CAPITOLUL 1

DOMENIUL FINANŢELOR MANAGERIALE

1.1. Întreprinderea şi ansamblul fluxurile sale

Întreprinderea, ca entitate organizatorică cu triplu caracter: tehnico-productiv, economic şi

social, este locul de desfăşurare a fenomenelor şi proceselor economice cu scopul de a produce bunuri
sau presta servicii solicitate de piaţă. Fiind dotată cu un potenţial tehnico-productiv, care
individualizează profilul său de activitate şi un potenţial uman necesar derulării proceselor economice,
întreprinderea apare ca un complex de relaţii de natură internă, între structurile organizatorice şi
funcţionale proprii şi de natură externă, cu mediul ambiant: furnizori, clienţi, bănci, organisme publice
- desfăşurate pentru atingerea obiectivului său.
Fenomenele şi procesele economice desfăşurate în întreprindere sunt rezultatul unor acte
conştiente care urmăresc, îndeosebi, menţinerea şi, mai apoi, dezvoltarea pieţelor de desfacere,
respectiv a deciziilor privind dezvoltarea întreprinderii şi afectarea resurselor, şi se concretizează în
mărfuri, servicii şi bani care penetrează spaţiul economic al acesteia. Deci, deciziile nasc numeroase
fluxuri care pot avea o substanţă materială reală concretizată în bunuri şi servicii supuse schimbării
juridice a apartenenţei sau pot fi fluxuri monetare şi financiare apărute în contrapartidă la fluxurile
reale ori pentru constituirea capitalului întreprinderii şi onorarea obligaţiilor faţă de stat.
Rezultă, deci, că fluxurile monetar - financiare ale întreprinderii, care constituie obiectul
principal al implicaţiilor financiare ale economiei întreprinderii pot fi:
 fluxuri complementare fluxurilor reale (fluxuri induse sau fluxuri de compensare);
 fluxuri independente (fluxuri autonome).
Pentru realizarea obiectului său de activitate (produse, servicii, comercializare) şi a scopului
propus (obţinerea de profit), întreprinderea realizează legături cu piaţa factorilor de producţie, piaţa
consumatorilor, piaţa capitalurilor şi cu statul ca autoritate publică.
Schema legăturilor şi fluxurilor realizate se prezintă astfel:
Fluxuri financiare complementare

Produse, lucrări, servicii

Încasare preţ sau tarif

Piaţa Utilaje şi echipamente Piaţa

factorilor de Plata preţ utilaje şi echip. consumatorilor
producţie
Materii prime şi mater. - agenţi
Fluxuri financiare autonome

- furnizori economici
- forţă de Plata mat. prime şi mat. - consumatori
muncă individuali
Forţa de muncă
Salariul

ÎNTREPRINDEREA

Piaţa
capitalurilor
Formarea Plata impozite,
capitalului taxe, contribuţii
- acţionari întreprinderii
- alte întrepr. STAT
- bănci Plata dividende, Subvenţii,
rambursare credite, scutiri impozite,
plata dobânzi prime de export

Fig. nr. 1.1. 1

Schema fluxurilor monetar-financiare ale întreprinderii
 Schimburile între doi agenţi economici se efectuează pe bază de monedă sau de înlocuitori ai
acesteia. La fluxurile de bunuri reale şi servicii spre întreprindere sau de la întreprindere, corespund
fluxuri monetar - financiare în contrapartidă sau induse. Aceste fluxuri decalate în timp vor da naştere
la "bunuri" sau "produse" financiare. Totodată, întreprinderile, fără un schimb comercial prealabil, pot
să schimbe monedă în cursul unor operaţiuni specifice, numite operaţiuni financiare.
Înfiinţarea şi începerea activităţii întreprinderii este legată de constituirea capitalului acesteia,
respectiv de legăturile ei cu piaţa financiară şi bancară. Prin emiterea de acţiuni, obligaţiuni şi
contractarea de credite bancare sau prin capitalizarea unei părţi din rezultatele obţinute, operaţiuni
financiare pure, întreprinderea îşi constituie sau sporeşte capitalul total.
Deci, capitalul întreprinderii se formează prin fluxuri financiare autonome din acumulări
financiare anterioare din afara întreprinderii sau din întreprindere, fluxuri care îşi au originea în
operaţiuni independente de cele de producţie şi care conduc la modificarea cantitativă sau a naturii
diferitelor active financiare.
Aceste operaţiuni pot fi repartizate în trei categorii: de preţ, de aport de capital şi de împrumut,
cu consecinţe diferite.
Astfel, dacă întreprinderea hotărăşte să se împrumute sau să-şi ramburseze datoriile, ea
sporeşte, respectiv diminuează soldul de active (disponibilităţi băneşti) şi îndatorarea. Deci, acest tip
de operaţiuni are o influenţă directă asupra cantităţii de active financiare de care dispune. Dacă, însă,
transformă o parte din portofoliul său de active financiare (acţiuni deţinute la capitalul social al altor
societăţi comerciale în scopul efectuării unor operaţiuni speculative pe piaţa financiară) în
participaţiuni (active deţinute pe termen îndelungat pentru controlul gestiunii altor societăţi comerciale
şi încasarea de dividende), această operaţiune modifică natura activelor întreprinderii.
Fluxurile financiare autonome prin care se constituie capitalul întreprinderii stau la baza
fluxurilor monetar - financiare complementare fluxurilor reale.
Cea de-a doua categorie de fluxuri financiare autonome este legată de obţinerea şi repartizare
profitului întreprinderii. În acest caz, în principal, relaţia se stabileşte între întreprindere şi stat pentru
plata obligaţiei privind impozitul pe profit şi a celorlalte forme ale venitului net al statului cuprinse în
preţ (alte impozite, contribuţii, taxe de consumaţie), dar şi în încasarea unor subvenţii de la buget sau
beneficierea de unele înlesniri sau scutiri la plata obligaţiilor faţă de stat.
Odată constituit, capitalul întreprinderii este utilizat prin intermediul fluxurilor financiare
induse. Astfel se crează, mai întâi, legătura cu piaţa factorilor de producţie. Pe bază de contracte,
furnizorii livrează întreprinderii utilaje, echipamente, materii prime, energie şi, în schimb, la anumite
date, primesc contravaloarea preţului sau tarifului acestora. Are loc, aşadar, o dualitate de fluxuri: un
flux real de produse şi servicii spre întreprindere şi un flux monetar, financiar spre furnizori. Cele
două fluxuri de naturi diferite şi sens contrar se echilibrează valoric la nivelul preţului negociat.
De asemenea, întreprinderea angajează forţă de muncă, aceasta, în schimbul muncii manuale
sau intelectuale prestate, primeşte salariul în bani. Se realizează dualitatea flux real - flux financiar
indus, de naturi diferite şi sens contrar, care se echilibrează la nivelul salariului negociat.
În procesul de fabricaţie, după obţinerea produsului sau prestarea serviciului, întreprinderea
intră în relaţie cu piaţa consumatorilor. În acest caz, fluxul real de produse sau servicii este dinspre
întreprindere spre clienţi, iar fluxul monetar-financiar complementar, reprezentând preţul sau tariful
negociat încasat, apare de la clientelă spre întreprindere.
În cadrul fluxurilor duale, deşi fluxul real determină fluxul monetar - financiar complementar, totuşi
fluxurile financiare sunt cele care, în final, determină mărimea fluxurilor reale, fapt ilustrat de rolul activ al
deciziei de finanţare în adoptarea deciziei de investiţii. În practică există numeroase situaţii când fluxurile
monetar - financiare preced pe cele reale. Este cazul avansurilor acordate furnizorilor într-o anumită proporţie
din preţ pentru achiziţionarea de către aceştia de materii prime necesare lansării în fabricaţie a produselor
contractate cu clientul - creditor.
În realitate, pot exista şi fluxuri reale care să nu fie urmate de fluxuri financiare induse. Este
cazul donaţiilor, acte juridice rare, de care beneficiază unii agenţi economici, în special instituţii şi
organizaţii cu caracter social.
În funcţie de modalitatea de plată compensatorie pentru fluxul real primit, pot corespunde
patru tipuri posibile de fluxuri monetar - financiare în contrapartidă:
a) Contrapartida imediată şi directă în monedă

2
 La fluxul real (q) corespunde un flux monetar (m) de sens invers, contrapartida compensatorie
şi directă având loc simultan cu schimbul fizic. Este cazul vânzărilor sau cumpărărilor cu plată în
numerar. q
A B
m
A B
b) Contrapartida imediată şi indirectă, în titluri de credit. Schimbările în monedă la
scadenţă
În acest caz, pe lângă cele două părţi între care are loc fluxul real, A şi B, apare şi a treia parte,
C, în general un bancher, la care A schimbă imediat contra monedă titlul de credit cu o anumită
scadenţă primit de la B, renunţând la dobânda convenită până la scadenţa titlului (un cec sau alt efect
de comerţ).
Dacă se notează cu "c", titlul de credit primit de A, fluxurile financiare vor fi reprezentate
astfel:
 în momentul livrării bunului sau prestării serviciului:
q c c m
A B B A A C C A
 la scadenţa titlului:
c m
C B B C
Se pot remarca două aspecte:
 un singur flux real corespunde mai multor fluxuri financiare. Numărul acestor fluxuri este
determinat de comportamentul lui C, care la rândul lui poate să schimbe creanţa sa contra monedă la
D, ş.a.m.d;
 fluxurile financiare nu sunt niciodată de aceeaşi sumă, diferenţa fiind determinată de rata
dobânzii convenită în titluri de credit şi durata până la scadenţă.
c) Contrapartida amânată şi indirectă în titluri de credit fără piaţă
De această dată furnizorul bunului sau serviciului primeşte un titlu de credit pe care însă nu-l
poate valorifica înainte de scadenţă, pentru că nu există piaţă. El trebuie să aştepte scadenţa pentru a
primi preţul produsului vândut, fluxurile financiare fiind reprezentate astfel:
 în momentul livrării bunului sau prestării serviciului:
q c
A B B A
 la scadenţa titlului:
c m
A B B A
d) Contrapartida amânată şi indirectă în titluri de credit schimbabile în monedă
În acest caz, debitorul din actul de schimb comercial remite furnizorului un titlu de credit
recunoscut pe o anumită piaţă, dar acesta nu-l schimbă imediat în monedă, ci la o dată până la
scadenţă. Fluxurile care iau naştere se reprezintă astfel :
 în momentul livrării bunului sau prestării serviciului (t 0):
q c
A B B A
 în momentul în care beneficiarul titlului îl schimbă în monedă înainte de scadenţă (t 1):
c m
A C C A
 la scadenţa titlului (t2):
c m
C B B C
Schimbarea ulterioară actului comercial se efectuează numai cu condiţia ca beneficiarul
titlului (A), să nu aibă nevoie de disponibilităţi băneşti pentru activitatea sa de exploatare care să-l facă
să se împrumute, fiindcă, de obicei, costul împrumutului este mai mare decât venitul financiar obţinut
din păstrarea titlului de credit. În definitiv, deci, tranzacţiile financiare legate de un flux real au la bază
raţionamente pur financiare care urmăresc creşterea eficienţei activităţii financiare a întreprinderii.
Se poate concluziona că ansamblul fluxurilor realizate de întreprindere sunt rezultatul
relaţiilor de natură externă şi internă a întreprinderii şi a operaţiilor presupuse de acestea, grupate pe

3
cele trei cicluri: ciclul operaţiunilor de investiţii, ciclul operaţiunilor de exploatare şi ciclul
operaţiunilor financiare.1 Natura acestor fluxuri este materială (reală) sau bănească. În cadrul fluxurilor
băneşti, însă, pot fi delimitate două categorii: fluxuri băneşti (monetare) pure şi fluxuri financiare
pornind de la criteriile generale de delimitare a relaţiilor financiare de cele economice băneşti, în
general. Astfel, fluxurile în contrapartidă directă la fluxurile reale, ce presupun plata imediată pot fi
considerate fluxuri băneşti, ce conduc numai la transformarea valorii printr-un act de cumpărare (B-M)
sau printr-un act de vânzare (M-B), (B=bani; M=marfă), deşi prin preţ se poate antrena şi un transfer
de produs intern brut ca urmare a abaterii acestuia de la nivelul de echilibru. Fluxurile monetare ce
presupun plata amânată şi care dau naştere la "produse" sau "active" financiare, precum şi fluxurile
monetare determinate de formarea capitalului şi relaţia cu bugetul statului sunt rezultatul unor
operaţiuni de finanţare şi de repartiţie şi, ca atare, sunt fluxuri financiare pure.
Evidenţiind marea masă a fluxurilor reale şi financiare angajate de şi în întreprindere se poate
concluziona că întreprinderea "se situează în centrul proceselor economice" 2, ca celulă de bază a
economiei şi că este "principala verigă în asigurarea unei circulaţii monetare sănătoase" 3 mărind, prin
calitatea şi preţul produselor şi serviciilor realizate, viteza de circulaţie a masei monetare.

1.2. Conţinutul, funcţiile şi obiectivele

finanţelor întreprinderii

 Reafirmând caracterul istoric al finanţelor, precizăm că evoluţia şi diversificarea lor a

urmat cursul firesc al dezvoltării societăţii. S-au delimitat tipuri de relaţii financiare distincte, care, în
sens larg, formează aşa numitele verigi ale sistemului financiar şi de credit, aşa cum sunt cunoscute
în literatura de specialitate românească:
 finanţele întreprinderilor;
 bugetul de stat;
 bugetul asigurărilor sociale de stat;
 asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă;
 relaţiile de credit.
 În această prezentare, finanţele întreprinderii reprezintă veriga primară a sistemului
financiar întrucât, la nivelul întreprinderii se derulează cea mai mare parte a relaţiilor financiare în
general. Prin intermediul întreprinderilor (înţelegând societăţi comerciale, bancare şi de asigurări) se
formează cea mai mare parte a veniturilor bugetare şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat şi se
derulează proporţia covârşitoare a creditelor.
 Într-o altă prezentare, "finanţele constau în 3 domenii interdependente:
 (1) pieţele monetare şi de capital sau finanţele la nivel macroeconomic, care operează cu
concepte macroeconomice;
 (2) investiţiile - se concentrează asupra deciziilor individuale sau ale instituţiilor financiare
(cum ar fi fondurile mutuale şi de pensii), de a alege dintre diferite valori mobiliare din care să se
formeze portofoliul;
 (3) finanţele manageriale sau corporaţionale - care implică managementul firmelor"4.
 Dar, având în vedere scopul constituirii şi utilizării fondurilor pentru satisfacerea unor
nevoi generale ale societăţii sau în vederea obţinerii şi repartizării de profit, finanţele, în general,
cuprind 2 ramuri importante: finanţe publice şi finanţe private.
Finanţele publice vizează aspectul mezo şi macroeconomic, sunt asociate cu statul, unităţile
sale administrativ-teritoriale, alte instituţii de drept public şi cuprind relaţiile economice băneşti
apărute în procesul repartizării PIB (produsului intern brut) prin care se formează şi se utilizează
resursele acestor entităţi în vederea satisfacerii unor nevoi colective: acţiuni social-culturale
(învăţământ, sănătate, artă, cultură, sport), apărarea ordinii în statul de drept; apărarea naţională;
investiţii economice în ramuri de interes prioritar pentru securitate şi populaţie.
Finanţele private vizează aspectul microeconomic şi sunt asociate cu întreprinderile
economice, băncile comerciale, societăţile de asigurări şi alte forme juridice de drept comercial şi
cuprind relaţiile economice băneşti prin care se constituie şi se utilizează capitalurile acestora în
1
Pentru o informare mai detaliată vezi Cristea H, Ştefănescu N., Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed.
Mirton, Timişoara, 1996, pag. 16-24
2
Giurgiu, A., Mecanismul financiar al întreprinzătorului, Ed. Dacia, Cluj - Napoca, 1995, pag.12.
3
Idem, pag.13.
4
Halpern, P., Weston, J.F., Brigham, E.F., Finanţe manageriale, Editura Economică, Bucureşti, 1998, pag.3

4
scopul creşterii valorii lor, obţinerii şi repartizării de profit. Conţinutul finanţelor private este analizat
pe 3 planuri:
 practică financiară;
 politică financiară;
 teorie financiară.
 Deşi aspectele de practică şi politică financiară datează de la apariţie şi au urmat
cursul devenirii întreprinderii moderne, teoria financiară are o statutare relativ mai apropiată în timp,
fapt ce a condus la catalogarea finanţelor private ca finanţe moderne.
 Clasificarea finanţelor în publice şi private se face în funcţie de natura dreptului după
care entităţile îşi conduc activităţile, public sau comercial. Această delimitare este posibilă, în special,
în ţările cu economie de piaţă, în care coexistă proprietatea publică şi cea privată, ambele având
contribuţia lor în realizarea PIB.
 În literatura de specialitate finanţele private sunt întâlnite sub diverse titluri:
"Finanţe", "Gestiunea financiară a întreprinderilor", "Finanţele întreprinderii", "Finanţe de piaţă",
"Teorie financiară", "Funcţia financiară", "Politica financiară a întreprinderii", "Analiză şi
diagnostic financiar", "Politica şi strategia financiară a întreprinderii", "Decizii financiare pe termen
lung", "Decizii financiare pe termen scurt", "Finanţe pe termen lung" etc., fiecare titulatură acoperind
mai mult sau mai puţin cam acelaşi domeniu.
 În vocabularul anglo-saxon, o singură expresie "Finanţe" desemnează în acelaşi timp
fenomenele financiare şi doctrinele sau teoriile ce explică fenomenele financiare din întreprindere.
Totuşi, conţinutul acestei expresii prezintă două nuanţări: în sens larg şi în sens restrâns.
 În sens larg, finanţele sunt definite ca alocări optimale de resurse financiare limitate
unor utilizări multiple, atât în societăţi comerciale cât şi necomerciale, respectiv în entităţi având ca
scop realizarea de profit sau numai gestionarea de resurse pentru satisfacerea unor servicii generale.
Această accepţiune privilegiază componenta decizie în sensul selectării dintre nevoi, respectiv utilizări
multiple, pe acelea care să asigure obiectivul strategic al întreprinderilor, respectiv consolidarea
pieţelor şi creşterea valorii întreprinderilor. Atingerea obiectivului e condiţionată de optimizarea
acestei alocări. Deşi, nu rezultă în mod explicit, această concepţie îşi propune să aibă în vedere riscul,
ca o componentă a rentabilităţii aşteptate, întrucât alocarea resurselor urmăreşte realizarea unor fluxuri
viitoare cu grad probabil de realizare.
 În sens restrâns, finanţele urmăresc alocarea optimă de resurse financiare proceselor
de producţie de bunuri şi servicii economice în vederea maximizării întoarcerii de bani din vânzarea
lor pe piaţă. Ca atare, sub acest aspect, sunt surprinse numai finanţele societăţilor comerciale, fiind
înnobilate cu denumirea de "Finanţele întreprinderilor". Ca şi în cazul accepţiunii în sens larg, în
accepţiunea în sens restrâns finanţele întreprinderilor pun accentul pe noţiunile de decizie şi risc.
Astfel, conţinutul lor are în vedere, în primul rând, sfera deciziilor pe termen lung: decizia de investiţii
şi cea de finanţare. Ambele vizează strategia întreprinderii: decizia de finanţare prin selectarea
surselor antrenează un anumit cost pentru întreprindere şi un anumit gen de risc (financiar, de
faliment); decizia de investiţii determină profilul şi mărimea întreprinderii. Aceasta determină
mărimea veniturilor viitoare şi riscul de exploatare al întreprinderii. În interdependenţă cu aceste
decizii majore, în întreprindere este adoptată decizia de dividend cu rol deosebit în imaginea şi
valoarea de piaţă a întreprinderii, pe de o parte, şi constituirea surselor de autofinanţare, pe de altă
parte.
 În al doilea rând, domeniul finanţelor cuprinde sfera gestiunii financiare pe termen
scurt, referitoare la ciclul operaţiunilor de exploatare, dimensionând prin acestea nevoia de fond de
rulment şi prin comparaţie cu fondul de rulment, respectiv excedentul capitalurilor permanente faţă de
investiţia în active imobilizate, echilibrul financiar al întreprinderii. Corelat cu acestea, este inclusă şi
gestiunea trezoreriei şi gestiunea riscurilor de curs de schimb şi de dobândă.
Urmare a avântului luat de dezvoltarea pieţelor financiare ca şi de operabilitatea pe acestea a
unor instrumente complexe menite să asigure investitorul contra riscurilor financiare, între finanţele
întreprinderii şi finanţele de piaţă s-a creat o strânsă legătură, o parte din tehnicile, instrumentele
financiare proprii pieţei financiare făcând obiectul de studiu şi al finanţelor întreprinderii. Este vorba
de tehnica de arbitraj proprie pieţei, care s-a folosit pentru prima dată de economiştii americani
Modigliani şi Miller în explicarea structurii financiare a întreprinderii, de mecanismul opţiunilor,
contractelor la termen sau tehnicii swap ce fac şi obiectul teoriei financiare a întreprinderii.

5
 Cum deciziile financiare sunt aplicate prin operaţiuni corespunzătoare într-un cadru organizat,
ele dau naştere la multitudinea de fluxuri monetar-financiare care formează, în fapt, conţinutul
"finanţelor întreprinderii".
"Finanţele întreprinderii" pot fi definite, deci, ca "ramură a ştiinţei economice care studiază
ansamblul relaţiilor economice băneşti prin care se constituie şi se utilizează capitalul întreprinderii
în vederea obţinerii şi repartizării rezultatului final, respectiv profitului întreprinderii." 5
Surprinderea conţinutului finanţelor întreprinderii se realizează prin prisma teoriei financiare
şi cel al practicii şi politicii financiare a întreprinderii.
Sub aspectul teoriei financiare, ştiinţa finanţelor întreprinderii are ca scop emiterea
principiilor şi legilor care determină şi guvernează fenomenul financiar la nivel de întreprindere. Prin
studierea practicii financiare şi interpretarea politicilor financiare aplicate, ştiinţa financiară a elaborat
modele şi tehnici noi menite să asigure îndeplinirea obiectivului de bază al funcţiei financiare care a
cunoscut şi el modalităţi diferite de exprimare: maximizarea profitului şi, apoi, maximizarea valorii
firmei.
 Sub aspectul practicii şi politicii financiare, finanţele întreprinderii privilegiază
aspectul gestiunii financiare a întreprinderii, ce va face obiectul prezentării noastre în subcapitolul
următor.
Revenind la aspectul teoriei financiare a întreprinderii se poate aprecia că au existat mai multe
etape mari în dezvoltarea acesteia:6
► studiul empiric al fenomenelor financiare din întreprindere, etapă sesizată mai mult în SUA
şi care cuprinde perioada de la începutul sec. al XX-lea şi până la jumătatea acestuia, în care prelevau
aspectele juridice şi descriptive ale acestora. Cercetătorii începutului acestei perioade erau preocupaţi
de găsirea modalităţilor de obţinere a capitalului, de sursele de capital care să satisfacă nevoile în
creştere determinate de avântul economic al activităţilor, iar, mai apoi, în condiţiile manifestării marii
crize economice din anii 30 de găsirea surselor de supravieţuire a întreprinderilor, de problemele de
lichidare şi faliment, de reorganizare prin fuziuni sau scindări de întreprinderi.
► studiul deciziilor de investiţii - etapă poziţionată în anii 40 şi 50 în care pentru funcţia
financiară obiectivul de bază era maximizarea profitului întreprinderii. Această etapă conţine
embrionii teoriei financiare microeconomice, când în funcţie de obiectivul stabilit au început să fie
formulate ipoteze, să fie elaborate modele şi să se verifice prin teste empirice explicaţiile propuse;
► aplicarea raţionamentelor ştiinţifice în studiul deciziilor de finanţare a întreprinderii şi al
pieţei financiare. Etapa se caracterizează prin teoriile fundamentale succesive ale lui Modigliani şi
Miller în domeniul finanţelor întreprinderii în anii 1958, 1963 şi 1970 cu privire la efectul structurii
financiare a întreprinderii (raportul capitaluri împrumutate/capitaluri proprii) asupra valorii
întreprinderii, în condiţiile pieţei perfecte şi absenţei impozitării, respectiv în condiţiile incidenţei
impozitului şi, apoi, luării în considerare a riscului de faliment. Rezultatele s-au contrazis de la un
raţionament la altul, de la neutralitatea structurii financiare faţă de valoarea întreprinderii în condiţiile
absenţei impozitării, la creşterea valorii întreprinderii îndatorate faţă de cea neîndatorată în condiţiile
aplicării impozitării şi, din nou, la posibilitatea unei valori mai mici la întreprinderea îndatorată decât
la cele neîndatorată când costurile falimentului depăşesc economia obţinută la plata dobânzii datorită
mecanismului de impozitare a profitului fiscal. De asemenea, în domeniul finanţelor de piaţă este
elaborată metoda normativă a lui Markowitz (în 1952) cu privire la constituirea portofoliului de
investiţii diversificate pentru aplatizarea riscului prin compensarea rentabilităţii superioare celei
scontate la unele active faţă de rentabilităţile inferioare la altele şi, ulterior, pornind de la această
metodă, elaborarea modelului de evaluare (echilibru) al activelor financiare (Capital Asset Pricing
Model -CAPM în engl. sau MEDAF în franceză) elaborat prin cercetări separate de W. Sharpe şi J.
Lintner în 1964 şi 1965. Modelul comensurează, în condiţiile de echilibru ale pieţei, prima de risc ce
se adaugă rentabilităţii fără risc pe piaţă (dobânda bonurilor de tezaur, dobânda la CEC - ca bancă cu
garanţie integrală a statului) pentru a stabili rentabilitatea unui activ financiar pe piaţă. În 1976, S.
Ross elaborează modelul de evaluare prin arbitraj Arbitrage Pricing Theory (APT) care
generalizează CAPM-ul, stabilind rentabilitatea titlului ca funcţie liniară de mai mulţi factori;

5
Opriţescu, M., Sichigea, N., Drăcea, M., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Dova, Craiova, 1996,
pag.13
6
Pentru o documentare mai completă, vezi Halpern, P. şi colectiv, Op. cit., pag.3-4; Stancu, I., Finanţe, Editura
Economică, Bucureşti, 1996, pag.40-43 şi 167-187; Bran, P., Finanţele întreprinderii, Editura Economică,
Bucureşti, 1997, pag.50-63

6
 ► reconsiderarea teoriilor neoclasice de finanţe ale întreprinderii prin luarea în considerare
a inflaţiei şi avântului pieţei financiare, fenomene caracteristice anilor 80, în atingerea obiectivului
funcţiei financiare de maximizare a valorii firmei. Pornind de la realitatea întreprinderilor manageriale
în care se face distincţie netă între proprietar şi manager au fost puse bazele teoriei de agent de către
Jensen şi Meckling (în 1976), care prin dezvoltări ulterioare realizează, pe de o parte, o conciliere a
conflictelor dintre acţionari şi manageri, prin sporirea îndatorării în finanţarea proiectelor de investiţii
în condiţiile în care valoarea investiţiilor managerilor ramâne constantă, întrucât această sporire reduce
cash-flow-ul liber la dispoziţia managerilor şi creşte riscul de faliment. Pe de altă parte, realizează
concilierea între acţionari şi obligatari în ceea ce priveşte transferul de avere de la obligatari la
acţionari în situaţia succesului unor investiţii riscante dacă dobânda obligaţiunilor este mai mică decât
cea în funcţie de riscul real prin folosirea unor instrumente hibride: obligaţiuni convertibile,
obligaţiuni rambursabile în acţiuni, obligaţiuni cu bonuri de subscripţie, prin care obligatarii să aibă
posibilitatea controlului politicii de dividend, respectiv, plăţile de dividende să nu se realizeze din
împrumuturi. Totodată, prin lansarea noţiunii de costuri de tranzacţionare în 1988 de către Williamson
este abandonată noţiunea de structură optimală, alegerea mijloacelor de finanţare fiind subordonată
naturii activului ce trebuie finanţat. Astfel, activele vandabile, care pot fi revândute fără pierdere pot fi
finanţate prin datorii, iar activele specifice să fie finanţate prin capitaluri proprii. În această accepţiune,
îndatorarea apare ca o cale normală de finanţare, iar capitalurile proprii ca o soluţie în extremis.
Admiţând realitatea existenţei asimetriei informaţionale, în sensul că managerii sunt mai informaţi
decât acţionarii sau alţi investitori, în 1970 Akerlof, pe exemplul pieţei autoturismelor de ocazie, a pus
bazele teoriei semnalelor. În finanţe, managerii semnalizează investitorilor mai puţin informaţi prin
politica de îndatorare şi prin distribuirea de dividende. Pornind de la modelul de arbitraj a lui Ross,
potrivit căruia managerii cunosc distribuţia rentabilităţii titlurilor, informaţie necunoscută de
investitori, Leland şi Pyle, în 1977, emit ideea că relevarea calităţii firmei este semnalată prin
proporţia capitalurilor proprii deţinute de manageri. Fiind cunoscută aversiunea lor pentru risc, orice
sporire a acestei părţi le reduce satisfacţia şi cu cât proiectele de investiţii sunt mai bune cu atât
îndatorarea va fi mai mare. Deci, semnalul transmis este rata de îndatorare ridicată care permite
managerilor ca acţionari să beneficieze de un efect de levier pozitiv. Modelul matematic de
semnalizare care exprimă interacţiunea dintre decizia de investiţii şi de finanţare a fost elaborat de
Myers şi Majluf. Depăşind teoria neutralităţii politicii de dividende asupra valorii firmei elaborată de
Modigliani şi Miller, mai mulţi autori au demonstrat efectul de semnalizare al dividendelor, în sensul
că distribuirea constantă sau în creştere de dividende conduce la creşterea cursului acţiunilor prin
efectul sporirii cererii;
 ► recunoaşterea reversibilităţii în deciziile financiare prin elaborarea teoriei
opţiunilor, ce se referă, în special, la structura financiară şi decizia de investiţii. În ceea ce priveşte
structura financiară şi opţiunile, capitalurile proprii ale întreprinderii pot fi interpretate ca o opţiune de
cumpărare asupra activelor întreprinderii. Acţionarii transferă proprietatea asupra activelor
obligatarilor în schimbul unei opţiuni de cumpărare la o anumită scadenţă, păstrându-şi puterea de
decizie. Dacă la scadenţă valoarea întreprinderii este inferioară sumei împrumuturilor obligatare,
acţionarii lichidează întreprinderea, iar în caz contrar, suprimă opţiunea rambursând împrumutul
obligatar, devenind proprietarii întreprinderii.
 În ceea ce priveşte decizia de investiţii şi opţiunile, în special investiţiile în cercetare-
dezvoltare ce nasc oportunităţi de creştere asociate cu investiţiile viitoare pe care le creează, atunci
când proiectul de investiţii poate fi uşor vândut în caz de evoluţie conjuncturală nefavorabilă, valoarea
de vânzare este interpretată ca o opţiune de vânzare.
 Teoria opţiunilor a fost elaborată mai întâi de F. Black şi M. Scholes prin aşa numitul
model opţional în discontinuitate sau opţiuni de tip european, în care opţiunea de cumpărare sau de
vânzare poate fi exercitată numai la scadenţa opţiunii şi apoi a fost perfecţionată de J. Cox şi S. Ross
prin modelul opţional în continuitate sau opţiuni de tip american în care opţiunile pot fi exercitate în
orice moment din interval.
Din conţinutul şi definiţia finanţelor întreprinderii se desprind şi funcţiile acestora, şi anume:
 - funcţia de repartiţie - se manifestă cu ocazia formării capitalului şi a fondurilor
proprii ale întreprinderii, în primul rând, şi în al doilea rând, cu ocazia stabilirii participării
întreprinderii la constituirea fondurilor comunităţii locale sau a bugetului central.
Prin intermediul acestei funcţii se realizează repartiţia unor acumulări anterioare în procesul
formării capitalului întreprinderii sau se realizează repartizarea rezultatelor întreprinderii, pentru
autofinanţare (formarea fondului surselor proprii de finanţare, fondul de participare a salariaţilor la

7
profit, de finanţare a unor activităţi sociale, etc.) sau pentru formarea fondurilor bugetare (locale şi
central);
- funcţia de control - se manifestă în procesul utilizării capitalului şi stabilirii obligaţiilor
bugetare. Prin intermediul funcţiei de control se urmăreşte eficienţa formării capitalului sub raportul
costului finanţării, precum şi eficienţa cheltuirii capitalului, cu încadrarea în prevederile bugetului de
venituri şi cheltuieli şi asigurarea integrităţii patrimoniului. Controlul se exercită sub toate formele
sale, preventiv, concomitent şi ulterior pentru a se preîntâmpina cheltuielile neeconomicoase sau
nelegale sau pentru a se recupera de la cei vinovaţi de gestiune necorespunzătoare, daunele aduse
întreprinderii.
Văzând conţinutul şi funcţiile finanţelor întreprinderii, pentru stabilirea locului funcţiei
financiare a întreprinderii este necesară precizarea obiectivelor acesteia.
Numeroasele fluxuri şi relaţii care caracterizează întreprinderea modernă au determinat
abordarea sistemică a acesteia, fiind considerată ca sistem economico-social ce corespunde mai multor
subsisteme: de producţie, cercetare - dezvoltare, comercial, financiar, al resurselor umane.
Privite ca subsisteme, funcţiile întreprinderii şi relaţiile dintre ele reprezintă module de
susţinere a structurii organizatorice şi de armonizare a tuturor activităţilor pentru realizarea
obiectivului acesteia. Având în vedere multiplele responsabilităţi pe care le presupune funcţionarea
întreprinderii în economia de piaţă, în condiţiile unei autonomii depline, are loc o diversificare şi
îmbogăţire a conţinutului funcţiilor, precum şi o mai bună individualizare a acestora.
Urmărind evoluţia logică a activităţilor dintr-o întreprindere, se poate aprecia că aceasta
îndeplineşte cinci funcţii de bază, care reprezintă tot atâtea sectoare de management în cadrul
managementului acesteia, astfel:
 funcţia de cercetare - dezvoltare vizează înnoirea tehnologică şi a gamei de produse şi
servicii. Evoluţia progresului tehnic a determinat, la întreprinderile mari cu obiect de activitate
produse şi servicii complexe, individualizarea în cadrul acestei funcţii a aceleia de mentenanţă, care
urmăreşte menţinerea în stare optimă de funcţionare a echipamentelor tot mai complexe cu care sunt
dotate întreprinderile. De asemenea, trecerea societăţii la epoca post - industrială şi creşterea
conştientizării oamenilor asupra efectelor nocive, dăunătoare societăţii şi vieţii, ale unor activităţi
poluante, au pus în faţa întreprinderilor problema protecţiei şi conservării mediului înconjurător şi
deci, individualizarea unei funcţii aparte ;
 funcţia comercială cu importanţă hotărâtoare în economia de piaţă urmăreşte lărgirea şi
diversificarea pieţelor pentru produsele şi serviciile întreprinderii. Prin elaborarea studiilor de
marketing, prin activităţile de promovare, ofertare şi reclamă, funcţia comercială stă la baza
fundamentării strategiei şi politicii de dezvoltare a întreprinderii ;
 funcţia de producţie integrează activităţile prin care are loc transformarea stocurilor de
valori materiale în produs finit, conform prevederilor contractuale şi a cerinţelor înscrise în
documentaţia de execuţie şi în standardele de calitate ;
 funcţia de personal (managementul resurselor umane) concentrează activităţile prin care
se asigură resursele umane necesare din punct de vedere cantitativ, ca număr - şi calitativ, pe meserii,
niveluri de calificare şi profesii;
 funcţia financiară presupune informarea corectă şi sistematică privind potenţialul de
producţie şi desfacere al întreprinderii şi a modului de gestionare a resurselor întreprinderii.
Fără îndoială, scopul final al activităţii întreprinderii, preocuparea primordială a managerilor
acesteia este maximizarea valorii întreprinderii şi, implicit, obţinerea unei rentabilităţi cât mai
ridicate. Acesta este obiectivul principal al funcţiei financiare întrucât întreprinderea este în cele din
urmă o sumă de investiţii, iar investitorii pretind maximizarea valorii investiţiei.
Mult timp, funcţia financiară a avut ca sarcină de bază ţinerea evidenţei cu scopul de a asigura
"cea mai bună reglementare posibilă a plăţii datoriilor contractate şi născute din activitatea de
producţie"7. Dar evoluţia întreprinderii de la unitate de producţie de mărime mică cu acţionar, în
general, individual, la unitate mare, de formă socială cu acţionari diverşi care folosesc munca unor
categorii sociale diverse, a transformat şi funcţia financiară dintr-o simplă tehnică derivată din
contabilitate în, "finanţele întreprinderii", ramură a ştiinţei economice care studiază ansamblul
relaţiilor economice băneşti prin care se constituie şi utilizează capitalul întreprinderii în vederea
obţinerii şi repartizării rezultatului final, respectiv profitului întreprinderii.

7
Roux, D., Analyse économique et géstion de l'entreprise, vol.II , Ed. Dunod, Paris, 1988, pag.175

8
 Aşa cum remarca Aldo Levy8, în Franţa, dar şi în celelalte ţări occidentale funcţia financiară a
întreprinderii a evoluat mult, în special, în ultimul deceniu, datorită evoluţiei pieţei de capitaluri şi
"mondializării" producţiei. Astfel, managerul financiar îşi menţine rolul său dublu în asigurarea
finanţării fiecărei acţiuni, operaţiuni şi în căutarea surselor de finanţare cele mai ieftine, dar orizontul
său s-a îmbogăţit prin multiplicarea posibilităţilor de opţiune pentru obţinerea resurselor. Pe lângă
finanţatorii tradiţionali, bănci şi instituţii de credit, a luat o deosebită amploare piaţa financiară, iar
instrumentele prin care se asigură capitalurile folosite de aceasta, s-au diversificat. Piaţa capitalurilor,
cândva monopolul băncilor centrale, a altor bănci şi instituţii financiare autorizate s-a scindat în: piaţa
interbancară rezervată băncilor prin care se acoperă nevoile de lichidităţi ale acestora şi o piaţă
deschisă, piaţa financiară pe care sunt negociate titluri de valoare şi prin care se formează cea mai
mare parte a capitalului întreprinderii. Mai mult, pe lângă instrumentele clasice ale pieţei financiare,
acţiuni şi obligaţiuni, se asistă la sfârşitul unei standardizări şi apariţia unor instrumente hibride. De
aceea, gestiunea resurselor financiare s-a modificat mai mult pentru operaţiunile de finanţare şi de
investiţii decât pentru operaţiunile specifice de gestiune, determinate de modificarea conjuncturală a
fluxurilor de trezorerie decalate, care antrenează nevoia de fond de rulment, (de finanţare a activităţii
de exploatare, sau imediate), respectiv a încasărilor din realizarea producţiei. Funcţia financiară,
respectiv managerul financiar trebuie deci să gireze într-un mediu turbulent, incert, riscurile de capital,
de dobândă şi ale cursurilor de schimb. Multiplicarea ratelor de referinţă şi fluctuaţia lor, datorată
mişcărilor de pe pieţele internaţionale, au determinat întreprinderile să se asigure contra riscurilor
majore: riscurile de dobândă prin schimbarea finanţărilor contractate la anumite dobânzi contra altora,
la dobânzi mai favorabile şi riscurile de curs de schimb prin prevederea efectuării decontărilor
amânate la cursul zilei decontării, sau folosirea în decontările internaţionale de titluri negociabile în
mai multe valute, pentru a nu suporta şocul modificării drastice a cursului unei singure valute.
În al doilea rând, tendinţa de mondializare a producţiei, respectiv tendinţa întreprinderilor de
a-şi fabrica producţia în ţări străine, la cel mai mic cost, sau de a se finanţa pe piaţa internaţională la
cele mai mici cheltuieli, a creat noi sarcini pentru managerul financiar. Întrucât rentabilitatea şi riscul
evoluează în acelaşi sens, este evident că riscul global pe un ansamblu de activităţi multinaţionale
diversificate este inferior sumei riscurilor pentru fiecare din activităţi luate separat şi de aceea are loc
dezvoltarea de activităţi tot mai complexe. Rentabilitatea pentru investiţiile internaţionale trebuie să
cuprindă o primă de risc specifică care să ia în considerare următorii factori :
◘ stabilitatea sistemului politic şi deci şi legislativ al ţării în care se realizează investiţia;
◘ dificultăţile inerente contextelor juridice diferite şi ale controlului societăţilor străine;
◘ diferenţele de curs valutar între valuta ţării mamă, moneda de tranzacţie şi a cea a ţării în
care se investeşte.
De asemenea, în afara asocierilor internaţionale, tendinţa unor mari întreprinderi de a-şi
asigura controlul pe un anumit segment de piaţă, determină realizarea de mari grupuri industriale, de
holding-uri, caz în care finanţele devin un factor de integrare. În acest caz, la nivel de grup, funcţiei
financiare îi revin următoarele sarcini pentru desfăşurarea unei politici unitare :
- organizarea evidenţei contabile şi fiscale, conform aceleiaşi metodologii, pentru a armoniza
la eşalon de grup procedurile contabile şi de control intern sau extern;
- alocarea şi controlul folosirii resurselor financiare deoarece reprezintă decizii strategice
referitoare la dezvoltarea grupului.
Întrucât obiectivul de bază al funcţiei financiare este maximizarea valorii întreprinderii,
managerul financiar trebuie să aibă în permanenţă o viziune a mărimii acesteia. Pe termen lung,
obiectivul întreprinderii este de a obţine o rentabilitate suficientă pentru capitalurile investite de
acţionari. Dacă se are ca obiectiv creşterea, dezvoltarea, întreprinderea capătă poziţie pe piaţă în
momentul în care profiturile anuale obţinute îi permit şi distribuirea îndestulătoare pentru acţionari,
dar şi capitalizarea care să sporească patrimoniul său mai rapid decât concurenţa. Finanţele,
evidenţiind o evaluare permanentă a diferitelor sectoare, stau la originea politicii de diversificare a
întreprinderii, validând sau sancţionând un anumit sau alt tip de activitate. Pe termen mediu,
managerul financiar trebuie să urmărească respectarea următoarelor cerinţe:
 asigurarea unui nivel rezonabil de îndatorare în funcţie de specificul fiecărei întreprinderi;
 politica de distribuire a dividendelor să fie rezultatul unei strategii continue şi coerente;

8
Levy, A, Managementul financiar, Economica , Paris , 1993 , pag.5

9
  în perioada de inflaţie, întreprinderea să-şi limiteze sever suma lichidităţilor care costă
scump datorită erodării monetare şi să-şi sporească la maxim coeficientul de îndatorare, deoarece
rambursarea se face în monedă depreciată;
 să afecteze capacitatea de autofinanţare şi îndatorare sectoarelor de activitate în plină
dezvoltare, în detrimentul sectoarelor deja mature, care au atins optimul în ce priveşte capacitatea de
producţie şi nivelul de calitate;
 strategia financiară să aibă drept vector călăuzitor "profitul net pe acţiune", susţinut printr-o
politică corespunzătoare de distribuire de dividende, o politică chibzuită de îndatorare şi o politică de
capitalizare argumentată acţionarilor, indicator care să conducă la creşterea prestigiului întreprinderii.
Subordonate obiectivului principal, maximizarea valorii întreprinderii, funcţiei financiare îi
revin şi alte obiective, şi anume:
■ organizarea evidenţei contabil-financiare, care are drept scop înregistrarea şi raportarea
activelor, pasivelor, veniturilor şi cheltuielilor întreprinderii. Acestea se finalizează în raportul
financiar periodic, ce are drept scop comunicarea informaţiilor financiare celor interesaţi, în special,
acţionarilor întreprinderii, dar şi altor persoane fizice şi juridice: furnizori şi beneficiari efectivi sau
potenţiali, prin publicarea oficială a bilanţului;
■ organizarea evidenţei fiscale pentru impozitele pe care trebuie să le plătească
întreprinderea. Este foarte importantă stabilirea reală a bazei impozabile prin respectarea
reglementărilor fiscale şi preîntâmpinarea evaziunii fiscale, rol deosebit în această privinţă având
exactitatea datelor din evidenţa contabilă;
■ asigurarea integrităţii patrimoniului întreprinderii prin efectuarea periodică a inventarierii
acestuia, ocazie cu care se constată starea lui, diferenţele cantitative şi se urmăreşte recuperarea
contravalorii acestora de la cei vinovaţi. Aceasta presupune ţinerea corespunzătoare a contabilităţii de
gestiune, a registrelor financiar-contabile şi a contabilităţii analitice pe feluri de valori materiale, pe
creanţe şi obligaţii faţă de clienţi, debitori şi respectiv faţă de furnizori şi creditori. Legat de
organizarea evidenţei contabil-financiare şi de gestiune se poate vorbi şi de o contabilitate managerială
care asigură fluxul de informaţii către managerii întreprinderii, în principal, în ceea ce priveşte analiza
evoluţiei, dinamicii costului de producţie şi eficienţei economice;
■ organizarea activităţii financiar-contabile prin întocmirea unei scheme organizatorice a
sistemului financiar-contabil care să asigure culegerea, prelucrarea şi circulaţia informaţiilor financiar-
contabile în mod operativ şi cu cele mai mici costuri.
Din analiza obiectivelor ce sunt atribuite managementului financiar, se poate constata rolul său
deosebit în cadrul funcţiilor întreprinderii şi mai ales în perfecţionarea activităţii financiare prin
alegerea celor mai potrivite metode de înregistrare a datelor, prin perfecţionarea sistemului de
indicatori economico-financiari care să caracterizeze activitatea întreprinderii. Oportunitatea
investiţiilor, supravegherea indicatorilor de performanţă financiară, echilibrul bugetar în caz de
evenimente neprevăzute sunt atribuţii proprii funcţiei financiare. Toate planurile de finanţare, bugetul
de venituri şi cheltuieli, bugetul de trezorerie sunt de resortul managementului financiar.
Scopul managementului financiar este acela de a apăra un acţionariat stabil, de a nu determina
disensiuni sau pierderi de putere, care prejudiciază mersul şi dezvoltarea întreprinderii prin stabilirea
unui raport adecvat între resursele împrumutate externe şi cele interne create sau aduse de acţionari,
raport ce influenţează rentabilitatea capitalurilor proprii, dividendele pe acţiuni şi implicit cursul
acţiunilor.
Prin gestionarea resurselor financiare, managerul financiar se implică şi în gestiunea resurselor
umane, contribuind la menţinerea unui climat sănătos de muncă, la stabilitatea personalului şi, în
principal, a specialiştilor întreprinderii.

1.3. Gestiunea financiară a întreprinderii

Realizarea obiectivului de bază al funcţiei financiare a întreprinderii este determinată de

"punerea în aplicare a unui sistem de metode de gestiune financiară" 9. Gestiunea financiară este un
mod de conducere şi organizare a activităţii întreprinderii care urmăreşte gospodărirea judicioasă a
resurselor de care dispune sau sunt atrase în circuit în vederea obţinerii maximului de eficienţă din
activitatea desfăşurată.

9
Stancu, I., Gestiunea financiară a agenţilor economici, Ed.Economică, Bucureşti,1994, pag.22

10
 Originea cuvântului gestiune provine de la franţuzescul gestion sau latinescul gestio. Conform
dicţionarului enciclopedic Le Petit Larousse (1995) prin gestiune se înţeleg:
 acţiunea sau maniera de a gera (a administra în contul, în numele altora), administra sau
conduce, de a organiza ceva;
 perioada pe timpul căreia se gerează o afacere.
Din punct de vedere financiar, termenul gestiune desemnează un sistem de reguli constând în a
nu afecta bugetul unui an decât operaţiunile materiale executate în cursul acelui an. Cuvântul gestiune
este înţeles în două sensuri.
Gestiunea în sens restrâns presupune studiul deciziilor financiare care pot fi:
- pe termen lung: deciziile de investiţii, financiare şi de dividend (politica financiară);
- pe termen scurt: decizii referitoare la gestiunea ciclului de exploatare (gestiunea stocului,
creanţelor, a datoriilor de exploatare), gestiunea trezoreriei şi gestiunea riscurilor.
Deciziile financiare sunt completate cu expunerea metodelor de diagnostic şi de analiză financiară
care prin prisma evaluării întreprinderii (stabilirea valorii de piaţă a întreprinderii) permit un
raţionament al eficienţei deciziilor din ambele categorii.
Gestiunea în sens larg cuprinde mai multe etape:
◙ informarea, recenzarea diferitelor obiective şi cunoaşterea mijloacelor şi soluţiilor care pot
fi luate pentru atingerea obiectivelor;
◙ decizia - alegerea unei soluţii în funcţie de obiectivele de atins;
◙ punerea în aplicare a deciziilor - operaţiile întreprinse pentru aplicarea deciziilor în cadrul
organizatoric necesar pentru acţiune;
◙ controlul aplicării deciziilor - analiza rezultatelor obţinute prin aplicarea deciziei care pot
antrena revizuirea deciziei şi adoptarea de noi decizii.
Ca expresie operaţională a finanţelor întreprinderii, gestiunea financiară cuprinde un ansamblu
de decizii, operaţiuni şi modalităţi de organizare a activităţii financiare în vederea procurării şi
utilizării capitalurilor în scopul obţinerii, repartizării şi utilizării rezultatului final, respectiv profitului.
Gestiunea financiară presupune aplicarea în activitatea întreprinderii a două criterii de bază:
- autonomia funcţională a întreprinderii, respectiv libertatea în modul de procurare şi gestiune
a capitalului total;
- eficienţa, respectiv obţinerea maximului de rezultate în urma gestionării capitalului.
Gestiunea financiară cuprinde trei componente de bază:
 deciziile financiare;
 operaţiunile financiare;
 cadrul organizatoric al activităţii financiare.
Prima componentă a gestiunii financiare o reprezintă deciziile financiare. A gestiona
înseamnă, în primul rând, a conduce. Iar conducerea activităţii financiare se realizează prin
intermediul deciziilor financiare, definite ca acte conştiente prin care se "hotărăsc anumite măsuri
pentru soluţionarea unei probleme"10 sau care "implică programarea evenimentelor viitoare" 11. Din
definiţie rezultă că timpul este criteriul de bază în adoptarea deciziei în concordanţă cu dimensiunea
riscului. Deciziile financiare trebuie privite în interacţiune cu aşteptările diferiţilor agenţi economici.
Deoarece întreprinderea este în concurenţă pe piaţa capitalurilor, efectul deciziilor financiare trebuie să
satisfacă înainte de toate aşteptările ofertanţilor de fonduri, acţionari şi creditori financiari. Aceste
aşteptări sunt comensurate în termeni de rentabilitate şi risc, noţiuni care reprezintă esenţa logicii
deciziilor financiare. Totodată, efectul deciziilor financiare trebuie să răspundă şi aşteptărilor
personalului întreprinderii, care pretinde în schimbul prestaţiei sale o remunerare adecvată şi o
stimulare în funcţie de rezultate.
I. După orizontul de timp la care se referă, deciziile financiare pot fi grupate în:
- decizii strategice;
- decizii tactice.
Deciziile financiare strategice vizează un orizont de timp mai îndepărtat şi sunt cele care
prefigurează cadrul în care urmează să se desfăşoare activitatea întreprinderii. Ele urmăresc întărirea
poziţiei întreprinderii pe piaţă şi dezvoltarea întreprinderii. În mod concret, deciziile financiare
strategice vizează volumul investiţiilor care se vor realiza, creşterea randamentului activelor,
accelerearea vitezei de rotaţie a activelor circulante, politica de preţuri a întreprinderii etc.
10
Bistriceanu, Gh. şi colectiv, Lexicon de finanţe-credit, contabilitate şi informatică financiar-contabilă, vol.I,
EDP, Bucure]ti,1981, pag.257
11
Giurgiu, A., Op. cit. , pag.16

11
 Deciziile financiare tactice sunt decizii de corecţie, prin care se urmăreşte ajustarea
influenţelor conjucturale, pentru a se urma strategia fixată. În mod evident, ele sunt adoptate în cursul
perioadei, în funcţie de condiţiile noi care apar în procesul aprovizionării, producţiei sau de desfacerii.
II. După natura lor, deciziile financiare se grupează în:
- decizii de investiţii;
- decizii de finanţare.
Deciziile de investiţii sunt decizii de cheltuire a capitalului care conduc la achiziţionarea sau
construirea unui activ în vederea obţinerii de fluxuri de lichidităţi viitoare. Investiţiile cresc valoarea
întreprinderii şi de aceea deciziile care stau la baza lor sunt decizii strategice. De altfel, sporirea de
valoare a întreprinderii denotă că investiţia este rentabilă şi că rentabilitatea investiţiei este superioară
costului său de finanţare. În urma deciziei de investiţii se obţin două componente ale patrimoniului
întreprinderii :
- o componentă principală reprezentată de activele imobilizate sub cele trei forme : imobilizări
necorporale, corporale şi financiare, care vor reprezenta zestrea întreprinderii pe o perioadă relativ
lungă de timp ;
- o componentă complementară, accesorie, reprezentată de activele circulante (stocuri, creanţe
de exploatare, portofoliu de titluri de valoare) necesare realizării ciclurilor operaţiunilor de exploatare
şi financiare. Deşi sunt caracterizate printr-o rotaţie rapidă, caracterul lor de permanenţă la un anumit
nivel prezintă importanţă în buna funcţionare a mecanismului financiar al întreprinderii şi imobilizează
o parte destul de însemnată din capitalul întreprinderii.
În afara deciziilor de investire, în întreprindere, în anumite momente, pot fi adoptate şi decizii
de dezinvestire.
Deciziile de dezinvestire presupun hotărâri de vânzare a unei părţi din activul întreprinderii
constituită din imobilizări în special corporale disponibile, care nu-şi mai găsesc întrebuinţare în
întreprindere. Logica care stă la baza deciziilor de dezinvestire este aceeaşi ca şi la deciziile de
investire, respectiv creşterea valorii întreprinderii. Astfel, lichidităţile obţinute în urma deciziilor de
dezinvestire trebuie plasate mai rentabil, fie prin reinvestire în întreprindere, fie prin investire în afară,
astfel încât să sporească bogăţia acţionarilor întreprinderii.
Deciziile de finanţare vizează modul de finanţare a activului întreprinderii, respectiv sursele
de procurare a capitalurilor necesare. În fond decizia de finanţare înglobează trei tipuri majore de
decizii:
♦ alegerea structurii de finanţare, respectiv stabilirea raportului între capitalurile împrumutate
şi cele proprii;
♦ politica de dividend, respectiv opţiunea pentru reinvestirea rezultatului sau distribuirea sa;
♦ alegerea între finanţarea internă, respectiv autofinanţare şi cea externă, din capitaluri
provenite de la acţionari sau creditori financiari.
De aceea, deciziile de finanţare sunt tot decizii strategice, deoarece influenţează în mod direct
valoarea întreprinderii, şi, implicit, eficienţa activităţii acesteia.
Între deciziile de investiţii şi cele de finanţare există o intercondiţionare în sensul că opţiunea
pentru investiţii determină nivelul capitalurilor de finanţare şi necesitatea găsirii surselor de acoperire,
dar şi nivelul surselor de finanţare este hotărâtor în adoptarea deciziei de investiţii. O gestiune
financiară optimă presupune o corelare a duratei de exigibilitate a sursei cu durata de existenţă a
activului procurat cu aceasta, pentru a nu determina goluri de surse. Deciziile financiare la nivel
microeconomic şi modul lor de întrepătrundere pot fi reprezentate sub forma unui circuit financiar 12,

12
Charreaux, G., Gestion financière, Ed. Litec, Paris, 1996, pag.7

12
 DECIZIA DE DECIZIA DE
INVESTI| II FINAN| ARE

CAPITALURI
ACTIVE PROPRII
1.Finan\are
IMOBILIZATE 2a.Investire Ac\ionari
Opera\iuni de
investi\ii
CENTRU DE 4a.Autofinan\are
DATORII
2b.Dezinvestire DECIZII
FINANCIARE FINANCIARE
3.Flux de Manageri Creditori
NFRE financiari
trezorerie de
Opera\iuni de
exploatare
exploatare
4b. Fluxuri de
reparti\ie:
PORTOFOLIU -dob`nzi; STRUCTURA
-ramburs[ri;
DE ACTIVE -dividende FINANCIAR{

aşa cum reiese din fig.1.2. Notă:

NFRE= nevoia de fond de rulment din exploatare
Fig.1.2. Modelul circuitului financiar

Circuitul financiar pune în evidenţă fluxurile de lichidităţi ca rezultantă a diverselor decizii

financiare. Într-o primă fază, capitalul constituit prin confruntarea pe piaţa financiară a cererii de
capital cu oferta deţinătorilor de disponibilităţi (acţionari, bănci, investitori individuali), este investit în
active imobilizate şi stocuri de active circulante necesare realizării ciclului de exploatare. Din vânzarea
produselor sau serviciilor rezultă lichidităţi prin care se achită obligaţiile faţă de aducătorii de capital.
Ceea ce rămâne, ca şi, eventual, sumele din operaţiile de dezinvestire, sunt reintegrate în noi cicluri de
operaţiuni de investiţii, de exploatare şi financiare, ceea ce asigură continuitatea activităţii
întreprinderii.
Cea de-a doua componentă a gestiunii financiare o reprezintă operaţiunile financiare ca
acţiuni concrete prin care se procură şi utilizează capitalurile, în vederea obţinerii şi repartizării
rezultatelor finale. În mod concret, sunt operaţiuni financiare activităţile de întocmire a contractului şi
statutului de societate prin care se constituie capitalul social, operaţiunile de întocmire a prospectelor
de emisiune pentru acţiuni şi obligaţiuni, prin care se sporeşte capitalul, încheierea contractelor de
credite, operaţiunile de primire şi de vărsăminte de lichidităţi. Totodată, sunt considerate operaţiuni
financiare cele legate de stabilirea amortizării activelor imobilizate, de dimensionare a necesarului de
active circulante si operaţiunile de trezorerie menite să asigure solvabilitatea şi capacitatea de plată a
întreprinderii. Operaţiuni financiare specifice sunt de asemenea cele de prognozare a profitului, de
stabilire a profitului impozabil, de onorare a obligaţiilor faţă de bugete si creditori şi de repartizare a
profitului net. Determinarea costului capitalului şi alegerea unei structuri financiare optime sunt
operaţiuni financiare calitative care contribuie la creşterea eficienţei activităţii financiare.
Adoptarea deciziilor financiare şi efectuarea operaţiunilor financiare pentru aplicarea
deciziilor se pot realiza numai într-un cadru organizatoric adecvat exercitării funcţiei financiare a
întreprinderii, ce reprezintă a treia componentă a gestiunii financiare.
Modul de organizare a activităţilor financiare a cunoscut şi cunoaşte forme instituţionale
diferite, în funcţie de mărimea întreprinderii, de complexitatea activităţii financiare şi de perioada de
dezvoltare pe care o traversează societatea.
În întreprinderile mici, de cele mai multe ori, nu există o diferenţiere netă a funcţiei
financiare, atribuţiile ei fiind exercitate, în multe cazuri, chiar de proprietar.
În întreprinderile medii şi mari, dar, mai ales, la cele cotate la bursă, funcţia financiară este
clar diferenţiată, fiind numit un responsabil specializat. La acestea, activităţile financiare, pot fi
organizate sub forma compartimentelor, birourilor, serviciilor sau direcţiilor financiare pe grupe de
operaţii omogene :
- operaţiuni de previziune financiară;
- operaţiuni de decontări cu şi fără numerar;
- operaţiuni de urmărire a costurilor şi a evoluţiei preţurilor;
- operaţiuni de analiză financiară şi fiscalitate;
- operaţiuni de control financiar intern şi de control de gestiune.

13
 Un mod ipotetic de organizare a activităţilor financiare dintr-o întreprindere mare ar putea fi
reprezentat astfel (fig.1.3):
Direcţia
financiară

Compartimente Compartimente Compartimente

funcţionale operaţionale de control

Deconturi Control financiar

fără numerar preventiv
Planificare
financiar[
Casierie
Control de
gestiune (financiar
Finanţare Salarii şi alte intern)
Remuneraţii

Fiscalitate
Preţuri, analize şi
Situaţii financiare
Urmărire costuri

Fig.1.3.
În Organizarea
întreprinderile activităţilor
occidentale financiare
pot exista într-ode organizare, în care direcţia financiară
trei tipuri
să ocupe: întreprindere mare
 un loc subordonat; aceasta este dependentă de direcţia administrativă care înglobează o
gamă largă de activităţi: juridice, fiscale, de contabilitate, control de gestiune, gestiune financiară,
sociale etc.;
 un loc mediu; aceasta are acelaşi rang (ocupă acelaşi nivel ierarhic) cu alte direcţii: de
producţie, de marketing, resurse umane, administrativă;
 un loc superior; aceasta este subordonată numai directorului general, dar supervizează
celelalte direcţii menţionate anterior.
Acest ultim mod de organizare adevereşte rolul crescând al managerului financiar în cadrul
echipei manageriale, pentru că "practic, toate deciziile au implicaţii financiare" 13, iar "inginerul şi
expertul în producţie au devenit mai puţin importanţi în echipa managerială, comparativ cu executivul
financiar şi juristul."14
De aceea, "aceasta ar trebui să facă din orice student o persoană interesată de finanţe,
indiferent de domeniul ulterior de activitate pe care şi-l va alege." 15
Realizarea unei gestiuni financiare de întreprindere optimă, adică obţinerea maximului de
rezultate în urma alocării şi gospodăririi capitalului şi celorlalte categorii de resurse presupune
respectarea următoarelor reguli de bază:
1) selectarea şi desfăşurarea de activităţi sau realizarea de produse din gama de fabricaţie
numai dacă prezintă rentabilitate;
2) dezvoltarea şi diversificarea întreprinderii prin investiţii noi, atâta timp cât rentabilitatea
sperată pentru acestea este superioară costului capitalului utilizat pentru finanţare; se are în vedere că
randamentul marginal al investiţiilor înregistrează tendinţă de scădere, iar costul capitalului creşte pe
măsura sporirii nevoii de resurse pentru finanţarea unor investiţii însemnate (costul capitalurilor
proprii prin pretinderea de către acţionari a unei rentabilităţi ce înglobează o cotă de risc în creştere pe
măsura investirii, iar costul capitalului împumutat datorită cererii de capital în creştere);
3) scadenţa sursei de finanţare să fie superioară sau cel puţin egală cu durata de existenţă a
activului creat pe seama acesteia; în acest fel, se asigură solvabilitatea şi lichiditatea întreprinderii,
evitându-se falimentul;
4) întreprinderea să urmărească creşterea gradului de îndatorare atâta timp cât rentabilitatea
capitalului investit sau rentabilitatea economică (R e) este mai mare decât rata costului capitalului
împrumutat (rd), întrucât sporeşte averea acţionarilor (efectul de levier financiar al îndatorării) ilustrat
astfel:
13
Halpern, P., şi colab., Op.cit., pag.5
14
Idem
15
Idem

14
Notăm:
A - activul economic sau capitalul investit; A=C pr+D;
Cpr - capitaluri proprii;
D - capitaluri împrumutate;
Rf - rentabilitate financiară;
d - rata nominală a dobânzii aferentă capitalurilor împrumutate;
dxD - dobânda plătită băncii;
rd - d(1-T), întrucât dobânda este deductibilă în calculul profitului
impozabil şi creează o economie de impozit, respectiv dxT;
RNE - rezultatul net din exploatare;
T - cota de impozit pe profit.
Relaţia de calcul a rentabilităţii economice, în funcţie de profitul net al exploatării este:
RNE
Re =
A
Pn RNE  Dobânda netă R e  A  rd  D R e (C  D)  rd  D
Rf= C = C pr = = =
pr C pr C pr
 D 
R e  (R e  rd )  
 C pr 
în care:
D
(R e  rd )  = efectul de levier financiar;
C pr
D
C pr = levierul îndatorării.
exemplu. La societatea comercială X se cunosc următoarele date:
- capitalul propriu:25000 lei;
- capitalul împrumutat (credit bancar pe termen mediu şi lung): 14000 lei;
- creditul bancar este contractat pe o perioadă de 4 ani, cu o dobândă de 12%;
- rezultatul net din exploatare (profit): 9500 RON;
- cota de impozit pe profit este 16%.
Să se determine rata rentabilităţii financiare şi să se stabilească efectul de levier financiar.

Rezolvare:
a) Se determină rentabilitatea economică:

RNE RNE
Re = x 100 = C  D x100
A pr

9500
Re = x 100 = 24,3%
39000
b) Rata rentabilităţii financiare se determină cu formula:
Pn RNE - rd xD
Rf = C x100 =
pr C pr
r d = d x (1-T) = 12% x (1- 16%) = 10,1%

Rata rentabilităţii financiare va fi:

Pn 9500  10,1% x14000
Rf = C x100 = x100 = 32,3%
pr 25000
sau:
D 14000
R f  R e  ( R e  rd )  
C pr = 24,3% +(24,3% - 10,1%) 25000 =32,3%
c) Efectul de levier financiar se determină astfel:

15
 D 14000
(Re - rd)  C = (24,3% - 10,1%) x = 7,9%
pr 25000
Având în vedere că:Re = 24,3% > rd = 10,1%  levier pozitiv

16