Starea primordială a omului.

Premisele unei deveniri teologice a

ființei umane.
Key: Omul în perspectiva fericirii veșnice. Privilegii, daruri, libertăți și
riscuri.

A. Starea paradisiacă a omului.

a. Omul după chipul lui Dumnezeu

 Omul a fost zidit după chipul lui Dumnezeu, neprihă nit,

nepă timitor, fă ră ră utate, sfâ nt, fă ră de păcat, cu
posibilitatea de a fi nemuritor = prin aceste calită ți omul
era chemat la fericirea veșnică ”frământat de dorul lui
Dumnezeu”.
 Chipul dumnezeiesc constă în structura ontologică a omul
fă cut să tindă spre comuniunea cu Persoanele
dumnezeiești. Era conștient și liber cu tendința de a face
binele, însă nu realizase o conștiință progresată a binelui
și adevă rului: „avea nevinovăția celui ce nu gustase
păcatul, dar nu pe cea câștigată prin respingerea ispitelor”.
Dumitru Stăniloae
 Adam în spațiul primordial era o ființă neprihă nită cu
spiritul și neslă bit din pricina patimilor, dar nu avea forța
de a ră mâ ne imun prin deprindere la o astfel de stare.
 Omul primordial a fost fă cut de Dumnezeu „bun foarte”
sau desă vâ rșit: ”Dumnezeu l-a făcut pe om fără răutate,
fără durere, fără griji, împodobit cu toate virtuțile și cu
toate bunătățile îmbelșugate”.Sf. Ioan Damaschin
 Fiind înzestrat cu aceste daruri omul era chemat să atingă
scopul stabilit de Dumnezeu: desă vâ rșirea infinită în
virtute: ” La început ființa noastră a fost zidită de
Dumnezeu ca un vas potrivit pentru primirea desăvârșirii”
Sf. Grigorie de Nyssa
  Omul conceput și zidit de Dumnezeu, se desă vâ rșea pe
sine după chipul lui Dumnezeu, sporea și se înă lța spre
desă vâ rșire.
 Mintea primului om era curată , luminată , neîntinată ,
capabilă de cunoaștere profundă , era însă și o minte
mă rginită . Ea era chemată să se desă vâ rșească după
modelul îngerilor.
 Dumnezeu l-a fă cut pe om fă ră de pă cat, cu toate acestea
el putea să pă că tuiască , care ținea de libera alegere și nu
de natura omului. Omul putea să greșească , așa cum putea
să nu greșească . Dumnezeu l-a fă cut pe om cu fire
curată /nepă că toasă și cu libertate sau voie de sine
să pâ nitoare. Omul era fă ră de pă cat, nu pentru că nu
putea pă că tui, ci pentru că firea sa era fă ră prihană . Fiind
sprijinit de harul lui Dumnezeu putea ră mâ ne și spori în
bine, precum și în libertatea sa, dar prin a sa libertate se
putea ră zvră ti împotriva binelui.
 Pă catul nu era parte a naturii omului, dar putea deveni
prin alegere liberă .
 Trupul ca și sufletul a fost zidit fă ră prihană , nepă timitor,
liber de boală , de suferință și de moarte.
 Fiind zidit ca o ființă limitată și mă rginită , nefiind
existență de sine, omul a avut nevoie de Dumnezeu
pentru a se desă vâ rși.

b. Raiul desfătării…

 Dumnezeu după crearea omului îi creează un spațiu

special pe pă mâ nt ca loc al întâ lnirii lor:” a sădit o grădină
în Eden, spre răsărit, și a pus acolo pe omul pe care-l zidise”
(Fc. 2, 8).
 Raiul desfă tă rii era în concepția Sf. Ioan Damaschin: ” o
împărăție, în care omul petrecea o viață fericită și
bucuroasă. El era cămara tuturor bucuriilor și veseliilor,
fiindcă Eden înseamnă desfătare. În el, totul era plin de
bună mireasmă, adăpat de lumină, depășea orice
închipuire a frumuseții și a splendorii senzoriale…era locaș
dumnezeiesc, potrivit pentru cel zidit după chipul lui
Dumnezeu” Dogmatica
 Paradisul primilor oameni era deopotrivă  : material și
duhovnicesc. Era un lă caș sensibil pentru trup, un să laș
vă zut și fericit, și duhovnicesc pentru suflet, ca o stare de
 comuniune cu Dumnezeu dă tă toare de har și contemplare
a fă pturii.
 Sfâ ntul Ioan Damaschinul spune: „…mie mi se pare că
raiul este, precum omul, și material și duhovnicesc, așa și
locașul lui cel preasfânt, în același timp, a fost și material și
spiritual. Cu trupul, omul sălășluia în ținutul dumnezeiesc
și minunat, iar cu sufletul în lăcașul negrăit de înalt și
frumos, unde Dumnezeu era casa și hainele lui luminoase.
Era îmbrăcat cu harul Lui, se desfăta cu contemplarea
preadulce a lui Dumnezeu precum un înger” Dogmatica
 În paradis omul participa la revelații și descoperi
nemijlocite de la Dumnezeu, care comunica cu el aievea, și
îl îndruma la tot binele. În această stare și condiție omul
putea înainta, din revelație în alta și din vedere
dumnezeiască în alta: „omul nepătimitor, fiind asemenea
cu Dumnezeu, se desfăta de vederea lui Dumnezeu față
către față” Sf. Grigorie al Nyssei
 Adam putea comunica direct cu Dumnezeu și Îl cunoștea
nemijlocit pe Dumnezeu prin contemplarea celor
duhovnicești și viața sa sfâ ntă : ”omul cu trupul sălășluie
pe pământ în raiul material, iar cu duhul comunica cu
îngerii, cultivând înțelesuri dumnezeiești cu care se hrănea.
Era gol, adică curat cu inima și cu o viață nevinovată. Cu
ajutorul făpturilor se ridica la Ziditor și se desfăta de
contemplarea Lui” Sf. Ioan Damaschin
c. Transparența lumii paradisiace

 Lumea avea pentru om transparența care o are

pentru un copil nevinovat, dar nu transparența pe
care o are pentru un sfâ nt, care a învins opacitatea
și materialitatea lumii.
 Exista o sensibilitate naturală un simț al minții
(αίσθησις νοερά ), prin care omul putea participa în
chip inteligibil la realitatea creată material.
 Naturalul și supranaturalul nu formau două realită ți
distincte, omul vedea în toate lucrurile darurile pe
care Dumnezeu i le oferă și cuvintele pe care i le
adresează pentru a realiza cu El un dialog al iubirii.
 Dumnezeu „umbla” continuu prin gră dina
transparentă a lumii, natura fiind un mediu
stră veziu al lucră rii și al vorbirii lui Dumnezeu.
  Omul avea capacitatea prin staruința în cultivarea
transparenței și spiritualită ții lumii să depă șească
legea corupției și a morții care îl urmărea în calitate
de ființă creată .
 Omul se afla în armonie cu natura, blâ ndețea sa nu
alunga animalele, lă comia nu întina și înjosea
natura. În această armonie și casă a ocrotirii
dumnezeiești, Adam cultiva prin spiritul să u,
gâ nduri, imagini, cuvinte și simțiri dumnezeiești
fiind astfel în chip neactualizat, ”punctul” de
legă tură dintre Dumnezeu și natură în general.
 Omul era chemat să personalizeze lumea și nu să se
”cosmicizeze”, prin cultivarea ei în afara lui
Dumnezeu.
c .Omul între nemurire și moarte

 Hrana lui Adam era harul dumnezeiesc pentru suflet, iar

pentru trup roadele pomilor din rai. Pentru ca omul să
atingă o viață desă vâ rșită și sufletească și trupească
Dumnezeu a să dit în mijlocul raiului ”pomul vieții” (Fc. 2,
9), ale că rei roade era viața veșnică . Mâ ncâ nd din „pomul
vieții” atâ t sufletul și trupul deveneau fă ră de moarte.
 Din aceasta puteau mâ nca numai cei vrednici de viață și
nesupuși morții. Omul putea mâ nca din acest pom cu
condiția să asculte și să nu se supună morții mâ ncâ nd din
pomul cunoștinței binelui și răului (Fc. 2, 16-17).
 Omul nu era supus morții prin fire, ci după că derea în
pă cat. El a fost fă cut nemuritor, cu posibilitatea de a muri
prin alegere. Moartea cu trupul a survenit în urma
pă catului.
 Nemurirea nu era prin fire, ci prin harul lui Dumnezeu.
Omul era după fire o ființă zidit, trecă tor, mă rginit, finit.
 Dacă ar fi cultivat binele dumnezeiesc, ar fi ră mas
nemuritor, netrecă tor prin harul lui Dumnezeu:
”Dumnezeu nu l-a creat pe om nici nemuritor, nici muritor,
ci cu potențial pentru ambele. Ar fi aspirat la cele care duc
în nemurire, săvârșind porunca lui Dumnezeu, ar fi primit
nemurirea de la El…Dacă s-ar fi întors spre faptele morții,
el însuși s-ar fi făcut pricinuitorul morții” Sf. Teofil al
Antiohiei.
 Adam în starea paradisiacă era în trupul să u și muritor și
nemuritor. Muritor pentru că putea muri, dar și
 nemuritor pentru că avea potențialul de a nu muri.
Altceva este a nu putea muri (non posse mori), și altceva
este posibilitatea de a nu muri (posse non mori) Fericitul
Augustin

d. ”Pomul vieții” spre viața veșnică

 Omul ar fi ajuns la nemurire, realitate care i s-ar fi dat

prin participarea la Pomul Vieții, și nu prin natură . După
că dere a fost depă rtat de la Pomul Vieții ca să poată muri,
și ca ră utatea și moartea pe care o alesese sa nu fie
veșnică .
 Adam a fost așezat în „raiul desfă tă ri„ pentru a-l păzi și
lucra virtutea în trupul să u și pentru a tinde spre fericire
și nemurire.
 Această lucrare și pă zire a raiului se realiza prin urmarea
poruncii: „Să mănânci din toți pomii din rai, iar din pomul
cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în
care vei mânca din el, vei muri negreșit” Fc. 2, 16-17.
 Despre această poruncă Sf. Grigorie Teologul spune că
”omului i s-a dat voință liberă pentru a alege Binele și l-a
sălășluit în rai pentru a cultiva plantele nemuritoare, care
probabil reprezintă gândurile lui Dumnezeu; i-a dat și
legea pentru a exersarea voinței libere…porunca stabilea
roadele pe care le putea mânca, dar de care nu avea voie să
se atingă”.
 Toți pomi raiului sunt centrați și adunați în „Pomul vieții”,
ce se afla în centrul gră dinii edenice: „prin el se poate
înțelege gândul dumnezeiesc pe care îl dobândim spre
urcarea la Patriarhul și Făcătorul. Dumnezeu spune: „Din
tot pomul să mânânci”, arătând că acesta este deplin,
nedespărțit și purtător numai al atașamentului de
bine….Când Dumnezeu spune: „din tot pomul să mănânci”,
el parcă spune: „Prin toate făpturile să te ridici la Mine, și
culege din toate un singur rod, pe Mine, viața veșnică.” Sf.
Ioan Damaschin
 Dumnezeu a dă ruit omului daruri și privilegii pentru a se
ară ta vrednic de nemurire, purtâ nd necontenit în el și în
ființa sa gâ nduri, sentimente, dorințe și fapte care tâ njesc
după Dumnezeu.
 Nemurirea omului vine din lucrare, pe cand nemurirea
îngerilor din har: „Omului nu i-ar fi fost de folos să
 dobândească nemurirea înainte de a fi ispitit și încercat,
pentru că, trufindu-se, putea cădea în aceeași osândă ca a
diavolului, care după căderea sa voluntară, datorită
nemuririi s-a întărit în răutate definitiv și fără întoarcere.”
Sf. Ioan Damaschinul
 Porunca a fost un fel de pedagog al sufletului spre
înfrâ narea de la plă ceri. Astfel porunca se face că lă uză
că tre nemurire și nestrică ciune: „Supunerea față de
Dumnezeu este nestricăciune. Contemplarea lui Dumnezeu
zidește nemurirea, iar nemurirea lucrează apropierea de
Dumnezeu” Sf. Irineu de Lyon
 Prin ascultare de poruncă omul ar fi trecut de la pomul
cunoașterii la pomul vieții, și ar fi devenit nemuritor.
Astfel pentru a participa la nemurire omul trebuia să -și
conformeze voia sa după voia lui Dumnezeu, prin
ascultare de poruncă .
 În legea dată lui Adam era ascunsă toată legea și
porunca. Dacă ar fi ascultat această poruncă era de
ajuns pentru nemurire, însă alegâ nd moartea prin
ascunderea de la fața lui Dumnezeu, porunca s-a
desfă șurat în toate poruncile primite prin Moise
pentru a ține omul aproape de Dumnezeu.
e. Pomul cunoștinței binelui și răului…

 Pomul cunoștinței binelui și răului, a fost un pom ca toți

ceilalți pomi din rai: „a fost un pom minunat, cum
minunat a fost și rodul lui. Pentru că nu el a fost letal. El nu
era ucigător, precum cred unii, ci încălcarea poruncii” Sf.
Teofil al Antiohiei
 Este numit al binelui și răului, întrucâ t omul ar fi
descoperit prin gustarea din el binele ascultă ri și ră ul
împotrivirii voii lui Dumnezeu. Ar fi cunoscut binele și
ră ul prin delimitarea de bine și posedarea de ră u.
 Nu pomul în sine oferea cunoașterea, ci încă lcarea
poruncii lui Dumnezeu. Această poruncă nu avea un
caracter legalist, ci de râ nduială și anamneză ontologică :
„omul era invitat să-și aducă aminte că nu este de sine, ci
are un Făcător”. Sf. Ioan Gură de Aur
 Pedeapsa a fost lă sată pentru ca omul să simtă că este
supus și creat, a fost supus așadar morții pe care o alesese
nu fă ră purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
  Porunca primită nu înseamnă că Adam și Eva nu
cunoșteau binele și ră ul, prin mâ ncarea din pom au fă cut
experiența binelui și ră ului prin ascultare și neascultare,
prin unire cu ră ul și dezgolire de bine.
 Legea în rai era o cale a antrenamentului și exersă rii
libertă ții. Pomul nu a fost zidit din ră utatea lui Dumnezeu,
ci a fost bun pentru cei care s-ar fi folosit de el la timpul
cuvenit: ”…după părerea mea el era contemplarea,
accesibilă fără primejdie pentru cei care s-au desăvârșit
prin experiență, dar care nu a fost bun pentru cei simpli și
necumpătați în dorințele lor”. Sf. Grigorie Teologul
 Cei care mâ ncau din acest pom li se dădea puterea să
cunoască propria lor natură , aceasta se întâ mpla numai în
cazul celor desă vâ rșiți și întă riți în contemplarea lui
Dumnezeu. Pentru cei stă pâ niți de dorințe pă timașe,
nefiind întă riți în atașamentul lor față de bine ar fi fost
experiența neființei din care au fost aduși la existență .
 Omul prin ochiul minții avea capacitatea să discearnă și să
înțeleagă roadele ascultă rii și ale neascultă rii, judecată
prin care putea tot timpul să aleagă lucrul cel mai bun,
urmâ nd a cunoaște ră ul prin experiență , adică faptul că
acesta îl lipsește de viață . Sf. Irineu de Lyon
  Viețuind în rai într-o armonie negrită prin voia lui
Dumnezeu, primii oameni ar fi crescut dintr-o bună tate
într-alta, dintr-o bucurie într-alta…

f. Paradoxul libertăţii

 Prin neascultare omul a renunțat la libertate, însă

libertatea însă și, avâ nd totuși libertatea să revină asupra
acestei renunță ri, mă car în parte.
 În libertate ca realitate fundamentală a chipului
dumnezeiesc în om, era implicată și că derea, pentru ca
omul să -și poată exprima libertatea delimitâ ndu-se de
moarte.
 Potrivit lui V. Lossky Dumnezeu pentru ca omul să -și
poată împlini mandatul de a deveni dumnezeu, „nu-și
folosește atotputernicia în fața libertății umane”.
 Persoana umană este cea mai înaltă creație numai pentru
că Dumnezeu pune în ea posibilitatea iubirii, cum și
refuzul ei: Dumnezeu riscă ruina eternă a celei mai înalte
creații ale Sale, ca să poată fi cea mai înaltă.
h. Ambivalenţa nestricăciunii şi a nemuririi primordiale

 Omul primordial comunica nemijlocit cu Dumnezeu, ceea

ce îi oferea și consistență a firii sale create:
incoruptibilitate, nemurire și stră lucire după har.
 Omul era chemat să persiste în acestea și să își asume
definitiv la nivel personal cele ce constituiau, daruri de la
Dumnezeu.
 Natura umană era pe de o parte realitate de sine, distinctă
de Dumnezeu, pe de alta depindea de Dumnezeu.
 Moartea și nestrică ciunea țin de natura umană ce pot fi
depă șite prin relație cu Dumnezeu, dar sunt contrare
naturii câ nd ră mâ ne în ea însă și.
 Natura umană a lui Adam era bogată în posibilită ți,
maleabilă , putea fi constant hră nită de har și transformată
de el pâ nă la a putea depă și toate riscurile îmbă trâ nirii și
morții.
 Omul că lcâ nd porunca a început să privească dominat de
simțuri, privind cu pasiune goliciunea trupului să u,
moment din care a devenit surd, nemaiauzind cuvintele
dumnezeiești și nemaipricepâ nd acea slavă negră ită ,
privind cu patimă la fructul pomului. Sf. Simeon Noul
Teolog
 Prin spiritul dumnezeiesc la care erau pă rtași primii
oameni si prin natura umană omului i se deschidea planul
nemuririi, libertă ții, noută ții și nestrică ciunii veșnice.
 În acest sens omul în calitatea sa de ipostas al lumii, era
responsabil pentru lume, că ci numai prin noi lumea
participă la harul dumnezeiesc, putâ nd deveni o
„pneumatosferă ” și o „hristosferă ”.

Calitățile sufletești și trupești ale stării primordiale

 În starea sa primordială omul atâ t trupește, dar și

sufletește a fost creat asemenea îngerilor. Chipul
dumnezeiesc în om era desă vâ rșit:
 era desăvârșit în ceea ce privește puterea de cunoaștere
 rațiunea era luminată și clară ,
să nă toasă și fă ră preconcepții,
netulburată și liberă .
  A cunoscut prin puterea cognitivă
natura femeii și a animalelor că rora le-a
dat nume: „ nu era plin de înțelepciune
și știință cel care a dat nume cuvenite
animalelor potrivit cu firea lor?” Sf.
Ioan Gură de Aur

 Era integru în ceea ce privește puterea sa morală

 Voința sa era curată și îndreptată spre a face
binele, spusă rațiunii luminate de harul
dumnezeiesc.
 Nu exista nici o disarmonie între trup și suflet,
omul putea să vâ rși binele fă ră luptă lă untrică
din partea firii: ”erau amândoi goi și nu se
rușinau” Fc. 2, 25. Fericitul Augustin spune:
„erau amândoi goi și nu se rușinau, pentru că
nici o poftă nu mișcase încă sensibilitatea lor
împotriva voinței lor”
 Trupul nu era străin de starea desăvârșită a edenului

 Trupul era perfect să nă tos, fă ră neajunsuri, lipsit

de dureri, suferințe și boli.
 Trupul era înzestrat prin har cu nemurirea:
„Dumnezeu n-a făcut moartea…Dumnezeu a creat
pe om spre nestricăciune” (Sol. 1, 13; 2, 23)
 Cadrul general natural era desăvârșit și potrivit pentru
creșterea omului
 Natura și vietă țile nu se opuneau întru nimic
stă pâ nirii omului, iar munca (Fc 2, 15) era
mai mult o plă cută exercitare spre întă rirea
puterilor fizice și spirituale.
 Perfecțiunea omului era relativă, întrucâ t perfecțiunea
absolută aparținea numai lui Dumnezeu. Omul dintâ i era
desă vâ rșit în sensul că avea toate darurile și calită țile
necesare pentru a se asemă na lui Dumnezeu.
 Adam nu era încă întă rit în această stare, iar relativitatea
stă rii lui primordiale ținea și de libertatea lui care nu
exersase îndeajuns practicarea virtuții. Nu cunoștea
binele și ră ul așa cum trebuie să cunoască un om
desă vâ rșit: prin delimitare de ră u și unirea cu binele.
 Cură ția lui nu era totuna cu sfințenia, deoarece sfințenia
implică practicarea virtuților. Atunci câ nd în anumite
 scrieri se menționează că Adam era: ”împodobit cu toată
virtutea”, ”plin de toată bună tatea”, ”cu toată știința”,
”asemenea îngerilor”, aceste expresii trebuie luate în sens
retoric, încercâ nd să se exprime frumusețea lui Adam
dinainte de cădere și mă reția și planul lui Dumnezeu cu
omul.
 Faptul că Dumnezeu menționează după realizarea și
terminarea creației că toate erau bune foarte, se referă la
faptul că omul era definitivat și desă vâ rșit în ceea ce
privește împlinirea misiunii și atingerea destinației sale.

NB: Omul primordial era înzestrat cu puteri fizice și naturale pentru a

reuși să se asemene lui Dumnezeu; era zidit teocentric pentru ca prin
statornicie și exercițiu susținut de harul dumnezeiesc să devină teofor.