Empatia

Premise terminologice
 Termenul de origine germană, Einfühlung, a fost introdus în psihologie
în 1906, de către Theodor Lipps. Potrivit concepţiei lui Theodor
Lipps, Einfühlungul reprezintă un proces de cunoaştere şi
autocunoaştere psihologică, de proiecţie a propriilor trăiri afective
asupra altora. Lipps
l-a aplicat în domeniul esteticii şi mai ales la înţelegerea persoanelor.
Iniţial utilizat conceptul se refera în primul rând la procesul imitaţiei
motorii.
 Edward B. Titchener este însă cel care traduce noţiunea de Einfühlung
de la grecescul Empathea prin Empathy în 1909 (
en=în, pathos=suferinţă sau pasiune) în lucrarea sa „Lectures on the
Experimental Psychology of the Thought Processes”. Continuându-l pe
Lipps, Titchener a desemnat prin acest termen un amalgan de ilustraţii
vizuale şi kinestezice prin care anumite experienţe perceptive erau
posibile.
 Carl Rogers este cel care a acordat cea mai mare atenţie empatiei şi a
popularizat conceptul printre psihologii clinicieni, dezvoltându-şi
metoda de terapie nondirectivă. În psihologia franceză, termenul şi
conceptul de empatie sunt introduse prin traducerea lucrărilor lui
Rogers.
 Definiţii ale empatiei
 Wundt situează empatia printre procesele elementare de asimilaţie.
„Empatia este un fel de proces de percepţie, caracterizat de transferul
afectiv al unui conţinut psihic esenţial în obiect; acesta este astfel asimilat
subiectului şi este atât de legat de el încât subiectul se simte în obiect”
(1874).
 G. Allport defineşte empatia, pornind de la o critică a teoriei lui
Lipps, drept „transpunerea imaginară a sinelui în gândirea, afectele şi
acţiunile altuia, notând că imitarea atitudinilor şi expresiilor faciale ale
celorlalţi joacă în viaţa de zi cu zi un rol mult mai important decât ne dăm
seama în general” (1937).
 Carl Rogers, considerat cel mai influent teoretician al empatiei în
domeniul psihoterapiei, afirma că a fi empatic înseamnă „a percepe cu
acurateţe cadrul intern de referinţă a altuia, cu toate componentele sale
emoţionale şi semnificaţiile care-i aparţin ca şi cum ai fi cealaltă
persoană, dar fără a pierde condiţia de „ca şi cum”. Perceperea cadrului de
referinţă al altuia presupune „un amplu proces
cognitiv, emoţional, motivaţional, ca şi profunde reacţii vegetative” (1959).
Mai târziu în 1975, Rogers a definit empatia „ca un proces de intrare în
lumea perceptivă a celuilalt, care ne permite să devenim sensibili la toate
mişcările afective ce se produc în el”.
 Mecanismul psihologic
 Starea de empatie se inserează cu necesitate în procesul cunoaşterii
interumane, fiind adesea condiţia necesară înţelegerii psihologice a
oamenilor, a comportamentului lor prezent, ca şi a celui aşteptat.
Empatia nu este subordonată caracteristicilor pozitive sau negative
specifice relaţiilor cu celălalt, ea le precede, le depăşeşte, le conţine.
 Marcus a sistematizat ipostazele sub care se prezintă empatia:
 Fenomen psihic: situaţie în care se relevă dimensiunea sa de fapt
interioară, subiectivă în continuă transformare.
 Proces psihic: ceea ce arată că are o desfăşurare plurifazică ce se
întinde de la proiecţia eului până la identificarea cu altul.
 Produs psihic: empatia se concretizează în retrăirea
gândurilor, emoţiilor, acţiunilor celorlalţi.
 Însuşire psihică: când ne apare ca trăsătură de personalitate, ca
aptitudine a individului.
 Construct multidimensional de personalitate: care include
toate aspectele menţionate la formele anterioare.
 Teoria empatiei
 Părintele spiritual al teoriei empatiei este considerat Theodor Lipps, care
are meritul de a introduce termenul de empatie (Einfühlung) în
psihologie.
 În cadrul teoriei empatiei, Theodor Lipps, surprinde mai multe feluri de
empatie:
 A. Empatia generală sau aperceptivă, care exprimă capacitatea de a
însufleţi obiectele pe care le posedă, de a le împrumuta o anumită
acţiune.
 B. Empatia naturală sau empirică, în baza căruia cineva poate transpune
în obiecte forţa şi activitatea proprie.
 C.Empatia dispoziţiei, care asigură obiectivizarea propriei
dispoziţii, asigurându-se proiecţia în obiect.
 D. Empatia de transpunere, care exprimă transpunerea vieţii noastre
sufleteşti în ceilalţi, în fapt, cunoaşterea nemijlocită a propriei naturi
psihice pe baza căreia se realizează proiecţia sa în ceilalţi.
 Funcţiile empatiei
 Funcţia cognitivă: rezultă din faptul că prin transpunerea psihologică în
sistemul de referinţă al altuia se realizează un act de cunoaştere empirică a
partenerului, act utilizat cu sau fără intenţie de orice persoană în relaţia
interpersonală.
 Functia anticipativă a empatiei: rezultă nemijlocit din funcţia cognitivă şi
presupune efectuarea unei predicţii corecte a posibilului comportament al
partenerului şi implicit o anticipare a strategiei de comportament al celui ce
empatizează.
 Funcţia de comunicare: rezultă din nevoia de empatie coroborată de cele
mai multe ori cu nevoia de dialog, cu schimbarea temporară a propriei
perspective cu a celuilalt, ca o condiţie a unei benefice comunicări
interpersonale.
 Funcţia de contagiune afectivă a empatiei: rezultă din implicaţiile
nivelului de apropiere a eului cu partenerul prin care procesul de punere
temporară în situaţiile celuilalt atrage după sine, fie chiar şi prin apelarea la
simpatie, un proces de contaminare a stării celuilalt.
 Funcţia performanţială: rezultă din faptul că în anumite împrejurimi de
viaţă sau profesiuni empatia preia ipostaza de însuşire psihică, devenind aceea
abilitate de a favoriza realizarea cu succes la nivel supramediu a unei activităţi
ce implică relaţii interpersonale.
 Direcţii de cercetare a empatiei
 Psihologii moderni au pus un accent deosebit pe descoperirea unor căi
obiective de depistare şi evaluare a fenomenului empatic, porind de la o
viziune teoretică bine conturată, realizând cercetări experimentale cu
metode adecvate, în trei mari direcţii şi anume:
 O direcţie psiho-fiziologică, în care un fenomen psihic ca cel al empatiei a
fost cercetat prin mijloace fiziologice, dezvăluind o serie întreagă de
indicatori apţi să surprindă un palier neconştientizat al conduitei
empatice referitor la reactivitatea fiziologică.
 A doua direcţie cea psihologică prin care acelaş fenomen a fost investigat
cu probe specifice de detecţie a unor probe psihice ca
imaginaţia, afectivitatea, inteligenţa socială sau intuiţia socială, procese
presupuse a interveni nemijlocit în declanşarea conduitei empatice.
 O a treia direcţie consacrată în exclusivitate elaborării unor scale adecvate
de măsurare a empatiei, care a asigurat, relaţia nemijlocită între teorie şi
metodă în cercetarea empatiei.
 Adevăratul salt calitativ în studierea fenomenului empatic
se produce odată cu elaborarea şi validarea testelor şi
scalelor de empatie, astfel relaţia dintre teorie şi metodă
tinde să devină comprehensivă. Autorii implicaţi vor pleca
de la definiţia integratoare a fenomenului empatic, de la
suprinderea mecanismului său procesual şi de la efectul
implicat în procesul empatic, de la analiza întregului
fenomen complex pe care-l numim empatie şi nu de la
componentele adeseori, preluate separat, care-i asigură
acestui fenomen mecanismului psihologic. Există câteva
probe considerate edificatoare, ilustrative pentru această a
treia direcţie: testul Dymond de intuiţie şi empatie, testul
de empatie al lui Kerr şi Speroff, scala de empatie a lui
Hogan, chestionarul de măsurare a empatiei emoţionale a
lui Mehrabian şi Epstein.