a aportului alimentar. Copilul petrece tot mai
mult timp la şcoală, în cluburi sau ia parte la diverse activităţi de grup sau sportive,
iar influenţa prietenilor sau a altor adulţi semnificativi, precum profesorii, antrenorii
sau idolii sportivi, devine tot mai importantă. La această vârstă, majoritatea
problemelor legate de alimentaţie, cu excepţia celor severe, sunt rezolvate, iar
acum copilului îi place să mănânce pentru a-şi potoli foamea sau pentru a obţine
anumite satisfacţii sociale.
În prezent există tendinţa de reducere a conţinutului în grăsimi, dulciuri şi sare
a dietetei şcolarului şi se pune mai mult accent pe creşterea ofertei de fructe,
legume, cereale şi pe respectarea preferinţelor alimentare.
Datorită modificării stilului de viaţă, mulţi copii de vârstă şcolară sunt
responsabili pentru prepararea micului dejun. Se întâmplă adesea ca micul dejun
să fie exclus, în special la copiii din clasele primare, iar în acest caz, aportul
energetic să fie redus. Pollitt şi Mathews (31), care au efectuat o metaanaliză a
studiilor referitoare la relaţia dintre micul dejun şi performanţele cognitive, au
concluzionat că şcolarii, ce sar peste această masă, prezintă o performanţă
şcolară mai redusă, fac mai multe erori, scade puterea discriminatorie şi
încetineşte procesul de rememorare.
Copilul şcolar mai consumă gustări, mai ales după ce vine acasă sau seara.
Pentru că acum dispune de bani, are posibilitatea să-şi cumpere gustările
preferate. În general, copiii care au dobândit în prima copilărie bune obiceiuri
alimentare şi primesc în continuare o educaţie nutriţională adecvată, consumă o
dietă echilibrată, chiar şi în cazul în care le revine lor responsabilitatea luării
deciziilor în ceea ce priveşte alimentaţia.
Un exemplu de ghid de alimentaţie zilnică al copilului şcolar este următorul

(23):
 2-4 căni de lapte sau produse lactate (iaurt, 50 g brânză = 1 cană
lapte)
 cel puţin 4 porţii de fructe sau legume proaspete sau gătite
 3 porţii de carne slabă de porc, pui, peşte, vită (100 g) sau 1 ou sau
ficat (o dată pe săptămână)
 cel puţin 4 porţii de pâine (1-2 felii), cereale, de preferat integrale,
produse de panificaţie, paste, orez, cartofi şi alte surse de amidon
(150 g)
 cantităţi mici, o dată pe zi, de alimente cu conţinut crescut de lipide
(unt, margarină, ulei, maioneză – 15 g) şi zahăr (desert, băuturi carbo-
gazoase, bomboane, prăjituri, produse de patiserie).
4. Prevenirea afecţiunilor cronice

Un mod de alimentaţie sănătos înseamnă o reducere a prevalenţei unor
afecţiuni cronice, precum bolile cardiovasculare, cancerul, diabetul şi obezitatea.
Lipidele din dietă şi riscul cardiovascular

Dislipidemia copilului se asociază cu un proces de ateroscleroză precoce,
care începe încă din perioada copilăriei şi adolescenţei. Dislipidemiile se
caracterizează prin creşterea colesterolemiei totale, a LDL colesterolului şi a VLDL
colesterolului şi reducerea nivelului de HDL colesterol (3).
Recomandările National Cholesterol Education Program (NCEP), pentru copiii
cu vârsta peste 2 ani, sunt identice cu cele pentru adulţi:
1. Nu mai mult de 30% calorii provenite din lipide (sub 10% din grăsimi
saturate, până la 10% din lipide nesaturate şi 10-15% din lipide
mononesaturate);
2. Aportul zilnic de colesterol va fi sub 300 mg/zi;
3. Determinarea colesterolemiei la copiii ce provin din familii cu factori de
risc:
 părinţi sau bunici cu un eveniment cardiac înainte de vârsta de
55 de ani sau;
 cel puţin un părinte are colesterolul peste 250 mg/dl (28).
Deşi mai există controverse în ceea ce priveşte efectul pe termen lung al

reducerii aportului de colesterol la copil, aceste recomandări dietetice au fost
introduse la copiii cu vârsta peste 2 ani, dieta copilului având tendinţa să se
apropie de cea a adultului, astfel încât, la 5 ani, copilul să nu primească mai mult
de 30% calorii din lipide.
În ciuda recomandărilor NCEP, există critici (29) în ceea ce priveşte
introducerea pe scară largă a dietelor cu conţinut redus de lipide la copil. Sunt
situaţii speciale în care restricţiile în ceea ce priveşte aportul de lipide nu sunt
indicate, cum este cazul copiilor cu retard de creştere. De asemenea, trebuie evitat
consumul abuziv de alimente cu conţinut redus sau fără grăsimi, în special la

copilul preşcolar.
Referitor la relaţia dintre nivelul seric al colesterolului şi obezitate, în cadrul
Bogalusa Heart Study s-a descoperit că hipercolesterolemia se asociază cu
creşterea greutăţii relative în cazul fetelor, nu şi al băieţilor. După 6 ani de urmărire,
deci la vârsta de 11-12 ani, 2% dintre fetele cu hipercolesterolemie au devenit
obeze sau supraponderale, în timp ce în grupul fetelor cu valori nornale ale
colesterolului, obezitatea şi supraponderea au fost întâlnite la doar 21,6% (4). Un
alt studiu, care a urmărit un grup de copii prepubertari, pe o perioadă de 12 luni, a
găsit că leptina şi colesterolul reprezintă factori predictivi ai excesului ponderal.
Prin determinarea valorilor serice ale colesterolului şi leptinei, posibilă în clinică, ar
putea fi detectaţi copiii cu risc de a deveni obezi (7).
Metabolismul osos şi obezitatea

Osteoporoza este o boală a adultului, însă prevenţia acesteia începe încă din
copilărie, prin maximizarea retenţiei de calciu şi a densităţii osoase în perioada de
creştere. Prevenţia osteoporozei are eficienţă maximă în perioada copilăriei şi
adolescenţei, atunci când se produce o creştere rapidă a oaselor, proces extrem
de sensibil la influenţa unor factori de mediu şi dietetici (21). Studii ale bilanţului
calciului la adolescente au arătat că, pentru atingerea bilanţului maxim, este
necesar un aport de calciu mai mare decât recomandările dietetice de 1300 mg/zi
(24). Din păcate, acest studiu a relevat faptul că doar 10% dintre fete şi 25% dintre
băieţi consumă cantitatea recomandată de calciu pentru copiii cu vârsta între 9 şi
18 ani (24). Suplimentarea calciului, asociată cu o ingestie dietetică cores-
punzătoare din acest mineral, a dus la creşterea densităţii osoase la copiii
prepubertari, însă nu se cunoaşte cu exactitate dacă acest beneficiu este
permanent. Într-un studiu recent, Heaney şi colab. (19) au arătat că aportul crescut
de calciu are efecte de reducere a ţesutului adipos, a greutăţii corporale şi un spor
ponderal mai scăzut în perioada adultă. Fiecare creştere cu 300 mg a raţiei de
calciu s-a asociat cu aproximativ 1 kg în minus de ţesut adipos la copil şi cu o
greutate corporală cu 2,5-3 kg mai redusă în cazul adultului. Creşterea aportului de
calciu, cu echivalentul a două porţii de produse lactate pe zi, reduce cu 70% riscul
de a deveni supraponderal (19).
Fibrele alimentare
Fibrele alimentare reprezintă una din constituentele unei alimentaţii sănătoase
şi sunt necesare pentru menţinerea tranzitului intestinal normal. Educaţia, în ceea
ce priveşte relaţia dintre fibrele alimentare şi prevenţia bolilor, s-a axat în mod
special asupra populaţiei adulte, informaţiile în cazul copilului fiind limitate.
Recomandările dietetice pentru aportul de fibre alimentare la copii sunt cuprinse în
tabelul X-6 (20).
Tabelul X-6. Recomandările dietetice pentru aportul de fibre alimentare la copil (20)
Vârsta (ani) Aportul zilnic de fibre alimentare (g/zi)
1-3 19
4-8 25
Băieţi: 31
9-13
Fete: 26
Activitatea fizică
În ultimele decenii s-a remarcat o tendinţă constantă de scădere a activităţii
fizice la copil, aceasta fiind un important factor favorizant, implicat în etiopatogenia
obezităţii infantile. Activitatea fizică regulată nu are rol doar în controlul greutăţii
corporale, ci are un efect pozitiv în ceea ce priveşte puterea şi rezistenţa copilului,
creşte stima de sine şi reduce stresul şi anxietatea. Activitatea fizică, combinată cu
un aport optim de calciu, se asociază cu creşterea densităţii osoase la copii şi
adolescenţi. Pentru copil se recomandă practicarea zilnică a unui efort fizic mediu
sau viguros de cel puţin 60 de minute.
5. Afecţiuni nutriţionale
Obezitatea
La extremele vârstei copilăriei, şi anume la 1 an şi în perioada prepubertară,
copilul poate avea un exces ponderal din motive fiziologice, însă acest fapt este
pasager. Obezitatea copilului nu este deloc o afecţiune benignă şi, cu cât perioada
de exces ponderal a fost de mai lungă durată în copilărie, cu atât riscul persistenţei
acestei stări în adolescenţă şi viaţa adultă este mai mare (34).
Diagnosticul obezităţii la copilul în creştere este adesea dificil. La copilul cu
masă musculară crescută, greutatea şi talia nu sunt suficiente pentru aprecierea
excesului ponderal. Deşi prezintă variaţii în funcţie de sex, rasă şi gradul
maturizare, indicele de masă corporală (IMC) rămâne cel mai util indicator pentru
aprecierea excesului ponderal şi în cazul copilului (26). Din cauza conotaţiilor
negative ale cuvântului „obezitate”, atunci când ne referim la excesul ponderal în
cazul copilului, este preferabil a utiliza termenul „supraponderal” (30). Copiii care
au un IMC mai mare sau egal cu percentila a 95-a sunt consideraţi
supraponderali, iar cei aflaţi între percentilele 85 şi 95 prezintă riscul de a deveni
supraponderali (12, 30).
Obezitatea este cea mai frecventă afecţiune nutriţională întâlnită în perioada
copilăriei, iar prevalenţa ei este în continuă creştere. Obezitatea afectează 10-15%
dintre copii, iar 10-14% sunt supraponderali, având riscul de a deveni obezi.
Rezultatele studiului National Health and Nutrition Examination Survey (NHANES)
dovedesc o creştere alarmantă a obezităţii în rândul copiilor. În timpul scurs între
primele 2 cicluri (1963-1965 şi 1966-1970) ale studiului National Health
Examination Survey (NHES) şi National Health and Nutrition Examination Survey
(NHANES) III (1988-1994) s-a observat o creştere a prevalenţei supraponderii la

grupa de vârstă 6-11 ani, de la 15% la 22%, atunci când supraponderea a fost
definită de percentila a 85-a a IMC-ului şi de la 5% la 11%, atunci când s-a luat
drept referinţă pentru suprapondere percentila a 95-a (49). În general, cea mai
mare creştere a supraponderii a fost înregistrată în perioada 1976-1991, iar în
aceşti 15 ani, numărul copiilor supraponderali aproape s-a dublat (27). Rezultatele
studiului NHANES, din 1999, sunt la fel de descurajante, arătând o creştere
continuă a prevalenţei copiilor cu IMC-ul peste percentila a 95-a. Conform acestor
date, aproximativ 13% dintre copiii cu vârsta între 6 şi 11 ani sunt obezi, adică o
creştere cu 2 procente, comparativ cu rezultatele studiului NHANES III (27).
Etiologia obezităţii
a. Genetice
Există sindroame genetice, precum Prader-Willi (hipotonie musculară, talie
redusă, întârziere cognitivă, hipogonadism şi necesar energetic scăzut), Cohen,
Bardet-Biedl şi altele, care se asociază cu obezitatea, iar 30 până la 80% din
variabilitatea distribuţiei ţesutului adipos poate fi explicată prin factori genetici (12).
Deşi studiile moleculare genetice şi pe modele animale de obezitate au
demonstrat implicarea eredităţii în etiologia obezităţii, creşterea recentă a
prevalenţei obezităţii la copil nu poate fi explicată doar prin factorii genetici.
b. Endocrine
Dintre afecţiunile endocrine asociate cu obezitatea mai frecvente sunt
hipotiroidismul, sindromul Cushing şi deficitul hormonului de creştere.
c. Factori de mediu
Dezechilibrul balanţei energetice şi anume aportul caloric excesiv şi
inactivitatea fizică reprezintă cauzele cele mai frecvente ale obezităţii la copil.
Inactivitatea fizică are un rol important în geneza obezităţii. Lipsa activităţii
fizice apare ca urmare fie a creşterii timpului petrecut în faţa televizorului, fie a
oportunităţilor limitate sau a problemelor de siguranţă în ceea ce priveşte joaca în
aer liber. Există studii care atestă prezenţa modificărilor metabolice la copiii ce
urmăresc prea mult televizorul. Creşterea timpului petrecut în faţa televizorului are
drept urmare mărirea aportului alimentar prin creşterea numărului de mese pe zi
sau prezenţa modificărilor metabolice (hipercolesterolemia).
Complicaţiile obezităţii
Excesul ponderal, în cazul copilului, creşte probabilitatea asocierii unor factori
de risc cardiovasculari. Bogalusa Heart Study a arătat că valorile IMC-ului
deasupra percentilei a 85-a se asociază cu cel puţin un factor de risc
cardiovascular la 61% dintre copiii cu vârsta între 5 şi 10 ani, iar peste 20% dintre
copiii din aceeaşi grupă de vârstă şi greutate au prezentat 2 sau chiar mai mulţi
factori de risc cardiovascular (15).
Într-un alt studiu, care îşi propunea să aprecieze prevalenţa hipertensiunii
arteriale la copiii supraponderali, s-a găsit că 20-30% dintre copiii cu vârsta între 5
şi 11 ani şi exces ponderal aveau valori crescute ale tensiunii arteriale sistolice şi
diastolice (14).
Cunoscută fiind relaţia dintre obezitate şi insulinorezistenţă, era de aşteptat
ca, o dată cu creşterea prevalenţei supraponderii la copil, să se mărească şi
numărul copiilor cu diabet zaharat tip 2 (33). Date recente arată că, în S.U.A., DZ
tip 2 este responsabil de aproximativ 15-45% dintre cazurile nou diagnosticate de
diabet zaharat la copil, o creştere considerabilă faţă de 4%, cât era raportată la
începutul anilor ’90 (8).
Dintre afecţiunile sistemului osos, la copiii supraponderali, cu vârsta peste
2 ani, s-a descris prezenţa genu valgum sau varum, prin arcuirea oaselor tibiale (12).
Şi, nu în ultimul rând, pot apărea probleme de ordin psihologic. Copilul
supraponderal devine ţinta unor discriminări sistematice care îi pot afecta formarea
unei imagini corporale sănătoase şi a încrederii în sine (11).
Tratamentul obezităţii
Pentru asigurarea succesului pe termen lung, tratamentul excesului ponderal
în cazul copilului trebuie să includă modificarea dietei, implicarea familiei, însuşirea
unor informaţii nutriţionale, un program de activităţi fizice şi modificarea
comportamentului alimentar. În funcţie de caz, scopul tratamentului va fi de
scădere a ratei de creştere ponderală, de staţionare sau, în formele mai severe, de
reducere lentă în greutate. În general, înaintea vârstei de 2 ani, caracterizată ca o
perioadă de creştere rapidă, nu se recomandă reducerea în greutate, ci doar
menţinerea acesteia (30). Se va evita tratamentul prea agresiv al supraponderii, în
caz contrar, putând apărea tulburări, precum: alternanţa unor perioade de sub- şi
respectiv de supraalimentaţie cu creşterea riscului de apariţie a tulburărilor de
alimentaţie, ignorarea stimulilor interni pentru apetit / saţietate, senzaţie de eşec,
deprivare, izolare şi o proastă imagine de sine.
În alcătuirea dietei trebuie să intre produse cu conţinut redus în lipide, inclusiv
laptele degresat sau cu 2% grăsime, fructele, legumele, sucurile fără zahăr.
Trebuie redusă mărimea porţiei şi eliminate alimentele de tip fast food.
Terapia comportamentală îmbunătăţeşte mult tratamentul obezităţii la copil şi
este mai eficientă atunci când se practică în grup. Se va renunţa la comportamente
greşite de tipul mâncatului în faţa televizorului sau la recompensele alimentare şi
vor fi încurajate activităţile fizice împreună cu familia.
Greutatea mică / Întârzierea creşterii

Scăderea în greutate, lipsa creşterii ponderale sau întârzierea creşterii pot fi
cauzate de o afecţiune acută sau cronică, malnutriţie, lipsa apetitului, deprivare sau
pur şi simplu, lipsa hranei. Unii pediatri preferă denumirea de deficit staturo-
ponderal. Categoria cu risc de a prezenta întârzierea creşterii o constituie sugarii
şi copiii mici, adesea ca urmare a naşterii premature, dismaturităţii, unor afecţiuni
medicale, întârzierii în dezvoltare sau unei îngrijiri parentale inadecvate.
Aprecierea stării nutriţionale va începe cu o atentă anamneză alimentară,
măsurarea indicilor antropometrici (greutatea, talia, greutatea în funcţie de talie sau
de IMC, circumferinţa craniană, circumferinţa braţului şi pliul tricipital), apoi se vor
efectua examenele biochimice. Nu trebuie scăpată din vedere nici componenta

socială sau psiho-afectivă.
Numeroase studii arată că întârzierea creşterii la copil ar putea fi rezultatul
stilului de viaţă contemporan. Reducerea ratei de creştere ponderală, talia mică şi
întârzierea pubertăţii, observate la copiii cu vârsta între 9 şi 17 ani, s-ar datora
restricţionării deliberate a aportului energetic, de frica de a deveni obezi. Studii
efectuate pe copiii preadolescenţi indică o percepţie deformată a imaginii corporale
(vor să fie mai slabi), diete şi obiceiuri alimentare (consumarea sucurilor fără
zahăr) similare cu cele ale adolescenţilor (17). Într-un alt studiu, Pugliese şi colab.
(32) au găsit că sugarii nu cresc suficient, deoarece părinţii lor le impun anumite
restricţii dietetice, de frica obezităţii, aterosclerozei sau altor afecţiuni cronice.
Consumul exagerat de sucuri de fructe (peste 360-900 ml/zi), prin alterarea
conţinutului dietei în substanţe nutritive, figurează şi el printre cauzele retardului de
creştere (2). Aportul redus al fibrelor alimentare în dieta copilului ar putea
determina constipaţie cronică, lipsa apetitului şi încetinirea creşterii. În acest caz,
trebuie modificată dieta prin adăugarea de legume, fructe (în special cele uscate) şi
cereale.
Terapia acestei afecţiuni impune administrarea unei diete adecvate ca şi
conţinut caloric şi substanţe nutritive, educaţia nutriţională a părinţilor şi copiilor,
stimularea apetitului şi asigurarea unui ambient liniştit, propice alimentării.
Recuperarea nutriţională aplicată în aceste cazuri produce un spor ponderal
mai accentuat decât ar avea copiii normali. Acest proces poartă denumirea de
creştere recuperatorie şi reprezintă un mecanism prin care organismul tinde să
recupereze deficitul de dezvoltare şi să reintre pe curba sa de creştere. Această
recuperare ponderală atinge un maxim după primele 1-3 luni de tratament
nutriţional şi este mai mare (20 g/kg/zi) în cazul copiilor cu pierderi primare (care
prezintă un deficit ponderal mai mare comparativ cu deficitul taliei) decât la copiii
cu malnutriţie cronică (2-3 g/kg/zi), caracterizaţi printr-o talie prea mică pentru
vârsta lor (5).
Indicii antropometrici actuali sunt utilizaţi pentru a calcula vârsta greutăţii
(vârsta corespunzătoare greutăţii actuale la percentila 50), greutatea ideală
(mediană) pentru vârstă şi greutatea ideală (mediană) pentru talia actuală (5).
Din cauza capacităţii gastrice limitate, la copiii subnutriţi sunt indicate mesele
frecvente şi reduse cantitativ. Alimentele vor fi adaptate stadiului de dezvoltare al
copilului. În cazul sugarului, alimentaţia lactată va fi de bază, iar pentru creşterea
conţinutului caloric al dietei se vor utiliza formule de lapte praf concentrate.
Deficitul de fier
Deficitul de fier este cea mai frecventă afecţiune nutriţională a copilului şi în
special a celui cu vârsta între 1 şi 3 ani. Anemia feriprivă este mai frecventă la
copiii ce provin din familii cu venituri reduse şi la anumite grupuri populaţionale. Alţi
factori asociaţi cu un deficit de fier, cu sau fără anemie, includ nivelul educaţional
scăzut al părinţilor, accesul limitat la serviciile de sănătate şi aportul dietetic limitat.
Anemia feriprivă apare ca rezultat al nevoilor crescute de fier din perioada de

creştere şi al scăderii aportului dietetic din anumite motive, cum este cazul
sugarilor care, în jurul vârstei de 1 an, continuă să bea cantităţi mari de lapte,
excluzând alte alimente importante. Multor preşcolari nu le place carnea, astfel
încât majoritatea fierului provine din alte alimente sub forma fierului nonhem, mai
greu absorbabil. Deficitul de fier este mai rar în perioada şcolară.
Copiii cu deficit de fier, cu sau fără anemie, prezintă o dezvoltare psihică
deficitară, iar impactul acestei afecţiuni poate fi observat şi pe termen lung. Un
studiu recent al lui Halterman şi colab. a relevat reducerea performanţelor şcolare
la copiii cu vârsta între 6 şi 16 ani, care au avut deficit de fier, cu sau fără anemie
(18).
O dietă echilibrată, cu alimente bogate în fier, poate preveni anemia feriprivă.
Pentru a creşte absorbabilitatea fierului nonhem, trebuie crescută cantitatea de
acid ascorbic, carne, peşte şi pasăre.
Cariile dentare
Nutriţia şi obiceiurile alimentare corecte sunt factori importanţi pentru o
dentiţie sănătoasă. Este necesar un aport nutritiv optim pentru a avea dinţi
puternici şi gingii sănătoase. Compoziţia dietei şi obiceiurile alimentare (cantitatea
de glucide, gradul de retenţie al alimentelor, frecvenţa meselor) reprezintă factori
semnificativi în apariţia cariilor dentare. Sugarii şi copiii mici care consumă lichide
dulci înainte de culcare sau frecvent pe parcursul zilei sunt susceptibili la apariţia
precoce a cariilor sau a afecţiunilor dentare produse de biberon.
Copiii consumă frecvent gustări, de aceea, în compoziţia acestora ar trebui
incluse alimente mai puţin cariogene. Alimentele fermentabile, lipicioase determină
scăderea pH-ului plăcii. Consumul acestora în combinaţie cu alimente bogate în
proteine (brânza, nucile şi carnea) previne scăderea pH-ului şi apariţia cariilor.
Deserturile şi dulciurile ar trebui consumate mai rar şi incluse la sfârşitul
meselor, pentru a fi mai puţin cariogene. Părinţii constituie modele importante
pentru copiii lor, atât în ceea ce priveşte obiceiurile alimentare, cât şi pentru igiena
bucală. Periuţa de dinţi ar trebui introdusă încă din perioada de sugar, iar igiena
bucală se va efectua zilnic. Copiii mai mari pot mesteca gumă fără zahăr (care
creşte pH-ul) după deserturile cariogene. Fluorul are un rol major în prevenţia
cariilor şi de aceea trebuie introdus ca şi supliment nutritiv sau prin fluorinarea apei
potabile.
Alergii
Alergiile alimentare apar încă din copilărie, fiind mai frecvente în familiile cu
istoric de alergii, 40-50% dintre copiii ce au un părinte atopic, dezvoltând alergii
alimentare (25). În ceea ce priveşte definiţia alergiei alimentare adevărate, există
încă controverse, iar testele diagnostice sunt nespecifice şi echivoce.
Mecanismele fiziopatologice ale alergiei includ niveluri scăzute de IgA

secretorie în primele 6 luni de viaţă, imaturitatea barierei mucoasei intestinale sau
afectarea mucoasei în urma unei gastroenterite virale.
Răspunsul alergic implică cel mai adesea simptome gastrointestinale,
respiratorii şi dermatologice, însă, în unele cazuri, simptomatologia poate fi mai
estompată, de tipul oboselii, letargiei sau modificărilor comportamentale.
Manifestările alergiilor alimentare sunt iniţial gastrointestinale, incluzând vărsături,
edem labial sau glotic, diaree, scaune sangvinolente, malabsorbţie şi tulburări de
creştere consecutive. Manifestările dermatologice constau în dermatită atopică sau
urticarie. Sindromul alergiei orale, declanşat de contactul cu fructe sau legume
proaspete, constă în prurit orofaringian şi angioedem local. Manifestările
respiratorii includ wheezing, rinită şi otită. Şocul anafilactic poate apărea în formele
grave de alergie alimentară. Sideroza pulmonară, anemia hemolitică şi
trombocitopenia apar rar.
Introducerea alimentelor alergizante, precum albuşul de ou, fructele de mare,
căpşunele, fragii, murele, zmeura, laptele de vacă, nu este indicată înaintea vârstei
de 1 an.
Tulburarea hiperactivă cu deficit de atenţie (THDA)

Diagnosticul tulburării hiperactive cu deficit de atenţie, numită mai frecvent
„sindrom hiperkinetic”, se face pe baza anumitor criterii clinice:
1. activitate motorie excesivă;
2. impulsivitate;
3. atenţie de scurtă durată;
4. toleranţă redusă la frustrări;
5. debut înaintea vârstei de 7 ani.
Cauzele acestei afecţiuni nu sunt pe deplin cunoscute, însă a fost
suspicionată implicarea unor factori dietetici. De aceea, în tratamentul acestei
afecţiuni, au fost încercate diverse diete, printre care: dieta Feingold, omiterea
zahărului, diete de eliminare a alergenilor alimentari şi terapia megavitaminică.
În 1973, Feingold a emis ipoteza conform căreia mulţi copii devin hiperactivi,
deoarece sunt sensibili la salicilaţi sau la coloranţi, aromele artificiale şi
conservanţii BHA şi BHT din alimente. Dieta sa consta în eliminarea acestor
substanţe din dieta copilului. Deşi, iniţial, au fost raportate efecte pozitive, studiile
mai recente, controlate dublu-orb şi care au utilizat clasificări obiective pentru
gradarea tulburărilor comportamentale, nu au confirmat ipoteza lui Feingold. Dintre
copiii care au răspuns în mod favorabil la introducerea dietei Feinglod (5-10%),
majoritatea sunt preşcolari, iar obţinerea unor rezultate pozitive ar putea fi urmarea
înlăturării din dietă a unor alimente care deranjează copilul. Rezultatele
contradictorii ale studiilor ar putea fi explicate, în parte, prin efectul placebo, iar pe
de altă parte, printr-o interacţiune redusă între părinţi şi copilul suferind de THDA.
În cazul în care familiile doresc să urmeze această dietă, nu există nici un risc
nutriţional, însă copilul ar trebui să beneficieze şi de alte măsuri terapeutice,
precum terapia comportamentală, educaţie specifică şi medicaţie.
Deşi, mult timp, s-a crezut că zahărul este implicat în etiologia THDA, date
recente nu au dovedit vreun efect comportamental negativ al zahărului. Cu toate
că zahărul nu are efecte negative comportamentale, reducerea consumului de
zahăr are alte beneficii, precum sănătatea dinţilor şi obţinerea unei diete mai dense
în substanţe nutritive.
Altă teorie implică tulburarea metabolismului acizilor graşi (AG) în etiologia
THDA, fie prin convertirea ineficientă a AG esenţiali în AG polinesaturaţi cu lanţ
lung, fie prin creşterea metabolizării celulare a acestor AG. Un studiu efectuat de
Burgess şi colab. (6) a găsit o reducere semnificativă a concentraţiei unor AG
importanţi (acidul docosahexaenoic şi acidul arahidonic), la băieţii cu THDA,
comparativ cu subiecţii de control. Unii dintre aceşti băieţi aveau simptomatologia
deficitului de AG esenţiali, în ciuda unui aport dietetic corespunzător. Încă nu a fost
găsită o relaţie cauză-efect între THDA şi metabolismul AG, fiind necesare studii
viitoare în acest sens.
Copiii cu alergii pot avea simptome comune cu cei hiperactivi (iritabilitate,
atenţie redusă), însă nu se cunoaşte exact dacă dietele de eliminare vor atenua
simptomatologia sau comportamentele negative. În ceea ce priveşte terapia
megavitaminică, valoarea acesteia la copiii hiperactivi nu a fost dovedită prin studii
clinice controlate.
6. Educaţia nutriţională
Pe măsură ce cresc, copiii acumulează cunoştinţe şi asimilează concepte.
Aceşti ani reprezintă momentul optim pentru informarea copilului în legătură cu
alimentaţia, alcătuirea unei diete sănătoase şi formarea unei atitudini pozitive faţă
de alimente.
Procesul de învăţare poate fi informal, efectuat chiar acasă de către părinţi, în
primul rând prin exemplul pe care îl dau şi apoi prin diferite experienţe în care, prin
intermediul alimentelor, sugarul sau copilul preşcolar îşi poate dezvolta aptitudinile
cognitive, de limbaj, autocunoaştere (descrierea mărimii, formei, culorii alimentelor,
sortarea acestora, asistarea la preparare şi degustarea lor). Implicarea copiilor mai
mari în cumpărarea şi prepararea alimentelor poate fi un bun prilej de educaţie
nutriţională.
Educaţia nutriţională formală, efectuată în grădiniţe şi şcoli, prin joacă sau
materiale informaţionale scrise, va avea loc în funcţie de nivelul cognitiv al
copilului, având la bază teoria dezvoltării cognitive a lui Piaget în relaţie cu
alimentaţia şi nutriţia. Spre exemplu, conceptul de principii nutritive este abstract şi
nu poate fi înţeles de majoritatea copiilor preşcolari sau din clasele primare.
Explicaţiile ar trebui modificate şi adaptate vârstei copilului, astfel încât
experienţele educaţionale să aibă un sens. Activităţile ce se concentrează pe
adevărata relaţie a copilului cu alimentele par să dea rezultatele cele mai bune.
Mesele şi gustările servite în şcoli sau grădiniţe sunt un bun prilej pentru asimilarea
unor informaţii nutriţionale.
Un rol important în formarea unor obiceiuri alimentare sănătoase în perioada
copilăriei îl are educaţia. Piramida alimentelor, clasele de alimente şi conţinutul în
principii nutritive sunt noţiuni care pot fi explicate nu doar părinţilor, ci şi copiilor de
vârstă şcolară. A fost concepută o piramidă alimentară adaptată chiar şi pentru

grupa de vârstă 2-6 ani.
O dietă sănătoasă trebuie să asigure o cantitate adecvată de energie pentru
creşterea şi dezvoltarea organismului, fără a aduce un aport lipidic excesiv.
Alimentele preferate în alimentaţia copilului sunt fructele, legumele, cerealele,
produsele lactate cu conţinut redus de lipide, carnea slabă (peşte, pasăre).
Glucidele fermentabile trebuie consumate în cantitate redusă, pentru a preveni
producerea cariilor dentare. Urmând acest ghid general, dieta va fi săracă în lipide
şi bogată în fibre alimentare şi -caroten.
Bibliografie:
1. American Academy of Pediatrics – Pediatric nutrition handbook, ed 4, Elk

Grove Village, III, AAP, 1998a
2. American Academy of Pediatrics, Committee on Nutrition – The use and
misuse of fruit juice in pediatrics, Pediatrics 107: 1210, 2001
3. American Academy of Pediatrics, Committee on Nutrition: Cholesterol in
childhood, Pediatrics 101: 141, 1998b
4. Barclay L: High cholesterol can predict childhood obesity, Am J Clin Nutr,
Am J Clin Nutr;76:730-735, 2002
5. Berhane R, Dietz WH – Clinical assesment of growth in Kessler DB,
Dawson P, eds: “Failure to thrive and pediatric undernutrition”. Baltimore,
Brookes Publishing, 1999
6. Burgess JR et al – Long-chain polyunsaturated fatty acids in children with
attention-deficit hyperactivity disorder, Am J Clin Nutr 71: 327, 2000
7. Byrnes SE, Baur LA, Bermingham M, Steinbeck K: Leptin and total
cholesterol are predistors of weight gain in pre-pubertal children, Int J
Obes Relat Matab Disord, 23 (2): 146-150, 1999
8. Cara J.F: Type 2 diabetes mellitus in children, Medscape Conference
Coverage, based on selected sessions at the: 2000 American Academy of
Pediatrics Annual Meeting, 2000
9. Dietz WH, Gortmaker SL – Preventing obesity in children and adolescents,
Annu Rev Public Health 22: 337, 2001
10. Dietz WH: Critical periods in childhood for the development of obesity, Am
J Clin Nutr 59: 955, 1994
11. Dietz, W.H.: Health consequences of obesity in youth: Childhood
predictors of adult disease. Pediatrics, 101, S518-525, 1998.
12. Eissa M.A.H., Gunner K.B.: Evaluation and management of obesity in
children and adolescents, Medscape, 2004
13. Falcigia GA and Norton PA: Evidence for a genetic influence on
preference for some foods, J Am Diet Assoc 94: 154, 1994
14. Figueroa-Colon, R., Franklin, F.A., Lee, J.Y., Aldridge, R., & Alexander, L.:
Prevalence of obesity with increased blood pressure in elementary school-
aged children, Southern Medical Journal, 90, 806-813, 1997
15. Freedman, D.S., Dietz, W.H., Srinivasan, S.R., & Berenson, G.S.: The
relation of overweight to cardiovascular risk factors among children and
adolescents: The Bogalusa Heart study, Pediatrics, 103 (6), 1175-1182,

1999
16. Gillman MW et al – Familly dinner and diet quality among older children
and adolescents, Arch Fam Med 9: 235, 2000
17. Gustafson – Larson AM and Terry RD: Weight-related behaviors and
concerns of fourth-grade children, J Am Diet Assoc 92: 818, 1992
18. Halterman JS et al – Iron deficiency and cognitive achievement among
school-aged children and adolescents in the United States, Pediatrics 107:
1381, 2001
19. Heaney RP et al – Calcium and weight: clinical studies, J Am Coll Nutr
21(2): 152S, 2002
20. Institute of Medicine, Food and Nutrition Board – Dietary reference intakes
for energy and the macronutrients, carbohydrate, fiber, fat, fatty acids,
cholesterol, protein, and amino acids, Washington, DC, National Academy
Press, 2002
21. Leonard MB, Zemel BS – Current concepts in pediatric bone disease,
Pediatr Clin North Am 49: 143, 2002
22. Lucas B: Nutrition in childhood in: L. K. Mahan, S. Escott-Stump „Krause`s
Food, Nutrition & Diet Therapy”, 10th Ed., W.B. Saunders Co., 2004
23. Mărezan M, Râza E – Alimentaţia copilului şi adolescentului nediabetic în
„Diabetologie pediatrică”, Micle I, editor, Ed. Marineasa 2000
24. Matkovic V, Heany RP – Calcium balance during human growth: evidence
for threshold behavior, Am J Clin Nutr 55: 992, 1992
25. Metcalfe DD, Samson HA, Simon RA.: Food Allergy: AdverseReactions to
Foods and Food Additive, 2nd ed. Cambridge, Mass: Blackwell Science,
1997
26. National Center for Health Statistics. (n.d.): More American teens are
overweight, from www.cdc.gov/nchs/releases/01news/overwght99.htm,
2001
27. National Health and Nutrition Examination Survey (1988 – 1994) –
Summary of findings, Hyattsville, Md, 1999, Centers for Disease Control
and Prevention, National Center for Health Statistics
28. National Heart, Lung and Blood Institute, National Cholesterol Education
Program: Report of the Expert Panel on Blood Cholesterol Levels in
Children and Adolescents, Bethesda, MD, National Heart, Lung and Blood
Institute, 1991
29. Olson RE – Is it wise to restrict fat in the diets of children?, J Am Diet
Assoc 100: 28, 2000
30. Polhamus B, Thompson D, Benton-Davis S.L, Reinold C.M, Grummer-
Strawn C.L.M, Dietz W: Overweight children and adolescents:
Recomandations for screening, assesment and management, Medscape,
2004
31. Pollitt E, Mathews R – Breakfast and cognition: an integrative summary,
Am J Clin Nutr 67(suppl): 804, 1998
32. Pugliese MT et al: Parental health beliefs as a cause of non-organic failure
to thrieve, Pediatrics 80: 175, 1987
33. Rocchini AP – Childhood obesity and a diabetes epidemic, N Engl J Med

346: 854, 2002
34. Rosenbaum MD, Leibel RL – The physiology of body weight regulation:
relevance to the etiology of obesity in children, Pediatrics 101: 525, 1998
35. Trumbo P et al – Dietary reference intakes: vitamin A, vitamin K, arsenic,
boron, chromium, copper, iodine, iron, manganese, molybdenum, nickel,
silicon, vanadium, and zinc, J Am Diet Assoc 101: 294, 2001
36. Whitaker RC et al – Early adiposity rebound and the risk of adult obesity,
Pediatrics 101(3):e5, 1998
CAPITOLUL XI
Nutriţia adolescentului
2. Alimentaţia raţională
3. Situaţii particulare: sarcina, vegetarienii şi sportivii de performanţă
4. Obezitatea şi alte afecţiuni legate de alimentaţie
A. Modificări fiziologice
Adolescenţa este perioada de viaţă cuprinsă între momentul apariţiei
caracterelor sexuale secundare şi sistarea procesului de creştere somatică.
Adolescenţa este marcată de accelerarea creşterii, de modificările induse de
instalarea ciclului menstrual la fete şi de intensificarea activităţii fizice la băieţi. În
această perioadă de „stres” hormonal, nevoile nutriţionale sunt cele mai mari
comparativ cu orice altă etapă a vieţii, astfel încât o alimentaţie inadecvată,
cantitativ sau calitativ, poate determina întârzierea dezvoltării şi maturizării
sexuale. Întrucât vârsta predispune la un „nonconformism general”, inclusiv
alimentar, o atenţie deosebită trebuie acordată nutriţiei echilibrate, care să prevină
obezitatea (18). Delimitată ca interval de vârstă, adolescenţa se întinde pe
perioada dintre 12 şi 20 de ani. Ea include şi pubertatea, care se instalează cu
aproximativ 2 ani mai devreme la fete decât la băieţi. În acest interval au loc o serie
de transformări deosebit de mari atât în plan fizic, cât şi psihic.
Procesul de creştere staturo-ponderală capătă o nouă intensificare,
asemănătoare cu cea din primul an de viaţă. După o perioadă de creştere lentă de
la sfârşitul copilăriei, se produce o accelerare a procesului asemănătoare cu cea
de la începutul copilăriei. Se câştigă 20% din înălţimea adultului şi 50% din
greutatea de la vârsta de adult. Procesul de creştere încetineşte după apariţia
maturării sexuale, însă greutatea şi talia continuă să sporească. Majoritatea fetelor
nu cresc mai mult de 4-5 cm după instalarea menarhei. Prepubertar, proporţia de
ţesut adipos şi muscular era asemănătoare la ambele sexe, cu proporţia ţesutului
adipos de 15-19%. Ţesutul adipos va creşte mai mult la fete, comparativ cu băieţii,
astfel încât, la sfârşitul adolescenţei, proporţia ţesutului adipos va fi de 22-26% la
fete şi de 15-18% la băieţi (26).
B. Aprecierea procesului de creştere

Relaţia dintre greutate şi înălţime poate fi evaluată prin utilizarea graficelor de
creştere, cu ajutorul cărora se poate stabili dacă adolescentul se dezvoltă normal
comparativ cu ceilalţi de vârsta lui sau dacă se menţine pe curba sa de creştere.
Greutatea normală pentru talia respectivă, în funcţie de vârstă şi sex, se
încadrează între percentilele a 10-a şi a 85-a a graficelor de creştere (28). Valorile
normale ale indicelui de masă corporală (IMC) sunt cuprinse între percentila a 5-a
şi a 85-a a graficelor de creştere ce reprezintă IMC-ul în funcţie de vârstă, pentru
fete şi băieţi (anexa 9). Adolescenţii cu IMC sub percentila a 5-a vor fi examinaţi
pentru depistarea unor eventuale afecţiuni organice sau tulburări de alimentaţie,
cei cu IMC între percentila a 85-a şi a 95-a vor fi consideraţi cu risc de a deveni
supraponderali, iar cei cu IMC peste percentila a 95-a vor fi încadraţi ca suprapon-
derali (3).
Evaluarea, în plus, şi a pliului cutanat oferă un grad mai mare de precizie.
Spre exemplu, un pliu cutanat redus la un adolescent cu greutatea mai mare de
percentila a 85-a arată că acesta este supraponderal, însă nu are ţesut adipos în
exces. Un pliu cutanat mai mare decât percentila a 90-a asociată unui IMC peste
percentila a 95-a indică obezitate (30). Aprecierea musculaturii şi circumferinţei
braţului arată compoziţia musculară a individului.
C. Maturizarea sexuală
Dezvoltarea pubertară se monitorizează prin aprecierea combinată a greutăţii
şi înălţimii şi a gradului de maturizare sexuală, evaluat prin stadializarea Tanner
(tabelul XI-1). Gradarea Tanner are loc de la stadiul 1 (prepubertar) până la stadiul
5 (adult). În cazul băieţilor se apreciază creşterea organelor genitale şi a părului
pubian, iar pentru fete se iau în considerare pilozitatea pubiană şi dezvoltarea
sânilor. Cunoaşterea relaţiei dintre maturarea sexuală şi procesul de creştere dă
posibilitatea clinicianului de a aprecia creşterea adolescentului într-un anumit
moment, viitorul proces de creştere şi a stabili nevoile nutriţionale individuale.
Iniţierea tardivă a pubertăţii reprezintă cauza cea mai importantă a staturii mici în
perioada adolescenţei, deşi mai pot fi prezente şi alte cauze, precum afecţiuni
cronice, tulburări endocrine sau anomalii cromozomiale sau scheletale.
Tabelul XI-1. Maturizarea sexuală (stadializarea Tanner) (26)

Modificări
Băieţi Păr pubian (P) Organe genitale (T)
corespunzătoare
Stadiul 1 Absent Prepubertar
Începe creşterea
Cantitate redusă,
penisului, testiculele
la marginea Creşte activitatea
cresc în volum până
Stadiul 2 externă pubiană, glandelor
la 5 ml, scrotul se
se închide la sudoripare
înroşeşte şi îşi
culoare
modifică textura
Nutriţia adolescentului 261
Modificări ale
vocii
Apare
Creşterea penisului,
mustaţa/părul
testicule de volum
Stadiul 3 Acoperă pubisul facial
8-10 ml, scrotul
Apare părul axilar
creşte
Începe vârful
procesului de
creştere
Sfârşitul vârfului
de creştere
Voce îngroşată
Penis mai mare,
De tip adult, nu Acnee (posibil)
testicule de 12 ml,
Stadiul 4 se extinde pe Mai mult păr
pielea scrotului se
coapse facial
închide la culoare
Păr mai brunet pe
membrele
inferioare
De tip adult, se Creşterea
Penis adult, testicule
Stadiul 5 întinde şi pe semnificativă a
de 15 ml
coapse masei musculare
Modificări
Fete Păr pubian (P) Sâni (S)
corespunzătoare
Nemodificate faţă de
Stadiul 1 Absent
copilărie
Creşte activitatea
glandelor
Cantitate redusă,
Stadiul 2 Muguri mamari sudoripare
labial
Începe vârful de
creştere
Cantitate mai Mai mari, fără Sfârşitul vârfului
Stadiul 3 mare, mai închis separarea sfârcului de creştere
la culoare, creţ de areola mamară Apare părul axilar
Cresc în dimensiuni,
Mai abundent, areola şi sfârcul Acnee (posibil)
Stadiul 4
textură aspră formează o
excrescenţă
Începe menarha
De tip adult, se Distribuţie adultă a
Creşterea masei
Stadiul 5 extinde la ţesutului mamar,
musculare şi a
coapse contur continuu
ţesutului adipos
D. Modificări psihologice
Adolescenţa reprezintă o perioadă de maturizare psihică şi fizică în acelaşi
timp. Tinerii încep să conştientizeze modificările propriului corp şi se concentrează
din ce în ce mai mult asupra aspectului lor exterior. Perceperea imaginii corporale,
rezultat al funcţiei intelectuale şi emoţionale, conduce la un anumit comportament
alimentar, de multe ori greşit. În dorinţa de fi asemănători cu idolii lor pe care îi
folosesc drept model, vor interveni în alimentaţie pentru a-şi modifica rata de
creştere şi proporţiile corpului. Adesea, aceste modificări au efecte negative asupra
stării de sănătate. Pentru fete, aceasta poate fi rădăcina unor tulburări psihice, iar
pentru băieţi, motivaţia practicării efortului fizic de modelare a musculaturii
(„tragerea de fiare”) sau consumul unor suplimente nutriţionale.
Atunci când se efectuează consilierea nutriţională a adolescentului, trebuie
ţinut cont şi de cele trei stadii de dezvoltare cognitivă şi emoţională:
1. Adolescenţa precoce se caracterizează printr-o preocupare excesivă
pentru imaginea corporală, autonomie redusă şi respect şi încredere
faţă de adult şi cei de vârsta lui. În această perioadă, consilierea
nutriţională trebuie să atingă obiective pe termen scurt şi care să
modifice înfăţişarea sau performanţele adolescentului (diferite sporturi,
dansul);
2. Adolescenţa mijlocie are ca trăsături principale lipsa încrederii faţă de
adulţi, influenţele crescute ale semenilor de vârsta lor şi un grad
accentuat de independenţă. În acest stadiu de dezvoltare, adolescentul
ascultă mai degrabă de prietenii lui decât de părinţi sau de alţi adulţi
semnificativi. Dorinţa de independenţă determină răzvrătirea împotriva
obiceiurilor alimentare din familie, apare dorinţa de a încerca lucruri noi
(diete vegetariene). Consilierea nutriţională ar trebui să înveţe
adolescentul să ia hotărâri juste în ceea ce priveşte alimentaţia;
3. Adolescenţa târzie, în care adolescentul este independent, şi-a format
propriile convingeri şi imaginea corporală şi începe să facă planuri de
viitor. Adolescenţii au capacitatea de a lua decizii, dar sunt dispuşi să
ţină cont şi de sfaturile altora. În acest stadiu, consilierea nutriţională
poate atinge obiective pe termen lung, învăţându-l să aleagă o dietă
corespunzătoare şi motivele pentru care trebuie să facă acest lucru.
Tulburările comportamentale ale adolescentului pot fi clasificate în:
1. Comportamente active, care includ abuzul de droguri, absenteismul de
la şcoală, asumarea unor riscuri inutile (mersul pe bicicletă fără cască
de protecţie, condusul autovehiculelor şi consumul de alcool sau
nepurtarea centurii de siguranţă) şi
2. Tulburări comportamentale silenţioase, care cuprind tulburările legate
de percepţia deformată a imaginii corporale, tulburări de alimentaţie
(bulimia, utilizarea permanentă a unor diete), frica de a pierde controlul
alimentaţiei, stresul emoţional şi intenţia suicidală.
Comportamentul alimentar se deprinde în copilărie, când se înregistrează
fidel obiceiurile familiei. În adolescenţă, perioadă de nonconformism, de eliberare,
de creştere a independenţei, tinerii au tendinţa să nu mai respecte nici o regulă. Ei

sunt deosebit de vulnerabili la tentaţiile aflate la tot pasul. Cad pradă uşor abuzului
de alcool, cafea, droguri, alimente tip „fast food”, ţigări. Tulburările emoţionale din
această perioadă pot să afecteze obiceiurile alimentare (dorinţa de independenţă
conduce la respingerea modelului familial în alimentaţie). Comportamentul tinerilor
de la această vârstă este cu uşurinţă valorificat din punct de vedere comercial, mai
ales că este momentul multor încercări sub îndemnul curiozităţii (5).
2. Alimentaţia raţională
Deoarece adolescenţa se caracterizează printr-o creştere staturo-ponderală
foarte accelerată şi maturizare sexuală, cantitatea, dar şi calitatea alimentelor
joacă un rol deosebit. Aceasta presupune consumul cantităţii şi tipului adecvat de
alimente şi băuturi pentru acoperirea necesarului caloric, astfel încât să se obţină o
dietă echilibrată din punct de vedere nutriţional.
În principii alimentare, compoziţia raţiei zilnice va fi următoarea (18, 21):
a. 50-55% glucide, din care 75% sunt glucide naturale complexe şi doar 25%
sunt dulciuri rafinate;
b. 13-15% proteine, cu menţiunea că se va consuma, cel puţin o dată pe
săptămână, carne de pasăre sau de peşte;
c. 30-32% lipide, din care doar 1/4-1/3 de origine animală.
Energia
La această vârstă, necesarul caloric trebuie să asigure atât rata de creştere,
cât şi activitatea fizică şi intelectuală. Necesarul caloric se calculează în funcţie de
vârstă, sex, greutate, talie şi nivelul activităţii fizice, la care se adaugă un plus
energetic de 25 kcal/zi, pentru depozitele energetice sau procesul de creştere.
Pentru determinarea necesarului energetic trebuie să se efectueaze o apreciere
cât mai exactă a activităţii fizice, prin clasificarea în patru niveluri de activitate fizică
(NAF): sedentar, puţin activ, activ şi foarte activ (tabelul XI-2).
Tabelul XI-2. Estimarea necesarului energetic la adolescent (adaptat după 14)
Greutatea Estimarea necesarului energetic (kcal/zi)

Talia de
Vârsta de
referinţă NAF NAF
(ani) referinţă NAF
puţin
NAF
foarte
(m) sedentar* activ*
(kg) activ* activ*
Băieţi
10 31,9 1,39 1601 1875 2149 2486
11 35,9 1,44 1691 1985 2279 2640
12 40,5 1,49 1798 2113 2428 2817
13 45,6 1,56 1935 2276 2618 3038
14 51,0 1,64 2090 2459 2829 3283

15 56,3 1,70 2223 2618 3013 3499
16 60,9 1,74 2320 2736 3152 3663
17 64,6 1,75 2366 2796 3226 3754
18 67,2 1,76 2383 2823 3263 3804
Fete
10 32,9 1,38 1470 1729 1972 2376
11 37,2 1,44 1538 1813 2071 2500
12 40,5 1,49 1798 2113 2428 2817
13 44,6 1,51 1617 1909 2183 3640
14 49,4 1,60 1718 2036 2334 3831
15 52,0 1,62 1731 2057 2362 2870
16 53,9 1,63 1729 2059 2368 2883
17 55,1 1,63 1710 2042 2353 2871
18 56,2 1,63 1690 2024 2336 2858
*Categoriille NAF apreciază activitatea fizică în funcţie de mersul pe jos:

 Sedentar: fără activitate fizică
 Puţin activ: mers pe jos 2,4-3,5 km/zi
 Activ: mers pe jos 4,8-7 km/zi
 Foarte activ: mers pe jos 12-16,5 km/zi
Proteinele
Aportul dietetic de referinţă pentru proteine trebuie să asigure un proces
normal de creştere şi o balanţă azotată pozitivă (14). Necesarul mediu estimativ şi
recomandările dietetice pentru aportul de proteine la adolescent sunt cuprinse în
tabelul XI-3. Necesarul mediu estimativ se ia în considerare atunci când se
apreciază aportul proteic al unui grup şi este adecvat pentru aproximativ 50% din
populaţie, în timp ce recomandările dietetice sunt utilizate pentru determinarea
aportului proteic individual.
Adolescenţii au un aport proteic mediu mai mare decât recomandările
dietetice, pentru toate grupele de vârstă. Aportul proteic insuficient, deşi rar în
populaţia adolescentă, poate să apară în cazul unor afecţiuni cronice, al dietelor
restrictive având drept scop reducerea ponderală sau a tulburărilor de alimentaţie.
Aportul proteic insuficient duce la încetinirea procesului de creştere şi la scăderea
masei corporale slabe. Aportul proteic excesiv poate avea şi el un impact
nutriţional negativ, prin interferenţa cu metabolismul calciului şi prin creşterea
necesarului hidric.
Tabelul XI-3. Necesarul proteic la adolescent (14)

Vârsta (ani) Necesarul mediu estimativ Recomandările dietetice
9-13 0,76 g/kg/zi 0,95 g/kg/zi sau 34 g/zi
14-18:
 Băieţi 0,73 g/kg/zi 0,85 g/kg/zi sau 52 g/zi
 Fete 0,71 g/kg/zi 0,85 g/kg/zi sau 46 g/zi
Mineralele
 Calciul
Datorită dezvoltării rapide a oaselor, musculaturii şi glandelor endocrine,
adolescentul are un necesar crescut de calciu. De fapt, 45% din masa osoasă se
formează în perioada adolescenţei, iar atunci când viteza procesului de creştere
atinge un maxim, depunerea osoasă a calciului este de două ori mai mare,
comparativ cu restul adolescenţei (17)
Aportul dietetic de referinţă al calciului, pentru toţi adolescenţii, este de
1300 mg/zi (32), iar pentru adolescenţii cu vârsta între 11 şi 24 de ani, se
recomandă chiar un aport de 1200-1500 mg/zi calciu (10).
În realitate, studiile populaţionale de supraveghere nutriţională au relevat un
consum mult prea scăzut de calciu, mai ales la fete, aportul fiind de 780-820 mg/zi
la fete şi de 800-920 mg/zi la băieţi (1). Rezultatele comparative ale studiilor
NHANES II şi III (tabelul XI-4), arată, de asemenea, o scădere a aportului de calciu
la grupele de vârstă 11-16 ani şi 12-15 ani (26). Scăderea aportului de calciu s-a
produs ca urmare a creşterii consumului de sucuri, care au înlocuit laptele în
alimentaţia adolescentului. O dată cu dublarea sau triplarea consumului de sucuri,
aportul de lapte s-a redus cu 40%. Sucurile reprezintă 9% din aportul caloric al
băieţilor şi 8% din cel al fetelor adolescente (16).
Tabelul XI-4. Comparaţie între aportul de calciu la adolescenţi (26)

Vârsta NHANES II NHANES III
(ani) (1976-1980) (1988-1991)
6-11 1209 867
12-15 854 796
16-19 725 822
Calciul are un rol major în prevenţia osteoporozei, iar acest proces începe
încă din adolescenţă, prin asigurarea unui aport adecvat din acest mineral. Wyshak
şi colab. (31) au arătat că masa osoasă adultă se află în relaţie directă cu vârful
depunerii osoase din perioada adolescenţei şi, cu cât apoziţia osoasă din
adolescenţă a fost mai redusă, cu atât este mai mare riscul osteoporozei în viaţa
adultă.
 Fierul
Toţi adolescenţii au un necesar mai mare de fier. La băieţi, creşterea masei
musculare se însoţeşte de mărirea volumului sangvin, iar fetele prezintă pierderi
lunare de fier o dată cu instalarea menstrelor. În această perioadă de creştere
rapidă, hematocritul, hemoglobina şi sideremia pot avea valori scăzute, cu depozite
adecvate de fier. Acest tip de anemie poartă denumirea de „anemie fiziologică de
creştere”. Deficitul de fier are drept urmare o scădere a răspunsului imun cu
creşterea consecutivă a susceptibilităţii la infecţii şi afectarea procesului de
învăţare (alterarea memoriei de scurtă durată) (11).
 Zincul
Zincul reprezintă un mineral esenţial pentru procesul de creştere şi de
maturizare sexuală. Nivelul său plasmatic scade în perioada dezvoltării pubertare,
însă retenţia zincului se accentuează o dată cu atingerea vitezei maxime a
procesului de creştere. Aportul dietetic limitat al alimentelor bogate în zinc (carnea,
produsele marine) poate duce la întârzierea creşterii şi a dezvoltării caracterelor
sexuale secundare.
 Alte minerale
Alte minerale, precum magneziu, iod, fosfor, cupru, crom, cobalt, fluor, sunt şi
ele importante, iar necesarul acestora este acoperit printr-o dietă adecvată.
 Vitaminele
Necesarul vitaminic creşte în perioada adolescenţei. Creşterea necesarului
energetic determină şi mărirea aportului de tiamină, riboflavină şi niacină, vitamine
implicate în metabolismul glucidic. Pentru susţinerea procesului de sinteză, se
recomandă un aport crescut de vitamina B6, acid folic şi vitamină B12. Vitamina D
este necesară apoziţiei osoase, iar vitaminele A, C şi E au rol antioxidant. Toate
acestea se obţin din alimentele consumate corespunzător, fără a fi necesară
suplimentarea lor. Excepţie face acidul folic, pentru care aportul dietetic de
referinţă a crescut de la 250 g/zi la 400 g/zi, aport ce poate fi obţinut prin
consumul alimentelor bogate în folaţi, fortifierea alimentelor sau adăugarea
suplimentelor de folaţi (15).
 Suplimentele nutritive
Nu se recomandă utilizarea de rutină a suplimentelor vitamino-minerale, ci se
optează pentru obţinerea acestor importante principii nutritive prin intermediul unei
diete echilibrate (2). În ciuda acestor recomandări, studiile de supraveghere
nutriţională au arătat că adolescenţii americani nu consumă alimente dense în
substanţe nutritive şi prezintă un aport inadecvat de vitamine şi minerale.
Fructele şi legumele reprezintă o sursă importantă de vitamine, minerale şi

fitonutrienţi. Din această grupă de alimente trebuie consumate cel puţin 5 porţii
pe zi.
Un studiu de supraveghere a aportului nutritiv a arătat că doar 15,6% dintre
adolescenţi consumă zilnic suplimente vitamino-minerale, iar 8,2% nu le utilizează
chiar atât de frecvent (27). Aceşti adolescenţi prezentau un aport mai mare de
micronutrienţi şi carbohidraţi şi mai redus de lipide, comparativ cu cei care nu
utilizau suplimente nutritive. Tot din rezultatele acestui studiu reiese faptul că peste
o treime dintre adolescenţi consumă sub 75% din recomandările dietetice pentru
vitamina A, E, calciu şi zinc, iar dintre fetele care nu utilizează suplimente, 35%
prezintă un aport inadecvat de micronutrienţi (27). Această situaţie statistică
denotă necesitatea realizării unor programe de prevenţie şi educaţie, cu scopul de
a îmbunătăţi aportul nutritiv în cazul populaţiei adolescente.
 Surse alimentare
Sursele de alimente sunt aceleaşi ca şi pentru adult: lapte şi produse lactate,
ouă, carne şi derivate din carne, fructe şi legume, pâine şi cereale, lichide. Ceea ce
diferă este, însă, cantitatea. Raţia zilnică medie din alimentele ce trebuie
consumate de adolescent este redată în tabelul XI-5.
Tabelul XI-5. Raţia zilnică medie de alimente la adolescent (g/zi) (24)

aliment
derivate
dulciuri
legume
cereale
brânză
cartofi
fructe
pâine
carne
lapte
ouă
ulei
unt
sex
m 225 500 50 50 30 25 450 60 20 450 350 70

f 220 500 30 50 25 20 300 50 15 315 300 60
Un exemplu de ghid de alimentaţie zilnică a adolescentului este următorul

(18, 21):
 3-4 căni de lapte/iaurt degresate, asigurând aportul de calciu, vitamina
D, proteine (important pentru vegetarieni);
 cel puţin 5 porţii (a 60-80 g) de fructe sau legume colorate consumate
în orice formă, de preferat proaspete;
 2 porţii (a 60-80 g) de carne slabă de porc, pui, peşte, vită;
 6-11 porţii (a 60-80 g) de pâine, cereale, de preferat integrale,
produse de panificaţie, paste, orez, cartofi şi alte surse de amidon în
funcţie de necesarul energetic;
 cantităţi mici, o dată pe zi, de alimente cu conţinut crescut de lipide şi
zahăr (desert, băuturi carbogazoase, bomboane, prăjituri, produse de
patiserie).
Toate acestea trebuie împărţite în 3 mese principale şi cel puţin 2 gustări, cu
adaptarea la programul şcolar. Micul dejun şi cina conţin câte 20-25% din întregul
necesar, prânzul 40-50%, iar gustările 5-10%. La această vârstă, tinerii acordă tot
mai puţin timp meselor, manâncă în grabă, sar peste mese, unesc unele mese
cum ar fi micul dejun cu prânzul sau prânzul cu cina. Având o mai mare
independenţă, mănâncă şi în afara casei, îşi cumpără şi îşi prepară singuri unele
alimente. Este mai important să înveţe să aleagă alimentele utile. De aceea,
trebuie încurajaţi să consume legume şi fructe proaspete, produse din cereale
integrale.
În perioada de maximă creştere, adolescenţii simt nevoia să mănânce mai
des şi mai mult. Pot să consume alimente bogate energetic, dar trebuie să fie
atenţi la cantitatea şi frecvenţa cu care mănâncă, mai ales când rata de creştere se
reduce semnificativ.
Obiceiuri dăunătoare sănătăţii, precum fumatul, consumul de alcool sau de
droguri, încep să fie deprinse în această perioadă a vieţii. Efectul lor asupra stării
de nutriţie depinde de cantitatea şi de durata folosirii, dar şi de starea de sănătate
a indivizilor. Cei care abuzează de aceste categorii de substanţe, deşi consumă
cantităţi adecvate de alimente şi nu dezvoltă carenţe nutriţionale, îşi obţin
substanţele nutritive dintr-o gamă mai restrânsă de alimente faţă de cei care nu fac
abuz.
Modul de alimentaţie reprezintă un factor de mediu cu influenţă deosebită
asupra stării de sănătate a oricărui individ. El este supus modificărilor în timpul
adolescenţei şi se află sub influenţa unor reclame sau informaţii eronate, dar intens
mediatizate. Programele educaţionale trebuie să aibă drept obiectiv conştientizarea
tinerilor, să aleagă ceea ce este mai util şi mai sănătos dintre alimente şi nu tot
ceea ce se popularizează prin reclame. Alimentele tip fast food nu trebuie să
înlocuiască mâncarea obişnuită, chiar dacă sunt mai facile ca preparare şi ca preţ.
3. Situaţii speciale
A. Sarcina la adolescente
Creşterea în greutate pentru adolescentele însărcinate trebuie să fie mai
mare comparativ cu mamele adulte. Creşterea în greutate pe parcursul sarcinii
trebuie să fie de 15-17 kg, iar pentru adolescentele cu greutate mică chiar de
17-20 kg (13, 30) (13, 29).
Vârsta ginecologică reprezintă numărul de ani dintre menarhă şi vârsta
concepţiei. Necesarul caloric cel mai mare îl au adolescentele cu vârstă
ginecologică mică sau subnutrite în momentul concepţiei, care prezintă şi un risc
fiziologic şi psihologic mare. Informaţiile anterioare, conform cărora adolescentele
însărcinate cu o dezvoltare fiziologică mai avansată ar prezenta mai puţine
complicaţii pe parcursul sarcinii, comparativ cu femeile adulte, au fost infirmate de
studiul Camden, care a arătat că aceste adolescente constituie categoria cu riscul
cel mai mare, iar nou-născuţii lor sunt cu greutate mică la naştere. Această
dezvoltare fetală întârziată a fost explicată prin tulburările vascularizaţiei placentare
şi, implicit, a aportului de substanţe nutritive, ca rezultat al procesului de creştere al
mamei. Probabil că valorile crescute ale unor hormoni, precum insulina, hormonul
de creştere şi alţi factori de creştere insulin-like, caracteristici perioadei de creştere
din adolescenţă, în asociere cu mediul hormonal al sarcinii, favorizează depunerea
ţesutului adipos matern şi creşterea ponderală maternă, însă împietează asupra
transferului fetal de substanţe nutritive, în final afectând creşterea fetală (25).
Adolescentele însărcinate prezintă un risc crescut de a deveni obeze. Studiul
Camden a relevat faptul că depozitele adipoase excesive din timpul sarcinii
reprezintă un important factor de risc pentru afecţiuni cardiovasculare,
hipertensiune arterială şi diabet zaharat tip 2 în perioada adultă (12).
După instalarea menstruaţiei, creşterea încetineşte. Ea poate fi întreruptă de
cantitatea crescută de hormoni din timpul sarcinii. La cele cu vârstă ginecologică
mică, procesul de creştere staturală continuă cu o viteză mai mare. La acestea,
alimentaţia trebuie să acopere necesarul creşterii mamei şi necesarul cerut de
sarcină.
Necesarul caloric stabilit poate fi satisfăcut şi prin utilizarea alimentelor cu
valoare energetică mare. Este important ca tânăra gravidă să înveţe să se
hrănească pe ea, dar şi viitoarea familie. În cazuri deosebite, de instabilitate
economică, este necesară includerea în programe de sănătate cu asistenţă
specială.
B. Dieta vegetariană la adolescenţi

În dorinţa de a experimenta lucruri noi, de a-şi lărgi orizontul de cunoaştere
sau din motive ecologice, de protecţie a animalelor sau a propriei sănătăţi, uneori,
adolescenţii ajung să adopte o dietă vegetariană.
Dieta vegetariană poate să acopere aportul dietetic de referinţă şi
recomandările dietetice pentru toate substanţele nutritive, însă acest fapt
presupune o atentă planificare a alimentelor consumate. Iată un ghid de
alimentaţie zilnică în cazul adolescentului vegetarian (27):
 9-11 porţii de pâine, făinoase, cereale
 2-5 porţii legume
 4 porţii fructe
 1 porţie nuci, seminţe
 3 porţii lapte, produse lactate (iaurt, brânză)
 1 ou / zi
 unt, ulei, zahăr (adăugat la prepararea alimentelor)
În cazul unei diete vegetariene care nu oferă un aport adecvat de substanţe
nutritive pot apărea retard de creştere, anemie feriprivă sau deficit de vitamina
B12 (26).
C. Sportul de performanţă în adolescenţă

Practicarea regulată a unei activităţi fizice este benefică sănătăţii. Efortul fizic
poate duce la îmbunătăţirea compoziţiei corpului (creşte masa corporală slabă şi
reduce ţesutul adipos) şi ajută la reducerea factorilor de risc cardiovascular. Spre
exemplu, activitatea fizică ameliorează profilul lipidic la adolescenţii cu risc crescut

de a dezvolta boală coronariană (obezi sau cu diabet zaharat tip 1 sau 2) şi poate
reduce valorile tensiunii arteriale la adolescenţii cu hipertensiune arterială. Efortul
fizic joacă un rol major în formarea masei osoase din perioada adolescenţei (22).
În ciuda multiplelor beneficii ale practicării efortului fizic, tendinţa actuală este
de reducere a activităţii fizice odată cu înaintarea în vârstă. De asemenea,
adolescentele participă mai puţin la un program de activităţi fizice, comparativ cu
băieţii. Şi cronologic se remarcă acelaşi declin legat de activitatea fizică; în anul
1991, o proporţie de 42% dintre elevii de liceu participau la orele de educaţie fizică,
pe când în anul 1995, acest procent s-a redus la 25% (6). În prezent, se doreşte
implementarea unor noi strategii de promovare a activităţii fizice în rândul
adolescenţilor.
Adolescenţii care au optat pentru practicarea unui sport de performanţă sunt
foarte vulnerabili, deoarece utilizarea inadecvată a suplimentelor nutritive,
programele nerealiste de reducere ponderală sau aportul inadecvat de substanţe
nutritive le pot afecta grav sănătatea şi procesul de creştere.
Aportul adecvat de fluide pentru prevenţia deshidratării este foarte important
la tinerii sportivi, iar supraîncălzirea constituie a doua cauză de deces (după
traumatismele cranio-cerebrale) în rândul adolescenţilor sportivi. Comparativ cu
adultul, adolescentul prezintă un risc crescut de deshidratare şi hipertermie, prin
următoarele mecanisme:
 Transpiră mai puţin, ceea ce reduce posibilitatea de disipare a căldurii
prin evaporarea transpiraţiei;
 În timpul efortului fizic produc mai multă căldură, însă posibilitatea de
transfer a căldurii de la musculatură spre piele este mai redusă;
 Au o suprafaţă corporală mai mare raportată la greutate, ceea ce
poate duce la supraîncălzire în mediu cald şi pierdere excesivă de
căldură
într-un mediu rece;
 Au un debit cardiac mai scăzut, ceea ce reduce capacitatea de
transport a căldurii de la centru spre piele în timpul efortului fizic
intens;
 Se aclimatizează mai greu la practicarea efortului fizic în medii
supraîncălzite.
Nu doar temperatura mediului ambiant afectează abilitatea individului de a
disipa căldura, ci şi gradul umidităţii. Cu cât umiditatea este mai mare, cu atât se
evaporă mai puţin transpiraţia de pe piele, scăzând capacitatea de autorăcire a
organismului.
Adolescentele sportive care efectuează efort fizic intens, însă nu au un aport
caloric suficient, prezintă riscul de a dezvolta o afecţiune numită „triada femeii
sportive”, care constă în tulburări alimentare (anorexie nervoasă, bulimie),
amenoree şi osteoporoză. Aportul caloric insuficient determină scăderea în
greutate, apoi apar tulburări ale ciclurilor menstruale (de obicei amenoree) şi
pierdere prematură de masă osoasă, scăderea densităţii osoase şi risc crescut de
fracturi (22).
4. Obezitatea şi alte afecţiuni legate de alimentaţie
A. Obezitatea
Adolescenţa, alături de fenomenul fiziologic de creştere a adipozităţii din jurul
vârstei de 6 ani, reprezintă o a doua perioadă critică de apariţie a obezităţii (8). Din
cauza conotaţiilor negative ale cuvântului „obezitate”, pentru excesul ponderal în
cazul adolescentului se preferă utilizarea termenului de „supraponderal” (23).
Identificarea cu acurateţe a adolescentului supraponderal devine necesară,
deoarece intervenţia terapeutică precoce poate fi fructuoasă. Un comitet de experţi
recomandă evaluarea excesului ponderal în cazul adolescenţilor prin intermediul
indicelui de masă corporală (IMC) (vezi graficele 3 şi 4 cu reprezentarea IMC-ului
în funcţie de vârstă pentru fetele şi băieţii între 2 şi 20 de ani) şi defineşte anumite
valori limită pentru IMC, în funcţie de vârstă şi sex (tabelul XI-6). Astfel,
adolescenţii ce au IMC-ul peste percentila a 95-a sau mai mare decât 30 kg/m2
(dintre cele două se ia în considerare valoarea cea mai mică) sunt consideraţi
supraponderali, iar cei cu IMC-ul între percentila a 85-a şi a 95-a IMC-ul sau mai
mic decât 30 (oricare dintre aceste valori care este mai mică) sunt cu risc de a
deveni supraponderali (7).
Tabelul XI-6. Valorile limită pentru IMC (kg/m2) pentru adolescenţii supraponderali sau cu
risc de a deveni supraponderali (26)
Cu risc de suprapondere Supraponderali
Vârsta (ani)
Băieţi Fete Băieţi Fete
10 20 20 23 23
11 20 21 24 25
12 21 22 25 26
13 22 23 26 27
14 23 24 27 28
15 24 24 28 29
16 24 25 29 29
17 25 25 29 30
18 26 26 30 30
19 26 26 30 30
20-24 27 26 30 30
Conform datelor provenite de la National Center for Health Statistics, numărul

adolescenţilor la şi deasupra percentilei a 95-a a IMC-ului a crescut până la
aproximativ 14% (20).
În timpul scurs între primele 2 părţi ale studiului National Health and Nutrition
Examination Survey (NHANES I, 1963-1965; NHANES II, 1966-1970) şi NHANES
III s-a observat o creştere a supraponderii la grupa de vârstă 12-17 ani, de la 15%
la 22%, atunci când supraponderea a fost definită de percentila a 85-a a IMC-ului,
şi de la 5% la 12%, atunci când s-a luat drept referinţă pentru suprapondere
percentila a 95-a. În general, cea mai mare creştere a supraponderii a fost

înregistrată în perioada 1976-1991 (20).
Odată cu creşterea prevalenţei obezităţii, a avut loc şi o mărire a cazurilor de
diabet zaharat tip 2 la adolescenţi. Astfel, un studiu referitor la prevalenţa DZ tip 2
în populaţia nord americană, grupa de vârstă 15-19 ani, a găsit nu doar o creştere
a prevalenţei DZ tip 2 la indienii Pima de 6 ori, ci şi o mărire a acesteia în cazul
populaţiei afro-americane şi albe. În populaţia afro-americană şi albă, cu vârsta
între 10 şi 19 ani, DZ tip 2 reprezintă 33% dintre toate cazurile de diabet
zaharat (9).
Rezultatele studiului NHANES III referitoare la populaţia adolescentă a
U.S.A., grupa de vârstă 12-19 ani, remarcă o prevalenţă a diabetului zaharat tip 2
de 4,1‰, a scăderii toleranţei la glucoză de 17,6‰ şi a celor cu HbA1c > 6% de
3,9‰. Deoarece numărul adolescenţilor luaţi în studiu este redus, aceste estimări
ar fi lipsite de acurateţe, impunându-se un sistem de monitorizare adecvat în ceea
ce priveşte prevalenţa DZ tip 2 în rândul adolescenţilor (4).
Instalarea obezităţii încă din perioada adolescenţei devine o problemă de
sănătate cu efecte pe termen lung şi din punct de vedere socio-economic. Se
asociază un risc crescut de afectare coronariană, de ateroscleroză la ambele sexe,
iar la sexul masculin un risc crescut de cancer colorectal şi de gută, pe când la cel
feminin, risc de afectare articulară. Tinerii obezi au de înfruntat probleme
suplimentare provocate de un anume grad de respingere, de excludere din viaţa
socială. Ei învaţă mai puţin, rămân nişte singuratici (19).
Creşterea ponderală este favorizată de combinarea unor factori psihologici,
fiziologici şi culturali. Cu cât perioada de obezitate este mai lungă, cu atât
probabilitatea de a scăpa de surplusul de greutate este mai mică. Educaţia tinerilor
cu privire la controlul greutăţii trebuie să fie adaptată la condiţiile particulare legate
de programul şcolar, de timpul liber şi de disponibilitatea lor. Un program terapeutic
eficient trebuie să includă dietă individualizată, activitate fizică şi suport psihologic.
B. Dislipidemiile
Prevenirea afecţiunilor cardiovasculare începe încă de la vârste fragede.
Factorii de risc cardiovasculari prezintă o agregare; spre exemplu, obezitatea se
corelează cu valorile crescute ale tensiunii arteriale şi cu un profil lipidic anormal.
Dislipidemiile afectează, în principal, tinerii proveniţi din familii cu istoric încărcat
din acest punct de vedere sau cu antecedente de boală coronariană precoce.
Copiii şi adolescenţii cu hipercolesterolemie au o probabilitate crescută de a suferi
de această afecţiune şi în perioada adultă.
Screeningul colesterolemiei trebuie efectuată conform recomandărilor
National Cholesterol Education Program (NCEP) la adolescenţii care:
1. Au părinţi sau bunici care au prezentat înaintea vârstei de 55 de ani:
evenimente cardiovasculare sau cerebrovasculare sau ateroscleroză
coronariană documentată prin coronarografie sau moarte subită
cardiacă
2. Au părinţi cu hipercolesterolemie
3. Prezintă alţi factori de risc cardiovasculari: fumatul, obezitatea.
Recomandările NCEP pentru copiii peste 2 ani sunt valabile şi pentru
adolescenţi şi sunt identice cu ale adultului. Caloriile provenite din lipide trebuie să
fie sub 30% (sub 10% din grăsimi saturate, până la 10% din lipide nesaturate şi
10-15% din lipide mononesaturate), iar aportul zilnic de colesterol va fi sub
300 mg/zi. Adolescenţii trebuie să fie conştientizaţi de rolul nefavorabil jucat în
viaţa lor de alimentele bogate în lipide şi sărace în fibre. Fumatul şi consumul de
alcool sunt obiceiuri ce trebuie combătute la această vârstă.
Bibliografie:
1. American Academy of Pediatrics - Position committee. Calcium

requirements of infants, children and adolescents, Pediatrics 104(5): 1152,
1999
2. American Dietetic Association – Position of the American Dietetic
Association: food fortification and dietary supplements, J Am Diet Assoc
101: 115, 2001
3. Barlow SE, Dietz WH – Obesity evaluation and treatment: expert
committee recommendations, Pediatrics 102(3): 1, 1998
4. Bloomgarden Z.T: Obesity and type 2 diabetes in the pediatric population:
A growing concern, Medscape Conference Coverage, based on selected
sessions at the:17th International Diabetes Federation Congress, 2000
5. Centers for Disease Control and Prevention – Surveillance summaries:
youth risk behavior surveillance, United States, MMWR Morb Mortal Wkly
Rep 51:(SS-4), 2002
6. Centers for Disease Control and Prevention, National Center for Chronic
Disease Prevention and Health Promotion; President`s Council on
Physical Fitness and Sports – Physical activity and health: a report of the
Surgeon General, Washington DC, CDC, 1996
7. Dietz WH – Use of the body mass index (BMI) as a measure of overweight
in children and adolescents, J Pediatr 132: 191, 1998
8. Dietz WH: Critical periods in childhood for the development of obesity, Am
J Clin Nutr 59: 955, 1994
9. Fagot-Campagna A, Pettitt DJ, Engelgau MM et al: Type 2 diabetes
among north american children and adolescents: An epidemiologic review
and a public health perspective, J Pediatr, may,136(5): 664-72, 2000
10. Golden NH – Osteoporosis prevention_ a pediatric challenge, Arch Pediatr
Adolesc Med 154: 542, 2000
11. Halterman JS et al – Iron deficiency and cognitive achievement among
school-aged children and adolescents in the United States, Pediatrics 107:
1381, 2001
12. Hediger ML et al – Implications of the Camden Study of adolescent
pregnancy: interactions among maternal growth, nutrition status, and body
composition in Jacobson MS et al, eds: “Adolescent nutritional disorders:
prevention and treatment”, New York, The New York Academy of Science,
1998
13. Institute of Medicine, Committee on Nutrition Status During Pregnancy and

Lactation – Nutrition during pregnancy, part 1. Weight gain, Washington
DC, National Academy Press, 1990
14. Intitute of Medicine; Food and Nutrition Board – Dietary reference intakes
for energy, and the macronutrients, carbohydrate, fiber, fat, fatty acids,
cholesterol, protein and amino acids, Washington DC, National Academy
Press, 2002
15. Intitute of Medicine; Food and Nutrition Board – Dietary reference intakes
for thiamin, riboflavin, niacin, vitamin B-6, folate, vitamin B-12, pantothenic
acid, biotin and choline, Washington DC, National Academy Press, 1998
16. Jacobson MF – Liquid candy: how soft drinks are harming Americans`
health, Washington DC, Center for Science in the Public Interest, 1998
17. Lytle L – Nutritional issues for adolescents, JADA 102:S8, 2002
18. Mărăzan M, Râza E – Alimentaţia copilului şi adolescentului nediabetic în
„Diabetologie pediatrică” sub redacţia Micle I, Ed. Marineasa, 2000: 285 -
287
19. Must A, et al – Long-term morbidity and mortality of overweight
adolescents, N.Engl.J.Med 327: 1350, 1992National Center for Health and
Statistics: Clinical Growth Charts, www.cdc.gov/nchs, 2002
20. National Center for Health Statistics. (n.d.): More American teens are
overweight, from www.cdc.gov/nchs/releases/01news/overwght99.htm,
2001
21. Negrişanu G. – Alimentaţia raţională în “Clinica medicală” vol.I sub redacţia
Şerban V., Drăgulescu Ş, Ed. Marineasa, 2000:207-220
22. Patrick K et al, eds – Bright futures in practice: physical activity, Arlington,
Va, National Center for Education in Maternal and Child Health, 2002
23. Polhamus B, Thompson D, Benton-Davis S.L, Reinold C.M, Grummer-
Strawn C.L.M, Dietz W: Overweight children and adolescents:
Recomandations for screening, assesment and management, Medscape,
2004
24. Popa I., Velea I. – Alimentaţia coplilului şi adolescentului nediabetic în
Şerban V, Brink S – “Diabetul zaharat al copilului şi adolescentului”, Ed. De
Vest, 1996, p104-107
25. Scholl TO et al – Maternal growth and fetal growth: pregnancy course and
outcome in the Camden Study in Jacobson MS et al, eds: “Adolescent
nutritional disorders: prevention and treatment”, New York, The New York
Academy of Science, 1998
26. Spear B – Nutrition in adolescence in L. K. Mahan, S. Escott-Stump
„Krause`s Food, Nutrition, Diet Therapy”, 10th Ed., W.B. Saunders Co.,
2004
27. Stang J et al – Relationship between vitamin and mineral supplement use,
dietary intake and dietary adecquacy among adolescents, JADA 100: 905,
2000
28. Story M, Holt K, Sofka D, eds- Bright futures in practice: nutrition, ed 2,
Arlington, Va, National Center for Education in Maternal and Child Health,
2002
29. Story M, Stang J – Nutrition and the pregnant adolescent, University of

Minnesota, Center for Leadership Education and Training in Maternal and
Child Health, 2000
30. World Health Organization – Physical status: the use and interpretation of
anthropometry: report of a WHO Expert Committee, WHO Tech Rep Ser
854: 1 – 452, 1995
31. Wyshak G – Teenage girls, carbohydrate beverage consumption and bone
fractures, Arch Pediatr Adolesc Med 154: 610 – 613, 2000
32. Yates AM et al – Dietary reference intakes: the new basis for
recomandations for calcium and related nutrients, B vitamins and choline, J
Am Diet Assoc 98:699, 1998
CAPITOLUL XII
Nutriţia adulţilor
1. Modelul de alimentaţie ca factor protector
2. Integritatea gastro-intestinală
3. Sisteme de detoxificare
4. Ghiduri pentru o nutriţie protectoare
5. Dietele vegetariene
La vârsta adultă, nutriţia joacă un rol important în menţinerea stării de

sănătate şi în prevenirea bolilor. Unele cauze majore de morbiditate şi mortalitate
(boli cardio-vasculare, neoplazii, bronhopneumopatie cronică obstructivă) pot fi
atribuite parţial factorilor comportamentali şi de mediu.
Analizând tipul de alimentaţie, se observă că:
- se consumă alimente cu un grad înalt de rafinare;
- se consumă mai puţine legume şi fructe decât este necesar;
- se consumă mai puţine alimente bogate în calciu decât este necesar;
- se consumă mult mai multe grăsimi şi dulciuri nesănătoase (25).
Rezultatul este creşterea ponderală. La această tendinţă contribuie şi
alimentele tip „fast food” alături de sedentarism. Persoanele supraponderale şi
obeze prezintă un risc mare pentru diverse afecţiuni acute şi cronice: hipertensiune
arterială, dislipidemie, boală coronariană, afecţiuni biliare, unele tipuri de neoplazii,
artrite (8).
Modelul social influenţează aprovizionarea cu alimente, prepararea hranei şi
frecvenţa consumului de mâncare în mediul familial. Activităţile legate de serviciu,
stresul, timpul crescut acordat slujbei, toate afectează obiceiurile alimentare. Mai
rămâne prea puţin timp pentru planificarea şi pregătirea hranei şi de aceea sunt
utilizate alimentele bogate energetic, dar uşor de preparat. Tot mai des se serveşte
masa la serviciu sau la restaurant. Alegerea nesănătoasă a alimentelor contribuie
la instalarea obezităţii şi a unor boli cronice.
1. Modelul de alimentaţie ca factor protector

Constituie capacitatea de a alege acele alimente care promovează sănătatea
şi susţin o funcţionare corespunzătoare a sistemelor şi organelor pe parcusul vieţii.
Se recomandă consumul preponderent al alimentelor de origine vegetală: fructe,
legume, cereale integrale, oleaginoase, feculente. Alte alimente considerate
benefice sunt: peştele, ouăle, carnea slabă (de pasăre şi de vânat). Carnea roşie
(vacă, porc, miel) trebuie consumată în cantitate limitată. Grăsimile sănătoase
sunt: acizii graşi mononesaturaţi, acizii graşi esenţiali ω-3. Produsele dietetice cu
conţinut lipidic scăzut şi produsele de fermentaţie pot fi utilizate în siguranţă.
Efectuarea unei activităţi fizice regulate, alături de o dietă preponderent
vegetală ajută la menţinerea unei greutăţi adecvate. Acest tip de alimentaţie are un
impact pozitiv asupra procesului de îmbătrânire prin reducerea riscului de afecţiuni
cardiovasculare, de neoplazii, de dezvoltare a diabetului zaharat şi a altor boli

cronice (19). Se estimează că rata cancerului ar putea să scadă cu 20% dacă se
consumă mai mult de 5 porţii de fructe şi vegetale zilnic.
Pentru a înţelege valoarea dietei bazate pe legume, este important să se
cunoască acele componente din alimentele vegetale care protejează în mod
special mecanismele celulare şi modalitatea lor de susţinere a sistemelor şi
organelor, ferindu-le de boli cronice.
Substanţele fitochimice
Pe lângă nutrienţi (glucide, fibre, lipide, proteine, vitamine, minerale),
alimentele de origine vegetală conţin şi compuşi nenutritivi denumiţi substanţe
fitochimice. Acestea sunt active biologic. În plante, acţionează ca factori de
apărare. Peste 2000 de pigmenţi sunt încadraţi în această categorie (flavonoizi,
carotenoizi, antocianine). Sursele acestora sunt: fructele, legumele, cerealele
integrale, oleaginoasele, seminţele, mucegaiurile, diversele mirodenii (4).
Substanţele fitochimice constituie subiect de cercetare ştiinţifică în privinţa
prevenţiei sau a tratamentului unor afecţiuni cronice, precum cancerul, bolile
cardio-vasculare. Acţiunea împotriva cancerului constă în detoxificarea
medicamentelor, toxinelor, carcinogenilor, mutagenelor prin:
- neutralizarea radicalilor liberi;
- inhibarea enzimelor care activează carcinogenii;
- inducerea enzimelor care detoxifică substanţele procancerigene.
Acţionează ca blocanţi sau agenţi supresori în reducerea riscului de neoplazii.
Agenţii blocanţi previn ca factorii promotori ai tumorilor sau carcinogenii

activi să acţioneze asupra ţesuturilor ţintă prin:
- inducerea activităţii enzimelor care detoxifică substanţele carcinogene;
- sechestrarea carcinogenilor reactivi;
- blocarea mecanismelor celulare necesare dezvoltării tumorilor.
Agenţii supresori au acţiune mai puţin cunoscută. Pot să oprească acţiunea

carcinogenilor la nivel celular şi să prevină expresia malignă a celulelor expuse la
agenţi cancerigeni (33).
Riscul de boală coronariană este scăzut prin:
- prevenirea creşterii LDL colesterolului;
- scăderea sintezei sau absorbţiei colesterolului;
- influenţarea tensiunii arteriale şi a coagulării (5).
Pe baza proprietăţilor fizice, chimice şi a funcţiilor asemănătoare, substanţele
fitochimice se clasifică în următoarele clase:
- terpene;
- fenoli;
- tioli.
Nutriţia adulţilor 279
Terpenele
Constituie o clasă importantă de fitonutrienţi. Se găsesc în variate alimente de
origine vegetală. Acţionează ca antioxidanţi puternici.
Cei mai studiaţi sunt carotenoizii. Există peste 600 de carotenoizi naturali. Ei
sunt pigmenţi vegetali galbeni, portocalii şi roşii. Cei mai întâlniţi sunt:
- α-carotenul;
- β-carotenul;
- β-criptoxantina;
- licopena;
- luteina;
- zeaxantina.
Câteva surse de carotenoizi sunt: caisele, portocalele, grapefruitul roz,
dovleacul, cartofii dulci, porumbul, morcovii, tomatele, spanacul, pătrunjelul.
Produsele din tomate sunt bogate în carotenoizi (14).
Licopena, un carotenoid din tomate, este considerat unul dintre antioxidanţii
cei mai activi biologic: este de două ori mai puternic decât β-carotenul în
distrugerea radicalilor liberi. Consumul de tomate s-a corelat cu scăderea riscului
de cancer de prostată, plămâni şi stomac (10).
Limonoizii constituie o altă clasă de terpene (monoterpene). Se găsesc în
citrice. Sunt agenţi chemopreventivi care induc enzimele fazei I şi a II-a în
detoxificarea hepatică. Acest sistem transformă carcinogenii în substanţe mai
solubile în apă şi mai facile excreţiei (5).
Fenolii
Sunt substanţe care protejează plantele de oxidare. Cuprind flavonoidele. Se
cunosc peste 800 de flavonoide naturale care sunt pigmenţii albaştri şi violeţi.
Neutralizează radicalii liberi de oxigen şi sechestrează ionii metalici.
Antocianinele fac parte din familia flavonoidelor. Dau cularea albăstrui-roşcată
a coacăzelor, cireşelor, strugurilor, stafidelor, verzei roşii, zmeurei. Coacăzele
reprezintă una dintre cele mai importante surse de antioxidanţi de origine vegetală
(11).
Flavonoidele sunt antioxidanţi care pot ajuta la prevenirea unor afecţiuni
cronice. Au proprietaţi de curăţare a radicalilor liberi şi a chelatorilor ionici,
protejând ţesuturile de acţiunea acestora şi de efectul peroxidării lipidelor. S-a
demonstrat că cei care au consumat alimente bogate în quercetină (un flavonoid
antioxidant din mere şi ceapă) au avut un risc cu 21% mai mic de moarte prin
boală cardiovasculară şi cu 19% mai mic de a dezvolta diabet zaharat de tip 2 (17).
Izoflavonele sunt o subclasă a fenolilor întâlnite în fasole şi soia. Acestea au
efecte benefice pentru sănătate prin reducerea riscului de boală cardiacă.
Consumul de soia poate determina scăderea colesterolemiei, un factor de risc
cardio-vascular foarte important. Studiile au arătat că un consum zilnic de 25-50 de
grame de proteine din soia reduce LDL colesterolul cu aproximativ 10% la cei cu
hipercolesterolemie (1). Aminoacizii din soia şi izoflavonele ei sunt compuşii
bioactivi care îmbunătăţesc elasticitatea arterială şi protejează LDL colesterolul de
oxidare (24).
Unele dintre izoflavone sunt fitoestrogeni sau fitosteroli care sunt variante de
estrogeni cu acţiune mult mai scăzută (10-5-10-3 din puterea estrogenilor). Au
acţiune biologică pentru că se leagă de receptorii estrogenilor. Acţionează ca
agonişti şi ca antagonişti. Fitoestrogenii din soia sunt antioxidanţi, blocanţi ai
carcinogenilor, supresori tumorali şi pot preveni tumorile hormono-dependente
(cancerul de sân) prin reducerea legării estrogenilor de receptori, prin scăderea
numărului de receptori estrogenici şi prin modificarea în mod favorabil a
metabolismului estrogenilor (35). În cancerul de prostată pot ajuta la supravieţuire
pentru că acţionează ca agonişti, asemănători estrogenilor, şi par să inhibe
creşterea celulelor canceroase. Dintre aceştia, genisteina poate modula expresia
antigenului specific prostatei (PSA) în celulele canceroase, scăderea nivelului lui
intracelular şi reducerea secreţiei lui (7).
Tiolii
Sunt fitonutrienţi ce conţin sulf. Se întâlnesc în vegetale precum: conopidă,
varză, napi. Cruciferele conţin următoarele subclase de tioli: ditioltione, indoli,
izotiocianaţi. Aceşti compuşi organosulfurici reglează enzimele implicate în
detoxificarea carcinogenilor şi a altor compuşi străini (30). S-a constatat o corelaţie
inversă între consumul de crucifere şi riscul de cancer, în special cel de plămâni,
stomac, colon şi rect (32). Şi în ceapă, usturoi, praz, se găsesc compuşi
organosulfurici. Alilsulfidele din usturoi, ca şi alţi compuşi organosulfurici, par să
prevină activarea carcinogenilor. Au câteva acţiuni importante: cresc producţia de
glutation-S-transferază (enzimă de faza a II-a în sistemul de detoxificare hepatică),
inhibă mutagenele, cresc activitatea macrofagelor şi a limfocitelor T (23).
Lignanii
Sunt substanţe fitochimice care se găsesc în seminţele de in, tărâţele de
grâu, făina de secară, hrişcă, făina de ovăz, orz. Sunt în atenţia cercetătorilor
datorită proprietăţilor lor anticanceroase şi de fitoestrogeni. Cea mai bogată sursă
de lignani o constituie seminţele de in, de 75-800 de ori mai mult decât în orice altă
plantă (29). Lignanii de origine vegetală sunt convertiţi în lignani specifici
mamiferelor de către bacteriile intestinale şi au proprietăţi biologice care includ
acţiunile antimicotică şi antioxidantă.
Lignanii sunt fitoestrogeni care pot preveni dezvoltarea cancerelor hormono-
dependente, datorită interferenţei cu sinteza hormonilor sexuali endogeni. Studiile
efectuate la femeile în pre- şi postmenopauză arată că lignanii din in stimulează
globulina de legare a hormonilor sexuali şi modulează raportul metaboliţilor de
estrogeni utilizaţi ca biomarkeri în cancerul de sân (6, 15). Substanţele fitochimice
din plante sunt antioxidanţi puternici şi reglatori ai metabolismului, care pot preveni
dezvoltarea bolilor cronice.
Susţinerea organelor
Un model de alimentaţie cu rol protector trebuie să aducă suportul nutritiv
pentru toate sistemele şi organele în scopul apărării organismului împotriva
afecţiunilor cronice. În procesul de susţinere a sistemului imunitar, nervos şi
endocrin implicate în menţinerea sănătăţii, un rol important îl joacă:
- sistemul gastro-intestinal care absoarbe substanţele nutritive, protejează
organismul împotriva toxinelor şi acţionează ca parte a sistemului
imunitar;
- ficatul care posedă un sistem de detoxificare în două faze.
2. Integritatea gastro-intestinală
Intestinul este locul prin care substanţele nutritive trec în sânge. Acţionează
ca o barieră împotriva toxinelor de orice natură (substanţe chimice, resturi
microbiene, antigene alimentare, produşi metabolici intermediari). Integritatea
acestuia constituie o condiţie fundamentală pentru fucţionalitatea sa optimă. Cei
doi factori care influenţează integritatea gastro-intestinală şi care sunt afectaţi de
nutrienţi sunt:
- starea mucoasei intestinale;
- populaţia bacteriană.
Mucoasa intestinală
Una din funcţiile majore ale mucoasei intestinale este blocarea pătrunderii
unor antigene sau microorganisme în sistemul circulator. Dacă ea este întreruptă,
determină creşterea permeabilităţii intestinale şi permite trecerea unor bacterii
intestinale, alimente nedigerate, toxine.
Cauza exactă a alterării permeabilităţii intestinale este necunoscută, dar se
consideră că un rol important îl joacă aportul alimentar şi tulburarea florei
intestinale. Permeabilitatea intestinală crescută se asociază cu întârzierea
tranzitului alimentelor prin intestin şi reducerea peristalticii (21). Această condiţie se
asociază cu lipsa fibrelor alimentare care, nu numai că îmbunătăţesc timpul de
pasaj intestinal şi activitatea musculaturii intestinale, dar protejează şi integritatea
intestinului prin hrănirea celulelor.
Integritatea intestinală este legată de echilibrul florei şi de hrănirea
corespunzătoare a enterocitelor şi a colonocitelor. Peste 50% din energia necesară
intestinului subţire şi mai mult de 80% din cea necesară intestinului gros trebuie
acoperită din componentele alimentare. Combustibilul preferat de celulele
intestinale este reprezentat de acizii graşi cu lanţ scurt (butirat, acetat şi propionat).
Fibrele alimentare, în special cele solubile, sunt surse ale acestor acizi graşi. În
colon, flora, în special bifidobacteriile, metabolizează acizii graşi cu lanţ scurt din
hidraţii de carbon nedigerabili. Acidul butiric este hrana preferată de colonocite. El
se produce doar prin acţiunea de fermentaţie a bacteriilor intestinale asupra fibrelor
alimentare. Propionatul şi acetatul sunt utilizate în special de ficat pentru

producerea de energie, dar produşii lor de metabolism (glutamină, glutamat, aceto-
acetat) sunt utilizaţi de enterocite, fiind preferaţi glucozei (34).
Flora intestinală
Flora intestinală include 100 de miliarde de bacterii din sute de specii diferite.
Are un serios impact asupra sănătăţii omului (9). Intestinul gros găzduieşte cea mai
mare populaţie de microorganisme (400 de specii bacteriene diferite) (18).
Aproximativ 35-50% din conţinutul colonului omului este alcătuit din bacterii. Într-un
intestin cu funcţionalitate optimă, bacteriile patogene (Escherichia Coli, Clostridium
perfingens, Camphylobacter, Listeria) coexistă cu bacterii benefice (bifidobacterii,
lactobacili, Escherichia Coli nepatogen), cele două populaţii fiind în echilibru.
Flora sănătoasă gastro-intestinală are următoarele roluri:
- formează o barieră împotriva organismelor invadante prin stimularea
mecanismelor de apărare ale gazdei împotriva agenţilor patogeni;
- îmbunătăţeşte imunitatea intestinală prin aderarea de mucoasa
intestinală şi stimularea răspunsului imun local;
- ajută la digestia unor alimente şi produc unele vitamine (28).
Modificarea acestui mediu intestinal poate favoriza sau regresa unele procese
patologice, precum boala inflamatorie intestinală şi artritele (12). Utilizarea anti-
bioticelor cu spectru larg are un impact negativ asupra integrităţii intestinale.
Utilizate în scopul limitării infecţiilor, ucid însă şi bacteriile benefice. Ele modifică
microflora intestinală şi pot altera echilibrul dintre bacteriile benefice şi cele
patogene. Gazda devine susceptibilă la diverse afecţiuni, precum diareea indusă
de antibiotice (27). Pentru refacerea florei utile se pot utiliza produse care conţin
bacterii (probiotice).
Microflora hrănitoare
Microflora sănătoasă poate fi susţinută de prebiotice şi de probiotice.
Prebioticele sunt produşi alimentari nedigerabili care stimulează creşterea
bacteriilor simbiotice, aflate deja în colon, şi îmbunătăţeşte starea de sănătate a
gazdei.
Probioticele sunt alimente sau suplimente microbiene care se folosesc
pentru schimbarea sau îmbunătăţirea balanţei bacteriene în folosul sănătăţii gazdei
(31).
Prebioticele sunt alimente care conţin substanţe ce hrănesc flora intestinală

benefică: fibre alimentare, fructo-oligozaharide care trec nedigerate în intestinul
gros (miere de albine, bere, rădăcină de brusture, asparagus, secară, anghinare,
banane, sirop de arţar, ovăz, arpagic) (3). S-a dovedit că fructo-oligozaharidele
stimulează selectiv dezvoltarea bacteriilor benefice (bifidobacteria şi lactobacilul)
cu reducerea nivelului bacteriilor patogene, precum Salmonella şi Clostridium din
tractul gastro-intestinal. Un nivel crescut al acestor substanţe creşte numărul de
bifidobacterii şi scade activitatea β-glucuronidazei, enzimă care converteşte

procarcinogenii în carcinogeni în intestin.
O a doua metodă pentru susţinerea integrităţii intestinale este repopularea
directă a intestinului cu probiotice. Cele mai obişnuite dintre ele conţin lactobacili şi
bifidobacterii. Aceste microorganisme menţin sănătatea intestinală prin inhibarea
dezvoltării bacteriilor patogene, intrând în competiţie pentru locusurile de legare şi
pentru hrană.
Lactobacilii şi celelalte bacterii benefice produc acizi organici care scad pH-ul
intestinal şi reduc dezvoltarea bacteriilor patogene sensibile în mediul acid. La un
pH optim, acizii organici produşi de bacteriile benefice solubilizează membrana
celulară a bacteriilor patogene, blochează transportul substanţelor hrănitoare,
acidifică interiorul celulelor, exercită şi alte influenţe inhibitorii asupra creşterii lor.
Produsele lactate fermentate (iaurt cu culturi vii, kefir) şi preparatele probiotice
comerciale conţin forme de bacterii benefice. Alte alimente fermentate, precum
varza murată, pot fi cultivate cu bacterii benefice, în special lactobacili.
Concentraţia bacteriilor din alimente variază semnificativ. Iaurturile cu etichetă pe
care scrie „conţine culturi active vii” au bacterii benefice cu o probabilitate mai mare
decât cele fără această precizare. S-au dezvoltat şi s-au cercetat specii de bacterii
specifice precum Lactobacilul GG. Studii clinice au arătat că acestea refac şi ajută
la menţinerea florei intestinale sănătoase, chiar şi în timpul tratamentului cu
antibiotice (22).
3. Sistemele de detoxificare
Starea de sănătate implică nu numai capacitatea de a asimila substanţele
nutritive, ci şi limitarea acumulării de toxine periculoase. Organismul este protejat
în faţa xenobioticelor (compuşi străini) de barierele sale naturale care includ
sistemul gastro-intestinal, plămânii, pielea. Compuşii străini care trec de acestea
sunt preluaţi de sistemele de detoxificare care le scad impactul negativ asupra
biochimiei şi integrităţii celulare.
Cele două căi majore de detoxificare ale organismului uman sunt:
- ţesutul imunitar din intestin;
- sistemul de detoxificare din ficat.
Alimentele au influenţe semnificative asupra ambelor căi.
Sistemul gastro-intestinal (ţesutul limfatic asociat intestinului)

Mucoasa intestinală constituie o adevărată barieră, astfel că tubul digestiv
joacă un rol important în a opri trecerea în circulaţia sistemică a toxinelor endo- şi
exogene. Dacă acestea trec totuşi, vor fi captate de ţesuturile limfoide asociate.
Intestinul este cel mai mare organ din sistemul imunitar al organismului.
50-60% din ţesutul limfatic al organismului înconjoară tubul digestiv. Aici se produc
70% din anticorpii omului. Imunoglobulinele se ataşează de bacterii, virusuri şi de
alte particule străine pentru a le impiedica absorbţia. Enzimele şi toxinele
bacteriene sunt direct inactivate de imunoglobulinele A (IgA) secretorii (20).

Producţia acestor imunoglobuline (IgA secretorii) este stimulată de unele bacterii
benefice (bifidobacterii). Saccharomyces boulardii este o drojdie de bere care
stimulează imunitatea umorală şi este utilizată pentru evitarea tulburărilor gastro-
intestinale din tratamentul cu antibiotice (27).
Ficatul (sistem de detoxificare în două faze)

Antigenele şi toxinele care trec de filtrul gastro-intestinal în sânge ajung la
ficat prin vena portă şi acolo sunt detoxificate. Ficatul acţionează prin
biotransformare. Procesul implică un sistem ce funcţionează în două faze.
Moleculele toxice sunt transformate din substanţe liposolubile în hidrosolubile
pentru a putea fi excretate.
În faza I participă citocromul P450 (cit P450) şi sistemul de oxidaze cu funcţii

diverse la o serie de reacţii biochimice prin care compuşii endogeni (hormoni,
prostaglandine) şi xenobioticele sunt transformate în compuşi mai hidrosolubili prin
conjugare cu glutationul.
În faza a II-a, produşii metabolici din faza I intră într-un şir de reacţii controlate
de enzime denumite conjugaze. Acestea facilitează transformarea compuşilor de
faza I în produşi mai puţin toxici şi mai uşor de eliminat. Aceste reacţii implică
acidul glucuronic, glutationul şi glicina. Glutation-S-transferaza şi nicotinamidă-
adenină-dinucleotid-fosfat-quinone-reductaza (NADP-quinone-reductaza) sunt en-
zime de faza a II-a. Produşii rezultaţi după faza a II-a sunt metaboliţi hidrosolubili şi
se elimină prin urină şi fecale.
Este important să se obţină un echilibru între cele două faze deoarece
metaboliţii din faza I care nu sunt transformaţi în faza a II-a pot fi mai periculoşi
decât produşii iniţiali. De exemplu, un compus din fumul de ţigară care este relativ
inofensiv se transformă într-un carcinogen metabolic activ după faza I, urmând a fi
biotransformat, detoxificat şi eliminat după faza a II-a. Echilibrul dintre cele două
etape de detoxificare este important şi pentru reducerea la minim a efectelor
negative produse de radicalii liberi rezultaţi în urma activării cit P450. Cu cât
aceştia sunt mai rapid inactivaţi în faza a II-a, cu atât efectele lor negative asupra
celulelor şi ţesuturilor sunt mai mici.
Susţinerea căilor de detoxificare

Starea de nutriţie şi prezenţa alimentelor sunt cele care conduc fazele I şi a
II-a ale detoxificării. Deficienţele nutriţionale afectează funcţia acestor sisteme.
Alimentele, mai ales cele bogate în substanţe fitochimice, asigură substanţele
nutritive cheie în susţinerea acestor căi. Indolii din crucifere cresc activitatea fazei I.
Ditioltionele şi izotiocianaţii din crucifere şi limonoizii din citrice cresc activitatea
enzimelor din faza a II-a care blochează acţiunea distructivă exercitată de
carcinogeni asupra ADN-ului. Compuşii organosulfurici din usturoi, ceapă, praz
induc enzimele fazei a II-a.
Substanţele fitochimice din unele alimente pot să încetinească procesul de
detoxificare. Sucul din grapefruit conţine flavonoizi şi alţi compuşi, precum
furanocumarine, care blochează sistemul citocromului P450. Aceasta conduce la

reducerea ratei de eliminare a unor medicamente şi la creşterea activităţii lor
terapeutice (13). De exemplu, statinele luate cu suc de grapefruit au o concentraţie
de 12 ori mai mare în sânge. Şi alte medicamente, precum blocanţii canalelor de
calciu, benzodiazepinele, unele antihistaminice sunt afectate de sucul de grapefruit.
4. Ghiduri pentru o nutriţie protectoare

O nutriţie defensivă la adult trebuie să susţină la maxim funcţia organelor, să
optimizeze integritatea şi funcţia de apărare a tubului digestiv, să asigure o
greutate corporală sănătoasă, cu o cantitate normală de ţesut adipos şi să prevină
instalarea sindromului metabolic şi a afecţiunilor cronice legate de el.
Un model de nutriţie preventivă este alcătuirea meniului în funcţie de
piramida alimentară. Există mai multe variante:
- USDA Food Guide Pyramid, introdusă în 1992;
- Healthy Weight Pyramid, introdusă de clinica Mayo în 2002;
- Piramida alimentaţiei mediteraneene;
- Healthy Eating Food Pyramid, dezvoltată de Şcoala de Sănătate Publică
din Harvard.
Figura XII-1. Piramida alimentaţiei sănătoase (Harvard) (adaptată după

http://www.hsph.harvard.edu/nutritionsource/pyramids.html).
Fiecare are câteva aspecte specifice. Astfel, USDA Food Guide Pyramid
reflectă rolul benefic al grăsimilor sănătoase în alimentaţie. Healthy Weight
Pyramid plasează fructele şi legumele la baza piramidei, cerealele integrale pe
treapta a II-a şi subliniază rolul important al exerciţiilor fizice. Healthy Eating
Pyramid se bazează pe exerciţiile fizice zilnice, iar alimentele preferate devin
cerealele integrale şi uleiurile vegetale. Pe următoarea treaptă se plasează
legumele şi fructele, iar în vârf, carnea roşie, grăsimile animale, orezul alb, pâinea
albă, cartofii şi pastele, alături de dulciuri. Alcoolul este acceptat, dacă se consumă
moderat şi nu există contraindicaţii (figura XII-1). Clinica Mayo a elaborat o
piramidă nutriţională pentru menţinerea greutăţii adecvate. Conform acesteia, se
consumă aproape nerestricţionat legumele şi fructele şi, din ce în ce mai puţin, în
ordine: cereale, paste, pâine, cartofi (4-8 porţii), proteine (3-7 porţii), grăsimi – de
preferat cele de origine vegetală (3-5 porţii), vârful fiind ocupat de dulciurile rafinate
(figura XII-2). Piramida alimentaţiei meditareene încurajează utilizarea surselor de
proteine vegetale, consumul uleiului de măsline, al legumelor şi fructelor, al
iaurtului şi brânzeturilor zilnic. O dată pe săptămână este acceptat consumul de
carne de pasăre, ouă, peşte şi dulciuri, iar carnea roşie se recomandă doar o dată
pe lună (figura XII-3).
Figura XII-2. Piramida Clinicii Mayo (adaptată după

http://www.mayoclinic.org/news2000-av/pyramid1.jpg).
Figura XII-3. Piramida dietei mediteraneene (adaptată după

http://www.e-guana.net/organizations.).
Piramidele de alimentaţie asigură o privire de ansamblu asupra obiectivelor

unei nutriţii sănătoase. Planul alimentaţiei trebuie individualizat în funcţie de
necesarul caloric, caracteristicile genetice, fizice şi psihologice. Iată câteva
obiective pentru o alimentaţie cu rol preventiv:
- aportul zilnic de 9-10 porţii de fructe şi legume;
- aportul zilnic de 3-5 porţii de grăsimi mono- şi polinesaturate (ulei de
măsline, de avocado, de alune) şi de seminţe;
- aportul zilnic de 2-3 porţii de proteine din fasole, peşte (bogat în acizi
graşi ω-3), carne slabă şi proteine cu conţinut scăzut de lipide;
- aportul zilnic de 1-3 porţii de proteine de origine vegetală;
- aportul zilnic de 4-8 porţii de cereale integrale;
- suplimente de vitamine şi de minerale, dacă este necesar;
- o oră de activitate fizică zilnic.
Creşterea consumului de fructe şi legume

Strategii de creştere a consumului de alimente de origine vegetală (fructe şi
legume) sunt:
- introducerea unui nou tip de fructe şi legume în fiecare săptămână;
- dublarea porţiilor de vegetale;
- consumul regulat al unei mese complet vegetale;
- adăugarea de vegetale la mâncărurile preferate;
- consumul de müsli;
- prepararea de salate şi supe din legume;
- adăugarea de salată verde, spanac, ceapă, ardei gras, castraveţi, roşii
sau de alte legume la sandwich-uri;
- păstrarea legumelor şi fructelor într-o formă facilă adăugării rapide la
mâncare;
- utilizarea fructelor în combinaţie cu iaurtul sau cu alte produse lactate.
Beneficiile unei astfel de diete sunt menţinerea greutăţii corporale şi scăderea
incidenţei unor afecţiuni cronice, precum bolile cardiovasculare, neoplaziile,
diabetul zaharat. Consumul adecvat de fructe şi de legume asociat cu o activitate
fizică regulată, şi, în absenţa fumatului, reduce riscul de cancer cu 60-70%, mai
ales dacă acest stil de viaţă este adoptat de la o vârstă tânără.
Creşterea aportului de acizi graşi ω-3

Un aport echilibrat de acizi graşi esenţiali ω-6 (acid linolenic, acid γ-linolenic)
şi ω-3 (acid α-linolenic, acid eicosapentaenoic, acid docosahexaenoic) constituie
un element important pentru un plan de nutriţie sănătoasă. Raportul actual între
acizii graşi ω-6 şi cei ω-3 este de 14:1-20:1. Omul nu poate transforma acizii graşi
esenţiali ω-6 în ω-3 şi invers. Metabolizarea lor necesită aceleaşi enzime de
desaturare şi, de aceea, cele două grupe sunt în competiţie, putând să apară
dezechilibre.
Acizii graşi ω-3 previn bola coronariană, hipertensiunea arterială, afecţiunile
inflamatorii, bolile autoimune. Recomandările actuale privind consumul de acid
α-linolenic şi linoleic la fiecare sex sunt prezentate în tabelul XII-1 (16).
Tabelul XII-1. Consumul recomandat de acizi ω-3 şi ω-6 în funcţie de sex (16)
Femei Bărbaţi
Acid α-linolenic 1,1 g/zi 1,6 g/zi
Acid linoelic 12 g/zi 17 g/zi
Sursele vegetale de acizi graşi ω-3 sunt: seminţele de in, uleiul de soia şi de
arahide, untul de arahide, stafidele negre, seminţele de coacăze. La om, conversia
acizilor graşi ω-3, proveniţi din acestea, în acid eicosapentaenoic şi
docosahexaenoic poate fi insuficientă. Aceşti acizi graşi se găsesc şi în peşte
(sardine, păstrăv). Se ştie că aportul de acizi graşi ω-3 este scăzut şi de aceea se
recomandă încurajarea consumului de alimente-surse ai acestora.
Suplimentele de vitamine şi minerale

Majoritatea oamenilor nu-şi procură o cantitate corespunzătoare de vitamine
doar prin alimente, ceea ce conduce la deficienţe şi diverse afecţiuni cronice.
Indicaţia administrării de suplimente vitaminice trebuie făcută de specialişti,
avizându-i pe consumatori că îşi pot acoperi necesarul printr-o alimentaţie
sănătoasă şi nu prin înlocuirea lor.
Sănătatea femeii
Femeile parcurg în fiecare lună un ciclu hormonal. Aproximativ 10-20% dintre
femei prezintă lunar simptome precum: anxietate, depresie, tulburări de dispoziţie,
oboseală, creştere ponderală, edeme, dureri de sâni şi de spate, crampe
abdominale. Acestea sunt încadrate în „sindromul premenstrual” care debutează
cu 7-10 zile înainte de menstră şi creşte în intensitate pe măsură ce se apropie
aceasta. Simptomele capătă cea mai mare severitate în timpul menstrei, de aceea
s-a propus denumirea de simptome perimenstruale. Se presupune că ele se
datorează unor tulburări hormonale, de sinteză a neurotransmiţătorilor, perturbări
în metabolismul acizilor graşi esenţiali sau deficitului de vitamină B6 şi de calciu.
Studiile au demonstrat că suplimente de 50-100 de miligrame de vitamină B6
îmbunătăţesc unele simptome (depresie, sensibilitatea sânilor, edeme). Consumul
a 1200 de miligrame de calciu zilnic sub formă de carbonat de calciu, în cursul a
trei cicluri menstruale, a scăzut incidenţa acestor simptome.
Îmbunătăţirea alimentaţiei şi reducerea stresului pot fi utile în diminuarea
simptomelor premenstruale. Acestea se întâlnesc mai frecvent la femeile care
consumă dulciuri rafinate, zahăr, sare, produse lactate. Exerciţiile regulate,
proteinele şi lipidele sănătoase ajută la depăşirea acestor simptome.
În jurul vârstei de 50 de ani apar problemele legate de menopauză. În ţările
dezvoltate, femeile parcurg mai mult din jumătate din viaţă în menopauză (2).
Unele simptomele legate de menopauză sunt de origine vasomotorie (bufeurile de
căldură). Oasele sunt profund afectate şi se poate dezvolta osteoporoza. Lipidele
circulante se modifică astfel: cresc colesterolul total şi LDL-colesterolul şi scade
HDL-colesterolul. Toate aceste modificări apar ca urmare a scăderii nivelului de
estrogeni.
Simptomele din menopauză pot fi diminuate prin consumul de alimente
vegetale. Proteinele din soia previn osteoporoza. Studiile arată că aceste proteine
au proprietăţi nonestrogenice care duc la regresia osteoporozei prin diminuarea
excreţiei de calciu. Şi izoflavonele din soia pot influenţa densitatea osoasă.
Studiind efectele consumului de izoflavone, s-a arătat că 100 miligrame zilnic, timp
de 2 ani a determinat o oarecare creştere a densităţii osoase, în timp ce 58
miligrame zilnic nu au modificat densitatea osoasă.
Sănătatea bărbatului
Cauzele majore de deces pentru bărbaţii adulţi sunt bolile cardiovasculare,

cancerul de prostată şi de plămâni. Alimentele bogate în substanţe fitochimice,
precum licopenele, se asociază puternic cu reducerea riscului de dezvoltare a
acestor afecţiuni (26).
Bărbaţii dezvoltă afecţiuni cardiovasculare la o vârstă mai mică şi mai
frecvent decât femeile. Licopenele reduc riscul de boală coronariană. Într-un
studiu, bărbaţii care aveau un nivel minim de licopene riscau de trei ori mai mult să
dezvolte un eveniment coronarian acut. Cercetătorii au dovedit că există o relaţie
inversă între nivelul plasmatic de licopene şi grosimea intimei (indicele de
severitate a aterosclerozei), concluzionând că licopenele ajută la prevenirea
aterosclerozei.
Cancerul de prostată este o altă cauză majoră de deces. Tomatele care
conţin licopene participă la scăderea riscului de apariţie a acestuia. Un studiu
realizat de 48000 de specialişti a arătat că aportul crescut de licopene din alimente
s-a asociat cu o reducere a incidenţei cancerului de prostată cu 16% (7).
5. Dietele vegetariene
Albert Einstein spunea că „nimic nu aduce un beneficiu atât de mare sănătăţii
şi supravieţuirii omului pe pământ ca evoluţia spre o dietă vegetariană”. Milioane
de oameni sunt vegetarieni. Hinduşii adoptă acest mod de alimentaţie din motive
religioase. Numeroşi medici descurajează consumul de grăsimi animale şi de
carne roşie datorită asocierii acestora cu obezitatea, cancerul şi alte afecţiuni.
Ecologiştii cunosc foarte bine faptul că planeta noastră are resurse limitate, dar
care sunt risipite şi convertite în carne. Vegetarienii consumă exclusiv alimente de
origine vegetală, eliminând orice formă de alimente de origine animală. Dieta strict
vegetariană se mai numeşte şi vegan. Ea exclude carnea de orice fel, inclusiv
peştele şi fructele de mare, produsele de origine animală (ouă, lapte, miere) şi
constă practic din legume, fructe, uleiuri vegetale, seminţe. Lacto-vegetarienii
consumă şi lapte şi produse lactate, iar lacto-ovovegetarienii includ în dieta lor, pe
lângă lapte şi derivate, ouăle. O dietă parţial vegetariană presupune excluderea
unor produse animale, dar includerea altora. Adesea, din motive de sănătate, este
exclusă carnea roşie, dar este permis consumul de peşte. Deşi dieta vegetariană a
apărut din motive religioase sau etice, a fost din ce în ce mai mult acceptată din
motive estetice, nutriţionale şi economice. Vegetarienii umanitari refuză carnea
deoarece cred că uciderea animalelor este o cruzime inutilă. Cei care adoptă acest
tip de alimentaţie din motive de sănătate cred că vegetalele sunt mai nutritive, în
timp ce carnea este dăunătoare. Studii efectuate pe cei care au o dietă de tip
vegetarian sau vegan au dovedit că plantele sunt surse variate de proteine cu
conţinut adecvat de aminoacizi esenţiali şi neesenţiali. Cerealele integrale,
seminţele, oleaginoasele conţin cantităţi suficiente de aminoacizi. Proteinele din
soia s-au dovedit a avea o valoare nutritivă similară celor de origine animală.
O astfel de dietă oferă câteva avantaje: aport scăzut de grăsimi saturate, de

colesterol şi de aditivi alimentari, aport crescut de fibre alimentare, de vitamine
(unele cu rol antioxidant: vitamina C, E), carotenoizi, substanţe fitochimice şi de
săruri minerale. Toate acestea conduc la scăderea riscului de dislipidemii, boală
cardio-vasculară, hipertensiune arterială, diabet zaharat, obezitate, osteoporoză,
cancer de colon, nefropatii, demenţă, litiază biliară, diverticuloză.
Dezavantajele dietei vegetariene sunt legate de posibile carenţe de vitamina
B12, vitamina D, calciu, fier, iod, zinc. Fierul din plante se găseşte doar sub formă
non-hemică, ceea ce îl face mai instabil în faţa acţiunii unor substanţe care îi
afectează absorbţia. Fitaţii, calciul, unele plante de ceai, cafeaua, cacaoa, unele
condimente şi fibrele inhibă absorbţia fierului. În schimb, vitamina C şi alte
substanţe acide din fructe şi legume favorizează absorbţia lui. Fitaţii sunt implicaţi
în legarea zincului din diverse surse, scăzându-i absorbţia. Totuşi, nu s-a observat
instalarea unui deficit sever de zinc la vegetarieni. Unele metode de preparare a
alimentelor precum murarea sau încolţirea seminţelor reduce legarea zincului de
fitaţi. Calciul se găseşte în multe plante, unele fiind surse de calitate superioară
(broccoli, varză, soia). Oxalaţii scad absorbţia calciului, iar plantele verzi, bogate în
oxalaţi, precum spanacul, deşi conţin şi calciu în cantitate suficientă, nu sunt surse
bune pentru acest mineral. Lacto-vegetarienii au un aport de calciu comparabil sau
chiar mai mare decât cel al nevegetarienilor, în timp ce adepţii dietei vegan au un
aport mai mic de calciu. Formarea vitaminei D active depinde de expunerea la
soare. Vitamina D3 (colecalciferol) este de origine animală, în timp ce vitamina D2
(ergocalciferol) este întâlnită şi în plante, deci utilă pentru vegetarieni, dar are o
biodisponibilitate mai redusă decât vitamina D3. Vitamina B12 se găseşte în
alimente de origine vegetală îmbogăţite (unele cereale pentru micul dejun) sau în
unele tipuri de drojdie. Restul alimentelor vegetale au cantităţi nesemnificative de
vitamină B12. Unele alge marine posedă o cantitate mai mare din această vitamină
(spirulina). Lacto-ovo-vegetarienii îşi asigură aportul de vitamină B12 prin
îmbogăţirea dietei vegetariene cu produse lactate şi cu ouă, surse suficiente pentru
aceasta. Dietele vegetariene sunt bogate în acid folic, care poate masca efectele
hematologice ale deficitului de vitamină B12. În unele cazuri, deficitul este
diagnosticat abia când se instalează semnele neurologice. Este obligatoriu ca toţi
vegetarienii să-şi suplimenteze aportul de vitamină B12. Vitamina A preformată se
găseşte doar în produse de origine animală. Pentru cei care urmează dieta vegan,
surse de vitamină A sunt carotenoizii, în special β-carotenul. Dieta vegetariană
este bogată în acizi graşi ω-6 şi săracă în ω-3. Cei care nu consumă sare iodată
au un risc mare de a dezvolta deficit de iod, mai ales dacă provin din zone sărace
în iod.
S-a elaborat o piramidă a dietei vegetariene sănătoase prin care se apreciază
cantităţile utile din fiecare categorie de alimente (figura XII-4).
Figura XII-4. Piramida dietei vegetariene (adaptată după

http://www.oldwayspt.org/pyramids/veg/p_veg.html).
În concluzie:
1. La adult, nutriţia trebuie să se concentreze asupra consolidării stării de
sănătate.
2. Consumul alimentelor sănătoase, în special cele de origine vegetală,
optimizează funcţia sistemelor de detoxificare şi a celui imunitar.
3. Un program alimentar bazat pe principii defensive contribuie la prevenirea
instalării unor afecţiuni severe.
Bibliografie:
1. Anderson J et al - Meta-analysis of the effects of soy protein on serum

lipids, N Engl J Med 333:276, 1995.
2. Barrett-Connor E et al - Women’s health and menopause: a
comprehensive approach, Best clinical practices, Chapter. 13,
International Position Paper, National Institutes of Health Office of
Research on Women’s Health, March 2002.
3. Bournet FRJ, Brouns F - Immune stimulating and gut health-promoting
properties of short chain fructo-oligosaccharides, Nutr Rev 60:326, 2002.
4. Craig W - Phytoochemcals: guardians of our health, J Am Diet Assoc 97
(suppl 2):199. 1997.
5. Craig W, Beck L - Phytochemicals: health protective effects, Clin J Diet
Pract Res 60 (2):78, 1999.
6. Dai Q et al - Urinary excretion of phytoestrogens and risk of breast cancer
among Chinese women in Shanghai, Cancer Epidemiol Biomarkers Prev
11(9):815, 2002.
7. Davis JN, Kucuk O, Sarkar FH - Expression of prostate-specific antigen is
transcriptionally regulated by genistein in prostate cancer cells, Mol
Carcinog 34(2):91, 2002.
8. Flegal K et al - Prevalence and trends in obesity among US adults, 1999-
2000, JAMA 288:1723, 2002.
9. Gibson GR, Roberfroid MB - Dietary modulation of the human colonic
microbiota: introducing the concept of prebiotics, J Nutr 125:1401, 1995.
10. Giovannucci E - Tomatoes, tomato-based products, lycopene and cancer:
review of the epidemiologic literature, J Natl Cancer Inst 91:317, 1999.
11. Halvorsen BL et al - A systematic screening of total antioxidants in dietary
plants, J Nutr 132:461, 2002.
12. Hart AI et al - The rol of the gut flora in health and disease, and its
modification as therapy, Aliment Pharmacol Ther 16:1383, 2002.
13. Ho PC, Saville DJ, Wanwimolruk S - Inhibition of human CYP3A4 activity
by grapefruit flavonoids, furanocoumarins and related compounds, J
Pharm Pharm Sci 4(3):217, 2001.
14. Holden JM et al - Carotenoid content of U.S. foods: an update of the
database, J Food Comp Anal 12:169, 1999.
15. Hutchins AM et al - Flaxseed consumption influences endogenous
hormone concentrations in postmenopausal women, Nutr Cancer 39(1):58,
2001.
for energy and the macronutrients, carbohydrate, fiber, fat, fatty acids,
cholesterol, protein, amino acids, Washington, DC, 2002, National
Academy of Sciences.
17. Knekt P et al - Flavonoid intake and risk of chronic diseases, Am J Clin
Nutr 76:560, 2002.
18. Kopp-Hoolihan L - Prophylactic and therapeutic uses of probiotics: a
review, J Am Diet Assoc 101:229,241, 2001.
19. Lampe J - Health effects of vegetables and fruit: assessing mechanisms of

action in human experimental studies, Am J Clin Nutr 70 (suppl 3):475,
1999.
20. Lei L and Walker WA - Pathologic and physiological interactions of
bacteria with the gastrointestinal epithelium, Am J Clin Nutr 73:11245-
11305, 2001.
21. Levin B - Intestinal permeability and nutritional support of intestinal
integrity, Q Rev Nat Med Summer, p 141, 1994.
22. Madsen KL - The use of probiotics in gastrointestinal disease, Can J
Gastroenterol 15:817, 2001.
23. Milner JA - Mechanisms by which garlic and allyl sulfur compounds
suppress carcinogen bioactivation: garlic and carciogenesis, Adv Exp Med
Biol 492:69, 2001.
24. Potter SM - Soy protein and cardiovacular disease: the impact of bioactive
components, Nutr Rev 56:231, 1998.
25. Putnam J, Kantor LS, Allshouse J - Per capita food supply trends:
progress toward dietary guidelines, 2000, Food Rev 23(3):2, 2000.
26. Rao AV, Agarwal S - Role of antioxidant lycopene in cancer and heart
disease, J Am Coll Nutr 19:563, 2000.
27. Rolfe RD - The rol of probiotic cultures in the control of gastrointestinal
health, J Nutr 130(suppl):396, 2000.
28. Salminen S et al - Gut flora in normal and disordered states,
Chemotherapy 41(suppl 1):5, 1995.
29. Serraino M, Thompson LU - Flaxseed supplementation and early markers
of colon carcicogenesis, Cancer Lett 63:159, 1992.
30. Talalay P, Fahey JW - Phytochemicals from cruciferous plants protect
against cancer by modulating carcinogen matabolism, J Nutr 131(suppl
11):3027, 2001.
31. Teitelbaum JE, Walker WA - Nutritional impact of pre- and probiotics as
protective gastrointestinal organisms, Ann Rev Nutr 22:255, 2002.
32. van Poppel G et al - Brassica vegetables and cancer prevention:
epidemiology and mechanisms, Adv Exp Med Biol 472:159, 1999.
33. Wattenberg LW - An overview of chemoprevention: current status and
future prospects, Proc Soc Exp Biol Med 216:133, 1997.
34. Windmuller H, Spaeth A - Uptake and metabolism of plasma glutamine by
the small intestine, Nutr Rev 48:310, 1990.
35. Xu X et al - Soy consumption alters endogenous estrogen metabolism in
postmenopausal women, Cancer Epidemiol Biomarkers Prev 9:781, 2000.
CAPITOLUL XIII
Nutriţia vârstnicilor
1. Populaţia vârstnică
2. Teorii ale îmbătrânirii
3. Modificări fiziologice
4. Evaluarea multidisciplinară
5. Monitorizarea nutriţională
6. Necesităţile alimentare
7. Planificarea dietei
8. Aspecte particulare ale alimentaţiei vârstnicilor
9. Servicii de susţinere
1. Populaţia vârstnică
Tendinţele demografice la vârstnici s-au schimbat dramatic. Vârsta
cronologică la care o persoană este considerată „vârstnic” variază la diferite
populaţii şi a crescut de-a lungul timpului. În acest capitol ne vom referi la
persoanele cu vârsta de peste 65 de ani.
Scăderea mortalităţii infantile şi creşterea speranţei de viaţă în secolul al
XX-lea au avut un mare impact asupra statisticilor legate de vârstă. Creşterea
populaţiei vârstnice nu are o distribuţie uniformă pe plan mondial.
În anul 2000, vârsta medie în ţările în curs de dezvoltare a fost de 24,3 ani
faţă de 37,4 ani în ţările mai dezvoltate. O.N.U. are în proiect atingerea vârstei
medii de 35 de ani în ţările în curs de dezvoltare şi de 46,5 ani în ţările mai
dezvoltate până în anul 2050 (14). Durata vieţii reprezintă durata maximă
potenţială a vieţii umane (deşi există o dispută cu privire la aceasta, se pare că
limitele sunt de până la 120-140 de ani). Speranţa de viaţă reprezintă durata medie
de viaţă la o populaţie de o anumită vârstă.
În plus faţă de vârsta cronologică, mulţi factori precum: sex, rasă, etnie, stare
civilă, nivel educaţional, statut economic, morbiditate, comportamente sănătoase
pot constitui teme pentru cercetare, legislaţie, prevenţie, servicii. Nu există date
care să demonstreze că ameliorarea statusului nutriţional ar putea îmbunătăţii
durata vieţii, dar este cert că influenţează favorabil speranţa de viaţă.
Durata potenţială maximă a vieţii s-a modificat de-a lungul istoriei. Factorii de
mediu care îşi pun amprenta asupra speranţei de viaţă nu au putut influenţa durata
maximă potenţială a vieţii, sugerând că aceasta din urmă ar fi determinată genetic.
Durata vieţii este similară în cadrul aceleiaşi specii şi variază de la o specie la alta.
La unele specii, durata vieţii se măsoară în zile. (musca: 30 de zile), iar la altele în
ani (şobolanii: 3 ani, câinii: 12 ani, caii: 25 de ani, elefanţii: 70 de ani, oamenii: 115
ani).
S-au făcut asocieri între obiceiurile alimentare şi durata lungă de viaţă a unor
populaţii (Hunza din Pakistan, Vilcambaban din Ecuador, populaţia rurală din
Georgia, Azerbaidjan şi Armenia), dar datele obţinute nu au permis concluzii
sugestive. Mulţi indivizi din aceste populaţii trăiesc în mod obişnuit până la 100 de
ani. Cei mai importanţi factori care contribuie la viaţa lungă şi sănătoasă a acestora
sunt: factorii genetici, exerciţiul fizic continuu şi rolul social activ al lor.
2. Teorii ale îmbătrânirii

Gerontologia studiază vârstnicii. Gerontologii au elaborat diverse teorii pentru
a explica îmbătrânirea. Acestea se pot încadra în 2 categorii: una, care descrie
îmbătrânirea ca rezultat al unor evenimente întâmplătoare, iar cealaltă, care vede
acest proces ca pe un eveniment programat.
Teoriile principale din prima categorie sunt: teoria legăturilor încrucişate,
teoria „purtării şi aruncării”, teoria radicalilor liberi, teoria ratei de viaţă, teoria
mutaţiilor somatice.
 Teoria legăturilor încrucişate susţine că se produce o transformare
chimică a colagenului care trece din forma solubilă în cea insolubilă
prin legături încrucişate care determină scăderea elasticităţii şi a
permeabilităţii celulare. Elastina suferă şi ea modificări prin acelaşi
mecanism, devenind mai solubilă.
 Teoria „purtării şi aruncării” sugerează că alterările apărute în
timpul anilor la nivelul celulelor, ţesuturilor şi organelor vor conduce la
distrugerea lor.
 Teoria radicalilor liberi susţine că expunerea la radicali liberi
determină distrugeri celulare şi conduce la îmbătrânire.
 Teoria ratei de viaţă sugerează că avem o cantitate finită de
substanţă vitală, iar, pe măsură ce aceasta se consumă, apare
îmbătrânirea.
 Teoria mutaţiilor somatice susţine că se produc modificări spontane
în structura genetică, fără a putea fi corectate sau eliminate, ce vor
face ca celulele să nu mai funcţioneze corect şi să moară.
Teoriile din a doua categorie sunt teoria genetică şi teoria morţii programate.
 Teoria genetică descrie îmbătrânirea ca fiind determinată de gene
care pot fi: utile, promovând longevitatea, sau periculoase, scurtând
speranţa de viaţă.
Susţinătorii ei recunosc că genele pot fi afectate de condiţii externe, precum:
radicali liberi, toxine, radiaţii ultraviolete şi alte tipuri de radiaţii.
 Teoria morţii programate descrie îmbătrânirea ca pe un ceas
biologic condus de sistemul neuroendocrin şi imunitar care reglează
rata de îmbătrânire.
Nutriţia vârstnicilor 297
3. Modificări fiziologice
Îmbătrânirea este un proces fiziologic ce începe în momentul concepţiei şi se
sfârşeşte o dată cu moartea. Pe parcursul perioadelor de creştere, procesele
anabolice predomină faţă de cele catabolice. O dată ce se atinge maturitatea, rata
modificărilor catabolice şi degenerative depăşeşte rata regenerării celulare
anabolice. Pierderea celulară rezultată conduce la scăderea variabilă a eficienţei şi
la insuficienţe funcţionale ale organelor.
Gerontologii văd îmbătrânirea ca un proces cronologic, biologic, fiziologic şi
social. Acesta poate fi influenţat de evenimente de viaţă, boli, genetică, factori
socio-economici şi stil de viaţă. De aceea, vârsta fiziologică reflectă starea de
sănătate. Ea poate să corespundă sau nu cu vârsta cronologică.
Factorii care reflectă stilul de viaţă şi care influenţează vârsta fiziologică sunt:
somnul adecvat şi regulat, frecvenţa cu care se consumă mese echilibrate,
activitate fizică suficientă, greutatea corporală. Bolile şi dizabilităţile nu sunt
întotdeauna consecinţe inevitabile ale îmbătrânirii. Prevenţia, eliminarea factorilor
de risc, adoptarea unui stil de viaţă sănătos sunt câţiva determinanţi majori ai unui
proces de îmbătrânire „bună”.
Modificarea compoziţiei corpului

Imbătrânirea este marcată de o pierdere de 2–3% din masa slabă în fiecare
decadă. Sarcopenia, pierderea masei musculare legată de vârstă, contribuie la
scăderea forţei musculare, la modificarea mersului şi echilibrului, la pierderea
funcţiei fizice şi la creşterea riscului de boli cronice (5). Scăderea masei corporale
uscate, care cuprinde ţesuturile cele mai active metabolic, se însoţeşte adesea de
creşterea cantităţii de grăsime şi de o scădere proporţională a ratei metabolice (9).
Rata metabolismului bazal scade cu 15-20% de-a lungul vieţii. Modificările masei
uscate, grăsimii şi ratei metabolice conduc la scăderea necesarului energetic,
capacităţii de funcţionare independentă şi creşterea riscului de afecţiuni cronice
asociate cu obezitatea. Rezultatele din 1999 ale National Health and Nutrition
Examination Survey (NHANES) indică o creştere a prevalenţei supraponderii şi
obezităţii măsurată prin indicele de masă corporală (IMC) la adulţi şi vârstnici.
Necesarul energetic se modifică pentru că scade masa musculară, creşte
masa de ţesut adipos şi se instalează sedentarismul. Este importantă menţinerea
unei activităţi fizice regulate pentru că aceasta aduce numeroase beneficii sănătăţii
şi se asociază cu scăderea morbidităţii şi mortalităţii legate de vârstă. Nivelul
activităţii fizice scade odată cu înaintarea în vârstă şi devine foarte mic după 75 de
ani.
Pierderea senzorului
Simţurile tactil, olfactiv, vizual, auditiv şi gustativ vor diminua în proporţii
variabile. Disfuncţiile olfactive şi gustative debutează în jurul vârstei de 60 de ani şi
se agravează la peste 70 de ani. Abilitatea de a distinge gusturile dulce, sărat, acru
sau amar scade la vârstnici şi poate fi influenţată de diverse afecţiuni, precum

cancerul, insuficienţa renală cronică, endocrinopatiile, hipertensiunea arterială.
Este importantă şi scăderea capacităţii de a distinge mirosuri şi de a identifica
olfactiv hrana consumată.
Medicamentele pot să producă modificări ale acuităţii gustative şi olfactive.
Cum stimularea gustativă şi olfactivă induc secreţia salivară, gastrică şi
pancreatică, precum şi creşterea concentraţiei plasmatice a insulinei, scăderea ei
prin alterarea senzorului va altera procesele metabolice.
La persoanele vârstnice apare scăderea acuităţii auditive şi vizuale, precum şi
pierderea coordonării, putând duce la o scădere a aportului alimentar prin
scăderea apetitului, dificultatea de a recunoaşte alimentele şi de autoalimentare.
Starea sănătăţii cavităţii bucale

Poate fi afectată de factori precum: îngrijirea precară a dinţilor, diverse
probleme dentare şi periodontale. Xerostomia (absenţa salivaţiei) afectează peste
70% dintre vârstnici, cu repercusiuni importante asupra aportului alimentar. Cel
puţin 60% dintre persoanele cu dinţi proprii au carii dentare multiple şi recurente.
Cariile netratate şi periodontita sunt cauze majore ale edentaţiei, ducând la
necesitatea protezării dentare.
În general, masticaţia celor ce poartă proteze este cu 75-80% mai puţin
eficientă decât cea a persoanelor cu dentiţie proprie, ceea ce conduce la scăderea
consumului de carne, fructe şi legume proaspete. Consecinţa este un aport
insuficient energetic, de fier, de vitamine (în special de vitamina C), de acid folic şi
-caroten.
Folosirea unor tehnici de preparare a alimentelor care să le înmoaie
(macerarea), adăugarea de sosuri, măcinarea pot contribui la uşurarea mestecării
şi înghiţirii. Modificarea texturii sau a consistenţei alimentelor le face mai uşor de
ingerat şi contribuie la îmbunătăţirea aportului nutritiv.
Funcţia digestivă
Prin îmbătrânire, la nivelul sistemului gastro-intestinal apar numeroase
modificări care afectează aportul alimentar, digestia, absorbţia şi metabolismul.
(11). Modificările legate de vârstă, care apar în răspunsul imun al mucoasei
digestive, nu sunt bine cunoscute (2).
În timpul procesului de îmbătrânire apar o serie de modificări gastro-
intestinale care afectează apetitul şi capacitatea de digestie şi de absorbţie.
Scăderea opioidelor endogene şi efectele exagerate ale colecistochininei, ambele
implicate în reglarea apetitului, contribuie la instalarea anorexiei, frecvent întâlnită
la vârstnici.
Disfagia (dificultatea la înghiţire) afectează capacitatea de alimentare în
siguranţă. În această situaţie sunt necesare modificări în textura şi consistenţa
alimentelor, dar şi o metodă optimă de alimentaţie.
Alţi factori care afectează aportul şi disponibilitatea alimentelor sunt: atrofia

gastrică, modificarea motilităţii intestinale, scăderea activităţii lactazei, diverse
substanţe medicamentoase. Ca urmare, este influenţată starea de nutriţie şi apare
riscul de dezvoltare al unor afecţiuni cronice, precum osteoporoza.
Hipoclorhidria este corelată cu vârsta şi reprezintă cauza gastritei atrofice
întâlnită la 24-50% dintre persoanele de peste 60 de ani. Consecinţele gastritei
atrofice sunt: creşterea pH-ului gastric şi intestinal şi proliferarea bacteriană în
intestinul subţire. Acestea vor altera absorbţia vitaminei B 12 de provenienţă
alimentară, ducând la anemie pernicioasă (16).
Absorbţia intestinală a calciului scade cu vârsta la ambele sexe, mai ales
datorită alterării unor procese de absorbţie. Fibrele alimentare, frecvent reco-
mandate pentru tratamentul constipaţiei şi hipercolesterolemiei, contribuie la o
balanţă negativă a calciului.
Constipaţia poate fi rezultatul alterării motilităţii gastro-intestinale şi a
tonusului muscular scăzut, al unui aport insuficient de apă sau al sedentarismului.
La vârstnici se poate corela atât cu un aport alimentar insuficient, cât şi cu factori
specifici precum: aport energetic scăzut, reducerea numărului de mese pe zi, aport
lichidian scăzut, timp de pasaj rectosigmoidian crescut, aport de fibre scăzut,
activitate fizică scăzută, factori psihici (depresii), medicamente (6). Constipaţia
poate fi combătută prin creşterea aportului de fibre alimentare, un aport energetic
şi lichidian adecvat şi prin activitate fizică. Dacă se recomandă o dietă bogată în
fibre, se va monitoriza calciul seric. Laxativele sunt utilizate de 8,8% dintre
persoanele vârstnice care îşi duc viaţa în locuinţe proprii şi de 74,6% dintre cele
instituţionalizate în cămine de bătrâni. Utilizarea de laxative creşte o dată cu
înaintarea în vârstă şi este independent asociată cu hipoalbuminemia.
Metabolismul
Procesul de îmbătrânire se asociază cu scăderea toleranţei la glucoză, ceea
ce conduce la o creştere a glicemiei cu 1,5 mg/dl/decadă de vârstă. Acest fenomen
este explicat prin scăderea secreţiei de insulină stimulată de glucoză sau prin
răspunsul tisular diminuat la acţiunea insulinei.
Rata metabolismului bazal scade cu 20% între 30 şi 90 de ani, mai ales
datorită scăderii masei corporale. Ţesuturile care rămân continuă termogeneza la o
rată similară cu cea a adultului.
Aparatul cardiovascular
Bolile cardiovasculare sunt responsabile de 70% dintre toate decesele
înregistrate la persoanele de peste 75 de ani, cu toate că scăderea mortalităţii prin
aceste afecţiuni în ultimele 2 decade se observă şi la acest segment de populaţie.
Prin îmbătrânire, vasele de sânge devin mai puţin elastice, creşte rezistenţa
vasculară periferică, crescând prevalenţa hipertensiunii arteriale. Tensiunea
arterială continuă să crească la femei peste 80 de ani, dar scade substanţial la
bărbaţii vârstnici. Colesterolul seric atinge un vârf la bărbaţi în jurul vârstei de 60 de

ani, iar la femei, colesterolul total şi LDL-colesterolul continuă să crească până la
70 de ani. Indicele abdomino-fesier, consumul de alcool, fumatul, glcemia à jeun şi
insulinemia à jeun sunt factori predictivi semnificativi ai nivelurilor trigliceridelor la
femei după menopauză.
Deoarece nivelurile scăzute ale colesterolului seric sunt predictive pentru
viitoarea disfuncţie cognitivă şi nu există o motivaţie clară pentru scăderea
colesterolemiei printr-o dietă restrictivă la vârstnici, nu se poate spune că
tratamentul dietetic al hipercolesterolemiei este lipsit de importanţă. Reducerea
aportului total de grăsimi, renunţarea la fumat şi controlul tensiunii arteriale vor
economisi resurse şi oferă beneficii mai mari decât medicaţia singură.
Funcţia renală
Funcţia renală poate scădea cu 60% între 30 şi 80 de ani, datorită reducerii
numărului de nefroni, unităţile funcţionale în producerea urinii, rezultând scăderea
ratei filtrării glomerulare. Echilibrul acido-bazic este mai fragil, iar încărcătura
excesivă proteică şi electrolitică este contracarată cu dificultate. Nefropatia
vârstnicilor poate fi rezultatul supraalimentaţiei proteice cronice.
Modificările anatomiei renale conduc la scăderea generală a capacităţii
rinichiului de a concentra urina. Vârstnicii au o capacitate redusă de adaptare la
dezechilibrele hidro-electrolitice şi acido-bazice. Apar dificultăţi în metabolizarea
electroliţilor şi a resturilor proteice. De aceea, se impun modificări în alimentaţie.
Funcţia renală este afectată suplimentar prin deshidratare, hemoragii, insuficienţă
cardiacă, infecţii sistemice, administrare de diuretice şi antibiotice nefrotoxice,
alterarea eliminării şi metabolizării medicamentelor.
Aparatul locomotor
Se pare că înlocuirea progresivă a masei musculare cu masă adipoasă şi
ţesut conjunctiv reprezintă o consecinţă a procesului de îmbătrânire. Această
sarcopenie constituie cea mai semnificativă modificare funcţională a vârstnicului.
Procentajul de masă adipoasă nu creşte automat după vârsta de 40 de ani.
Persoanele din căminele de bătrâni au un exces ponderal mai mic faţă de cele
neinstituţionalizate.
La vârstnicul sănătos, proteinele corporale sunt reduse cu 30-40% faţă de
adultul tânăr, afectând atât proteinele musculare, cât şi pe cele viscerale. Ţesutul
adipos este distribuit predominant la nivelul trunchiului şi în jurul organelor, în timp
ce ţesutul celular subcutanat înregistrează doar o creştere uşoară. Masa
musculară are cel mai dramatic efect asupra metabolismului bazal, sensibilităţii la
insulină, apetitului, respiraţiei şi mobilităţii. Densitatea osoasă este scăzută, iar
osteoporoza este o complicaţie frecventă. Reducerea dimensiunilor coloanei
vertebrale duce la scăderea înălţimii.
Femeile vârstnice au un IMC mai mare şi IAF mai mic decât bărbaţii de
aceeaşi vârstă. Ele tind să-şi reducă aportul energetic mai puţin decât bărbaţii ceea
ce are implicaţii asupra dezvoltării diabetului zaharat şi a altor afecţiuni cronice.
Aportul alimentar influenţează puţin procesul natural de pierdere proteică şi de
masă corporală. În schimb, activitatea fizică are un rol major în menţinerea
integrităţii musculare şi osoase. Studii recente arată că exerciţiul fizic este foarte
util pentru îmbunătăţirea funcţiei musculare şi reducerea riscului fracturilor. Dacă
este posibilă efectuarea de exerciţii fizice de către vârstnici, se poate obţine
îmbunătăţirea funcţionalităţii musculare.
Funcţia neurologică
La vârstnici, funcţia neurologică poate fi compromisă din diverse motive:
alterarea activităţii cerebrale, reducerea sintezei de neurotransmiţători, scăderea
conducerii nervoase. Apar tulburări în coordonare şi echilibru, în interpretarea
senzorială, dexteritatea scade, se alterează dispoziţia şi redarea informaţiei se
realizează cu dificultate.
Stările confuzionale întâlnite la unii vârstnici pot avea cauze multiple. Un
interes crescut este acordat utlizării experimentale de substanţe ce servesc drept
precursori ai neurotransmiţătorilor cerebrali implicaţi în patogeneza unor afecţiuni
precum boala Parkinson, Alzheimer. Este vorba de tirozină, triptofan, colină, dar
rolul lor specific în patogeneză urmează să fie determinat mai precis.
Este importantă detectarea persoanelor cu risc de depresie, demenţă, boală
Alzheimer, boală Parkinson. Unele studii arată că o dietă bogată în glucide, dar
săracă în proteine poate conduce la o atenţie scăzută la vârstnici. Acest lucru s-ar
datora unei sinteze scăzute de serotonină. Carnitina, derivată din metionină şi
lizină, ar putea fi utilă în încetinirea proceselor de deteriorare mentală din boala
Alzheimer.
Depresia la vârstnici se poate asocia cu afectarea stării de sănătate, cu
pierderea independenţei şi incapacitatea de efectuare a activităţilor zilnice, cu
pierderea celor dragi, cu sentimentul de inutilitate, cu izolare socială, cu grijile
financiare şi cu scăderea funcţiei cognitive. Este afectat apetitul, aportul alimentar,
greutatea corporală, iar, în final, întreaga stare de sănătate.
Imunocompetenţa
Funcţia imunitară, atât cea umorală, dar, mai ales, cea celulară, are tendinţă
descendentă pe măsură ce vârsta creşte. Consecinţa este o rezistenţă scăzută la
infecţii şi prevalenţa mai mare a neoplaziilor. Apariţia biomarkerilor imuni ai
îmbătrânirii poate contribui la identificarea persoanelor cu risc mare de infecţii,
neoplazii, afecţiuni imunologice (15).
Există studii preliminare referitoare la rolul anumitor constituenţi alimentari
asupra funcţiei imune. S-a observat că suplimentarea dietetică cu vitamina E a dus
la îmbunătăţirea statusului imun. Homeostazia zincului influenţează funcţia imună.
Aportul de acizi graşi polinesaturaţi poate creşte activitatea celulelor natural killer
(NK). Sunt numeroase alte studii încă în desfăşurare legate de acest aspect.
Statutul psiho-social
Unii vârstnici nu reuşesc să se alimenteze corespunzător pentru că se
izolează social. Depresia se însoţeşte cu un sentiment al pierderii celor dragi,
productivităţii, sensului vieţii, mobilităţii, cu scăderea veniturilor şi deteriorarea
imaginii corporale.
Prin pierderea pattern-ului de viaţă survin modificări ale programului zilnic,
în special în privinţa preparării alimentelor şi a aportului alimentar. Din cauza
scăderii acuităţii vizuale, a mobilităţii şi a funcţiilor psihice, vârstnicii îşi procură
greu alimentele şi le prepară cu dificultate, rezultând o scădere a aportului
alimentar. În acelaşi timp, ei se izolează din teama de violenţă. Veniturile lor sunt
adesea insuficiente, plasându-i pe un nivel socio-economic scăzut.
Medicaţia
Polipragmazia, utilizarea excesivă şi inutilă a unor medicamente, creşte riscul
apariţiei de reacţii adverse şi de interacţiuni cu alimentaţia. Ea este destul de
frecvent întâlnită la vârstnici. Trebuie evaluate şi implicaţiile nutriţionale ale
medicamentelor. Acestea depind de doza, frecvenţa şi durata de administrare a
medicaţiei. Desigur, trebuie luată în calcul modificarea metabolizării substanţelor
medicamentoase la această vârstă (absorbţia, distribuţia, excreţia) ca şi patologia
întâlnită la astfel de persoane (boli cardiovasculare, hepatice, renale, digestive).
Efectele secundare ale medicaţiei pot influenţa necesarul nutriţional, apetitul,
gândirea, capacitatea de a se alimenta independent, metabolismul, valorile
biologice. Cunoscând tratamentele urmate, se pot reduce efectele interacţiunilor.
Trebuie asigurată o adevărată consiliere nutriţională pentru a preveni sau a corecta
interacţiunile dintre medicamente şi alimente şi pentru a îmbunătăţi starea de
nutriţie (12).
4. Evaluarea multidisciplinară
O evaluare optimă trebuie să fie realizată de o echipă multidisciplinară, având
în vedere schimbările multiple ce se produc la vârstnici. Aceasta trebuie să includă:
medic, asistent medical, dietetician, asistent social, fizioterapeut, psiholog. Este
importantă evaluarea statutului social al individului.
Din punctul de vedere al mobilităţii, pacientul vârstnic se poate încadra în:
 pacient ambulatoriu;
 pacient ambulatoriu cu ajutor;
 pacient imobilizat în scaun cu rotile;
 pacient imobilizat în pat.
Prin aprecierea statusului funcţional, se evaluează capacitatea individului de a
efectua activităţile de zi cu zi pe care le implică supravieţuirea. Include şi apre-
cierea independenţei persoanei în cauză.
Activităţile vieţii de zi cu zi sunt: alimentarea, urcarea şi coborârea din pat,

mişcarea în interiorul şi exteriorul locuinţei, îmbrăcatul, spalatul, menţinerea
continenţei sfincteriene.
Activităţile zilnice ce se efectuează cu ajutorul unor instrumente sunt: folosirea
telefonului, călătoritul, cumpărăturile, gătitul, activităţile casnice, urmarea
tratamentelor prescrise, planificarea cheltuielilor.
5. Monitorizarea nutriţională
Studiul NHANES III arată că vârstnicii au un risc crescut de malnutriţie
datorită patologiei diverse, polipragmaziei, izolării sociale, condiţiilor financiare.
Aprecierea necesităţilor alimentare constituie un element de bază al îngrijirii
primare. S-a dovedit că îmbunătăţirea calităţii vieţii contribuie la asigurarea
sănătăţii, reducerea complicaţiilor, a duratei de spitalizare şi a costurilor legate de
îngrijirea medicală.
6. Necesităţile alimentare
Aportul energetic
Se cunoaşte că obezitatea la om se asociază cu scăderea speranţei de viaţă,
dar gradul care creşte acest risc este încă în dispută. Unele date indică faptul că
starea de suprapondere este asociată cu o rată mai mare a mortalităţii decât
obezitatea moderată, mai ales la cei peste 60 de ani. Însă, pentru femeile
vârstnice, doar obezitatea morbidă reprezintă un factor de risc. La bărbaţii
vârstnici, obezitatea moderată este privită ca un factor de risc, poate pentru că
distribuţia androidă a adipozităţii este corelată cu incidenţa bolilor cardiovasculare.
Necesarul energetic scade cu vârsta. Alături de declinul normal al
metabolismului, scăderea activităţii fizice va diminua şi mai mult necesarul
energetic. În 1989, RDA recomanda o reducere a aportului energetic cu 600 kcal/zi
pentru bărbaţii de peste 51 de ani şi cu 300 kcal/zi pentru femeile de aceeaşi
vârstă.
În urma unui studiu de comparare a stării nutriţionale a vârstnicilor sănătoşi
neinstituţionalizaţi cu cei instituţionalizaţi între 1981 şi 1984, din Boston, s-a
constatat, surprinzător, că aportul energetic al vârstnicilor instituţionalizaţi a fost cu
16-23% mai mare decât cel al celor neinstituţionalizaţi, aspect ce poate fi legat de
absenţa bolilor consumptive la vârstnicii neinstituţionalizaţi. Dietele mai restrictive
de 1500 kcal/zi trebuie să furnizeze cantităţile corespunzătoare de proteine, calciu,
fier şi vitamine şi, de aceea, constau din alimente cu valoare nutritivă ridicată.
Proteinele
Conţinutul organismului unui vârstnic sănătos în proteine este de 60-70% din
cel al adulţilor tineri, ceea ce ar conduce la ideea unui necesar proteic mai scăzut.
Aportul proteic este corelat cu cel energetic. Cu toate că aportul energetic tinde să
scadă cu vârsta, cel proteic rămâne considerabil mai scăzut decât recomandările
dietetice. Se consideră că 0,8 g proteine/kgc/zi este adecvat pentru adulţii de orice
vârstă. La vârstnici, un aport proteic de 1-1,25 g/kgc/zi asigură o balanţă azotată
optimă (3).
Deficitul proteic este mai frecvent la bărbaţii în vârstă fără afecţiuni
consumptive care locuiesc singuri. Acesta conduce la edeme, eczeme cronice,
fatigabilitate, slăbiciune musculară, scădere ponderală, scăderea răspunsului imun.
Necesarul proteic creşte proporţional cu severitatea şi durata bolilor. Stimulii
care induc suprasolicitare fizică şi psihică pot duce la negativarea balanţei azotate.
Infecţiile, disfuncţiile gastro-intestinale şi tulburările metabolice cauzate de bolile
cronice pot reduce eficienţa utilizării azotului furnizat de alimente.
Glucidele
Alterarea toleranţei la glucoză creşte susceptibilitatea vârstnicului la
hipoglicemie, hiperglicemie temporară şi la apariţia diabetului zaharat tip 2.
Sensibilitatea la insulină se poate îmbunătăţi prin reducerea utilizării dulciurilor
concentrate şi prin creşterea proporţiei de glucide complexe şi de fibre solubile în
dietă.
Scăderea producţiei de lactază conduce frecvent la intoleranţă la lactoză.
Simptomele aferente, reprezentate de flatulenţă, dureri abdominale colicative şi
diaree, vor fi prevenite prin consumul produselor lactate fermentate sau tratate în
prealabil cu lactază, şi nu prin eliminarea acestora din dietă.
Consumul de glucide este necesar pentru a proteja proteinele de utilizarea ca
sursă energetică. Se recomandă ca 45-65% din necesarul energetic să fie furnizat
de hidraţi de carbon. Sursele alimentare preferate sunt: legumele, fructele,
seminţele integrale, deoarece asigură fibre, vitamine, săruri minerale.
Lipidele
Boala coronariană contribuie la majoritatea deceselor vârstnicilor. La bărbaţi,
colesterolemia tinde să înregistreze un vârf la vârsta mijlocie, scăzând mai apoi, în
timp ce, la femei, are o creştere continuă. Reducerea aportului de lipide, în
general, de lipide saturate, în special, şi a colesterolului poate reduce
colesterolemia şi riscul cardiovascular. Un aport de lipide corespunzător a 30% din
necesarul caloric este considerat benefic atât pentru menţinerea unei greutăţi
corporale normale, cât şi pentru prevenirea neoplaziilor.
Recomandările actuale prevăd ca 25-35% din necesarul caloric să fie asigurat
de lipide. Restricţiile la mai puţin de 20% pot afecta negativ calitatea alimentelor.
Substanţele minerale
Cu toate că analizele de laborator şi anchetele alimentare sugerează
dezechilibre minerale, datele clinice nu le confirmă. Odată cu reducerea masei
musculare, se pare că scade necesarul de minerale pentru metabolismul muscular.
De aceea, ceea ce este considerat ca suficient pentru adulţi, poate fi excesiv
pentru vârstnici. Alterarea toleranţei la glucoză ar putea indica un necesar crescut
de crom. Pierderea de masă osoasă consecutivă osteoporozei, hipoclorhidria,
scăderea eficienţei de absorbţie a calciului sugerează un necesar crescut de
calciu.
Anemia carenţială nu este obişnuită la vârstnici. Ea se datorează în special
pierderilor de sânge, adesea de la nivel gastro-intestinal, necesitând o atenţie
medicală sporită.
Aportul de zinc scade, fiind cu mult mai mic decât necesarul recomandat, de
15 mg/zi la bărbaţi şi 12 mg/zi la femei. Unele studii au arătat o scădere a zincului
plasmatic la 2-27% dintre persoanele evaluate. Deficitul de zinc se asociază cu
scăderea imunităţii, anorexia, disgenezia, vindecarea lentă a plăgilor şi dezvoltarea
escarelor.
Hipertensiunea arterială este foarte frecventă la vârstnici, necesitând o
reducere a aportului de sodiu la 2-4 g/zi şi suplimentarea dietei cu potasiu şi
magneziu la cei care utilizează diureticele. Cu toate că nivelul seleniului scade cu
vârsta, recomandările de aport sunt similare cu cele ale adultului.
Vitaminele
La cei vârstnici sunt necesare suplimentări vitaminice, dar nu trebuie crescut
aportul tuturor alimentelor. Nu se constată deficit de vitamina A, ceea ce se reflectă
în niveluri plasmatice ale retinolului liniare de-a lungul vieţii. Mulţi îşi suplimentează
aportul de vitamina A, dar fără aceeaşi utilitate ca la cei tineri, deoarece depozitele
hepatice sunt încărcate maximal, reducându-se posibilitatea de a se mai încorpora
suplimentul de vitamină A.
Aportul de vitamină D este, pentru 62-74% dintre vârstnici, sub 2/3 din
cantitatea recomandată. Nu se ştie cu exactitate dacă vârsta influenţează absorbţia
vitaminei D din tubul digestiv. Nivelul scăzut de vitamina D la vârstnicii
instituţionalizaţi sau izolaţi la domiciliu poate fi urmarea expunerii insuficiente la
soare, cu o sinteză mai puţin eficientă la nivelul pielii. Scăderea grosimii cutanate
este corelată cu un nivel scăzut de 25-hidroxi-colecalciferol. Variaţiile sezoniere ale
concentraţiei serice a vitaminei D sunt mai mari la subiecţii normoponderali faţă de
cei obezi. Radiaţia solară are un rol important în menţinerea unui nivel seric
adecvat de vitamină D. Dacă o persoană nu se expune deloc la soare, este
necesară o suplimentare dietetică de 300 UI de vitamină D zilnic. Unele date
sugerează că există o capacitate scăzută a rinichilor vârstnicilor de a converti
vitamina D în forma activă, 1,25 (OH)2 D3. Carenţa de vitamină D şi de calciu este
asociată cu osteoporoza şi osteomalacia. La cei instituţionalizaţi este necesară
profilaxia fracturilor, dată fiind susceptibilitatea lor mai mare la instalarea deficitului
de vitamină D. Această vitamină este necesară pentru vindecarea unor leziuni
cutanate, în special psoriazis, keratoze actinice, leziuni hiperproliferative din

cancere.
Deşi s-a constatat că aportul, nivelul seric şi cel tisular de acid ascorbic sunt
scăzute, mai ales la fumători şi la cei suprasolicitaţi psihic, suplimentarea
alimentară nu a dat rezultate clinice semnificative. Carenţa de vitamină C se poate
însoţi de stare de oboseală, purpură, hemoragii capilare, gingivoragii, vindecare
întârziată a plăgilor. Scorbutul franc este rar, limitându-se la alcoolici şi la cei cu
venituri mici. Creşterea aportului se realizează prin încurajarea consumului de
alimente bogate în această vitamină. Vitamina C ar putea avea un oarecare rol şi
în prevenirea cataractei senile. Aportul recomandat de vitamină C este de 60 mg/zi
la toţi adulţii de peste 51 de ani, iar la fumători, de 100 mg/zi.
Vitamina E şi alţi antioxidanţi (carotenoizii, vitamina C) câştigă tot mai mult
teren datorită potenţialului lor de reducere a riscului de degenerare maculară,
cauză importantă de cecitate ireversibilă.
Unele cercetări arată că aportul de vitamină B6 şi de acid folic este mai mic de
2/3 din cantităţile recomandate. Cu toate că determinările biochimice confirmă doar
carenţa de vitamină B6, se pare că vârstnicii sănătoşi au capacitatea de a-şi
menţine nivelul seric de acid folic, în ciuda unui aport alimentar inferior celui
recomandat. Dieta săracă în alimente proaspete, nepreparate termic, şi în alimente
cu valoare nutritivă mare, reprezintă cea mai obişnuită cauză de aport inadecvat de
acid folic la persoanele care nu consumă alcool.
Cauza cea mai frecventă de carenţă de vitamină B12 este absenţa factorului
intrinsec. Hipo- sau aclorhidria determină malabsorbţia cobalaminei, ducând la
anemie pernicioasă. Cei cu astfel de afecţiuni necesită supliment de vitamină B12.
Cercetări recente au arătat că nivelurile serice crescute de vitamină B6, B12 şi
acid folic conferă protecţie împotriva creşterii homocisteinei, unui factor de risc
independent pentru afecţiunile cardiovasculare, depresie şi unele boli neurologice.
La mulţi vârstnici este necesară o atenţie specială pentru a evita deficitul
vitaminelor amintite.
Cu toate că, din punct de vedere clinic, malnutriţia este relativ rară, pot exista
deficite nutriţionale latente, corectabile prin cure cu polivitamine şi minerale. Unele
studii arată că multe persoane vârstnice primesc suplimente vitaminice şi minerale
mai substanţiale decât adulţii, unii chiar în doze potenţial toxice. De aceea, este
necesară cercetarea unui posibil supradozaj de vitamine şi minerale.
Tabelul XIII-1. Recomandări nutriţionale pentru persoanele de peste 51 de ani

(adaptat după Institute of Medicine, Food and Nutrition Board)
Bărbaţi Femei
Energie (kcal) 2300 1900
Proteine (g) 63 50
Vitamina A (μg RE) 1000 800
Vitamina D (μg) 5 5
Vitamina E (mg α-TE) 10 8
Vitamina K (μg) 80 65
Tiamina (mg) 1,2 1
Riboflavina (mg) 1,4 1,2
Niacina (mg NE) 15 13

Vitamina B6 (mg) 2 1,6
Folat (μg) 200 180
Vitamina B12 (μg) 2 2
Calciu (mg) 800 800
Fosfor (mg) 800 800
Magneziu (mg) 350 280
Fier (mg) 10 10
Zinc (mg) 15 12
Iod (μg) 150 150
Seleniu (μg) 70 55
Apa
Deshidratarea este cea mai comună perturbare hidroelectrolitică la vârstnici.
Pentru apariţia ei contribuie reducerea senzaţiei de sete, aportul neconcordant cu
necesităţile fiziologice şi conservarea inadecvată a apei de către rinichi. Aportul
scăzut de apă, alături de febră şi diaree, poate duce la deshidratare şi la agravarea
altor afecţiuni (constipaţie, litiază renală).
Unele madicamente, precum laxativele, diureticele, produc depleţie lichidiană
rapidă. Pacienţii cu incontinenţă urinară au un risc mai crescut de a se deshidrata,
necesitând monitorizare atentă. Aportul adecvat de apă este de 30-35 ml/kgc de
greutate ideală, minim 1-1,5 ml/kcal consumată.
7. Planificarea dietei
Varietatea alimentară este necesară la toate vârstele, iar utilizarea tuturor
surselor este benefică sănătăţii. Vârstnicii nu consumă cantităţi corespunzătoare
de fructe şi legume. Studiile NHANES I, II şi III au dovedit un aport insuficient
pentru vitaminele D şi E, ca şi pentru calciu, dar un consum crescut de proteine şi
grăsimi (7).
Alimentele constituie sursa cea mai bună pentru nutrienţi. Suplimentele nu
sunt necesare la vârstnicii sănătoşi. Totuşi, vitaminele şi mineralele sunt adesea
suplimentate la această categorie de vârstă (10) ceea ce conduce la necesitatea
atenţionării lor asupra dozelor toxice (4). Suplimentele de vitamine şi minerale ca şi
produsele naturiste sunt utilizate pentru motive imprecise, precum necesitatea de
„a fi sănătos” (10). Când se evaluează starea de nutriţie, trebuie investigată şi
această tendinţă.
Regulile de bază pentru o dietă corespunzătoare sunt: moderaţie, echilibru şi
varietate. Trebuie consumate mese şi gustări cu conţinut nutritiv mare, apetisante,
gustoase şi de consistenţă corespunzătoare. Sunt mai bine tolerate 4 sau 5 mese
mai mici decât 3, dar substanţiale.
8. Aspecte particulare ale alimentaţiei vârstnicilor

Unele persoane vârstnice au un risc mai mare de malnutriţie din diverse
motive: educaţie nutriţională redusă, constrângeri financiare, scăderea abilităţilor
fizice şi psihice, izolare socială, patologie şi tratamente diverse. Alte cauze de
malnutriţie sunt: tulburări de alimentare, anorexie, malabsorbţie, necesar caloric
crescut din cauza unor afecţiuni consumptive, interacţiunile dintre medicamente şi
alimente, abuzul de alcool.
Disfagia conduce la scăderea aportului de alimente şi de lichide. Este
necesară alegerea atentă a alimentelor ca şi prepararea lor corespunzătoare
(măcinare, înmuiere) pentru a putea fi consumate.
Escarele apar la cei imobilizaţi şi care nu pot să-şi schimbe singuri poziţia.
Persoanele cu risc mai mare de a le dezvolta sunt cei cu: diabet zaharat, afecţiuni
vasculare periferice, afecţiuni cronice, tulburări ale conştienţei, tulburări
neurologice. Aportul insuficient de calorii, proteine, vitamina C şi zinc cresc, de
asemenea, riscul de escare. Pentru vindecarea şi epitelizarea lor, se indică diete
hipercalorice, cu conţinut crescut de proteine, vitamina C şi zinc, aport hidric
corespunzător.
Boala Alzheimer este o afecţiune degenerativă ireversibilă a creierului care
conduce la pierderea memoriei şi la deteriorarea intelectului şi a personalităţii, se
asociază cu un risc crescut de malnutriţie. Apetitul şi aportul alimentar sunt
fluctuante în funcţie de starea emoţională, de agitaţie şi de confuzie. Capacitatea
de alimentare scade pe măsură ce se alterează starea fizică şi cognitivă.
Asigurarea unui mediu simplu şi predictibil, cu aluzii frecvente la activităţile zilnice,
poate constitui o metodă de îngrijire.
Boala Parkinson este o afecţiune neurodegenerativă care afectează
mişcările voluntare. Se caracterizează prin pierderea celulelor care secretă
dopamina, mediator chimic implicat direct în activitatea musculară. Constipaţia,
tulburările de masticaţie, de înghiţire şi de salivaţie, confuzia mentală conduc la
creşterea riscului de malnutriţie. Îngrijirea acestor pacienţi include: medicaţie
adecvată, exerciţiu fizic, plan nutriţional, mai ales privind aportul proteic, corelarea
aportului alimentar cu regimul medicamentos.
Malnutriţia se asociază cu morbiditate şi mortalitate crescută (8) şi cu o
calitate a vieţii scăzută, deoarece compromite sistemul imunitar şi contribuie la
dezvoltarea infecţiilor, sepsei, ulcerelor de presiune. Este întârziată vindecarea
plăgilor. Apar insuficienţe ale organelor. Toate acestea conduc la spitalizare
prelungită şi la creşterea costului de îngrijire. Deoarece este mai dificil de corectat
tulburările de nutriţie, este foarte utilă detectarea semnelor iniţiale de malnutriţie
pentru a se putea interveni cât mai precoce. Acestea sunt:
 scădere ponderală, IMC <21 kg/m2, albuminemie <3,5 g/dl, coles-
terolemie <160 mg/dl, reducerea aportului alimentar, pierderea
interesului pentru alimente sau scăderea dorinţei de a mânca,
anorexie;
 saţietate precoce, disfagie, starea cavităţii bucale, statusul funcţional,
depresie;
 tratamente medicamentoase, consum de alcool, instituţionalizare,

sărăcie, infecţii, boala Alzheimer precoce, creşterea pierderilor de
nutrienţi prin fecale şi urină, insuficienţă cardiacă.
Scăderea ponderală involuntară este cel mai bun predictor pentru riscul de
malnutriţie, mai ales dacă este importantă (peste 5 kg în 6-12 luni) şi progresivă.
Una dintre cele mai importante cauze ale scăderii ponderale o constituie aportul
inadecvat de alimente, din cauza unor factori psihosociali (13). Un alt predictor
important este eliberarea de citochine la o persoană cu afecţiune cronică (1).
Citochinele contribuie la lipoliză, la degradarea proteinelor musculare şi la
pierderea de azot. Intervenţiile privind scăderea ponderală, sarcopenia şi alterările
citoclinice la vârstnici au avut succes limitat (1).
Ghidurile de nutriţie indică refacerea greutăţii corporale prin creşterea
aportului energetic, de proteine şi lichide (alimente şi băuturi bogate nutritiv),
alimentaţie orală frecventă, utilizarea alimentaţiei enterale şi parenterale, când este
nevoie. Sunt indicate şi intervenţiile medicale, psihologice, stomatologice, precum
şi susţinerea socială.
9. Servicii de susţinere
Pentru acordarea unei asistenţe corespunzătoare persoanelor vârstnice, sunt
necesare programe de nutriţie şi de susţinere care să includă: alimentaţie la
domiciliu, transport, activităţi recreative, monitorizare nutriţională, îngrijire medicală
la domiciliu, surse facile de alimente, livrarea de alimente la domiciliu, ajutor la
cumpărături şi la gătit.
Nutriţia vârstnicilor institutionalizaţi

De obicei, vârstnicii instituţionalizaţi sunt pacienţi externaţi din spital după
tratarea unei afecţiuni acute sau cronice acutizate. Încă de la începutul prezenţei
lor în instituţiile de cronici, sunt într-o stare precară de sănătate şi de nutriţie.
Instituţionalizarea în sine nu conduce la malnutriţie. La vârstnicii fără boli
consumptive, aportul alimentar nu diferă de cel al persoanelor de aceeaşi vârstă,
dar care se autoîngrijesc la domiciliu. Totuşi, la cei instituţionalizaţi s-au constatat
mai frecvent carenţe vitaminice (de B12, B6, acid folic), ceea ce justifică un
supliment zilnic multivitaminic.
Este necesară o abordare multidisciplinară a îngrijirii vârstnicului, care să
includă medic, asistentă medicală, dietetician, asistent social, fizioterapeut,
terapeut ocupaţional, psiholog, logoterapeut, fiecare cu un anumit rol pentru
creşterea calităţii vieţii vârstnicilor instituţionalizaţi. Îngrijirea nutriţională trebuie să
se focalizeze asupra satisfacerii necesităţilor fizice şi psihice pe o perioadă lungă
de timp. Aceste necesităţi se modifică prin procesul de îmbătrânire, prin bolile
acute sau cronice, prin medicamentele utilizate, prin starea emoţională şi mentală
a fiecărei persoane. Pentru a evita dezechilibrele nutriţionale, este necesară o
evaluare periodică a stării de nutriţie a vârstnicului.
Variaţia greutăţii corporale de-a lungul vieţii reprezintă oglinda fidelă a stării
de nutriţie. Toţi pacienţii trebuie cântăriţi la intervale regulate de timp. Din cauza
reducerii taliei (1,2 cm la fiecare 20 de ani după maturitate), vârstnicii cântăresc

mai mult pe unitatea de înălţime decât adulţii tineri. Depresia reprezintă cauza
majoră de scădere ponderală în unităţile de îngrijire a bătrânilor. La aceasta mai
contribuie şi medicaţia, tulburările de deglutiţie, afectările psihice, litiaza biliară.
Prin observarea aportului de lichide şi de alimente solide, se poate îmbunătăţi
calitatea alimentaţiei în căminele de bătrâni. Se va acorda o importanţă specială
corectării obiceiurilor alimentare greşite.
Infecţiile urinare, mai ales la femei, şi escarele de decubit sunt principalele
probleme ce apar în îngrijirea vârstnicilor imobilizaţi la pat. Cei cu diabet zaharat,
neoplasme, afecţiuni cardiace sau renale prezintă risc crescut de dezvoltare a
escarelor. Pe lângă mobilizarea frecventă a pacientului (la 2 ore interval), este
necesară o dietă cu conţinut caloric şi proteic crescut şi suplimentarea aportului de
vitamina A, C şi zinc. Se încurajează autoalimentaţia prin servirea unor alimente cu
aspect plăcut şi în ambianţă familiară. Alimentaţia sănătoasă creşte calitatea vieţii,
favorizează starea de sănătate a tuturor persoanelor, deci şi a vârstnicilor, creşte
rezistenţa la îmbolnăviri, scurtează perioadele de spitalizare şi întârzie internarea
în instituţii specializate de îngrijire a vârstnicilor.
Vârstnicii ar putea să beneficieze de sprijin prin implicarea specialiştilor din
diverse domenii. Astfel, apar ca necesare următoarele intervenţii:
 acordarea de asistenţă pentru procurarea, prepararea şi consumarea
unei diete sănătoase de către serviciile sociale;
 asigurarea sănătăţii stomatologice;
 acordarea unei asistenţe specilizate persoanelor cu probleme psihice
caracteristice vârstnicilor;
 educaţia şi consilierea nutriţională a vârstnicilor pentru corectarea
obiceiurilor nutriţionale;
 acordarea de asistenţă nutriţională persoanelor care nu-şi pot asigura
o dietă adecvată constând în modificarea proporţiei anumitor
alimente, orarului meselor, mărimilor porţiilor, consistenţei alimentelor,
iar, în situaţii extreme, schimbarea căii de administrare a alimentelor.
Bibliografie:
1. Bales CW, Ritchie CS - Sarcopenia, weight loss, and nutritional frailty in

the elderly, Annu Rev Nutr 22:309, 2002.
2. Beharka AA et al - Effect of age on the gastrointestinal-associated
mucosal immune response of humans. J Gerontol A Biol Sci Med Sci
56:218, 2001.
3. Campbell W - Dietary protein requirements of older people: is the RDA
adequate?, Nutr Today 31:192, 1996.
4. Chandra RK et al - Nutrition of the elderly, Can Med Assoc J 145:1475,
1991.
5. Dutta C - Significance of sarcopenia in the elderly, J Nutr 127 (suppl):992,
1997.
6. Evans J et al - Relation of colonic tranzit to functional bowel disease in
older people: a population-based study, J Am Geriatr Soc 46:83, 1998.
7. Foote A, Guiliano A, Harrris R - Older adults need guidance to meet

nutritional recommendations, J Am Coll Nutr 19:628, 2000.
8. Huffman G - Evaluating and treting unintentional weight loss in the elderly,
Am Fam Physician 65:640, 2002.
9. Hurley R et al - Comparative evaluation of body composition in medically
stable elderly, J Am Diet Assoc 97:1105, 1997.
10. Kaufman DW et al - Recent patterns of medication use in the ambulatory
adult population of the United States: the Slone survey, JAMA 287:337,
2002.
11. MacIntosh CG et al - Effect of small intestinal nutrient infusion on appetite,
gastrointestinal hormone release, and gastric myoelectrical activity in
young and older men, Am J Gastroenterol 96:997, 2001.
12. Nelms M, Anderson S - Medical nutritional therapy: a case study
approach, Belmont, Calif, 2002, Wadsworth.
13. Roberts SB - Regulation of energy intake in older adults:recent findings
and implications, J Nutr Health Aging 4:170, 2000.
14. United Nations - World population prospects: the 2000 revision high-light,
pp 14-15, February 2000.
15. Yung RL - Changes in immune function with age, Rheum Dis Clin North
Am 26(3):455, 2003.
16. Ziesel SH - Is there a metabolic basis for dietary supplimentation?, J Clin
Nutr 72:5075(2S); 2000.
CAPITOLUL XIV
Nutriţia pentru antrenamentul sportiv
1. Fiziologia şi biochimia contracţiei musculare
2. Cerinţele nutriţionale de lichide şi electroliţi în timpul antrenamentelor
3. Mijloace auxiliare energogene
1. Fiziologia şi biochimia contracţiei musculare

Fibrele musculare sunt mănunchiuri de fibrile alcătuite din mai multe miliarde
de filamente. Acestea sunt formate în principal din două proteine: miozina şi actina
care au rol în contracţiile şi relaxările musculare. Filamentele sunt divizate în
secţiuni cunoscute sub numele de sarcomere.
Contracţia musculară are loc atunci când actina şi miozina alunecă, una faţă
de cealaltă, în interiorul sarcomerelor, fără să schimbe lungimea, având ca efect
scurtarea fibrelor musculare (contracţie), sau aducerea la lungimea lor iniţială
(relaxare). Relaxarea necesită consum de energie, furnizat de către
adenozintrifosfat (ATP). O acţiune completă implică ataşarea actinei de moleculele
de miozină formând actomiozina. ATP se leagă de actomiozină, ceea ce duce la
separarea în actină şi miozină. Scindarea ATP în ADP şi fosfat realizează energia
acestui proces.
Tipuri de fibre musculare

Muşchii scheletici sunt formaţi din mai multe tipuri de fibre care diferă în
privinţa numărului de fibre:
1. Tipul I de fibre sunt cele bogate în mioglobină (fibre „roşii”) şi care au o
capacitate de oxidare mai mare, o reţea de capilare bogată şi rezerve
mai mari de trigliceride.
2. Tipul II A – fibre care au o capacitate bună oxidativă şi glicolitică.
3. Tipul II B – au cea mai mare capacitate glicolitică şi sunt numite fibre
„albe”.
Surse de energie
Activităţile musculare de intensităţi şi durată diferite îşi au energia în diverse
surse. La începutul activităţii, ATP, prezent în muşchi în orice moment, este
suficient să producă activitate timp de câteva secunde şi astfel să răspundă
imediat la stimuli nervoşi. Acest răspuns este continuat de prezenţa în celulele
musculare a creatinfosfatului (CP) care, ca şi ATP, conţine o grupare fosfat ce
eliberează o mare cantitate de energie. ATP este scindat eliberând energie, iar
ADP rezultat se combină cu fosfatul din CP, resintetizând în continuare ATP.
Cantitatea de CP prezentă în celule este de 5 ori mai mare decât ATP. Activitatea
musculară este susţinută şi de energia eliberată de substanţele nutritive.
Procesul cel mai rapid de eliberare a ATP mai mult timp (decât câteva
secunde) este procesul de glicoliză prin care energia din glucoză este eliberată în
prezenţa/lipsa oxigenului. Când procesul este aerob, se eliberează predominant
acid piruvic, iar în procesele anaerobe se eliberează acid lactic.
Cerinţe de oxigenare
 Metabolismul aerob
Producerea de ATP într-o cantitate suficientă să susţină o activitate
musculară continuă (mai mult de 1-2 minute) necesită un aflux de oxigen. Energia
rezultată din substanţele nutritive este transformată în ATP printr-o serie complexă,
de reacţii enzimatice. În calea aerobă, glucoza poate fi scindată cu mai multă
eficienţă, producând de 19 ori mai mult ATP. În prezenţa oxigenului, piruvatul este
transformat în acetil coenzima A care pătrunde în mitocondrii; apoi intră în ciclul
Krerbs, care generează 36-38 de molecule de ATP/ moleculă de glucoză.
Calea aerobă poate genera ATP şi prin metabolizarea proteinelor şi lipidelor.
β-oxidarea acizilor graşi produce o mare cantitate de acetil-CoA care intră în ciclul
Krebs producând cantităţi enome de ATP. Proteinele pot fi catabolizate în
acetil-CoA, care intră în ciclul Krebs sau pe alte căi. Metabolismul aerob este
limitat de existenţa substratului, de suplimentarea continuă şi adecvată cu oxigen şi
de prezenţa coenzimelor. De la începerea exerciţiului, capacitatea sistemului
cardiovascular de a suplini oxigenul adecvat devine un factor limitant şi este în
mare măsură datorat nivelului de antrenament.
 Metabolismul anaerob
O cale rapidă de suplinire a ATP, pentru mai mult de câteva secunde, este
procesul glicolizei anaerobe. Prin această cale se eliberează energie din glucoză,
fără a fi prezent oxigenul. Acidul lactic, este produsul final al glicolizei anaerobe;
fără producerea acidului lactic procesul glicolizei s-ar termina. În lipsa oxigenului,
în timpul unor exerciţii de efort maxim şi scurtă durată, este posibil ca, temporar, să
se obţină ATP printr-o hidrogenare a acidului piruvic, rezultat al glicolizei. Acidul
piruvic, prin transferarea a 2 atomi de hidrogen, se va transforma în acid lactic.
Este eliberată astfel o coenzimă care participă la sinteza de ATP. Această
coenzimă se numeşte dehidrogenaza acidului nicotinic (NAD). Cantitatea de ATP
furnizată este relativ mică (procesul are o eficienţă de 30% ). Acidul lactic este
rapid transportat din muşchi în sânge. O parte este transformată în energie şi o
parte, în glicogen. Această ultimă trasformare are loc în ficat şi, într-o oarecare
măsură, în muşchi, în special la atleţii antrenaţi. Acest proces nu poate continua
multă vreme în lipsa oxigenului, acidul lactic acumulându-se în sânge; scade pH-ul,
având drept consecinţă starea de oboseală musculară. ATP produs prin glicoliză
anaerobă este foarte mic în comparaţie cu cel rezultat prin ciclul Krebs. În funcţie
Nutriţia pentru antrenamentul sportiv 315
de necesităţile şi posibilităţile de aprovizionare cu O2, efortul fizic devine pre-

dominant aerob sau anaerob.
În RER (rata schimburilor respiratorii) se compară cantitatea de O 2 inspirat cu
cantitatea de CO2 expirat. Ea depinde atât de intensitatea şi durata exerciţiului, cât
şi de compoziţia dietei.
Consumul de oxigen în perioada postexerciţiu

După un efort excesiv, consumul de O2 se păstrează la un nivel ridicat. O2
trebuie să participe la refacerea ATP şi CP, să reoxigeneze mioglobina şi
hemoglobina, să transforme acidul lactic în glucoză şi glicogen, să reglementeze
respiraţia, circulaţia sângelui şi temperatura. O persoană care se antrenează poate
folosi una sau mai multe căi pentru producerea energiei necesare activităţii fizice.
De exemplu, la începutul activităţii fizice, ATP este produs în special pe cale
anaerobă; dacă exerciţiul continuă la o intensitate moderată, calea aerobă va
deveni dominantă pentru producţia de energie. Pe de altă parte, calea aerobă
produce cea mai mare parte a energiei pe durată scurtă, exerciţii de mare
intensitate efectuate în timp scurt, de exemplu, alergarea în viteză, înotul pe
distanţe scurte, ori mişcările de mare intensitate din baschet şi fotbal.
Producţia de ATP pentru exerciţii este continuă şi depinde de prezenţa
oxigenului. Alţi factori care influenţează disponibilitatea oxigenului şi, astfel, căile
de producere a oxigenului, sunt capacitatea pentru exerciţii intense şi durata lor;
aceşti doi factori sunt invers proporţionali. Un atlet nu poate să execute mişcări de
mare intensitate pe o perioadă prelungită; pentru a creşte durata, sportivii ar trebui
să scadă intensitatea. Calea aerobă nu poate tolera exerciţii de mare intensitate
timp îndelungat, deoarece scade cantitatea de oxigen şi se acumulează acidul
lactic. Contribuţia substanţelor nutritive la furnizarea energiei trebuie luată în
calcul; dacă creşte durata exerciţiilor, contribuţia grăsimilor ca sursă de energie
devine mai mare; dacă intensitatea exerciţiilor creşte, organismul foloseşte
preponderent carbohidraţi.
Combustibilul contracţiei musculare
 Surse de combustibil
Proteinele, grăsimile, carbohidraţii sunt surse posibile de combustibil pentru
contracţiile musculare. Calea glicolitică este restrânsă la glucoză care provine din
carbohidraţii alimentari sau din depozitele de glicogen sau poate fi sintetizată prin
gluconeogeneză din aminoacizi. Toate aceste substanţe pot fi folosite în timpul
exerciţiilor, totuşi, intensitatea şi durata exerciţiilor determină rata de utilizare a
substratului.
 Alegerea substratului
O varietate de factori determină ce tip de substrat va folosi muşchiul în timpul
efortului, incluzând intensitatea şi durata exerciţiului, nivelul de antrenament al
individului şi aportul alimentar.
 Intensitatea
Intensitatea exerciţiului este de o importanţă covârşitoare în determinarea
tipului de combustibil ales pentru contracţia musculară. Intensitatea crescută,
durara scurtă determină o producţie anaerobă de ATP. Deoarece oxigenul nu este
disponibil pe căile aerobe, doar glucoza şi glicogenul pot fi scindate anaerob. Când
glicogenul este scindat anaerob, este utilizat de 18-19 ori mai repede decât
glucoza scindată aerob. Persoanele care practică exerciţii de înaltă intensitate pot
să prezinte riscul epuizării glicogenului muscular înainte ca exerciţiile să se
termine, ca rezultat al folosirii sale crescute.
Sporturile în care se folosesc atât căile aerobe, cât şi cele anaerobe, cum ar fi
atletismul, ciclismul, au o rată crescută de utilizare a glicogenului, iar intensitatea
exerciţiilor trebuie să fie adaptată pentru ca depozitele de glicogen să ajungă până
la final.
În sporturile în care efortul este de intensitate moderată (dansul aerobic)
aproape jumătate din energie provine din scindarea aerobă a glicogenului
muscular, în timp ce cealaltă jumătate provine din glucoza din sângele circulant şi
din acizii graşi.
În exerciţiile de intensitate moderată spre mică (mersul), energia provine
exclusiv din calea aerobă, deşi o mare cantitate de grăsimi poate fi folosită pentru
sinteza de ATP. Acizii graşi nu pot furniza ATP în timpul exerciţiilor de intensitate
mare, deoarece nu pot fi scindaţi suficient de repede pentru a produce energie.
Grăsimile produc mai puţină energie per litru de oxigen consumat decât glucoza
(4,65 kcal/l de oxigen fata de 5,01 kcal/l de oxigen); în exerciţiile de intensitate
mare este mai avantajos ca muşchiul să folosească glicogen, fiind nevoie de mai
puţin oxigen pentru a produce energie.
În general, atât glicogenul, cât şi acizii graşi sunt o sursă de energie, însă
proporţia utilizării depinde de intensitatea exerciţiilor, durată, şi de nivelul de
antrenament al atletului. Exerciţiile de intensitate mare şi durată mică se îndreaptă
în principal către rezervele de ATP şi de CP. Exerciţiile de durată mare, care
durează mai mult de câteva secunde, depind de glicoliza anaerobă. În timpul
exerciţiilor de intensitate mică până la moderată, când se foloseşte <60% din
nivelul maxim de oxigen, energia provine din acizii graşi. Carbohidraţii devin o
mare parte a sursei de energie, când nivelul de intensitate ajunge la 85-90% din
volumul de oxigen.
 Durata exerciţiului fizic

Durata exerciţiului fizic determină tipul substratului folosit; de exemplu, cu cât
se petrece mai mult timp la antrenamente, cu atât contribuţia grăsimilor va fi mai
mare. Grăsimile pot suplini 60-70% din nevoile de energie pentru exerciţii de
anduranţă de 6-10 ore. Crescând durata exerciţiului, balanţa se înclină în favoarea

metabolismului aerob şi o mai mare cantitate de ATP poate fi produsă din acizii
graşi. Este de reţinut faptul că grăsimile nu pot fi metabolizate decât în prezenţa
carbohidraţilor; de aceea, glicogenul muscular şi glucoza sangvină sunt factori
limitativi în performanţa umană, indiferent de intensitatea şi durata exerciţiului.
 Efectul antrenamentului
Durata în care un atlet poate oxida acizii graşi în sursa de energie este legată
de condiţia atletului, dar şi de intensitatea exerciţiului. În scopul îmbunătăţirii
sistemului cardiovascular implicat în livrarea oxigenului, antrenamentul creşte
numărul de mitocondrii şi nivelul enzimelor implicate în sinteza aerobă de ATP,
astfel creşte capacitatea de a metaboliza acizii graşi. Creşterea numărului de
mitocondrii s-a observat în special în fibrele musculare de tip IIA. Aceste fibre îşi
pierd cel mai rapid capacitatea aerobă prin încetarea antrenamentelor, revenind la
funcţia lor de bază.
Aceste schimbări, datorate antrenamentului, determină reducerea ratei de
schimb respirator (RER), un nivel scăzut de lactat, un nivel mai scăzut de
catecolamine şi o scindare mai mică a glicogenului muscular la aceeaşi forţă
produsă. Aceste adaptări metabolice determină capacitatea muşchiului de a oxida
toate substraturile, în special grăsimile.
 Dieta
Dieta persoanelor ce practică diferite sporturi influenţează tipul substratului
folosit în timpul exerciţiului. Dacă un atlet are o dietă bogată în carbohidraţi, va
folosi mai mult glicogen ca substrat. Dacă dieta este mai bogată în grăsimi, vor fi
oxidate mai ales lipidele, dar aceasta nu înseamnă că atleţii ar trebui să aibă o
dietă bogată în grăsimi. Consumul, în exces, de grăsimi, în special grăsimi
saturate, creşte riscul bolilor cardiovasculare, dislipidemiei şi al altor boli
metabolice. Sportivii, care au încercat diete bogate în lipide, au observat scăderea
performanţelor; acest lucru se explică prin scăderea depozitelor de glicogen.
Depozitele de glicogen muscular limitează anduranţa şi posibilitatea atleţilor de a
practica exerciţii de mare intensitate, ceea ce poate dăuna în timpul competiţiilor.
2. Cerinţele nutriţionale de lichide şi electroliţi în timpul

antrenamentelor
Lichidele
Importanţa înlocuirii lichidelor în timpul exerciţiilor este bine cunoscută. Celula
îşi desfăşoară activitatea într-un mediu apos. Apa transportă substanţele nutritive,
produşii rezultaţi către şi de la celulă, prin sânge. De aceea, un volum adecvat al
sângelui este esenţial pentru capacitatea organismului de a regla căldura prin
dilatarea vaselor de sânge şi transpiraţie. Scăderea apei din corp se realizează
prin transpiraţie şi respiraţie. Cea mai mare cantitate de apă pierdută prin
transpiraţie vine de la sânge, volumul său reducându-se până la a pune în pericol
funcţia vasculară. Când pierderile de lichide ating un nivel semnificativ, transpiraţia
şi fluxul sangvin către piele sunt diminuate şi temperatura corpului creşte. Chiar şi
o deshidratare parţială duce la lipsa de performanţă: o pierdere a apei până la
4-5% reduce capacitatea de muncă cu 20-30%, iar o pierdere de 10% a apei duce
la colaps circulator.
Cantitatea de lichide pierdută în timpul exerciţiului depinde de intensitatea şi
durata efortului, de temperatura atmosferică şi de umiditate. Fără exerciţiu fizic, un
individ produce 500-700 ml/zi de transpiraţie, iar în timpul unui exerciţiu prelungit,
în condiţii de umiditate, se pot produce 8-12 l/zi de transpiraţie. Unii alergători
(maratoniştii) pot pierde, în timpul competiţiilor, 5 litri în exces, ceea ce reprezintă
6-10% din greutatea corporală. Evaporarea a 1 g de transpiraţie este echivalentă
cu 0,6 kcal. din căldură şi glandele sudoripare pot elibera 30 g/min. de transpiraţie.
Astfel, în condiţii de temperatură ideală, excesul de căldură poate fi eliminat prin
evaporarea transpiraţiei.
Balanţa fluidelor
La persoanele sănătoase, fluidele organismului sunt conservate de anumiţi
factori care controlează aportul şi excreţia de apă şi de electroliţi. Hormonul
antidiuretic (ADH) şi sistemul renină angiotensină aldosteron sunt mecanismele
care menţin osmolaritatea, conţinutul în sodiu, volumul fluidelor extracelulare şi
joacă un rol major în reglarea balanţei fluidelor. Pierderea apei la nivelul pielii şi a
aparatului respirator este continuă, la care se adaugă şi apa pierdută intermitent
prin rinichi şi tractul gastrointestinal. Când fluidul se pierde la nivelul pielii ca şi
transpiraţie, volumul plasmatic scade, iar osmolaritatea creşte. Rinichiul, sub
control hormonal, reglează excreţia apei şi a electroliţilor. În condiţii de căldură
ambientală crescută, organismul încearcă să conserve apa şi sodiul. Glanda
pituitară eliberează ADH, care acţionează la nivelul rinichiului şi, astfel, creşte
absorbţia apei, rezultând urina mai concentrată.
Acest proces de feedback ajută organismul să conserve apa şi volumul
sangvin. În acelaşi timp, aldosteronul, eliberat din cortexul suprarenalelor,
acţionează la nivelul tubilor renali, unde creşte reabsorbţia de sodiu, care ajută la
menţinerea presiunii osmotice.
În timpul competiţiilor lungi şi extenuante, mai ales într-un climat cald, atleţii
trebuie să înlocuiască apa pierdută, la intervale regulate, în cantităţi suficiente,
pentru a-şi menţine greutatea iniţială. În sensul acesta, setea nu este un indicator
pentru pierderea de lichide, întrucât, înaintea apariţiei setei, atletul a pierdut cel
puţin 1,5 - 2 litri prin transpiraţie.
Se pare că apa simplă nu este cea mai bună băutură ce trebuie consumată
imediat după exerciţii, pentru a înlocui apa pierdută prin transpiraţie (12). Înlocuirea
electroliţilor, în special a sodiului, este esenţială pentru rehidratare. Dacă este
ingerată o cantitate suficientă de apă şi sodiu, osmolaritatea plasmei şi
concentraţia de sodiu nu scad. Transpiraţia care conţine Na, cloruri, Mg şi K este
hipotonă în comparaţie cu lichidele corpului. Cu cât condiţia fizică a atletului este
mai bună, cu atât transpiraţia sa este mai hipotonă. Transpiraţia duce la o pierdere
mai mare de apă decât de sare. Când volumul plasmei scade, aldosteronul
acţionează pentru a conserva Na. De aceea, în cazul antrenamentelor extenuante,
în condiţii de temperatură ridicată, se poate folosi o soluţie diluată de sare, nu mai
mult de 1/2 de linguriţă de sare la 1 l de apă, pentru rehidratare. Administrarea
tabletelor de sare este rareori necesară. Na şi clorurile sunt de obicei înlocuite prin
consumarea de alimente sărate. Un alt electrolit important în menţinerea volumului
sangvin este potasiul. Potasiul se găseşte în special intracelular. În asociere cu
sodiul şi clorul, ajută la menţinerea fluidelor organismului, generarea impulsurilor
electrice în ţesutul nervos şi muşchi, inclusiv în inimă. Absorbţia şi excreţia
potasiului sunt reglate, de asemenea, de aldosteron. În absenţa vărsăturilor, a
diareei şi a utilizării diureticelor, pierderile zilnice de K ale unui atlet sunt înlocuite
prin alimentaţie (70-80 mEq/zi). Pierderile de potasiu prin transpiraţie sunt scăzute.
Cu toate acestea, există date care sugerează că adăugarea de potasiu în lichidele
consumate imediat după exerciţiu ajută la rehidratare. Pierderile de magneziu sunt
scăzute.
Absorbţia fluidelor
Absorbţia lichidelor depinde de mai mulţi factori, printre care cantitatea, tipul şi
osmolaritatea lichidelor consumate, dar şi de momentul ingestiei (dacă stomacul
este plin sau dacă este gol). Partea proximală a intestinului subţire (duodenul şi
jejunul) reprezintă primul loc de absorbţie a fluidelor. La acest nivel, sunt absorbite
aproximativ 50%-60% din lichide. Colonul absoarbe 80-90% din lichidele primite,
însă doar aproximativ 15% din totalul aportului. Fluidele se absorb la nivel intestinal
printr-un mecanism pasiv (11).
Glucoza şi sodiul
Deoarece glucoza este absorbită activ la nivelul intestinului, poate creşte
absorbţia sodiului şi a apei. Intestinul subţire absoarbe mai repede hexozele decât
alte molecule. Prima referire la selectivitatea absorbţiei intestinului subţire a fost
facută de Cori (1926), care a aratăt că zaharurile dispar din intestin cu diferite rate
(galactoza  glucoza  fructoza  manoza  xiloza  arabinoza). Glucoza şi
galactoza se absorb activ, împotriva unui gradient de concentraţie, pe când
fructoza, manoza, xiloza şi arabinoza, nu. Glucoza şi sodiul sunt transportate în
interiorul celulelor intestinale. Acest complex traversează membrana şi disociază,
eliberând glucoza şi sodiul. Sodiul este trasportat activ în afara celulei, iar glucoza
trece în circulaţia sangvină. Se pare că, iniţial, se ataşează sodiul la transportor,
căruia îi schimbă configuraţia, iar apoi moleculele de glucoză.
În trecut au existat studii care arătau că absorbţia apei este maximă când
concentraţia intraluminală de glucoză variază între 1% şi 3% (55-140 mOsm);
băuturile sportivilor sunt de 2-3 ori mai concentrate şi nu produc reacţii adverse.
Atunci când concentraţia glucozei în lumenul intestinal ajunge la 10% (550 mOsm),
pot să apară tulburări gastrointestinale (10). În general se folosesc băuturile care
au 6% hidraţi de carbon. Băuturile care au o concentraţie mai mare de hidraţi de

carbon (8-9 %), au o rată de absorbţie mai mică şi nu ar trebui folosite.
Osmolaritatea
Băuturile sportivilor sunt hipertone, izotone şi hipotone. Există anumite date
(23) care sugerează că băuturile hipotone au o mai mare eficienţă în absorbţia
apei, comparativ cu cele izotone, însă aceste date mai trebuie cercetate.
Energia
Energia consumată în timpul unei anumite activităţi depinde atât de
intensitatea şi durata ei, cât şi de caracteristicile individuale ale atletului (sex,
vârstă, mărime, maturitate, nivel de pregătire). Sporturile ce necesită contracţii
repetate ale muşchilor (alergări, canotaj, înot) au nevoie de mai multă energie
decât cele care implică contracţii musculare de menţinere (gimnastică, golf).
Indivizii antrenaţi folosesc mai multă energie cu frecvenţă cardiacă redusă. În
funcţie de tipul de activitate, atleţii au nevoie de cel puţin 50% hidraţi de carbon,
dar ideal până la 60-70% din necesarul caloric. Restul caloriilor se împart între
proteine 10-15% şi lipide 20-30%. Aceste procente sunt orientative pentru
estimarea necesarului de macronutrienţi. Când aportul energetic este crescut
(>4500 cal), chiar şi o dietă conţinând doar 50% hidraţi de carbon din necesarul
caloric ar trebui să furnizeze 500 g hidraţi de carbon, ceea ce este suficient să
menţină depozitul de glicogen muscular. În mod asemănător, dacă aportul de
proteine în această dietă bogată în calorii este scăzut, 10% din calorii, aportul
absolut de proteine ar depăşi recomandarea pentru un atlet de 70 kg. Aceste
recomandări (1) sunt indivi-dualizate în funcţie de greutate, sportul practicat şi sex.
Carbohidraţii
Prima sursă de glucoză, necesară muşchiului în timpul unui exerciţiu, este
propria rezervă de glicogen. Când aceasta este depăşită, glicogenoliza şi, apoi,
gluconeogeneza (ambele în ficat) asigură furnizarea de glucoză. În timpul
exerciţiilor de anduranţă (>90 min.), ca la alergătorii de maraton, depozitul
muscular de glicogen scade progresiv. Când a ajuns la un nivel critic, intensitatea
crescută a exerciţiului nu mai poate fi menţinută. Atleţii sunt extenuaţi şi trebuie să
întrerupă exerciţiul sau să-i scadă

Tratat de Nutritie - Negrisanu Gabriela PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tratat de Nutritie - Negrisanu Gabriela PDF

Titlu original:

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

GABRIELA NEGRIȘANU

Conf. Dr. Gabriela Negrişanu

Profesor Doctor Nicolae Hâncu

Majoritatea principiilor nutritive din alimente sunt reprezentate de molecule

Tabelul I-1. Sumarul digestiei enzimatice şi absorbţiei (1)

A. Reglarea activităţii gastrointestinale

Neurotransmiţător Locul de eliberare Acţiune principală

Mecanismul hormonal presupune implicarea mai multor hormoni, printre care:

Tabelul I-3. Funcţiile principalilor hormoni gastrointestinali (1)

Locul de Stimulatori ai Locul de

Locul de Stimulatori ai Locul de

 Digestia în intestinul subţire

 Rolul intestinului gros

C. Digestia şi absorbţia principiilor nutritive

Figura I-1. Digestia şi absorbţia carbohidraţilor (adaptat după 1).

Monozaharidele rezultate (glucoza, galactoza, fructoza) trec prin celulele

Figura I-2. Digestia şi absorbţia lipidelor (adaptat după 1).

Din vezica biliară se secretă zilnic aproximativ 1 litru de bilă, ca răspuns la

cationi sunt păstraţi valabili pentru absorbţia prin liganzi cu aminoacizi

3. Factori care afectează digestia

 Efectele pregătirii mâncării

1. Beyer PL – Digestion, Absorbtion, Transport, and Excretion of Nutrients in

Energia este definită ca fiind capacitatea de a presta o activitate. Studiile

1. Componentele consumului energetic

A. Rata metabolică bazală

Tabelul II-1. Consumul energetic aproximativ al diferitelor organe la om (4)

 Măsurarea ratei metabolice bazale

 Factorii ce afectează rata metabolică bazală

7. Creşterea – metabolismul este mai intens în perioada de creştere

B. Efectul termogenetic al alimentelor

în căldură; când ingerarea de alimente este urmată de exerciţii fizice,

2. Măsurarea consumului energetic

1A. Calorimetria directă

1B. Calorimetria indirectă

 avantajele metodei sunt mobilitatea şi costul mic al echipamentelor

2. Metoda apei dublu marcate

3. Estimarea necesarului energetic

 Măsurarea aportului energetic

 Măsurarea metabolismului bazal şi de repaus (RMB, RMR):

 Estimarea consumului energetic

 Estimarea cheltuielilor energetice în timpul activităţii fizice

cu o viteză maximă de 4 km/h, se consumă 20 kcal/min. Recordul îl deţine

Grea baschet, fotbal, fotbal american, tăiatul copacilor 7 CER 7,5 - 12

Tabelul II-4. Consumul energetic în funcţie de nivelul de activitate fizică (4)

O altă metodă de estimare a cheltuielilor energetice este în funcţie de

4. Calcularea energiei provenite din alimente

Calcularea energiei din alimente este un proces complex, deoarece doar

1. Ainsworth BE et al – Compendium of physical activities: classification of

5. Guenther PM, Jensen HH – Estimating energy contributed by fiber using a

În acest capitol se prezintă structura, proprietăţile, sursele şi implicaţiile clinice

Proiecţia ciclică Fischer a α-D-glucozei Proiecţia Haworth a α-D-glucozei

Figura III-1. Structura glucozei (22).

Figura III-2. Structura chimică a zaharozei (22).

Maltoza nu se găseşte ca atare în natură. Se formează în timpul digestiei

Amidonul alimentar modificat este un agent de gelificare folosit la prepa-

 Glucide de origine animală

 Glucide nedigerabile homopolimere

 Glucide nedigerabile heteropolimere

Impactul glucidelor în metabolism

 Absorţia glucozei şi indexul glicemic

disponibilă ţesuturilor periferice care au nevoie de insulină pentru a o utiliza.

Unii cercetători au folosit drept referinţă pâinea albă în locul glucozei.