ființei umane. Key: Omul în perspectiva fericirii veșnice. Privilegii, daruri, libertăți și riscuri.
A. Starea paradisiacă a omului.
a. Omul după chipul lui Dumnezeu
Omul a fost zidit după chipul lui Dumnezeu, neprihă nit,
nepă timitor, fă ră ră utate, sfâ nt, fă ră de păcat, cu posibilitatea de a fi nemuritor = prin aceste calită ți omul era chemat la fericirea veșnică ”frământat de dorul lui Dumnezeu”. Chipul dumnezeiesc constă în structura ontologică a omul fă cut să tindă spre comuniunea cu Persoanele dumnezeiești. Era conștient și liber cu tendința de a face binele, însă nu realizase o conștiință progresată a binelui și adevă rului: „avea nevinovăția celui ce nu gustase păcatul, dar nu pe cea câștigată prin respingerea ispitelor”. Dumitru Stăniloae Adam în spațiul primordial era o ființă neprihă nită cu spiritul și neslă bit din pricina patimilor, dar nu avea forța de a ră mâ ne imun prin deprindere la o astfel de stare. Omul primordial a fost fă cut de Dumnezeu „bun foarte” sau desă vâ rșit: ”Dumnezeu l-a făcut pe om fără răutate, fără durere, fără griji, împodobit cu toate virtuțile și cu toate bunătățile îmbelșugate”.Sf. Ioan Damaschin Fiind înzestrat cu aceste daruri omul era chemat să atingă scopul stabilit de Dumnezeu: desă vâ rșirea infinită în virtute: ” La început ființa noastră a fost zidită de Dumnezeu ca un vas potrivit pentru primirea desăvârșirii” Sf. Grigorie de Nyssa Omul conceput și zidit de Dumnezeu, se desă vâ rșea pe sine după chipul lui Dumnezeu, sporea și se înă lța spre desă vâ rșire. Mintea primului om era curată , luminată , neîntinată , capabilă de cunoaștere profundă , era însă și o minte mă rginită . Ea era chemată să se desă vâ rșească după modelul îngerilor. Dumnezeu l-a fă cut pe om fă ră de pă cat, cu toate acestea el putea să pă că tuiască , care ținea de libera alegere și nu de natura omului. Omul putea să greșească , așa cum putea să nu greșească . Dumnezeu l-a fă cut pe om cu fire curată /nepă că toasă și cu libertate sau voie de sine să pâ nitoare. Omul era fă ră de pă cat, nu pentru că nu putea pă că tui, ci pentru că firea sa era fă ră prihană . Fiind sprijinit de harul lui Dumnezeu putea ră mâ ne și spori în bine, precum și în libertatea sa, dar prin a sa libertate se putea ră zvră ti împotriva binelui. Pă catul nu era parte a naturii omului, dar putea deveni prin alegere liberă . Trupul ca și sufletul a fost zidit fă ră prihană , nepă timitor, liber de boală , de suferință și de moarte. Fiind zidit ca o ființă limitată și mă rginită , nefiind existență de sine, omul a avut nevoie de Dumnezeu pentru a se desă vâ rși.
b. Raiul desfătării…
Dumnezeu după crearea omului îi creează un spațiu
special pe pă mâ nt ca loc al întâ lnirii lor:” a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, și a pus acolo pe omul pe care-l zidise” (Fc. 2, 8). Raiul desfă tă rii era în concepția Sf. Ioan Damaschin: ” o împărăție, în care omul petrecea o viață fericită și bucuroasă. El era cămara tuturor bucuriilor și veseliilor, fiindcă Eden înseamnă desfătare. În el, totul era plin de bună mireasmă, adăpat de lumină, depășea orice închipuire a frumuseții și a splendorii senzoriale…era locaș dumnezeiesc, potrivit pentru cel zidit după chipul lui Dumnezeu” Dogmatica Paradisul primilor oameni era deopotrivă : material și duhovnicesc. Era un lă caș sensibil pentru trup, un să laș vă zut și fericit, și duhovnicesc pentru suflet, ca o stare de comuniune cu Dumnezeu dă tă toare de har și contemplare a fă pturii. Sfâ ntul Ioan Damaschinul spune: „…mie mi se pare că raiul este, precum omul, și material și duhovnicesc, așa și locașul lui cel preasfânt, în același timp, a fost și material și spiritual. Cu trupul, omul sălășluia în ținutul dumnezeiesc și minunat, iar cu sufletul în lăcașul negrăit de înalt și frumos, unde Dumnezeu era casa și hainele lui luminoase. Era îmbrăcat cu harul Lui, se desfăta cu contemplarea preadulce a lui Dumnezeu precum un înger” Dogmatica În paradis omul participa la revelații și descoperi nemijlocite de la Dumnezeu, care comunica cu el aievea, și îl îndruma la tot binele. În această stare și condiție omul putea înainta, din revelație în alta și din vedere dumnezeiască în alta: „omul nepătimitor, fiind asemenea cu Dumnezeu, se desfăta de vederea lui Dumnezeu față către față” Sf. Grigorie al Nyssei Adam putea comunica direct cu Dumnezeu și Îl cunoștea nemijlocit pe Dumnezeu prin contemplarea celor duhovnicești și viața sa sfâ ntă : ”omul cu trupul sălășluie pe pământ în raiul material, iar cu duhul comunica cu îngerii, cultivând înțelesuri dumnezeiești cu care se hrănea. Era gol, adică curat cu inima și cu o viață nevinovată. Cu ajutorul făpturilor se ridica la Ziditor și se desfăta de contemplarea Lui” Sf. Ioan Damaschin c. Transparența lumii paradisiace
Lumea avea pentru om transparența care o are
pentru un copil nevinovat, dar nu transparența pe care o are pentru un sfâ nt, care a învins opacitatea și materialitatea lumii. Exista o sensibilitate naturală un simț al minții (αίσθησις νοερά ), prin care omul putea participa în chip inteligibil la realitatea creată material. Naturalul și supranaturalul nu formau două realită ți distincte, omul vedea în toate lucrurile darurile pe care Dumnezeu i le oferă și cuvintele pe care i le adresează pentru a realiza cu El un dialog al iubirii. Dumnezeu „umbla” continuu prin gră dina transparentă a lumii, natura fiind un mediu stră veziu al lucră rii și al vorbirii lui Dumnezeu. Omul avea capacitatea prin staruința în cultivarea transparenței și spiritualită ții lumii să depă șească legea corupției și a morții care îl urmărea în calitate de ființă creată . Omul se afla în armonie cu natura, blâ ndețea sa nu alunga animalele, lă comia nu întina și înjosea natura. În această armonie și casă a ocrotirii dumnezeiești, Adam cultiva prin spiritul să u, gâ nduri, imagini, cuvinte și simțiri dumnezeiești fiind astfel în chip neactualizat, ”punctul” de legă tură dintre Dumnezeu și natură în general. Omul era chemat să personalizeze lumea și nu să se ”cosmicizeze”, prin cultivarea ei în afara lui Dumnezeu. c .Omul între nemurire și moarte
Hrana lui Adam era harul dumnezeiesc pentru suflet, iar
pentru trup roadele pomilor din rai. Pentru ca omul să atingă o viață desă vâ rșită și sufletească și trupească Dumnezeu a să dit în mijlocul raiului ”pomul vieții” (Fc. 2, 9), ale că rei roade era viața veșnică . Mâ ncâ nd din „pomul vieții” atâ t sufletul și trupul deveneau fă ră de moarte. Din aceasta puteau mâ nca numai cei vrednici de viață și nesupuși morții. Omul putea mâ nca din acest pom cu condiția să asculte și să nu se supună morții mâ ncâ nd din pomul cunoștinței binelui și răului (Fc. 2, 16-17). Omul nu era supus morții prin fire, ci după că derea în pă cat. El a fost fă cut nemuritor, cu posibilitatea de a muri prin alegere. Moartea cu trupul a survenit în urma pă catului. Nemurirea nu era prin fire, ci prin harul lui Dumnezeu. Omul era după fire o ființă zidit, trecă tor, mă rginit, finit. Dacă ar fi cultivat binele dumnezeiesc, ar fi ră mas nemuritor, netrecă tor prin harul lui Dumnezeu: ”Dumnezeu nu l-a creat pe om nici nemuritor, nici muritor, ci cu potențial pentru ambele. Ar fi aspirat la cele care duc în nemurire, săvârșind porunca lui Dumnezeu, ar fi primit nemurirea de la El…Dacă s-ar fi întors spre faptele morții, el însuși s-ar fi făcut pricinuitorul morții” Sf. Teofil al Antiohiei. Adam în starea paradisiacă era în trupul să u și muritor și nemuritor. Muritor pentru că putea muri, dar și nemuritor pentru că avea potențialul de a nu muri. Altceva este a nu putea muri (non posse mori), și altceva este posibilitatea de a nu muri (posse non mori) Fericitul Augustin
d. ”Pomul vieții” spre viața veșnică
Omul ar fi ajuns la nemurire, realitate care i s-ar fi dat
prin participarea la Pomul Vieții, și nu prin natură . După că dere a fost depă rtat de la Pomul Vieții ca să poată muri, și ca ră utatea și moartea pe care o alesese sa nu fie veșnică . Adam a fost așezat în „raiul desfă tă ri„ pentru a-l păzi și lucra virtutea în trupul să u și pentru a tinde spre fericire și nemurire. Această lucrare și pă zire a raiului se realiza prin urmarea poruncii: „Să mănânci din toți pomii din rai, iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit” Fc. 2, 16-17. Despre această poruncă Sf. Grigorie Teologul spune că ”omului i s-a dat voință liberă pentru a alege Binele și l-a sălășluit în rai pentru a cultiva plantele nemuritoare, care probabil reprezintă gândurile lui Dumnezeu; i-a dat și legea pentru a exersarea voinței libere…porunca stabilea roadele pe care le putea mânca, dar de care nu avea voie să se atingă”. Toți pomi raiului sunt centrați și adunați în „Pomul vieții”, ce se afla în centrul gră dinii edenice: „prin el se poate înțelege gândul dumnezeiesc pe care îl dobândim spre urcarea la Patriarhul și Făcătorul. Dumnezeu spune: „Din tot pomul să mânânci”, arătând că acesta este deplin, nedespărțit și purtător numai al atașamentului de bine….Când Dumnezeu spune: „din tot pomul să mănânci”, el parcă spune: „Prin toate făpturile să te ridici la Mine, și culege din toate un singur rod, pe Mine, viața veșnică.” Sf. Ioan Damaschin Dumnezeu a dă ruit omului daruri și privilegii pentru a se ară ta vrednic de nemurire, purtâ nd necontenit în el și în ființa sa gâ nduri, sentimente, dorințe și fapte care tâ njesc după Dumnezeu. Nemurirea omului vine din lucrare, pe cand nemurirea îngerilor din har: „Omului nu i-ar fi fost de folos să dobândească nemurirea înainte de a fi ispitit și încercat, pentru că, trufindu-se, putea cădea în aceeași osândă ca a diavolului, care după căderea sa voluntară, datorită nemuririi s-a întărit în răutate definitiv și fără întoarcere.” Sf. Ioan Damaschinul Porunca a fost un fel de pedagog al sufletului spre înfrâ narea de la plă ceri. Astfel porunca se face că lă uză că tre nemurire și nestrică ciune: „Supunerea față de Dumnezeu este nestricăciune. Contemplarea lui Dumnezeu zidește nemurirea, iar nemurirea lucrează apropierea de Dumnezeu” Sf. Irineu de Lyon Prin ascultare de poruncă omul ar fi trecut de la pomul cunoașterii la pomul vieții, și ar fi devenit nemuritor. Astfel pentru a participa la nemurire omul trebuia să -și conformeze voia sa după voia lui Dumnezeu, prin ascultare de poruncă . În legea dată lui Adam era ascunsă toată legea și porunca. Dacă ar fi ascultat această poruncă era de ajuns pentru nemurire, însă alegâ nd moartea prin ascunderea de la fața lui Dumnezeu, porunca s-a desfă șurat în toate poruncile primite prin Moise pentru a ține omul aproape de Dumnezeu. e. Pomul cunoștinței binelui și răului…
Pomul cunoștinței binelui și răului, a fost un pom ca toți
ceilalți pomi din rai: „a fost un pom minunat, cum minunat a fost și rodul lui. Pentru că nu el a fost letal. El nu era ucigător, precum cred unii, ci încălcarea poruncii” Sf. Teofil al Antiohiei Este numit al binelui și răului, întrucâ t omul ar fi descoperit prin gustarea din el binele ascultă ri și ră ul împotrivirii voii lui Dumnezeu. Ar fi cunoscut binele și ră ul prin delimitarea de bine și posedarea de ră u. Nu pomul în sine oferea cunoașterea, ci încă lcarea poruncii lui Dumnezeu. Această poruncă nu avea un caracter legalist, ci de râ nduială și anamneză ontologică : „omul era invitat să-și aducă aminte că nu este de sine, ci are un Făcător”. Sf. Ioan Gură de Aur Pedeapsa a fost lă sată pentru ca omul să simtă că este supus și creat, a fost supus așadar morții pe care o alesese nu fă ră purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Porunca primită nu înseamnă că Adam și Eva nu cunoșteau binele și ră ul, prin mâ ncarea din pom au fă cut experiența binelui și ră ului prin ascultare și neascultare, prin unire cu ră ul și dezgolire de bine. Legea în rai era o cale a antrenamentului și exersă rii libertă ții. Pomul nu a fost zidit din ră utatea lui Dumnezeu, ci a fost bun pentru cei care s-ar fi folosit de el la timpul cuvenit: ”…după părerea mea el era contemplarea, accesibilă fără primejdie pentru cei care s-au desăvârșit prin experiență, dar care nu a fost bun pentru cei simpli și necumpătați în dorințele lor”. Sf. Grigorie Teologul Cei care mâ ncau din acest pom li se dădea puterea să cunoască propria lor natură , aceasta se întâ mpla numai în cazul celor desă vâ rșiți și întă riți în contemplarea lui Dumnezeu. Pentru cei stă pâ niți de dorințe pă timașe, nefiind întă riți în atașamentul lor față de bine ar fi fost experiența neființei din care au fost aduși la existență . Omul prin ochiul minții avea capacitatea să discearnă și să înțeleagă roadele ascultă rii și ale neascultă rii, judecată prin care putea tot timpul să aleagă lucrul cel mai bun, urmâ nd a cunoaște ră ul prin experiență , adică faptul că acesta îl lipsește de viață . Sf. Irineu de Lyon Viețuind în rai într-o armonie negrită prin voia lui Dumnezeu, primii oameni ar fi crescut dintr-o bună tate într-alta, dintr-o bucurie într-alta…
f. Paradoxul libertăţii
Prin neascultare omul a renunțat la libertate, însă
libertatea însă și, avâ nd totuși libertatea să revină asupra acestei renunță ri, mă car în parte. În libertate ca realitate fundamentală a chipului dumnezeiesc în om, era implicată și că derea, pentru ca omul să -și poată exprima libertatea delimitâ ndu-se de moarte. Potrivit lui V. Lossky Dumnezeu pentru ca omul să -și poată împlini mandatul de a deveni dumnezeu, „nu-și folosește atotputernicia în fața libertății umane”. Persoana umană este cea mai înaltă creație numai pentru că Dumnezeu pune în ea posibilitatea iubirii, cum și refuzul ei: Dumnezeu riscă ruina eternă a celei mai înalte creații ale Sale, ca să poată fi cea mai înaltă. h. Ambivalenţa nestricăciunii şi a nemuririi primordiale
Omul primordial comunica nemijlocit cu Dumnezeu, ceea
ce îi oferea și consistență a firii sale create: incoruptibilitate, nemurire și stră lucire după har. Omul era chemat să persiste în acestea și să își asume definitiv la nivel personal cele ce constituiau, daruri de la Dumnezeu. Natura umană era pe de o parte realitate de sine, distinctă de Dumnezeu, pe de alta depindea de Dumnezeu. Moartea și nestrică ciunea țin de natura umană ce pot fi depă șite prin relație cu Dumnezeu, dar sunt contrare naturii câ nd ră mâ ne în ea însă și. Natura umană a lui Adam era bogată în posibilită ți, maleabilă , putea fi constant hră nită de har și transformată de el pâ nă la a putea depă și toate riscurile îmbă trâ nirii și morții. Omul că lcâ nd porunca a început să privească dominat de simțuri, privind cu pasiune goliciunea trupului să u, moment din care a devenit surd, nemaiauzind cuvintele dumnezeiești și nemaipricepâ nd acea slavă negră ită , privind cu patimă la fructul pomului. Sf. Simeon Noul Teolog Prin spiritul dumnezeiesc la care erau pă rtași primii oameni si prin natura umană omului i se deschidea planul nemuririi, libertă ții, noută ții și nestrică ciunii veșnice. În acest sens omul în calitatea sa de ipostas al lumii, era responsabil pentru lume, că ci numai prin noi lumea participă la harul dumnezeiesc, putâ nd deveni o „pneumatosferă ” și o „hristosferă ”.
Calitățile sufletești și trupești ale stării primordiale
În starea sa primordială omul atâ t trupește, dar și
sufletește a fost creat asemenea îngerilor. Chipul dumnezeiesc în om era desă vâ rșit: era desăvârșit în ceea ce privește puterea de cunoaștere rațiunea era luminată și clară , să nă toasă și fă ră preconcepții, netulburată și liberă . A cunoscut prin puterea cognitivă natura femeii și a animalelor că rora le-a dat nume: „ nu era plin de înțelepciune și știință cel care a dat nume cuvenite animalelor potrivit cu firea lor?” Sf. Ioan Gură de Aur
Era integru în ceea ce privește puterea sa morală
Voința sa era curată și îndreptată spre a face binele, spusă rațiunii luminate de harul dumnezeiesc. Nu exista nici o disarmonie între trup și suflet, omul putea să vâ rși binele fă ră luptă lă untrică din partea firii: ”erau amândoi goi și nu se rușinau” Fc. 2, 25. Fericitul Augustin spune: „erau amândoi goi și nu se rușinau, pentru că nici o poftă nu mișcase încă sensibilitatea lor împotriva voinței lor” Trupul nu era străin de starea desăvârșită a edenului
Trupul era perfect să nă tos, fă ră neajunsuri, lipsit
de dureri, suferințe și boli. Trupul era înzestrat prin har cu nemurirea: „Dumnezeu n-a făcut moartea…Dumnezeu a creat pe om spre nestricăciune” (Sol. 1, 13; 2, 23) Cadrul general natural era desăvârșit și potrivit pentru creșterea omului Natura și vietă țile nu se opuneau întru nimic stă pâ nirii omului, iar munca (Fc 2, 15) era mai mult o plă cută exercitare spre întă rirea puterilor fizice și spirituale. Perfecțiunea omului era relativă, întrucâ t perfecțiunea absolută aparținea numai lui Dumnezeu. Omul dintâ i era desă vâ rșit în sensul că avea toate darurile și calită țile necesare pentru a se asemă na lui Dumnezeu. Adam nu era încă întă rit în această stare, iar relativitatea stă rii lui primordiale ținea și de libertatea lui care nu exersase îndeajuns practicarea virtuții. Nu cunoștea binele și ră ul așa cum trebuie să cunoască un om desă vâ rșit: prin delimitare de ră u și unirea cu binele. Cură ția lui nu era totuna cu sfințenia, deoarece sfințenia implică practicarea virtuților. Atunci câ nd în anumite scrieri se menționează că Adam era: ”împodobit cu toată virtutea”, ”plin de toată bună tatea”, ”cu toată știința”, ”asemenea îngerilor”, aceste expresii trebuie luate în sens retoric, încercâ nd să se exprime frumusețea lui Adam dinainte de cădere și mă reția și planul lui Dumnezeu cu omul. Faptul că Dumnezeu menționează după realizarea și terminarea creației că toate erau bune foarte, se referă la faptul că omul era definitivat și desă vâ rșit în ceea ce privește împlinirea misiunii și atingerea destinației sale.
NB: Omul primordial era înzestrat cu puteri fizice și naturale pentru a
reuși să se asemene lui Dumnezeu; era zidit teocentric pentru ca prin statornicie și exercițiu susținut de harul dumnezeiesc să devină teofor.