SISTEMUL CIBERNETIC AL CONSUMATORULUI (SCC)

Structura și funcționarea sistemului cibernetic al consumatorului

Sistemul cibernetic al consumatorului (Gospodăriei) este un sistem fundamental al economiei de

piață. El este reprezentat de mulțimea de indivizi (gospodării) dintr-o economie care realizează
consumul de bunuri și servicii de diferite tipuri. Comportamentul consumatorului este
influențat de mărimea venitului realizat prin închirierea serviciilor factorilor de producție pe care
acesta îi deține în proprietate (capital, muncă, imobile etc.).

Gospodăria constituie sistemul cibernetic format din unul sau mai mulți indivizi care își
utilizează împreună veniturile și proprietatea în vederea satisfacerii nevoilor de consum
individual. Deoarece este dificil de identificat consumul fiecărui individ din cadrul unei
gospodării, se consideră consumul întregii gospodării care este satisfăcut prin utilizarea
veniturilor realizate din salarii, chirii, dividende, arende, dobânzi etc.

Gospodăria constituie un sistem activ pe principalele piețe ale economiei naționale:

- pe piața bunurilor și serviciilor (P.B.S.), ea formează cererea de bunuri și servicii

destinate consumului final;

- pe piața factorilor de producție (P.F.P.), formează oferta de servicii ale factorilor.

Cheltuielile cu bunurile și serviciile consumate depind în mare măsură de veniturile realizate în

urma închirierii serviciilor factorilor de producție aflați în proprietatea indivizilor dintr-o
gospodărie.

Nivelul de satisfacție pe care-l simte consumatorul (gospodăria) în urma consumării bunurilor și

serviciilor achiziționate într-o perioadă dată de timp se numește utilitatea (satisfacția)
consumului.

1
Scopul economic al fiecărei gospodării este să maximizeze utilitatea consumului obținută în
condițiile în care bunurile și serviciile pe care le poate consuma sunt limitate de venitul
disponibil obținut în urma închirierii serviciilor factorilor de producție pe care îi deține în
proprietate. Acest venit disponibil constituie partea rămasă din venitul total, obținută în urma
scăderii părții de venit economisite (economiilor).

𝑽𝑬𝑵𝑰𝑻 𝑻𝑶𝑻𝑨𝑳 𝒅𝒊𝒔𝒑𝒐𝒏𝒊𝒃𝒊𝒍 = 𝑽𝒆𝒏𝒊𝒕 𝒑𝒕𝒓. 𝑪𝑶𝑵𝑺𝑼𝑴 + 𝑽𝒆𝒏𝒊𝒕 𝒑𝒕𝒓. 𝑬𝑪𝑶𝑵𝑶𝑴𝑰𝑺𝑰𝑹𝑬

Deci gospodăria mai trebuie să rezolve încă o problemă de optimizare, pe lângă cea de
maximizare a utilității consumului, și anume, cum să-și aloce venitul obținut între consum și
economii, în așa fel încât venitul obținut în perioadele următoare să fie maxim:

➢ maximizarea utilității consumului, în condițiile în care venitul disponibil este limitat;

➢ alocarea venitului obținut între consum și economii, în așa fel încât venitul obținut în
perioadele următoare să fie maxim.

În cadrul sistemului cibernetic al consumatorului, principalul mecanism de reglare trebuie să

determine obținerea:

- atât a unui consum cu un nivel de satisfacție (utilitate) cât mai mare;

- cât și alocarea intertemporală a venitului total obținut, în așa fel încât veniturile viitoare
obținute de către gospodărie să fie cât mai mari.

2
Abordarea sistemică a consumatorului pune în evidență interdependențele complexe dintre
variabilele care definesc deciziile și comportamentele specifice consumatorilor.

Kotler a reușit să transpună problematica legată de consumator și comportamentul acestuia într-

un limbaj cibernetic. În viziunea sa, consumatorul este un sistem care are o serie de intrări ce
produc un număr de comportamente ca ieșiri.

Principalele variabile de intrare sunt:

- situația economică
- prețul
- calitatea
- utilitatea bunurilor
- posibilitatea de a alege
- prezentarea produselor
- cultura și biografia socio-profesională a consumatorului etc.

Aceste variabile de intrare determină la ieșire comportamente specifice legate de:

- alegerea produsului
- alegerea unității de unde cumpără
- frecvența cumpărărilor
- decizia de cumpărare
- amânarea cumpărării.

Ceea ce se întâmplă efectiv în interiorul sistemului este dificil de analizat și măsurat. Pentru
elaborarea modelelor consumatorului este necesară descompunerea stării sistemului în procesele
elementare care o definesc și o influențează.

3
Starea sistemului este definită și influențată de o serie de procese elementare, precum:
percepția, informația, învățarea, atitudinea și motivația. Rezultanta acestor procese elementare
este comportamentul efectiv al consumatorului care poate fi observat și măsurat. Însă,
numărul mare de variabile care îl condiționează, implicarea individului în decizia finală de
consum, rolul său în declanșarea și desfășurarea proceselor și fenomenelor economice conexe
(de economisire, de producție, de investiție etc.), fac ca modelarea comportamentului
consumatorului să fie o problemă dificilă a ciberneticii sistemelor microeconomice.

Abordarea cibernetică a sistemului consumatorului definește anumite reguli generale de care

trebuie să se țină seama în elaborarea modelelor consumatorului. Aceste reguli generale sunt:

1. Comportamentul efectiv al consumatorului, ca rezultantă a proceselor elementare care îl

definesc, are un caracter relativ autonom în raport cu alte procese care se desfășoară la
nivel microeconomic, ceea ce permite modelarea comportamentului consumatorului relativ
independent de alte sisteme de la nivel microeconomic.

2. Procesele elementare care participă la definirea comportamentul consumatorului trebuie

abordate unitar, fiecare având un anumit rol și o funcție în comportamentul rezultant
observabil al sistemului.

3. Procesele elementare care definesc comportamentului consumatorului au un efect sinergic

care face ca, pe ansamblu, rezultatul obținut să fie mai mare decât rezultatele acestor procese
considerate separate.

4. Comportamentul consumatorului are un caracter sistemic.

Deci sistemul consumatorului (gospodăria) este un sistem cibernetic care:

➢ funcționează relativ autonom,

➢ este capabil de procese de reglare și autoreglare,
➢ are interacțiuni cu alte sisteme din mediul înconjurător și
➢ urmărește un anumit scop.

4
 Deciziile consumatorului și piețele microeconomice

Principalele decizii economice care se iau la nivelul sistemului cibernetic al consumatorului

sunt:
- decizia de alocare a venitului disponibil între consum și economisire;
- decizia de consum;
- decizia de economisire;
- decizia de alocare a timpului disponibil între timpul de muncă și timpul de odihnă.

La baza adoptării acestor decizii stau anumite mecanisme generate de interdependențele dintre
sistemul consumatorului și piețele microeconomice.

Consumatorul primește de pe piața forței de muncă un venit din salarii, 𝑌 𝑊 iar de pe piața
financiară un venit din proprietate 𝑌 𝑞 (venit din deținerea de acțiuni, proprietăți imobiliare,
pământ etc.). Suma acestora formează venitul disponibil 𝑌 𝐷 .

𝑌𝐷 = 𝑌𝑊 + 𝑌𝑞

Prima decizie majoră a consumatorului este alocarea venitului total disponibil între consum și
economisire. Pentru aceasta, el dispune de informații privind:

- prețurile pe piața bunurilor și serviciilor, p și

- ratele dobânzilor plătite pe piața financiară, r.

Rezultatul acestui proces decizional este reprezentat de:

- venitul alocat pentru procurarea de bunuri și servicii, C și

- venitul economisit, S.

𝑌𝐷 = 𝐶 + 𝑆

5
Aceste venituri sunt trimise către:

- piața bunurilor și serviciilor (C), de unde se întorc sub forma unui flux de bunuri și
servicii destinate consumului, respectiv

- piața financiară (S), de unde se întorc sub forma unui flux de venituri din proprietate, 𝑌 𝑞 .

Bunurile și serviciile sunt alese de consumator, care își definește o structură a consumului (un
coș de mărfuri). Acest lucru se face prin decizia de consum care se referă:

- atât la structura consumului ca sumă a diferitelor produse și servicii cumpărate,

- cât și la structura temporală a consumului, adică alocarea fondului de consum C pe
diferite perioade de timp.

Fluxul de venituri din proprietate depinde de decizia de economisire adoptată de consumator.

Această decizie implică:

- partea de venit disponibil alocată pentru economisire (numită și consum amânat), dar și
- alegerea modalităților în care venitul respectiv este economisit (investițiile făcute pe piața
financiară), deoarece ratele dobânzii diferitelor investiții (obligațiuni, acțiuni, depozite
bancare etc.) sunt diferite.

Venitul total disponibil 𝒀𝑫 poate fi, în anumite situații, considerat insuficient de consumator
pentru a-i satisface nevoia de consum sau înclinația spre economisire. În aceste situații, el poate
decide alocarea unui timp mai mare pentru realizarea de venituri (timp de muncă) din timpul său
total disponibil (restul fiind timpul de odihnă).

În adoptarea acestei decizii, consumatorul utilizează informația privind ratele salariilor de pe

piața forței de muncă (w), în mod special acele rate corespunzătoare ocupațiilor pe care indivizii
din cadrul gospodăriei le pot exercita).

𝒕𝒊𝒎𝒑𝒖𝒍 𝒕𝒐𝒕𝒂𝒍 𝒅𝒊𝒔𝒑𝒐𝒏𝒊𝒃𝒊𝒍 = 𝒕𝒊𝒎𝒑 𝒅𝒆 𝒎𝒖𝒏𝒄ă + 𝒕𝒊𝒎𝒑 𝒅𝒆 𝒐𝒅𝒊𝒉𝒏ă

6
Angajarea unui membru al gospodăriei într-o nouă slujbă poate fi privită ca o realocare a
timpului disponibil între muncă și odihnă deoarece, de regulă, slujbele cu rate ale salariului
mai mari necesită un timp de muncă mai mare. În acest timp de muncă trebuie încorporat și
timpul alocat studiului (pregătirii), slujbele mai bine plătite fiind cele care necesită, de regulă, o
pregătire superioară.

Procesele decizionale descrise mai sus sunt interdependente, astfel că variabilele implicate
formează două mecanisme feedback ce determină, în final, comportamentul întregului sistem.

Bucla feedback superioară descrie formarea fondului de consum C care influențează oferta
de muncă a gospodăriei (𝐿𝑆 ) și care, în final, determină mărimea venitului provenind din salarii.

Pe această buclă interacționează decizia de consum și decizia de alocare a timpului disponibil

pentru timp de muncă și timp de odihnă.

Bucla feedback este negativă datorită următorului efect de transmisie care este asociat buclei:

𝑌 𝐷 ↑ ⟹ 𝐶 ↑ ⟹ 𝐿𝑆 ↓ ⟹ 𝑌 𝑊 ↓⟹ 𝑌 𝐷 ↓

Dacă venitul disponibil crește (𝑌 𝐷 ↑) atunci, fondul de consum va crește (𝐶 ↑). Dar, în condițiile
unui fond de consum mai mare, oferta de muncă (timpul de muncă) a gospodăriei va începe să
descrească (𝐿𝑆 ↓) ceea ce duce mai departe la scăderea venitului din muncă(𝑌 𝑊 ↓). Acest lucru
afectează venitul disponibil, care scade (𝑌 𝐷 ↓) ș.a.m.d.

7
 Figura nr. 1

Bucla feedback inferioară descrie procesul de economisire. Un venit disponibil mare (𝑌 𝐷 ↑)

face ca venitul economisit să crească (𝑆 ↑). Acest lucru determină creșterea venitului din
proprietate (𝑌 𝑞 ↑) ceea ce duce, din nou, la creșterea venitului disponibil (𝑌 𝐷 ↑). Deci această
buclă feedback este pozitivă.

𝑌𝐷 ↑ ⟹ 𝑆 ↑ ⟹ 𝑌𝑞 ↑ ⟹ 𝑌𝐷 ↑

Ambele bucle feedback sunt influențate de decizia de alocare a venitului disponibil 𝑌 𝐷 între
consum, C și economisire, S.

Funcționarea simultană în cadrul sistemului consumatorului a acestor două bucle feedback,

asigură stabilitatea acestuia. Dacă bucla feedback pozitivă are tendința de a asigura creșterea
continuă a venitului disponibil, bucla feedback negativă introduce în sistem oscilații legate de
echilibrul pe care trebuie să-l asigure consumatorul între timpul său de muncă și timpul de
odihnă. Pentru a-și spori venitul din muncă, consumatorul poate să crească oferta de muncă, dar
această creștere este limitată de timpul total disponibil și de nevoia de a avea un timp de odihnă,
necesar refacerii capacității de muncă.

8
 MODELAREA SISTEMULUI CIBERNETIC AL
CONSUMATORULUI

I. Preferințele consumatorului și restricția de buget

- Preferințele consumatorului
- Utilitatea consumatorului
- Funcția de utilitate și indicatorii utilității
- Curba de indiferență – definiții și proprietăți
- Restricția de buget

9
 Preferințele consumatorului

Activitățile, procesele și fenomenele din economie sunt stimulate în mare măsură de preferințele
consumatorilor:

- pe piață apar în permanență noi produse;

- produsele existente sunt mereu îmbunătățite din punct de vedere funcțional și calitativ;
- după o anumită perioadă sunt substituie cu produse noi sau pur și simplu dispar de pe
piață.

Obiectivul consumatorului: Luarea acelor decizii care să-i aducă maximul de satisfacție ținând
seama de resursele disponibile.

Pentru o mai bună înțelegere a conceptelor de bază ale teoriei consumatorului, vom considera în
mod simplificat:

- o economie cu un singur consumator și

- n bunuri.

Vom nota cu:

➢ 𝒙𝒋 ∈ ℝ+ , cantitatea din bunul j, 𝑗 ∈ ̅̅̅̅̅

1, 𝑛 și
➢ 𝒙 = (𝒙𝟏 , 𝒙𝟐 , … , 𝒙𝒏 )𝒕 un “coș de bunuri”.

Prin modul de definire, un “coș de bunuri” poate fi asimilat cu un punct din spațiul vectorial
n-dimensional ℝ𝑛+ = ⏟
ℝ+ × ℝ+ × … × ℝ+ .
𝑑𝑒 𝑛 𝑜𝑟𝑖

Definim spațiul bunurilor ca ansamblul de “coșuri de bunuri” asupra cărora un consumator

poate să opteze:

𝒕
𝑿 = {𝒙 = (𝒙𝟏 , … , 𝒙𝒋 , … , 𝒙𝒏 ) ⁄𝒙𝒋 ≥ 𝟎, (∀)𝒋 ∈ ̅̅̅̅̅
𝟏, 𝒏} ⊆ ℝ𝒏+ .

10
În alegerea unui vector de consum (“coș de bunuri”) un consumator poate avea în vedere mai
multe tipuri de preferințe, pentru a căror evidențiere, vom introduce mai multe tipuri de relații de
preferință. Aceste relații sunt construite cu ajutorul unor structuri matematice, astfel:

➢ relația de preferință strictă – notată cu “ ≻ „ - acea relație binară în raport cu care

vectorul de consum 𝒙 = (𝒙𝟏 , 𝒙𝟐 , … , 𝒙𝒏 )𝒕 este preferat strict vectorului
𝒙′ = (𝒙′𝟏 , 𝒙′𝟐 , … , 𝒙′𝒏 )𝒕 în raport cu consumatorul 𝑖 ∈ {1,2, … , 𝑁} = 𝐶, dacă cel dintâi
asigură un nivel de satisfacție strict superior în raport cu cel de-al doilea și scriem:

𝒙 ≻ 𝒊 𝒙′

➢ relația de indiferență – notată cu “ ∼ „ - acea relație binară în raport cu care doi vectori
de consum posibili 𝑥, 𝑥 ′ ∈ 𝑋 ⊆ ℝ𝑛+ produc aceeași satisfacție consumatorului i, adică:

𝒙 ∼ 𝒊 𝒙′ .

➢ relația de preferință slabă – notată cu “ ≽ „ (preferat sau indiferent)

vectorul posibil 𝒙 ∈ 𝑋 ⊆ ℝ𝑛+ aduce un nivel de satisfacție pentru consumatorul i, cel

puțin egal cu cel adus de vectorul posibil 𝒙′ ∈ 𝑋 ⊆ ℝ𝑛+ , și scriem:

𝒙 ≽ 𝒊 𝒙′ .

În virtutea acestor relații, orice consumator poate să introducă o ierarhie a elementelor din
spațiul vectorial al bunurilor. Ordinea elementelor din spațiul bunurilor nu este în mod
obligatoriu aceeași pentru toți consumatorii. Ierarhia din X diferă de la un consumator la altul,
dar și de la o perioadă la alta, chiar pentru același consumator.

11
 Utilitatea consumatorului

În urma consumării unui tip de bun sau a unui pachet de bunuri (vector de consum) de către un
consumator, acesta obține un anumit nivel de satisfacție (utilitate), ce depinde de la un
consumator la altul, pentru același pachet de bunuri.

Prin urmare, utilitatea are un caracter subiectiv, ce depinde de modul de percepere de către
fiecare consumator a consumului aceluiași pachet de bunuri.

Utilitatea = modalitate de măsurare (descriere) a preferințelor.

Necesitatea măsurării utilității rezidă din faptul că, dat fiind caracterul limitat al resurselor,
fiecare consumator urmărește maximizarea satisfacției consumului.

Ținând seama de scala de măsurare utilizată, există două tipuri de utilități:

- utilitatea cardinală
- utilitatea ordinală

Utilitatea cardinală se pretează la o măsurare directă, folosind în acest scop:

- fie unități de măsură speciale (unități de utilitate)

- fie banii, ca unitate de măsură a utilității.

Folosirea banilor ca unitate de măsurare a utilității a fost propusă de A. Marshall deoarece

utilitatea marginală a banilor poate fi considerată constantă. Dificultatea apare din faptul că o
unitate monetară nu are întotdeauna aceeași importanță pentru doi consumatori.

În aceste condiții, utilitatea cardinală poate fi exprimată prin intermediul funcției de utilitate
care asociază fiecărei combinații de bunuri consumate o utilitate exprimată numeric:

𝑈: 𝑋 ⟶ ℝ+

(𝑥1 , 𝑥2 , … , 𝑥𝑛 ) ⟶ 𝑈(𝑥1 , 𝑥2 , … , 𝑥𝑛 ) ∈ ℝ+

12
În cazul în care bunurile sunt independente, are loc egalitatea:

𝑈(𝑥1 , 𝑥2 , … , 𝑥𝑛 ) = 𝑈(𝑥1 ) + 𝑈(𝑥2 ) + ⋯ + 𝑈(𝑥𝑛 ).

De cele mai multe ori, utilitatea cardinală se referă la satisfacția pe care o aduce pentru un
individ consumarea numai dintr-un anumit tip de bun, fără a ține seama de relațiile în care acest
bun se află cu celelalte dintr-un pachet (coș) de bunuri.

Măsurarea preferințelor pentru anumite bunuri prin intermediul utilității cardinale, permite:

- atât ierarhizarea acestora,

- cât și determinarea cantitativă a raportului dintre două bunuri, din punct de vedere al
preferințelor.

Din cauza dificultății practice a măsurării directe a utilității, s-a introdus utilitatea ordinală care
oferă posibilitatea efectuării de comparații calitative în ceea ce privește ordonarea a doi vectori
de consum posibili.

Astfel, vectorul de consum x este preferat strict în raport cu consumatorul i, vectorului de

consum 𝑥 ′ dacă și numai dacă utilitatea realizării vectorului de consum x este strict mai mare
decât utilitatea realizării lui 𝑥 ′ , adică:

𝑥 ≻𝑖 𝑥 ′ ⇔ 𝑈(𝑥) > 𝑈(𝑥 ′ )

Prin intermediul utilității ordinale se realizează o ierarhizare a bunurilor, preferința pentru

fiecare bun sau pachet de bunuri exprimându-se printr-un număr. Ansamblul acestor numere
poate fi ordonat crescător sau descrescător, dar oricare două numere nu pot fi comparate prin
operații de scădere sau împărțire.

Instrumentul de bază folosit în teoria ordinală a utilității este curba de indiferență sau curba de
izoutilitate, introdusă pentru prima dată de Vilfredo Pareto (1848-1923).

13
 Funcția de utilitate și indicatorii utilității

În abordare cardinală, utilitatea totală poate fi exprimată prin intermediul funcției de utilitate
care asociază fiecărei combinații de bunuri consumate o utilitate exprimată numeric:

𝑈: 𝑋 ⟶ ℝ+

(𝑥1 , 𝑥2 , … , 𝑥𝑛 ) ⟶ 𝑈(𝑥1 , 𝑥2 , … , 𝑥𝑛 ) ∈ ℝ+

Principala dificultate în construirea și utilizarea funcției de utilitate este legată de identificare,

deoarece aceasta trebuie să satisfacă o serie de proprietăți:

1. Funcția de utilitate este continuă și crescătoare

2. Funcția de utilitate este diferențiabilă cel puțin de ordinul 2
3. Funcția de utilitate este convexă.

Utilitatea marginală măsoară evoluția utilității totale pentru o variație foarte mică a cantității
consumate. În tratarea utilității marginale, distingem două cazuri:

1. Utilitatea marginală a unui bun parțial sau imperfect divizibil

Un bun este imperfect divizibil dacă există o unitate de măsură dincolo de care este imposibil de
împărțit (telefonul, o pereche de pantofi etc.).

Utilitatea marginală a unui bun imperfect divizibil j reprezintă variația utilității totale
determinate de consumul unei unități suplimentare din acest bun, în condițiile în care
consumul din celelalte bunuri rămâne nemodificat:

𝑗 Δ𝑈(𝑥) 𝑈(𝑥1 , 𝑥2 , … 𝑥𝑗 + ∆𝑥𝑗 , … , 𝑥𝑛 ) − 𝑈(𝑥1 , 𝑥2 , … , 𝑥𝑗 , … , 𝑥𝑛 )

𝑈𝑚 (𝑥) = =
Δ𝑥𝑗 ∆𝑥𝑗

14
 2. Utilitatea marginală a unui bun perfect divizibil

Dacă bunul este perfect divizibil, atunci oricare ar fi unitatea de măsură folosită, există mereu o
cantitate mai mică ce poate fi consumată. Prin urmare, utilitatea marginală a unui bun perfect
divizibil reprezintă variația utilității totale pentru o variație infinitezimală a cantității
consumate din acel bun:

𝑗 𝜕𝑈(𝑥)
𝑈𝑚 (𝑥) =
𝜕𝑥𝑗

Pentru a analiza evoluția nivelului de satisfacție a consumatorului atunci când el consumă o

cantitate din ce în ce mai mare dintr-un anumit bun, vom folosi principiul intensității
descrescătoare a nevoilor (Heinrich Gossen, 1843), conform căruia:

“intensitatea unei nevoi scade, pe măsură ce cantitatea consumată crește”.

Din acest principiu, rezultă că utilitatea marginală este o funcție descrescătoare, în sensul că,
pe măsură ce consumul dintr-un anumit bun crește, satisfacția adusă de ultima unitate consumată
descrește până când devine nulă la punctul de saturație.

Conform principiului raționalității, un individ rațional va urmări întotdeauna să-și

îmbunătățească starea. Prin urmare, putem considera că un consumator rațional nu va continua
consumul dincolo de punctul de sațietate.

Deci, în mod normal, utilitatea marginală este o funcție descrescătoare și pozitivă.

Curba de indiferență

Instrumentul de bază folosit în teoria ordinală a utilității este curba de indiferență sau curba de
izoutilitate, introdusă pentru prima dată de Vilfredo Pareto (1848-1923).

Pentru simplificarea exprimării și posibilitatea reprezentării grafice, vom considera un

consumator cu spațiul bunurilor format doar din două produse:

𝑿 = {𝒙 = (𝒙𝟏 , 𝒙𝟐 )𝒕 ⁄𝒙𝟏 , 𝒙𝟐 ≥ 𝟎} ⊆ ℝ𝟐+ .

15
Se numește curbă de indiferență la nivelul consumatorului cu două bunuri, mulțimea tuturor
combinațiilor din cele două bunuri pentru care utilitatea (satisfacția) rămâne neschimbată.

𝐼(𝑥, 𝑢̅) = {𝑥 = (𝑥1 , 𝑥2 ) ∈ 𝑋/𝑈(𝑥1 , 𝑥2 ) = 𝑢̅, 𝑐𝑢 𝑢̅ 𝑑𝑎𝑡}

Aceluiași consumator i se pot asigna o infinitate de curbe de indiferență, fiecare corespunzând

unui anumit nivel de satisfacție. Ansamblul acestor curbe de indiferență formează harta de
indiferență.

Proprietățile curbelor de indiferență sunt:

- curbele de indiferență sunt descrescătoare

- intersecția a două curbe de indiferență este imposibilă
- curbele de indiferență sunt convexe.

Rata marginală de substituire - Acest indicator are justificare numai dacă cele două bunuri
sunt substituibile.

Presupunem că:
- consumatorul ce consumă un pachet de n-bunuri
- bunurile i și j sunt substituibile
- consumul din celelalte n-2 bunuri rămâne constant.

Numim rata marginală de substituire între bunurile i și j, notată 𝑅𝑚𝑠 (𝑖, 𝑗), ca fiind cantitatea
din bunul j ce substituie o unitate din bunul i astfel încât utilitatea consumului să rămână
nemodificată.

𝑑𝑥𝑗 𝑖 (𝑥)
𝑈𝑚
𝑅𝑚𝑠 (𝑖, 𝑗) = =− 𝑗
𝑑𝑥𝑖 𝑈𝑚 (𝑥)

16
 Restricția de buget

Nevoile consumatorilor, din ce în ce mai mari și mai diversificate, trebuie puse de acord cu
bugetul (venitul, resursele) care este limitat.

Presupunem că:

- venitul consumatorului la un moment dat este cunoscut și notat cu V;

- vectorul prețurilor unitare ale celor n - bunuri este 𝑝 = (𝑝1 , 𝑝2 , … , 𝑝𝑛 ).

Restricția de buget va fi :

𝑝1 𝑥1 + 𝑝2 𝑥2 + ⋯ + 𝑝𝑛 𝑥𝑛 ≤ 𝑉

În cazul particular cu două bunuri:

𝑝1 𝑥1 + 𝑝2 𝑥2 ≤ 𝑉

cu reprezentarea grafică:

𝑥2

𝑉 dreapta bugetului
𝑝2 𝑝1 𝑉
𝑥2 = − ∙ 𝑥1 +
𝑝2 𝑝2

O 𝑉
𝑝1 𝑥1

Figura nr. 2

17
Zona hașurată este mulțimea pachetelor de bunuri ce pot fi cumpărate dispunând de venitul V.

Dreapta bugetului reprezintă combinația maximă de bunuri ce pot fi achiziționate cu venitul V:

𝑝1 𝑉
𝑥2 = − ∙ 𝑥1 +
𝑝2 𝑝2

Pornind de la relația:
𝑝1 𝑥1 + 𝑝2 𝑥2 = 𝑉

și presupunând că se modifică partea de consum din fiecare tip de bun cu ∆𝑥1 , respectiv ∆𝑥2 , în
condițiile în care prețurile unitare și venitul rămân constante (nemodificate), atunci:

𝑝1 𝑥1 + 𝑝1 ∆𝑥1 + 𝑝2 𝑥2 + 𝑝2 ∆𝑥2 = 𝑉

Rezultă 𝑝1 ∆𝑥1 + 𝑝2 ∆𝑥2 = 0 , adică:

Δ𝑥2 𝑝1
=−
Δ𝑥1 𝑝2

Deci, rata marginală de substituire între cele două bunuri este egală cu panta restricției de
buget.

18
 Situații care conduc la modificarea restricției de buget

1. Atunci când se modifică prețul unui bun, celelalte elemente rămânând nemodificate.

Presupunem că prețul unitar al bunului 1 crește (respectiv scade), devenind 𝑝1′ (respectiv, 𝑝1′′ ),
iar celelalte elemente rămân constante: 𝑝1′′ < 𝑝1 < 𝑝1′ , 𝑝2 , 𝑉 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡.

Restricția de buget este în acest caz:

𝑝1′ 𝑉 𝑝1′ 𝑝1
𝑥2 = − ∙ 𝑥1 + , cu − <−
𝑝2 𝑝2 𝑝2 𝑝2

respectiv
𝑝′′ 𝑉 𝑝′′ 𝑝
𝑥2 = − 𝑝1 ∙ 𝑥1 + 𝑝 , cu − 𝑝1 > − 𝑝1
2 2 2 2

𝑝′ 𝑝 𝑝′′
Deci − 𝑝1 < − 𝑝1 < − 𝑝1
2 2 2

𝑥2
𝑝1′′ < 𝑝1 < 𝑝1′
𝑉 𝑝1′ 𝑝1 𝑝1′′
𝑝2 − <− <−
𝑝2 𝑝2 𝑝2

O 𝑉 𝑉 𝑉
𝑝1′′ 𝑥1
𝑝1′ 𝑝1

Figura nr. 3
19
2. Atunci când se modifică venitul consumatorului, prețurile unitare ale bunurilor
rămânând constante.

𝑉 ′′ < 𝑉 < 𝑉 ′ , 𝑝1 , 𝑝2 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡.

În acest caz, creșterea venitului implică creșterea puterii de cumpărare a consumatorului,

respectiv, scăderea venitului conduce la scăderea puterii de cumpărare.

𝑝
Grafic pantele restricțiilor de buget rămân aceleași (= − 𝑝1)
2

𝑉′ 𝑉 ′′ < 𝑉 < 𝑉 ′
𝑝2
pantele restricțiilor de buget
𝑉 𝒑
rămân aceleași (=− 𝒑𝟏)
𝟐
𝑝2

𝑉 ′′
𝑝2

𝑝1′ 𝑝1 𝑝1′′
− <− <−
𝑝2 𝑝2 𝑝2

O 𝑉 ′′ 𝑉 𝑉′
𝑥1
𝑝1 𝑝1 𝑝1

Figura nr. 4

20
3. Atunci când se modifică prețul ambelor bunuri cu o anumită constantă 𝒌 > 0, venitul
rămânând nemodificat, restricția de buget devine:

𝑘𝑝1 𝑥1 + 𝑘𝑝2 𝑥2 = 𝑉.

𝑝 𝑉
Rezultă 𝑥2 = − 𝑝1 ∙ 𝑥1 + 𝑘𝑝 , 𝑘 > 0.
2 2

𝑉 pantele restricțiilor de buget

𝒑
𝑘𝑝2 rămân aceleași (=− 𝒑𝟏)
𝟐

𝑉
𝑝2

𝑉 0<𝑘<1
𝑘𝑝2 𝑝1′ 𝑝1 𝑝1′′
− <− <−
𝑝2 𝑝2 𝑝2

𝑘>1

O 𝑉 𝑉 𝑉
𝑘𝑝1 𝑥1
𝑘𝑝1 𝑝1

Figura nr. 5

Se observă că:

- dacă 𝟎 < 𝑘 < 1, prețurile unitare ale ambelor bunuri scad în aceeași proporție, atunci
restricția de buget se deplasează spre dreapta și deci mulțimea perechilor de bunuri ce pot
fi cumpărate cu același venit V crește;

- dacă 𝒌 > 1 , atunci situația este inversă.

21
MODELE DE ALEGERE OPTIMALĂ LA NIVELUL
CONSUMATORULUI

➢ Cererea necompensată și cererea compensată

➢ Alegerea optimală între timpul de muncă și timpul liber la

nivelul consumatorului (gospodăriei)

22
 Cererea necompensată și cererea compensată

Introducerea restricției de buget micșorează mulțimea consumurilor posibile, ceea ce conduce la

ideea că nivelul de utilitate ce poate fi satisfăcut cu venitul respectiv este limitat.

Similar, atunci când este cunoscut nivelul de utilitate ce se dorește a fi atins, venitul cu care se
poate realiza acest nivel de utilitate poate fi foarte diferit, fiind impus totuși un nivel minim.

Prin urmare, la nivelul consumatorului, apar două situații:

I. Cunoscând restricția de buget, se poate afla nivelul maxim de utilitate ce poate fi

obținut cu venitul respectiv.

Considerăm cazul unui consumator ce dorește să consume două tipuri de bunuri 1 și 2, în

cantitățile 𝑥1 și 𝑥2 , ale căror prețuri unitare sunt 𝑝1 și 𝑝2 și care dispune de un venit V.

Restricția de buget va fi:

𝑝1 𝑥1 + 𝑝2 𝑥2 ≤ 𝑉.

Ipotezele în care vom analiza această situație sunt:

- preferințele convexe
- oricare ar fi două curbe de indiferență, acestea nu se intersectează
- curbele de indiferență sunt convexe.

Problema care se pune este identificarea nivelului maxim de satisfacție ce poate fi atins
dispunând de venitul V.

23
 𝑥2

𝑉
𝑝2

𝑢̅𝑚𝑎𝑥

𝑢̅1

O 𝑉 𝑥1
𝑝1

Figura nr. 6

̅ 𝒎𝒂𝒙 = utilitatea maximă ce poate fi realizată în aceste condiții.

𝒖

Problema de optim la nivelul consumatorului este:

max 𝑈(𝑥1 , 𝑥2 )
{ 𝑥1,𝑥2 (1)
𝑝1 𝑥1 + 𝑝2 𝑥2 = 𝑉

24
Pentru rezolvare, aplicăm metoda multiplicatorilor lui Lagrange:

Pasul 1. Se construiește Lagrangeanul problemei (o problemă clasică de extrem cu legături).

𝑳(𝒙𝟏 , 𝒙𝟐 ; 𝝀) = 𝑼(𝒙𝟏 , 𝒙𝟐 ) + 𝝀 ∙ (𝑽 − 𝒑𝟏 𝒙𝟏 − 𝒑𝟐 𝒙𝟐 ) (2)

Pasul 2. Condițiile necesare de optim sunt:

𝜕𝐿
=0 1 (𝑥)
𝜕𝑥1 𝑈𝑚 − 𝜆 ∙ 𝑝1 = 0
𝜕𝐿 2 (𝑥)
=0 ⇒ { 𝑈𝑚 − 𝜆 ∙ 𝑝2 = 0 (3)
𝜕𝑥2
𝜕𝐿 𝑝1 𝑥1 + 𝑝2 𝑥2 − 𝑉 = 0
{ 𝜕𝜆 = 0

𝜕𝑈 1 (𝑥), 𝜕𝑈 2 (𝑥)
unde am notat: = 𝑈𝑚 = 𝑈𝑚
𝜕𝑥1 𝜕𝑥2

1 (𝑥)
𝑈𝑚 𝑝1 1 (𝑥)
𝑈𝑚 2 (𝑥)
𝑈𝑚
Rezultă
𝑈𝑚2 (𝑥) = 𝑝2
sau
𝑝1
=
𝑝2
legea a-II-a a lui Gossen.

Rezolvând sistemul (3) se obține cererea optimă din cele două bunuri, la nivelul consumatorului:

𝒙∗𝟏 = 𝒙∗𝟏 (𝒑𝟏 , 𝒑𝟐 , 𝑽)

𝒙∗𝟐 = 𝒙∗𝟐 (𝒑𝟏 , 𝒑𝟐 , 𝑽) (4)

cunoscută și sub denumirea de cerere necompensată (cerere Walrasiană, cerere de tip

Marshall).

Pasul 3. Condiția suficientă de optim este ca diferențiala de ordinul 2 a Lagrangeanului în

punctul (𝑥1∗ , 𝑥2∗ ) să fie negativă (punct de maxim).

25
 Interpretarea economică a multiplicatorului lui Lagrange (𝝀)

Aplicând diferențiala totală în problema (1), atât funcției de utilitate, cât și restricției de buget, se
obține

1 (𝑥) 2 (𝑥)
𝑑𝑈(𝑥) = 𝑈𝑚 ∙ 𝑑𝑥1 + 𝑈𝑚 ∙ 𝑑𝑥2
{ (5)
𝑝1 ∙ 𝑑𝑥1 + 𝑝2 ∙ 𝑑𝑥2 = 𝑑𝑉

1 (𝑥) 2 (𝑥)
Substituind 𝑈𝑚 și 𝑈𝑚 din primele două ecuații ale sistemului (3) în sistemul (5), avem:

𝑑𝑈(𝑥) = 𝜆 ∙ (𝑝1 𝑑𝑥1 + 𝑝2 𝑑𝑥2 )

{
𝑑𝑉 = 𝑝1 𝑑𝑥1 + 𝑝2 𝑑𝑥2

𝒅𝑼(𝒙)
⇒ 𝝀= (utilitatea marginală a venitului).
𝒅𝑽

Din reprezentarea grafică anterioară se observă că, pentru atingerea unui nivel cât mai mare de
utilitate, venitul consumatorului urmează a se consuma în întregime.

Pe de altă parte, consumând întregul venit disponibil V, se poate realiza nivelul de utilitate 𝑢̅1 , ̅𝑢2
și respectiv 𝑢̅𝑚𝑎𝑥 .

Dar cum scopul consumatorului este de a-și maximiza satisfacția, rezultă că alegerea optimă
este aceea pentru care dreapta de buget este tangentă la o curbă de indiferență, adică:

1
𝑝1 𝑈𝑚
− =− 2
𝑝2 𝑈𝑚

panta dreptei de buget este egală cu panta curbei de indiferență.

26
II. A doua situație este aceea în care, cunoscând:

- vectorul prețurilor bunurilor (p)

- nivelul de utilitate dorit (𝑢̅)

consumatorul are de rezolvat problema de optim:

𝐦𝐢𝐧{𝒑𝟏 𝒙𝟏 + 𝒑𝟐 𝒙𝟐 }
{ 𝒙 (6)
𝑼(𝒙) = 𝒖 ̅

a cărei rezolvare necesită parcurgerea următorilor pași:

Pasul 1. Se construiește Lagrangeanul problemei:

𝐿(𝑥1 , 𝑥2 ; 𝜆) = 𝑝1 𝑥1 + 𝑝2 𝑥2 + 𝜆 ∙ [𝑈(𝑥) − 𝑢̅]

Pasul 2. Condițiile necesare de optim sunt:

𝜕𝐿
=0 1 (𝑥)
𝜕𝑥1 𝑝1 + 𝜆 ∙ 𝑈𝑚 =0
𝜕𝐿 2
=0 ⇒ {𝑝2 + 𝜆 ∙ 𝑈𝑚 (𝑥) = 0
𝜕𝑥2
𝜕𝐿 𝑈(𝑥) = 𝑢̅
{ 𝜕𝜆 = 0

1 (𝑥)
𝑈𝑚 𝑝1 1 (𝑥)
𝑈𝑚 2 (𝑥)
𝑈𝑚
Rezultă
𝑈𝑚2 (𝑥) = 𝑝2
sau
𝑝1
=
𝑝2
.

27
Rezolvând sistemul dat de condițiile necesare de optim, se obține:

𝑥1∗∗ = 𝑥1∗∗ (𝑝1 , 𝑝2 , 𝑢̅)

𝑥2∗∗ = 𝑥2∗∗ (𝑝1 , 𝑝2 , 𝑢̅) (7)

cunoscută și sub denumirea de cerere compensată (cerere de tip Hicks).

Pasul 3. Condiția suficientă de optim este ca diferențiala de ordinul 2 a Lagrangeanului în

punctul (𝑥1∗∗ , 𝑥2∗∗ ) să fie pozitivă (punct de minim).

Grafic avem:

𝑥2
𝑉2
𝑝2

𝑉𝑚𝑖𝑛
𝑝2

𝑢̅1 curba de
indiferență
𝑢̅ dorită

O 𝑉𝑚𝑖𝑛 𝑉2 𝑥1
𝑝1 𝑝1

Figura nr. 7

28
Se observă că, cu venitul 𝑉1 nu se poate obține nivelul de utilitate dorit 𝑢̅, în timp ce venitul 𝑉2
permite obținerea nivelului de utilitate 𝑢̅, dar și a unui nivel de utilitate superior 𝑢̅1 (𝑢̅1 > 𝑢̅).

Prin urmare, alegerea optimă (𝒙∗∗ ∗∗

𝟏 , 𝒙𝟐 ) se face în acel punct unde o dreaptă a bugetului este

tangentă la curba de indiferență dată, adică:

panta dreptei bugetului = panta curbei de indiferență

(similar cu cazul anterior).

29
 Alegerea optimală între timpul de muncă și timpul liber la nivelul
consumatorului (gospodăriei)

Presupunem că:
- în economie salariile sunt diferențiate în funcție de locul de muncă,
- se consumă un singur fel de bun și
- nu se fac economii.

În aceste ipoteze, la nivelul unei gospodării reprezentative avem următoarea funcție de utilitate
ce trebuie maximizată:

𝐦𝐚𝐱 𝑼(𝒙, 𝒕𝒍 )
𝒙,𝒕𝒍

unde:
x - reprezintă cantitatea consumată la nivelul gospodăriei respective dintr-un bun
𝑡𝑙 – reprezintă timpul destinat producerii bunului respectiv (numărul de ore lucrate).

Restricția de buget este:

𝒑 ∙ 𝒙 = 𝒘𝟏 ∙ 𝒕𝒍 + 𝑽𝟎

adică valoarea consumului din bunul respectiv trebuie să fie egală cu salariul primit (salariul
orar 𝑤1 înmulțit cu numărul de ore lucrate, 𝑡𝑙 ), la care se adaugă dotarea inițială a gospodăriei
respective 𝑉0 (în unități monetare).

Astfel, problema de optim va fi:

max 𝑈(𝑥, 𝑡𝑙 )
{ 𝑥,𝑡𝑙
𝑝 ∙ 𝑥 = 𝑤1 ∙ 𝑡𝑙 + 𝑉0

30
Pentru rezolvare, aplicăm metoda multiplicatorilor lui Lagrange:

Pasul 1. Se construiește Lagrangeanul problemei:

𝐿(𝑥, 𝑡𝑙 ; 𝜆) = 𝑈(𝑥, 𝑡𝑙 ) + 𝜆 ∙ (𝑤1 ∙ 𝑡𝑙 + 𝑉0 − 𝑝 ∙ 𝑥)

Pasul 2. Condițiile necesare de optim sunt:

𝜕𝐿
=0 𝜕𝑈
−𝜆∙𝑝 =0
𝜕𝑥
𝜕𝑥
𝜕𝐿
=0 ⇒ 𝜕𝑈
+ 𝜆 ∙ 𝑤1 = 0 ⇒
𝜕𝑡𝑙
𝜕𝑡𝑙
𝜕𝐿
{ 𝜕𝜆 = 0 {𝑝 ∙ 𝑥 = 𝑤1 𝑡𝑙 ∙ +𝑉0

𝜕𝑈
= 𝜆 ∙ 𝑝, 𝜆 > 0
𝜕𝑥
𝜕𝑈
= −𝜆 ∙ 𝑤1
𝜕𝑡𝑙
{𝑝 ∙ 𝑥 = 𝑤1 ∙ 𝑡𝑙 + 𝑉0

𝝏𝑼
𝝏𝒕𝒍 𝒘𝟏
Rezultă 𝝏𝑼 =− și din rezolvarea sistemului dat de condițiile necesare de optim, se obține
𝒑
𝝏𝒙

soluția (𝑥 ∗ , 𝑡𝑙 ∗ ) și 𝜆∗ .

𝒘𝟏
Pe de altă parte, panta dreptei bugetului este egală cu .
𝒑

Prin urmare, curba de indiferență maximă este cea pentru care panta coincide cu panta
dreptei bugetului.

31
Însă, panta curbei de indiferență este tocmai rata marginală de substituție a factorilor, adică:

𝝏𝑼
𝝏𝒕
𝑹𝒎𝒔 =− 𝒍
𝝏𝑼
𝝏𝒙

Deci, condiția de optim este:

𝝏𝑼
𝝏𝒕 𝒘𝟏
𝑹𝒎𝒔 =− 𝒍 =
𝝏𝑼 𝒑
𝝏𝒙

Pasul 3. Condiția suficientă de optim este ca diferențiala de ordinul 2 a Lagrangeanului în

punctul (𝑥 ∗ , 𝑡𝑙∗ ) să fie negativă (punct de maxim).

Observație. Notând cu: T – timpul total disponibil dintr-o perioadă analizată și

𝑡𝑟 – timpul pentru repaus,

avem: 𝑻 = 𝒕𝒍 + 𝒕𝒓 , de unde 𝑡𝑙 = 𝑇 − 𝑡𝑟 .

Înlocuind pe 𝑡𝑙 în raționamentul anterior, problema de optim se reformulează astfel:

max 𝑈(𝑥, 𝑡𝑟 )
{ 𝑥,𝑡𝑟
𝑝 ∙ 𝑥 + 𝑤1 ∙ 𝑡𝑟 = 𝑤1 ∙ 𝑇 + 𝑉0

cu soluția (𝒙∗ , 𝒕∗𝒓 ), după care se poate calcula 𝒕∗𝒍 .

32