Tema 5.

Contabilitatea stocurilor

5.1. Componenţa, caracteristica şi clasificarea stocurilor

5.2. Constatarea şi evaluarea stocurilor de mărfuri şi materiale
5.3. Contabilitatea materialelor
5.4. Contabilitatea obiectelor de mică valoare şi scurtă durată şi a uzurii acestora
5.5. Contabilitatea producţiei în curs de execuţie
5.6. Contabilitatea produselor şi mărfurilor
5.7. Prezentarea stocurilor de mărfuri şi materiale în situațiile financiare

5.1. Componenţa, caracteristica şi clasificarea stocurilor

Componenţa, caracteristica, modul de evaluare şi constatare a stocurilor sunt reglementate de
prevederile S.N.C. „Stocurile”.
Stocurile de mărfuri şi materiale cuprind categoriile de bunuri economice aflate la dispoziţia
întreprinderii şi destinate:
- pentru a fi consumate la prima lor utilizare;
- pentru a fi înregistrate ca producţie în curs de execuţie;
- pentru a fi vândute în aceeaşi stare sau după prelucrarea lor în procesul de producţie.
Spre deosebire de celelalte categorii de bunuri aflate în entitate, stocurile se caracterizează prin
faptul că se consumă la prima lor utilizare în procesul de producţie şi trebuie înlocuite cu exemplare
noi. În cadrul ciclului de exploatare se parcurg mai multe faze ale ciclului economic din entitate:
aprovizionare – producţie – desfacere, în care stocurile îşi schimbă atât forma, cât şi conţinutul lor
material. Astfel, în cazul entităților de producţie, în faza de aprovizionare activele circulante sub
formă de disponibilităţi băneşti se transformă în active circulante sub formă de stocuri de materii
prime şi materiale consumabile; în faza de producţie stocurile de materii prime şi materiale
consumabile se transformă în stocuri de semifabricate şi produse finite; în faza de desfacere
stocurile de semifabricate
şi produse finite sunt vândute clienţilor, iar în urma decontărilor cu clienţii se transformă în active
circulante sub formă de disponibilităţi băneşti.
În cazul întreprinderilor de comerţ, ciclul de exploatare constă numai din două faze ale
circuitului economic: aprovizionare şi desfacere. În faza de aprovizionare entitatea cumpără bunuri,
deci activele circulante băneşti se transformă în active circulante sub formă de stocuri de mărfuri. În
faza de desfacere are loc revânzarea lor în aceeaşi stare (stocurile de mărfuri se transformă în active
circulante băneşti).
Potrivit paragrafului 6 din S.N.C., stocurile de mărfuri şi materiale sunt reprezentate de:
a) materiale;
b) animale la creştere şi îngrăşat;
c) obiecte de mică valoare şi scurtă durată;
d)producţie în curs de execuţie;
e)produse;
f)mărfuri, inclusiv terenuri şi alte active materiale curente şi pe termen lung achiziţionate şi
destinate revânzării.
Materialele, la rândul lor, pot fi divizate în materii prime şi materiale consumabile.
Materiile prime sunt bunurile care participă direct la fabricarea produselor şi se regăsesc în
produsul finit integral sau parţial, fie în starea lor iniţială, fie transformată.
Materialele consumabile sunt acele categorii de bunuri de natura activelor curente (materiale
auxiliare, combustibil, ambalaje, piese de schimb, materiale de construcţie, seminţe, furaje, alte
1
materiale consumabile) care participă direct la procesul de producţie, fără a se regăsi, de regulă, în
conţinutul material al produselor fabricate.
Animalele cuprind animalele tinere existente în entitate (născute sau cumpărate) în scopul
creşterii, pentru a fi trecute la îngrăşat sau la animale de muncă (mijloace fixe).
Obiectele de mică valoare şi scurtă durată sunt bunurile cu o valoare nu mai mare decât limita
stabilită pentru a fi considerate ca mijloace fixe (6 000 de lei), indiferent de durata lor de serviciu sau
cu o durată de utilizare mai mică de un an, indiferent de valoarea acestora, precum şi bunurile
asimilate acestora (echipamentul de protecţie, echipamente şi dispozitivele de uz general şi special,
îmbrăcămintea de protecţie şi alte obiecte similare). În componenţa obiectelor de mică valoare şi
scurtă durată sunt incluse şi construcţiile speciale provizorii (neprevăzute în lista de titluri).
Producţia în curs de execuţie reprezintă producţia care nu a trecut prin toate fazele de
prelucrare prevăzute în procesul tehnologic, precum şi produsele terminate, dar nesupuse probelor şi
recepţiei calitative şi cantitative sau necompletate în întregime. Ea cuprinde atât producţia de bunuri,
cât şi cea de prestări servicii în curs de execuţie sau neterminate.
Produsele sunt reprezentate de bunuri în diferite faze din procesul de producţie sau alte
activităţi, destinate livrării terţilor şi, în unele cazuri, consumului intern. Concomitent cu produsele
finite, din acelaşi proces de producţie se obţin produse reziduale, care sunt necorespunzătoare din
punct de vedere calitativ şi ulterior au o altă întrebuinţare: deşeuri, materiale recuperabile. În
componenţa produselor sunt incluse de asemenea şi semifabricatele provenite din producţie proprie,
al căror proces tehnologic a fost terminat într-o secţie şi care trec în continuare în procesul tehnologic
al altei secţii sau pot fi livrate în această stare terţilor.
Mărfurile sunt bunurile pe care entitatea le cumpără în vederea revânzării. Toate aceste bunuri
şi servicii pot face obiectul contabilităţii stocurilor numai în măsura în care ele constituie proprietatea
entității, inclusiv şi acele aflate în custodie, în prelucrare sau consignaţie la terţi.
Structura stocurilor de mărfuri şi materiale este prezentată în schema 5.1.
Stocurile de mărfuri şi materiale aflate în circuitul economic al entității se caracterizează prin
stocuri iniţiale şi finale, iar operaţiunile şi tranzacţiile cu acestea fac necesară evidenţierea
procurărilor, a stocurilor disponibile spre vânzare (consum) şi respectiv a costului efectiv al stocurilor
vândute sau trecute pentru consum. Interdependenţa dintre aceşti indicatori este prezentată în schema
5.2.
Schema 5.2. Relaţii de interdependenţă între stocuri în procesul circuitului economic

Stocuri iniţiale Stocuri finale

(125 340 lei) (97 580 lei)
Costul stocurilor
disponibile pentru
vânzare (co
Procurări Costul vânzărilor
Procurări (734 930 lei) (consumurilor)
(734 930 lei) nsum) (762 690 lei)
(860 270 lei)
 active circulante materiale destinate utilizării în procesul Stocuri    de
producţie, fabricate în cadrul acestui proces sau
cumpărate în vederea revânzării

Animale la creştere Obiecte de mică Producţia în curs de

Materiale şi îngrăşat valoare şi scurtă execuţie Produse Mărfuri
durată

Materii prime Animale tinere Bunuri în valoare de Produse în curs de Produse finite Bunuri cumpărate în
Materiale de bază crescute pentru a fi 1000 lei sau mai execuţie Semifabricate din vederea revânzării
Semifabricate cumpărate trecute la îngrăşat mică, indiferent de Servicii în curs de producţia proprie Terenuri destinate
Combustibil vânzării
Ambalaje Animale tinere durata de funcţionare execuţie Produse reziduale
crescute pentru a fi Bunuri cu o durată Alte active materiale
Piese de schimb
Materiale de construcţie trecute la animale de de funcţionare nu curente şi pe termen
Materiale cu destinaţie muncă mai mare de un an, lung destinate
agricolă indiferent de valoare revânzării
Alte materiale

Schema 5.1. Structura şi componenţa stocurilor de mărfuri şi materiale

 În funcţie de necesităţi şi obiective, contabilitatea determină sau verifică informaţiile privind unul din
indicatorii sus-numiţi. De exemplu, dacă entitatea dispune de informaţii privind costul stocurilor iniţiale,
finale şi procurările, se poate determina cu uşurinţa costul stocurilor disponibile pentru vânzare (consum),
precum şi costul stocurilor vândute (consumate). În cazul când entitatea dispune de date referitoare la
stocurile iniţiale, procurări şi costul vânzărilor (consumurilor), este posibilă determinarea costului
stocurilor disponibile pentru vânzare (consum) şi a costului stocurilor finale.
În mod logic indicatorii prezentaţi în schema 5.2 se vor determina astfel:
1. Costul stocurilor disponibile pentru vânzare (consum):
125 340 + 734 930 = 860 270 (lei).
2. Costul vânzărilor (consumurilor):
860 270 – 97 580 = 762 960 (lei).
3. Costul stocurilor finale:
860 270 – 762 690 = 97 580 (lei).

5.2. Recunoașterea şi evaluarea stocurilor

Declanşarea şi derularea operaţiunilor şi tranzacţiilor economico-financiare, procurările de bunuri
economice, consumul sau vânzarea lor, angajarea unor cheltuieli, obţinerea veniturilor, încasarea
creanţelor, plata datoriilor ş.a. necesită înregistrarea oportună şi corectă a acestora în contabilitate. În
vederea realizării acestui obiectiv contabilitatea trebuie să constate şi să evalueze corect bunurile
economice intrate sau ieşite din entitate, precum şi alte mijloace, surse sau procese economice generate de
mişcarea acestor bunuri.
În conformitate cu Bazele conceptuale ale pregătirii şi prezentării rapoartelor financiare, constatarea
este un proces de includere în rapoartele financiare a postului care corespunde definiţiei elementului din
raportul financiar şi următoarelor criterii de constatare:
 avantajele economice viitoare aferente postului pot fi obţinute (pierdute) de entitate;
 postul are o valoare care poate fi evaluată cu un grad înalt de exactitate.
Pentru a determina corespunderea acestor criterii şi ca urmare recunoaşterea activelor sau altor posturi
în rapoartele financiare, este necesar de ţinut cont de noţiunea de esenţialitate. Legătura reciprocă dintre
posturile unui sau altui raport financiar face ca postul care corespunde definiţiei şi criteriilor de constatare a
unui anumit element să impună în mod automat constatarea altui element. De exemplu, procurarea
materialelor sau altor stocuri de la furnizori generează automat şi datoria entității faţă de acestea, iar
livrarea produselor finite, mărfurilor către clienţi conduce la apariţia creanţelor cumpărătorilor faţă de
entitate.
Stocurile achiziţionate se constată în contabilitate, indiferent de achitarea contravalorii acestora, cu
condiţia existenţei obligatorii a documentului primar însoţitor (factura de expediţie, factură fiscală, actul de
achiziţie, bonul de intrare etc.).
Potrivit prevederilor S.N.C., valoarea stocurilor vândute se constată drept cheltuială a perioadei în care
se determină veniturile din aceste vânzări, fapt care asigură concordanţa dintre cheltuielile efectuate şi
veniturile obţinute. În cazul când entitatea evaluează stocurile la valoarea realizabilă netă (V.R.N.), se
înregistrează pierderi (apar ca diferenţa dintre cost şi V.R.N) care trebuie să fie constatate drept cheltuieli
în perioada în care s-a efectuat evaluarea şi s-a utilizat V.R.N. Este de menţionat că în practică pot fi cazuri
când în următoarea perioadă de gestiune valoarea realizabilă netă a stocurilor se majorează şi, ca rezultat,
diferenţa din aceasta în limitele costului stocurilor se recunosc ca venit în perioada în care s-a produs
majorarea V.R.N.
În ceea ce priveşte valoarea stocurilor utilizate pentru crearea mijloacelor fixe în regie sau finisarea şi
montajul acestora, este necesar de concretizat că valoarea obiectelor de mijloace fixe se recunos ca
cheltuiala treptat, pe toată durata de exploatare utilă a activelor create sau montate.
Potrivit prevederilor actelor normative în vigoare, stocurile de mărfuri şi materiale pot fi evaluate în
următoarele momente reprezentative ale perioadei de gestiune:
 la intrarea în patrimoniu (în entitate);
 la ieşirea (trecerea în consum) din patrimoniu;
 la inventariere;
 la data întocmirii situații financiare.
 Este de menţionat că în literatura de specialitate evaluarea la intrarea în patrimoniu este denumită
evaluare iniţială (istorică), evaluarea la ieşire – evaluare curentă, iar la data întocmirii rapoartelor financiare
– evaluare contabilă.
Regula generală de evaluare şi înregistrare a stocurilor este evaluarea la valoarea de intrare (istorică)
care poate fi:
 pentru bunurile achiziţionate de la terţi – valoarea de cumpărare plus cheltuielile privind
achiziţionarea;
 pentru bunurile obţinute din producţia proprie – costul efectiv al consumurilor de producţie care
cuprinde consumurile materiale directe, consumurile directe privind retribuirea muncii, precum şi
consumurile indirecte de producţie;
 în cazul schimbului stocurilor în procesul operaţiunilor comerciale între părţile independente –
valoarea venală a bunurilor primite sau predate în procesul schimbului;
 pentru stocurile aduse ca aport la capital obţinute cu titlu gratuit sau prin donaţie – valoarea de
utilitate.
La intrarea în patrimoniu stocurile se evaluează şi se înregistrează în contabilitate astfel:
Materiile prime şi materialele, obiectele de mică valoare şi scurtă durată, animalele, mărfurile şi alte
bunuri cumpărate – la valoarea de intrare, care constă din următoarele elemente:
a) valoarea (preţul) de cumpărare a stocurilor;
b) taxe vamale aferente stocurilor importate;
c) cheltuieli accesorii de achiziţionare.
Acestea sunt cheltuieli directe sau indirecte legate de aprovizionare până la intrarea bunurilor în
gestiune: comisioane, cheltuieli de tranzit, asigurare, transport extern, transport pe parcursul intern,
cheltuieli de încărcare-descărcare, recepţie etc.
În costul de achiziţie nu se includ impozitele care ulterior urmează a fi restituite entității de către
organele fiscale şi rabaturile acordate de furnizori.
Producţia în curs de execuţie, semifabricatele şi produsele finite, precum şi alte bunuri fabricate de
entitate sunt evaluate la costul efectiv format din:
a) consumuri materiale directe;
b) consumuri directe privind retribuirea muncii;
c) consumuri indirecte de producţie.
Stocurile primite în urma schimbului (barter) sunt evaluate în felul următor:
1) la valoarea venală a stocurilor primite în urma schimbului, corectată cu suma mijloacelor băneşti
plătite sau echivalentul acestora;
2) la valoarea venală a stocurilor eliberate în procesul schimbului, corectată cu suma mijloacelor
băneşti plătite sau echivalentul acestora;
3) la valoarea de bilanţ a stocurilor destinate schimbului, în cazul când nu există valoarea venală
confirmată;
4) la valoarea contractuală.
În continuare se prezintă modul de formare a costului de achiziţie al stocurilor în baza următoarelor
informaţii.
Este de menţionat că cheltuielile accesorii procesului de aprovizionare se includ direct sau indirect în
costul de achiziţie al stocurilor, conform prevederilor politicii de contabilitate a entității. În cazul efectuării
cheltuielilor proprii (transport, încărcare, descărcare), de regulă, nu este posibilă determinarea imediată a
acestora şi, ca urmare, repartizarea lor. În cursul perioadei de gestiune se procedează la înregistrarea
acestor cheltuieli în conturi separate, iar la sfârşitul ei sunt repartizate (incluse în costul stocurilor
achiziţionate), potrivit bazei de repartizare, care poate fi valoarea de cumpărare sau cantitatea stocurilor
achiziţionate.
În condiţiile economiei de piaţă, influenţate uneori şi de fenomenul inflaţionist, bunurile economice se
achiziţionează la diferite preţuri şi, ca rezultat, acestea întră în patrimoniu la diferite valori. Acest fapt face
dificilă identificarea cu exactitate a valorii de intrare (costului) a bunurilor economice la ieşirea din
patrimoniu. În practica contabilă internaţională şi naţională se folosesc mai multe metode de evaluare a
bunurilor la ieşirea din patrimoniu, toate având la bază valoarea de intrare (iniţială sau costul istoric).
În paragrafele 19–25 din S.N.C. „Stocurile”, se precizează că la evaluarea stocurilor în contabilitatea
curentă pot fi aplicate următoarele metode:
  metoda identificării specifice;
 metoda costului mediu ponderat.
 costului mediu ponderat (C.M.P.);
 primei intrări – primei ieşiri (FIFO);
Metoda de evaluare curentă a stocurilor se stabileşte de către fiecare entitate de sine stătător şi se
reflectă în politicile contabile ale acesteia. În acest caz, se iau în considerare particularităţile activităţii
entităţii, cererea de stocuri pe piaţă, nivelul inflaţiei, gradul de influenţă a metodei acceptate de evaluare
asupra rezultatului financiar, precum şi costurile aplicării metodei respective. Entitatea trebuie să utilizeze
aceleaşi metode de evaluare curentă pentru toate stocurile care au conţinut economic şi utilizare similare.
Pentru stocurile cu conţinut economic sau cu utilizare diferită pot fi aplicate metode diferite.
Metoda identificării specifice constă în determinarea costurilor individuale elementelor de stocuri.
Această metodă este adecvată pentru stocurile ce fac obiectul unei comenzi distincte, indiferent dacă au
fost achiziţionate sau fabricate (de exemplu, clădiri, apartamente, automobile, opere de artă). Identificarea
specifică nu poate fi aplicată în cazurile în care stocurile cuprind un număr mare şi divers de elemente.
Metoda FIFO prevede evaluarea stocurilor ieşite din entitate la costul de intrare (efectiv) al primei
intrări (primului lot). Pe măsura epuizării loturilor, stocurile ieşite se evaluează la costul de intrare al lotului
următor, în ordine cronologică. Soldul stocurilor la finele perioadei este evaluat la costul de intrare al
ultimelor loturi de stocuri achiziţionate sau fabricate. În cazul utilizării metodei FIFO valoarea stocurilor
ieşite poate fi determinată după fiecare ieşire sau în baza soldului final, stabilit în urma inventarierii.
Metoda FIFO este preferabilă în cazul în care preţurile stocurilor ieşite înregistrează o reducere permanentă
în cursul perioadei de gestiune.
Modul de aplicare a metodei FIFO este exemplificat în anexa 2.
Metoda costului mediu ponderat presupune calcularea costului fiecărui element de stocuri pe
baza mediei ponderate a costurilor soldurilor elementelor similare de stocuri la începutul perioadei şi a
costurilor elementelor similare fabricate sau achiziţionate în cursul perioadei de gestiune. Costul mediu
ponderat poate fi calculat după fiecare intrare a stocurilor, la sfîrşitul perioadei de gestiune sau în alt mod
stabilit de politicile contabile ale entităţii.
În cazul aplicării metodei costului mediu ponderat soldul stocurilor se evaluează în baza mediei
ponderate calculată pe toată perioada de gestiune sau după ultima intrare. Metoda costului mediu ponderat
se recomandă în cazul fluctuaţiilor considerabile ale preţurilor stocurilor în cursul perioadei de gestiune.
Modul de aplicare a metodei costului mediu ponderat după fiecare intrare a stocurilor este
exemplificat în anexa 3.
Utilizând datele din exemplul prezentat, se determină costul mărfurilor prin metodele descrise anterior.
Conform S.N.C. „Stocurile ”, metoda costului mediu ponderat poate fi aplicată în două variante şi
anume:
1) actualizarea costului mediu ponderat unitar după fiecare intrare;
2) actualizarea periodică a costului mediu ponderat unitar fie lunar, fie în alte perioade (care, în
principiu, nu trebuie să depăşească durata medie de păstrare). Avantajul acestei metode constă în
nivelarea variaţiilor de preţuri în condiţiile fluctuaţiei lor, iar dezavantajul – în necesitatea
aşteptării sfârşitului perioadei pentru evaluarea ieşirilor.
Multitudinea de calcule prevăzută de metoda actualizării periodice a costului mediu ponderat unitar
după fiecare intrare impune folosirea acesteia în condiţiile unei dotări tehnice corespunzătoare.
În continuare se exemplifică modul de calculare a costului mediu ponderat global determinat lunar, la
finele perioadei de gestiune, folosind datele prezentate anterior.
Evaluarea ieşirilor din stoc după metoda FIFO (prima intrare – prima ieşire). Potrivit acestei
metode, stocurile ieşite din gestiune se evaluează la valoarea de intrare (achiziţie) a primei intrări. Pe
măsura epuizării lotului, stocurile ieşite din gestiune se evaluează la valoarea de intrare (achiziţie) a lotului
următor, în ordine cronologică.
Este de menţionat că în condiţiile unei inflaţii puternice folosirea acestei metode nu poate să evite
complet pericolul falimentarii entității, precum şi al supradimensionării profitului şi fiscalităţii.
Utilizarea metodelor prezentate mai sus este determinată de faptul că în condiţiile economiei de piaţă
diferite cantităţi din acelaşi stoc figurează în contabilitate la diferite preţuri, în raport cu sursa de
aprovizionare şi momentul aprovizionării.
Aplicarea unei sau altei metode se concretizează în politica de contabilitate a entității în raport cu
obiectivele şi tipul de activitate a acesteia.
 Din cele sus-menţionate rezultă că fiecare metodă determină costul materialelor ieşite şi al stocurilor
diferite ca o consecinţă a esenţei acestora şi evident, rezultatele vor fi corelate şi influenţate în sensul
creşterii sau diminuării lor.
Indiferent de metoda de evaluare practicată de entitate, aceasta trebuie să fie aceeaşi pentru toată
perioada de gestiune şi cea ulterioară, pentru a asigura comparabilitatea informaţiilor şi posibilitatea unei
analize în dinamică.
Dacă se schimbă totuşi metoda de evaluare din motive justificate, trebuie să se determine influenţa
asupra situaţiei patrimoniale, financiare, precum şi asupra rezultatelor.
În vederea asigurării integrităţii bunurilor economice entităților efectuează inventarierea acestora.
Stocurile se evaluează la inventariere la valoarea de inventar sau de utilitate.
Potrivit art.11 din Regulamentul privind inventarierea nr.30 din 5 martie 2001, valoarea de inventar
este valoarea stabilită la evaluarea elementelor patrimoniale la momentul inventarierii, în funcţie de
utilitatea bunului şi preţul pieţei.
La inventariere pot fi constatate şi stabilite valorile care delimitează stocurile în trei categorii:
1) stocuri care nu prezintă deprecieri şi valoarea de inventar a cărora este egală cu valoarea de
intrare (de bilanţ);
2) stocuri care au suferit deprecieri şi se evaluează la un preţ posibil de valorificat şi, ca urmare,
valoarea de inventar este mai mică decât valoarea de înregistrare (de bilanţ);
3) stocuri la care utilitatea sau preţul pieţei creşte şi, deci, valoarea de inventar este mai mare decât
valoarea de intrare (de bilanţ).
Valoarea de utilitate sau preţul pieţei, ca bază de evaluare a bunurilor cu ocazia inventarierii, se
identifică, în principal, în funcţie de destinaţia lor, astfel:
 stocurile destinate vânzării (produsele finite, mărfurile, semifabricatele, materialele) se evaluează,
de regulă, la valoarea de inventar sub formă de V.R.N.;
 producţia în curs de execuţie şi semifabricatele se evaluează la valoarea consumurilor materiale şi
de muncă directe la care se adaugă costurile stadiilor de prelucrare tehnologică parcursă;
 materiile prime şi materiale de bază se evaluează la costul de înlocuire a acestora (de
reaprovizionare).
Evaluarea stocurilor de mărfuri şi materiale la întocmirea situațiile financiare(evaluarea de
bilanţ) are ca scop obţinerea prin bilanţ a unei situaţii reale a patrimoniului şi a stocurilor. Evaluarea
stocurilor în bilanţ, pusă în acord cu rezultatele inventarierii, se efectuează în conformitate cu prevederile
S.N.C. „Stocurile”.

Evaluarea stocurilor la valoarea realizabilă netă se efectuează atunci când aceasta este sub cost, adică
în cazurile:
1) reducerii preţului de vânzare al stocurilor (preţul de piaţă la vânzare este mai mic);
2) deteriorării parţiale;
3) uzurii parţiale sau integrale;
4) majorării cheltuielilor rămase de efectuat la comercializarea stocurilor.
Stocurile trebuie să fie evaluate la V.R.N., articol cu articol, sau pe grupe de articole similare, în limitele
unuia şi aceluiaşi sortiment, care au aceeaşi destinaţie sau utilitate finală, produse şi comercializate în unul şi
acelaşi sector geografic.
Indiferent de metoda adoptată, evaluarea stocurilor reprezintă o problemă, a cărei rezolvare depinde de
complexitatea structurii sortimentale, fiscalitate şi rentabilitate. Structura sortimentală impune folosirea
acelei metode care să asigure o evaluare cât mai exactă în raport cu realitatea, fără a amplifica volumul
muncii de calcul.
Fiscalitatea şi rentabilitatea sunt principalii factori care condiţionează adoptarea unei sau altei metode,
deoarece evaluarea cantităţii de stocuri la sfârşitul perioadei este cheia care conduce la supraevaluarea sau
subevaluarea profitului, iar în această bază – la încadrarea sau neîncadrarea în principiul prudenţei.
În consecinţă, pentru ca entitatea să se încadreze în principiul prudenţei, concomitent cu rezolvarea
raporturilor cu fiscalitatea, într-o economie stabilă se recomandă aplicarea metodelor costului mediu
ponderat şi FIFO. Într-o economie inflaţionistă se utilizează metoda LIFO.
 5.3. Contabilitatea materialelor
Contabilitatea stocurilor se organizează în cadrul unui sistem de conturi din clasa 2 „Active
circulante”, grupa 21 „Stocuri” care cuprinde următoarele conturi sintetice: 211 „Materiale”, 212
„Active biologice circulante”, 213 „Obiecte de mică valoare şi scurtă durată”, 214 „Uzura obiectelor de
mică valoare şi scurtă durată”, 215 „Producţia în curs de execuţie”, 216 „Produse” şi 217 „Mărfuri”.
Conturile din această grupă sunt destinate generalizării informaţiei cu privire la existenţa şi mişcarea
stocurilor, au funcţie contabilă de activ şi se reflectă în subcapitolul 2.1 „Stocuri ” din Bilanţul contabil
(cu excepţia contului 214 „Uzura obiectelor de mică valoare şi scurtă durată” care este un cont cu funcţie
contabilă de pasiv destinat generalizării informaţiei privind uzura obiectelor de mică valoare şi scurtă
durată şi a construcţiilor speciale provizorii).
Conturile de stocuri sus-numite asigură:
 condiţii pentru organizarea contabilităţii stocurilor după structură, pe categorii de stocuri prevăzute
de paragraful 6 din S.N.C. „Stocurile”;
 realizarea normelor specifice de gestiune pentru:
- stocurile din depozitele proprii;
- stocurile aflate la terţi, pe categorii;
 bunurile achiziţionate sau vândute;
 aplicarea regulilor prevăzute la evaluarea şi înregistrarea stocurilor;
 promovarea principiului prudenţei la inventariere şi evaluarea în bilanţ a imobilizări corporale
circulante.
În cadrul entități activele circulante materiale (stocurile) ocazionează numeroase operaţiuni care pot fi
grupate după conţinutul lor în operaţiuni de aprovizionare şi conservare, operaţiuni de eliberare din
depozite şi de inventariere. Aceste operaţiuni sunt consemnate în diferite documente şi reflectate în
evidenţa operativă.
Achiziţionarea se efectuează, de regulă, din afară, adică de la furnizori, şi de la alte persoane fizice sau
juridice.
În vederea îndeplinirii obiectivelor prevăzute în programul de achiziţionare, entitățile emit comenzi
către furnizori, în baza cărora se încheie contracte economice. În cazul executării comenzii şi a contractului
de achiziţionare, entitatea cumpărătoare primeşte de la furnizor factura fiscală, factura de expediţie, anexa
la factura fiscală sau la factura de expediţie, după caz. Recepţia cantitativă se efectuează de către
magazioner şi rezultatele ei (dacă este cazul) se consemnează în bonul de primire sau nota de intrare, iar
recepţia calitativă se efectuează de un specialist şi se reflectă în certificatul de calitate (buletinul de
analiză). Este de menţionat că procurările de la persoane fizice se documentează prin întocmirea actului de
achiziţie.
În cazul achiziţionării prin intermediul delegatului (reprezentantului) propriu entității, acestuia i se
eliberează delegaţia care urmează a fi înmânată furnizorului la preluarea bunurilor.
Documentele folosite la eliberarea stocurilor pentru consum pot fi: bonul de consum şi fişa-limită de
consum, iar în cazul vânzării acestora se întocmeşte factura fiscală sau factura de expediţie .
Contabilitatea sintetică a materialelor aflate în proprietatea entității se realizează cu ajutorul contului
211 „Materiale”, în cadrul căruia pot fi deschise următoarele subconturi: 2111 „Materii prime şi
materiale de bază”, 2112 „Materiale auxiliare”, 2113 „Piese de schimb”, 2114 „Combustibil”, 2115
„Ambalaje”, 2116 „Anvelope și acumularea procurate separat de mijloacele de transport”, 2117
„Materiale cu destinație agricolă”, 2118 „Materiale transmise temporar terților” şi 2119 „Alte
materiale”.
Contul 211 „Materiale” se foloseşte pentru evidenţa existenţei şi mişcării stocurilor de materii prime şi
materiale care participă direct la fabricarea produselor, prestarea serviciilor şi se regăsesc integral sau parţial în
produsul finit. Se debitează cu valoarea de intrare a materialelor procurate prin creditul conturilor care indică
sursa de provenienţă şi se creditează cu valoarea materialelor ieşite din stoc (utilizate în procesul de prestare a
serviciilor sau vândute).
Intrările de materiale se reflectă în conturile sintetice astfel:
1. Pentru valoarea de cumpărare a materialelor achiziţionate, în funcţie de sursa de provenienţă:
Dt 211 „Materiale”
Ct 241 „Casa” sau 242 „Conturi curente în monedă națională”, 243 „Conturi curente în valută
străină”, 244 „Alte conturi bancare”  în cazul achitării directe
Ct 521 „Datorii comerciale curente” şi/sau 522 „Datorii curente faţă de părţile afiliate”  în cazul
acceptării documentelor de decontare ale părţilor nelegate şi/sau părţilor legate
Ct 226 „Creanţe ale personalului”  în cazul aprovizionării prin intermediul titularilor de avans, după
primirea avansului
Ct 532 „Datorii faţă de personal privind alte operaţii”  în cazul aprovizionării prin intermediul titularilor
de avans, fără primirea avansului
Ct 622 „Venituri financiară”  în cazul primirii stocurilor cu titlu gratuit
Ct 313 „Capital nevărsat”  intrări de la fondatori în contul achitării datoriilor aferente aporturilor aduse
la capitalul statutar.
2. Pentru cheltuielile accesorii (cheltuieli de transport, taxe vamale, cheltuieli privind asigurările etc.):
Dt 211 „Materiale”
Ct 521 „Datorii comerciale curente”  la transportarea materialelor până la depozitul entității
Ct 522 „Datorii curente faţă de părţile afiliate”  în cazul acceptării documentelor de decontare ale
părţilor legate
Ct 812 „Activităţi auxiliare”  servicii de transport, de încărcare-descărcare prestate de activităţile
auxiliare ale întreprinderii
Ct 242 „Conturi curente în monedă națională”  în cazul achitării nemijlocite a taxelor vamale;
Ct 544 „Alte datorii curente”  pentru taxele vamale de achitat
Ct 533 „Datorii privind asigurările sociale și medicale”  cheltuieli privind asigurarea în drum
Ct 226 „Creanţe ale personalului”  în cazul achitării prin intermediul titularilor de avans, după primirea
avansului
Ct 532 „Datorii faţă de personal privind alte operaţii”  în cazul achitării prin intermediul titularilor de
avans, fără primirea avansului.
3. Pentru materialele achiziţionate prin schimb contra altor active:
Dt 211 „Materiale”
Ct 221 „Creanţe comerciale”
Ct 223 „Creanţe ale părţilor afiliate”.
4. Pentru plusurile de materiale constatate cu ocazia inventarierii:
Dt 211 „Materiale”
Ct 612 „Alte venituri din activitatea operaţională”.
5. Pentru materialele şi deşeurile utilizabile obţinute din:
a) casarea obiectelor de mică valoare şi scurtă durată:
Dt 211 „Materiale”
Ct 213 „Obiecte de mică valoare şi scurtă durată”
Ct 612 „Alte venituri din activitatea operaţională”;
b) lichidarea mijloacelor fixe:
Dt 211 „Materiale”
Ct 123 „ Mijloace fixe”
Ct 621 „Venituri din operațiuni cu active imobilizate”.
În continuare, în baza informaţiilor conţinute în exemplul 5.3, se prezintă modul de reflectare în
contabilitate a operaţiunilor privind aprovizionările cu materiale şi a cheltuielilor aferente.

Informaţia privind mişcarea stocurilor de materiale se generalizează prin întocmirea periodică (lunară)
a registrului pentru contul 211 „Materiale”.
La sfârşitul perioadei de gestiune, după perfectarea Cărţii mari, datele din registrul nominalizat se trec
în Bilanţul contabil pe rândul 190 „Materiale”.
Operaţiunile privind ieşirea materialelor nu fac obiectul prezentului capitol şi se tratează în capitolul
11 din manualul de faţă.

5.4. Contabilitatea obiectelor de mică valoare şi scurtă durată şi a uzurii acestora

În activitatea economică şi administrativă a entităților se folosesc diferite mijloace care prin specificul
utilităţii şi circulaţiei valorii lor nu întrunesc cele două condiţii ce caracterizează mijloacele fixe, fiind
mijloace cu o valoare unitară nu mai mare decât limita stabilită pentru mijloacele fixe sau cu o durată de
funcţionare utilă nu mai mare de un an.
Aceste obiecte, de regulă, nu se consumă într-un singur ciclu de exploatare, ci îşi transferă valoarea lor
în mai multe cicluri, pe măsura întrebuinţării lor, în cheltuielile activităţilor sub formă de uzură calculată în
proporţie de 100 % din valoarea acestora, diminuată cu valoarea rămasă probabilă. Excepţie fac obiectele
de mică valoare şi scurtă durată, a căror valoare unitară nu depăşeşte 1/2 (500 lei) din limita stabilită. În
conformitate cu S.N.C. „Stocurile ”, acestea se trec la cheltuieli sau consumuri pe măsura dării lor în
folosinţă.
Potrivit S.N.C. (paragraful 34), obiectele de mică valoare şi scurtă durată sunt activele care:
 au o valoare unitară nu mai mare decât limita stabilită de legislaţie (1 000 lei), indiferent de durata
de exploatare;
 au o durată de serviciu nu mai mare de un an, indiferent de valoarea unei unităţi.
În categoria obiectelor de mică valoare şi scurtă durată se includ uneltele de muncă, sculele,
instrumentele, dispozitivele din secţiile de producţie, echipamentul de protecţie şi de lucru, aparatele de
măsură şi control etc.
În ceea ce priveşte subsistemul documentelor primare utilizate, acesta cuprinde documentele de intrare
şi ieşire similare celorlalte stocuri (factura fiscală, factura de expediţie, actul de achiziţie) şi în plus se mai
utilizează fişa obiectelor de inventar în folosinţă, în care se ţine evidenţa cantitativă a obiectelor de inventar
folosite, precum şi a persoanelor care le gestionează. Evidenţa analitică a obiectelor de mică valoare şi
scurtă durată se ţine pe grupe omogene, pe tipuri şi pe gestionari.
Contabilitatea obiectelor de mică valoare şi scurtă durată presupune rezolvarea a două probleme
principale:
1) urmărirea existenţei şi mişcării obiectelor de mică valoare şi scurtă durată de la intrarea lor în
patrimoniu şi până la scoaterea din folosinţă;
2) calculul şi înregistrarea uzurii obiectelor de mică valoare şi scurtă durată, în conformitate cu
prevederile politicii de contabilitate a entității.
Pentru evidenţa obiectelor de mică valoare şi scurtă durată se folosesc conturile:
 213 “Obiecte de mică valoare şi scurtă durată” care se debitează cu valoarea obiectelor intrate şi
se creditează cu suma trecută la cheltuieli a valorii uzurabile, precum şi cu valoarea bunurilor
materiale utilizabile obţinute din lichidarea obiectelor;
 214 “Uzura obiectelor de mică valoare şi scurtă durată” care se creditează cu valoarea uzurabilă
a obiectelor de mică valoare şi scurtă durată inclusă în cheltuieli sau consumuri în momentul dării
lor în folosinţă şi se debitează cu suma uzurii calculate decontată aferentă obiectelor scoase din
folosinţă.
În cursul perioadei de gestiune obiectele de mică valoare şi scurtă durată se înregistrează în
contabilitate, în baza facturilor fiscale, facturilor de expediţie, actelor de achiziţie, bonurilor de intrare.
Dacă entitatea procură obiecte de mică valoare şi scurtă durată:
 de la furnizori:
a) cu plata ulterioară a valorii acestora:
Dt 213 „Obiecte de mică valoare şi scurtă durată”
Ct 521 „Datorii comerciale curente”;
b) cu plata imediată a contravalorii acestora:
Dt 213 „Obiecte de mică valoare şi scurtă durată”
Ct 241 „Casa”, 242 „Conturi curente în monedă națională”, 243 „Conturi curente în valută străină”
sau 244 „Alte conturi bancare”;
 prin intermediul titularilor de avans:
a) în cazul eliberării avansului:
Dt 213 „Obiecte de mică valoare şi scurtă durată”
Ct 226 „Creanţe ale personalului”;
b) fără eliberarea avansului:
Dt 213 „Obiecte de mică valoare şi scurtă durată”
Ct 532 „Datorii faţă de personal privind alte operaţii”;
 de la persoane fizice:
Dt 213 „Obiecte de mică valoare şi scurtă durată”
Ct 544 „Alte datorii curente”.
 În cazul efectuării cheltuielilor suplimentare legate de procurarea obiectelor de mică valoare şi scurtă
durată se întocmesc următoarele formule contabile:
 pentru cheltuieli de transport:
a) în cazul folosirii transportului propriu:
Dt 213 „Obiecte de mică valoare şi scurtă durată”
Ct 812 „Activităţi auxiliare”;
b) în cazul când cheltuielile de transport sunt suportate şi facturate de către furnizor:
Dt 213 „Obiecte de mică valoare şi scurtă durată”
Ct 521 „Datorii comerciale curente”;
 pentru cheltuielile privind asigurările în timpul transportării obiectelor de mică valoare şi scurtă
durată:
Dt 213 „Obiecte de mică valoare şi scurtă durată”
Ct 533 „Datorii privind asigurările sociale și medicale”;
 pentru cheltuielile de încărcare şi descărcare:
a) suportate de entitate:
Dt 213 „Obiecte de mică valoare şi scurtă durată”
Ct 531 „Datorii faţă de personal privind retribuirea muncii”, 533„Datorii privind asigurările sociale și
medicale” şi/sau 812 „Activităţi auxiliare”;
b) efectuate de furnizor sau de alte organizaţii:
Dt 213 „Obiecte de mică valoare şi scurtă durată”
Ct 521 „Datorii comerciale curente” sau 544 „Alte datorii curente”;
c) achitate prin intermediul titularilor de avans:
a) în cazul eliberării avansului:
Dt 213 „Obiecte de mică valoare şi scurtă durată”
Ct 226 „Creanţe ale personalului;
b) fără eliberarea avansului:
Dt 213 „Obiecte de mică valoare şi scurtă durată”
Ct 532 „Datorii faţă de personal privind alte operaţii.
Obiectele de mică valoare şi scurtă durată primite cu titlu gratuit se înregistrează prin formula
contabilă:
Dt 213 „Obiecte de mică valoare şi scurtă durată”
Ct 622 „Venituri financiare”.
Dacă în urma inventarierii obiectelor de mică valoare şi scurtă durată se constată plusuri, acestea se
înregistrează în felul următor:
Dt 213 „Obiecte de mică valoare şi scurtă durată”
Ct 612 „Alte venituri din activitatea operaţională”.
Ieşirea obiectelor de mică valoare şi scurtă durată se contabilizează astfel:
 valoarea obiectelor cu preţul unitar nu mai mare de 500 lei date în folosinţă:
Dt 813 „Costuri indirecte de producţie” sau 712 „Cheltuieli de destribuire”, 111 „Imobilizări necorporale
în curs de execuţie” ş. a.
Ct 213 „Obiecte de mică valoare şi scurtă durată”;
 valoarea obiectelor cu preţul unitar mai mare de 500 lei:
Dt 213 „Obiecte de mică valoare şi scurtă durată”, subcontul 2132 „Obiecte de mică valoare şi scurtă
durată în exploatare”
Ct 213 „Obiecte de mică valoare şi scurtă durată”, subcontul 2131 „Obiecte de mică valoare şi scurtă
durată în stoc”;
 valoarea obiectelor constatate lipsă cu ocazia inventarierii sau vândute:
Dt 714 „Alte cheltuieli din activitatea operaţională”
Ct 213 „Obiecte de mică valoare şi scurtă durată”;
 valoarea materialelor primite din lichidarea obiectelor de mică valoare şi scurtă durată:
Dt 211 „Materiale”
Ct 213 „Obiecte de mică valoare şi scurtă durată”.
 După cum s-a menţionat anterior, pentru obiectele de mică valoare şi scurtă durată cu o valoare unitară
mai mare de 500 lei, se calculează uzura. Aceasta se reflectă în contabilitate cu ajutorul contului 214
„Uzura obiectelor de mică valoare şi scurtă durată”.
Uzura calculată aferentă obiectelor de mică valoare şi scurtă durată date în folosinţă se trece la
consumuri, cheltuieli sau la valoarea activelor la care acestea sunt utilizate, întocmindu-se următoarele
formule contabile:
Dt 821 „Costuri indirecte de producţie”
Dt 712 „Cheltuieli de destribuire”
Dt 713 „Cheltuieli administrative”
Dt 121 „Imobilizări necorporale în curs de execuţie”
Dt 141 „Investiții financiare pe termen lung în părți neafiliate”
Dt 251 „Cheltuieli anticipate curente”
Ct 214 „Uzura obiectelor de mică valoare şi scurtă durată”.
Pe măsura scoaterii din funcţiune a obiectelor de mică valoare şi scurtă durată se procedează la casarea
uzurii calculate aferentă acestor obiecte, efectuându-se înregistrarea contabilă:
Dt 214 „Uzura obiectelor de mică valoare şi scurtă durată”
Ct 213 „Obiecte de mică valoare şi scurtă durată”.
Evidenţa analitică a uzurii obiectelor de mică valoare şi scurtă durată se ţine pe grupe sau obiecte
distincte şi pe perioade.
Pentru exemplificarea modului de reflectare în contabilitate a mişcării obiectelor de mică valoare şi
scurta durată folosim informaţiile cuprinse în exemplul 5.4.
Este de menţionat că, dacă valoarea rămasă a obiectelor de mică valoare şi scurtă durată determinată în
prealabil este mai mare decât valoarea imobilizărilor sau deşeurilor obţinute la scoaterea din folosinţă a
obiectelor, diferenţa în cauză se înregistrează prin formula:
Dt 714 “Alte cheltuieli din activitatea operaţională”
Ct 213 “Obiecte de mică valoare şi scurtă durată”.
Documentele centralizatoare în care se prelucrează datele din documentele primare referitoare la
mişcarea obiectelor de mică valoare şi scurtă durată cuprind:
 Registrul pentru conturile 213 “Obiecte de mică valoare şi scurtă durată” şi 214 „Uzura
obiectelor de mică valoare şi scurtă durată”,
 Balanţa de verificare,
 Cartea mare.
În Bilanţul contabil valoarea obiectelor de mică valoare şi scurtă durată, diminuată cu uzura calculată,
se reflectă pe postul „Obiecte de mică valoare şi scurtă durată”, rândul 210.
5.5. Contabilitatea producţiei în curs de execuţie
Producţia în curs de execuţie reprezintă produsele care se găsesc în faze intermediare de prelucrare sau
executare, nefiind încă nici produse finite, nici semifabricate, precum şi produse necompletate în întregime.
Contabilitatea producţiei în curs de execuţie se realizează cu ajutorul contului 215 „Producţia în curs de
execuţie”. Se debitează cu suma produselor şi serviciilor în curs de execuţie la finele perioadei de gestiune
şi se creditează cu decontarea valorii de bilanţ a producţiei în curs de execuţie la începutul perioadei de
gestiune. În cadrul contului 215 „Producţia în curs de execuţie” pot fi deschise următoarele subconturi:
2151 „Produse în curs de execuţie” şi 2152 „Servicii în curs de execuţie”.
Este de menţionat că producţia (serviciile) în curs de execuţie nu trebuie şi nici nu poate să facă
obiectul înregistrării curente, permanente, pe parcursul perioadei în cadrul contabilităţii, deoarece:
 producţia (serviciile) în curs de execuţie se stabileşte la sfârşitul perioadei, de regulă, prin
inventariere;
 costul efectiv al produselor şi serviciilor în curs de execuţie se determină după încheierea perioadei
de fabricaţie sau execuţie.
Aceste caracteristici de gestionare a produselor şi serviciilor în curs de execuţie organizează
contabilitatea astfel:
1. La sfârşitul perioadei de gestiune, în baza lucrărilor de inventariere, se stabileşte costul efectiv
(valoarea de bilanţ) al producţiei (serviciilor) în curs de execuţie care se înregistrează în evidenţa
financiară prin formula contabilă:
Dt 215 “Producţia în curs de execuţie”
Ct 811 “Activități de bază” sau
Ct 812 “Activităţi auxiliare”.
2. La începutul perioadei următoare se scoate din evidenţa financiară producţia (serviciile) în curs de
execuţie, înregistrată la sfârşitul perioadei, întrucât aceasta este în continuă mişcare, transformare şi
finalizare, iar informaţiile înregistrate la un moment dat pe baza inventarierii nu mai sunt relevante
pentru intervalul imediat următor, creditând contul 215 „Producţia în curs de execuţie”, subconturile
respective prin debitul contului 811 „Activități de bază” sau 812 „Activităţi auxiliare”.
În continuare se prezintă modul de reflectare în contabilitate a operaţiunilor sus-menţionate.
Conform Normelor metodologice de utilizare a conturilor contabile, contul 215 „Producţia în curs
de execuţie” se mai debitează sau se creditează în următoarele cazuri:
1. Pentru plusurile de producţie în curs de execuţie constatate cu ocazia inventarierii:
Dt 215 „Producţia în curs de execuţie”
Ct 612 „Alte venituri din activitatea operaţională”.
2. Pentru lipsurile de producţie în curs de execuţie constatate cu ocazia inventarierii:
Dt 714 „Alte cheltuieli din activitatea operaţională”
Ct 215 „Producţia în curs de execuţie”.
3. Pentru valoarea de bilanţ a producţiei în curs de execuţie vândute:
Dt 714 „Alte cheltuieli din activitatea operaţională”
Ct 215 „Producţia în curs de execuţie”.
4. Pentru producţia în curs de execuţie distrusă în urma evenimentelor excepţionale:
Dt 723 „Cheltuieli excepţionale”
Ct 215 „Producţia în curs de execuţie”.
Serviciile în curs de execuţie se reflectă în contul 215 „Producţia în curs de execuţie”, subcontul 2152
„Servicii în curs de execuţie”. Pentru prezentarea modului de înregistrare în contabilitate a operaţiunilor
aferente serviciilor în curs de execuţie se folosesc informaţiile cuprinse în următorul exemplu.
Informaţiile privind producţia şi serviciile în curs de execuţie se generalizează în registrul pentru
contul 215 „Producţia în curs de execuţie”, subcontul 2151 „Produse în curs de execuţie” şi/sau 2152
„Servicii în curs de execuţie”.
La sfârşitul perioadei de gestiune după perfectarea Cărţii mari datele din registrele folosite se trec în
Bilanţul contabil pe rândul 220 „Producţia în curs de execuţie”.

5.6. Contabilitatea produselor şi a mărfurilor

Contabilitatea produselor
Produsele cuprind semifabricatele, produsele finite şi produsele reziduale. Operaţiunile economice
specifice mişcării şi gestiunii produselor sunt:
 obţinerea produselor şi semifabricatelor din secţiile de producţie şi predarea lor la depozit;
 efectuarea controlului calităţii şi identificarea produselor rebutate sau necorespunzătoare sub aspect
calitativ;
 prestarea serviciilor şi executarea lucrărilor pentru alte entități;
 vânzarea produselor către clienţi;
 eliberarea produselor şi semifabricatelor pentru consum intern;
 verificarea integrităţii stocurilor de produse finite şi semifabricate.
Operaţiunile specificate se înregistrează în bonul de predare, bonul de consum, bonul de transport sau
în alte documente primare interne care justifică mişcarea produselor între secţii, magazii şi depozite. În
cazul constatării rebutului se întocmeşte actul (nota) de rebut în care se consemnează produsele sau
semifabricatele rebutate definitiv sau constatate ca produse reziduale.
Eliberarea produselor şi semifabricatelor din depozite pentru vânzare se consemnează în factura fiscală
sau factura de expediţie, după caz. La eliberarea produselor şi semifabricatelor pentru consumul intern sau
prelucrarea ulterioară se întocmeşte bonul de consum.
 Contabilitatea stocurilor de produse finite, semifabricatelor şi produselor reziduale destinate vânzării
se ţine cu ajutorul contului 216 „Produse” care este un cont de activ. În debit se înregistrează costul efectiv
al produselor finite, semifabricatelor şi produselor reziduale intrate în gestiune, obţinute din producţia
proprie prin creditul conturilor 811 „Activități de bază” şi 812 „Activităţi auxiliare”.
Se creditează cu valoarea de bilanţ a produselor finite ieşite din gestiune prin vânzare, în
corespondenţă cu debitul contului 711 „Costul vânzărilor”; cu produsele returnate pentru remedierea
rebuturilor, în corespondenţă cu debitul conturilor 811 „Activități de bază” şi 812 „Activităţi auxiliare”;
cu lipsurile la inventar, în corespondenţă cu debitul contului 714 „Alte cheltuieli din activitatea
operaţională”; cu cele distruse în urma calamităţilor naturale prin debitul contului 723 „Cheltuieli
excepţionale”.
Soldul debitor reprezintă valoarea de bilanţ a produselor finite, semi-fabricatelor şi produselor
reziduale aflate în stoc la finele perioadei de gestiune.
Obţinerea produselor finite din producţie proprie şi modul de reflectare în contabilitate a operaţiunilor
aferente se examinează în continuare în baza următorului exemplu.
În practica contabilă pot fi întâlnite şi alte înregistrări contabile aferente existenţei şi mişcării
produselor. Potrivit S.N.C.„Stocurile ”, produsele finite se evaluează în bilanţ la valoarea cea mai mica
dintre cost şi valoarea realizabilă netă. Folosirea V.R.N. face necesară reflectarea modificărilor în
contabilitate. Astfel, dacă costul efectiv este mai mare decât V.R.N., diferenţa se înregistrează prin
următoarea formulă contabilă:
Dt 714 „Alte cheltuieli din activitatea operaţională”
Ct 216 „Produse”.
În cazul când în urma evaluării ulterioare a produselor aflate în stoc are loc depăşirea valorii realizabile
nete stabilite în baza evaluării anterioare a produselor, pentru suma ce depăşeşte această valoare, dar în
limitele costului efectiv, se întocmeşte următoarea formulă contabilă:
Dt 216 „Produse”
Ct 612 „Alte venituri din activitatea operaţională”.
Este de menţionat că în practica contabilă se întâlnesc şi alte operaţiuni specifice aferente existenţei şi
mişcării produselor.
Astfel, plusurile de produse constatate cu ocazia inventarierii se reflectă prin înregistrarea următoare:
Dt 216 „Produse”
Ct 612 „Alte venituri din activitatea operaţională”.
Produsele returnate de către cumpărători şi clienţi se înregistrează la preţul de valorificare posibilă:
Dt 216 „Produse”
Ct 833 „Returnarea şi reducerea preţurilor la mărfurile vândute”.
Produsele reziduale se valorifică în condiţiile acceptate de utilizatorii interesaţi, fie interni sau externi.
Contabilitatea produselor reziduale se organizează cu ajutorul contului 216 „Produse”, subcontul 2163
„Produse secundare” care se debitează cu valoarea produselor reziduale depozitate în vederea valorificării şi se
creditează cu valoarea produselor reziduale ieşite din depozit spre a fi valorificate. Soldul este debitor şi reprezintă
valoarea stocurilor produselor reziduale la preţul de valorificare (efectiv).
Operaţiunile aferente mişcării şi existenţei produselor reziduale se reflectă în contabilitate ca şi în
cazul produselor finite.
Evidenţa analitică a produselor finite, semifabricatelor şi produselor reziduale se organizează cu
ajutorul fişelor sau cartelelor şi se poate dezvolta pe tipuri de produse, semifabricate şi produse reziduale.
La sfârşitul perioadei de gestiune (lunii) informaţiile privind produsele se generalizează în registrul
pentru contul 216 „Produse”, iar după perfectarea Cărţii mari informaţiile privind stocurile de produse se
reflectă în Bilanţul contabil pe rândul 230 „Produse”.

Contabilitatea mărfurilor
Mărfurile cuprind bunurile achiziţionate în vederea revânzării în aceeaşi stare. Organizarea
contabilităţii mărfurilor este influenţată de mai mulţi factori. Un prim factor îl reprezintă forma circulaţiei:
cu ridicata sau cu amănuntul. În cazul circulaţiei mărfurilor cu ridicata, vânzarea se efectuează în bază de
documente, încasarea urmând a se realiza, de regulă, ulterior, prin virament. De aici rezultă necesitatea
utilizării conturilor de creanţe, din momentul livrării mărfurilor până în momentul achitării lor. În cazul
circulaţiei cu amănuntul, vânzarea se efectuează cu plată imediată, în numerar.
 Un alt factor care influenţează organizarea contabilităţii îl constituie preţurile diferite utilizate ca
preţuri de înregistrare a mărfurilor, de achiziţie sau de vânzare.
Din schema 5.3 rezultă că, în cazul când entitatea ţine evidenţa mărfurilor la preţul de vânzare, este
necesar de a contabiliza un alt element al preţului – adaosul comercial.

Preţul producătorului
Suma totală pe care o
încasează producătorul la
+ = vânzare sau preţul de
achiziţie al comerciantului
TVA
+

Preţul
Adaos comercial = comerciantului
Suma pe care o
încasează
+ = comerciantul la
vânzare
TVA

Schema 5.3. Categorii de preţuri utilizate la evaluarea mărfurilor

Pentru evidenţa mărfurilor sunt destinate următoarele conturi: 217 „Mărfuri”, 831 „Adaos comercial” şi
833 „Returnarea şi reducerea preţurilor la mărfurile vândute”.
Contul 217 „Mărfuri” se utilizează pentru evidenţa existenţei şi mişcării mărfurilor. Este un cont cu
funcţie contabilă de activ şi se debitează cu valoarea de intrare a mărfurilor:
 achiziţionate cu plată de la furnizori, în corespondenţă cu creditul conturilor 521 „Datorii
comerciale curente”, 522 „Datorii curente faţă de părţile afiliate”, la preţul de achiziţie fără
TVA;
 cu cheltuielile aferente procurării materialelor prin creditul conturilor 521 „Datorii comerciale
curente”, 522 „Datorii curente faţă de părţile afiliate”, 812 „Activităţi auxiliare”, 544 „Alte
datorii curente”, 531 „Datorii faţă de personal privind retribuirea muncii”, 533 „Datorii privind
asigurările sociale și medicale” etc.;
 aduse ca aport în natură la capitalul statutar, prin creditul contului 313 „Capital nevărsat”;
 primite ca donaţie sau cu titlu gratuit, prin creditul contului 622 „Venituri financiare”;
 constatate ca plusuri la inventariere, în corespondenţă cu creditul contului 612 „Alte venituri din
activitatea operaţională”;
 cu adaosul comercial aferent mărfurilor intrate, cuprins în preţul de vânzare, dacă evidenţa
mărfurilor intrate se ţine la preţul de vânzare prin creditul contului 831 „Adaos comercial”;
 cu valoarea mărfurilor returnate la preţuri de utilizare posibilă în corespondenţă cu creditul
contului 833 „Returnarea şi reducerea preţurilor la mărfurile vândute”.
Creditul acestui cont reflectă valoarea de bilanţ a mărfurilor ieşite din gestiune prin diverse căi:
 prin vânzare, în corespondenţă cu contul 711 „Costul vânzărilor”;
 ca lipsuri constatate cu ocazia inventarierii şi perisabilităţi, prin debitul contului 714 „Alte
cheltuieli din activitatea operaţională”;
 suma adaosului comercial aferent mărfurilor vândute, în cazul când evidenţa se ţine la preţul de
vânzare cu amănuntul, prin debitul contului 831 „Adaos comercial”;
 pierderi din calamităţi, prin debitul contului 723 „ Cheltuieli excepţionale”;
 diferenţa dintre costul efectiv şi valoarea realizabilă netă, în corespondenţă cu debitul contului 714
„Alte cheltuieli din activitatea operaţională”.
Soldul contului 217 „Mărfuri” este debitor şi reprezintă valoarea de bilanţ a mărfurilor existente în
stoc la finele perioadei de gestiune.
 La sfârşitul perioadei de gestiune (lunii) pentru generalizarea informaţiei privind mişcarea şi existenţa
mărfurilor se întocmeşte registrul pentru contul 217 „Mărfuri”.
Informaţiile privind existenţa stocului de mărfuri la finele perioadei de gestiune se reflectă în rândul
240 „Mărfuri” din Bilanţul contabil.

5.7. Prezentarea stocurilor de mărfuri şi materiale în rapoartele financiare

Rapoartele financiare ca instrumente sintetizatoare ale situaţiei financiare a entităților reprezintă una
din primele surse de informaţii sigure nu numai pentru investitori, ci şi pentru o serie de alţi utilizatori, cum
sunt: salariaţii, împrumutătorii, furnizorii şi alţi creditori, clienţii, guvernul şi diverşii lui reprezentanţi,
precum şi publicul.
Stocurile trebuie să fie clasificate în bilanţ sau înregistrate în notele-anexe la rapoartele financiare într-
un mod care să aibă legătură cu activitatea entității şi să indice valorile incluse în fiecare din categoriile
principale ale stocurilor. În acest context este de remarcat că stocurile de mărfuri şi materiale existente în
entitate se reflectă în rapoartele financiare după cum urmează în schema 5.4.
Conform paragrafului 38 din S.N.C. 2, în rapoartele financiare trebuie să fie prezentate:
 metodele de evaluare a stocurilor de mărfuri şi materiale adoptate. Orice modificare într-o metodă
de contabilitate sau de evaluare trebuie menţionată şi fundamentată;
 valoarea de bilanţ a stocurilor de mărfuri şi materiale, valoarea de bilanţ pe grupe de clasificare
acceptate de entitate, precum şi valoarea rămasă a obiectelor de mică valoare şi scurtă durată;
 valoarea de bilanţ a stocurilor de mărfuri şi materiale evaluate la valoarea realizabilă netă;
 costul vânzărilor stocurilor de mărfuri şi materiale constatat drept cheltuială în perioada de
gestiune;
 suma oricărei majorări a valorii realizabile nete a stocurilor de mărfuri şi materiale în limitele
costului acestora, decontată anterior ca pierderi rezultate din evaluarea acestora la valoarea
realizabilă netă, care se constată ca venit în perioada de gestiune respectivă;
 circumstanţele sau evenimentele activităţii economice care au condus la majorarea valorii
realizabile nete a stocurilor de mărfuri şi materiale în limitele costului acestora;
 valoarea de bilanţ a stocurilor de mărfuri şi materiale ipotecate cu titlu de garanţie a datoriilor. Este
de menţionat că în bilanţ nu pot apărea decât posturile aferente conturilor din clasa 2 de stocuri,
care reprezintă stocuri la costul efectiv, în cazul când acesta este egal cu valoarea realizabilă netă
sau inferior acesteia şi, invers, la valoarea realizabilă netă, atunci când aceasta este mai mică decât
costul efectiv.
 Stocuri de mărfuri şi materiale

Materiale
Obiecte de mică valoare
şi scurtă durată Animale la creştere Producţia în curs de
Produse şi îngrăşat execuţie
Mărfuri

La valoarea cea mai mică

dintre cost şi valoarea La valoarea În funcţie de
realizabilă netă realizabilă netă variantele selectate

costul V.R.N.

cheltuieli de preţul probabil

achiziţie de vânzare la costul la costul
cheltuieli diminuat cu la costul efectiv normativ al normativ al
pentru cheltuielile consumurilor consumurilor
prelucrare pentru materiale de muncă
alte cheltuieli comercializare directe directe

Schema 5.4. Evaluarea stocurilor în rapoartele financia