Sunteți pe pagina 1din 16

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Facultatea Științe Economice


Departamentul ,,Business și Administrarea Afacerilor “

Lucrul Individual disciplina


Monedă și credit
Tema: Sistemul de credit și particularitățile lui

Chișinău 2019
1
INTRODUCERE
Actualitatea și importanța temei abordate. Lucrarea de faţă este consacrată investigării
ştiinţifice ample, din punctul de vedere economic, a sistemului de credit și particularitățile sale.
Actualitatea temei studiate se caracterizează prin faptul că trăim intr-o societate în care din ce în
ce mai multe persoane fizice, juridice apelează și solicită credite, de aceea în studiul dat voi face
o analiză a sistemului creditar din Republica Moldova .
Suportul metodologic și teoretico științific al lucrării. Metodologia de cercetare -
cercetarea ștințifică, studiul monografiilor, revistelor de specialitate, realizarea vastelor cercetări
privind domeniul vizat. În ceea ce priveşte metodologia, pentru a atinge scopul şi obiectivele
enunţate mai sus, în procesul elaborării lucrării, am selectat materialul doctrinar, folosindu-mă
de metodele consacrate ale cercetării ştiinţifice.
Valoarea teoretico - aplicativă a lucrării constă în faptul că conţine un vast material
ştiinţific. Interesul sporit, deschiderea şi preocupările pentru soluţii flexibile în domeniul financiar
- bancar, determinate de intensificarea şi diversificarea relaţiilor dintre instituții bancare, finaciare
și persoane fizice, juridice, sunt evidente. Astfel, lucrare dată are o importanță științifică deosebită.
Cuvinte –cheie – sistem de credit, instituție bancară, instituții finaciare, acordarea
creditelor, dobanda etc.

2
Activitatea de credit reprezintă o sferă a iniţiativei private (antreprenoriatului), al cărei
scop este atragerea şi acumularea mijloacelor temporar disponibile, apoi repartizarea acestora între
anumite verigi economice în condiţii de plată, exigibilitate şi rambursabilitate. Operaţiunile de
credit întră în atribuţiile celor mai diverse instituţii bancare şi parabancare. De aceea sistemul de
organizare a deservirii financiare şi de credit joacă un rol important în dezvoltarea businessului
subiecţilor economici şi al populaţiei, precum şi în soluţionarea problemelor sectorului cheltuieli
a bugetului de Stat [2, p. 89].
De eficacitatea şi funcţionarea neîntreruptă a mecanismului financiar şi de credit, de
accesul liber la resursele băneşti, de siguranţa şi gradul de garanţie a îndeplinirii obligaţiilor de
către debitori şi creditori depinde în mare măsură nu numai obţinerea la timp şi în cantităţi
suficiente a mijloacelor necesare de către anumite unităţi gospodăreşti, organizaţii administrativ-
teritoriale şi alte structuri, ci şi ritmurile dezvoltării economiei naţionale în ansamblu.
Fiecărei etape a dezvoltării economiei îi corespunde un anumit sistem de forme
organizaţionale şi metode economice de realizare a obiectivelor sus-enunţate, care corespund
nevoilor efective ale producţiei sociale. La rîndul lor, formele şi mecanismele preponderente de
gospodărire pot favoriza dezvoltarea şi perfecţionarea relaţiilor financiare şi de credit, dar pot fi şi
un obstacol, frînînd realizarea firească şi eficientă a scopurilor lor practice.
Trecerea la reformarea sistemului directiv-distributiv de reglementare centralizată şi rigidă
a economiei, inclusiv a relaţiilor financiare şi de credit, a făcut să devină necesară şi reformarea
radicală a sistemului de credit – acest pivot al activităţii vitale a societăţii, în special a sferei
producţiei materiale şi serviciilor.
Sistemul de credit modernizat, care a unit din punct de vedere organizaţional băncile şi
alte instituţii financiare de credit, în faza tranzitorie de constituire a principiilor economiei de piaţă,
se caracterizează prin forme juridice de organizare mult mai progresiste, verificate de experienţa
mondială, dispunînd de un mecanism adecvat realizării operaţiunilor de credit [5, p. 70].
Spre deosebire de finanţarea bugetară nerambursabilă, gratuită, sistemul de credit a prins
a stimula mai eficace atît întrebuinţarea propriului capital, cît şi a mijloacelor împrumutate.
Actualul sistem de credit are ca scop mobilizarea capitalurilor şi veniturilor temporar disponibile
ale societăţii, acumularea şi transformarea acestora în capital de împrumut, pentru a-l oferi ulterior
spre folosinţă pe un anumit termen, cu condiţia rambursării şi achitării unei plăţi prestabilite,
subiecţilor economici, populaţiei şi statului (guvernului).
În ţările industriale avansate, unde funcţionează normal mecanismul de piaţă care
autoreglează procesul de deservire a necesităţilor pieţei prin intermediul masei monetare, sistemul
de credit s-a constituit, ca un ansamblu, un complex de forme şi funcţii organizaţional-juridice
specializate, în vederea implementării relaţiilor de credit [8, p. 120].
3
Acest sistem întruneşte diverse forme de credit şi, respectiv, este diversă şi structura
organizaţiilor de credit, fiecare dintre acestea îndeplinindu-şi funcţiile specifice de acumulare şi
distribuire a capitalului bănesc. De aceea împărţirea funcţiilor între anumite verigi ale sistemului
de credit este motivată obiectiv prin diversitatea metodelor şi mijloacelor de activitate ale acestora
şi rolul diferit pe care îl au în procesul de reproducţie a capitalului. Pot fi evidenţiate două grupuri
omogene de relaţii de credit specifice: cele din cadrul instituţiilor bancare şi cele din cadrul
instituţiilor nebancare.
Respectiv, ambele verigi ale sistemului de credit, care reprezintă organizaţiile bancare şi
parabancare, formează aşa-numitele subsisteme bancar şi parabancar. Primul susbsistem include
bănci şi alte instituţii de tip bancar (de exemplu, casele de scont). Cel de-al doilea sistem este
reprezentat de instituţiile specializate financiare şi de credit şi cele poştale şi de asigurări. Pentru
majoritatea ţărilor puternic industrializate din Europa de Vest, S.U.A., Japonia, în condiţiile
actuale, sunt caracteristice sistemele de credit cu trei sau patru niveluri. De regulă, în primele
niveluri intră diverse tipuri de bănci, iar în ultimele – instituţiile specializate financiare şi de credit
nebancare. Gradul de dezvoltare a structurilor enumerate, care alcătuiesc, în ansamblul lor,
conceptul de „sistem de credit”, în diferite ţări, este diferit. După numărul de verigi ale sistemului
de credit şi gradul de dezvoltare a acestora, pot fi definite particularităţile sistemelor de credit din
diverse ţări [10. P. 65].
Sistemul de credit , ca şi orice ramură a economiei naţionale, necesită o organizare
corespunzătoare a verigilor sale, o anumită ordine ierarhică a structurii elementelor ce o alcătuiesc:
evidenţierea verigii centrale administrative şi a organelor inferioare (funcţionale). În vederea
coordonării activităţii acestora din urmă, organul administrativ este abilitat cu funcţia de
supraveghere (monitorizare) a activităţii instituţiilor de credit, efectuînd totodată analiza acestei
activităţi şi îndreptînd-o, prin folosirea pîrghiilor existente, pe făgaşul necesar.
Principala sarcină a organului administrativ constă în a asigura continuitatea şi siguranţa
funcţionării sistemului de credit, eficienţa financiară şi de credit a ciclului economic, în a nu
permite creşterea sau reducerea neîntemeiată a volumului operaţiunilor de credit. Conform
specializării funcţionale şi volumului serviciilor financiare de credit, prestate către anumite unităţi
economice, nucleul sistemului de credit îl alcătuieşte sistemul bancar, căruia îi revine cea mai mare
pondere a sarcinii de deservire financiară şi de credit a ciclului economic. Unicul organ
coordonator al activităţii instrumentelor de credit este Banca Centrală (de emisiune), care
îndeplineşte funcţiile de gestiune a proceselor de organizare a deservirii financiare şi de credit-
decontare a economiei [7, p. 23].

4
Banca Centrală, însă, nu-şi exercită direct influenţa şi nu-şi îndeplineşte funcţiile de
reglementare, verificare şi supraveghere decît privind instituţiile bancare, precum şi alte instituţii
specializate în operaţii pur bancare, care deţin licenţa sa. Asupra celorlalte verigi ale sistemului
de credit, Banca Centrală şi instituţiile sale nu-şi pot exercita influenţă directă decît în anumite
situaţii, iar în majoritatea cazurilor – doar o influenţă intermediată, ce se manifestă prin
interconexiunea operaţiunilor financiare şi de credit şi prin raporturile reciproce dintre diverse
sectoare ale pieţei serviciilor financiare şi de credit.
În afară de aceasta, instituţiile financiare şi de credit specializate (I.F.C.S.) se
caracterizează prin subordonare dublă: pe de o parte, fiind legate de efectuarea operaţiunilor
financiare şi de credit, acestea sunt nevoite să se conducă după regulile în vigoare ale Băncii
Centrale; pe de altă parte, specializîndu-se în anumite operaţiuni financiare, de asigurare,
investiţionale etc., I.F.C.S. nimeresc sub impactul acţiunilor de reglementare ale departamentelor
de resort [6, p. 77].
În felul acesta, verigile inferioare ale sistemului de credit se pot afla concomitent în
subordonare dublă sau triplă. Şi nu rareori se întîmplă că unele cerinţe normative, de rigoare ale
unui departament nu se potrivesc cu indicaţiile altui departament, situaţie care permite instituţiilor
de credit să manevreze, făcînd uz de indicaţiile normative cele mai convenabile lor. Pentru a stabili
contacte şi relaţii durabile între veriga superioară, de conducere, şi verigile inferioare, e nevoie de
existenţa unor canale sigure de legătură, de un „mecanism de transmisie” adecvat, care să
contribuie la aducerea cît mai operativă la cunoştinţa verigilor inferioare a deciziilor adoptate de
conducerea de vîrf. Ca propagatori ai măsurilor adoptate de Banca Centrală pot servi instituţiile
sale regionale, iar la nevoie – instituţiile special desemnate şi abilitate de către Banca Centrală.
În scopul creşterii gradului de eficacitate şi operativitate a măsurilor de reglementare ale
Băncii Centrale, se practică divizarea sistemului bancar şi parabancar în sectoare, ce includ o serie
de instituţii similare după caracteristicile lor funcţionale. De exemplu, sectorul băncilor funciare,
sectorul creditului de consum, sectorul companiilor leasing ş.a. Scopul principal al acestei divizări
constă în instituirea unor reguli şi proceduri regulatoare diferenţiate în funcţie de specificul
organizării operaţiunilor şi activităţii instituţiilor fiecărui sector [8, p. 120].
Pentru realizarea principalelor obiective ale politicii Băncii Centrale, aceasta din urmă
desemnează o Instituţie Centrală a sectorului respectiv, abilitată cu organizarea acţiunilor şi
măsurilor de reglementare şi verificare. În funcţie de modul de cosubordonare a instituţiilor
de credit, conform legislaţiei bancare şi ierarhiei sistemului de credit, pot fi remarcate, în primul
rînd, două tipuri de structură a sistemului bancar: cu un singur nivel şi cu două niveluri, care sunt
parte integrantă a întregului sistem bancar.

5
Sistemul bancar cu un singur nivel presupune predominarea relaţiilor orizontale dintre
bănci, universalizarea operaţiunilor şi funcţiilor lor. În cadrul sistemului bancar cu un singur nivel,
toate instituţiile de credit, inclusiv Banca Centrală, se află pe aceeaşi treaptă ierarhică, îndeplinind
funcţii analogice de prestare a serviciilor de credit şi de decontare şi plată pentru clientela sa. Acest
principiu structural este caracteristic atît ţărilor cu structuri economice în curs de dezvoltare, cît şi
ţărilor cu regimuri totalitare de guvernare (administrativă de comandă).
Sistemul bancar cu două niveluri se bazează pe relaţiile reciproce dintre bănci sub două
aspecte: pe verticală şi pe orizontală. Relaţiile de subordonare pe verticală sunt relaţiile dintre
Banca Centrală, ca centru administrativ, de conducere, şi verigile inferioare – băncile
comerciale specializate; relaţiile pe orizontală presupun relaţii de parteneriat bazate pe drepturile
egale dintre diferite verigi. În cazul dat, se produce divizarea funcţiilor administrative şi
operaţionale, legate de deservirea economiei [4, p. 23].
Banca Centrală nu mai rămîne bancă, în sensul deplin al cuvîntului, decît pentru două
categorii de clienţi – băncile comerciale şi cele specializate şi structurile guvernamentale,
devenind însă prioritare funcţiile sale de „bancă a băncilor” şi de administrare a activităţii
instituţiilor bancare, pentru reglementarea şi supravegherea funcţionării pieţei de servicii
financiare şi de credit.
Astfel, după cum rezultă din analiza structurii organizaţional-funcţionale, cele mai
importante unităţi structurale, care ocupă primele două niveluri ale sistemului bancar, sunt băncile.
Acesta este cel mai răspîndit grup de instituţii de credit (ele, tradiţional, ocupă primul loc după
volumul propriilor resurselor), care prestează partea majoritară a serviciilor şi, în fond, sunt
instituţii de profil universal (cu excepţia doar a unui număr mic dintre acestea).
În categoria operaţiunilor bancare tipice întră: [8, p. 98].
 atragerea mijloacelor în conturile de decontare (curente) şi pentru depuneri (investiţii) pe
termen;
 darea cu împrumut a mijloacelor acumulate în condiţii de plată, exigibilitate şi
rambursabilitate;
 executarea decontărilor.
Actualmente, cadrul operaţiunilor bancare s-a lărgit considerabil, dispărînd treptat limita dintre
tradiţionalele operaţiuni bancare şi cvasibancare, apoi, respectiv, şi limita dintre operaţiunile
bancare şi parabancare. Totuşi, specificul activităţii băncilor constă în faptul ca resursele bancare
se formează pe bază de titluri de creanţă (depozite, depuneri) fixate pe sume. Practicînd
intermedierea în sfera creditelor, decontărilor în numerar, băncile îşi asumă anumite riscuri (legate
de pierderea rezervelor şi veniturilor băneşti acumulate) faţă de clientelă şi deponenţi.

6
Prin urmare, sfera de activitate a băncilor include comerţul (tranzacţiile) cu bani şi prestarea
de servicii, legate de acest gen de activitate, persoanelor juridice şi fizice (intermedierea plăţilor,
servirea de casă, gestionarea depozitelor şi altor bunuri ale clienţilor). În funcţie de specificul
funcţiilor îndeplinite, băncile se clasifică în doua categorii de bază: cu drept de emisiune şi fără
drept de emisiune [5, p. 66].
Băncile de emisiuni. Acestea, de regulă, sunt băncile centrale, abilitate cu dreptul de emitente
a semnelor monetare destinate circulaţiei. Principala sarcină a băncilor care îndeplinesc funcţiile
de băncii centrale şi care nu fac comerţ cu marfă monetară decît în mediul bancar, fără a stabili
nemijlocit relaţii cu anumite unităţi economice, constă în gestionarea activităţii de emisiune, de
credit şi de decontare şi plată a sistemului bancar. Ele nu reprezintă nici organizaţii comerciale,
nici organe ale conducerii (administraţiei) de stat în sensul tradiţional al cuvîntului.
Statul, de regulă, nu abilitează cu dreptul de emisiune decît o singură bancă, căci dacă ar fi
împuternicite toate băncile cu dreptul de emitere a banilor, s-ar dezorganiza întreaga circulaţie
bănească a ţării. Banca de emisiuni dispune de sume foarte mari de bani, de care nu pot dispune
alte bănci, fiindcă pasivele sale includ mijloacele bugetare şi numerarul aflat în circulaţie.
Această situaţie îi o sferă posibilitatea de a acorda sprijin tuturor celorlalte bănci şi de a dirija
activitatea acestora. Banca de emisiuni devine un adevărat centru de organizare a activităţii
bancare a ţării, în jurul căruia se grupează toate celelalte bănci şi instituţii de credit [4, p. 120].
Printre alte funcţii, cele mai caracteristicile pentru Banca Centrală sunt:[1].
 emiterea banilor şi controlul asupra circulaţiei băneşti;
 funcţia de centru de decontare şi de rezervă al băncilor;
 rolul de „creditor în ultimă instanţă”, „bancă a băncilor”, „bancher al guvernului”;
 stabilirea obiectivelor prioritare ale politicii monetare şi de credit şi ale politicii valutare a
ţării şi realizarea lor;
 determinarea bazelor juridice şi precizarea principiilor de funcţionare a instituţiilor
financiare şi de credit, a pieţelor de operaţiuni de credit pe termen scurt şi pe termen lung,
precum şi a tipurilor documentelor de plată care circulă în ţara dată.
Practica mondială cunoaşte diferite metode de constituire a băncilor centrale, a structurii lor
organizaţionale. În ierarhia sistemelor bancare ale ţărilor cu o economie de piaţă dezvoltată, Banca
Centrală ocupă un loc special. Ea nu numai că deţine monopolul emiterii bancnotelor (biletelor de
bancă), reglementării circulaţiei băneşti, a creditului, nu numai că păstrează rezervele oficiale de
aur şi valută, ci şi îndeplineşte funcţia de organ al reglementării de către stat a economiei.
Abilitarea Băncii Centrale cu drepturile sus-enumerate şi cu alte drepturi asigură funcţionarea
eficientă a primelor două niveluri ale sistemului bancar. Pentru a-şi putea îndeplini funcţiile, Banca
Centrală are nevoie de o largă reţea de instituţii regionale şi de un aparat central.
7
În conformitate cu funcţiile sus-indicate, sunt sistematizate şi operaţiunile active şi pasive ale
Băncii Centrale. Principala sursă a rezervelor sale este emiterea semnelor băneşti, care reprezintă
unul din capitolele de bază ale pasivului bilanţului său. Un rol important în organizarea
operaţiunilor în pasiv ale Băncii Centrale îl joacă resturile de mijloace (soldurile) în conturile
bancare corespondente şi de rezervă, conturile structurilor şi organizaţiilor guvernamentale,
precum şi capitalul (fondurile) şi rezervele băncilor, alte passive [3, p. 44].
Dintre operaţiunile active, cea mai mare importanţă o au tranzacţiile cu hîrtii de valoare de stat,
depunerile de valori în aur şi valută, numerarul (soldurile) de casă, operaţiunile de credit şi
reescont.
Principalele forme juridice de organizare a activităţii Băncii Centrale, în condiţiile actuale, sunt:
 Banca Centrală unitară cu o participare de 100% a statului la formarea capitalului ei;
 societatea pe acţiuni, o parte din ale cărei acţiuni aparţin statului (sau statul nu participă de
loc);
 uniunea de tip asociativ (cu participarea sau fără participarea structurilor de stat);
 sistemul de bănci independente, care îndeplinesc, în ansamblu, funcţiile de Bancă Centrală.
Băncile comerciale (universale) - alcătuiesc veriga inferioară a sistemului bancar (ocupînd al
doilea nivel în ierarhia sistemului de credit), care constă dintr-o reţea de instituţii bancare
independente (autonome) şi care prestează nemijlocit servicii de credit şi decontare pentru clientelă
pe baze comerciale. Principala componentă a acestei verigi o reprezintă băncile comerciale
(universale) a căror activitate este universală.
Băncile celui de-al doilea nivel asigură intermedierea în sfera creditelor şi investiţiilor,
executării plăţilor, altor servicii bancare. Activitatea de intermediere a băncilor face să
scadă gradul de risc şi incertitudine în sfera economică atît în ţară cît şi dincolo de hotarele ei.
Concentrînd cea mai mare parte a capitalului de împrumut, băncile comerciale se ocupă, practic,
cu toate tipurile de operaţiuni financiare, de credit şi decontare, legate de deservirea ciclului
economic al clientelei lor. Principalele funcţii tradiţionale ale băncii comerciale sunt: [9, p. 88].
 acumularea mijloacelor, economiilor şi sumelor băneşti temporar disponibile;
 asigurarea funcţionării mecanismului de decontare şi plăţi, organizarea decontărilor în
domeniul economiei naţionale, sistematizarea operaţiunilor de efectuare a plăţilor;
 creditarea anumitor unităţi economice, persoane juridice şi fizice, prestarea serviciilor
financiare şi de credit pentru ciclul economic intern şi extern;
 scontarea cambiilor şi evidenţa operaţiunilor cu aceste titluri.

8
În ultima perioadă, băncile comerciale universale, care execută, potrivit unor calcule, de la 100
la 300 de feluri de operaţiuni, se angajează din ce în ce mai mult într-o activitate necaracteristică
lor, pătrunzînd în anumite sfere, netradiţionale pentru bănci, de antreprenoriat financiar, leasing şi
factoring şi practicînd şi alte genuri de servicii financiare şi de credit, lărgind mereu spectrul
serviciilor prestate şi îmbunătăţind calitatea lor, concurînd pentru atragerea noilor clienţi cu
perspectivă [5, p. 120].
Băncile specializate - activitatea băncilor specializate are ca scop prestarea, de regulă, a unui
sau două servicii pentru majoritatea clienţilor lor. Drept un alt tip de specializare poate servi
prestarea de servicii doar unei anumite categorii de clienţi (de exemplu, băncilor bursiere,
cooperatiste, comunale) sau specializarea într-o anumită ramură.
Cel mai pregnant se manifestă specializarea funcţională a băncilor, căci acest tip de
specializare influenţează în principiu caracterul activităţii băncii, determină specificul formării
activelor şi pasivelor, structurii bilanţului băncii, precum şi modul de organizare a lucrului cu
clientela. Aceste bănci adesea sunt foarte eficiente atît din punct de vedere a sistemului
bancar însuşi, cît şi a întregii ramuri industriale.
Băncile de investiţii şi de inovaţii sunt specializate în acumularea mijloacelor băneşti pe
termene lungi, inclusiv pe calea lansării împrumuturilor prin emiterea de obligaţiuni şi acordării
de împrumuturi pe termen lung. O particularitate a activităţii băncilor de investiţii constă în
orientarea acestora spre deservire şi participarea la activitatea de emisiune şi de fundare a
companiilor industriale, includerea lor în componenţa holdingurilor bancare sau a marilor
companii financiare ce pot presta un spectru larg de servicii financiare [6, p. 34].
Băncile de scont şi de depozit sunt specializate în operaţiuni de acordare a creditelor pe termen
scurt (în medie, de la 3 la 6 luni), pentru atragerea şi plasarea mijloacelor băneşti temporar
disponibile, iar, în volumul total al operaţiunilor active, o pondere esenţială au operaţiunile de
credit şi de scont cu poliţe (cambii) comerciale cu scadenţă scurtă.
Băncile de economii (banca de împrumut şi economii, banca de împrumut şi ajutor reciproc)
acumulează venituri şi economiile populaţiei şi acordă împrumuturi pentru necesităţi de consum.
Aceste bănci îşi organizează activitatea pe baza atragerii depunerilor mici pe un anumit termen,
deşi, de regulă, majoritatea lor practică administrarea facturilor scadente cu diverse regimuri de
utilizare, care permit retragerea mijloacelor depuse la termen, practic, oricînd şi fără nici o
restricţie, cu excepţia sumelor deosebit de mari, pentru a căror retragere băncile cer să fie informate
din timp, ca să-şi înştiinţeze clientela.
Termenul informării diferă în mod esenţial de la bancă la bancă. În volumul operaţiunilor
active predomină depunerile ipotecare gajate cu bunuri imobiliare şi hîrtii de valoare, precum şi
acordarea de credit populaţiei.
9
Băncile ipotecare (funciare) efectuează operaţiuni de credit pentru atragerea şi plasarea
mijloacelor pe termen lung, gajate cu bunuri imobiliare (pămînt, clădiri, alte construcţii).
Specificul formării pasivului băncilor ipotecare constă în ponderea considerabilă a fondurilor
proprii şi atrase pe calea lansării de obligaţiuni ipotecare şi a titlurilor de gaj, garantate cu imobile.
Specializarea băncilor ipotecare constă în acordarea de credit ipotecar garantat (reipotecat) cu
bunuri imobiliare [10, p. 123].
Scopul organizării şi activităţii băncilor cooperatiste (cooperativelor) nu este obţinerea
profitului, ci satisfacerea necesităţii de servicii bancare a membrilor cooperativei de credit sau,
altfel zis, contribuirea la deservirea financiară şi de credit şi la dezvoltarea sferei cooperaţiei.
Factori ai băncilor cooperatiste sunt, desigur, cooperativele. Specificul operaţiunilor constă în
existenţa, pe lîngă fondurile tradiţionale, şi a fondurilor de rezervă cu destinaţie specială. În
volumul operaţiunilor active se evidenţiază împrumuturile pe termen scurt şi pe termen mediu,
inclusiv din fondurile speciale; operaţiunile de scont şi factoring, operaţiunile de andosare (prin
procură), păstrarea valorilor, operaţiunile de leasing şi factoring. Totodată, băncilor cooperatiste
le este caracteristică practica acordării de împrumuturi, garantate, de regulă, cu valori financiare
şi materiale.
Crearea şi activitatea băncilor comunale sau a băncilor care deservesc economia locală, au
căpătat răspîndire în mai puţine ţări. Fundarea băncilor comunale (municipale) are ca scop
contribuirea la dezvoltarea şi prestarea serviciilor financiare şi de credit sferei economice locale.
Forma organizaţional-juridică de activitate este un factor extrem de important pentru crearea,
consolidarea şi dezvoltarea economică ulterioară a persoanei juridice atît ca instituţie bancară, cît
şi ca orice altă unitate economică. De alegerea corectă a formei juridice, mai tîrziu, depind
posibilităţile reale de sporire a fondurilor proprii şi de atragere a mijloacelor băneşti împrumutate,
caracterul şi specificul organizării procesului de gestiune şi, respectiv, a procesului de producţie,
formele şi felurile de control, fapt ce are o mare importanţă pentru activitatea băncilor.
Ligile - în majoritatea lor, reprezintă sau asociaţii internaţionale, sau uniuni pur
interbancare, sau alte uniuni profesionale. Membri ai ligilor pot fi băncile comerciale, uniunile şi
asociaţiile bancare, organizaţiile financiare şi de credit, precum şi alte persoane juridice şi fizice,
care contribuie la dezvoltarea sferei bancare şi participă energic la activitatea băncilor. Toţi
membrii ligilor sunt egali în drepturi [4, p. 40].
Sensul principal al activităţii ligii băncilor constă în unirea eforturilor tuturor membrilor
lor în vederea perfecţionării sistemului bancar. Funcţiile de bază ale ligii bancare sunt: favorizarea
dezvoltării independente a tuturor varietăţilor şi tipurilor de bănci şi instituţii de credit,
participarea la formularea bazei legislative şi normative pentru prosperarea activităţii bancare,
ţinînd cont de practica mondială, şi coordonarea activităţii băncilor comerciale, uniunilor bancare
10
în scopul realizării programelor cu caracter general bancar (informaţie, comunicaţii, programe
investiţionale etc.).
Nivelurile trei şi patru ale structurii ierarhice a sistemului de credit includ organizaţiile
parabancare. Aceste instituţii financiare şi de credit specializate diferă de celelalte prin orientarea
lor, sau prin faptul că deservesc anumite categorii de clienţi, sau prin aceea că prestează, în temei,
unul ori două tipuri de servicii. Activitatea lor se concentrează, în fond, asupra organizării
micului credit, deservirii unui segment redus al pieţei şi, de regulă, prestării de servicii pentru o
clientelă mai specifică (de exemplu, servicii de factoring) [7, p. 88].
Instituţiile financiare şi de credit nebancare completează spectrul operaţiunilor efectuate de
bănci pe piaţa capitalurilor de împrumut, unind diverse structuri ale pieţei respective într-un singur
sistem. Spre deosebire de bănci, instituţiile financiare de credit nebancare îşi formează resursele
pe baza creanţelor specifice, fără calcularea precisă a sumei acestora. Acumulările şi economiile
persoanelor juridice şi fizice sunt investite de instituţiile financiare şi de credit ale sferei nebancare
în efecte corporative şi de stat.
În funcţie de gradul de stricteţe a reglementării şi licenţierii activităţii instituţiilor
parabancare, putem remarca două tipuri de organizaţii de acest gen, care, în fond, determină
în sistemul de credit, respectiv, nivelurile sale trei şi patru: [5, p. 34].
 creditul specializat, cînd există o delimitare precisă între operaţiunile bancare şi cele
parabancare şi cînd se aplică interdicţii şi se impun limite pentru bănci privind efectuarea
operaţiunilor cvasibancare şi nu este permisă exercitarea funcţiilor bancare „clasice” ale
instituţiilor financiare de credit specializate (I.F.C.S.);
 creditul universal, care oferă, practic, tuturor tipurilor de instituţii de credit posibilitatea de
a presta diferite genuri de servicii financiare şi de credit (ce-i drept, s-ar putea stabili unele
restricţii).
Companiile financiare acordă credit solicitanţilor (clientelei) cumpărînd titlurile lor de
creanţă. Există trei tipuri de companii financiare: cele de credit pentru consum, destinate
cumpărării mărfurilor de folosinţă îndelungată; cele de intermediere, cînd companiile industriale
îşi acordă reciproc credite comerciale; cele specializate în acordarea unor împrumuturi mici
solicitanţilor individuali. În mediul companiilor financiare, ocupă un loc important holdingurile.
Principalele surse de mijloace ale companiilor financiare sunt depozitele pe termen. În plus,
acestea acumulează un număr mare de acţiuni de la firmele industriale şi comerciale, instituţiile
financiare şi populaţie, fapt ce le permite să controleze activitatea acestora. Companiile financiare,
în ultima perioadă, îşi extind spectrul de operaţiuni şi servicii prin efectuarea tranzacţiilor leasing,
factoring etc.

11
Camerele de decontare (de cliring ) sunt instituite pentru efectuarea plăţilor prin
compensarea reciprocă a datoriilor şi creanţelor între bănci. Camera de decontare nu efectuează
compensările decît în bază de cecuri, cambii şi alte documente prezentate băncilor-membre ale
Camerei. La sfîrşitul zilei, Camera calculează soldul global al fiecărei bănci. Băncile care au sold
debitor la decontările zilei expirate, efectuate cu toţi ceilalţi membri ai Camerei, trebuie să verse
suma ce o datorează în contul Camerei de decontare, iar băncile cu sold creditor – să primească
banii cuveniţi de la ea. [5, p. 150].
Sistemul poştal şi de economii reprezintă o varietate deosebită a instituţiilor financiare de
credit specializate. Prin intermediul oficiilor poştale, acestea din urmă acumulează economii de la
populaţie, încasează şi eliberează mijloace băneşti, efectuînd totodată operaţiuni financiare de
credit şi coordonînd toate acţiunile.
Firmele de leasing cumpără maşini şi utilaj, apoi le dau cu chirie întreprinderilor arendaşe,
care achită chiria pe parcursul utilizării obiectelor de arendă. De regulă, de procurarea maşinilor
şi utilajului se ocupă companiile şi firmele de leasing subordonate băncilor. Leasingul este
avantajos atît pentru organizaţiile de leasing, cît şi pentru arendaşi. Primele obţin din aceste
tranzacţii beneficii, aceştia din urmă, fără a-şi cheltui banii, se aleg cu fondurile fixe de care au
nevoie în activitatea lor economică.
Firmele de factoring organizează vînzarea de conturi către firma-factor, care poate fi
reprezentată de orice bancă comercială, companie financiară sau firmă factorială specializată. În
cazul acestor tranzacţii, plătitorul pe bază de cont (debitorul) primeşte un aviz cu privire la vînzarea
creanţelor sale şi este dator să achite plăţile necesare nemijlocit factorului [9, p. 120].
Totodată, există diverse tipuri de servicii factoriale:
 cumpărarea facturilor cu rabat şi cu achitarea plăţii către factor;
 asumarea de către factor a răspunderii pentru toate operaţiunile de evidenţă a vînzărilor
companiei şi de administrare a conturilor (facturilor) debitorilor acesteia, de întocmire
regulată a situaţiilor cu privire la starea conturilor şi încasarea datoriilor (împrumuturilor);
 garantarea achitării totale a plăţii pentru marfa livrată, chiar dacă cumpărătorul depăşeşte
termenul de plată.
Serviciile de factoring sunt prestate, de regulă, marilor companii, firme, care efectuează un
volum impunător de operaţii comerciale. Deoarece întregul risc de neplată a facturilor şi-l asumă
factorul, acesta, de regulă, achită iniţial doar partea majoritară din plata cuvenită (80-90% din suma
totală a facturilor), iar ceilalţi bani îi trece în rezerva ce urmează să fie restituită după achitarea de
către debitor a întregii sume datorate [5, p. 45].

12
Lombardurile practică, în temei, acordarea de împrumuturi pe termen scurt, gajate cu bunuri
imobiliare, ce alcătuiesc 50-80% din valoarea bunului dat în gaj. Pe lîngă acordarea de credite, ele
efectuează operaţiuni de păstrare a valorilor depuse de clienţii lor, de vînzare pe baze de comision
a bunurilor lombardate. În funcţie de gradul de participare a statului şi a capitalului privat la
activitatea lombardurilor, acestea din urmă se clasifică în lombarduri publice, private şi mixte (cu
capital privat şi de stat).
Asociaţiile (alianţele) de credit sunt organizaţii cooperatiste de economii, create, de regulă, de
către sindicate sau grupuri de persoane private, care se unesc pe bază de interese materiale comune.
Fondurile lor se acumulează din cotizaţiile şi cotele de participare ale asociaţilor şi din mijloacele
provenite din emisiunile de obligaţiuni. Activele asociaţiilor de credit includ, în temei,
împrumuturile de consum acordate membrilor lor; scontarea poliţelor; operaţiunile de intermediere
a tranzacţiilor comerciale şi de comision; serviciile de consultanţă şi audit prestate membrilor
asociaţiei [7, p. 109].
Societăţile de credit sunt create în vederea prestării serviciilor de credit şi plată pentru propriii
membri. Fondurile lor se formează din cotele de participare şi taxele nerambursabile de înscriere,
din atragerea operaţiunilor comerciale şi de intermediere pe baze de comision. Mijloacele
acumulate sunt destinate acordărilor de împrumutări.
Societăţile de creditare reciprocă sunt destinate, în temei, deservirii businessului mic şi
mijlociu. Membri ai societăţii pot fi atît persoane fizice, cît şi persoane juridice. Capitalul
societăţilor se acumulează din taxele de înscriere (înregistrare) ale membrilor. Fiecare membru al
societăţii, în momentul intrării, varsă o parte din suma creditului (ce i-a fost deschis) cu titlu de
plată a cotei sale de asociat. La ieşirea din societate, achită creditul (plătind dobanda) şi o parte
din suma pagubelor societăţii, apoi i se restituie taxa de înscriere şi bunurile depuse în gaj.
Asemenea societăţi sunt instituţiile parabancare, care, de regulă, practică organizarea sferei
micului credit şi se specializează în prestarea serviciilor pentru un cerc restrîns de clienţi, sau în
efectuarea unor operaţiuni strict determinate. Mai mult decît atît, după cum s-a remarcat deja, în
ultima perioadă organizaţiile parabancare şi-au extins spectrul de operaţiuni, însuşind multe din
tranzacţiile analogice bancare (recepţionarea depunerilor, acordarea împrumuturilor, efectuarea
calculelor ş.a.), numai că în proporţii mult mai mici [10, p. 76].
Dezvoltarea sistemului bancar cu multe niveluri a făcut să se intensifice concurenţa dintre
diferite instituţii financiare de credit. O dată cu înfiinţarea noilor instituţii de credit, a crescut nu
numai rivalitatea dintre instituţiile „noi” şi „vechi”, ci şi rivalitatea dintre noile organizaţii
nebancare financiare şi de credit specializate. Creşterea tensiunii concurenţiale dintre diverse
instituţii financiare de credit reflectă situaţia de pe pieţele capitalurilor de împrumut în diferite faze
ale ciclului economic.
13
Astfel, în perioada de depresie, se înteţeşte lupta pentru investirea capitalului de împrumut; în
perioada de înviorare şi avînt economic – lupta pentru atragerea mijloacelor acumulate şi a
economiilor populaţiei sub formă de depuneri pe termen, taxe de asigurare şi vărsăminte în fondul
de pensii. Companiile de asigurări rivalizează cu fondurile de pensii pentru atragerea economiilor
viitorilor pensionari şi investirea lor în sfera creditului de consum [4, p. 89].
Între instituţiile de credit se desfăşoară o aprigă luptă de concurenţă – atît a preţurilor, cît şi
fără acestea. De exemplu, băncile de economii folosesc din plin posibilităţile concurenţei valorice
(de preţuri). Sporind dobanzile la depuneri, băncile de economii, obţin avantaje în lupta de atragere
a economiilor populaţiei. Companiile de asigurări, fondurile de pensii utilizează metodele
concurenţei nonvalorice (fără implicarea preţurilor). De exemplu, prestează clienţilor o gamă mult
mai variată de servicii, implementează noi tipuri de asigurare, cît mai flexibile, asigură condiţii
avantajoase la încheierea contractelor.
Pentru a-şi spori competitivitatea, instituţiile financiare de credit mai mari au început să
presteze servicii firmelor mici şi mijlocii, fapt ce a condus la creşterea considerabilă a volumului
operaţiunilor şi tranzacţiilor lor active. Urmărind acelaşi scop, marile instituţii financiare şi
de credit utilizează pe larg noile realizări ale tehnicii şi tehnologiile informaţionale avansate.

14
CONCLUZII
În concluzie, creditarea reprezintă o funcție importantă a sistemului bancar contribuind la
asigurarea condițiilor de dezvoltare a entităților economice și a altor participanți cu rol direct și
indirect în economia contemporană. Creditarea este extrem de importantă pentru țările care se află
în curs de dezvoltare, cum este Republica Moldova.
Creditul bancar este împrumutul de capital acordat diferiţilor solicitanți – agenți economici,
persoane fizice, de către instituțiile financiare specializate (mai des denumite instituții bancare)
sub formă monetară pentru o perioadă determinată, ce va fi rambursat în viitor, la o anumită dată,
fiind însoțit de dobândă.
Entitățile economice în activitatea lor deseori se confruntă cu o insuficiență temporară a
resurselor proprii de finanțare. Faptul acesta, în opinia mai multor economiști, conduce la luarea
deciziilor de a atrage împrumuturi fie sub formă de credite bancare, fie sub formă de împrumut de
la alte persoane fizice sau de la alte firme. Această idee este promovată de economiștii români
M.Toma şi F.Alexandru. Creditarea bancară, după aprecierea cunoscutului economist în domeniul
managementului financiar V.Kovaliov, este una dintre cele mai răspândite forme de relații de
creditare, când în calitate de creditor se reprezintă o organizație financiară ce activează în baza
licenței eliberate de Banca Centrală. În baza acestei licențe instituțiile financiare, din care în primul
rând fac parte băncile comerciale, pun la dispoziția beneficiarilor credite bancare
În opinia mea, creditarea este extrem de importantă pentru dezvoltarea social-economică a
țării. Criza ce s-a dezvoltat în sistemul bancar a afectat sistemul de creditare, precum și economia
națională în ansamblu. Totodată, băncile comerciale au devenit mai prudente în examinarea
solicitărilor de creditare. Toate acestea atestă că managementul bancar se confruntă cu probleme
serioase și că necesită a fi perfecționat mecanismul de creditare în condiții de instabilitate
economico-financiară.

15
BIBLIOGRAFIE

Acte normative:
1. Hotarirea privind Regulamentul cu privire la facilitățile permanente de creditare acordate
băncilor de către Banca Națională a Moldovei, nr. 171 din 19. 07. 2018. În: Monitorul
Oficial al R. Moldova nr.277-284 din 27.07.2018, art.1172

Cărți, monografii:
2. Cezar Basno: „Monedă, Credit, Bănci”, Editura didactică şi pedagogică R.A., Bucureşti,
1996.
3. Dardac, N., Barbu, T., Monedă, bănci şi politici monetare, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2005;
4. Dardac, N., Barbu, T., Monedă, Ed. ASE, Bucureşti, 2009;
5. Dobrescu, E., Sisteme monetare contemporane, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010;
6. Mishkin, F., The Economics of Money, Banking and Financial Markets, Pearson, global
edition, 9 th edition, 2010;
7. Rose, P., Money and Capital Markets, Ed. McGraw-Hill, Londra, 2003;
8. Ritter, L; Silber W., Principles of Money, Banking and Financial Markets, 12/E, Prentice
Hall, 2009;
9. Stoica, V.; Deaconu, P., Bani şi credit, Ed. Economică, Bucureşti, 2003;
10. Turliuc, V.; Cocriş, V.; ş. a., Monedă şi credit, ediţia a V-a, Ed. Junimea, Iaşi, 2011

16

S-ar putea să vă placă și