Ion Negoițescu, Poezia lui Mihai Eminescu

Acest studiu încearcă sa releve sensurile „lirismului eminescian pur”, avâns în vedere
versuri cheie cu „implicații existențial-vizionare”. Accentul se situează în jurul originalității lui
Eminescu și asupra liricii profunzimilor. Ideea susținută de Negoițescu este că Eminescu este
scindat între două zone ale poeziei, între poezia dedicată naturii și umanității și poezia
profunzimilor, a visului, rezultând din aceasta o nouă disociere, între două profiluri (neptunic și
plutonic). Dimensiunea neptunică este asociată poeziilor antume, aparținând „straturilor mai
tangibile ale spiritului”, iar dimensiunea plutonică corespunde laboratorului, „care vine din mai
adânc”.
De asemenea, aceasta disociere a operei eminesciene este comparată și cu romantismul
german, aceasta fiind împărțită între micul romantism german (partea clasicizată prin tradiție) și
marele romantism (al viziunilor și al domeniilor metaforice, din care fac parte poezii precum
Memento mori sau Povestea magului călător în stele).
La Eminescu, „sâmburele de mit al lirismului” s-a putut sustrage metafizicii și, astfel,
poezia își pierde uneori capacitatea vizionară, cântând farmecele naturii. Ulterior, însă, poezia
eminesciană se transformă, dezvăluindu-și sensurile profunde prin intermdiul somnului. Somnul
stabilește legătura cu spațiul originar, fiind „un element de mare autenticitate romantică”.
Pornind de la această idee, plânsul intern al cosmosului devine „un fenomen originar al poeziei
eminesciene”.
Natura originară a lirismului eminescian se observă în idealismul „magic-poetic” al
somnului”, dar și în idealismul „magic muzical”, aspect observat în Povestea magului călător în
stele, prin magia harfei lui Orfeu.
Totodată, un element important al liricii eminesciene este reprezentat de faptul că
elementele naturii devin prezențe mitice și, prin această, se alătură spiritului universal.
Zona neptunică a poeziei eminesciene este profund subliniată și de Maiorescu,
Negoițescu susținând că imaginea lui Eminescu a fost fixată de Maiorescu, care a încearcat să
evidențieze profilul neptunic al poetului, întrucât, pentru acesta, versurile poetului însemnau
„modernitate și concepție înaltă”.
 De-a lungul studiului, criticul analizează atent această zonă neptunică a poeziei
eminesciene, prin raportarea la diferite poeme, printre care se numără și Scrisoarea I, în care „se
plăsmuiește mitosul celest al poeziei acestuia”. Aici luna devine ”divinitate titanică”, acoperă
cosmosul cu magia ei, dezvăluind un lirism „încărcat de magie astrală”. Însă elemetul comun al
unor poezii precum Panorama deșărtăciunilor, Povestea magului călător în stele, Mureșanul,
este plânsul lăuntric al somnului, o „tristețe primordială” care stăpânește aceste poezii.
Criticul urmărește în acest studiu analiza a două planuri ale poeticii eminesciene, cu
accent pe zona neptunică care aparține vizionarismului și tărâmului mitic, al începturilor. Astfel,
poezia neptunică, antumă, determină dispariția unor elemente specifice plutonicului, o
deschidere spre zona miticului, a spațiului originar, o descindere „în spațiul mitic al viziunilor.