Teatrul în perioada postbelică:

Iona

de Marin Sorescu

Genul dramatic/dramaturgia /teatrul:

textul este scris pentru a fi reprezentat pe scenă

genul literar în care autorul își exprimă ideile în mod indirect, prin intermediul acțiunii și
personajelor; modul de expunere specific este dialogul (+monologul și monologul interior), care
transformă relatarea specifică epicului în reprezentare, personajele preiau cu totul locul
naratorului;

prezența directă a autorului se exprimă doar prin indicațiile scenice/didascalii

indicațiile scenice/didascaliile includ: lista personajelor, timpul și locul desfășurării acțiunii,

numele personajelor din fața replicilor, explicațiile dintre paranteze referitoare la decor,
vestimentație, gesturi, mimică

structurarea textului în acte, tablouri și scene; unitatea minimală este replica

specii: comedia, tragedia, drama

Drama: specie a genului dramatic care îmbină elemente tragice și comice

 

tinde să fie mai apropiată de complexitatea vieții reale

personajul este complex, îmbinând trăsături pozitive și negative

conflictul este puternic, complex, exterior sau interior (psihologic)

deznodământul este mai apropiat de realitatea vieții, de multe ori este tragic

Teatrul modern:

anulează distincțiile dintre speciile tradiționale

amestecă tragicul și comicul

inserția liricului în text

preferința pt. teatrul absurdului și teatrul parabolă

raportarea în manieră parodică față de dramaturgia tradițională

reinterpretarea miturilor

lipsa conflictului, apariția personajului idee/simbol

încălcarea succesiunii cronologice a evenimentelor; timpul și spațiul cu valoare simbolică

 

utilizarea monologului și a monologului interior/dialogului interiorizat

Încadrarea în context:

apare în 1968 în revista Luceafărul

se încadrează în neomodernism, curent literar apărut în anii 60, după o perioadă în care
literatura fusese subordonată politicului

principalii reprezentanți ai aceste perioade sunt Nichita Stănescu în poezie și Marin Sorescu în
dramaturgie și poezie

Iona este o parabolă dramatică; face parte din trilogia Setea muntelui de sare (1974) alături
de Paracliserul și Matca; titlul trilogiei este o metaforă care sugerează că setea de comunicare și
de (auto)cunoaștere sunt soluțiile de ieșire a omului modern din absurdul și automatismul
existenței

este subintitulată tragedie în patru tablouri; termenul „tragedie” nu are aici sensul tradițional, ci
unul existențial, de luptă a individului cu destinul și încercare de a se regăsi pe sine

Tema: “Ştiu numai că am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur.”(M.

Sorescu, Insomnii)
 

singurătatea ființei umane, lupta cu destinul și efortul de regăsire a sinelui;

Iona întruchipează speranța eternă

în contextul dispariției lui Dumnezeu din lumea modernă, omul se revoltă în fața destinului,
refuză să-și accepte soarta de ființă solitară și încearcă să se salveze redescoperindu-
și identitatea

Semnificația titlului: titlul este preluat de la numele proorocului din Vechiul Testament, trimis de D-zeu
în cetatea Ninive pt. a propovădui credința; temându-se că va fi ucis, el fuge cu o corabie către Tarsis,
dar D-zeu trimite o furtună puternică ce îi determină pe corăbieri să îl arunce pe fugar în mare, unde va
fi înghițit de un chit. După trei zile și nopți petrecute în burta peștelui rugându-se și cerându-i iertare lui
D-zeu, Iona va fi eliberat.

Piesa lui Sorescu este însă o replică parodică a parabolei biblice, destinul eroului și titlul capătă cu totul
alte semnificații:

a) Io- : La strigătul lui Iona nu va mai răspunde, la un moment dat, decât o jumătate de ecou. “Striga Io-
na şi nu se mai auzea decât Io. Io în vreo limbă veche înseamnă eu. Iona sunt eu (…) omenirea întreagă
este Iona (…). Iona este omul în condiţia lui umană, în faţa vieţii şi în faţa morţii”. ( Marin Sorescu )

b) Particula na poate fi echivalentă cu:

=ia, sugerând luarea cu el, în final, a sinelui;

=particulă de negaţie familială, sugerând negarea eului

Influențe cultural-mitologice:

- mitul biblic al lui Iona din Vechiul Testament; Iona este o replică parodică a istorisirii biblice:
 1.
Autorul preia doar numele eroului şi faptul că Iona a fost înghiţit de o balenă;

2.
Personajul sorescian nu a săvârșit niciun păcat și nu are posibilitatea eliberării;

3.
Nimic din ce spune şi face personajul nu seamănă a vorbă sau gest de profet;

4.
Episodul biblic este dilatat, cele 3 zile devin o viaţă; Iona petrece o perioadă destul de lungă în
burta peştelui: ”La gura grotei răsare barba lui Iona”.

5.
Monstrul marin care îl înghite pe Iona este el însuşi înghiţit;

6.
Iona nu stă să se roage lui Dumnezeu, ci caută o cale de scăpare;

7.
Salvarea nu se află în lumea exterioară, ci în cea interioară.

- mitul lui Sisif: personaj din mitologia greacă, pedepsit, după moarte, în Infern să facă o muncă veşnică,
dar zadarnică (trebuia să ridice un bloc de piatră pe vârful unui deal; ajuns pe culme, piatra se rostogolea
şi Sisif trebuia să o ia de la capăt) – trecerea succesivă dintr-o burtă de pește în alta, cei doi pescari care
cară în spate câte o scândură;

- mitul lui Don Quijote, Cervantes – lupta cu morile de vânt, autoiluzionarea, respingerea realității;

- Moby Dick de Melville, Bătrânul şi marea, de Hemingway – căutarea peștelui uriaș=obsesia absolutului;
motivul vânătorului devenit vânat.

Conflictul: - lipsește conflictul exterior din teatrul clasic, confruntarea dintre personaje;
- interior, cu propriul sine; drama existențială a protagonistului cauzată de discrepanța

dintre idealul de libertate și de cunoaștere absolută și damnarea de a trăi într-o lume absurdă,

închisă ca un pântece de pește, fără posibilitate de salvare.

Compoziție și structură:

- Relații spațiale: - în primul și ultimul tablou planul este exterior

- în tabloul al II-lea și al III-lea planul este interior: burțile peștilor

- spațiul este simbolic, se înscrie imaginarului: plaja, marea, burțile peștilor,

acvariul, moara de vânt; este o metaforă a existenței tragice

- Relații temporale: - lipsa precizării perioadei istorice, situarea în atemporal (trăsături ale teatrului

modern);

- perspectiva discontinuă, timpul psihologic care reliefează stările interioare ale

personajului.

- didascaliile/indicațiile scenice: ample, plasate la începutul fiecărui tablou; au rolul de a contura spațiul
simbolic și de a individualiza personajul

„Ca orice om foarte singur, Iona vorbește tare cu sine însuși, își pune întrebări și-și răspunde, se
comportă, tot timpul, ca și când în scenă ar fi două personaje. Se dedublează și se „strânge”,
după cerințele vieții sale interioare și trebuințele scenice. Caracterul acesta „pliant” al individului trebuie
jucat cu suplețe, neostentativ.

Dacă rolul va părea prea greu, ultimele două tablouri pot fi interpretate de alt actor.”
TABLOUL I

„Scena e împărțită în două. Jumătate din ea reprezintă o gură imensă de pește. Cealaltă jumătate – apa,
niște cercuri făcute cu creta. Iona stă în gura peștelui, nepăsător, cu năvodul aruncat peste cercurile de
cretă. E întors cu spatele spre întunecimea din fundul gurii peștelui uriaș. Lângă el, un mic acvariu, în
care dau veseli din coadă câțiva peștișori.”

TABLOUL II

„Interiorul peștelui I. Bureți, oscioare, alge, mizerie acvatică. Impresia că te afli pe fundul mării și, în
același timp, câteva elemente care să creeze impresia de pântece uriaș. Eventual, colțurile mai
întunecoase ale scenei se pot mișca ritmic, „Închide” și „deschide”: peștele mistuie. La început, scena e
în semiobscuritate. În mijloc Iona în picioare, cu mâinile dibuind, năuc.”

TABLOUL III

„Interiorul peștelui II. Decor asemănător, în mare, celui din tabloul anterior. Poate câteva elemente în
plus, spre a marca evoluția. Iar într-o parte a scenei – important! – o mică moară de vânt. Poate să se
învârtească. Atras de ea ca de un vârtej, Iona se va feri tot timpul să nu nimerească între dinții ei de
lemn.”

TABLOUL IV

„O gură de grotă, spărtura ultimului pește spintecat de Iona. În față, ceva nisipos, murdar de alge, scoici.
Ceva ca o plajă. In dreapta o movilă de pietroaie, case, lemne. La început, scena e pustie. Liniște. La gura
grotei răsare barba lui Iona. Lungă și ascuțită –vezi barba schivnicilor de pe fresce. Barba fâlfâie afară.
Iona încă nu se vede.”
- 4 tablouri: simetrice sub aspectul spațialității: I, IV – exterior, II, III – interior

Tabloul I: Iona pescuieşte chiar în gura chitului care îl va înghiţi, având alături un acvariu;

Tabloul al II-lea: interiorul Peştelui I (mizerie acvatică);

Tabloul al III-lea: interiorul Peştelui II (o mică moară de vânt de care Iona se fereşte), ajunge în
Peştele III;

Tabloul al IV-lea: spărgând cu un cuţit burta Peştelui III, crede că a ieșit pe malul mării, dar
constată că orizontul nu este decât „un șir nesfârșit de burți. Ca niște geamuri puse unul lângă
altul”

Interpretare:

Tabloul I:

spațiul simbolizează condiția tragică a omului modern, trăind într-o lume închisă,
limitată

așteptarea peștelui fabulos simbolizează idealul, căutarea absolutului

acvariul cu peştişori comuni, nu exotici, semnifică existenţa limitată; libertatea peştilor

din acvariu este o falsă libertate, ca şi cea a lui Iona; încercarea de a păcăli destinul
neprielnic și de autoiluzionare (îşi aduce peştii de acasă). Construind mica lume a
acvariului, Iona este un Demiurg mai mic, prizonier al unui Demiurg mai mare.
 o

nadele simbolizează iluziile de care omul se lasă ispitit în drumul căutării absolutului:
„Apa asta e plină de nade, tot felul de nade frumos colorate. Noi, peștii, înotăm printre
ele, atât de repede, încât părem gălăgioși. Visul nostru de aur e să înghițim una,
bineînțeles, pe cea mai mare. Ne punem în gând o fericire, o speranță, în sfârșit ceva
frumos, dar peste câteva clipe observăm mirați că ni s-a terminat apa.”

motivul dublului (se strigă pe sine însuși) și dispariția ecoului simbolizează scindarea,
pierderea eului

înghiţirea lui Iona semnifică faptul că personajul intră într-o aventură a cunoaşterii
(succesiunea de pești = motivul labirintului)

în finalul tabloului identificăm motivul vânătorului devenit vânat.

Tabloul al II-lea:

se petrece în întuneric, în interiorul Peştelui I.

Vorbirea e singura modalitate de supravieţuire (Ilie Moromete): “Fac ce vreau. Vorbesc. Să

vedem dacă pot să şi tac. Să-mi ţin gura… nu mi-e frică”.

pântecul umed și întunecos al peştelui devine dintr-un spațiu terifiant unul al limpezirii, al
cunoașterii, al iluminării, al renașterii. Eroul devine conştient de propria sa condiţie.

Enumerarea lucrurilor care s-au păstrat în amintirea personajului dezvăluie un cult al banalului,
al nesemnificativului: ceea ce ţine de viaţa de fiecare zi (papucii, cuierul, salcâmul din faţa casei),
lucrurile mărunte, casa şi gospodăria sunt însăşi viaţa şi modul de apărare împotriva morţii, sunt
 puncte de sprijin afectiv, amintiri care-l apără de somn şi de moarte; din aceste amintiri se naşte
„lumina - ca o idee care i-a venit lui Iona”.

Lumina care se aprinde sugerează o aventură petrecută doar la nivel spiritual. Personajul e
închis în “celula“ singurătăţii. Dialogul neagă, în loc să afirme comunicarea.

Iona îşi aminteşte vag de mitul biblic al lui Iona, dar nu-l interesează pentru că nu cunoaşte şi a
doua parte, care arată cum personajul a ieşit din burta chitului, fapt ce simbolizează dispariția lui
D-zeu din lumea modernă

Faptul că Iona primeşte hrană la oră fixă este o ironie a soartei: prizonierului i s-a luat libertatea,
în schimb îi este asigurată hrana; poate fi o aluzie la sistemul comunist, care presupunea un trai
sigur (locuinţă, serviciu), dar îl priva pe individ de libertate. Singura cale de a evada din acest
spaţiu absurd era doar cea spirituală. Sinuciderea lui Iona din final ar însemna refuzul Omului de
a se lăsa înregimentat de Sistem.

În joacă, Iona îl ajută pe chit să mistuie un peştişor, acompaniindu-l cu un cântec funerar:

“Veşnica mistuire, veşnica mistuire”; mai târziu scoate brusc un cuţit de sub haină, motiv de
şantaj sentimental: “Dacă mă sinucid?…Sau ai prefera să mă spânzur”. – ironia, spiritul ludic,
trăsături definitorii ale creației soresciene

Iona face reflecţii despre viață și moarte, timp, progres, psihologia generaţiilor (Chitul: “O fi
tânăr, fără experienţă”), face planuri de viitor, meditează asupra limitelor pe care omul ar trebui
să și le stabilească în viață pt. a nu fi rănit: „Ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice
suflet. - Ca să nu se bage nimeni în el cu cuțitul.”

Iona visează să constuiască “o bancă de lemn în mijlocul mării(...)un lăcaş de stat cu capul în
mâini în mijlocul sufletului “. În acest univers fluid, instabil, are nostalgia stabilităţii, a repaosului
absolut, îşi doreşte un loc fix, un punct sigur şi statornic.
Tabloul al III-lea:

- Moara de vânt este un element care sugerează asemănarea lui Iona cu Don Quijote - autoiluzionarea,
respingerea realității; spre deosebire de Don Quijote, care se luptă cu morile de vânt, crezând că sunt
uriași, „Iona se va feri tot timpul să nu nimerească între dinții ei de lemn.”, dar nu va face gestul firesc de
a o înlătura din cale; la fel cum făcuse tot timpul până atunci, refuză să conștientizeze situația,
resemnându-se și încercând doar să se adapteze la ceea ce i se întâmplă.

motivul gemenilor şi motivul ochilor sugerează scindarea personajului, existenţa dublului, a unui
alter-ego.

Apar cei doi pescari figuranți care traversează din când în când scena cărând câte o bârnă în
spinare; Iona nu reușește să închege cu ei nici o conversaţie, par muți și surzi sau indiferenţi.
Diferenţa dintre Iona şi cei doi pescari este cea dintre omul care îşi pune întrebări despre lume şi
despre el însuşi şi omul nepreocupat de întrebările fundamentale, apăsat de grijile zilnice, care
își duce resemnat povara existenței

Reușește cu ajutorul unghiilor să taie o fereastră prin care să evadeze, dar constată că n-a reușit
decât să pătrundă într-un alt pește (limitele succesive ale existenței umane)

Scrie cu propriul sânge o scrisoare adresată mamei în care solicită mai multe naşteri “succesive”
(=ciclicitatea existenței/reîncarnarea); asemenea naufragiaților, încearcă să trimită scrisoarea
într-o bășică de pește; faptul că tot el este acela care o găsește îi accentuează sentimentul
singurătății

Personajul nu e pasiv: cu cuţitul în mână taie peretele abdominal al peştelui I, peretele

abdominal al peştelui II, al peştelui III, încercând să distrugă limitele, îngrădirile existenței.
Tabloul al IV-lea:

Iona este convins că, în cele din urmă, o va scoate la capăt (“ies eu la un liman”), dar acest capăt
nu este decât o grotă pustie, într-un loc nisipos, murdar de alge; Iona constată îngrozit că
orizontul e “un şir nesfârşit de burţi. Ca nişte geamuri puse unul lângă altul”; revelația acestor
universuri concentrice în care este captiv determină sentimentul tragic

Semnificaţia celor doi pescari tăcuţi este de “îngeri ai morţii – care urmau să-i ducă soţiei lui Iona
scândurile pentru sicriul său”.

Viaţa este comparată cu un cerc care se închide în alte cercuri mai mari, ca o capcană într-un şir
nesfârşit de capcane. Viaţa este o suită de limite pe care omul trebuie să le străbată, mânat de
dorinţa de a se elibera (= aluzie la reincarnare).

Cele 3 burţi ale peştilor reprezintă 3 trepte ale iniţierii, 3 probe pe care personajul trebuie să le
depăşească pentru a dobândi cunoaşterea.

Gestul repetat al spintecării semnifică drumul spre el însuşi. Iona îşi spintecă burta cu cuţitul,
stigând “răzbim noi cumva la lumină”.

Iona îşi regăsește trecutul, definește în manieră metaforică viața („Cum se numea drăcia aceea
frumoasă și minunată și nenorocită și caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o eu?”) și își
redescoperă propria individualitate: “Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona”.

Faptul că personajul are un alter ego sugerează scindarea conştiinţei. Iona se va regăsi în final,
prin sinucidere, va trece de la solitudine la solidaritatea cu propria-i fiinţă, distanţa dintre el şi
sine anulându-se.
 

Ieşirea din labirint, din burţile suprapuse ale peștilor se realizează prin călătoria în sine şi prin
metafora luminii: “Răzbim noi cumva la lumină”.

Această replică lasă sfârşitul piesei deschis mai multor interpretări:

a) efortul de a evada din limitele existenței, dintr-un nou cerc, care, evident, îl aşteaptă;

b) un gest simbolic, o tentaţie a individului de a-şi lua în stăpânire destinul, de a-şi înfrânge condiţia,
găsind calea salvării nu în exterior, ci în sine: „Am pornit-o bine. Dar drumul, el a greșit-o. Trebuia s-o ia
in partea cealaltă.”

Nicolae Manolescu, Triumful lui Iona “Gestul final al eroului nu e o sinucidere ( fiindcă el nu se dă bătut:
întoarcerea cuţitului împotrivă-şi trebuie interpretată simbolic!), ci o salvare. Singura salvare – care
înseamnă că lupta continuă şi după ce condiţia tragică a fost asumată. Sinucidere ar fi fost asumarea
eşecului. Cum să nu se vadă cât de imensă, de copleşitoare, ca o iluminare născută din miezul fiinţei,
este bucuria cu care Iona îşi spune cele din urmă cuvinte de încurajare, înainte de a înfrunta, încă o dată,
destinul ? “Gata, Iona ? (Işi spintecă burta). Răzbim noi cumva la lumină”. Adevărata măreţie a lui Iona
este de a fi luat cunoştinţă de sine, de forţa sa: de aici înainte, el va putea fi ucis, dar nu înfrânt”.

Construcția personajului:

Modalități de caracterizare:

directă: realizată de autor, prin intermediul indicațiilor scenice

procedee moderne: monologul interior și introspecția

o

în teatrul modern personajul nu mai este o individualitate, ci devine un simbol

personajul sorescian are statutul social de pescar; la nivel simbolic, actul de a pescui
semnifică nevoia de cunoaștere și autocunoaștere, obsesia absolutului; el devine
astfel pescarul pescuit/vânătorul vânat, victima propriului ideal

Iona reprezintă imaginea generică a omului contemporan, însingurat și introvertit

sunt sugestive în acest sens trăsăturile care se desprind din indicațiile scenice; dacă în I
tablou Iona este explicativ, înțelept, imperativ, uimit, vesel, curios, nehotărât, făcându-și
curaj, cu cât se apropie de final devine blazat, speriat, reconstituind, certându-se,
enervat, chinzuind, descoperire, cu calm după căderea paravanului.

principala trăsătură a personajului, care devine o stare de fapt, este singurătatea:„ Știu
numai că am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur”

ex: scena în care Iona își pierde ecoul/ cea în care scrie un bilet cu propriul sânge, dar tot
el este cel care îl găsește

pe tot parcursul piesei, Iona face un efort bidirecționat: în plan concret - de a se elibera,
spintecând burțile peștilor; în plan simbolic – de a-și aminti povestea arhetipului, a
predecesorului său mitic și a propriei ființe;

ca urmare a morții lui D-zeu în lumea modernă (afirmată de filosoful german Nietzsche),
salvarea prin credință nu mai este posibilă, personajul descoperă un D-zeu căzut parcă el
însuși captiv între limitele propriei creații („e aici, în mormânt, la capătul puterilor, și nici
nu mai are glas să urle până la ei: Oameni buni, învierea se amână!”); prin pierderea
legăturii cu sacrul, omul contemporan este nevoit să găsească alte soluții de salvare
existențială.