Dreptul Institutional Al Uniunii Europene An I FR. 17-18. Partea 1 PDF

UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA IAȘI
FACULTATEA DE DREPT
DREPTUL INSTITUȚIONAL AL
UNIUNII EUROPENE
ANUL I FR
Semestrul II
2017-2018
SUPORT DE CURS
Lect. dr. Emanoil Mogîrzan
1
CUPRINS
ABREVIERI ................................................................................................................................. 5
CAPITOL INTRODUCTIV ......................................................................................................... 6
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1.................................................................................................... 9
INIȚIEREA ȘI DEZVOLTAREA CONSTRUCȚIEI EUROPENE ............................................ 9
§ 1. Aspecte particulare privind Consiliul Europei (CoE).................................................... 9
§ 2. Constituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO)........................ 10
§ 3. Crearea Comunității Economice Europene (CEE) și a Comunității Europene a Energiei
Atomice (Euratom sau CEEA) ................................................................................................ 11
§ 4. Metode propuse pentru construcția europeană ............................................................ 12
§ 5. Unificarea instituțională .............................................................................................. 14
§ 6. Comunitatea Europeană între 1958 și 1969 ................................................................. 14
§ 7. Crearea Uniunii Europene prin Tratatul de la Maastricht ........................................... 15
§ 8. Tratatul de la Lisabona – câteva repere esențiale ........................................................ 16
Test de evaluare a cunoştinţelor ......................................................................................... 17
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2.................................................................................................. 18
PROBLEMELE INTEGĂRII EUROPENE ............................................................................... 18
§ 1. Noțiunea de integrare europeană ................................................................................. 18
§ 2. Fazele integrării europene ........................................................................................... 18
§ 3. Dezvoltarea integrării diferențiate ............................................................................... 21
§ 4. Retragerea unui stat membru din Uniunea Europeană ................................................ 23
ASPECTE PRIVIND INSTITUȚIILE POLITICE ALE UE ...................................................... 25
I. PRELIMINARII. INSTITUȚIILE UNIUNII EUROPENE .................................................... 25
II. COMISIA EUROPEANĂ ...................................................................................................... 26
§ 1. Considerații generale ................................................................................................... 26
§ 2. Organizarea Comisiei Europene .................................................................................. 26
§ 3. Procedura de numire a Comisiei .................................................................................. 27
§ 4. Președintele Comisiei .................................................................................................. 28
§ 5. Funcționarea Comisiei ................................................................................................. 28
§ 6. Personalul Comisiei ..................................................................................................... 29
§ 7. Atribuțiile Comisiei ..................................................................................................... 30
III. CONSILIUL UNIUNII EUROPENE ................................................................................... 32
2
§ 1. Generalități .................................................................................................................. 32
§ 2. Organizarea Consiliului ............................................................................................... 32
§ 3. Președinția Consiliului ................................................................................................. 34
§ 4. Funcționarea Consiliului.............................................................................................. 34
§ 5. Modalitățile de vot ....................................................................................................... 35
§ 6. Atribuțiile Consiliului .................................................................................................. 37
IV. CONSILIUL EUROPEAN ................................................................................................... 37
§ 1. Înființarea, componența și funcționarea Consiliului European ................................... 37
§ 2. Funcțiile Consiliului European .................................................................................... 38
V. PARLEMENTUL EUROPEAN ............................................................................................ 40
§ 1. Considerații generale ................................................................................................... 40
§ 2. Componența Parlamentului, alegerea și statutul deputaților ....................................... 41
§ 3. Organizarea și funcționarea Parlamentului European ................................................. 45
§ 4. Atribuțiile Parlamentului ............................................................................................. 48
VI. OMBUDSMANUL EUROPEAN ........................................................................................ 49
UNITAREA DE ÎNVĂȚARE 4 ................................................................................................. 52
ORDINEA JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE ȘI RELAȚIILE CU ORDINEA JURIDICĂ A
STATELOR MEMBRE ........................................................................................................................ 52
I. IZVOARELE DREPTULUI UNIUNII EUROPENE ............................................................ 52
§ 1. Izvoarele dreptului Uniunii Europene. Generalități .................................................... 52
§ 2. Dreptul originar sau primar ......................................................................................... 53
§ 3. Dreptul derivat. Generalități. Clasificare ..................................................................... 55
§ 4. Actele numite obligatorii de drept derivat ................................................................... 59
§ 5. Actele numite neobligatorii de drept derivat: recomandările și avizele ...................... 65
§ 6. Actele atipice (nenumite, non-standard) de drept derivat............................................ 65
§ 7. Izvoarele nescrise ........................................................................................................ 66
§ 8. Dreptul internațional .................................................................................................... 68
§ 9. Ierarhia izvoarelor de drept al UE ............................................................................... 70
§ 10. Izvoare complementare ale dreptului Uniunii Europene. Acordurile încheiate între
statele membre......................................................................................................................... 70
§ 11. Statutul acordurilor internaționale încheiate de statele membre cu state terțe .......... 71
II. RELAȚIILE DINTRE ORDINEA JURIDICĂ A UNIUNII ȘI ORDINEA JURIDICĂ A
STATELOR MEMBRE ........................................................................................................................ 72
3
§ 1. Hotărârea Van Gend en Loos ...................................................................................... 72
§ 2. Primatul dreptului UE .................................................................................................. 74
§ 3. Aplicabilitatea directă a dreptului Uniunii Europene. Terminologie .......................... 75
§ 4. Aplicabilitatea imediată a dreptului Uniunii Europene ............................................... 75
§ 5. Efectul direct................................................................................................................ 76
§ 6. Efectul indirect al normelor de drept al Uniunii (principiul interpretării conforme a
dreptului național) ................................................................................................................... 78
CURTEA DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE ȘI ELEMENTE DE CONTROL
JURISDICȚIONAL............................................................................................................................... 81
I. CURTEA DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE ............................................................... 81
§ 1. Considerații introductive ............................................................................................. 81
§ 2. Constituirea Curții de Justiție ...................................................................................... 83
§ 3. Organizarea și funcționarea Curții ............................................................................... 84
§ 4. Tribunalul Uniunii Europene ....................................................................................... 86
§ 5. Tribunalul Funcției Publice (TFP) ............................................................................... 86
§ 6. Competența Curții de Justiție a Uniunii Europene ...................................................... 87
II. CHESTIUNEA PREJUDICIALĂ. COOPERAREA DINTRE CURTEA DE JUSTIȚIE ȘI
INSTANȚELE NAȚIONALE .............................................................................................................. 88
§ 1. Preliminarii .................................................................................................................. 88
§ 2. Sediul materiei ............................................................................................................. 89
§ 3. Dispozițiile ce fac obiectul procedurii prejudiciale prevăzute de art. 267 TFUE ....... 89
§ 4. Noțiunea de instanță (care poate formula o chestiune prejudicială) ............................ 89
§ 5. Cele două categorii de instanțe vizate de art. 267 par. 2 și par. 3. Facultatea sau
obligația de a sesiza Curtea de Justiție .................................................................................... 90
§ 6. Efectul hotărârilor pronunțate de Curtea de Justiție .................................................... 92
CETĂȚENIA EUROPEANĂ ȘI COMPETENȚELE UNIUNII EUROPENE .......................... 94
I. CETĂȚENIA EUROPEANĂ.................................................................................................. 94
II. COMPETENȚELE UNIUNII EUROPENE .......................................................................... 95
§ 1. Principiul competenței de atribuție .............................................................................. 95
§ 2. Repartizarea competențelor între Uniune și statele membre ....................................... 95
4
§ 3. Principiul subsidiarității ............................................................................................... 97
§ 4. Principiul proporționalității ......................................................................................... 98
ABREVIERI
AUE = Actul Unic European

BCE = Banca Centrală Europeană
CE = Comunitatea Europeană
CEDO = Convenția Europeană a Drepturilor Omului
CEE = Comunitatea Economică Europeană
CEEA = Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
CJ = Curtea de Justiție
CJUE = Curtea de Justiție a Uniunii Europene
CoE = Consiliul Europei
Coreper = Comitetul Reprezentanților Permanenți
CSCE = Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa
CtEDO = Curtea Europeană a Drepturilor Omului
ECOFIN = Formațiunea „Afaceri economice și financiare” a Consiliului
Euratom = Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
JAI = Justiție și Afaceri Interne
OSCE = Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa
PE = Parlamentul European
PESC = Politica Externă și de Securitate Comună
TCE = Tratatul de instituire a Comunității Europene
TCECO = Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui
și Oțelului (Tratatul de la Paris)
TCEE = Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene
TCEEA = TEuratom = Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice
(Tratatul Euratom)
TFUE = Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
TUE = Tratatul privind Uniunea Europeană
UE = Uniunea Europeană
UEM = Uniunea economică și monetară
Nota bene!!
Subdiviziunile articolelor din actele Uniunii Europene:
 subdiviziunea numerotată se numește alineat, iar subdiviziunea
nenumerotată se numește paragraf
o Ex.: art. 17 (3) par. 2 TUE = art. 17 alineatul 3 paragraful 2 TUE
5
CAPITOL INTRODUCTIV
I. Informații generale despre curs
Titlul disciplinei: Dreptul instituțional al Uniunii Europene

Tipul disciplinei: impusă
II. Informații despre coordonatorul de disciplină
Nume și titlul științific: lect. dr. Emanoil Mogirzan

Contact e-mail: emanoil.mogirzan@uaic.ro
Program consultații: conform pagină web
III. Condiționări și cunoștințe pre-rechizite
Înscrierea la curs nu este condiționată de parcurgerea altor cursuri.
IV. Obiectivele și competențele asigurate
1. Obiectivele disciplinei
a) Obiectivul general
- Consolidarea și aprofundarea cunoștințelor dobândite la disciplina Drept
european general
b) Obiective specifice
La finalizarea cu succes a acestei discipline, studenții vor fi capabili:
- să înțeleagă fenomenul integrării europene, făcând diferența față de cooperarea
internațională care stă la baza Consiliului Europei,
- să înțeleagă specificul instituțiilor Uniunii Europene
- să cunoască specificul izvoarelor de drept al Uniunii, precum și raporturile
complexe stabilite între sistemul juridic al Uniunii și sistemul juridic național.
2. Competențe specifice acumulate

a) Competențe profesionale
- Capacitatea de a identifica instituțiile abilitate să adopte actele juridice ale Uniunii,
precum și procedurile de adoptare;
- Cunoașterea specificului instituțiilor Uniunii, a organizării lor și a relațiilor dintre
acestea;
- Cunoașterea rolului jucat de Curtea de Justiție în dezvoltarea construcției
europene;
- Interpretarea deciziilor jurisdicției Uniunii și soluționarea unor spețe de drept al
Uniunii Europene
b) Competențe transversale
- Capacitatea de identificare și realizare a sarcinilor profesionale în mod eficient și
responsabil, cu respectarea regulilor deontologice;
6
- Capacitatea de aplicare a tehnicilor de muncă eficientă individuală, precum și în
echipă;
- Capacitatea de utilizare eficientă a resurselor de comunicare și a surselor de informare
și de formare profesională asistată.
V. Structura cursului – pe unități de învățare, cu indicarea duratei de parcurgere

(identice cu cele menționate în Fișa Disciplinei)
Unitatea de învățare 1:
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE I. INIȚIEREA ȘI DEZVOLTAREA CONSTRUCȚIEI EUROPENE, 2
ore
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE II. PROBLEMELE INTEGRĂRII EUROPENE, 2 ore
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE III. ASPECTE PRIVIND INSTITUȚIILE POLITICE ALE UNIUNII
EUROPENE, 8 ore
ORDINEA JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE, 11 ore
ELEMENTE DE CONTROL JURISDICȚIONAL, 3 ore
CETĂȚENIA EUROPEANĂ ȘI COMPETENȚELE UNIUNII EUROPENE, 2 ORE
VI. Numărul și formatul lucrărilor de verificare pe parcurs

2 lucrări scrise pe parcursul semestrului.
VII. Metodele și instrumentele de evaluare
- Evaluare finală – examen scris: 50%

- Evaluare formativă continuă: 50%
- Participarea activă la dezbaterile de la seminar
- 2 lucrări scrise pe parcursul semestrului
VIII. Bibliografie obligatorie și resurse suplimentare
Bibliografie
Referințe principale:
1. P. Craig, G. De Burca, Dreptul Uniunii Europene, Ed. Hamangiu, 2017
2. R. Schütze, Dreptul constitutional al Uniunii Europene, Ed. Universitară, 2013
3. Alina Kaczorowska, European Union Law, Routledge, 2013
4. P. Craig, G. De Burca, European Union Law, Oxford Univ. Press, 2012
5. G. Isaac, M. Blanquet, Droit général de l'Union européenne, ed. Dalloz-Sirey, coll. Sirey-
Université, 10e edition, 2012
6. Jean Paul Jacqué, Droit institutionnel de l’Union européenne, 6 e édition, Dalloz, Paris, 2010
Referințe suplimentare:
Marianne Dony, Droit de l’Union européenne, 4e édition revue et augmentée, Editions de l’Université
de Bruxelles, Bruxelles, 2012
Damian Chalmers ș.a., European Union Law, 2nd edition, Cambridge Univ. Press, 2010
7
Surse Internet:
Site-ul Uniunii Europene: www.europa.eu
Site-ul Comisiei Europene: https://ec.europa.eu/commission/index_ro
Site-ul Consiliului Uniunii Europene: http://www.consilium.europa.eu/ro/home/
Site-ul Consiliului European: http://www.consilium.europa.eu/ro/european-council/
Site-ul Curții de Justiție a Uniunii Europene: https://curia.europa.eu/
Site-ul Parlamentului European: http://www.europarl.europa.eu/portal/ro
Site-ul Curții de Justiție a Uniunii Europene: https://curia.europa.eu/
- Accesul la dreptul UE se face prin site-ul: http://eur-lex.europa.eu/
- Repertoriul legislației Uniunii Europene:
http://eur-
lex.europa.eu/search.html?displayProfile=allRelAllConsDocProfile&qid=1491207221154&type=named&CC_1
_CODED=01&name=browse-by:legislation-in-force&CC_2_CODED=0110
8
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1
INIȚIEREA ȘI DEZVOLTAREA CONSTRUCȚIEI EUROPENE
§ 1. Aspecte particulare privind Consiliul Europei (CoE)
Această organizație se află în afara ordinii juridice a Uniunii Europene. Trebuie evitate
confuziile cu instituțiile din Uniunea Europeană (Consiliul European și Consiliul Uniunii
Europene).
Consiliul Europei este o organizație internațională înființată prin Tratatul din 5 mai
1949, semnat la Londra de zece state: Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg,
Marea Britanie, Norvegia, Olanda și Suedia. Astăzi numără 47 de membri, reunind toate
statele de pe continent, cu excepția Republicii Belarus.
Având sediul la Strasbourg, scopul general al Consiliului Europei este de a realiza o
uniune mai strânsă între membrii săi. Pe lângă acest scop general, statutul fixează două mari
obiective:
1) salvgardarea și realizarea idealurilor și principiilor care sunt moștenirea comună a
statelor membre (este vorba, în esență, de statul de drept, pluralismul politic, protecția
libertăților individuale și a drepturilor omului);
2) facilitarea progresului economic și social al statelor membre.
În ce condiții un stat poate deveni membru al organizației? Potrivit art. 4 coroborat cu
art. 3 Statutul CoE, orice stat european ce recunoaște principiile statului de drept1 și respectă
drepturile și libertățile fundamentale poate fi invitat de Comitetul Miniștrilor să devină
membru.
Până în 1989 au intrat în Consiliul Europei doar statele occidentale, fiind singurele de
pe continent care puteau întruni exigențele statului de drept. După căderea comunismului,
Consiliul Europei a deschis poarta pentru statele eliberate de totalitarism.
Competența Consiliului Europei se întinde asupra tuturor marilor probleme ale
societății europene, cu excepția celor referitoare la apărarea națională.
Organele Consiliului Europei:
 Organul de decizie este Comitetul Miniștrilor, alcătuit din miniștrii de externe
ai țărilor membre și care acum se întrunește o dată pe an. Președinția este
rotativă, fiecare stat deținând-o timp de șase luni. În general, Comitetul
Miniștrilor ar trebui să ia decizii cu majoritate de două treimi, dar în practică
lucrurile sunt mult mai simple: cu excepția unor chestiuni procedurale, unde mai
funcționează votul majoritar, se aplică unanimitatea.
 Organul deliberativ, cu rol consultativ, este Adunarea Parlamentară, formată
din membri ai parlamentelor naționale.
Concepția ce stă la baza instituției este cea a cooperării interguvernamentale. Astfel,
Consiliul Europei este o organizație internațională de tip clasic; deciziile importante fiind
luate în unanimitate, calitatea de membru nu implică, în general, transferuri de competențe din
1
E sugestivă și formularea „supremația dreptului”, din varianta franceză a statutului CoE.
9
partea statelor.
§ 2. Constituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO)
La 9 mai 19502, ministrul de externe Robert Schuman prezintă declarația pregătită de

Jean Monnet și colaboratorii săi, care conține propunerea ca Franța, Germania, precum și
orice stat european interesat să-și pună în comun întreaga producție de cărbune și oțel,
plasând-o sub o autoritate comună, puternică și independentă, ale cărei decizii să lege statele
membre. Se urmărește crearea unor solidarități de fapt, care să deschidă calea unor noi
colaborări, cu scopul mai îndepărtat ca rețeaua de legături create să ducă la uniunea politică.
Această idee reflectă concepția funcționalistă a lui Jean Monnet.
Tratatul de instituire a CECO este semnat la Paris de Belgia, Franța, Germania, Italia,
Luxemburg și Olanda la 18 aprilie 1951 și intră în vigoare la 25 iulie 1952.
Tratatul este temporar, fiind încheiat pe 50 de ani, din cauza caracterului său
experimental. La 23 iulie 2002, Tratatul de la Paris iese din vigoare, iar sectorul cărbunelui și
oțelului intră sub regimul Tratatului instituind Comunitatea Europeană.
TCECO își propune să creeze o „piață comună” pentru produsele din industria
cărbunelui și oțelului3.
Structura instituțională a CECO:

Instituțiile noii organizații sunt: Înalta Autoritate, Consiliul Special de Miniștri,
Adunarea Comună și Curtea de Justiție.
 Înalta Autoritate este independentă față de state, are competențe largi, iar deciziile
sale sunt obligatorii și au aplicabilitate directă pe teritoriul statelor (se aplică nu doar
statelor, ci și agenților economici).
 Consiliul Special de Miniștri este o instituție de orientare interguvernamentală ce
reprezintă statele membre, cu misiunea de a coordona acțiunea statelor cu cea a
Comunității. În plus, Consiliul de Miniștri aprobă măsurile mai importante luate de
Înalta Autoritate.
 Adunarea Comună este compusă din parlamentari selectați de legislativele statelor
membre și exercită controlul democratic asupra Înaltei Autorități. În acest sens, are
puterea de a demite Înalta Autoritate, printr-o moțiune de cenzură.
 Curtea de Justiție veghează la respectarea prevederilor TCECO, soluționând litigiile
prilejuite de aplicarea sa dintre Înalta Autoritate, state, întreprinderi.
Alături de instituții, a mai fost creat și Comitetul Consultativ de pe lângă Înalta
Autoritate. Membrii acestui organ (industriași, lucrători, comercianți și consumatori) sunt
desemnați de statele membre. În cazurile prevăzute de tratat, Înalta Autoritate trebuie să
2
Ziua de 9 mai este comemorată în Uniunea Europeană ca „Ziua Europei” sau „Ziua Schuman”.
3
Noțiunea de piață comună utilizată de TCECO e diferită de cea introdusă de Tratatul care instituie
Comunitatea Economică Europeană (CEE), asemănându-se mai mult cu o zonă de liber schimb. Pentru noțiunile
zonă de liber schimb, piață comună, v. infra.
10
solicite avizul Comitetului Consultativ.
§ 3. Crearea Comunității Economice Europene (CEE) și a Comunității Europene a

Energiei Atomice (Euratom sau CEEA)
A. Încheierea tratatelor
La 25 martie 1957, membrii CECO (Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și

Olanda) semnează la Roma Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (CEE) și
Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (Euratom sau CEEA).
Cele două tratate, încheiate pe o perioadă nedeterminată, intră în vigoare la 1 ianuarie
1958.
B. Tratatul CEE
Acesta este cel mai important dintre tratatele constitutive, pentru că își propune
integrarea ansamblului economiei statelor membre. Prin art. 2 TCEE (forma inițială), noua
comunitate își propune următoarele obiective generale:
 dezvoltarea armonioasă a activităților economice pe ansamblul Comunității;
această preocupare a dus la realizarea politicii regionale, destinată reducerii decalajelor
de dezvoltare dintre regiunile din statele membre;
 expansiunea continuă și echilibrată;
 asigurarea unei stabilități crescute (economice, sociale, politice);
 creșterea accelerată a nivelului de trai;
 dezvoltarea unor relații cât mai strânse între statele membre;
Mijloacele prin care Comunitățile trebuie să atingă obiectivele propuse sunt:
 stabilirea treptată a unei piețe comune;
 apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor.
La baza pieței comune stau cele patru libertăți fundamentale: libera circulație a
bunurilor, a persoanelor (inclusiv libertatea de stabilire în oricare dintre statele membre), a
serviciilor și a capitalurilor. Dacă accentul este pus în mod clar pe componenta economică,
scopul politic al tratatului transpare din preambul: Comunitatea Economică este destinată „să
pună bazele unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei”. Așadar, obiectivul
mai îndepărtat rămâne construcția unei uniuni politice.
C. Tratatul CEEA (Euratom)
Obiectivul general al tratatului este de a contribui la formarea și dezvoltarea rapidă a

industriei nucleare, la creșterea nivelului de trai în statele membre, la dezvoltarea
schimburilor cu alte țări.
11
D. Sistemul instituțional creat de Tratatele CEE și Euratom
Comunitățile dispun de o structură instituțională în principiu independentă. Totuși, din

rațiuni practice, Convenția de la Roma, semnată concomitent cu tratatele constitutive, unifică
unele instituții ale Comunităților:
a) Adunarea Comună CECO este lărgită și transformată în Adunare, cu rolul de a
funcționa pentru toate cele trei comunități. Adunarea se va autointitula Adunarea
Parlamentară Europeană, iar în 1962 Parlament European. Are atribuții de deliberare,
dar puterile sale legislative sunt limitate (emite doar avize consultative). Mai
importante sunt atribuțiile de control. Poate astfel să demită Comisiile, prin adoptarea
unei moțiuni de cenzură.
b) Curtea de Justiție a CECO devine competentă și pentru noile Comunități. Ca și
anterior, are rolul de a asigura respectarea tratatelor.
Se înființează Comitetul Economic și Social, organ comun pentru CEE și Euratom,
cu rol consultativ.
Noile instituții, care rămân deocamdată distincte, sunt:
a) Comisia CEE și Comisia Euratom. Aceste instituții corespund Înaltei Autorități
CECO. Ele sunt formate din personalități independente, numite de state. Comisia CEE
numără nouă membri, cele trei state mari desemnând câte doi comisari), iar Comisia
Euratom are cinci membri, întrucât Luxemburg nu are niciun comisar. Așa cum vom
vedea mai jos, în comparație cu Înalta Autoritate CECO, ele și-au pierdut nu doar din
titulatură, ci și din competențe.
b) Consiliile de Miniștri CEE și Euratom reprezintă interesele statelor și dobândesc
rolul principal în noile comunități.
Mecanismul decizional în CEE și Euratom arată astfel: deciziile sunt luate de Consiliul
de Miniștri, la propunerea Comisiilor. Deși Comisiile nu mai păstrează puterile de decizie ale
Înaltei Autorități, ele primesc puterea de inițiativă.
§ 4. Metode propuse pentru construcția europeană
La baza diverselor proiecte europene stau mai multe concepții.
A. Metoda interguvernamentală
Denumită și diplomatică, ea constă în colaborarea internațională tradițională dintre state.

În organizațiile internaționale clasice, organul de conducere reunește reprezentanții statelor
participante și, de regulă, hotărăște în unanimitate. Statele își păstrează întreaga suveranitate.
Nu se ajunge la integrare.
Exemple: Consiliul Europei, NATO, OSCE și celelalte organizații internaționale.
Metoda este utilizată în prezent în domeniul politicii externe (aici, deciziile principale se iau
în unanimitate, iar Comisia, Parlamentul și Curtea au un rol minor).
12
B. Metoda federalistă
Sistemul federal este supranațional. Deciziile se iau cu majoritate de voturi, ceea ce

implică o limitare esențială a suveranității naționale, deoarece un stat membru al federației nu
mai poate bloca decizia prin veto. În trecut, federaliștii europeni doreau un stat federal, care să
se întemeieze pe o constituție, redactată după modelul SUA. Astăzi, obiectivele federaliștilor
sunt mai puțin ambițioase.
C. Metoda de tip funcționalist a lui Jean Monnet
Realizarea dintr-o dată a unei federații europene nu era posibilă în climatul postbelic.
Căutând o soluție de durată pentru gravele probleme ale Europei, Monnet a evaluat situația cu
ochii practicianului. Condiția pentru asigurarea păcii era includerea Germaniei în acordurile
europene, cu un statut egal cu al celorlalți participanți. Pe de altă parte, el vedea în bazinul
carbonifer din Europa de Vest un întreg pe care națiunile l-au divizat artificial, prin
numeroase frontiere.
În spirit funcționalist, Jean Monnet a pornit de la nevoile comune ale statelor. Ideea sa
era că, dacă Europa unită nu se poate realiza dintr-o dată, ea se poate clădi pas cu pas,
integrând statele mai întâi pe un sector de activitate îngust, dar vital. Legăturile economice
vor crea solidarități de fapt, concrete, declanșându-se un proces ce va cuprinde, prin angrenări
succesive, și alte domenii. Se va ajunge la o uniune economică și în final la integrarea
politică.
Integrarea înlocuiește vechea formă de cooperare dintre state. Organizația economică
proiectată de Monnet are caracter supranațional. Statele transferă esențialul capacității de
decizie unei Înalte Autorități independente, ale cărei acte sunt obligatorii pentru state și pentru
întreprinderi. Pentru rezolvarea oricăror litigii izvorâte din activitatea comună, se instituie o
Curte de Justiție ale cărei decizii au putere de lucru judecat.
Nota bene: pentru Jean Monnet, crearea unei comunități cu profil economic, așadar
integrarea economică, reprezintă numai un mijloc de a birui inerția statelor, o cale spre
realizarea scopului principal, care este uniunea politică (federația europeană).
D. Metoda comunitară
Ca să definim metoda comunitară, trebuie să avem în vedere alocarea atribuțiilor între

instituții.
Astfel, în prima fază de existență a CEE, mecanismul de decizie era următorul: Comisia
propunea, iar Consiliul decidea, după consultarea Parlamentului. În prezent, potrivit
procedurii legislative ordinare, Comisia propune, iar Consiliul și Parlamentul decid4.
Interesele statelor sunt apărate de Consiliul de Miniștri, compus din reprezentanții
4
Puterea de propunere a Comisiei este esențială pentru a înțelege specificul metodei comunitare.
13
statelor membre, care hotărăște în unanimitate sau cu majoritate calificată. Interesele generale
ale Comunității (astăzi ale Uniunii) sunt apărate în primul rând de Comisie. Adunarea
(Parlamentul European) este expresia legitimității democratice, în timp ce Curtea de Justiție
realizează funcția de control jurisdicțional.
§ 5. Unificarea instituțională
Pentru că existența unor instituții paralele nu este eficientă, statele fondatoare ale
Comunității iau măsuri pentru unificarea instituțională. Cum am constatat deja, primul pas a
fost făcut prin Convenția de la Roma, încheiată la 25 martie 1957, odată cu tratatele
constitutive.
Urmează Tratatul de la Bruxelles din aprilie 1965, în vigoare de la 1 iulie 1967, prin
care se decide fuziunea instituțiilor comunitare. Cele trei Consilii de Miniștri sunt înlocuite cu
un Consiliu unic, iar cele două Comisii și Înalta Autoritate, cu o Comisie unică. Începe să
funcționeze o singură administrație, iar bugetul de funcționare al Comunităților e unic.
De reținut: tratatele rămân separate din punct de vedere juridic, la fel și Comunitățile.
Prin urmare, atribuțiile instituțiilor comunitare diferă în funcție de domeniul în care ele
acționează. De exemplu, până la ieșirea din vigoare a TCECO, la soluționarea unei chestiuni
de industrie siderurgică, Comisia dispunea de competențele extinse ale fostei Înaltei
Autorități. Analog, într-o problemă de energie atomică (lucru valabil și în prezent), Comisia
aplică TEuratom.
§ 6. Comunitatea Europeană între 1958 și 1969
Comunitatea obține mari succese economice. În plus, uniunea vamală se realizează în

1968, cu un an și jumătate mai devreme decât s-a stabilit prin TCEE.
Pe de altă parte, la conducerea Franței se află generalul de Gaulle, ostil față de ideea
supranațională, iar acest lucru blochează orice evoluție spre o integrare politică. De această
personalitate se leagă primele două mari crize din viața Comunității: a) respingerea
candidaturii britanice și b) criza scaunului gol, mult mai serioasă.
a) În 1963, Franța respinge candidatura la Comunitățile Europene a Marii Britanii, fără
a se consulta în prealabil cu celelalte state membre5.
b) Urmărind, pe de o parte, să împiedice generalizarea votului cu majoritate calificată,
prevăzută de TCEE începând cu 1 ianuarie 1966 și, pe de altă parte, să limiteze puterile
Comisiei, Franța decide la 30 iunie 1965 să-și retragă reprezentanții din instituțiile comunitare
de tip interguvernamental, de unde și numele sub care a rămas cunoscută această situație
(criza scaunului gol).
Criza ia sfârșit prin Compromisul de la Luxemburg din 29 ianuarie 1966. Prin acest act,
se acceptă ca, atunci când un stat invocă interesele sale vitale într-o chestiune supusă votului
5
În 1967 De Gaulle blochează din nou aderarea Regatului Unit.
14
majoritar, statele să se angajeze să întreprindă toate eforturile pentru ajungerea la un acord
unanim.
Persistă însă dezacordul în ce privește consecințele neatingerii acordului. Partenerii
Franței susțin că se va trece la votul majoritar, dar Franța consideră că decizia nu mai poate fi
luată. Cu alte cuvinte, statul francez susține crearea unui drept de veto împotriva literei și
spiritului tratatului constitutiv.
Consecința foarte importantă este că, cel puțin până la revizuirea tratatelor prin Actul
Unic European, intrat în vigoare la 1 iulie 1987, se impune de facto votul în unanimitate, în
dauna votului cu majoritate calificată prevăzut de tratat.
§ 7. Crearea Uniunii Europene prin Tratatul de la Maastricht
O primă revizuire a tratelor constitutive s-a făcut prin Actul Unic European (AUE), care
este semnat în februarie 1986 și intră în vigoare la 1 iulie 1987.
Tratatul de instituire a Uniunii Europene (TUE) este semnat la Maastricht în 7 februarie
1992 și intră în vigoare la 1 noiembrie 1993, după ce a întâmpinat dificultăți de ratificare în
unele state membre.
Uniunea Europeană creată la Maastricht se adaugă Comunităților Existente, pentru că
TUE nu înlocuiește tratatele constitutive ale Comunităților. Așadar, de la 1 noiembrie 1993
până la 23 iulie 2002 (ieșirea din vigoare a TCECO), funcționează patru tratate constitutive:
TUE, TCE, TCECO și TEuratom6.
Tratatul de la Maastricht creează Uniunea Europeană, o structură eterogenă, construită
pe trei fundamente sau piloni.
Primul pilon cuprinde cele trei Comunități (CECO, CE și Euratom). S-a schimbat
denumirea celei mai importante comunități, din CEE în Comunitatea Europeană (CE). Pe
lângă pilonul comunitar, s-au introdus doi piloni interguvernamentali, politica externă și de
securitate comună (PESC) – pilonul 2 și cooperarea în justiție și afaceri interne (JAI) –
pilonul 3.
Noii piloni beneficiază de un cadru instituțional unic – instituțiile comunitare (Comisia,
Consiliul, Parlamentul, Curtea de Justiție, precum și Curtea de Conturi, care prin acest tratat
dobândește rangul de instituție), împreună cu Consiliul European, care este prevăzut ca o
instituție a Uniunii. În pilonii 2 și 3 puterea de decizie aparține statelor.
UE nu a primit personalitate juridică.
Alte noutăți:
Ca obiectiv de integrare economică, Tratatul de la Maastricht prevede trecerea la o
uniune economică și monetară (UEM), în trei etape, culminând cu adoptarea unei monede
unice.
6
Structura construcției comunitare se simplifică oarecum abia prin intrarea în vigoare a Tratatului de la
Lisabona, când dispare Comunitatea Europeană.
15
Este introdusă cetățenia Uniunii;
La nivel instituțional, crește rolul Parlamentului European. Acesta e consultat la
numirea președintelui Comisiei și aprobă numirea acesteia. Se instituite procedura de
codecizie, care îi conferă Parlamentului puterea de a legifera alături de Consiliu.
Se extinde votul cu majoritate calificată în cadrul Consiliului;
S-au creat mecanisme de integrare diferențiată. La trecerea la moneda unică,
Danemarca și Marea Britanie au beneficiat de clauza opting out, (puteau decide liber dacă
adoptă sau nu moneda unică). De aceeași clauză a beneficiat Marea Britanie și în materie
socială.
§ 8. Tratatul de la Lisabona – câteva repere esențiale

Alt revizuiri au avut loc prin Tratatul de la Amsterdam (semnat la 2 octombrie 1997 și
intrat în vigoare la 1 mai 1999) și prin Tratatul de la Nisa (semnat la 26 februarie 2001 și
intrat în vigoare la 1 februarie 2003). După eșecul Tratatului instituind o Constituție pentru
Europa, în urma respingerii lui la referendumurile organizate în 2005 în Franța și Olanda, la
13 decembrie 2007 s-a semnat Tratatul de la Lisabona, care a intrat în vigoare la 1
decembrie 2009.
TLisabona reformează profund TUE și TCE, preluând în acest sens substanța
Constituției europene:
- Comunitatea Europeană dispare, Uniunea Europeană fiind succesoarea acesteia. În
consecință, Tratatul CE este redenumit Tratatul de funcționare a Uniunii Europene.
Dispar pilonii UE.
- UE primește personalitate juridică.

- Se creează două funcții importante:
a) președintele Consiliului European, cu un mandat de doi ani și jumătate, ce poate fi

înnoit o singură dată,
b) Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate

(deținătorul acestei demnități are o dublă afiliere: este atât vicepreședinte al
Comisiei, cât și împuternicit al Consiliului).
- Carta Drepturilor Fundamentale primește forță obligatorie (totuși, Marea Britanie și
Polonia beneficiază de derogări în privința aplicării acesteia).
- TLisabona stabilește că Uniunea va adera la CEDO.
16
Test de evaluare a cunoştinţelor
1. Comparați instituțiile CECO cu instituțiile CEE și Euratom

2. În ce a constat criza scaunului gol? Care este importanța ei pentru funcționarea
instituțiilor comunitare?
3. Care a fost structura Uniunii Europene, așa cum a fost înființată prin Tratatul de la
Maastricht?
Notă: Răspunsurile vor fi discutate la seminar.
17
PROBLEMELE INTEGĂRII EUROPENE
§ 1. Noțiunea de integrare europeană
Spre deosebire de organizațiile internaționale clasice, Uniunea Europeană este o

organizație de integrare: prin încheierea tratatelor constitutive, statele au ales să se integreze
într-un ansamblu cu existență și identitate proprii.
Termenul de integrare descrie situația în care statele nu se mulțumesc cu simpla
cooperare și coordonare a acțiunilor, ci decid să pună în comun o parte din competențele lor și
să cedeze unor instituții independente sarcina de a administra interesele astfel reunite.
Integrarea presupune un transfer de puteri de la state la Uniune. În consecință, vor
exista domenii în care statele nu mai dețin puterea autonomă de decizie și altele în care
competențele sunt împărțite între state și Uniune.
De asemenea, integrarea implică recunoașterea unui interes general comunitar, care, în
caz de conflict cu interesele naționale, prevalează asupra acestora. Statele acceptă acest
sacrificiu, specific spiritului unei organizații de integrare, pentru că el este compensat de
avantajele generale obținute din participarea la organizație.
Integrarea este de două tipuri: negativă și pozitivă:
 Integrarea negativă constă în îndepărtarea barierelor restrictive sau discriminatorii
dintre state. Se iau măsuri de liberalizare, de eliminare a obstacolelor legate de
frontiere din calea liberei circulații a mărfurilor și a celorlalți factori de producție
(capital, forță de muncă). Calea de acțiune este, în principal, cea a interdicției (a
taxelor vamale, a discriminărilor etc.).
 Integrarea pozitivă presupune acțiuni suplimentare din partea instituțiilor comunitare
și a statelor, necesitând adoptarea de noi reglementări. Sunt astfel create și puse în
aplicare politici comune și se armonizează politicile economice ale statelor.
§ 2. Fazele integrării europene
A. Zona de liber schimb (ZLS)

Zona de liber schimb constituie un spațiu în interiorul căruia statele participante
suprimă toate taxele vamale și restricțiile cantitative (contingente sau cote) la import export,
ceea ce permite libera circulație a mărfurilor, impulsionând comerțul.
Taxele vamale sunt eliminate doar între statele membre, dar continuă să se aplice în
raporturile cu statele terțe, fiecare stat participant stabilind propriul regim pentru produsele
care nu provin din zonă. Pentru a preveni speculațiile determinate de diferențele dintre taxele
vamale, statele participante limitează libertatea comerțului la produsele originare din zonă.
Exemple: Asociația Europeană de Liber Schimb (AELS), Acordul Nord-American de
18
Comerț Liber (NAFTA), creat în 1994 între Canada, Statele Unite și Mexic, Acordul de Liber
Schimb Central European (CEFTA).
B. Uniunea vamală (UV)

Pe lângă suprimarea taxelor vamale și a restricțiilor cantitative în interiorul regiunii,
uniunea vamală presupune și stabilirea unui tarif vamal comun, precum și elaborarea unei
politici comerciale comune în raporturile cu statele terțe. Niciun membru nu mai poate păstra
relații comerciale preferențiale cu state terțe. Ca urmare, se liberalizează și circulația
produselor ce nu provin din regiune, fără risc de fraudă.
Crearea unei uniuni vamale a fost un obiectiv al TCEE, atins în 1968. Înainte de
întemeierea Comunităților Europene, Belgia, Olanda și Luxemburg au realizat o uniune
vamală. De asemenea, Turcia și Uniunea Europeană au stabilit o uniune vamală.
C. Piața comună și piața internă
a) Piața comună
După cum am constatat mai sus, uniunea vamală se limita la realizarea liberei circulații
a bunurilor. Pe lângă aceasta, piața comună și-a propus să asigure libera circulație a
persoanelor (a lucrătorilor), a serviciilor (transporturi, bănci, asigurări, burse, arhitectură,
avocatură etc.), precum și a capitalurilor, adică cele patru libertăți fundamentale.
S-a adăugat adoptarea unei legislații comune, cum ar fi în materie de concurență,
crearea politicilor sau acțiunilor sectoriale comune (în domenii precum agricultura sau
transporturile), precum și un început de apropiere între politicile economice naționale.
Libera concurență este esențială pentru funcționarea pieței comune, pentru că permite
alocarea optimă a resurselor și creșterea eficienței productive. De asemenea, îi facilitează
consumatorului obținerea la cel mai bun preț a produselor și a serviciilor oferite de
întreprinderi din toate statele membre.
În anii 80, a devenit clar faptul că nu s-a izbutit liberalizarea totală a circulației forței de
muncă și a capitalurilor. În plus, circulația mărfurilor și a serviciilor era îngreunată încă de
bariere netarifare. Din această cauză, a apărut proiectul pieței interne.
b) Piața internă
Piața internă a fost propusă prin Cartea Albă, document al Comisiei din 1985 și stabilită
ca obiectiv de AUE, termenul de realizare fiind 31 decembrie 1992. În Cartea Albă s-au
identificat trei categorii de bariere netarifare care încă stânjeneau schimburile – fizice, tehnice
și fiscale:
 Obstacolele fizice – controalele la frontieră. Existența acestora se datora mai
ales diferențelor dintre reglementările tehnice și fiscale ale statelor. Așadar,
pentru eliminarea barierelor fizice era necesară eliminarea celorlalte bariere.
 Obstacolele tehnice proveneau din deosebirile dintre normele tehnice, sanitare,
19
veterinare la care erau supuse mărfurile legal intrate pe teritoriul unui stat
membru (fiecare țară are mii de standarde tehnice).
 Barierele fiscale constau în discrepanțele dintre regimurile fiscale aplicabile
mărfurilor în diverse state membre.
Ce deosebire era, înainte de intrarea în vigoare a TLisabona, între conceptul de piață
comună și cel de piață internă? Dacă piața comună avea un obiect mai vast, piața internă se
concentra pe libertatea de circulație și avea ca scop eliminarea obstacolelor fiscale și tehnice
amintite mai sus. Piața internă implică o armonizare mai extinsă a legislațiilor naționale și o
coordonare mai accentuată a politicilor economice.
Pentru a pune în practică acest obiectiv, a fost necesară adoptarea a aproape 300 de
directive.
Tratatul de la Lisabona elimină conceptul de piață comună, astfel că acum, când ne
referim la piața internă, includem realizarea deplină a libertăților de circulație, desfășurarea de
politici comune în diverse domenii, precum și preocuparea pentru libera concurență7.
D. Uniunea economică și monetară (UEM)

Obiectiv prevăzut de Tratatul de la Maastricht, UEM a fost realizată în trei etape:
I. În prima etapă (1 iulie 1990 – 31 decembrie 1993), începută înainte de intrarea
în vigoare a Tratatului de la Maastricht, s-a liberalizat total circulația
capitalurilor și s-au făcut eforturi pentru convergența economiilor naționale, prin
unificarea sau armonizarea politicilor economice.
II. În a doua etapă (1 ianuarie 1994 – 31 decembrie 1998), statele s-au pregătit
pentru trecerea la ultima fază: au asigurat independența băncilor centrale
naționale față de autoritățile etatice și cele comunitare, s-au obligat să ducă
politicile economice necesare pentru îndeplinirea criteriilor de convergență, în
special pentru prevenirea deficitelor excesive. S-a înființat Institutul Monetar
European, o structură tranzitorie, alcătuită din guvernatorii băncilor centrale
naționale și care a fost înlocuită cu Banca Centrală Europeană, în momentul
trecerii la ultima fază.
III. A treia etapă, începută la 1 ianuarie 1999, a constat în fixarea irevocabilă a
ratelor de schimb între monedele europene și în introducerea monedei unice,
euro. Pentru pregătirea trecerii la moneda unică, s-au pus în practică criteriile de
convergență, destinate să asigure omogenitatea politicilor bugetare și economice
ale statelor membre.
Criteriile de convergență sunt:
 stabilitatea prețurilor: o rată a inflației care să nu depășească cu mai mult de 1,5% rata medie a celor
trei state membre cu inflația cea mai scăzută;
 rata dobânzilor pe termen lung să nu depășească cu mai mult de 2% rata medie a celor trei țări cu cele
mai bune rezultate în stabilitatea prețurilor;
7
Astfel, TLisabona prevede clar competența exclusivă a Uniunii în privința stabilirii normelor privind
concurența necesare funcționării pieței interne.
20
 un deficit bugetar mai mic de 3% din Produsul Intern Brut (PIB);
 un volum al datoriei publice de până la 60% din PIB;
 stabilitatea ratelor de schimb: moneda să respecte timp de cel puțin doi ani marjele normale de
fluctuație prevăzute de sistemul monetar european (SME), fără devalorizare față de moneda altui stat
membru.
Pentru asigurarea unui climat de stabilitate și de prudență bugetară considerată necesară
pentru succesul UEM, s-a decis apoi ca politicile de buget ale statelor să fie conduse în acord
cu Pactul de Stabilitate și Dezvoltare. În acest sens, s-a prevăzut că deficitul bugetar nu
trebuie să depășească 3% din PIB, iar datoria publică să fie mai mică de 60% din PIB.
Euro a coexistat cu monedele naționale până în 2002, când au fost puse în circulație
bancnotele și monedele euro.
Crearea UEM are o serie de avantaje: reduce factorul aleatoriu generat de numeroasele
devize, limitează dependența față de dolar; permite eliminarea costurilor legate de riscul de
schimb, ce însoțea fluctuațiile dintre monedele statelor membre, simplifică gestiunea
întreprinderilor și favorizează circulația persoanelor.
§ 3. Dezvoltarea integrării diferențiate
A. Problemele generale ale integrării diferențiate

Integrarea diferențiată apare atunci când un stat membru obține dreptul de a nu aplica o
regulă care, în principiu, are vocația de a se aplica tuturor.
Inițial, tratatele constitutive nu au prevăzut derogări sau alte diferențieri în privința
drepturilor și obligațiilor pe care le incumbă statutul de membru. Nu există, ca în diferite
organizații internaționale, membri cu statut special: membri asociați, observatori. Totuși, în
urma extinderilor succesive, Comunitatea a devenit din ce în ce mai eterogenă, ceea ce a
determinat introducerea unor forme de flexibilitate în construcția europeană.
Astfel, în anii 80 și 90 s-au făcut unele derogări, cum ar fi:
- în materie socială (pentru Marea Britanie),
- în privința adoptării monedei unice (pentru Marea Britanie și Danemarca),
- în preluarea de către Uniune a acquis-ului Schengen, care are ca scop eliminarea
graduală a controalelor la frontierele comune (au fost exceptate Marea Britanie și
Irlanda).
Prin Tratatul de la Lisabona s-au creat alte regimuri derogatorii (de exemplu, în privința
aplicării Cartei Drepturilor Fundamentale pentru Marea Britanie și Polonia).
Pentru a descrie diverse forme de integrare diferențiată, doctrina operează cu mai multe
concepte.
B. Modele de integrare diferențiată8
8
Întrucât noțiunile ce urmează nu sunt definite în niciun act normativ, ci sunt opera doctrinei, apar diferențe
de înțeles între diverși autori. În continuare prezint accepțiunile cel mai des întâlnite.
21
a) Europa cu mai multe viteze
Aceasta este o soluție practică pentru evitarea situației ca statele membre cu ritmul cel
mai lent să impună cadența generală de integrare. Toate statele urmăresc același scop, dar, în
unele domenii, unele state pot progresa mai alert, iar celelalte le vor urma atunci când vor fi
pregătite. Eșalonarea integrării statelor este organizată și controlată. Așadar, în acest sistem,
derogarea este temporară și limitată. Exemple de aplicare:
- Tratatele de aderare stabilesc niște perioade de tranziție, pentru a permite noilor
membri să se adapteze la cerințele comunitare.
- Adoptarea monedei unice pentru statele nou intrate în UE: ele sunt obligate să preia
euro, dar acest lucru se va petrece atunci când vor fi pregătite (când vor respecta
criteriile de convergență).
b) Europa cu geometrie variabilă

Ideea ce stă la baza acestui model este că nu pot fi forțate toate statele să participe la
fiecare aspect al integrării, fără ca presiunea să fie insuportabilă. Și atunci, unele state
beneficiază de o derogare, care le permite să nu aplice regula comună.
În aceste condiții, pe de o parte, vor exista activitățile de bază, la care toate statele
participă. Pe de altă parte, în unele sectoare, câteva state se decid să aprofundeze integrarea.
Celelalte țări se pot alătura ulterior, dar se pot și abține, caz în care diferențele se
permanentizează. Exemplu:
- Participarea la zona euro (preluarea monedei unice) pentru statele membre semnatare
ale Tratatului de la Maastricht – în acest sens, menționăm clauza opting out de care
beneficiază Marea Britanie și Danemarca.
c) Europa à la carte
Statele nu mai urmăresc același obiectiv. Fiecare stat își alege din „meniul” comunitar
doar activitățile pe care le consideră potrivite cu interesele sale. Este evident că generalizarea
acestui model ar submina total spiritul comunitar, din care cauză nu a fost acceptat ca soluție
în sistemul comunitar. Cu toate acestea, concesiile succesive acordate unor state membre ar
putea duce la apropierea de modelul à la carte.
Ca ilustrare a modelului à la carte, avem organizațiile internaționale, precum NATO,
Uniunea Europei Occidentale, OSCE, OCDE, Consiliul Europei etc.
C. Cooperarea consolidată
Tratatul de la Amsterdam a acceptat și sistematizat integrarea diferențiată sub forma
cooperării consolidate. Aceasta permite statelor care își manifestă voința în acest sens să
aprofundeze integrarea, prin crearea de noi acțiuni comune sau prin intensificarea celor
existente. Dacă inițial condițiile în care se putea iniția un proiect de acest tip erau restrictive,
ele au fost ameliorate prin Tratatul de la Nisa și ulterior prin TLisabona. Potrivit ultimului
22
tratat, o formă de cooperare consolidată se poate crea în ultimă instanță, prin decizia
Consiliului, atunci când acesta stabilește că obiectivele urmărite prin cooperare nu pot fi
atinse într-un termen rezonabil de Uniune. Este nevoie de participarea a cel puțin nouă state
membre. Alte state se vor putea alătura ulterior.
În 2010 o primă cooperare consolidată a fost autorizată de Consiliu: 14 state, printre
care și România, au decis o asemenea formă de integrare diferențiată în materia legii
aplicabile divorțului și separării de corp. Tot pe această cale este în curs de creare Parchetul
European, pentru a combate frauda în folosirea fondurilor europene.
§ 4. Retragerea unui stat membru din Uniunea Europeană
Art. 50 TUE organizează retragerea unui stat din Uniune. Redăm în continuare
prevederile sale, care sunt în curs de a fi puse în aplicare odată la ieșirea din Uniune a Marii
Britanii.
Articolul 50:
(1) Orice stat membru poate hotărî, în conformitate cu normele sale constituționale, să se
retragă din Uniune.
(2) Statul membru care hotărăște să se retragă notifică intenția sa Consiliului European. În baza
orientărilor Consiliului European, Uniunea negociază și încheie cu acest stat un acord care stabilește
condițiile de retragere, ținând seama de cadrul viitoarelor sale relații cu Uniunea. Acest acord se
negociază în conformitate cu articolul 218 alineatul (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene. Acesta se încheie în numele Uniunii de către Consiliu, care hotărăște cu majoritate
calificată, după aprobarea Parlamentului European.
(3) Tratatele încetează să se aplice statului în cauză de la data intrării în vigoare a acordului de
retragere sau, în absența unui astfel de acord, după doi ani de la notificarea prevăzută la alineatul
(2), cu excepția cazului în care Consiliul European, în acord cu statul membru în cauză, hotărăște în
unanimitate să proroge acest termen.
(4) În înțelesul alineatelor (2) și (3), membrul care reprezintă în cadrul Consiliului European și al
Consiliului statul membru care se retrage nu participă nici la dezbaterile și nici la adoptarea deciziilor
Consiliului European și ale Consiliului care privesc statul în cauză.
Majoritatea calificată se definește în conformitate cu articolul 238 alineatul (3) litera (b) din
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
(5) În cazul în care statul care s-a retras din Uniune depune o nouă cerere de aderare, această
cerere se supune procedurii prevăzute la articolul 49.
Tratatul nu conține însă dispoziții referitoare la excluderea unui stat membru în caz de
încălcări grave și persistente ale dreptului Uniunii. Deocamdată, sancțiunea maximă în acest
caz este suspendarea dreptului de vot în Consiliu.
23
1. Care sunt diferențele dintre zona de liber schimb și uniunea vamală?

2. Care sunt factorii care au determinat introducerea pieței interne, care era diferența față de
piața comună înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona și cea înseamnă
noțiunea de piață internă după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona?
3. Care sunt diferențele dintre modelul de integrare Europa cu mai multe viteze și cel cu
geometrie variabilă?
4. Care sunt diferențele dintre modelul de integrare Europa cu geometrie variabilă și Europa à
la carte?
24
ASPECTE PRIVIND INSTITUȚIILE POLITICE ALE UE
I. PRELIMINARII. INSTITUȚIILE UNIUNII EUROPENE

CEE avea inițial patru instituții – Comisia, Consiliul, Adunarea Parlamentară și Curtea
de Justiție. Din 1989 a început să funcționeze Tribunalul de Primă Instanță, asistând Curtea în
activitatea jurisdicțională, dar Tribunalul nu a fost considerat ca o instituție separată, ci s-a
apreciat că a fost „adăugat” Curții. Prin Tratatul de la Maastricht, Curtea de Conturi a fost
ridicată la rangul de instituție comunitară. Așadar, până la intrarea în vigoare a TLisabona au
funcționat cinci instituții comunitare (reglementate de TCE): Parlamentul European,
Consiliul, Comisia Europeană, Curtea de Justiție și Curtea de Conturi.
În 1974 s-a înființat Consiliul European, prin „instituționalizarea” întâlnirilor la vârf
dintre șefii de stat sau de guvern ai statelor membre. Consiliul European a fost recunoscut
formal prin AUE și a fost stabilit ca instituție a Uniunii prin Tratatul de la Maastricht9.
Până la intrarea în vigoare a TLisabona, Consiliul European era competent să abordeze
orice materie de resortul Uniunii. În schimb, instituțiile comunitare aveau atribuții diferite în
cadrul pilonilor 2 și 3, în raport cu activitatea desfășurată în pilonul comunitar.
TLisabona enumeră instituțiile UE, în următoarea ordine: Parlamentul European,
Consiliul European, Consiliul, Comisia Europeană, Curtea de Justiție, Banca Centrală
Europeană și Curtea de Conturi. Consiliul European nu mai are un statut singular, devenind o
instituție europeană, la fel ca și celelalte. Băncii Centrale Europene i se recunoaște calitatea de
instituție a Uniunii.
Comisia este independentă de state și reprezintă interesele generale ale Uniunii.
Consiliul European și Consiliul exprimă logica interguvernamentală, reflectând interesele
naționale, în timp ce Parlamentul European, care îi reprezintă pe cetățenii europeni, este
exponentul logicii democratice. Sistemul instituțional este completat de Curtea de Justiție,
care asigură controlul jurisdicțional. Cât despre Curtea de Conturi, aceasta realizează
controlul financiar. Banca Centrală Europeană și băncile centrale naționale ale statelor
membre a căror monedă este euro conduc politica monetară a Uniunii.
În plus, există un mare număr de organe create de tratate (Comitetul Economic și
Social, Comitetul Regiunilor etc.) sau de instituțiile înseși (Coreper, Comitetul pentru vize,
Comitetul pentru energie, Comitetul pentru educație etc.).
TLisabona aduce și alte noutăți în plan instituțional: creează funcția de președinte al
Consiliului European și cea de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și de
securitate. Înaltul Reprezentant comasează comasează două funcții anterioare, și anume cea
de Înalt Reprezentant PESC și de membru al Comisiei responsabil pentru relațiile externe. El
are o dublă afiliere, fiind vicepreședinte al Comisiei și împuternicit al Consiliului.
9 Așadar, Consiliul European, instituție a Uniunii, reglementată prin TUE, se deosebea de instituțiile
comunitare reglementate de TCE și TEuratom (menționăm că prevederile instituționale din TEuratom erau
similare celor din TCE).
25
II. COMISIA EUROPEANĂ
§ 1. Considerații generale
Comisia este o instituție originală → Este independentă de state, apărând interesele

generale ale Uniunii.
Sediul principal este la Bruxelles, iar anumite servicii ale sale sunt amplasate la
Luxemburg. Comisia are reprezentanțe în statele membre și delegații în multe state terțe.
§ 2. Organizarea Comisiei Europene
A. Componența Comisiei
Comisia e compusă din 28 de membri, cetățeni ai statelor membre, câte unul de fiecare
stat.
B. Statutul membrilor Comisiei
Membrii Comisiei sunt aleși pe baza competenței lor generale și a angajamentului lor
față de ideea europeană, dintre personalitățile care prezintă toate garanțiile de independență –
art. 17 (3) par. 2 TUE.
 Comisia își exercită responsabilitățile în deplină independență10. În exercitarea
funcției, comisarilor li se interzice să solicite sau să accepte instrucțiuni din partea
unui guvern sau a oricărui alt organism11. În mod corespunzător, statele se angajează
să respecte independența acestora și să nu-i influențeze în îndeplinirea funcțiilor.
 Tot în sensul asigurării independenței comisarilor, sunt prevăzute anumite
incompatibilități: pe durata mandatului, membrii Comisiei nu pot exercita nicio altă
activitate profesională, remunerată sau nu.
 Comisarii trebuie să se abțină de la orice act incompatibil cu funcțiile lor sau cu
îndeplinirea sarcinilor lor. La preluarea funcției, ei se angajează solemn ca, pe durata
mandatului și după încetarea acestuia, să îndeplinească obligațiile ce rezultă din
funcție și mai ales obligația de onestitate și prudență în acceptarea anumitor poziții sau
avantaje, după încetarea funcției.
 În cazul încălcării acestor obligații, Curtea de Justiție, sesizată de Consiliu – ce decide
cu majoritate simplă – sau de Comisie, îl poate destitui pe comisarul în cauză ori îl
poate declara decăzut din dreptul la pensie sau la alte avantaje echivalente (v. infra).
 În cazul Édith Cresson, în care fostul comisar era acuzat de favoritism, CJ a statuat că
obligațiile comisarului cuprind datoria de a acționa în deplină independență și în
interesul general al Uniunii, ca și aceea de a respecta cele mai riguroase norme în
materie de comportament. De asemenea, membrii Comisiei trebuie să dea prioritate
interesului general al Uniunii nu numai în raport cu interesele naționale, ci și în raport
10
Membrii Comisiei nu reprezintă țările din care provin. Ca un amănunt, pentru a marca acest lucru,
atunci când vorbesc despre statul de cetățenie, comisarii folosesc expresia: “țara pe care o cunosc cel mai bine”
11
Evident, Înaltul Reprezentant PESC are un statut diferit, deoarece el este concomitent și vicepreședinte al
Comisiei, și împuternicit al Consiliului.
26
cu cele personale. Totuși, pentru condamnarea unui comisar, este nevoie ca încălcarea
acestor obligații să atingă un anumit grad de gravitate12.
 În contrapartidă, ei beneficiază de privilegiile prevăzute de Protocolul privind
privilegiile și imunitățile Uniunii Europene.
C. Mandatul comisarilor
Durata normală a mandatului, care poate fi înnoit, este de cinci ani. Mandatul poate
înceta înainte de termen prin deces, demisie voluntară sau destituire.
Comisarul poate fi destituit de Curtea de Justiție, la cererea Consiliului sau a Comisiei,
când a săvârșit o faptă gravă, dar și atunci când nu mai îndeplinește condițiile necesare pentru
exercitarea funcției (art. 247 TFUE).
Comisia își mai poate înceta mandatul în mod colectiv, prin:
 demisie colectivă (Comisia condusă de Jacques Santer a demisionat în martie 1999);
 în urma adoptării de către Parlament a unei moțiuni de cenzură..
Președintele are dreptul de a-i cere unui comisar demisia, iar acesta trebuie să se
conformeze.
§ 3. Procedura de numire a Comisiei
I. După consultări, hotărând cu majoritate calificată, Consiliul European propune

un candidat la funcția de președinte al Comisiei ținând seama de alegerile
pentru Parlamentul European. Candidatul este ales de Parlament, cu majoritatea
membrilor săi. În cazul în care acest candidat nu întrunește majoritatea,
Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, propune, în termen de o
lună, un nou candidat, care este ales de Parlamentul European cu aceeași
procedură.
II. În următoarea fază intervine Consiliul, care – de comun acord cu președintele
ales – adoptă lista candidaților pentru funcția de comisar. Alegerea lor se
efectuează pe baza sugestiilor făcute de statele membre. Membrii propuși
împreună cu Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de
securitate13 sunt audiați de comisiile permanente ale Parlamentului. Avizul dat
de comisia parlamentară nu este obligatoriu, dar dacă un președinte nu ține
seama de un aviz negativ, pune în pericol votul de încredere acordat colegiului.
III. Președintele, Înaltul Reprezentant și ceilalți membri ai Comisiei sunt supuși, în
calitate de organ colegial, unui vot de aprobare al Parlamentului European. Pe
baza acestei aprobări, Comisia este numită de Consiliul European, hotărând cu
majoritate calificată.
12
CJCE, 11.07.2006, cauza C-432/04, Comisia c. Edith Cresson.
13
Înaltul Reprezentant este numit în prealabil de Consiliul European (care decide cu majoritate calificată), cu
acordul președintelui Comisiei.
27
§ 4. Președintele Comisiei
Comisia e condusă de un președinte, asistat de mai mulți vicepreședinți (7, în actualul

mandat). Președintele Jean-Claude Juncker a creat funcția nouă de prim-vicepreședinte, pe
care a încredințat-o fostului premier al Olandei, Timmermans. Prim-vicepreședintele este
mâna dreaptă a președintelui, având puteri largi. Vicepreședinții nu au portofolii distincte, ci
coordonează activitatea unor echipe de comisari.
Președintele Comisiei:
 definește orientările în cadrul cărora Comisia își exercită misiunea;
 stabilește organizarea ei internă, pentru a asigura coerența, eficacitatea și colegialitatea
acțiunilor sale. În acest sens, președintele repartizează responsabilitățile între membrii
Comisiei, având și competența de a modifica distribuția portofoliilor în cursul
mandatului. Membrii Comisiei își exercită funcțiile atribuite de președinte sub
autoritatea acestuia. Tot președintele numește vicepreședinții dintre membrii Comisiei
(cu excepția Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de
securitate, pentru care Tratatul prevede o procedură diferită;
 asigură disciplina între colegii săi;
 poate solicita (impune) demisia unui comisar14;
 este membru al Consiliului European și participă la reuniunile G7;
 prezintă în fața Parlamentului, în fiecare an, un discurs despre starea Uniunii.
§ 5. Funcționarea Comisiei
A. Principiul colegialității
Potrivit Regulamentului său interior, Comisia acționează „în colegiu”. Comisarii nu au,
în principiu, nicio putere de decizie proprie. Orice decizie, luare de poziție sau declarație a
unui membru reprezintă expresia de voință a colegiului și angajează întreaga instituție.
Deciziile Comisiei sunt colective, chiar dacă fiecare membru are anumite domenii de
competență.
În lumina principiului colegialității, prima modalitate de luare a deciziilor este în
ședințe. Comisia se reunește la Bruxelles săptămânal, dar se poate întâlni de câte ori este
nevoie. Ședințele nu sunt publice, dezbaterile fiind secrete.
Fiecare punct de pe ordinea de zi este prezentat de comisarul în a cărui responsabilitate
cade problema supusă discuției, iar colegiul ia o decizie colectivă. Dacă membrii Comisiei au
opinii divergente în legătură cu proiectul, președintele decide trecerea la vot, iar decizia este
adoptată cu votul a jumătate plus unu din numărul comisarilor. După adoptare, actul
beneficiază de sprijinul necondiționat al tuturor comisarilor, indiferent de punctul de vedere
exprimat în timpul dezbaterilor.
14
Totuși, el nu-l poate demite singur pe Înaltul Reprezentant, ci numai împreună cu Consiliul European (o
ilustrare a principiului simetriei juridice, întrucât numirea acestui demnitar se face prin acordul dintre
președintele Comisiei și Consiliul European).
28
B. Atenuări ale principiului colegialității
Pentru operativitate, Regulamentul de procedură al Comisiei prevede și proceduri mai
suple: procedura scrisă, abilitarea și delegarea.
a) Prin procedura scrisă se constată acordul comisarilor asupra unei propuneri venite din
partea unuia (unora) dintre ei. Propunerile sunt comunicate în scris celorlalți membri,
care pot formula amendamente sau rezerve într-un anumit termen. Dacă la expirarea
termenului nu există amendamente sau rezerve, propunerile sunt considerate adoptate
de Comisie, devenind decizii ale acesteia.
b) Colegiul poate abilita unul sau mai mulți comisari să ia, în numele și sub controlul
Comisiei, măsuri de gestionare și administrare, în limitele și condițiile pe care le
fixează. Competențele pot fi subdelegate directorilor generali sau șefilor de servicii,
dacă acest lucru nu este interzis expres prin decizia de abilitare.
c) Prin delegare se împuternicesc directorii generali sau șefii de servicii să adopte măsuri
de gestionare și administrare în numele Comisiei, în limitele și condițiile fixate de
aceasta.
Marea majoritate a actelor Comisiei se adoptă prin procedurile simplificate.
§ 6. Personalul Comisiei
Comisia are 23000 de funcționari (traducători, interpreți, experți, cercetători, secretari),

precum și câteva mii de colaboratori externi (agenți contractuali, experți naționali detașați la
Comisie etc.), care lucrează în mai multe compartimente. Există 31 Direcții Generale (DG) și
17 servicii15:
- DG sunt însărcinate cu domenii de activitate particulare. Fiecare DG este condusă de
un director general, subordonat, de regulă, unui comisar.
- DG sunt divizate în direcții, divizii și unități.
- În practică, DG redactează propunerile legislative ale Comisiei, dar ele trebuie
adoptate de colegiul Comisiei, pentru a deveni oficiale.
Fiecare comisar are propriul cabinet, format din șase-opt membri numiți de acesta și
care răspund direct în fața sa16. Ei îl informează pe comisar despre evoluția politicilor Uniunii
de competența acestuia, precum și despre întreaga activitate a Comisiei.
Șeful de cabinet este mâna dreaptă a comisarului și rolul său în funcționarea Comisiei nu poate
fi ignorat. Astfel, șefii de cabinet se întâlnesc în mod ritmic, pentru a coordona activitățile și a
pregăti reuniunile Comisiei. Dacă ei ajung la un acord asupra unei probleme ce figurează pe
ordinea de zi a ședinței Comisiei, comisarii o adoptă fără dezbateri.
Observație: Noțiunea de Comisie este folosită în două accepțiuni. Pe de o parte,

desemnează colegiul comisarilor, sens pe care îl folosim în mod obișnuit la cursul de drept al
Uniunii. Pe de altă parte, termenul se referă la ansamblul instituției, cuprinzând personalul
organizat în servicii.
15
Numărul lor poate varia, întrucât președinții reorganizează din timp în timp instituția, urmărind o eficiență
mai mare.
16
Cabinetul mai poate să cuprindă un expert și este ajutat de funcționari (asistenți, secretari, arhivari).
29
§ 7. Atribuțiile Comisiei
1) Puterea de inițiativă legislativă:

a) După cum precizează art. 17 (1) TUE, Comisia promovează interesul general al Uniunii și
ia inițiativele pe care le presupune acest scop.
- Putem vorbi, în principiu, de un monopol al puterii de inițiativă în cazul adoptării actelor
legislative ale Uniunii17.
- Sunt câteva excepții, prevăzute expres de tratatele constitutive. Pentru celelalte acte,
Comisia are inițiativa dacă tratatele prevăd acest lucru.
b) Pe de altă parte, Comisia adoptă inițiativele de programare anuală și multianuală a
Uniunii, în vederea încheierii unor acorduri interinstituționale. Astfel, Comisia stabilește
agenda de lucru a Uniunii.
→ Aceste atribuții i-au determinat pe specialiști să numească instituția „motorul
integrării europene”.
2) Comisia supraveghează aplicarea dreptului Uniunii, sub controlul jurisdicției Uniunii
(este „gardianul tratatelor”):
Când descoperă încălcări ale acestuia, Comisia ia măsuri:
 Dacă încălcarea aparține statelor membre, deschide o procedură în constatarea
neîndeplinirii obligațiilor comunitare (art. 258 TFUE). Dacă statul nu se conformează
avizului emis de Comisie, ea poate sesiza Curtea de Justiție. De obicei, statele își
revizuiesc acțiunile încă din faza preliminară a procedurii și nu se mai ajunge la Curte.
 Dacă încălcarea aparține entităților Uniunii, ea poate introduce acțiunea în anularea
actelor adoptate de instituțiile și organele Uniunii (art. 263 TFUE) sau cea în carență,
atunci când instituțiile s-au abținut să acționeze, deși erau obligate în acest sens prin
tratate (art. 265 TFUE).
 Comisia desfășoară anchete și poate aplica sancțiuni particularilor (practic, e vorba de
societăți comerciale). Ca exemple din domeniul concurenței, firma Intel a fost
amendată în 2009 cu 1 miliard de euro, iar Microsoft a primit în ultimii ani amenzi în
valoare de 2 miliarde de euro. Sancțiunile pot fi contestate la Tribunal.
3) Comisia reprezintă executivul Uniunii:
Observație: Funcția executivă este împărțită între Uniune și statele membre. În majoritatea lor,
actele de aplicare sunt adoptate de statele membre: acestea adoptă măsuri de aplicare cu
caracter general, atunci când sunt necesare pentru executarea actelor juridice ale UE, adoptă
măsurile individuale prin care se concretizează prevederile Uniunii, efectuează diverse prestații
pentru persoanele fizice și juridice beneficiare. Așadar, competența executivă a Uniunii are
17
Actele legislative sunt cele adoptate prin procedura legislativă ordinară (fosta codecizie) și procedurile
legislative speciale.
30
caracter subsidiar.
- Atunci când UE dispune de competența de a adopta acte de executare, această funcție
executivă aparține, în mod normal, Comisiei. Ea asigură aplicarea tratatelor
constitutive, precum și actelor adoptate de instituțiile Uniunii în temeiul acestora.
► Adoptă regulamente de executare, directive de executare și decizii
- Totuși, Consiliul păstrează anumite atribuții executive, în cazuri speciale și temeinic
justificate (de exemplu, în materia PESC, a politicii agrare comune).
4) Comisia are un important rol bugetar:
Elaborează proiectul de buget și este consultată în cadrul procedurilor de adoptare a
bugetului. După ce acesta este adoptat, Comisia este cea care execută bugetul și gestionează
programele.
5) Comisia joacă un rol și pe planul relațiilor internaționale ale Uniunii:
- asigură reprezentarea externă a Uniunii în fața jurisdicțiilor naționale, în fața
organizațiile internaționale ș.a.m.d. (cu excepția PESC și a altor cazuri prevăzute de
tratatele constitutive).
- Comisia inițiază încheierea acordurilor internaționale, prin recomandările pe care le
face Consiliului, cu excepția celor care țin de PESC, unde acest drept îi revine
Înaltului Reprezentant.
- Rolul Comisiei pe plan extern se exercită astăzi în special în domeniul politicii
comerciale comune și al ajutorului umanitar:
De exemplu, reprezentarea Uniunii de către Comisie în fața Organizației Mondiale a
Comerțului permite statelor membre să aibă o poziție mai solidă în relațiile cu
celelalte state membre ale organizației.
6) Comisia colectează și furnizează informații:
- Elaborează raportul general asupra activității Uniunii, prezentat Parlamentului de
președintele Comisiei, ce cuprinde informații, analize, evaluări, strategii.
- Comisia publică rapoarte anuale pe diverse domenii (concurență, mediu, probleme
sociale...), precum și studii, statistici etc.
- Comisia intermediază între diferitele interese, elaborează politici, urmărind ca acestea
să fie acceptabile pentru Consiliu și Parlament și îi susține pe cei ce pot informa
asupra neîndeplinirii obligației de a pune în practică legislația Uniunii.
7) Comisia interpretează dreptul Uniunii:
Adoptă în acest sens comunicări interpretative = acte nenumite (neprevăzute expres de
tratatele constitutive, ci născute din practica instituțională).
Așa cum însăși Comisia subliniază, aceste comunicări nu creează reguli noi, ci doar clarifică
dreptul Uniunii și facilitează înțelegerea jurisprudenței Curții de Justiție a UE. Deși jurisdicția
Uniunii rămâne suverană în ce privește interpretarea dreptului, activitatea Comisiei este de un
real ajutor pentru state și pentru agenții economici, reducând riscul interpretărilor divergente.
8) Comisia are un rol important în procesul de extindere a Uniunii:
31
- După ce un stat depune o cerere la Consiliu în acest sens, Comisia emite un prim aviz,
în funcție de îndeplinirea criteriilor de aderare. Evaluând performanțele candidatului,
ea recomandă apoi începerea negocierilor de aderare. Consiliul urmează, de regulă,
opinia Comisiei (a existat o singură excepție, în cazul Greciei). Comisia urmărește
progresele statului candidat, publicând observațiile în rapoartele anuale de țară. Ea este
activ implicată în desfășurarea și încheierea negocierilor de aderare, ca și în redactarea
proiectului de tratat de aderare.
- După intrarea României și a Bulgariei, influența Comisiei s-a diminuat, pe fondul
scăderii disponibilității vechilor state membre de a accepta noi membri în Uniune.
III. CONSILIUL UNIUNII EUROPENE
§ 1. Generalități
- Consiliul are sediul la Bruxelles, dar în lunile aprilie, iunie și octombrie își desfășoară
sesiunile la Luxemburg. Nu are activitate permanentă.
- Instituția purta numele de Consiliul Comunităților Europene sau Consiliul de Miniștri.
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht și-a luat denumirea de Consiliul
Uniunii Europene; tratatele constitutive utilizează denumirea de Consiliu. Notăm că în
practică se mai folosește uneori termenul Consiliul de Miniștri.
- Consiliul reprezintă și apără interesele statelor membre.
- De la înființarea CEE, a fost principalul factor de decizie în cadrul Uniunii. Treptat, a
cedat din puteri Parlamentului, care, după TLisabona, devine practic egalul Consiliului
în sfera legislativă și cea bugetară.
§ 2. Organizarea Consiliului
Consiliul este format din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat
membru, împuternicit să-și angajeze guvernul Consiliul și să exercite dreptul de vot – art. 16
(2) TUE.
Atenție: Nu există un mandat de membru al Consiliului, similar cu cel al unui comisar.
Calitatea de membru al Consiliului e legată de cea de ministru.
Componența Consiliului se schimbă în funcție de ordinea de zi a lucrărilor. Astfel,
instituția se reunește periodic în 10 formațiuni, care îi grupează pe miniștrii competenți pentru
a soluționa problemele din diverse domenii. Formațiunile Afaceri Generale și Relații Externe
sunt instituite prin TUE (art. 16 (6) par. 2), iar celelalte sunt stabilite prin decizie a Consiliului
European18. Pe lângă cele două formațiuni, funcționează următoarele:
18
Proliferarea formațiunilor Consiliului (se ajunsese la 20 de formațiuni!) și dificultatea coordonării lor au
32
- Afaceri Economice și Financiare - ECOFIN;
- Justiție și Afaceri Interne (JAI);
- Folosirea Forței de Muncă, Politică Socială, Sănătate și Consumatori;
- Competitivitate (piață internă, industrie și cercetare), ce include și turismul;
- Transporturi, Telecomunicații și Energie;
- Agricultură și Pescuit;
- Mediu;
- Educație, Tineret și Cultură, ce tratează și chestiunile privind audiovizualul).
Deși se utilizează sintagmele „Consiliul Afaceri Externe”, „Consiliul ECOFIN” ș.a.m.d.,
acestea nu sunt decât formațiuni de lucru ale Consiliului, care rămâne una și aceeași
instituție. Deciziile oricărei formațiuni reprezintă acte ale Consiliului.
În aceste condiții, există riscul apariției unor decizii contradictorii, emanând de la
diversele formațiuni. Din această cauză, tratatul stabilește că formațiunea Afaceri Generale
asigură coordonarea activităților desfășurate de formațiuni, pentru a asigura coerența acestora.
Asigurarea coerenței lucrărilor diferitelor formațiuni nu e o sarcină ușoară. În practică,
aceasta se realizează cel mai des la nivelul Coreper, ce are o perspectivă de ansamblu asupra
activității Consiliului. O responsabilitate în asigurarea unei bune coordonări o au și statele
membre: dacă se definește mai bine poziția la nivel național, miniștrii acelui guvern nu vor
susține abordări divergente în formațiunile diferite la care participă.
Consiliul Afaceri Generale pregătește și reuniunile Consiliului European, urmărind apoi
aducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate (în colaborare cu președintele Consiliului
European și cu Comisia), se ocupă de chestiuni instituționale și administrative, de dosarele
orizontale (care privesc mai multe politici ale Uniunii)19, precum și de orice dosar transmis de
Consiliul European.
Consiliul Afaceri Externe elaborează acțiunea externă a Uniunii, în conformitate cu
liniile strategice stabilite de Consiliul European, și asigură coerența acțiunii Uniunii. Este
vorba despre politica externă și politica de securitate, comerțul exterior, precum și cooperarea
cu state terțe și ajutor umanitar.
Există și formațiunile jumbo, născute din practică, ce reunesc miniștri de diferite
specialități pentru a trata chestiuni complexe.
determinat Consiliul European să reducă numărul acestora în 2002.

19
Regulamentul de procedură al Consiliului dă ca exemple cadrul financiar multianual și extinderea UE.
Cadrul financiar multianual (CFM) se adoptă pentru cel puțin cinci ani, printr-un regulament al Consiliului,
aprobat de Parlamentul European, reprezentând un mecanism menit să asigure previzibilitatea cheltuielilor UE
și, în același timp, respectarea unei discipline bugetare stricte. CFM definește plafoanele pentru fiecare domeniu
de cheltuieli majore din bugetul Uniunii. Bugetul anual al Uniunii respectă CFM.
33
§ 3. Președinția Consiliului
- Președinția este deținută timp de 6 luni, prin rotație, de fiecare stat în parte, iar
succesiunea este fixată de Consiliu, în unanimitate. Statul ce deține președinția
Consiliului prezidă și organele de orientare interguvernamentală (cum ar fi comitetele
din cadrul Consiliului). Este exceptat Consiliul Afaceri Externe, ale cărui lucrări sunt
conduse de Înaltul Reprezentant. Succesiunea la președinție e stabilită prin decizie a
Consiliului European20.
- Pentru a se asigura o mai mare coerență și continuitate a activității Consiliului, statele
membre care dețin președinția sunt organizate în grupuri prestabilite de trei, pentru o
perioadă de 18 luni. Triourile sunt formate pe baza unui sistem egal de rotație a
statelor membre, avându-se în vedere diversitatea lor și echilibrul geografic al Uniunii.
Fiecare membru al unui grup asigură, prin rotație, pentru șase luni, președinția
formațiunilor Consiliului. Ceilalți membri ai grupului ajută președinția în îndeplinirea
tuturor responsabilităților sale, pe baza unui program comun. Trioul actual este alcătuit
din Estonia, Bulgaria și Austria.
- Președinția convoacă reuniunile, stabilește ordinea de zi, dirijează dezbaterile,
hotărăște trecerea la vot. Face selecția între chestiunile principale și cele secundare. În
momentele dificile, propune compromisuri pentru a debloca negocierile. Președinția
reprezintă Consiliul față de alte instituții ale Uniunii.
- Președinția e ajutată de un aparat format din peste 2500 de funcționari, care lucrează
mai ales în cadrul Secretariatului General al Consiliului și al Serviciului Juridic.
§ 4. Funcționarea Consiliului
A. Organele care pregătesc deciziile Consiliului. Coreper

Din Consiliu fac parte miniștrii statelor, care nu pot fi prezenți în mod constant la
Bruxelles. Aceasta face ca activitatea instituției să nu fie permanentă. Pentru a asigura
continuitatea activității, dar și pentru a-și apăra interesele în cadrul Comunității, membrii
Comunității au instituit reprezentanțe permanente la Bruxelles, conduse de reprezentanții
permanenți ai statelor membre, cu rang de ambasadori, asistați de reprezentanții permanenți
adjuncți.
Coreper (Comitetul Reprezentanților Permanenți) este un organ auxiliar al Consiliului,
pregătindu-i lucrările și executând mandatele încredințate de acesta. Coreper studiază
propunerile Comisiei, lucrând la nivel de reprezentanți permanenți (Coreper II), care se ocupă
cu probleme politice, instituționale și bugetare sau la nivel de adjuncți ai ambasadorilor
20
Pentru succesiunea la președinție, v.
http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2007:001:0011:0012:EN:PDF. România
trebuie să preia președinția la 1 ianuarie 2019.
34
(Coreper I), care tratează mai ales probleme tehnice. Reprezentanții permanenți și cei adjuncți
sunt secundați de numeroase grupuri de lucru și comitete de experți naționali.
Coreper are un rol complex în mecanismul de decizie al Uniunii. Acordul
reprezentanților permanenți asupra unei probleme face ca aceasta să fie trecută în lista
punctelor A de pe ordinea de zi a Consiliului, ce cuprinde chestiunile pe care Consiliul le
adoptă automat. Întrucât le ședințele Coreper participă și un reprezentant al Comisiei, în acest
cadru au loc negocierile și cu Comisia: dacă o propunere a Comisiei nu este acceptabilă, se
fac încercări de a convinge această instituție să o modifice, pentru atingerea acordului.
Majoritatea deciziilor Consiliului (aproximativ 70%) se iau de fapt la nivelul Coreper.
Alături de Coreper, funcționează Comitetul Special Agricultură, cu rol similar
(pregătește sesiunile Consiliului pentru Agricultură).
B. Desfășurarea reuniunilor Consiliului

Potrivit Regulamentului interior al Consiliului, la ședințele Consiliului este invitat și un
reprezentant al Comisiei. În trecut, deliberările Consiliului nu erau publice, cu excepția unor
etape ale procedurii de codecizie. După intrarea în vigoare a TLisabona, la deliberarea și
votarea actelor legislative Consiliul se întrunește în ședință publică. De aceea, sesiunile
Consiliului sunt împărțite în două părți: una consacrată proiectelor de acte legislative, iar
cealaltă activităților fără caracter legislativ.
Problemele de pe ordinea de zi sunt împărțite în punctele A și punctele B:
 Punctele A sunt cele asupra cărora statele membre și Comisia au ajuns la un punct de
vedere comun în Coreper. Ele sunt adoptate în bloc, fără dezbateri.
 Punctele B sunt cele asupra cărora persistă dezacordul între state ori între state și
Comisie, fiind supuse dezbaterilor.
§ 5. Modalitățile de vot
A. Majoritatea simplă
Decizia este adoptată cu votul a jumătate plus unu din numărul statelor membre. Se
folosește la chestiuni de mai mică importanță, precum solicitările adresate Comisiei de a
efectua anumite studii sau de a înainta Consiliului propuneri, organizarea internă a instituției,
adoptarea propriului regulament de procedură etc.
B. Votul în unanimitate
Această modalitate de vot a pierdut treptat teren în favoarea votului cu majoritate
calificată, iar după TLisabona, și-a restrâns și mai mult aria de aplicare. Decizia este adoptată
dacă niciun stat nu se opune. Abținerea unor state nu împiedică adoptarea deciziei.
35
Modalitatea e prevăzută în domenii de interes particular pentru state. Câteva exemple de
aplicare a procedurii: revizuirea tratatelor, primirea de noi membri, acțiunile mai importante
din cadrul politicii externe, câteva chestiuni din materia libertății de circulație a persoanelor
(acte legislative privind pașapoartele, cărțile de identitate, permisele de ședere, securitatea
socială) fiscalitatea etc.
C. Votul cu majoritate calificată

Prin TLisabona, majoritatea calificată devine modalitatea de vot ordinară.
Pentru adoptarea actelor la propunerea Comisiei, este nevoie de o dublă majoritate:
1) 55% din numărul statelor, cuprinzând cel puțin 15 dintre ele (la 28 de state membre
trebuie să se reunească 16 state)
și
2) statele ce susțin actul trebuie să reprezinte cel puțin 65% din populația UE.
Dacă ne referim strict la numărul de state, un grup de 13 dintre acestea, indiferent de
populația lor, poate constitui o minoritate de blocare.
Pentru a evita însă situația în care s-ar coaliza 3 state cu populație foarte numeroasă, cu
scopul de a împiedica respectarea criteriului demografic, tratatul prevede că minoritatea de
blocare trebuie să cuprindă cel puțin 4 state.
Când Consiliul votează o propunere care nu provine de la Comisie sau de la Înaltul
Reprezentant, decizia se adoptă dacă se îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:
1) 72% din numărul statelor și
2) statele ce votează în favoarea actului trebuie să reprezinte 65% din populația UE.
Reforma operată prin TLisabona e însoțită de o limitare: la cererea Poloniei, s-a
reactivat Compromisul de la Ioannina21, introducându-se un sistem de amânare a deciziei.
Astfel, dacă un grup de state reprezentând cel puțin 55% din minoritatea de blocare22 se opune
adoptării unui act, președinția Consiliului va proceda la o nouă deliberare. În cursul acestei
deliberări, Consiliul va face tot posibilul pentru a se ajunge, într-un termen rezonabil, la o
soluție satisfăcătoare pentru statele aflate în minoritate. Decizia nu poate fi împiedicată, ci
doar întârziată.
21
Compromisul de la Ioannina își trage numele de la o ședință neoficială a miniștrilor de externe ținută la
Ioannina (Grecia), în 1994. Compromisul permitea unui grup de state ce se apropia de minoritatea de blocare,
fără a o atinge, să ceară reexaminarea unei decizii supuse votului cu majoritate calificată în Consiliu. Sistemul a
fost abandonat odată cu adoptarea Tratatului de la Nisa.
22
Minoritatea de blocare se calculează potrivit ambelor criterii. Practic, Compromisul poate fi invocat fie de
8 state (din 13, care constituie minoritatea de blocare), fie de un grup de state cu o populație de cel puțin 19,25%
din populația UE (adică 55% din 35% din populația UE).
36
§ 6. Atribuțiile Consiliului
1) Consiliul deține puterea legislativă, împreună cu Parlamentul.

2) Împreună cu Parlamentul, Consiliul exercită funcția bugetară.
3) Deși în principiu Comisia este acum executivul Uniunii, Consiliul deține și unele
atribuții executive. Astfel, adoptă acte de executare expres prevăzute de tratate (de exemplu,
în materia politicii agrare). Pe de altă parte, Consiliul își poate rezerva dreptul de a exercita în
mod direct aceste competențe, „în cazuri speciale și temeinic justificate”.
3) Consiliul coordonează politicile economice generale ale statelor membre, prin
intermediul formațiunii ECOFIN (care îi reunește pe miniștrii economiei și ai finanțelor).
4) Împreună cu Consiliul European, Consiliul definește și pune în aplicare politica
externă și de securitate comună (de regulă, se hotărăște în unanimitate)23. Această politică este
pusă în aplicare de Înaltul Reprezentant și de statele membre.
Consiliul încheie acorduri internaționale, negociate de Comisie sau de Înaltul
Reprezentant, cu state terțe sau cu organizații internaționale.
IV. CONSILIUL EUROPEAN
§ 1. Înființarea, componența și funcționarea Consiliului European
Consiliul European a apărut mai târziu în sistemul instituțional, fiind creat la

propunerea președintelui francez Valéry Giscard d'Estaing în decembrie 1974. A fost
recunoscut la nivelul tratatelor constitutive prin Actul Unic European, iar ulterior a fost
reglementat de TUE.
Anterior TLisabona, Consiliul European era o instituție a Uniunii Europene, spre
deosebire de instituțiile comunitare, reglementate de TCE și TEuratom. Consiliul European
era compus șefii de stat sau de guvern ai statelor membre și președintele Comisiei, asistați de
miniștrii de externe și de un membru al Comisiei. TLisabona a făcut din Consiliul European o
instituție a Uniunii, integrată în sistemul său instituțional.
Consiliul European este acum compus din șefii de stat sau de guvern ai statelor
membre, din președintele său și președintele Comisiei. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe și politica de securitate participă la lucrări. Când ordinea de zi o impune,
fiecare membru al Consiliului European poate decide să fie asistat de un ministru, iar
președintele Comisiei, de un membru al Comisiei. Așadar, miniștrii de externe și membrul
23
Așadar, deși formal a dispărut pilonul 2 odată cu TLisabona, metoda interguvernamentală continuă să
funcționeze aici.
37
Comisiei nu mai participă automat la reuniuni.
Până la TLisabona, președinția Consiliului European era rotativă, fiind asigurată de
statul ce deținea președinția Consiliului UE. În prezent, președintele Consiliului European are
un mandat de doi ani și jumătate, ce poate fi prelungit o singură dată. El este ales de Consiliul
European, cu majoritate calificată. Îi este interzis să exercite concomitent un mandat național.
Dacă președintele nu-și mai poate exercita funcția sau se află în culpă gravă, Consiliul
European poate pune capăt mandatului său, cu aceeași procedură. Președintele Consiliului
European pregătește (în cooperare cu președintele Comisiei și cu ajutorul Consiliului Afaceri
Generale) și conduce lucrările Consiliului European. El asigură și reprezentarea Uniunii în
chestiunile de politică externă și de securitate comună (așadar, reprezintă Uniunea la nivel
internațional).
Președintele veghează la buna desfășurare a dezbaterilor și ia măsurile necesare pentru
folosirea optimă a timpului disponibil, stabilește ordinea în care se abordează punctele de pe
agenda de lucru etc.
Consiliul European se întrunește la Bruxelles de două ori pe semestru, la convocarea
președintelui. Când este necesar, președintele convoacă o reuniune extraordinară. Reuniunile
durează două zile. Programul e suplu și lasă loc unor reuniuni neoficiale bilaterale sau
multilaterale. La reuniunile Consiliului European s-a statornicit practica de a-l invita și pe
președintele Parlamentului, care participă în prima zi, la deschiderea lucrărilor. După un
schimb de vederi pe marginea principalelor subiecte ale ordinii de zi, el părăsește ședința.
Membrii Consiliului European se întâlnesc și într-un cadru neoficial, în prima zi, după
ședința plenară. Pot astfel discuta în mod liber, pentru că nu sunt prezenți nici miniștrii de
externe, nici alți funcționari.
Ca regulă generală, hotărârile se iau în unanimitate. Și până în prezent, în Consiliul
European nu s-a votat decât cu totul excepțional, întrucât în practică discuțiile se prelungeau
până la ajungerea la consens. Totuși, TLisabona introduce votul cu majoritate calificată în
câteva materii.
§ 2. Funcțiile Consiliului European
Art. 15 TUE prevede: Consiliul European oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării
sale și îi definește orientările și prioritățile politice generale.
1) Consiliul European are funcții de natură constituțională:
- în procedura ordinară de revizuire a tratatelor constitutive, după consultarea Parlamentului și
a Comisiei, poate decide convocarea unei convenții după modelul Convenției pentru viitorul
38
Europei sau a unei conferințe interguvernamentale care să elaboreze proiectul tratatului de
revizuire;
- joacă un rol esențial în procedura de revizuire simplificată a tratatelor constitutive:
a) poate astfel să modifice Partea a III-a a TFUE, după consultarea Parlamentului, a Comisiei
și, după caz, a BCE;
b) poate recurge la așa-numitele clauze-pasarelă, prin care se decide:
- trecerea de la unanimitate la majoritate calificată în cadrul Consiliului;
- trecerea de la o procedură legislativă specială la procedura legislativă ordinară;
- are un rol capital în aderarea noilor state membre, întrucât stabilește criteriile de eligibilitate
pe care Consiliul trebuie să le ia în considerare atunci când decide (art. 49 TUE);
- în caz de retragere a unui stat membru din Uniune, Consiliul European va fixa orientările în
baza cărora va fi negociat tratatul de retragere;
- poate constata existența unei încălcări grave și persistente a valorilor Uniunii de către un stat
membru [art. 7 (2) TFUE], după care Consiliul UE poate să suspende anumite drepturi ale
statului membru în cauză, inclusiv dreptul de vot în Consiliu al miniștrilor care reprezintă acel
stat [art. 7 (3) TFUE].
Tot în categoria funcțiilor constituționale intră și competența de a organiza instituțiile
Uniunii. În acest sens, Consiliul European:
- stabilește formațiunile și rotația la președinția Consiliului;
- modifică numărul membrilor Comisiei Europene;
- stabilește componența Parlamentului European;
- propune Parlamentului european un candidat la postul de președinte al Comisiei și în
final numește Comisia învestită de Parlament;
- numește președintele și membrii Comitetului executiv ai BCE;
- alege Înaltul Reprezentant PESC (împreună cu președintele Comisiei).
2) Adoptă orientările generale ale politicilor Uniunii. Stabilește agenda de lucru a
Uniunii și determină evoluția politicilor acesteia.
De obicei, Consiliul European fixează principiile acțiunii UE, pe urmă Comisia face propunerile
necesare pentru ca instituțiile legiuitoare să pună în aplicare aceste principii.
3) Consiliul European are rolul conducător în PESC (politica externă și de securitate
comună); această politică este definită și pusă în aplicare de Consiliul European și de
Consiliu – art. 24 TUE.
4) În practică, s-a dezvoltat și funcția de „for de apel” 24 în dosarele controversate, ce
n-au putut fi rezolvate în Consiliu.
24
Evident, termenul nu are nimic în comun cu vreo instanță de judecată…
39
***
Până la TLisabona, Consiliul European nu adopta acte juridice cu efect coercitiv, ci
doar decizii politice, trasând – cum arătam mai sus – instituțiilor comunitare sarcina de a le
pune în practică, prin adoptarea instrumentelor juridice (actelor juridice) corespunzătoare. În
prezent, Consiliul European are competența de a adopta acte juridice, care nu sunt
legislative25. Exemple de acte juridice adoptate de această instituție: decizii în materia PESC,
decizii privind organizarea celorlalte instituții etc.
***
Ca o apreciere de ansamblu, putem spune că, pe de o parte, Consiliul European a avut

un rol însemnat în dezvoltarea Uniunii. Marile hotărâri în privința adâncirii integrării sau a
extinderii ar fi fost greu de luat la alt nivel, fără controverse în privința legitimității lor.
Pe de altă parte, crearea sa a modificat echilibrul instituțional în favoarea factorului
interguvernamental, afectând puterea de inițiativă a Comisiei. În altă ordine de idei, un pericol
pentru eficiența activității sale îl reprezintă tendința de aglomerare cu probleme minore,
rămase nerezolvate la nivelul Coreper și al Consiliului.
V. PARLEMENTUL EUROPEAN
§ 1. Considerații generale
TCECO a înființat Adunarea comună, iar în 1957 TCEE și TEuratom au extins-o,

instituind o „Adunare”, cu puteri de deliberare și control pentru cele trei Comunități. Aceasta
și-a luat mai întâi numele de Adunarea Parlamentară Europeană, iar în 1962 pe cel de
Parlament European, care a fost recunoscut oficial prin Actul Unic European.
Este singura instituție a Uniunii care beneficiază de legitimitatea sufragiului direct.
Dacă la început atribuțiile sale erau minore, ponderea sa în structura instituțională a Uniunii a
crescut treptat. Prin procedura de codecizie, Parlamentul devine un adevărat legiuitor alături
de Consiliu, iar prin TLisabona codecizia devine procedura legislativă ordinară și se aplică în
noi domenii, ceea ce pune pe picior de egalitate Consiliul și Parlamentul în privința majorității
actelor legislative26.
Interesul electoratului european a evoluat invers proporțional cu extinderea rolului
Parlamentului: participarea la alegeri a fost de 63% în 1979, la primul scrutin european și a
25
Care, în principiu, pot fi atacate la Curtea de Justiție a UE, la fel ca actele celorlalte instituții.
26
Actele legislative sunt cele adoptate prin procedura legislativă ordinară și procedurile legislative speciale.
40
scăzut continuu, până la 43% în 2009 și 42,5% în 2014.
Sediul Parlamentului European a fost fixat de statele membre la Strasbourg, unde se țin
12 reuniuni sau sesiuni plenare lunare. Reuniunile suplimentare se țin la Bruxelles, unde
lucrează și comisiile parlamentare. Secretariatul General al Parlamentului și serviciile sale se
găsesc la Luxemburg.
§ 2. Componența Parlamentului, alegerea și statutul deputaților
A. Componența Parlamentului
Potrivit art. 14 (2) par. 1 TUE, Parlamentul e compus din reprezentanții cetățenilor
Uniunii. TLisabona a stabilit un număr maxim de 751 de deputați, prevăzând că niciun stat
membru nu va avea mai puțin de 6 parlamentari sau mai mult de 96. Distribuirea pe state e
stabilită prin decizia Consiliului European, pe baza propunerii Parlamentului.
Dăm în continuare repartizarea mandatelor de eurodeputați (pentru informare):
Statul DISTRIBUȚIA
2014-2019
Germania 96
Franța 74
Regatul Unit 73
Italia 73
Spania 54
Polonia 51
România 32
Țările de Jos (Olanda) 26
Grecia 21
Portugalia 21
Belgia 21
Republica Cehă 21
Ungaria 21
Suedia 20
Austria 18
Bulgaria 17
Danemarca 13
Slovacia 13
Finlanda 13
Irlanda 11
Croația 11
41
Lituania 11
Letonia 8
Slovenia 8
Estonia 6
Cipru 6
Luxemburg 6
Malta 6
Total 751
Principiul ce guvernează repartizarea locurilor este cel al proporționalității

descrescătoare: cu cât un stat membru este mai populat, cu atât are mai mulți deputați; în
același timp, un deputat al unui stat membru mai populat reprezintă mai mulți cetățeni decât
un deputat al unui stat membru mai puțin populat.
B. Alegerea parlamentarilor
Inițial, parlamentarii europeni erau desemnați dintre membrii parlamentelor naționale,
după procedura fixată de fiecare stat. În 1976 a fost adoptat Actul privind alegerea
reprezentanților Adunării prin vot universal direct, iar din iulie 1979 deputații sunt aleși de
cetățenii europeni prin vot universal, liber și secret.
În baza cetățeniei europene, au drept de vot în statul în care își au reședința și cetățenii
unui alt stat membru27.
Procedura electorală nu este uniformă, fiind stabilită de legislațiile naționale. Totuși,
statele membre trebuie să respecte niște principii comune:
- sistemul electoral trebuie să fie proporțional (numărul de locuri câștigate de un partid
politic să fie proporțional cu numărul de voturi primite);
- sistemul electoral trebuie să fie organizat sub formă de listă de partid sau de vot unic
transferabil28;
- se pot constitui mai multe circumscripții electorale pe țară, cu condiția de a nu afecta
proporționalitatea rezultatelor alegerilor;
- dacă se prevede un prag electoral, acesta nu poate depăși 5% din voturile exprimate.
În general, alegătorii din statele membre trebuie să aibă vârsta minimă de 18 ani, cu
excepția celor din Austria, unde vârsta cerută este de 16 ani.
Observații:
27
Bineînțeles, nu este vorba despre dreptul cetățenilor unui stat membru de a vota pe listele electorale ale
propriului stat, la ambasadele ori consulatele acestuia din statul unde ei își au reședința, ci de faptul că cetățenii
unui stat membru se pot înscrie pe listele electorale din statul gazdă.
28
Votul unic transferabil, întâlnit în Irlanda, Malta și Irlanda de Nord, este eficient doar în circumscripțiile cu
număr mic (3-5) de locuri de atribuit. Alegătorii trebuie să ordoneze candidații după preferință; ei pot include în
clasament candidați reprezentând partide diferite (de pe liste electorale diferite).
42
Consider că există două mari probleme în legătură cu sistemul electoral practicat în
România la alegerile pentru Parlamentul European:
1) sistemul cu listă de partid închisă (blocată), cel mai comod pentru șefii de partide,
care își impun apropiații, dar îi implică în gradul cel mai redus pe alegători în
stabilirea câștigătorilor și este cel mai puțin competitiv.
2) existența unei singure circumscripții electorale la nivelul țării, factor care se
coroborează (negativ) cu lista de partid închisă (blocată). Din cauza modului în care se
alcătuiesc listele electorale, se ajunge în mod constant la suprareprezentarea unor
regiuni și subreprezentarea altora.
În final, alegătorii au de optat între liste conținând zeci de nume, fără nicio posibilitate
de a-i reordona pe candidați după preferințe. În acest mod, nici chiar alegătorii informați nu
sunt stimulați să participe la vot.
Soluții posibile:
1) stabilirea unui sistem proporțional cu vot preferențial, cu liste semideschise29.
2) trecerea la mai multe circumscripții electorale. În acest mod, în loc să aibă în față liste
cu 30-40 de candidați30, alegătorul ar alege o listă de 5-8 candidați, în funcție de
numărul și mărimea circumscripțiilor. Pe de altă parte, partidele ar fi impulsionate să
găsească candidați de valoare, având legături cu regiunea în care aceștia candidează.
C. Mandatul și statutul parlamentarilor

Mandatul are o durată de 5 ani. Deputații își exercită mandatul în mod independent. Nu
pot fi obligați prin instrucțiuni și nu pot primi mandat imperativ.
Parlamentarii europeni sunt supuși atât regulilor UE, cât și normelor naționale. În timp,
s-au făcut unele progrese spre uniformizarea regimului aplicabil, prin adoptarea în 2009 a
statutului deputaților europeni.
Condițiile de a fi ales, cumulul sau vacanța mandatelor sunt reglementate de dreptul
intern al statelor.
Statutul din 2009 prevede că salariul unui parlamentar este fixat la 38,5% din
indemnizația unui judecător de la Curtea de Justiție (se ajunge la 6250 € net), plătit din
bugetul Uniunii. Se adaugă alte indemnizații, care au scopul de a acoperi cheltuielile pe care
aceștia le efectuează pentru îndeplinirea sarcinilor lor parlamentare. Măsura este însoțită de
introducerea unui regim mai strict în ce privește decontarea cheltuielilor.
O parte din incompatibilități cu statutul de parlamentar sunt fixate de dreptul Uniunii.
29
Într-un sistem cu listă semideschisă (vot preferențial opțional), partidul stabilește inițial ordinea
candidaților pe listă, dar alegătorii au posibilitatea de a modifica această ordine: prin votul dat candidatului
preferat, îl ridică pe un loc fruntaș. Acest sistem e mai ușor de acceptat de partidele politice decât cel cu listă
deschisă. Sistemul bazat pe lista deschisă (votul preferențial obligatoriu) le impune alegătorilor să așeze
candidații pe listă în ordinea preferințelor lor (mai exact, ordinea candidaților pe listă rezultă din votul celor care
optează pentru partidul respectiv). Inițial, candidații pot fi puși pe listă în ordine alfabetică sau în urma
tragerii la sorți.
30
Numărul de candidați de pe liste poate fi cu maximum 10 mai mare decât numărul mandatelor repartizate
României.
43
Menționăm: funcția de membru al guvernului unui stat component al Uniunii, de membru al
Comisiei, judecător, avocat general sau grefier la Curtea de Justiție, membru al Curții de
Conturi, al Comitetului Economic și Social, al Comitetului Regiunilor, al unui organism al
Uniunii, inclusiv Banca Europeană de Investiții. În trecut, calitatea de deputat european era
compatibilă cu cea de membru al unui parlament național. Astăzi cumulul acestor mandate
parlamentare este interzis. În plus, europarlamentarii sunt supuși și unor incompatibilități
stipulate de dreptul național.
Deputatul european poate exercita orice funcție privată.
Pentru transparență și evitarea conflictelor de interese, Parlamentul stabilise un sistem
de declarare a intereselor financiare ale membrilor săi. Fiecare parlamentar își indica, într-un
registru ținut de chestori, activitățile profesionale, funcțiile sau activitățile remunerate,
susținerile financiare, materiale sau constând în personal care se adăugau la mijloacele
furnizate de Parlament și care erau alocate în cadrul activităților politice de către terți, cu
menționarea identității acestora. De la 1 ianuarie 2012 a intrat în vigoare un cod de conduită
pentru membrii Parlamentului European.
Noul cod le interzice deputaților să încheie înțelegeri pentru a acționa sau vota în
interesul unei terțe persoane fizice sau juridice, care le-ar putea compromite libertatea de vot.
Pe de altă parte, ei nu au voie să solicite, să accepte și să primească niciun avantaj financiar
direct sau indirect, și niciun alt beneficiu în schimbul exercitării unei influențe sau al unui vot
asupra unui act și sunt obligați să facă dovada unei maxime scrupulozități pentru a evita orice
situație susceptibilă de a fi asimilată corupției. De asemenea, există un conflict de interese
atunci când un deputat are un interes personal care ar putea influența nepermis exercitarea
funcțiilor sale de deputat. Codul de conduită instituie un nou model de declarație de interese
financiare, mult mai detaliat decât cel din trecut. În plus, codul stabilește și regimul cadourilor
primite de parlamentari.
Pentru ca regulile să-și dovedească eficiența, e nevoie ca acestea să fie însoțite și de
sancțiuni ferme. Cele prevăzute însă de normele parlamentare sunt prea blânde.
De exemplu, în cazul specific al nedepunerii declarației de interese financiare, deputații nu
pot exercita funcții de responsabilitate în cadrul Parlamentului, nu pot fi numiți raportori și
nu pot participa la delegații oficiale. Alte sancțiuni pentru încălcarea codului de conduită sunt
cele prevăzute de art. 153 (3) Regulamentul de procedură al Parlamentului: mustrare,
pierderea indemnizației de ședere31 sau suspendarea de la activitățile Adunării pentru o
perioadă de 2-10 zile. Dacă deputatul în culpă exercita deja o funcție de responsabilitate în
cadrul Parlamentului, Adunarea poate pune capăt mandatului.
Membrii Parlamentului beneficiază de privilegii și imunități. Privilegiile erau
importante mai ales în trecut, când circulația cetățenilor din statele membre era limitată.
31
Parlamentul plătește o indemnizație forfetară de 307 euro pentru fiecare zi de participare la reuniunile
oficiale ale organelor Parlamentului din care deputatul face parte și care sunt organizate în cadrul Uniunii
Europene.
44
Parlamentarii au libertatea deplină de a se deplasa la locurile unde Parlamentul își desfășoară
activitatea și beneficiază de facilități în privința formalităților vamale și a controlului valutar.
Sunt două tipuri de imunități:
1) Deputații nu răspund pentru opiniile exprimate în exercitarea funcțiilor lor (aceasta e o
imunitate absolută).
2) De asemenea, se bucură de imunitate parlamentară pe durata sesiunilor. Astfel, ei
beneficiază:
a. pe teritoriul național, de imunitățile recunoscute membrilor Parlamentului
propriei țări;
b. pe teritoriul oricărui alt stat membru, de exceptare privind orice măsură de
detenție sau urmărire penală.
Imunitatea parlamentară nu poate fi invocată în caz de flagrant delict. Parlamentul
European poate ridica imunitatea unui membru. Am arătat mai sus că imunitatea parlamentară
operează pe durata sesiunilor. Practica Parlamentului este însă de a ține o sesiune anuală care
începe imediat după încheierea sesiunii anuale precedente, astfel încât imunitatea
parlamentară devine permanentă. Curtea a confirmat această putere a Adunării de a fixa
durata sesiunilor.
§ 3. Organizarea și funcționarea Parlamentului European
A. Organizarea Parlamentului
Organizarea și funcționarea Parlamentului sunt reglementate de TUE și TFUE, de
Regulamentul de procedură și de alte acte interne.
a) Organele de conducere
Din rândul membrilor săi, Parlamentul își alege președintele, cei 14 vicepreședinți și
cinci chestori, pentru doi ani și jumătate. Aceștia formează Biroul, care decide cu privire la
toate chestiunile administrative, de personal și de organizare și stabilește proiectul preliminar
de estimare bugetară. Regulamentul interior precizează că la alegerea în structurile de
conducere se ține seama de necesitatea unei reprezentări echitabile atât a statelor membre, cât
și a tendințelor politice.
Președintele, al cărui mandat este de doi ani și jumătate, dirijează ansamblul
activităților Adunării și a organelor sale. El:
- prezidează lucrările Parlamentului, asigurând buna lor desfășurare;
- deschide, suspendă și ridică ședințele, asigură respectarea regulamentului, dă cuvântul,
declară discuțiile închise, supune chestiunile la vot și anunță rezultatele votului;
- reprezintă instituția, inclusiv pe plan extern.
La egalitate de voturi în Birou, votul președintelui este cel care înclină balanța.
45
Din ianuarie 2017 președinte este italianul Antonio Tajani (PPE).
Conferința președinților, principalul pol de putere în Parlament, e formată din
președinte și președinții grupurilor politice, plus un reprezentant al deputaților neafiliați, care
nu are drept de vot. Conferința președinților se ocupă de:
- organizarea lucrărilor Parlamentului și programarea legislativă,
- de relațiile cu celelalte instituții și organe ale Uniunii, cu parlamentele naționale, cu
statele terțe, precum și cu organizațiile internaționale
- pregătirea calendarului Parlamentului și a ordinii de zi a ședințelor plenare
- componența și atribuțiile comisiilor parlamentare și a delegațiilor Parlamentului.
Chestorii dirijează folosirea fondurilor, se îngrijesc de administrarea internă și
materială a Parlamentului și dispun de un vot consultativ în cadrul Biroului.
Conferința președinților de comisie coordonează activitatea comisiilor și asigură o
cooperare armonioasă între acestea. Este alcătuită din președinții tuturor comisiilor
permanente și speciale.
b) Grupurile politice
Parlamentarii se organizează după afinități politice, iar nu pe bază de naționalitate.

Grupurile politice nu sunt partide politice în sensul obișnuit, ele fiind înființate pentru
funcționarea internă a Adunării, și nu pentru a lupta în alegeri. În prezent, pot forma un grup
politic 25 de deputați, proveniți din minim un sfert din numărul statelor membre.
În prezent sunt 8 grupuri politice, cele mai importante fiind Grupul Partidului Popular
European (Creștin-Democrat) și Grupul Alianței Progresiste a Socialiștilor și Democraților
din Parlamentul European .
Apartenența la un grup politic este importantă pentru un deputat, întrucât grupurile
controlează repartizarea funcțiilor în cadrul Adunării și dispun de mai multe drepturi în cadrul
procedurii parlamentare (repartizarea timpului afectat luărilor de cuvânt, retrimiterea la
comisie, amânarea dezbaterii sau a votului, suspendarea sau ridicarea ședinței). De asemenea,
grupurile politice beneficiază de resurse suplimentare pentru desfășurarea activității
(financiare și constând în personal). Unii parlamentari nu fac parte din niciun grup politic
(neafiliați).
c) Comisiile parlamentare
Parlamentul își poate crea comisii permanente, temporare sau de anchetă. De fapt,
activitatea cea mai importantă a Adunării europene se desfășoară în cadrul comisiilor
permanente, care examinează textele în curs de adoptare, înainte de a fi discutate în ședința
plenară. Există azi 20 de comisii permanente, organizate pe domenii, ce pregătesc lucrările
46
Parlamentului, redactează rapoarte și țin legătura cu Comisia și Consiliul între sesiuni32.
Numărul de membri ai comisiilor variază de la 25 la 71.
Pot fi înființate și comisiile temporare, iar mandatul, compoziția și atribuțiile sunt
stabilite prin decizia de înființare. Ele funcționează timp de maxim 12 luni, dar mandatul lor
poate fi prelungit.
Se pot înființa și comisii temporare de anchetă, pentru a examina învinuirile privind
încălcarea sau administrarea defectuoasă a dreptului comunitar.
Pot fi anchetate instituțiile și organele Uniunii, administrațiile statelor membre, precum și
persoanele mandatate de dreptul comunitar pentru a-l aplica. Comisiile de anchetă nu pot însă
acționa dacă pentru faptele invocate s-a deschis o procedură judiciară.
B. Funcționarea Parlamentului
a) Perioadele de activitate
Se evidențiază mai multe perioade specifice activității parlamentare: legislatura,

sesiunea și ședințele plenare.
Legislatura coincide cu durata mandatului deputaților, fiind de cinci ani.
Tratatul constitutiv prevede că Parlamentul ține o sesiune anuală. El se reunește de plin
drept în a doua zi de marți a lunii martie. În practică, sesiunile se succedă fără întrerupere,
ceea ce nu înseamnă că ședințele plenare se desfășoară în permanență.
Sesiunea de un an este împărțită în 12 perioade de sesiune, compuse din ședințe plenare
zilnice. O perioadă de sesiune ordinară se desfășoară la Strasbourg timp de patru zile în
fiecare lună. Perioadele de sesiune suplimentare, de regulă 6 pe an, se țin la Bruxelles timp de
două zile. În restul timpului, deputații lucrează în comisii la Bruxelles.
b) Dezbaterile și votul
Dezbaterile sunt publice. Cu o majoritate de 2/3 din voturile exprimate, Parlamentul

poate decide să țină ședințe secrete.
Votul este personal, cel prin procură fiind interzis. Parlamentul își desfășoară lucrările
în prezența unui cvorum de 1/3 din membrii săi, dar existența cvorumului nu e verificată
sistematic (verificarea se face doar dacă cel puțin 40 de deputați cer aceasta).
De regulă, Parlamentul hotărăște cu majoritatea voturilor exprimate. Decide și cu
majoritatea absolută a membrilor săi, când condiția este prevăzută de texte speciale (când
aprobă tratatele de aderare, în anumite faze ale procedurii legislative ordinare etc.).
32
Lista comisiilor parlamentare:
http://www.europarl.europa.eu/activities/committees/committeesList.do?language=RO
47
§ 4. Atribuțiile Parlamentului
Parlamentul are competențe bugetare, de control și legislative.
A. Competențele bugetare ale Parlamentului

Proiectul de buget este prezentat de Comisie, fiind adoptat printr-o procedură legislativă
specială de Parlament și Consiliu. Puterea bugetară este astfel împărțită între cele două
instituții legislative.
Parlamentul controlează modul de executare a bugetului de către Comisie, dând
acesteia descărcare de executarea acestuia.
B. Mijloacele de control politic ale Parlamentului European
 A crescut importanța Parlamentului în procesul de numire a Comisiei. Consiliul

European propune un candidat la funcția de președinte al Comisiei ținând seama
de alegerile pentru Parlamentul European, candidatul fiind ales de Parlament, cu
majoritatea membrilor săi. După ce se definitivează lista propunerilor de membri
ai Comisiei, colegiul este supus aprobării Parlamentului (v. supra, Comisia
Europeană);
 Adunarea este consultată la numirea membrilor Curții de Conturi, a președintelui,
vicepreședintelui și a membrilor Comitetului Executiv al Băncii Centrale
Europene;
 Parlamentul controlează activitatea Comisiei prin întrebările scrise, întrebările
orale cu sau fără dezbatere. În practică, ele au fost extinse și asupra Consiliului.
Întrebările privesc orice subiect din aria de competență a Uniunii;
 A fost preluat de la Camera Comunelor britanică sistemul Question time: în fiecare
perioadă de sesiune, se alocă o oră pentru întrebări. Fiecare deputat poate adresa
Comisiei și Consiliului, în cursul unei perioade de sesiune, o singură întrebare
scurtă asupra unui subiect de actualitate.
 Poate înființa comisii de anchetă;
 Comisia supune Parlamentului numeroasele rapoarte;
 Parlamentul poate sancționa Comisia prin moțiunea de cenzură, ce poate fi
adoptată cu o majoritate de două treimi din voturile exprimate și de către
majoritatea membrilor care compun Parlamentul European. În caz de admitere,
Comisia e obligată să demisioneze în bloc.
 Persoanele fizice sau juridice cu reședința sau sediul într-un stat membru au
dreptul de a adresa Parlamentului petiții.
48
C. Competența legislativă a Parlamentului
Astăzi, Parlamentul European împarte puterea legislativă cu Consiliul. TLisabona
prevede procedura legislativă ordinară, care înlocuiește procedura de codecizie (în esență,
actul trebuie adoptat atât de Consiliu, cât și Parlament; instituțiile au roluri egale), dar și
câteva proceduri legislative speciale, în care rolurile celor două instituții diferă.
Exemple de proceduri legislative speciale:
- Actul e adoptat de Consiliu în unanimitate, cu aprobarea Parlamentului;
- Actul e adoptat de Consiliu cu majoritate calificată, cu aprobarea Parlamentului;
- Actul e adoptat de Consiliu în unanimitate, după consultarea Parlamentului;
- Actul e adoptat de Consiliu cu majoritate calificată, după consultarea Parlamentului;
- Parlamentul European adoptă actul legislativ, cu participarea Consiliului și a Comisiei
(rar – la adoptarea statutului parlamentarilor, la adoptarea statutului Ombudsmanului
European).
VI. OMBUDSMANUL EUROPEAN
 Ombudsmanul este ales de Parlament după alegeri, iar mandatul său se întinde pe o
legislatură. Mandatul poate fi înnoit.
 El primește plângeri de la orice cetățean al Uniunii sau de la orice persoană fizică ori
juridică cu reședința ori sediul într-un stat membru. Obiectul plângerilor e limitat la
cazurile de administrare defectuoasă din activitatea instituțiilor, a organelor
comunitare, a oficiilor sau a agențiilor Uniunii, cu excepția Curții de Justiție (în sens
larg, incluzând toate instanțele judecătorești ale Uniunii), în exercitarea funcțiilor
jurisdicționale.
Exemple de administrare defectuoasă: practici inechitabile, discriminări, abuz
de putere, refuzul informării, întârzieri nejustificate etc.
 Ombudsmanul efectuează investigațiile pe care le consideră justificate, chiar și din
oficiu, dar nu poate cerceta fapte ce fac sau au făcut obiectul unei proceduri judiciare.
Când constată o situație de proastă administrare, Ombudsmanul sesizează instituția în
cauză, care dispune de un termen de 3 luni pentru a răspunde. În continuare, își
prezintă concluziile într-un raport adresat atât Parlamentului, cât și instituției,
informându-l și pe petent asupra rezultatelor anchetei. Anual, Ombudsmanul
întocmește un raport pentru Parlamentul European cu privire la rezultatele
investigațiilor sale.
 Ombudsmanul își exercită funcția în deplină independență. În îndeplinirea îndatoririlor
sale, nu poate solicita și nici accepta instrucțiuni din partea unui guvern, a unei
49
instituții, organ, oficiu sau agenție. Ca și comisarii, pe durata exercitării funcțiilor sale,
nu poate exercita nici o altă activitate profesională, remunerată sau nu.
 Ombudsmanul poate fi destituit de Curtea de Justiție, la plângerea Parlamentului
European, când nu mai îndeplinește condițiile necesare exercitării funcțiilor sale sau a
comis o abatere gravă.
50
1. Un comisar european săvârșește o faptă gravă, incompatibilă cu statutul său. Care

sunt consecințele juridice posibile?
2. Cum este asigurată președinția Consiliului Uniunii Europene, comparativ cu situația
anterioară intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona?
3. Ce este COREPER și care este importanța sa în cadrul sistemului instituțional al
Uniunii?
4. Ce fel de acte poate adopta Consiliul European? Precizați competențele actuale
comparativ cu cele anterioare intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona
5. Ce măsuri a luat recent Parlamentul European pentru a asigura transparența, evitarea
conflictului de interese și, în general, o conduită corectă a deputaților?
6. Care poate fi obiectul plângerilor adresate Ombudsmanului European?
Teste-grilă:
1. Consiliul Europei este:
a) o instituție a Uniunii Europene compusă din șefii de stat sau de guvern și președintele
Comisiei;
b) o instituție a Uniunii Europene compusă din reprezentanți la nivel ministerial ai
statelor membre;
c) o organizație internațională înființată prin Tratatul de la Londra din 5 mai 1949.
2. Comisia europeană are, printre altele, următoarele atribuții:
a) propune proiecte de reglementări ale Uniunii;
b) introduce acțiuni în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene împotriva celor care
încălcă dreptul UE;
c) judecă procese în care se aplică dreptul UE.
3. Consiliul Uniunii Europene are, printre altele, următoarele atribuții:
a) pune în executare bugetul Uniunii;
b) adoptă legislația Uniunii;
c) introduce acțiuni în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene împotriva statelor
membre care încălcă dreptul UE.
4. Care este instituția Uniunii ai cărei membri sunt aleși direct de cetățenii europeni:
a) Comisia;
b) Consiliul European;
c) Parlamentul European.
51

Dreptul Institutional Al Uniunii Europene An I FR. 17-18. Partea 1 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dreptul Institutional Al Uniunii Europene An I FR. 17-18. Partea 1 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA IAȘI

Lect. dr. Emanoil Mogîrzan

AUE = Actul Unic European

I. Informații generale despre curs

Titlul disciplinei: Dreptul instituțional al Uniunii Europene

II. Informații despre coordonatorul de disciplină

Nume și titlul științific: lect. dr. Emanoil Mogirzan

III. Condiționări și cunoștințe pre-rechizite

Înscrierea la curs nu este condiționată de parcurgerea altor cursuri.

IV. Obiectivele și competențele asigurate

2. Competențe specifice acumulate

V. Structura cursului – pe unități de învățare, cu indicarea duratei de parcurgere

VI. Numărul și formatul lucrărilor de verificare pe parcurs

VII. Metodele și instrumentele de evaluare

- Evaluare finală – examen scris: 50%

VIII. Bibliografie obligatorie și resurse suplimentare

La 9 mai 19502, ministrul de externe Robert Schuman prezintă declarația pregătită de

Structura instituțională a CECO:

§ 3. Crearea Comunității Economice Europene (CEE) și a Comunității Europene a

La 25 martie 1957, membrii CECO (Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și

C. Tratatul CEEA (Euratom)

Obiectivul general al tratatului este de a contribui la formarea și dezvoltarea rapidă a

Comunitățile dispun de o structură instituțională în principiu independentă. Totuși, din

§ 4. Metode propuse pentru construcția europeană

La baza diverselor proiecte europene stau mai multe concepții.

Denumită și diplomatică, ea constă în colaborarea internațională tradițională dintre state.

Sistemul federal este supranațional. Deciziile se iau cu majoritate de voturi, ceea ce

C. Metoda de tip funcționalist a lui Jean Monnet

Ca să definim metoda comunitară, trebuie să avem în vedere alocarea atribuțiilor între

§ 6. Comunitatea Europeană între 1958 și 1969

Comunitatea obține mari succese economice. În plus, uniunea vamală se realizează în

§ 7. Crearea Uniunii Europene prin Tratatul de la Maastricht

§ 8. Tratatul de la Lisabona – câteva repere esențiale

- UE primește personalitate juridică.

a) președintele Consiliului European, cu un mandat de doi ani și jumătate, ce poate fi

b) Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate

1. Comparați instituțiile CECO cu instituțiile CEE și Euratom

Notă: Răspunsurile vor fi discutate la seminar.

PROBLEMELE INTEGĂRII EUROPENE

§ 1. Noțiunea de integrare europeană

Spre deosebire de organizațiile internaționale clasice, Uniunea Europeană este o

§ 2. Fazele integrării europene

A. Zona de liber schimb (ZLS)

B. Uniunea vamală (UV)

C. Piața comună și piața internă

D. Uniunea economică și monetară (UEM)

§ 3. Dezvoltarea integrării diferențiate

A. Problemele generale ale integrării diferențiate

B. Modele de integrare diferențiată8

b) Europa cu geometrie variabilă

§ 4. Retragerea unui stat membru din Uniunea Europeană

1. Care sunt diferențele dintre zona de liber schimb și uniunea vamală?

Notă: Răspunsurile vor fi discutate la seminar.

ASPECTE PRIVIND INSTITUȚIILE POLITICE ALE UE

I. PRELIMINARII. INSTITUȚIILE UNIUNII EUROPENE

Comisia este o instituție originală → Este independentă de state, apărând interesele

§ 2. Organizarea Comisiei Europene

I. După consultări, hotărând cu majoritate calificată, Consiliul European propune

Comisia e condusă de un președinte, asistat de mai mulți vicepreședinți (7, în actualul

Comisia are 23000 de funcționari (traducători, interpreți, experți, cercetători, secretari),

Observație: Noțiunea de Comisie este folosită în două accepțiuni. Pe de o parte,

1) Puterea de inițiativă legislativă:

III. CONSILIUL UNIUNII EUROPENE