„ION” (1920) (L.

Rebreanu)

Formula romanescã (tipologia romanului)

-roman din perioada interbelicã, realist, obiectiv, rural, social (monografie;
roman – frescã), doric.

Publicare
-dupã cum observa criticul literar Alexandru Piru, pânã la data apariþiei lui
„Ion” romanul românesc numãra câteva remarcabile realizãri, printre care „Ciocoii
vechi ºi noi” (1863) de N. Filimon, „Romanul Comãneºtenilor” (1894-1910) de Duiliu
Zamfirescu, „Mara” (1906) de Ioan Slavici, „Arhanghelii” (1913) de Ion Agârbiceanu
ºi „Neamul ªoimãreºtilor” (1915) de Mihail Sadoveanu.
-critica literarã a arãtat cã, prin romanul „Ion” publicat în anul 1920, Liviu
Rebreanu deschide calea romanului românesc modern, dând o capodoperã în maniera
realismului dur, afirmat în literatura universalã prin Balzac, Stendhal sau Emile
Zola.

Specie literarã
-printre trãsãturile ce înscriu opera literarã „Ion” în categoria romanului se
numãrã:
• specie a genului epic, în prozã, de mare întindere;
• acþiune complexã, desfãºuratã pe mai multe planuri narative, organizate prin
alternanþã sau înlãnþuire;
• intrigã amplã ºi complicatã (conflicte puternice);
• personaje numeroase, de diverse tipologii (reprezentative pentru anumite
categorii sociale) dar bine individualizate;
• principalul mod de expunere este naraþiunea, împletitã cu descrierea, dialogul
ºi monologul interior.

Temã. Motive literare.

-tema romanului o constituie zugrãvirea universului satului transilvãnean de
la începutul secolului al XX-lea în centrul cãruia stã imaginea þãranului român, care
luptã pentru pãmânt.
-Liviu Rebreanu înfãþiºeazã universul rural în mod realist, fãrã idilizarea din
proza sãmãnãtoristã.
Se poate vorbi, aºa cum observa ºi Al. Piru, de o reflectare realist-criticã a
satului transilvãnean, întrucât este urmãritã dezumanizarea þãranului sãrac în
procesul de îmbogãþire. Rebreanu însuºi mãrturiseºte cã îmbrãþiºeazã concepþia lui
Stendhal: Stendhal afirma cã “romanul e o oglindã care se plimbã pe un drum,
reflectând când azurul aerului imaculat, când gunoiul ºanþurilor murdare”. (Aºadar,
„Ion” prezintã ºi aspecte negative din lumea satului, fapt ce contrazice concepþia
sãmãnãtoristã, potrivit cãreia þãrãnimea este singura depozitarã a valorilor morale,
spre deosebire de oraºul viciat.)
-tema centralã, posesiunea pãmântului, este dublatã de tema iubirii.
-Nicolae Manolescu considerã cã tema centralã este cea a destinului.
-teme ºi motive adiacente: familia, cãsãtoria, drumul.
 Titlul
-reprezintã numele personajului central (personaj eponim)
-este semnificativ pentru intenþia autorului de a face din Ion tipul generic
al þãranului ardelean, eroul fiind în acelaºi timp ºi un personaj puternic
individualizat.
-romanul a fost intitulat iniþial, în faza de proiect, „Zestrea”.

Geneza romanului. Raport realitate-ficþiune

(demonstreazã apartenenþa la realism)

Liviu Rebreanu mãrturiseºte cã în cei ºapte ani în care a lucrat la roman,

un rol important l-a avut „impresia afectivã,” emoþia, dar ºi acumularea de material
documentar” (concepþie ce îl apropie de Arghezi › actul creator = inspiraþie + efort).
Dupã cum afirmã autorul în articolul „Mãrturisiri”, din volumul „Amalgam”
(1943), geneza romanului „Ion” este legatã de câteva elemente autobiografice care
l-au inspirat:
-o scenã pe care a vãzut-o, la hotarul satului Prislop, cu un þãran care
s-a aplecat ºi a sãrutat pãmântul „ca pe o ibovnicã”. (Al. Piru observã cã o scenã
asemãnãtoare este zugrãvitã în „La terre”de Emile Zola).
<<„Ion” îºi trage originea dintr-o scenã pe care am vãzut-o acum vreo trei
decenii. Era o zi de început de primãvarã. Pãmântul jilav, lipicios. Ieºisem cu o
puºcã la porumbei sãlbatici. Hoinãrind pe coastele dimprejurul satului, am zãrit un
þãran, îmbrãcat în straie de sãrbãtoare. El nu mã vedea.... Deodatã s-a aplecat ºi a
sãrutat pãmântul. L-a sãrutat ca pe o ibovnicã.... Scena m-a uimit ºi mi s-a întipãrit
în minte, dar fãrã vreun scop deosebit, ci numai ca o simplã observaþie.
[….] Scena aceasta s-a petrecut pe hotarul satului Prislop, pe lângã Nãsãud,
unde stãteau pãrinþii mei de vreo zece ani ºi unde tatãl meu era învãþãtor”
(L. Rebreanu, „Mãrturisiri”, 1932)

-un eveniment din satul sãu (povestit de sora lui) cu un þãran, vãduv, bogat,
care ºi-a bãtut crunt fata, pentru cã rãmãsese însãrcinatã cu un sãrãntoc, ceea ce l-
a determinat pe prozator sã scrie imediat o nuvelã intitulatã „Ruºinea”.
„La vreo sãptãmânã […] iatã alt <<eveniment>> în natul nostru: un þãran
vãduv, dintre cei mai bogaþi ºi-a bãtut unica fatã într-un hal îngrozitor. […] Pe fatã
o chema Rodovica. Biata Rodovica de altfel mânca destul de des bãtaie în ultimul
timp, fiindcã i se întâmplase sã greºeascã ºi sã rãmânã însãrcinatã. […] În sfârºit, în
ziua cu bãtaia cea groaznicã, þãranul nu ºtiu de la cine se zice cã ar fi aflat cã
Rodovica lui ºi-a dãruit fecioria celui mai becisnic flãcãu din tot satul. […] Afarã
de greºeala fetei, trebuia sã se încuscreascã, el, fruntaº, cu pleava satului ºi sã dea o
zestre bunã unui prãpãdit de flãcãu care nu iubea pãmântul ºi nici nu ºtia sã-l
munceascã cum se cuvine”
(L. Rebreanu, idem)

-o discuþie cu un flãcãu foarte sãrac din vecini, Ion Pop al Glanetaºului,

care îi povesteºte necazurile ºi îi mãrturiseºte dragostea pãtimaºã pentru pãmânt.
 „Tot în zilele acelea, am stat mai mult de vorbã cu un flãcãu din vecini,
voinic, harnic, muncitor ºi foarte sãrac. Îl chema Ion Pop al Glanetaºului. Mi se
plângea flãcãul de diversele-i necazuri a cãror pricinã mare, grozavã, unicã, el o
vedea în faptul cã n-are pãmânt. […] Pronunþa de altfel cuvântul <<pãmânt>> cu
atâta sete, cu atâta lãcomie ºi pasiune, parcã ar fi fost vorba despre o fiinþã vie ºi
adoratã”.
(L. Rebreanu, idem)
Critica literarã a observat cã învãþãtorul Herdelea este o ipostazã a tatãlui
lui Rebreanu iar Titu Herdelea un alter-ego al autorului: „Lupta pentru existenþã,
tribulaþiile sentimentale (era prieten cu învãþãtoarea Virginia Grivase), experienþa de
viaþã din perioada 1908-1909 (...) sînt relatate pe larg în romanul <<Ion>> pe
seama lui Titu Herdelea, nume sub care Liviu Rebreanu se va prezenta statornic în
romanele lui (în <<Rãscoala>> ca ºi în <<Gorila>>)” (Al. Piru). Acelaºi critic literar,
Al. Piru, remarca faptul cã „în Laura ºi Ghighi, Rebreanu a pictat pe douã din
surorile sale, Livia ºi Maria”.
La datele de mai sus se adaugã amintirile din satul primei copilãrii:
petrecerea de la horã, scandalul, cheful de la cârciumã, bãtaia dintre flãcãi, etc.
Prin faptul cã valorificã aspecte din realitatea biograficã a autorului,
romanul lui Rebreanu se apropie de romanele caracterizate prin autenticitate ale lui
Camil Petrescu ori M. Eliade.
Iniþial, Liviu Rebreanu dezvoltã un plan de roman, de cu totul alte proporþii
ºi dimensiuni, propunându-ºi sã alcãtuiascã o trilogie care sã trateze aceeaºi temã, în
moduri diferite, pentru Ardeal, Vechiul Regat ºi Basarabia. Mai apoi s-a gândit sã
completeze imaginea satului transilvãnean cu destinul unei familii de intelectuali.
Prin martie 1913 prozatorul se aºeazã pentru prima datã serios la masa de
scris, optând pentru titlul „Zestrea”, dar este nemulþumit, dându-ºi seama cã „ieºise
ceva cu desãvârºire neorganic”. Dupã aproape trei ani de limpeziri, mersul
romanului, mãrturiseºte Rebreanu, „începuse a mi se sintetiza în minte ca o figurã
graficã”. Romanul va fi publicat abia în 1920, sub titlul „Ion” (ce i se pare mai
expresiv).
Toate acestea demonstreazã capacitatea scriitorului de a-ºi impune o anumitã
disciplinã, a lucrului temeinic.
În viziunea lui Rebreanu, opera sa porneºte de la realitate, dar aceastã
realitate este transfiguratã artistic. În concepþia autorului „Realitatea e doar lutul
care serveºte la modelarea operei de artã”.
Mãrturisiri ale lui L. Rebreanu cu privire la raportul realitate - ficþiune în
opera literarã.
• „E de prisos sã arãt ce greºealã ar face cine ar crede cã niºte creaþii sînt
identice cu fãpturi din viaþa de toate zilele. Artistul nu copiazã realitatea niciodatã.
Realitatea pentru mine a fost numai un pretext pentru a-mi putea crea o altã lume,
nouã, cu legile ei, cu întâmplãrile ei...”
• „A crea oameni nu înseamnã a copia dupã naturã indivizi existenþi.
Asemenea realism sau naturalism e mai puþin valoros ca o fotografie proastã.
Creaþia literarã nu poate fi decât sintezã. Omul pe care îl zugrãvesc eu o fi având
ºi trebuie sã aibã asemãnãri cu mii de oameni, cum au ºi în viaþã toþi oamenii,
dar trãieºte numai prin ceea ce are unic ºi deosebit de toþi oamenii din toate
vremurile.....”
• „Literatura, subt orice formã s-ar înfãþiºa, înseamnã nu numai o zugrãvire, ci
ºi o interpretare ºi deci într-un fel o criticã, (...) a lumii ºi a societãþii în care
trãieºte scriitorul...” (realism – critic).
• „Viaþa realã nu poate constitui element de artã decât trecutã prin sufletul
artistului, care îi poate da echilibrul interior ºi sã transforme materialul brut în
operã de artã. Numai astfel lucrurile ºi oamenii creaþi de imaginaþia scriitorului pot
dobândi o valoare general omeneascã”.
• „Desigur cã este o legãturã între personagiile romanului ºi realitate, dar ele
nu sunt copii dupã naturã. Din momentul în care i-am trecut în roman. Oamenii s-
au adaptat mediului romanului, fiindcã romanul are o lume, o atmosferã specialã, ºi
cititorul trebuie sã trãiascã în aceastã atmosferã”.
• „Orice material ce trece în opera de artã suferã o mulþime de schimbãri. În
romanele mele nu este nici un personagiu copiat dupã naturã, dar nu este nici un
personagiu în care cã nu fie, ceva real. Aºa în romanul <<Ion>> , aproape toate
personajele au diferite conexiuni cu diferite personagii cari au trãit ºi trãiesc. Ion
însuºi trãieºte ºi i-am modelat temperamentul dupã legea logicei estetice. Ca linie
generalã, personajul a fost luat dupã unul viu, adãugându-i-se însuºiri ºi defecte pe
care, desigur, modelul nu le avea. Acest model trãieºte ºi azi într-un sat din Ardeal.
Acelaºi lucru cu toate personajele din <<Ion>> . Aproape toate sînt astfel vãzute.
Dar a lua din realitate nu înseamnã a stânjeni libertatea creaþiei ºi libertatea
inspiraþiei. Realitatea e doar lutul care serveºte la modelarea operei de artã.
Procesul creaþiei pentru a fi artistic nu trebuie sã fie copie fotograficã.”

Perspectiva temporalã ºi spaþialã

-perspectiva temporalã: acþiunea se desfãºoarã linear, cronologic, la începutul
secolului al XX-lea.
-perspectiva spaþialã: ne este prezentat satul ardelenesc, Pripas (în realitate
Prislop – satul în care a trãit familia lui Rebreanu, astãzi o suburbie a oraºului
Nãsãud) ºi Armadia (în realitate Nãsãud).

Perspectiva narativã (este caracteristicã prozei realiste)

-romanul este unul de tip obiectiv, cu perspectiva narativã „ dindãrãt”/ „din
spate”. Evenimentele sunt prezentate din perspectiva obiectivã a unui narator
neimplicat, detaºat, omniscient (ºtie mai mult decât personajele sale) ºi omniprezent
(dirijeazã evoluþia lor ca un regizor universal). Relatarea se face la persoanã a III-
a iar focalizarea este „zero”. Personajele au un destin prestabilit ºi încã din incipitul
romanului apar semne ce anticipeazã evoluþia acestora.
-naratorul omniscient se numeºte narator heterodiegetic

Structura romanului. Caracterul circular

-romanul cuprinde douã pãrþi: „Glasul pãmântului” (titlu semnificativ ce
ilustreazã patima lui Ion pentru pãmânt) ºi „Glasul iubirii (titlu ce sugereazã iubirea
eroului pentru Florica).
 -cele douã pãrþi sunt împãrþite la rândul lor în 13 capitole, titlurile acestora
sintetizând conþinutul: „Glasul pãmântului” cuprinde 6 capitole („Începutul”,
„Zvârcolirea”, „Iubirea”, „Noaptea”, „Ruºinea”, „Nunta”) iar „Glasul iubirii” cuprinde
7 capitole („Vasile”, „Copilul”, „Sãrutarea”, „ªtreangul”, „Blestemul”, „George”,
„Sfârºitul”).
-la rândul lor, capitolele au fost structurate în 69 de secvenþe epice, întreaga
arhitecturã a romanului corespunzând figurii grafice pe care prozatorul ºi-o
construise:
• „Vedeam acum în fiecare moment mersul romanului. Începuse a mi se
sintetiza în minte ca o figurã graficã: o tulpinã se desparte în douã ramuri
viguroase, care, la rândul lor, îºi încolãcesc braþele din ce în ce mai fine, în toate
pãrþile; cele douã ramuri se împreunã apoi iarãºi, închegând aceeaºi tulpinã
regeneratã cu sevã nouã”. .
. (L. Rebreanu, „Mãrturisiri”)
• „Spuneam cum am ajuns, frãmântând planul romanului, sã-l sintetizez într-o
figurã graficã. În cursul elaborãrii, am cãutat sã realizez concret imaginea aceasta.
De-aici a rezultat împãrþirea fiecãrui capitol în mici diviziuni care cuprind câte o
scenã, câte un moment, în sfârºit, un fir liber din þesãtura generalã. Toate acestea
apoi au trebuit înnodate în anume fel, ca sã se poatã întoarce în cuprinsul
acþiunilor principale, care ºi ele, la sfârºit, trebuiau sã se uneascã, sã se rotunjeascã, sã
se ofere unei lumi unde începutul se confundã cu sfârºitul. De aceea romanul, un
corp sferoid, se terminã precum a început. Cititorul care s-a dus în satul Pripas pe
ºoseaua lateralã, trecând peste Someº ºi prin Jidoviþa, se întoarce la sfârºit pe acelaºi
drum înapoi, pânã ce iese din lumea ficþiunii ºi reintrã în lumea lui realã. Lumea
romanului rãmâne astfel în sufletul cititorului ca o amintire vie, care apoi se
amestecã cu propriile-i amintiri din viaþa-i proprie...”. ..
(L. Rebreanu, „Jurnal”)

-în concepþia autorului romanul este înþeles ca un corp geometric perfect,

„corp sferoid”. „Ion” este un roman circular datoritã simetriei incipitului cu finalul:
romanul începe ºi se terminã cu descrierea drumului care intrã ºi iese din satul
Pripas ºi cu evocarea unui moment de sãrbãtoare din universul rural (la început –
hora; la final – hora, dar ºi sfinþirea noii biserici). Simetria este datã ºi de structura
cãrþii (2 volume complementare), de titlurile unor capitole („Începutul”/ „Sfârºitul”).
-în viziunea lui Liviu Rebreanu, primele fraze ale romanului au o
semnificaþie deosebitã, pentru cã în ele trebuie sã se afle întreaga tonalitate a cãrþii.
Astfel, „Ion” se deschide cu metafora drumului pe care cititorul este purtat în
primele pagini, trecând Someºul, traversând satul Jidoviþa „ca sã dea buzna în
Pripasul pitit într-o scrântiturã de coline”. Prin intermediul drumului, scriitorul face
legãtura între lumea realã a cititorului ºi lumea fictivã a romanului. Drumul este o
cale de acces ºi, prin el, cititorul intrã ºi iese din roman. Personificat, acelaºi drum
poate simboliza destinul unor personaje.
-în incipitul ºi în finalul cãrþii, crucea strâmbã de la marginea satului cu un
Hristos de tinichea ruginitã, simbolizeazã tragismul unor destine. Locul în care este
plasatã crucea ºi degradarea materialelor pot semnifica: pierderea sacralitãþii,
degradarea moralã.
 Tehnica cinematograficã
Viziunea autorului este una cinematograficã. Ochiul romancierului obiectiv
înregistreazã totul aºa cum este. Aplicând la roman o tehnicã proprie
cinematografiei, Rebreanu îºi pregãteºte cu minuþiozitate prim-planurile. În oglinda
pe care o poartã de-a lungul unui drum, în incipitul cãrþii, se vede totul. „Camera
de filmat” prinde, selectiv, detalii ale unui sat ce pare adormit de cãldura zilei ºi e
aproape pustiu. Aceastã liniºte, aproape nefireascã, poate anticipa „furtuna” sufleteascã
pe care o vor cunoaºte, mai târziu, unele personaje. Numai ajuns în preajma
cârciumii lui Avrum, participantul la acest mic spectacol cinematografic poate
constata cã, de fapt, satul trãieºte. Fãrã sã-þi dai seama, din timpul real se trece în
timpul fictiv al romanului.
Dupã ce a asistat la bucuriile ºi, mai ales, la dramele satului, dupã ce
personajul central, Ion, a gãsit o ieºire din dilema în care a trãit, iar ieºirea e una
tragicã – moartea, cititorul va pãrãsi Pripasul, pe acelaºi drum pe care a venit, în
incipitul romanului. Purtat în sens invers, el se depãrteazã de locul unde viaþa
clocotise cu toate suferinþele, patimile ºi nãzuinþele ei. De la distanþã urmele se
ºterg, iar timpul devine nepãsãtor, viaþa continuându-ºi cursul ei firesc. Lumea
ficþiunii rãmâne între paginile cãrþii.

Tehnica planurilor paralele

-prin tehnica planurilor paralele este prezentatã pe de-o parte viaþa
þãrãnimii ºi pe de altã parte, ce a intelectualitãþii rurale. Trecerea de la un plan
narativ la altul se realizeazã prin alternanþã, iar succesiunea secvenþelor narative
este redatã prin înlãnþuire (acþiunea este linearã, evenimentele fiind prezentate în
ordine cronologicã).

Tehnica contrapunctului
-tehnica contrapunctului presupune prezentarea aceleiaºi teme (sau a aceluiaºi
aspect al realitãþii) în planuri diferite : nunta þãrãneascã a Anei corespunde, în planul
intelectualitãþii, cu nunta Laurei; conflictului exterior dintre Ion ºi Vasile Baciu îi
corespunde conflictul dintre intelectualii satului, preotul ºi învãþãtorul; hora
corespunde balului etc. Prin aceastã tehnicã se pun în evidenþã secvenþe narative /
episoade simetrice ºi antitetice, care conferã acþiunii aspect polifonic.

Modurile de expunere
-descrierea încetineºte ritmul derulãrii evenimentelor, are rolul de a fixa
coordonatele spaþiale ºi temporale dar are ºi funcþie simbolicã ºi de anticipare (ex.
descrierea drumului, a horei etc).
-naraþiunea are funcþia de reprezentare a realitãþii dar ºi de interpretare /
semnificare (arhitectura romanului susþine funcþia epicã de interpretare).
-dialogul dramatizeazã acþiunea, susþine veridicitatea ºi concentrarea epicã.
-monologul interior ajutã la caracterizarea personajului
 Natura conflictului
› conflictul central: lupta pentru pãmântul în satul tradiþional, în care individul
este respectat în funcþie de averea pe care o deþine.
› conflicte secundare: între Ion ºi George Bulbuc, mai întâi pentru Ana, apoi pentru
Florica etc.

› conflictul exterior: între Ion al Glanetaºului ºi Vasile Baciu; între preot ºi

învãþãtor etc.
› conflictul interior: între „glasul pãmântului” ºi „glasul iubirii”, cele douã
patimi care devoreazã ºi dezumanizeazã personajul central. Cele douã chemãri
lãuntrice nu îl aruncã pe erou într-o situaþie limitã, pentru cã forþa lor se manifestã
succesiv, nu simultan (au arãtat unii critici literari).

› conflictul tragic: dintre om ºi o forþã mai presus de calitãþile individului:

pãmântul – stihie. Întregul destin al protagonistului este marcat de dorinþa lui
obsesivã de a avea pãmânt. Setea lui de pãmânt, care conduce la dezumanizare, va
fi potolitã prin moarte, cãci atunci trupul se va contopi cu huma din care a luat
naºtere. Ion este ucis, simbolic, cu sapa, o unealtã cu care este lucrat pãmântul atât de
drag lui.

Semnificaþia numelor
*Ion – nume întâlnit frecvent în lumea satului (în credinþele populare, nume
de slugã);
*George (Sf. Gheorghe) –cel care face dreptate (este ciudat faptul cã echilibrul
moral este restabilit printr-o crimã);
*Ana – nume predestinat sã stea sub semnul unui destin tragic (personajul
aminteºte de Ana lui Manole sau de Ana lui Ghiþã din nuvela „Moara cu noroc” de I.
Slavici ºi acestea putând fi considerate victime ale soþilor);
*Florica – nume de floare, ce simbolizeazã frumosul (este o femeie frumoasã
spre deosebire de Ana).

Stilul
-în ceea ce priveºte limbajul artistic, se observã în romanul lui L. Rebreanu
anticalofilismul(=împotriva scrisului frumos; anticalofilismul caracterizeazã ºi proza
lui Camil Petrescu sau Mircea Eliade), „stilul cenuºiu” (lipsit de prea multe podoabe
stilistice), impresia de limbaj dur, colþuros, precizia, concizia ºi proprietatea
termenilor ( proprietate=cuvintele sunt folosite cu sensul propriu), claritatea exprimãrii.
„Prefer sã fie expresia bolovãnoasã ºi sã spun într-adevãr ce vreau, decât sã
fiu ºlefui ºi neprecis. Strãlucirile stilistice, cel puþin în opere de creaþie, se fac mai
totdeauna în detrimentul preciziei ºi al miºcãrii de viaþã. De altfel cred cã e mult
mai uºor a scrie frumos, decât a exprima exact....”
(L. Rebreanu)
„Conform concepþiei sale realiste, Rebreanu nu e interesat sub raport stilistic,
decât de exactitatea exprimãrii, de corespondenþa dintre idee ºi expresie ºi, desigur, de
adecvarea stilului la provenienþa ºi vorbirea obiºnuitã a personajelor” (› expresia
bolovãnoasã este cea folositã de þãrani ºi nu limbajul elevat).
 (Al. Piru)
-sunt utilizate totuºi ºi unele figuri de stil/procedee artistice care plasticizeazã
(înfrumuseþeazã) ideile: personificãri, epitete, comparaþii, hiperbole (Ex.: „Brazda
culcatã îl privea neputincioasã, biruitã, umplându-i inima deodatã cu o mândrie de
stãpân. ªi atunci se vãzu crescând din ce în ce mai mare. Vâjâiturile stranii pãreau
niºte cântece de închinare.”)
-un procedeu frecvent în sintaxa lui Rebreanu, îndeosebi atunci când
reproduce vorbirea þãranilor este elipsa, întreruperea expunerii.
-tehnica detaliului, specificã notaþiei realiste, impune preferinþa pentru
aglomerarea enumerativã ºi comparaþia frecventã cu elemente concrete.
-G.Cãlinescu remarcã autenticitatea limbajului regional: „observarea limbajului
ardelenesc e fãcutã cu foarte multã exactitate.”
-T. Vianu observã utilizarea registrelor lexicale diverse în limbajul
personajelor, în funcþie de condiþia lor socialã: „variaþiile de vocabular în trecerea
de la mediul rural la acela orãºenesc sau la acela intelectual”.
-sunt utilizate în romanul „Ion” cele trei stiluri:
› stilul direct (modalitate prin care se reproduce cu exactitate un enunþ
spus ori scris de altcineva. Enunþul reprodus este, de regulã, precedat de douã puncte
ºi introdus prin ghilimele sau linie de dialog, fãrã sã se foloseascã vreo conjuncþie
subordonatoare): „În cele din urmã Titu îºi curmã indignarea ºi întrebã iscoditor:
-Mi se pare mie cã alte necazuri te mãnâncã pe tine, mai mari?”
› stilul indirect (modalitate prin care enunþul spus ori scris de
altcineva este transpus de la persoana I la persoana a III-a ºi subordonat printr-o
conjuncþie unui verb de declaraþie):”Se hotãrâse chiar sã spunã preotului cã e
nedrept cu Ion, dar niciodatã nu gãsise momentul potrivit ºi mai ales curajul
trebuincios”.
› stilul indirect liber (modalitate prin care naratorul îºi însuºeºte
enunþul unui personaj ºi îl reproduce întocmai, integrându-l în propriul discurs, dar
fãrã sã citeze, fãrã sã utilizeze ghilimelele, fãrã sã foloseascã verbe de declaraþie sau
conjuncþii subordonatoare): „Va sã zicã va trebui sã fie veºnic slugã pe la alþii?
Toatã isteþimea lui nu plãteºte o ceapã degeratã, dacã n-are ºi el pãmânt mult,
mult...” (interogaþia retoricã ºi gândurile aparþin personajului, Ion, dar, în roman, nu
sunt folosite semnele citãrii).

Roman modern
Deºi prin tematicã romanul „Ion” se înscrie în categoria naraþiunilor
tradiþionaliste (tradiþionaliºtii îºi concentrau atenþia asupra mediului rural, asupra
specificului naþional) apar ºi elemente care îl impun atenþiei criticii ca operã
modernã.
Eugen Lovinescu este iniþiatorul modernismului în cultura românã
(modernismul lovinescian vizeazã sincronizarea culturii ºi a literaturii române cu
literatura ºi cultura europeanã urmãrind impunerea romanului obiectiv ºi a celui de
analizã psihologicã, intelectualizarea prozei ºi a poeziei, înlocuirea ruralului cu
citadinul – ca tematicã ºi a þãranului cu intelectualul - ca personaj, Lovinescu,
observã, printre primii critici, modernitatea romanului „Ion”, remarcând:
 - obiectivitatea romanului
*„.. pornind de la acelaºi material þãrãnesc, <<Ion>> reprezintã o revoluþie
faþã de lirismul sãmãnãtorist sau de atitudinea poporanistã ºi faþã de eticismul
ardelean, constituind o datã istoricã în procesul de obiectivare a literaturii noastre
epice” . (E. Lovinescu)
*„M-am sfiit totdeauna sã scriu pentru tipar la persoana I” afirma
L. Rebreanu considerând cã amestecul eului în operã ar diminua veridicitatea
subiectului (concepþie diferitã de cea a lui C. Petrescu).

- profunzimea sondãrii psihologice a protagonistului dominat de

patimi. Rebreanu a învãþat de la Slavici sã sondeze adâncimea psihicului uman dar
a evitat caracterul prea vãdit didactic ºi moralizator al operei înaintaºului sãu.
Destinul fiecãrui personaj devine o problemã de psihologie umanã, determinatã nu
numai de factori sociali ci ºi de impulsuri ale fiinþei ce rãbufnesc în anumite
împrejurãri.
* „Un roman nu se poate construi fãrã psihologic. Este singurul
punct de importanþã capitalã. Un autor trebuie sã sufle (…) viaþã fiecãrui personaj.
Mai presus de aceasta trebuie sã-i cunoascã, ºi sã-i prindã în scris viaþa socialã.” (L.
Rebreanu)
- tehnica circularã a romanului („corp sferoid”)
- tehnica planurilor paralele (viaþa þãrãnimii / viaþa intelectualitãþii rurale;
destinul lui Ion / viaþa satului ardelenesc).
- tehnica contrapunctului
- amploarea construcþiei narative; opera este una monumentalã, cu o structurã
epopeicã. „Ion” a fost numit la modul metaforic „epopee”, datoritã faptului cã este de
mare dimensiune, are o intrigã complexã ºi numeroase personaje.
• „<< Ion >> este epopeea, mai degrabã decât romanul care consacrã pe
Rebreanu ca poet epic al omului teluric.” (G. Cãlinescu)
• „<< Ion >> în adevãr este ca un fel de epopee a românismului…” (Mihail
Dragomirescu)
• „Ion” este epopeea þãranului român, este expresia tipicã – în sens clasic – a
instinctului central ºi unic al omului sclav al pãmântului.” (Pompiliu Constantinescu)
• <<Dacã prin epopee se înþelege o operã cu eroi complicaþi sufleteºte, atunci
„Ion” este o epopee (…). Dacã însã prin epopee modernã se înþelege o operã cu
exponenþi, în care primul plan îl ocupã masele, eroul colectiv, cum se întâmplã ºi la
Rebreanu în „Rãscoala”, atunci „Ion” nu este epopee decât în subsidiar. >> (Al. Piru)

- complexitatea ºi numãrul mare de personaje , faþã de al cãror destin naratorul se

detaºeazã cu obiectivitate. Despre personajele din „Ion”, G. Cãlinescu afirma cã „nu sunt
indivizi cu viaþã unicã, ci exponenþi ai clasei ºi generaþiei” (personaje tipice, specifice
realismului). Alexandru Piru sublinia însã cã „Ion” al lui Rebreanu nu este un exponent ºi
chiar dacã autorul l-a gândit ca pe un simbol, nu l-a oprit la schemã, ci l-a pus sã
acþioneze ca o puternicã individualitate. Bineînþeles cã aceastã individualitate, conform
metodei realiste nu vine în contradicþie cu aºa-numitul caracter tipic manifestat în
împrejurãri tipice”.
-galeria umanã stratificatã („sãrãntoci” / „bogãtani”; þãrani / intelectuali).
„…gãsim în << Ion >> prima înfãþiºare completã a satului românesc, cu toate
categoriile sociale (…) << Ion >> este cea dintâi orchestrare polifonicã a romanului
românesc” (Mihail Dragomirescu)

Influenþa unor curente literare

- realismul
- clasicismul: construcþia echilibratã a romanului (2 volume, 13 capitole, 69
secvenþe), caracterul circular, nota de simetrie.
- naturalismul: evocarea unor aspecte sau scene brutale, violente (moartea – sinuciderea
lui Avrum, cârciumarul, ce anticipeazã sinuciderea Anei, uciderea lui Ion; bãtaia – bãtaia
dintre George ºi Ion, bãtãile îndurate de Ana …)
„Nu este primul prozator care scrie despre þãrani, dar este negreºit, cel dintâi care
aduce o viziune amplã ºi realistã pânã la brutalitate în adevãrul ei despre þãranul român.”
(Eugen Simion)
Romanul „Ion” a fost asemãnat cu proza lui Balzac, Emile Zola¸Tolstoi. (Balzac –
„Þãranii”, Zola – „Pãmântul”, Tolstoi – „Rãzboi ºi pace”). A fost tradus în zece limbi
europene.

“Ion” - roman realist, social, monografie, frescã

Acþiunea romanului se desfãºoarã „în Pripasul pitit într-o scrântiturã de

coline”, o lume închisã, cu datini, tradiþii, obiceiuri pãstrate din generaþie în
generaþie, un univers în care modernul nu a pãtruns încã, oamenii conducându-se
dupã legile strãvechi. Satul este unul care a existat ºi pe care Rebreanu îl cunoºtea
foarte bine (Prislop în realitate) iar oamenii prezentaþi în roman sunt ipostaze
artistice ale sãtenilor. „Ion” înfãþiºeazã diverse aspecte ale lumii rurale:
-viaþa satului cu întreaga lume þãrãneascã: bogãtani, sãrãntoci, preot,
învãþãtor, funcþionari de stat, oameni politici, reprezentanþi ai autoritãþilor austro-
ungare formeazã o galerie ce ilustreazã o realitate social-economicã, politicã ºi
culturalã din satul ardelenesc din primele decenii ale secolului al XX-lea.
-mentalitatea.
-relaþii sociale generate de diferenþele economice (stratificarea socialã) sau
culturale (universul þãranilor / al intelectualilor).
-conflictul naþional cu oficialitãþile ungureºti ºi politicienii vremii.
-obiceiuri ºi tradiþii populare, portul, evenimente importante din viaþa omului
(hora, sfinþirea bisericii, obiceiuri de Crãciun, naºterea, nunta, moartea).
-instituþiile de stat: ºcoala, biserica, judecãtoria, notariatul.
-relaþiile de familie (familiile: Herdelea, Glanetaºu, Baciu, Bulbuc, etc).
Relaþiile din familia Glanetaºu sunt degradate, Ion bãtându-ºi pãrinþii. În sânul
familiei Herdelea domneºte înþelegerea, singura care aduce o umbrã de tristeþe ºi
neliniºte fiind condiþia materialã precarã.
-destine umane individuale (Ion, Ana, Titu Herdelea, etc)
Romanul „Ion” este o monografie a satului ardelean, ilustrând conflictul
generat de lupta aprigã pentru pãmânt, într-o societate în care omul este judecat
dupã avere (produs al mediului în care trãieºte – realismul). Aceastã mentalitate
reiese ºi din judecãþile de valoare ale unor personaje: „Cãci, fãrã nimica, oricât ar
fi ele, sãrãcuþele, de frumoase ºi de isteþe, anevoie s-ar gãsi cineva sã le ia <<în
vremurile astea materialiste>> cum zicea Laura cu multã dreptate” (învãþãtorul
Herdelea).
Respectul individului în cadrul colectivitãþii este dat aºadar de poziþia
socialã. În concepþia þãranilor pe care ni-i prezintã Rebreanu în cartea sa, un rol
important îl are pãmântul ºi nu banul, ca în scrierile lui Slavici. Personajele nu sunt
negustori, meºteºugari, ci þãrani autentici. Averea, mãsurabilã în pãmânturi, îi
proiecteazã pe o treaptã sau pe alta a ierarhiei sociale. Ca ºi la Slavici, eroii nu
doresc avere neapãrat pentru a avea un trai îmbelºugat, ci mai ales pentru a intra
în rândul lumii, în categoria oamenilor respectaþi (semnificativã este scena de la
horã în care Alexandru Glanetaºu ezitã sã intervinã în discuþie: „Pe-alãturi, ca un
câine la uºa bucãtãriei, trage cu urechea Alexandru Glanetaºu, dornic sã se
amestece în vorbã, sfiindu-se totuºi sã se vâre între bogãtaºi”).
Se pune mare preþ pe imaginea pe care individul o are în lumea satului
patriarhal, multe dintre conflicte fiind generate de orgoliul nemãsurat („Sã vã dau
ciorilor, fire-aþi ai naibii”! Râse George foarte mulþumit cã au sã vadã toþi cum
cinsteºte el pe þigani!”; „Lãsaþi, lãsaþi! Murmura preotul, întinzând însã dosul
palmei spre sãrutare, cu o mulþumire ce-i înviora faþa tãbãcitã de slãbiciune”).
ªi sãracii trebuie sã-ºi gãseascã parteneri de viaþã egali, aleºi exclusiv din
lumea lor. Cãsãtoria reprezenta la acea vreme o modalitate de a obþine pãmânturi
ºi implicit respectul celor din jur. Astfel, Ion se va cãsãtori cu Ana pentru avere,
deºi nu o iubeºte, Florica se va cãsãtori cu George pentru cã are pãmânt iar
Laura , fiica învãþãtorului Herdelea, îl va lua pe Pintea nu din dragoste, ci pentru
cã nu cere zestre. ªi Vasile Baciu sau Alexandru Glanetaºu vor realiza o cãsãtorie
bazatã pe interes, numai cã unul este harnic ºi gospodar, în vreme ce ultimul va
prãpãdi averea din cauza bãuturii.
Intelectualii ºi þãranii, deºi convieþuiesc laolaltã, „nu se amestecã” [hora,
balul, cãsãtoria; „Maria Herdelea era fatã de þãran de pe la Monor, dar – fiindcã
umblase întotdeauna în straie nemþeºti ºi mai ales cã s-a mãritat cu un învãþãtor –
se simþea mult deasupra norodului ºi avea o milã cam dispreþuitoare pentru tot
ce e þãrãnesc.”; „Apoi vezi c-aºa sunteþi voi, proºtii... Uite-aºa, nãtângi ºi
cãpcãuni!...! (Maria Herdelea)].
Dominã mentalitatea potrivit cãreia bãrbatul este stâlpul casei (dupã moartea
soþului Todosiei, averea se pierduse: „Vãduvia-i sãrãcie lucie […]. Ce agoniseºte un
cap de bãrbat într-o viaþã întreagã, o muiere nepriceputã prãpãdeºte într-un an de
zile, ºi mai puþin.”).
Condiþia femeii în lumea zugrãvitã de Rebreanu a fost surprinsã ºi de Al.
Piru: „Nici o clipã convieþuirea cu Ana nu preocupã pe Ion, Ana, ca orice femeie,
fiind în orânduirea feudalã ºi capitalistã o cantitate neglijabilã, roabã sau simplã
producãtoare de noi braþe de muncã în gospodãrie”.
Un plan secund al naraþiunii urmãreºte conflictul naþional cu oficialitãþile
ungureºti ºi cu politicienii vremii. Toþi sunt siliþi sã facã unele concesii stãpânirii,
în frunte cu învãþãtorul Herdelea, care voteazã în alegeri cu un candidat maghiar,
Beck, în speranþa zadarnicã de a rãmâne la ºcoalã. Nici Titu Herdelea nu ezitã sã
vorbeascã ungureºte ºi, ca sã-ºi adune bani, primeºte un post de subnotar, perceptor
de biruri grele de la þãranii români.
Observãm în cartea lui Rebreanu ºi o stratificare socialã foarte bine
precizatã, ce vine din vremuri imemorabile. Satul transilvãnean nu este unul sãrac.
Domneºte aici ambiþia de a parveni prin avere. Se remarcã în roman existenþã
unei pãturi a familiilor sãrace care n-au reuºit sã agoniseascã pãmânturi sau care
au avut ºi le-au pierdut (vãduva lui Maxim Oprea, familia Glanetaºului). Urmeazã o
pãturã înstãritã, care pãstreazã ce a moºtenit de la înaintaºi, ba chiar mai adaugã
câte ceva (Simion Lungu). O altã categorie ar fi cea a proaspãþilor îmbogãþiþi, a
notabilitãþilor satului (primarul, notarul). Cei mai bogaþi oameni ai satului sunt
Vasile Baciu ºi familia Bulbuc. Clasa intelectualilor mediocrii este reprezentatã de
Herdelea, un învãþãtor de modã veche, dar ºi preotul Belciug se bucurã de un
mare respect din partea sãtenilor, între aceºtia doi dându-se un fel de luptã pentru
stabilirea autoritãþii. Existã ºi o categorie a cârciumarilor reprezentatã prin Avrum
(ce contribuie la spolierea þãranilor). Cârciuma este un loc de întâlnire al
oamenilor, unde se pun la cale tranzacþii, afaceri legate de pãmânt, se discutã
despre problemele obºteºti.
Romancierul se opreºte ºi asupra unor datini, tradiþii (apropierea de
Sadoveanu), imortalizând momentele cruciale din existenþa omului – naºterea, nunta,
moartea.
În incipit asistãm la o horã, un moment de sãrbãtoare important din viaþa
satului, ce avea loc în curtea vãduvei lui Maxim Oprea, la Todosia. Cu acest prilej,
cititorul face cunoºtinþã cu personajele, aflã care este poziþia fiecãruia în societate,
care sunt relaþiile dintre protagoniºti ºi, cu ajutorul naratorului omniscient, intuieºte
viitoarele conflicte (George-Ion, Ion-V. Baciu....).
Imaginea horei este semnificativã. Jocul tinerilor este unul aproape drãcesc
(elanul dionisiac = pofta petrecerilor) o dezlãnþuire de energii, menitã parcã sã
anticipeze zbuciumul sufletesc de mai târziu, al unor eroi, sau chiar moartea
acestora. Þãranii sunt oameni duri, obiºnuiþi cu munca grea a câmpului, iar aceastã
asprime se simte ºi în jocul lor. Asistãm la o imagine aproape apocalipticã, în care
cei prinºi în joc îºi pierd individualitatea, devenind un tot unitar: „Sub tropotele
jucãtorilor se hurducã pãmântul. Zecile de perechi bat <<Ardeleana>> cu atâta
pasiune cã potcoavele flãcãilor scapãrã scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar
colbul de pe jos se învâltoreºte, se aºeazã în straturi groase pe feþele brãzdate de
sudoare, luminate de obosealã ºi de mulþumire […]. Apoi dansul urmeazã tãcut, din
ce în ce parcã mai sãlbatec”.
Oamenii sunt grupaþi la horã în funcþie de vârstã, preocupãri, dar ºi de
poziþia pe care o ocupã fiecare în sat. Astfel, flãcãii ºi fetele se prind în horã, în
vreme ce tinerele care au rãmas nepoftite la joc stau prin apropiere, dornice sã fie
ºi ele invitate. Printre acestea se mai rãtãceºte ºi câte o nevastã tânãrã, gata sã
intre în horã dacã soþul i-o va cere. Pe margine stau mamele ºi bãtrânele satului
care vorbesc despre treburile gospodãriei ºi îºi admirã odraslele. Bãrbaþii stau mai
aproape de drum, adunaþi în grupuri, discutând despre treburile obºteºti. Cei mai
înstãriþi, conºtienþi de poziþia lor, iau cuvântul, arãtându-se bucuroºi atunci când
vãd cã sunt preþuiþi. Þãranii mai sãraci, asistã umili la discuþii, fiindu-le teamã sã
intervinã (este ºi cazul lui Alexandru Glanetaºu).
 Observãm cã de un mare respect în cadrul comunitãþii se bucurã
autoritãþile satului, primarul ºi mai ales preotul ºi învãþãtorul.
Acum, la horã, se cristalizeazã ºi principalele conflicte, cãci are loc o primã
rãfuialã între Vasile Baciu ºi Ion, între George Bulbuc ºi Ion, mãrul discordiei fiind
Ana.
Tot la horã îºi face apariþia pentru prima oarã ºi Savista, oloaga satului, o
prezenþã înfricoºãtoare, care îºi face intrarea în roman ori de câte ori urmeazã sã
aibã loc o nenorocire. Urâþenia fizicã a acesteia conduce la una sufleteascã,
personajul caracterizându-se prin viclenie, spirit de observaþie, duce vorba de colo-
colo, urãºte oamenii care o duc bine ºi femeile frumoase. Savista este vãzutã în
sat ca o piazã-rea ºi într-adevãr ea se dovedeºte a fi aducãtoare de ghinion.
Prezenþa sa la horã nu este aºadar întâmplãtoare, anticipând tragedia de mai târziu.
Nunta este un eveniment la care participã întregul sat, în mod normal un
prilej de veselie ºi de voie bunã (nunta lui Ion cu Ana, a lui George cu Florica).
Naºterea este ºi ea ilustratã în roman prin venirea pe lume a fiului lui Ion
ºi al Anei. Momentul acesta este unul simbolic. Copilul se naºte pe câmp, sub un
mãr plãpând (ce sugereazã destinul scurt). El vine pe lume plângând. Nu se bucurã
de atenþie decât din partea mamei. Pentru Ion, el este un mijloc de a intra în
posesia pãmânturilor lui Vasile Baciu.
Moartea este ºi ea reprezentatã. Moartea cârciumarului Avrum anticipeazã un
ºir de morþi. Una este cea a lui Dumitru Moarcãº, cel care o sprijinã pe Ana,
asemenea unui înger pãzitor. ªi Ana va sfârºi prin a se spânzura. Ea nu are
puterea de a se ridica deasupra suferinþelor ºi a dispreþului. Ion va sfârºi aºa cum
a trãit, furtunos, stupid, într-un moment în care s-ar fi cãzut sã se bucure de ceea
ce îi oferise viaþa. Dupã ce setea de pãmânt se potoleºte, Ion moare din pricina
celeilalte patimi – iubirea pentru Florica.