Țările Române între diplomație și conflict în Evul Mediu

Elaborați, în aproximativ două pagini, un eseu despre Țările Române între diplomație și conflict
în Evul Mediu, având în vedere:

- precizarea unei mari puteri a Europei estice interesată de spațiul românesc în Evul Mediu
și menționarea unui motiv al manifestării acestui interes;
- menționarea unei cauze a implicării Țărilor Române în conflictele medievale și a doi
domnitori români care au participat la aceste conflicte medievale;
- prezentarea unei acțiuni diplomatice a românilor din Evul Mediu;
- formularea unui punct de vedere referitor la consecințele modificării contextului
internațional din Europa estică în secolul al XVI-lea asupra statutului Șărilor Române și
susținerea acestuia printr-un argument istoric.

Țările Române între diplomație și conflict în Evul Mediu

Contextul istoric al Evului Mediu se caracterizează printre altele și prin relații internaționale
care influențează evoluția statală și statutul politico-juridic al statelor din Europa.

În secolele XIV-XV, relațiile internaționale europene sunt dominate de cea mai mare putere
a vremii, Imperiul Otoman, care, în raporturile cu statele europene se conduce după
principiul dreptului islamic. Politica agresivă și rapidă de expansiune teritorială a Imperiului
Otoman expunea statele din Peninsula Balcanică și sud-estul Europei. Poarta a urmărit ți în
statele românești impunerea suzeranității și încheierea de capitulații, astfel încât țările române
să nu constituie o piedică în calea expansiunii otomane spre centrul Europei.

Principalul obiectiv al domnitorilor Țărilor Române era menținerea autonomiei și evitarea

transformării lor în pașalâc.

Printre principalele personalități ale Evului Mediu se remarcă domnitorul Moldovei,

Ștefan cel Mare (1457-1504). Domnia lui s-a caracterizat printr-o politică externă activă și
relații diplomatice, dar și conflictuale.

În contextul creării unui front antiotoman, pentru a scoate Moldova din luptă, sultanul
Mehmed al II-lea a organizat o expediție militară condusă de beglerbegul Rumeliei, Soliman.

Bătălia s-a dat la Podul Înalt (Vaslui), la 10 ianuarie 1475 și s-a încheiat cu victoria lui
Ștefan. Papa, principii și monarhii vremii se întreceau în laude la adresa principelui creștin,
dar Ștefan li se adresează direct prin scrisoarea din 25 ianuarie 1475, solicitându-le sprijinul,
deoarece se aștepta la o nouă campanie otomană împotriva sa. În vara anului 1476, sultanul
însuși, a pornit în fruntea unei numeroase oștiri împotriva unei numeroase oștiri împotriva
Moldovei, cerând și tătarilor să atace dinspre răsărit. Ștefan a încercat să-i oprească pe
invadatori angajându-se în bătălia de la Valea Albă ( Războieni), la 26 iulie 1476.
 Mica oștire moldoveană a fost înfrântă. Victoria lui Mehmed nu a putut fi consolidată,
deoarece Mehmet nu a putut fi consolidată, deoarece cetățile Moldovei în frunte cu Suceava
rezistă asalturilor otomane. Expediția din 1477, Ștefan trimitea o nouă solie Veneției,
solicitând sprijin. Nici aceste apeluri nu găsesc ecoul scontat; mai mult, Veneția încheie pace
cu turcii în 1479.

Creșterea puterii otomane, în secolul al XVI-lea, duce la accentuarea dependenței țărilor

române și slăbirea autonomiei, fapt ce îl determină pe Mihai Viteazul (1593-1601) să intre în
contact direct cu împăratul habsurgic, Rudolf al II-lea.

În 1598, la Târgoviște, se încheie tratatul dintre Imperiul Habsburgic și domnul Țării

Românești, prin care împăratul Rudolf al II-lea îi recunoștea lui Mihai Viteazul domnia
ereditară și îi promitea un ajutor financiar pentru întreținerea a 5.000 de lefegii (mercenari).
În schimb, împăratul devenea suzeranul Țării Românești, iar Mihai trebuia să-i oprească pe
otomani la Dunăre și să îi ajute pe ardeleni împotriva acestora.

Eu consider că, și în secolul al XVI-lea, țările noastre au fost angrenate în disputele

politico-militare dintre puterile competitoare: Imperiul Otoman, Monarhia Habsburgică și
Polonia. Pentru a susține acest punct de vedere mă bazez pe următoarele argumente: Țările
Române se mențin în continuare în sfera intereselor economice ale Porții, sezeranitatea
otomană devenind tot mai evidentă; conflictele turco-habsburgice vor aduce Țările Române
în planul politicii europene în amurgul cruciadei târzii; a doua jumătate a secolului al XVI-
lea a însemnat totodată și afirmarea Poloniei, care revine în politica pontică.

Criza Imperiului Otoman, acutizată în ultimele decenii ale secolului al XVI-lea, s-a
răsfrânt și asupra Țărilor Române, conducând la agravarea dominației otomane. Această
situație a determinat o sporire fără precedent a obligațiilor tradiționale ale Țărilor Române
față de Poartă, haraciul și peșcheșurile.

În plan politic, amestecul Porții este tot mai evident prin nesocotirea tradiției dinastice și
introducerea arbitrariului în numirea domnilor. Desele schimbări de domnie, cumpărarea
tronului cu sume în continuă creștere și-au pus amprenta asupra condiției economice a țărilor
românești, prin destabilizarea gospodăriei libere țărănești și accentuarea rumâniei, consecință
a fiscalității excesive.

Bibliografie:
Ioan Scurtu, Florentina Dondorici, Vasile Ionescu, Elena Emilia Mica, Emil Poamă, Octavian
Osanu, Relu Stoica. Istorie. Manual pentru clasa aXII-a, Editura Gimnasium, București.

Magda Stan, Cristian Vornicu, Istorie. Manual pentru clasa aXII-a, Editura Niculescu ABC,
București.

Ioan Scurtu, Marian Curculescu, Constantin Dincă, Aurel Constantin Soare. Istorie. Manual
pentru clasa aXII-a, Editura Petrion, București.