Sunteți pe pagina 1din 47

LITERATURA EDUCATORI DEFINITIVAT

SPECII LITERARE
CREATIA POPULARA
Genul Liric – lirica populara
Colinde
Proverbe, zicatori, ghicitori
Folclorul copiilor (cantece formula, recitative, numaratori)
Genul epic
Basmul
Greuceanu
Praslea cel voinic si merele de aur
CREATIA CULTA
Genul epic
Fabula
Jean de La Fontaine – Greierele si furnica.
Greierele si furnica
Legenda
Calin Gruia – Povestea florii-soarelui
Dimitrie Bolintineanu – Muma lui Stefan cel Mare
Basmul cult
Mihai Eminescu - Fat-Frumos din lacrima
Ion Creanga - Povestea lui Harap –Alb
Lyman Frank Baum – Vrajitorul din Oz
Carlo Collodi – Pinocchio
Povesti
Fata babei si fata mosneagului
Povestirea si schita
Ion Alexandru Bratescu Voinesti – Puiul
Emil Garleanu - Caprioara
Ion Creanga – Ursul pacalit de vulpe
Ion Creanga – Capra cu trei iezi
Barbu Stefanescu Delavrancea - Bunicul
Barbu Stefanescu Delavrancea – Bunica
Mihail Sadoveanu - Dumbrava minunata
I.L. Caragiale – Dl. Goe
Schita – demonstratie
I.L. Caragiale – Vizita
IONEL-caracterizarea personajului principal
Romanul pentru copii si despre copii
Ion Creanga - Amintiri din copilarie
Genul Liric
Poezia despre copilarie
George Cosbuc - Iarna pe ulita
La oglinda – George Cosbuc
Poezia despre natura si vietuitoare
George Toparceanu – Balada unui greier mic
Elena Farago
Vasile Alecsandri – Pasteluri
Vasile Alecsandri – Miezul iernei
Mihai Eminescu - Revedere
Eseu „Viata micilor vietuitoare”
Eseu argumentativ pe tema „ Copilaria”
Eseu tema - anotimpurile

1
MODEL DE ARGUMENTARI

SPECII LITERARE

BASMUL

Definitie: Basmul este o specie a genului epic in proza de intindere medie care prezinta
lupta intre bine si rau in care binele invinge intodeauna.
Particularitatile basmului cult:
-clisee compozitionale: Formule tipice (initiale, mediane, finale);
-motive narative: calatoria, lupta, victoria eroului, probele depasite, demascarea si pedepsirea
raufacatorului, casatoria si rasplata eroului;
-specificul reperelor:
- temporale (timpul fabulos, mitic);
- spatiale (taramul acesta, taramul celalalt), sunt vagi, imaginare, redate la modul cel mai
general;
-stil elaborat, imbinarea naratiunii cu dialogul si cu descrierea;
-cifre magice, simbolice (3, 7, 9,12);
-obiecte miraculoase;
-intrepatrunderea planurilor real-fabulos; fabulosul este tratat in mod realist;
-conventia basmului (acceptata de cititor): acceptarea de la inceput a supranaturalului ca explicatie a
intamplarilor incredibile.
-personajele indeplinesc o serie de functii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca in basmul popular,
dar sunt individualizate prin atribute exterioare si prin limbaj.
-existenta unui tipar narativ (bildungsroman) care consta in:
a) o situatie initiala de echilibru
b) un eveniment care deregleaza echilibrul initial
c) aparitia donatorilor si a ajutoarelor
d) actiunea reparatorie (trecerea probelor)
e) refacerea echilibrului si raplata eroului.

POVESTIREA

– definitie si caracteristici
Povestirea (lb.slava „povesti”) este o specie a genului epic, in care faptele sunt prezentate cu un
pronuntat caracter subiectiv, din perspectiva unui narator martor sau participant direct la intamplarile
relatate.
Printre particularitatile povestirii se numara:
- importanta acordata naratorului si actului nararii, accentul pus pe intamplari si situatii, mai putin pe
personaje (prin asta se deosebeste de nuvela);
- caracterul subiectiv - evenimentele sunt prezentate, de obicei, dintr-o perspectiva subiectiva (se
deosebeste de nuvela);
- esentiala in actul povestirii este nararea unor fapte care sa starneasca interes, urmarindu-se
spectaculosul, senzationalul. Prin urmare, in povestire observam uneori, indepartarea de unele date ale
realului (se deosebeste de nuvela);
- povestirea se caracterizeaza prin oralitate, relatia dintre narator si receptor fiind una stransa (receptor
= cititor / narator). Naratorul unei povestiri lasa de obicei impresia ca „spune”, nu ca „scrie”, iar
cititorul are impresia ca inainteaza pe firul povestii o data cu povestitorul.
- asistam adesea, in povestire, la un adevarat ceremonial: aparitia povestitorului, motivarea
imprejurarilor care declanseaza povestirea, folosirea formulei de adresare, captarea atentiei auditorului
(atunci cand in povestire povestitorul este ascultat de alte personaje). Este construita adesea o
atmosfera prielnica (spatiul protector al hanului, in „Hanul Ancutei”, unde cativa calatori se aduna in
jurul focului intr-o toamna tarzie, beau vin si deapana amintiri, istorisesc). Faptele evocate sunt
precedate adesea de o stare de tensiune. Timpul actiunii este, de regula, incert, fara repere precise
(spre deosebire de nuvela).

2
- povestirea se bazeaza, in primul rand, pe arta de a nara, acordandu-se mai putina importanta
elementelor descriptive (prin care se infatiseaza lumea povestita) sau celor analitice privind universul
launtric al personajelor.
Ca dimensiune si ca amploare a subiectului, povestirea se situeaza intre schita si roman. Adesea ea era
confundata cu nuvela (in unele limbi, de exemplu in engleza, nu exista distinctie terminologica pentru
aceste doua specii). In literatura universala, mai ales incepand cu secolele al XVIII-lea, al XIX-lea,
povestirea se va delimita mai precis de nuvela.
Povestirea in rama: una sau mai multe naratiuni de sine statatoare sunt incadrate fie in prezentarea
unei situatii de comunicare, fie intr-o alta naratiune. („Hanul Ancutei” de M. Sadoveanu). In
literatura romana maestrii povestirii sunt: Ion Creanga, Mihail Sadoveanu, Vasile Voiculescu.

NUVELA

NUVELA ISTORICA - SPECIA LITERARA

-   Specie a genului  epic,  in  proza,   de  dimensiuni  relativ reduse (se situeaza intre schita si
roman), cu un fir narativ central si o constructie epica riguroasa, cu un conflict concentrat, care
implica un numar redus de personaje.
-   Naratiunea se desfasoara liniar, cronologic, prin inlantuirea secventelor narative.
-   Se observa tendinta de obiectivare, de atenuare a prezentei naratorului care nu se implica in
subiect si se detaseaza de personaje. Intamplarile sunt relatate alert si obiectiv; naratorul intervine
relativ putin prin consideratii personale, iar descrierile sunt minime.
-  Actiunea nuvelei este mai dezvoltata decat a schitei, pusa pe seama unor personaje, ale caror
caractere se desprind dintr-un puternic conflict.
-  Relatiile temporale si spatiale sunt clar delimitate. Timpul derularii evenimentelor este precizat,
ceea ce confera verosimilitate.
-  Se acorda o importanta mai mare caracterizarii complexe a personajelor decat actiunii
propriu-zise. Personajele sunt caractere formate si se dezvaluie in desfasurarea conflictului. In functie
de rolul lor in actiune, ele sunt construite cu minutiozitate (biografia, mediul, relatiile motivate
psihologic) sau sunt portretizate succint.
-  Rolul detaliilor semnificative.
-  Specie epica, in proza, aparuta in literatura europeana in secolul al XV-lea (denumirea fr. nouvelle,
it. novella, releva noutatea, caracterul inedit al subiectelor abordate, ceea ce a devenit ulterior tendinta
de obiectivare). Ca specie moderna, nuvela are o constructie epica riguroasa.

NUVELA Comparativ cu alte specii epice in proza:


-    Prin dimensiune, nuvela si povestirea se situeaza intre schita si roman:
schita < nuvela si povestirea < romanul
-    Spre deosebire de roman, nuvela este conceputa pentru o lectura nefractionata.
Deosebiri nuvela - povestire:
Nuvela    
- tendinta spre obiectivare a nuvelei    (naratiunea la persoana a IlI-a)
- autorul nuvelei isi construieste personajul prin mai multe detalii  
- raportul cu realitatea: nuvela urmareste realizarea verosimilitatii    

 Povestire
 - caracterul subiectiv, prin situatia de transmitator a naratorului (naratiunea la persoana I)
 - autorul povestirii este mai interesat de situatia epica incare se afla personajul
 - povestirea poate  porni  de  la date mai indepartate ale realului (intamplari senzationale  sau   
insolite), dar perspectiva narativa sustine  iluzia autenticitatii

Tipuri de nuvela:
-   dupa curent literar: renascentista, romantica, realista, naturalista etc;
-   dupa tema:  istorica,  psihologica,  fantastica,  filozofica,  anecdotica, sociala.

3
NUVELA ISTORICA
Caracteristici:
-prezinta fapte si evenimente istorice, personajele au fost de asemenea personaje istorice;
-este inspirata din trecutul istoric (cronici, lucrari stiintifice, folclor, letopisete, lucrari istorice);
-nuvela istorica este o specie tipic romantica (in literatura romana nuvela istorica a aparut in perioada
pasoptista atunci cand s-a dezvoltat romantismul romanesc);
-se distanteaza de realitatea istorica prin apelul la fictiune si prin viziunea autorului;
-are ca tema evocarea artistica a unei perioade din istoria nationala, locul si timpul actiunii fiind
precizate;
-subiectul prezinta intamplari care au ca punct de plecare evenimente consemnate de istorie;
-personajele au numele, unele trasaturi si actiuni ale unor personalitati istorice, dar elaborarea lor se
realizeaza prin transfigurare artistica, in conformitate cu viziunea autorului;
-reconstituirea artistica a epocii se realizeaza si prin culoarea locala (mentalitati, comportamente,
relatii sociale, obiceiuri, vestimentatie, limbaj), conferita de arta naratiunii si a descrierii.
In literatura romana creatorul nuvelei istorice este Costache Negruzzi, cele mai cunoscute 
nuvele ale sale fiind: Alexandru Lapusneanul si Sobiescki si Romanii.

FABULA

Este o specie a genului epic, in versuri(mai rar in proza), in care sunt criticate trasaturi
negative de caracter si defecte omenesti puse pe seama umor animale, urmarind indreptarea
comportamentului uman.
In literatura universala au scris fabule: Esop, La Fontaine, Kralov.
Fabula a fost cultivata in literatura romana de catre:
1. Grigore Alexandrescu
2. Alecu Donici
3. George Toparceanu
4. Tudor Arghezi
5. Aurel Barang
Grigore Alexandrescu apartine generatiei de scriitori de la 1848 si a scris fabule valoroase
cum ar fi: „Boul si vitelul”, „Cainele si catelul”, „Lupul moralist”, „Toporul si padurea”.

Trasaturi ale fabulei


- este o creatie epica deoarece are narator, actiune si personaje
- textul fabulei este alcatuit din 2 parti:
1. poveste alegorica
2. morala: - explicita (formulata de catre autor)
- implicita (desprinsa de catre autor)
- actiunea oricarei fabule este scurta , concentrata, rezumandu-se la un singur aspect din
viata personajelor
- cadrul spatio-temporal al unei fabule este vag conturat, intentia autorului fiind de a da
un caracter de generalitate faptelor prezente
- universul uman este inlocuit cu universul necuvantatoarelor, de obicei animale) pe baza
unei succesiune de personificari care se numeste alegorie
Alegoria este o figura de stil care consta in inlocuirea unei realitati abstracte cu o imagine
concreta pe baza unor asemanari existente intre acestea. Ea se realizeaza printr-o succesiune de
epitete, personificari, metafore, comparatii.
- in fabule sunt criticate: lacomia, lenea, minciuna, ingamfarea, aroganta, prostia,
credulitatea/naivitatea, demagogia, parvenitism (imbogatirea rapida prin mijloace necinstite, depasirea
conditiei materiale pe cai josnice), fatarnicia / ipocrizia.
- numarul de personaje din fabula este intotdeauna foarte mic, acestea fiind alese in
stransa legatura cu tipurile umane pe care le reprezinta: iepurele – omul fricos, leul – omul puternic,
lupul – omul fatarnic, vulpea – omul viclean, catelul – omul naiv

4
- personajele unor fabule sunt prezentate in antiteza, acest fapt fiind evident chiar din
titlu
- modurile de expunere folosite in fabule sunt: naratiune, dialog, monologul adresat si
descrierile (foarte rar) ocupa un spatiu redus oferind scurte informatii ce ajuta la caracterizarea
personajelor
- atitudinea naratorului fata de personajele infatisate este diferita, ironica, sarcastica la
adresa celor aflate pe o treapta sociala superioara si compatimitoare, ingaduitoare la adresa celor aflate
in inferioritate
- fabulei au un caracter educativ evident prin ele realizandu-se, pe un ton glumet,
amuzant, o critica virulenta la adresa societatii omenesti.

ROMANUL
Definitie:
Este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune complexa ce se poate
desfasura pe mai multe planuri, cu personaje numeroase a caror personalitate este bine individualizata
si al caror destin este determinat de trasaturile de caracter si intamplarile ce constituie subiectul operei.

-Apar indicii de timp si spatiu. Intamplarile romanului se petrec in interval mare de timp si in mai
multe locuri.Fiindca este o creatie epica are un subiect structurat pe momentele subiectului.
-In roman apar conflicte puternice: principale si secundare; exterioare si interioare.
-romanul are o structura narativa ampla;
-permite desfasurarea subiectului in planuri paralele;
-combina nuclee narative distincte;
-foloseste un numar mare de personaje, deosebite ca pondere in ansamblul epic;
-prezinta destinul unor personalitati bine individualizate sau al unor grupuri de indivizi;
-cunoaste o mare varietate de forme.

I. CREATIA POPULARA

1. Genul Liric – lirica populara

1.a Colinde

Repertoriul literaturii de ceremonial pentru sarbatorile de Craciun cuprinde si colinde


inspirate din legenda nasterii lui Iisus, precum: Cantecele de stea si Florile dalbe. Colinda este o
specie folclorica de poezie cantata, uneori recitata, inspirata de obiceiurile calendaristice de iarna. Ea
apartine celor trei genuri literare: genului liric prin caracterul de urare, celui epic prin naratiune si
celui dramatic prin faptul ca se concretizeaza in adevarate spectacole. Functiile principale ale colindei
apartin atat vremilor stravechi (magico-ritualice), cat si timpurilor actuale (cele de urare si felicitare).
Textul colindei cuprinde elemente crestine, incantatii magice similare descantecului, imagini sonore
ritualice.
Din punctul de vedere al compozitiei, epicul se desfasoara in colinda in doua planuri,
alternand intre real si fantastic. Colinda apeleaza in introducere si incheiere la formule stereotipe
aducand in prim-plan personaje fabuloase.

Sculati, sculati, boieri mari,


Florile dalbe,
Sculati voi Romani plugari,
Florile dalbe,
Ca va vin colindatori,
Florile dalbe,
Noaptea pe la cantatori,
Florile dalbe,

5
Si v-aduc un Dumnezeu,

Florile dalbe,
Sa va mantuie de rau,
Florile dalbe.
Un Dumnezeu nou nascut,
Florile dalbe,
Cu flori de crin in vascut,
Florile dalbe.

1.b Proverbe, zicatori, ghicitori


Literatura aforistica si enigmistica este alcatuita din proverbe si ghicitori. Ele constau in
mesaje de dimensiuni reduse, cu o informatie morala concentrata.
Proverbul (numit si „paremie”, „pilda”, „vorba aluia”, „vorbe din batrani”) are o expresie
impersonala, de mare vechime, inzestrata cu autoritate si intelepciune. Mici opere literare incadrate in
orizontul vietii umane, ele descopera defectele morale ale omului: minciuna, prostia, ingamfarea,
lenea etc. El poate fi metaforic ori nemetaforic din punctul de vedere al expresiei artistice. In orice
forma, fie de enunt propriu-zis, fie metafora expresiva, proverbul ofera o lectie de intelepciune
aplicata la contexte particulare. Ele reflecta lumea, lucrurile concrete sau particulare, cu scopul de a
dezvalui o semnificatie mai larga, o insusire sau un raport necesar intre obiectele lumii.
Iata cateva exemple: „Dupa fapta si rasplata”, „Ce tie nu-ti place altuia nu-i face”, „Cum
iti asterni asa dormi”, „Treci raul pana nu vine unda”, „Laptele, pana nu-l bati, smantana nu faci” s.a.

1.c Folclorul copiilor (cantece formula, recitative, numaratori)  


Folclorul copiilor  reprezinta o parte componenta a literaturii nationale si constituie un
gen literar de sine statator.
 Prin cantec si joc copilul ia contact cu mediul inconjurator, straduindu-se sa-l cunoasca.
Creatiile din folclorul copiilor insotesc jocurile, dorintele, bucuriile, supararile, impresiile
acestora. Aceste creatii au multiple functii: psihica, educativ-formativa si distractiva. Ele sunt creatii
in proza sau in versuri, epice si lirice si nu au o forma fixa. Aceste creatii au trasaturile specifice
creatiei populare:
- au un caracter anonim intrucat nu se cunoaste autorul;
-au caracter oral fiind transmise pe cale orala;
-au caracter colectiv intrucat sunt creatii ale mai multor persoane care au contribuit intimplator la
imbogatirea lor pana la forma actuala;
-au caracter popular intrucat au ca sursa de inspiratie intelepciunea populara si utilizeaza limbaj si
expresii caracteristice graiului popular – si caracter sincretic, adica implica simultan diferite forme de
arta: muzica, poezie, jocul mimic, dans.  Aceste creatii au trasaturi specifice:
-au o nota de naivitate fireasca, optimism si vioiciune
-se caracterizeaza prin simplitate, muzicalitate si plasticitate
-sunt atractive, placute intrucat copiii prefera rimele nastrusnice, numaratorile sugubete , tot felul de
poezii naive, jocuri hazlii
In continutul lor regasim imagini din lumea animala si florala si din viata sociala si de
familie. Cu alte cuvinte regasim lumea ce inconjoara copilul sau o lume imaginara, specifica
copilariei.Versurile sunt uneori cantate sau scandate de copii.

2. Genul epic

2.a Basmul este o specie a genului epic de mari dimensiuni in care se nareaza intamplari
fantastice ale unor personaje imaginare . El este „o creatie literara cu o geneza speciala, o oglindire a
vietii in moduri fabuloase, un gen vast, depasind cu mult romanul, fiind mitologie, etica, stiinta,
observatie morala”.
Subiectul lui exprima o viziune straveche asupra lumii, atunci cand personaje fantastice
pozitive aflate in slujba Binelui se confrunta cu fortele Raului, pe care le infrang cu ajutorul unor fiinte

6
sau obiecte cu insusiri supranaturale. In naratiunea fantastica Fat-Frumos si Zmeul Zmeilor isi disputa
iubirea Ilenei Cosanzene. Daca in debutul confruntarii dintre cele doua forte morale antagonice Zmeul
pare invingator, pe masura ce depaseste obstacolele din cale, nehotaratul si prea tanarul Fat-Frumos
capata experienta, intelepciune.
Din punctul de vedere al continutului, basmul se caracterizeaza prin fantasticul de esenta
miraculoasa si prin stereotipii constand in formule initiale, mediane, finale. In functie de subiect,
basmul popular se poate clasifica in: fantastic (dominat de elemente fantastice), nuvelistic (relateaza
intamplari si personaje recognoscibile istoric), animalier (are ca protagonisti animale). In basmul
popular perspectiva narativa apartine rapsodului care comunica direct cu auditoriul sau prin
intermediul unor formule de adresare, specifice vorbirii directe.
Modelul structural al basmului cuprinde o situatie initiala de echilibru, un eveniment sau
o secventa de evenimente care deregleaza acest echilibru, actiunea reparatorie marcata printr-o
aventura eroica urmata de refacerea echilibrului si rasplatirea eroului.
De obicei actiunea basmului are o desfasurare biografica, prezentand eroul de la nastere
pana la punctul culminant al existentei: casatoria si investirea ca imparat. Finalul basmului este
intotdeauna fericit, celebrand infrangerea fortelor Raului si implinirea sufleteasca si materiala a
personajelor, reprezentante ale Binelui. Conflictul basmului este exterior, fiind generat de opozitii
morale.
Actiunea basmului este proiectata intr-un timp ireal, fabulos, iar spatiul derularii faptelor
este dincolo de orizontul vietii omenesti. Personajele basmului sunt tipice (parintii – imparatul,
imparateasa, baba, mosul, copiii – mezinul, copilul sarac, viteazul, fata cea cuminte si harnica) sau cu
roluri bine definite (raufacatorul, adjuvantul, persoana cautata, eroul). Ajutoarele desemneaza
personaje nazdravane care se afla la dispozitia eroului pozitiv, iar donatorii sunt personaje intalnite
intamplator, ce ofera obiecte cu insusiri magice protagonistului pentru a-si infrange dusmanii.
In basmul popular fantasticul este antropomorfizat, personajele fabuloase se comporta ca
oamenii, umanizarea lor fiind conventionala iar obiectele si numerele au valoare simbolica. De
exemplu, podul semnifica trecerea in lumea cealalta, de la un model de existenta la altul, de la
imaturitate la maturitate. Pestera este un loc al renasterii si al regenerarii. Coborarea in infern permite
eroului sa experimenteze moartea initiatica si reluarea vietii. Cele mai cunoscute teme ale basmului
sunt: gemenii ucisi de mama vitrega, parintii fara copii, dorinta neimplinita, dragostea pentru o fiinta
nepotrivita s.a. Dintre motivele des intalnite enumeram: calatoria, probele initiatice, catastrofa
naturala, metamorfoza s.a.
Intre marile colectii de basme ale lumii se numara Panchantantra, Sindipa, 1001 de nopti,
Gesta Romanorum (secolul XII), Povestile lui Charles Perrault (1695), cele ale fratilor Grimm (1812-
1815) s.a. Dintre cele 741 de subiecte tip inventariate in basmele lumii de Aarne si Thompson, in
naratiunile fantastice romanesti au fost identificate 270, si anume 140 tipuri comune altor popoare si
130 autohtone. Cel mai frecvent folosite sunt: lupta impotriva unui asupritor (zmeu, diavol, balaur,
imparat lacom, boier carcotas), impunerea de catre bogat ca saracul sa implineasca sarcini
primejdioase pentru a-i lua un bun de pret (copii, sotie), sotia nedreptatita, fata oropsita, modestia
rasplatita.
Basmele romanesti au fost antologate si publicate incepand cu 1845, Petre Ispirescu
(1830-1887) fiind primul mare culegator autohton de basme din jurul Bucurestilor auzite „in familie,
de la parinti si de la rude apropiate” si a carui activitate a fost elogiata de B. P. Hasdeu si de Vasile
Alecsandri. In volumul Legende sau basmele adunate din gura poporului din anul 1882 el a strans
36 de titluri originale dintre care cel mai cunoscut este Tinerete fara batranete si viata fara de
moarte. Acest basm a fost considerat un „basm legenda” (Silviu Angelescu), un „mit disimulat” (N.
Constantinescu), „un dar nesperat al culturii noastre folclorice adus umanitatii” (C. Noica).
Basmul este o specie a epicii populare (de regula in proza) si culte, cu o raspandire
mondiala, in care se nareaza intamplari fantastice ale unor personaje imaginare (feti frumosi, zane,
animale nazdravane etc.) aflate in lupta cu forte nefaste ale naturii sau ale societatii, simbolizate prin
balauri, zmei, vrajitoare etc, pe care ajung a le birui in cele din urma ". (Dictionar de termeni literari,
Bucuresti, E.A., 1976, p.49). Completam aceasta definitie cu cele spuse de G. Calinescu in prefata
la Estetica basmului:,, Basmul este o opera de creatie literara cu o geneza speciala, o oglindire in
orice caz a vietii in moduri fabuloase. Basmul e un gen vast, depasind cu mult romanul, fiind

7
mitologie, etica, stiinta, observatie morala etc. Caracteristica lui este ca eroii nu sunt numai oameni, ci
si fiinte himerice, animale ".

Particularitatile basmului cult:

Definitie: Basmul este o specie a genului epic in proza de intindere medie care prezinta
lupta intre bine si rau in care binele invinge intodeauna.
-clisee compozitionale: formule tipice (initiale, mediane, finale);
-motive narative: calatoria, lupta, victoria eroului, probele depasite, demascarea si pedepsirea
raufacatorului, casatoria si rasplata eroului;
-specificul reperelor:
- temporale (timpul fabulos, mitic);
- spatiale(taramul acesta, taramul celalalt), sunt vagi, imaginare, redate la modul cel mai general;
-stil elaborat, imbinarea naratiunii cu dialogul si cu descrierea;
-cifre magice, simbolice (3, 7, 9,12);
-obiecte miraculoase;
-intrepatrunderea planurilor real-fabulos; fabulosul este tratat in mod realist;
-conventia basmului (acceptata de cititor): acceptarea de la inceput a supranaturalului ca explicatie a
intamplarilor incredibile.
-personajele indeplinesc o serie de functii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca in basmul popular,
dar sunt individualizate prin atribute exterioare si prin limbaj.
-existenta unui tipar narativ (bildungsroman) care consta in:
a) o situatie initiala de echilibru
b) un eveniment care deregleaza echilibrul initial
c) aparitia donatorilor si a ajutoarelor
d) actiunea reparatorie (trecerea probelor)
e) refacerea echilibrului si raplata eroului.

Greuceanu

Acest basm popular fantastic a fost cules de Petre Ispirescu in 1876 si publicat in 1882 in
volumul Legende sau basmele romanilor.
Tema este comuna basmelor populare, adica lupta dintre bine si rau din care iese invingator
intotdeauna binele, dreptatea, cinstea etc, caracteristici esentiale ale optimismului uman.
Titlul este numele personajului principal. Eroului nu i se dezvaluie originea, cum se
intampla in alte basme. Se precizeaza doar ca „Pe vremea aceea, se afla un viteaz pe nume
Greuceanu". Nu este nici fiu de imparat, nici mezinul unei familii modeste, ci un viteaz care „isi lua
inima in dinti", incumetandu-se sa-si ofere imparatului Rosu slujba pentru a elibera Soarele si Luna
din captivitatea zmeilor, „acesti impielitati vrasmasi ai omenirii".
Subiectul acestei opere literare este simplu si reprezinta o impletire de fapte si situatii reale
cu altele fantastice sau miraculoase intre care nu exista hotare. Ca in orice basm, predominante sunt
situatiile supranaturale fata de cele realiste, spre deosebire de poveste in care domina realul. Formula
introductiva de la inceput „A fost odata ca niciodata" proiecteaza actiunea intr-un spatiu nelimitat si
intr-un timp nedeterminat. Imparatul Rosu era foarte mahnit ca niste zmei au furat de pe cer Soarele si
Luna. Dadu de stire ca, viteazul care le va aduce, va primi pe fata lui de sotie si jumatate din
imparatie, iar cine nu va izbuti va fi pedepsit prin taierea capului. Desi imparatul se dovedeste drept si
ferm in hotararea de a pedepsi eventuala neizbanda, Greuceanu este cu atat mai hotarat: „-Fie, marite
imparate, chiar de-as sti ca voi pieri, tot nu ma voi lasa pana nu voi duce la capat bun sarcina ce imi
iau de bunavoia mea." Pe Greuceanu insa, in primul rand, il determina sa riste dragostea fata de
oameni, care, fara soare (simbol al vietii, al luminii, al cunoasteriI) si fara luna (simbol al linistii, al
pacii si al poeziei) nu puteau trai. Insotit de fratele sau, Greuceanu ajunse la Faurul Pamantului, un
personaj cu virtuti supranaturale. Un sfat de trei zile si trei nopti cu acesta il pregateste sa infrunte
vicleniile zmeilor. Dupa plecarea lui Greuceanu, Faurul Pamantului face din fier chipul lui Greuceanu,
apoi porunci „sa arda cusnita ziua si noaptea". La o rascruce de drumuri, cei doi frati se despart. Un
cutit infipt in pamant si cate o basma purtata de fiecare va avea menirea de a da de stire unuia despre

8
soarta celuilalt. Intors mai devreme, fratele Greuceanului constata ca e curat cutitul, iar Soarele si
Luna au revenit pe cer. In acest timp, Greuceanu, prefacut mai intai in porumbel si apoi in musca, afla
de la zmeoaice cand se intorc zmeii de la vanatoare din Codrul Verde. Codrul Verde apare ca un taram
al interdictiei pentru oameni, stapanit de zmei, aici aflandu-se locul tainic unde erau Soarele si Luna
in captivitate. Greuceanu se lupta cu zmeii. Dupa ce-i invinse pe zmeul cel mic si pe fratele acestuia,
el se lua la lupta cu tatal zmeilor, „un tartor catranit". Lui i se adreseaza curajos Greuceanu: ,,Vino sa
ne batem, in sabii sa ne taiem, in suliti sa ne lovim, ori in lupta sa ne luptam". Lupta cu tartorul
zmeilor este descrisa cu mult dinamism: Sosi zmeul si se luara la bataie: „in sabii se batura ce se
batura si se rupsera sabiile; in suliti se lovira ce se lovira si se rupsera sulitele; apoi se luara la lupta: se
zguduiau unul pe altul de se cutremura pamantul. Asa lupta nici ca s-a mai vazut!". Cu ajutorul
miraculos al corbului care-i aduce lui Greuceanu un cioc de apa dulce si acesta se inzdraveni, il vari pe
zmeu pana la gat in pamant si, dupa ce afla unde se gasesc Soarele si Luna, ii reteza capul. Cu degetul
mic de la mana dreapta a zmeului - drept cheie- deschide „cula", eliberand Soarele si Luna. Gestul
eroului capata dimensiuni titanice: „Lua in mana dreapta soarele si in cea stanga luna, le arunca pe cer
si se bucura cu bucurie mare". Gestul nobil al lui Greuceanu a fost bine primit de colectivitate:
„Oamenii, cand vazura iarasi soarele si luna pe cer, se veselira si laudara pe Dumnezeu ca a dat atata
tarie lui Greuceanu de a izbandit impotriva impielitatilor vrajmasi ai omenirii".

Praslea cel voinic si merele de aur

Publicat in anul 1862, in doua reviste bucurestene cu orientari politice divergente, „Taranul
roman” si „Unirea”, basmul a fos intitulat mai intai Cele trei mere de aur. Actiunea lui se deruleaza
in jurul a doua motive: cel al initierii in viata adulta a feciorului unuí crai si cel al tradarii de frate.
Subiectul basmului. Actiunea se petrece intr-un loc si timp nedeterminat si este declansata
de supararea imparatului caruia i se fura merele de aur, exact in timpul coacerii. El vesteste o rasplata
substantiala pentru cei care ii vor aduce merele si il vor prinde pe hot. Intre vitejii care isi incearca
norocul se afla si cei doi feciori mai mari ai imparatului. Toti adorm in mod misterios chiar in noaptea
cand merele se coc si cand un hot le fura. Spre surpriza tuturor numai feciorul cel mic, Praslea,
reuseste sa aduca tatalui merele de aur. Dupa ce afla secretul vrajii care ii impiedica pe ceilalti viteji sa
vegheze toata noaptea, el isi confectioneaza tepuse care sa nu-l lasa sa adoarma. Plecat in urmarirea
hotului impreuna cu fratii sau, el ajunge pe celalalt taram unde se lupta cu zmeii, elibereaza trei fete
surori si le transforma palatele in mere de arama, argint si aur. Dupa aceste ispravi care ii probeaza
vitejia si intelepciunea, Praslea este tradat si parasit pe taramul zmeilor de fratii sai, invidiosi. Revenit
printre oameni cu ajutorul unui zgriptor caruia ii salveaza copiii, el afla ca fratii s-au casatorit cu fetele
salvate de pe taramul zmeilor si ca cea mai mica dintre ele refuza a-si alege de barbat vreun
pretendent. Pentru a amana casatoria nedorita, tanara femeie cerea sa i se aduca trei obiecte cu valoare
simbolica: o furca cu caierul si fusul cu totul de aur, o closca cu puii de aur, un mar de aur. Praslea
ofera fetei obiectele solicitate si face astfel posibila recunoasterea sa. Fratii sunt pedepsiti, iar el se
casatoreste cu fata care l-a asteptat cu fidelitate.
Din punctul de vedere al constructiei literare naratiunea lui Petre Ispirescu impleteste doua
conflicte: prinderea si pedepsirea hotului din gradina cu mere de aur a imparatului si pedepsirea
fratilor tradatori. Daca pe zmei ii omoara Praslea, pe fratii tradatori ii pedepseste Dumnezeu, ei
devenind victimele justitiei divine nedepasind proba sagetilor inaltate in cer, ce se infig in capetele
adevaratilor vinovati.
Protagonistul. Praslea este un erou justitiar, care pe parcursul naratiunii se transforma dintr-
un fecior nevarstnic intr-un om matur, capabil a intemeia o noua familie si a conduce o imparatie.
Seria probelor pe care le traverseaza protagonistul pentru a ajunge la varsta barbatiei este deschisa de
mitul marului Afroditei. El este exemplificat in probele depasite mai intai in gradina tatalui, apoi pe
taramul zmeilor si, in cele din urma, printre oameni, cand revine printre ai sai. Eroul infrunta cu
istetime si curaj diversele intrupari ale raului: hoti, fiinte fantastice, frati tradatori si invidiosi. El
traverseaza doua serii de initieri: cea de fiu respectuos si loial familiei sale si apoi pe aceea de barbat
plecat in cautarea sotiei ideale. Pe taramul celalalt el infrunta zmeii si se salveaza datorita calitatilor
morale deosebite: generozitate si curaj.

9
Motive si simboluri literare. Basmul lui Ispirescu apeleaza la mai multe mituri, devenite
motive literare, precum: marul oferit Afroditei de Paris pentru a o desemna mai frumoasa decat Atena
si Hera, mitul nuptial al castigarii sotiei dorite si de alti barbati, mitul celor trei varste ale umanitatii
(de arama, de argint, aur), mitul fratelui tradator (al lui Cain si Abel), mitul femeii virtuoase si al
petitorilor ei (dupa modelul sotiei lui Ulise, Penelopa), mitul pasarii salvatoare (vultur, corb, zgriptor).
El valorifica simboluri ritualice ce desemneaza atributiile femeii in familie si in gospodarie: fusul,
furca si closca cu puii de aur.
Realizari artistice. In afara naratiunii fantastice constand in serii de probe pe care
protagonitul le depaseste cu succes, proza lui Petre Ispirescu insereaza dialoguri revelatoare pentru
conditia morala a eroilor. Cu ajutorul lor sunt aduse in scena personajele si se declanseaza noi
secvente narative. Dialogurile fiilor de imparat cu tatal lor, ori al lui Praslea cu fetele de imparat au
valoare dramatica. Iata dialogul prin intermediul caruia este adus in prim-plan protagonistul naratiunii:
„Timpul veni, merele incepura a se pargui; atunci fiul sau cel mijlociu pazi si el; dara pati ca si frate-
sau cel mare. Tata-sau, deznadajduit, pusese in gand sa-l taie; dar fiul sau cel mic, Praslea, veni cu
rugaciune catre tata-sau, si-i zise:
– Tata, atatia ani l-ai tinut, ai suferit atatea necazuri dupa urma acestui pom. Mai lasa-l, rogu-te, si anul
acesta, sa-mi incerc si eu norocul.
– Fugi d-aci, nesocotitule, zise imparatul. Fratii tai mai mari, atati si atati oameni voinici si deprinsi cu
nevoile n-au putut face nimic, si tocmai tu, un mucos ca tine sa izbuteasca? N-auzi tu ce prapastii spun
fratii tai? Aici trebuie sa fie ceva vraji.
– Eu nu ma incumet, zise Praslea, a prinde pe hoti, ci zic ca o incercare de voi face si eu, nu poate sa-ti
aduca nici un rau.
Imparatul se indupleca si mai lasa pomul netaiat inca un an” .
O alta trasatura stilistica proprie lui Petre Ispirescu o constituie proza ritmata, folosita
pentru a conferi mai multa expresivitate unor situatii epice, in esenta conventionale: „Si se luptara/ si
se luptara,/ zi de vara/ pana seara”, „o bucata de batoc,/ s-un picior de iepure schiop”.

II. CREATIA CULTA

1. Genul epic

1.a Fabula:

Jean de La Fontaine – Greierele si furnica.


Greierasul din fabula "Greierele si furnica" de Jean de La Fontaine (1621-1695) a ajuns, de
la scrierea acestei capodopere a genului, un simbol al lenesului, al omului neprevazator, cunoscut
pretutindeni, iar partenera sa din fabula, furnica, reprezentanta celor harnici, care isi vad de treaba,
pregatindu-se prin munca pentru vremurile grele. Fabula este un gen literar foarte indragit, fiind
accesibil - desigur, la niveluri diferite de intelegere - atat copiilor, cat si adultilor.
Fabula - care este parte a genului epic - aduce lumea animalelor in lumea oamenilor,
facandu-le prin talentul scriitorului sa ia caracteristici omenesti, naravuri, deprinderi, mentalitati, care
ajung astfel satirizate, dandu-ne posibilitatea sa ne vedem mai bine pe noi insine, cu defectele noastre.
De obicei, in cadrul fabulei interactioneaza doua personaje, unul superior si altul inferior,
cel putin aparent, aceasta situatie ducand la posibilitatea de a elibera o morala la finalul ei, o solutie
neasteptata, plina de intelepciune. Ne amintim de tertipul corbului din fabula lui La Fontaine „Vulpea
si corbul”, cand a determinat-o pe vulpe sa scape din gura o bucata de cas, atatandu-i orgoliul de a
demonstra ca are glas frumos.
Inca dinaintea erei noastre, in Mesopotamia se scriau fabule. Au fost gasite de arheologi
tablite de lut provenind din bibliotecile acelor vremuri, in care animale au caracteristici si naravuri
omenesti si, chiar daca morala lor nu este una explicita, ca fabulele de mai tarziu, se poate considera
ca intentia era una de tip moralizator, ele semanand cu proverbele din vremea noastra. Un exemplu
este una dintre aceste inscriptii in care se spune: „Nu vorbesti despre ceea ce gasesti; dar despre ce ai

10
pierdut zici la toata lumea“. In vechea Indie, prin intermediul antologiei Pañchatantra, redactata in
limba sanscrita intre anii 570 i.Hr. si 300 i.Hr., animale precum magarul, leul, maimuta, sarpele
vorbesc de fapt despre moravurile omenesti, influentand Occidentul prin versiunea tradusa in limba
araba, circuland prin Persia, cu titlul Kalila wa Dimna (Kalila si Dimna). Hesiod, cel mai vechi, dupa
Homer, scriitor al Greciei, inca din secolul al VIII-lea a scris fabula „Privighetoarea si eretele”, din
care desprinde o morala care tine de notiunea de dreptate. Dupa aceea fabula se dezvolta prin Esop
(620-560 i.Hr.), cel despre care se crede ca a fost un sclav filozof si fabulist, atat de talentat incat
stapanul sau ii acorda uneori perioade de libertate, datorita sfaturilor bune pe care le primea de la
sclav. Esop scria anecdote si fabule in stil epic, iar Socrate a pus scrierile sale in versuri.
Din Grecia, fabula ajunge la Roma, unde in secolul al IV-lea poetul roman Avinius a scris
patruzeci de fabule, acest tip de creatie literara fiind tot mai indragit. In Evul Mediu, tot mai multi
autori, unii chiar din mediul clerical, scriau fabule sub pseudonime, amendand diverse moravuri.
Prima poeta franceza, Marie de France, la finalul secolului al XII-lea, a publicat o culegere de 63 de
fabule, pe care le-a prezentat in fata regelui Henric al II-lea.

Greierele si furnica
In poezia Greierul si furnica, Alecu Donici reia un subiect initiat de parintele fabulei, Esop, si
abordat de o pleiada de scriitori, in frunte cu La Fontaine. Donici s-a remarcat printr-un ascutit simt al
observatiei, descriind in fabulele sale, sub masca unor animale, moravurile si proastele deprinderi ale
societatii din secolul al XIX-lea.
Acest comentariu face referire la argumentare (demonstratie) a fabulei, moduri de expunere,
structura compozitionala, morala, prozodie, limbajul artistic si figurile de stil din poezia "Greierul si
furnica".
Tema fabulei lui Alecu Donici este satirizarea defectelor de caracter sau frivolitatii oamenilor
lipsiti de prevedere, avand inclinarea de a se lasa in voia placerilor vietii, ignorand consecintele
faptelor lor, necesitatile viitoare si chiar destinul lor personal.
Titlul poeziei "Greierul si furnica" este enuntiativ, constand din numirea celor doua personaje
ale fabulei, dar, implicit, si a relatiei dintre ele, avand in vedere caracteristicile definitorii ale celor
doua insecte.
Principalele moduri de expunere sunt naratiunea la persoana a III-a, avand scopul de a reliefa
obiectivitatea naratorului, si dialogul, sub forma unei scenete a celor doua personaje.
Morala fabulei este subinteleasa, putand insa a fi cu usurinta deslusita din povestirea alegorica.
Este vorba despre nesocotinta oamenilor care nu isi planifica viata, ci o vad doar ca o distractie, "o
desfatare", fara a se pregati pentru vremurile vitrege ("iarna") ce ii pot astepta. Daca unii - reprezentati
de furnica - muncesc din greu pentru a-si asigura existenta si a se pune la adapost de eventuale
evenimente nefaste, altii - intruchipati de greier - nu fac decat sa huzureasca, sa traiasca de azi pe
maine, fara a avea intelepciunea de a pune ceva deoparte sau, cum se spune intr-o expresie populara,
"a strange bani albi pentru zile negre". Intr-o singura fraza, morala acestei fabule ar putea fi:
"Prevederea este mama intelepciunii".
Compozitional, naratiunea este formata din doua parti: o expozitiune, in care se explica
statutul personajelor si imprejurarea ce le face sa interactioneze, si un dialog purtat intre greier si
furnica.
In expozitiune se precizeaza ca greierul si-a petrecut intreaga vara cantand si distrandu-se, iar
viscolul prevestitor de iarna l-a luat prin surprindere, intrucat nu isi adunase nici un pic de mancare
pentru anotimpul rece. Pentru a scapa de spectrul foamei, el alearga cu lacrimi in ochi la furnica,
rugand-o sa ii imprumute niste bucate pana la primavara.
Dialogul dintre personaje este scurt, dar revelator. Furnica ii readuce aminte greierului ca, in
timpul verii, pe cand ea muncea, el nu facea decat sa petreaca si sa cante. Replica finala a furnicii este
ironica, chiar sarcastica: "Ai cantat? Imi pare bine / Acum joaca, daca poti, / Iar la vara fa ca mine."
Prozodia fabulei "Greierul si furnica" se conformeaza acestei specii epice, nefiind foarte
riguroasa in realizarea ritmului si masurii. Versurile sunt compuse din 7-8 silabe, sau chiar 3-4 in
conversatia dintre personaje. Rima este imperecheata in prima secventa narativa (avem aici si o rima
imbratisata) si incrucisata in secventa dialogului (existand exceptia versului fara rima "Tu ce faceai?").

11
Limbajul artistic se remarca prin simplitate, oralitate si stil colocvial. Oralitatea este subliniata
in cea de-a doua parte a poeziei de modalitatea populara de acord al predicatului cu subiectul. Verbele
sunt puse la plural, desi subiectul este la singular ("Furnica l-au ascultat", "l-au intrebat").
Figurile de stil sunt reduse, o trasatura specifica oricarei creatii epice. Principalul procedeu
artistic este personificarea, in fabula avand loc un dialog sugestiv mai ales in dezvaluirea atitudinii si
caracterului furnicii.
In concluzia argumentarii, "Greierul si furnica" este o fabula intrucat este o poezie a genului
epic in versuri, avand ca moduri de expunere naratiunea si dialogul, cuprinzand personajele greierul si
furnica implicate in actiunea de dialog cerere-refuz, si ingloband figuri de stil sarace, reprezentate mai
cu seama de personificare.

1.b Legenda
Legenda este o naratiunea de mai mica intindere care descifreaza cauzele unor fenomene sau
care evoca sentimente si personaje supranaturale, biblice sau istorice. Ea contine viziuni populare,
naive, asupra lumii siinsista asupra aspectelor tragice ale conditiei umane. Originea si insusirile fizice
ale unor plante si animale, actiunea spiritelor naturii sunt subiectele preferate pentru legendele
etiologice.Viata personajelor biblice, descrierea unor sarbatori, practici si obiceiuri crestine sunt
subiecte pentru legendele religioase. Cele istorice contin adevaruri bazate pe amanunte reale sau
fictive despre evenimente si oameni consemnate in documente.

Calin Gruia – Povestea florii-soarelui 


Dintre legende, cele etiologice sunt cele mai accesibile pentru scolari si prescolari.
Legendele pasarilor si plantelor isi au locul lor in operele unor scriitori care s-au inspirat din creatia
populara: Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Sadoveanu, Calin Gruia, Alexandru Mitru
etc. Acestia dau viata si prospetime unor adevaruri stiintifice, adevaruri transfigurate prin modalitati
artistice originale, bogate in resurse morale.
Semnificativa e legenda Povestea florii – soarelui, de Calin Gruia, cu o structura complexa,
asemanatoare basmului,in care sunt folosite modalitati artistice variate pentru a explica originea si
trasaturile plantei. Din punct de vedere ideatic, legenda transfigureaza, prin alegorie, destinul tragic al
“fetei lui Stefan-Voda”, al omului afectat de lupta fortelor opuse. Tesatura metaforica si hiperbolica a
motivelor muteniei, blestemului, predestinarii, Soarelui si Lunei, din perspective reala si
supranaturala, reprezinta un pretext pentru a nuanta, in reverberatii lirice si dramatice, trasaturi general
– umane opuse: bine – rau, viata – moarte, bunatate – rautate, lumina –intuneric.
Compozitia. Povestea florii-soarelui de Calin Gruia, este organizata in episoade narative,
intretaiate de pasaje descriptive. Actiunea e structurata pe doua planuri ce se intrepatrund: planul
concret si cel transfigurat, care pastreaza datele existentiale. Evenimentele sunt circumstantiale in
“spatiul acestui pamant”, folosindu-se timpul trecut (“pre vremea lui Stefan cel Mare”). Naratiunea
legendei Povestea florii-soarelui incepe firesc, aducand in prim plan imaginea “fetei lui Stefan –
Voda”. Fata, desi este de o frumusete unica, e muta, fapt ce provoaca o tristete coplesitoare
voievodului. Acesta cauta leac, sfatuindu-se cu carturarii si vracii cei mai vestiti ai timpului, dar fara
rezultat. Intr-un tarziu, o batrana aude de necazul domnului si se prezinta in fata acestuia cu gand sa-l
ajute. De la episodul venirii batranei la domnul intristat, intriga se nuanteaza. Batrana il povatuieste pe
Stefan sa cheme Soarele la un ospat, unde odrasla sa “avea sa prinda grai, daca il va saruta pe alesul
invitat”. Acest moment determina imprevizibilul intamplarilor si al episoadelor. Sfatul batranei parea,
pentru moment, ca aduce o raza de speranta in sufletul voievodului. Dar Piaza-Rea, personaj malefic,
forta a raului, simbol al intrigii si vicleniei, prin vorbe mestesugite incurca si zadarniceste dezlegarea
fetei de “blestem”, anuntand Luna de “necredinta Soarelui”
Reactiile Lunii – zana rea – sunt surprinse in imagini intunecoase, exprimate in stil direct si
indirect, cu tonalitate de ura – bocet si imprecatie. Ea isi blestema conditia de zana, si nu cea de
femeie, ce i-ar fi adus mai multa fericire. Jura ca se va razbuna pe voda. Insusirile supranaturale si
contrastante ale personajelor dau pregnanta mesajului, in gradarea episoadelor, incepand cu “noaptea
ospatului”. Astfel, “Luna s-a ascuns sub spranceana codrului ca s-o zdrobeasca pe fata”, iar “Soarele,
un Fat-Frumos de lumina, petrecea cu Voda si cu toti curtenii”.
Punctul culminant al naratiunii se realizeaza prin suprapunerea planurilor si a fortelor
conflictuale: “Cand la sfarsit, veni la ospat si fata Domnului, ea cade in genunchi in fata Soarelui si-I
12
cere o gura de mantuire”, dar “Luna furioasa s-a aruncat asupra fetei ca o ploaie de blestem, si i-a topit
chipul in floarea galbena. Voda si mesenii plang pentru povestea trista a fetei”.
Deznodamantul legendei e infatisat prin impletirea planului fantastic cu cel real. Astfel,
“Soarele furios face vant Lunei, iar pe copila o ia in palma si-o sadeste in gradina”, ca s-o aiba
aproape si ca sa se mai mangaie tatal ei.

Dimitrie Bolintineanu – Muma lui Stefan cel Mare


Muma lui Stefan cel Mare, de Dimitrie Bolintineanu, este o legenda, scrisa in 1847, despre
mama lui Stefan cel Mare care refuza sa primeasca noaptea la castel pe Stefan, fiul sau, daca nu este
invingator in lupta cu turcii. Respins, Stefan se intoarce, aduna oastea sa zdrobita si lupta cu dusmanii,
invingandu-i.
Dezvoltand, repetand aceste idei, Bolintineanu pune in miscare un aparat de comparatii,
repetitii, alegorii care sa sustina discursul. Discursul uzeaza de o scenografie simpla si eficace.
Dovada ca poetul o foloseste in mai toate piesele. Modelul cel mai pur il aflam in Muma lui Stefan
cel Mare. Primul tablou infatiseaza atmosfera care precede evenimentul: peisajul, timpul, pozitia
astrelor. O descriptie (evocare) cu elemente luate din recuzita romantica: castelul fixat pe o stanca
neagra, pestera unui sihastru sub o rapa stearpa, o manastire...in aceasta descriere intra si preciziuni de
ordin temporal, climateric («vanturile negre, intr-a lor turbare», «noaptea-i furtunoasa», «noaptea se
intinde si din geana sa», «ca un glob de aur luna stralucea» etc.). Luna este, de regula, sursa de lumina
pentru decoruri.
Urmeaza al doilea moment (tablou), cu o mica nota de mister («Un orologiu suna noaptea
jumatate /in castel in poarta oare cine bate?»), risipit repede de un dialog sever in care apare evidenta
ireductibilitatea pozitiilor. Dialogul (un monolog fragmentat, reinnodat printr-o replica necesara
demonstratiei) constituie esenta poemului. Aici Bolintineanu, priceput in genul declamator, dezvolta
dialectica lui celebra despre datorie si eroism. Retorica, adesea, goala, imagini ce au facut o lunga
cariera in ironie («De esti tu acela, nu-ti sunt mama eu»), insa ceva ramane din aceasta rostogolire de
silabe cantatoare: muzica exterioara, adevarul elementar al propozitiilor...
Urmeaza partea a treia care prezinta efectele lectiei morale dinainte. Este o ilustrare a
vitejiei, cu unele momente de descriptie (urmarirea, batalia) care deviaza de la obisnuita retorica
seaca. Aceasta este schema. In interiorul ei poetul schimba, uneori, ordinea, pune evocarea la urma sau
renunta pur si simplu la cadru,intrand direct in subiect (discursul moral si patriotic). Este inutil sa
cautam, in poemele acestea facute sa imbarbateze inimile si sa seduca urechea, un peisaj, o forma de
sensibilitate fata de lucruri, pentru simplul fapt ca universul material dispare pur si simplu din poem.
Stanca neagra, raul spumegos, rapa stearpa, luna ce se retrage dupa deal constituie un nevinovat
repertoriu de regie. Discursul este aproape alb, imaginile - putine - sunt stereotipe. Imposibil de
surprins o miscare mai originala a imaginatiei. Bolintineanu nu renunta, nici aici, la unele obsesii.
Dalbul il urmareste («dalbe lupte», «dalb mormand», «vorbe dalbe»), dulcele este, oricand, gata sa
innobileze o propozitie.

1.c Basmul cult

Mihai Eminescu - Fat-Frumos din lacrima


Basmul este o specie literara a genului epic, ,,o oglindire [.] a vietii in moduri fabuloase"
(Calinescu). Este o opera narativa, de obicei in proza, de intindere mica sau mijlocie, in care
intamplarile povestite sunt fantastice, iar personajele sunt supranaturale si poarta valori simbolice.
Bogat reprezentant in creatia populara, basmul poate sa aiba si autor cunoscut, dar sursa lui ramane tot
folclorica. Publicat in 1870, in revista ,,Convorbiri literare", basmul in discutie respecta, in linii
generale, schema epica a prototipului popular.
Astfel, ,,Fãt-Frumos din lacrima" incepe cu o situatie initiala repetabila, fixata intr-un
timp indepartat si neprecizat: in vremea veche, un cuplu imparatesc isi traia zilele in durere, din
pricina ca soarta refuza sa-i daruiasca un urmas; acesta ar fi motivul imparatului fara succesor, pe care
l-am intalnit si in ,,Tinerete fara batranete si viata fara de moarte" ori in alte creatii folclorice.
Intr-o zi, in timp ce indurerata imparateasa se ruga la icoana Maicii Domnului, aceasta din
urma, induiosata, a lacrimat; lacrima fiind supta de tanara craiasa, la timpul sorocit, ea va naste un
print pe care l-a numit Fãt-Frumos din lacrima (motivul nasterii miraculoase). Conform schemei

13
narative a basmului popular, Fãt-Frumos creste intr-o luna cat altii intr-un an, iar cand ajunge la varsta
barbatiei, pleaca in lume (motivul calatoriei initiatice).
Evenimentul care tulbura echilibrul initial este vrajba dintre tatal lui Fãt-Frumos si un
imparat vecin, conflict care dura de cincizeci de ani; acesta este cauza plecarii eroului hotarat sa se
lupte cu urmasul imparatului vrajmas.
Ajungand insa la palatul acestuia, Fãt-Frumos este primit cu bucurie si tinerii devin frati de
cruce. In virtutea acestui legamant, Fãt-Frumos il izbaveste pe imparatul vecin de Mama Padurilor
(care cerea jertfa de copii si pe care o invinge, in lupta, dupa ce inversase cele doua buti pline cu apa
si, respectiv, cu putere). Se pastreaza astfel eternul conflict dintre Bine si Rau (prezent in basme), cu
victoria celui dintai. Ca rasplata a vitejiei, Fãt-Frumos o primeste pe Ileana (fiica Mamei Padurilor)
care-i va deveni, mai tarziu, mireasa.
Sirul probelor initiatice pe care trebuie sa le treaca eroul nu se incheiase inca. Rugat de
tanarul imparat vecin sa i-o aduca pe fata Genarului, Fãt-Frumos va fi supus si la alte incercari: se
tocmeste sluga la o baba, careia ii paste iepele, scapand de moartea fagaduita cu ajutorul imparatului
tantarilor si al imparatului racilor (motivul animalelor/vietuitoarelor nazdravane); la capatul timpului
juruit, isi alege un cal (din cei sapte), drept plata a muncii sale. Ca si in basmul popular, calul ales este
slabanog, dar baba pusese in el sapte inimi; cu ajutorul lui, fata Genarului este rapita si adusa la cel
care o iubea. Intre timp, Ileana orbise din pricina lacrimilor varsate de dorul lui Fãt-Frumos.
Intoarcerea acestuia ii aduce insanatosirea, iar nunta va constitui finalul compensator.
Se poate observa astfel ca multe dintre functiile basmului (cum le numeste V. Propp) sunt
respectate: situatia initiala, plecarea eroului de acasa, paguba (lipsa) adusa de un raufacator, incercarile
prin care trece personajul pozitiv, lupta lui cu raufacatorul, victoria eroului benefic, intoarcerea acasa
si nunta. Fireste, intamplarile sunt plasmuite de imaginatie, nu exista in realitate (sunt fantastice).
,,Fãt-Frumos din lacrima" prezinta insa si unele deosebiri care ii confera caracterul de
basm cult:
a) Formula introductiva (,,In vremea veche, pa cand oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decat germenii
viitorului") pastreaza timpul indefinit al lui ,,A fost odata", dar ii lipseste nota de unicitate (,,ca
niciodata") si proiectia in fabulos a basmului folcloric (,,pe cand se potcoveau purecii."); in schimb,
autorul ii imprima o tenta filozofica, oamenii fiind priviti ca potentia (posibilitatea), in termenii lui
Aristotel.
b) Daca in basmul popular portretele lipsesc, de data aceasta, fiecare personaj este bogat zugravit cu
ajutorul unor figuri de stil tipic eminesciene: imparatul era ,,intunecat si ganditor ca miazanoaptea",
imparateasa are fata alba ,,ca o marmura vie", Mama Padurilor este o aparitie inspaimantatoare in stil
romantic: ,,Ochii ei - doua nopti turburi, gura ei - un hãu cascat, dintii ei - siruri de pietre de mori".
c) Eminesciene sunt si pasajele descriptive in care luna, lacul, noaptea, bogatia coloristica si multimea
florara amintesc de lirica marelui poet.
d) Epitetele (,,marmora lucie si alba", ,,cerul cernit"), comparatiile originale (,,fata, dulce ca visele
marii"), hiperbolele care tind spre colosal, toate sunt ale Poetului etern.
e) Fãt-Frumos din acest basm porneste in lume ,,horind" si doinind din fluier, fapt care ii confera
atributele lui Orfeu (personaj mitologic des intalnit in opera eminesciana).
In concluzie: ,, Fãt-Frumos din lacrima" de M. Eminescu este un basm cult, intrucat autorul
imbogateste schema narativa folclorica si o completeaza cu elemente specifice creatiei sale.

Ion Creanga - Povestea lui Harap –Alb

Tema si viziunea despre lume


Basmul cult este specia genului epic, in proza, de intindere medie, cu o actiune desfasurata
pe un singur plan narativ, cu un numar mare de personaje, reprezentand valori morale si in care este
prezenta lupta dintre bine si rau.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea - alaturi de Ioan
Slavici, I.L.Caragiale si Mihai Eminescu - Ion Creanga este cunoscut in literatura romana atat prin
„Amintiri din copilarie”, cat si prin povestile si povestirile sale. Una dintre cele mai importante opere
ale sale ramane basmul „Povestea lui Harap-Alb”.
Opera se incadreaza in specia literara basm cult, prin caracteristicile acestei specii literare. O
prima trasatura a basmului cult este prezenta formulelor specifice. Formula initiala, „Amu cica era

14
odata”, are rolul de a introduce cititorul in lumea fabulosului, cea mediana, „Si mersera si mersera”
mentine treaza atentia cititorului si ii suscita interesul, iar formula finala, „Cine are bani, pe la noi, bea
si mananca, cine nu, sta si se uita”, scoate cititorul din lumea fictionala.
O a doua trasatura a basmului cult este prezenta cifrelor magice, in „Povestea lui Harap-
Alb”cifra magica fiind 3: sunt 3 frati la curtea Craiului, 3 surori la curtea lui Verde Imparat, calul vine
sa manance jaratic de 3 ori, se da de 3 ori peste cap, il inalta la cer de 3ori pe Harap-Alb, acesta se
intalneste de 3 ori cu Spanul, la curtea lui Verde Imparat este supus la 3 probe.
Patru dintre elementele de constructie importante in aceasta opera sunt: tema, relatii spatiale
si temporale, actiunea, relatia dintre inceput si final.
Tema basmului este lupta dintre bine si rau, prezenta in orice basm. In plus, in aceasta
opera, Creanga evidentiaza formarea unui adolescent, care, plecand intr-o calatorie presarata cu
numeroase probe, se va maturiza. Reprezentativi pentru fortele binelui sunt Harap-Alb si toti cei care
il ajuta (Sfanta Duminica, Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, calul, regina
albinelor, regina furnicilor), iar reprezentativi pentru fortele raului sunt Spanul si Imparatul Rosu,
exact cei de care tatal eroului ii spusese sa se fereasca in calatoria sa. In final, ca in aproape toate
basmele culte, raul este invins.
Relatiile spatiale si temporale sunt vagi, imprecise, ca in orice basm, fiind impinse mult
spre trecut: „Amu cica era odata intr-o tara”. Este evident ca reperele de timp neprecizate fac ca
cititorul sa fie introdus intr-un timp al fabulosului, contribuind la crearea unei atmosfere specifice.
Spatiul in care se desfasoara actiunea este un taram al fantasticului, pentru ca include fiinte fabuloase:
Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, fiinte care se metamorfozeaza: calul, Sfanta
Duminica, fata Imparatului Rosu, dar si animale vorbitoare: calul, regina albinelor, regina furnicilor.
Actiunea se desfasoara dupa un tipar specific basmelor: o situatie initiala de echilibru,
dereglarea echilibrului, plecarea la drum a eroului in incercarea de restabilire a echilibrului si
revenirea la echilibrul initial. Astfel, se precizeaza ca intr-o tara un crai care avea trei feciori, primeste
o scrisoare, de la fratele sau, Imparatul Verde, prin care ii cerea sa-i trimita pe unul dintre fii pentru a-i
mosteni imparatia si a se urca pe tron. Primii doi frati esueaza in incercarea la care ii supune tatal lor,
pentru a vedea daca sunt vrednici ca porneasca la drum. Cel mic reuseste si pleaca, avand cu sine un
cal nazdravan care il va ajuta pemanent pe parcursul calatoriei sale. Naivitatea si lipsa de experienta a
mezinului il vor determina sa accepte tovarasia Spanului, cu care se intalneste in timp ce se ratacise
intr-o padure. El incalca astfel porunca tatalui sau de a se feri de omul span si de omul ros. Este pacalit
si devine rob al Spanului, acesta din urma dandu-se drept nepotul craiului, odata ce sosesc la curtea lui
Verde Imparat. Fiul craiului, ce primise numele de Harap-Alb, pentru a marca statutul de sluga, este
supus de catre Span la 3 probe: sa aduca salate din Gradina Ursului, sa aduca dintr-o padure capul plin
de nestemate al unui cerb si sa o aduca pe fata Imparatului Rosu. El reuseste sa treaca atat de primele
doua probe, cat si de ultima, desi, la curtea Imparatului Rosu este supus altor probe. Toate sunt trecute
cu bine datorita prietenilor pe care eroul si-i face pe drum: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-
Lungila, Ochila, Sfanta Duminica, regina albinelor, regina furnicilor.
Conflictul este reprezentat de lupta dintre bine si rau. Se observa ca Spanul, personajul
negativ al basmului, reprezentativ pentru fortele raului, joaca un rol aparte in viata eroului. El ii este
chiar de ajutor acestuia, deoarece, la sfarsitul tuturor probelor la care il supune pe Harap-Alb,
adolescentul devine adult. Chiar calul ii atrage atentia stapanului sau cu privire la necesitatea ca
Spanul sa existe in viata lui Harap-Alb: „Si unii ca acestia sunt trebuitori pe lume cateodata, pentru ca
fac pe oameni sa prinda la minte...”
In acest basm exista o relatie de simetrie intre inceput si final. Inceputul este reprezentat de
formula initiala: „Amu cica era odata”. Aceasta are rolul de a introduce cititorul in lumea fictionala si
de a-l determina sa accepte conventia conform careia, odata intrat in aceasta lume, va intelege ca
fiintele fabuloase si intamplarile neobisnuite vor popula actiunea. Acest inceput coincide cu fixarea
reperelor spatio-temporale, care sunt vagi, imprecise. Finalul are rolul de a scoate cititorul din lumea
fictionala, readucandu-l in lumea reala: „Cine are bani, pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta si se
uita.” Finalul inchide basmul, impreuna cu inceputul ca intr-o rima.
Statutul social al personajului principal Harap-Alb, poate fi cu usurinta identificat in numele
sau. Astfel, se sugereaza prin termenul „alb”, statutul initial al eroului, acela de fiu de crai, iar prin
termenul „harap”, care inseamna om cu pielea neagra, sclav, se sugereaza statutul de rob, de sluga a
Spanului, dupa ce acesta l-a inselat.

15
Statutul psihologic subliniaza un caracter inca in formare, avand in vedere ca fiul de crai
era la varsta adolescentei si nu avea niciun fel de experienta a vietii.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, bunatatea si
milostenia ii aduc foloase, pentru ca, miluind o batrana in curtea palatului, dobandeste sfaturi pretioase
de la aceasta, atat inainte de plecarea la drum, cat si in timpul probelor la care a fost supus.
Generozitatea si lipsa de prejudecata ii aduc alaturi cinci prieteni, care dovedesc ca nu infatisarea
conteaza, ci modul in care pot ajuta la nevoie. Eroul are insa si defecte, precum: naivitatea, lipsa de
incredere in fortele proprii.
Trasatura dominanta de caracter este naivitatea, generata de varsta frageda, de lipsa de
experienta si de neascultarea sfatului parintesc. O scena semnificativa pentru ilustrarea acestei
trasaturi o constituie intalnirea din curtea palatului cu batrana cersetoare. Nicio clipa eroul nu isi pune
problema sa o intrebe pe aceasta cum a ajuns acolo, de vreme ce palatul era pazit cu grija. De
asemenea, nu se intreaba de unde stie aceasta atatea amanunte despre el, din moment ce nu o mai
intalnise niciodata. O alta scena semnificativa este intalnirea cu Spanul. Eroul nu numai ca nu isi da
seama ca Spanul se deghizeaza de fiecare data cand ii apare pe drum eroului, ca sa para ca sunt 3
Spani, nu unul singur, dar nici nu banuieste ca acesta ii intinde o capcana, cand il invita sa coboare in
fantana. Naivitatea in acest caz a avut drept consecinta schimbarea statutului, din fiu de crai in sluga.
In relatie cu Spanul, in scena primei intalniri cu acesta, se dovedeste lipsa de maturitate a
lui Harap-Alb, care primeste o adevarata lectie de viata. Desi calul ar fi putut sa il ajute, el il lasa pe
erou sa hotarasca ce ar trebui facut, il lasa sa greseasca tocmai pentru a invata din experienta si a
intelege ca aparentele pot insela. Pentru fiul de crai, prezenta Spanului inseamna invatarea lectiei
umilintei, a ascultarii si astfel, a maturizarii, atat de necesare in devenirea lui ca imparat.
In relatie cu calul sau, Harap-Alb se dovedeste a fi un adolescent care are mare nevoie de
un prieten, de un sfatuitor, de cineva care sa il indrume si sa-i poarte de grija. Si aceasta intalnire cu
calul ii demonstreaza fiului de crai ca aparentele insala si ca nu infatisarea este importanta, ci calitatile
si modul cum iti oferi celor din jur ajutorul.
In opinia mea, viziunea despre lume si viata a autorului in acest basm este magistral
subliniata, atat prin tema, cat si prin constructia personajelor. Creanga nu doreste sa urmeze tiparul
basmelor populare in care eroul este un Fat-Frumos cu multiple calitati, precum: vitejie, echilibru,
frumusete, dorinta de afirmare. Harap-Alb nu are niciuna dintre aceste calitati. El reuseste sa treaca
probele la care este supus cu ajutorul prietenilor sai, a sfatuitorilor precum calul si Sfanta Duminica.
Mai presus insa de probele pe care le trece, fiul de crai se maturizeaza, dobandind experienta, intentia
autorului fiind de a prezenta acest drum al maturizarii eroului prin crearea unui bildungsroman (roman
al maturizarii unui tanar).
Astfel, opera „Povestea lui Harap-Alb” ramane una dintre cele mai reprezentative scrieri ale
autorului Ion Creanga, despre care Barbu Fundoianu afirma: „A fost gresita opinia ca scrisul lui
Creanga e pentru copii. Creanga e facut sa existe numai pentru adulti sau deloc.”

Vrajitorul din Oz – Lyman Frank Baum

Potrivit autorului, cartea de fata a fost scrisa sub semnul unei imaginatii fericite, replica la
cruzimea basmelor clasice pentru copii, ale fratilor Grimm sau ale lui Andersen.
Naratiunea este simpla, progresiva si are un dublu sens: de axa in necunoscut si inapoi.
Locul ce urmeaza sa fie parasit este ternul Kansas, unde orfana Dorothea traieste alaturi de unchiul
Henry si matusa Em, intr-o lume a nonevenimentului (tot ce se poate intampla aici este un ciclon). Eul
are senzatia coplesitoare a solitudinii iar viata abia palpaie sub un soare dogoritor si intr-un peisaj tern,
cenusiu. Astfel, expeditia fetei va fi una de cucerire a culorilor (verdele – culoarea vietii!) din tara lui
Oz.
Cuplul parental se confunda cu peisajul cameleonic, lipsit de culoare si trist. Doar catelusul
Toto o impiedica pe fata sa devina si ea cenusie. El este duiosia, veselia, culoarea din viata ei.
Elementul care arunca in aer situatia terna este ciclonul. El este cauza regresiunii care o aduce pe
Dorothea la inceputul vietii sale, fetita nascandu-se inca o data. Ca in Pinocchio, disparitia ei este o
moarte simbolica, una initiatica urmata de o noua nastere (calatoria in tara miraculoasa). Revenirea in
Kansas va fi a unei fiinte metamorfozata, constienta de sine.

16
La celalalt taram se poate ajunge numai pe calea vazduhului, iar topografia ei e completa si
polara: orasul Oz in centru, marginit pe verticala de tarile vrajitoarelor bune iar pe orizontala de cele
ale vrajitoarelor rele.
Tema vrajitoarelor este tema mamei bune si a celei rele. Vrajitoarea cea rea este anihilata
prin apa purificatoare ce are puterea unui botez ritualic.
Pe drumul sau, fata intalneste imaginile individualizate ale ei insesi: Sperietoarea, Omul de
tinichea, Leul, care cumulate, devenite un intreg, duc la reusita. Astfel, Dorothea descopera ca natura
umana se compune din inima, creier si curajul de a infrumuseta cenusiul vietii. Mai mult, Sperietoarea
e umanitatea noua fara minte (experienta), Omul de tinichea este umanitatea care a recurs la artificial
iar Leul ar fi animalitatea retrogradata.
Ideea de unificare a bucatilor subzista in grupul celor patru prieteni, acestia formand un grup
complementar functional. Se va dovedi in final ca lipsa organelor este iluzorie: Sperietoarea are creier
(gaseste mereu solutii ingenioase), Omul de Tinichea are prea multa inima, fiind chiar un sentimental
(lacrimile il fac sa rugineasca), Leul are curaj (infrunta de la inceput pericolul), iar Dorothea detine de
la inceput mijlocul de intoarcere in Kansas: pantofii de argint. Ceea ce lipseste este, deci, constiinta
existentei organelor aparent lipsa. Cat pentru Dorothea, a ajunge acasa inseamna, in planul simbolic
al acestui basm-alegoric, tot un traseu prin constiinta, a ajunge la tine insuti, a deveni constient de tine,
de ceea ce dispui si de ceea ce iti lipseste, de ce poti face cu atuurile de care dispui.
Asadar, scopul calatoriei nu este achizitia, ci constientizarea a ceea ce este sadit in tine.
Totusi, drumul nu este o pierdere de vreme, ci este o descoperire si, mai ales, autodescoperire.
Prin figura vrajitorului-farseur (un simplu om, care, in loc sa dea, cere) povestea transmite un
adevar: fiecare poate gasi solutia tuturor problemelor in sine. Terapia propusa de vrajitor nu este decat
o parodie cu ,,efect placebo,,.
Drumul fetei este este drumul vietii, pentru care autorul formuleaza o reteta a succesului, a
reusitei, in care intra mai multe ingrediente: inima, incredere in sine, minte, prieteni.
Nici un loc nu este ca acasa, spune Dorothea la final, numai ca, de multe ori, indepartarea,
calatoria, este cea mai buna cale de a aprecia acest ACASA.
Dintr-un alt punct de vedere, opera lui Frank Baum a fost privita ca o alegorie a vietii social-
politice americane: omul de paie – agricultorii, omul de tinichea – muncitorii din industrie, leul –
puterea politica, iar Dorothea – imaginea americanului de rand. Maimutele zburatoare, care au fost
candva ,,un popor liber ce traia fericit in padurea mare,,, semnificativ situata undeva in Vestul salbatic,
sunt amerindienii adusi in stare de sclavie de catre colonistii albi. Insasi lumea lui Oz ar fi ,,un Eden
utopic pentru o constiinta americana in criza,, .

Pinocchio – Carlo Collodi

Povestea lui Pinocchio este istoria evolutiei umanitatii de la natura la cultura, aici de la
nasterea artificiala, dintr-o bucata de lemn, la transfigurarea ce capata, la propriu, aspectul unei
incarnari.
Cum se naste Pinocchio si ce fel de copil era el?
Pinocchio este prevazut de la inceput ca un copil-afacere, o marioneta docila care sa-i aduca o
oarecare bunastare tatalui sau. Numai ca papusa nu se lasa manevrata, anuntand chiar de pe masa de
lucru un copil rebel, iar dupa realizarea sa ajunge sa fie abandonat si sa-l faca pe bietul Geppetto (tatal
adoptiv) sa fie arestat. E imun la sfaturi si isi omoara binevoitorul, pe Greierasul-vorbitor, constiinta sa
morala.
Conflictul cu scoala si mirajul banilor.
Gandul de a invata este abandonat in fata tentatiei de a intra in Teatrul de papusi. Isi vinde
abecedarul pentru un bilet de intrare. Provoaca un taraboi fantastic printre papusi si scapa de mania
papusarului Manancafoc la auzul povestii sale triste. Banii, primiti de la papusar pentru a-i duce tatalui
sau, Pinocchio ii pierde in incercarea de a-i spori in Tara Natarailor unde este escrocat de Cotoi si
Vulpoi. Acestia isi repeta escrocheria si jefuirea lui Pinocchio, lasandu-l pe acesta fara bani. Pinocchio
ajunge chiar la inchisoare, dar este gratiat de imparat.
Intre bine si rau. Cum poate creste o papusa de lemn?
Aventurile continua dupa modelul romanului picaresc, prin radiografierea altor medii: scapa de
sarpele care moare de ras, fura struguri si este prins si obligat sa pazeasca gaini dar este eliberat pentru

17
fapta buna de a-i fi dat in vileag pe hoti. Fuge din nou spre casuta zanei dar ii gaseste doar lespedea de
mormant. Incercand sa-si salveze tatal care il cauta si era in pericol pe mare, ajunge accidental pe
insula Albinelor Harnice – societate utopica a muncii la superlativ - unde o intalneste pe zana care
devenise femeie. In oglinda evolutiei acesteia ar vrea sa creasca si el, dar pentru asta ar trebui sa
devina un baietel adevarat. Pentru asta hotaraste sa se schimbe, se duce din nou la scoala, dar
miracolul nu tine mult: se incaiera cu colegii si ajunge chiar sa fie acuzat – pe nedrept – de ranirea
unui politist. Ca sa scape de cainele Alidor ajunge sa se arunce in mare, este pescuit si gata sa fie gatit
dar este salvat tot de Alidor.
Magarul si copilul adevarat
Pinocchio revine la casa zanei unde, dupa o scurta penitenta, i se promite ca va deveni un
baiat adevarat. Transformat, nu rezista mult, deoarece fuge in Tara Distractiilor unde incep sa-i
creasca urechile de magar si chiar se transforma in magar. Pana la urma, aruncat in mare de un taran
redevine o papusa de lemn si este inghitit de o balena in interiorul careia isi regaseste tatal, scapa si
ajung pe uscat. Pinocchio se angajeaza, este iertat si se transforma intr-un copil adevarat.
Initierea picaroului. Umplerea unei forme goale.
Structural, basmul se inscrie in schema prozei picaresti: un erou obscur care strabate medii suspecte,
satira sociala, incalcare moralei si o structura seriala care ar putea prelungi aventura la infinit. Acest
picaro de lemn este imaginea anarhiei si a bunului plac. E o expresie a functiilor naturale, a
instinctelor, numai ca acest picaro nu este rau la suflet, nu ar vrea sa-si supere protectorii, numai ca
impulsurile externe il dezechilibreaza. In basm apar doua figuri parentale: Geppetto, tatal adoptiv, si
Zana, dublu ipostaziata: ca sora si ca mama. In fragilitatea ei trebuie sa vedem proiectia
fantasmagorica a purtarii inconsecventei papusi de lemn. Momentele ei de slabiciune omeneasca sunt
desolidarizari fata de o pupila nemerituoasa care regreseaza pana la stadiul rusinos de animalitate.
Pinocchio, marioneta, este ,,simbolul fiintelor lipsite de consistenta proprie care asculta de
orice impulsie exterioara,, sau al unei persoane ,,usuratice si frivole, lipsite de caracter si principii,,.
Problema lui Pinocchio este interioritatea goala, forma fara fond. Marioneta este un triumf al iluziei si
al aparentei, al superficialului. Aventura din basm are drept scop descoperirea profunzimilor si a
esentelor.
Dansul intre ce sunt si ce as pute fi se incheie in momentul claustrarii in burta pestelui,
simbolic un regressus in utero care pregateste incarnarea.Ca toate basmele culte, si acesta conserva,
constient sau nu, numeroase urme culturale, evocand mituri, teme, motive care au devenit locuri
comune in literatura:
- balena din Iona, din Mori si devino al lui Goethe
- tara distractiilor este teritoriul mortii, un fel de insula a lui Circe din Odiseea
- radvanul tras de doisprezece magarusi are pe capra o figura a Hadesului, un Charon, luntrasul
de pe Styx.
- Circul si teatrul sunt simulacrele vietii reale, replici caraghioase ale ei
- Somnul in timpul caruia se transforma Pinocchio aminteste de Morfeu, fratele mortii
De la iesirea din burta balenei firul epic intra in linie dreapta. In burta balenie, Pinocchio isi
regaseste simbolic constiinta de sine care fuseses omorata simbolic odata cu Greierul-vorbitor. Iar
regasirea constiintei este de fapt regasirea identitati, marea tema a cartii. Astfel, Pinocchio ajunge
fiinta responsabila care se vede pusa in situatia sa ia initiative si pentru altii, pentru cei carora prostia
sa le-a provocat suferinta: tatal agonic si zana bolnava. Basmul marcheaza momentul in care
Pinocchio isi raspunde la intrebarea Cine sunt? Intr-un mod obiectivat, prin Sunt altfel, sunt altcineva,
un om, o fiinta in carne si oase. Transformarea psihica e semnalata prin reflexul ei exterior, o
transfigurare ce are valoarea unei recompense pedagogice.

1.d Povesti

Fata babei si fata mosneagului - Ion Creanga

Fata buna, oropsita de mama vitrega. Acesta este motivul pe care a fost construita povestea
Fata babei si fata mosneagului, de Ion Creanga, motiv intalnit si in basmele populare. Povestea scoate

18
in evidenta antagonismul dintre oamenii buni, cinstiti si harnici, care-si indeplinesc munca lor cu ravna
si cu voie buna, si cei clevetitori, rai la suflet si lenesi, care dispretuiesc munca si o fac in sila.
Subiectul este construit pe un paralelism care urmareste, prin situatii antitetice, sa puna in
evaluare invatatura morala. Fata mosneagului „era frumoasa, harnica, ascultatoare si buna la inima... era
robace si rabdatoare”. Ea duce tot greul gospodariei: „fata mosneagului la deal, fata mosneagului la
vale; ea dupa gateje prin padure, ea cu tabuietul in spate la moara, ea, in sfarsit, in toate partile dupa
treaba.... In sat la sezatoare seara, fata mosneagului nu se incurca, ci torcea intr-un ciur plin de fuse”.
In contrast cu fata mosneagului apare fata babei, care „era sluta, lenesa, tafnoasa si rea la inima...,
cartitoare si nemultumitoare”. Desi fata mosneagului era harnica si ducea tot greul casei, baba o privea
ca pe o „piatra de moara in casa”. Din cauza persecutiilor mamei vitrege „vazand ca baba si cu fiica sa
se voiesc cu orice chip s-o alunge, saruta mana tata-sau si, cu lacrimi in ochi, porneste in toata lumea”.
Calitatile fetei mosneagului sunt puse in evidenta pe masura ce se deapana firul povestii. Faptul ca ea
este o persoana harnica si frumoasa este remarcat de catelusa bolnava, de fantana, de cuptor si de par
care ii cer sa le ingrijeasca. Toate i se adreseaza cu aceleasi cuvinte: „Fata frumoasa si harnica”.
Buna la suflet si muncitoare, fata mosneagului ingrijeste cu drag catelusa bolnava, curata de
mal fantana, lipeste si humuieste cuptorul, curata de omizi parul, spala si hraneste lighioanele Sfintei
Duminici. Fiind modesta ea se multumeste cu cea mai mica si mai simpla recompensa. Rasplata fetei
pentru insusirile ei, arata elevilor roadele muncii sarguitoare si constiincioase. Munca face sa rodeasca
mai imbelsugat pomii produsul muncii este painea coapta si tot prin munca se asigura un trai fericit si
imbelsugat, imaginat in poveste prin lada fermecata din care izvorasc tot felul de bogatii: „deschizand
lada... nenumarate herghelii de cai, cirezi de vite si turme de oi ies din ea”.
Paralelismul este prezent pe tot parcursul povestirii, in contrast apare fata babei, care,
invidioasa, pleaca sa aduca bogatii mai multe decat adusese fata mosneagului. Lenesa, urata si rea la
suflet, fata babei nici nu vrea sa auda de rugamintile catelusei, fantanei, cuptorului si parului. Ea nu
indeplineste nici una din muncile pe care le dusese la bun sfarsit sora sa vitrega. Atunci cand este pusa
de Sfanta Duminica sa-si aleaga una din lazi drept rasplata, ea da dovada de lacomie si alege lada cea
mai mare si cea mai frumoasa. Pedeapsa pe care o primeste mama vitrega si fata ei este binemeritata.
Citind aceasta poveste, elevii inteleg ca oamenii sunt rasplatiti dupa priceperea si dragostea cu
care isi indeplinesc munca, dupa bunatatea, harnicia si modestia fiecaruia si ajung sa pretuiasca munca,
sa aprecieze rezultatele ei si sa urasca lenea, lacomia, viclenia, invidia si rautatea.

1.e Povestirea si schita

Ion Alexandru Bratescu Voinesti - Puiul

Ioan Al. Bratescu Voinesti s-a nascut la Targoviste in 1868, intr-o familie instarita cu
obiceiuri patriarhale. Va colabora, indemnat de criticul Garabet Ibraileanu, la Viata Romaneasca cu
schite, nuvele si povestiri. Ele vor forma substanta volumelor In lumea dreptatii -1907, Intuneric si
lumina -1912, Nuvele si schite -1903. A mai scris drama Sorana.
In schita Puiul tema si subiectul sunt luate din realitatea naturii. O prepelita venita din
Africa isi face in marginea unei padurici un cuib, in care depune sapte oua si scoate sapte pui. Ea
creste puii cu boabele ramase pe miriste. Puiul cel mare a fost prins de un flacau, dar acesta ii da
drumul. El nu a ascultat de mama lui si este mustrat. Puilor le cresc aripile si mama lor ii invata sa
zboare. Sosirea unui vanator aduce o intamplare dramatica in viata prepelitei. Ea izbuteste sa-l insele
pe vanator zburand in apropierea cainelui, pentru ca acesta sa nu poata trage. Puiul cel mare nu asculta
de sfatul mamei si zboara din cuib. Este ranit si cade in lastaris. Prepelita isi da seama ca el este
pierdut, dar isi ascunde durerea. Finalul este anuntat subtil. Miristea este arata, apoi este cules
porumbul si cade bruma. Pasarile (cocorii, randunelele) incep sa plece. Prepelita intarzie, fiindca nu se
indura sa se desparta de puiul schilodit si disperat. Venirea crivatului o hotaraste sa plece, pentru a-i
salva pe ceilalti. Puiul ramas singur la marginea lastarisului sta zgribulit de frig. Scriitorul reda
moartea puiului imaginand-o asemeni cu a oamenilor. La inceput, din cauza frigului, are dureri mari,
fiindca ingheata. Apoi simte o piroteala si retraieste crampeie din scurta lui viata: carambul cizmei

19
vanatorului, aripa calda a mamei, miristea. Moare cu ghiarele impreunate schitand gestul uman al
rugaciunii.
Ideea este moralizatoare, deci clasica. Copiii care nu-si asculta parintii vor trai dramatic
experiente triste si grave, care ii vor face sa inteleaga valoarea sfatului parintesc.
Personajele au un caracter tipic. Prepelita reprezinta tipul mamei iubitoare, puiul cel mare
tipul copilului neascultator. Vanatorul reprezinta tipul ucigasului, raul, cel care distruge si arata
raportul profund gresit dintre om si vietuitoare.
Puiul este o alegorie, adica o povestire cu personaje din lumea animalelor, plantelor,
pasarilor, carora li se dau prin personificare calitati si trairi omenesti. Aceasta alegorie are in vedere
cultivarea unor comportamente sociale morale determinate de ascultarea parintilor. Odata cu cresterea
lor, copiii trebuie sa invete normele de conduita sociala. Ei trebuie sa stie cum sa se comporte in
familie, in societate, in imprejurarile grele ale vietii. Prepelita este asemeni unei mame grijulii
preocupata sa le dea puilor tot ceea ce este mai bun. Ea ii ocroteste sub aripile ei de soare, ploaie, frig.
isi pune viata, in primejdie, cand vine vanatorul, atragandu-l spre lastaris pentru a-si salva puii. II
cearta pe puiul cel mare cand face prima greseala si din neascultare este prins de un flacau. Cea de-a
doua greseala puiul o va plati scump. Este ranit si nu va mai putea zbura. In inima prepelitei, ca in cea
a unei mame, se da o lupta sfasietoare. Sa ramana cu puiul schilod sau sa plece ca sa-i salveze pe
ceilalti de gerurile iernii. Scriitorul imagineaza intrebari si raspunsuri umane intre prepelita, si puiul
ranit. El atribuie celor doua personaje sentimente umane sau hotarari ca acea luata de prepelita cand
pleaca cu puii sanatosi. Puiul cel mare este egoistul, care cauta sa scape el, fara sa-i pese de ceilalti.
Pedeapsa, pe care o ia are un caracter moralizator. Cel care nu-si pune sufletul sau in primejdie, ca
prepelita pentru ceilalti, si-1 va pierde. Va ramane singur in gerul aspru al vietii. De aceea, personajele
au un caracter general, prepelita este iubirea parinteasca a mamei, puiul cel mare este neascultarea
specifica tinerilor, care vor sa-si arate curajul, independenta. Ei calca porunca "Sa cinstesti pe tatal si
pe mama ta" si iesirea in afara legii are consecinte tragice.
Stilul utilizat de loan Al. Bratescu Voinesti este realist. El utilizeaza termeni expresivi ca:
lastaris, cu sens de padurice, miriste, parloaga, preajma, piroteala, schilod, caramb, alica, herete, a se
pitula. Pentru a ne sensibiliza si pentru a ne sugera o analogie intre viata oamenilor si cea a pasarilor
scriitorul utilizeaza alegoria, imprumutand prepelitei, puilor, un comportament uman exprimat si prin
dialoguri. De exemplu, cand vine vanatorul prepelita le spune puilor:
,,- Eu o sa zbor, voi sa ramaneti nemiscati; care zboara e pierdut. Ati inteles?"
Acest comportament rational al prepelitei este sugerat prin felul in care zboara in apropierea
cainelui pentru ca vanatorul sa nu poata trage, dar ca sa-i indeparteze de cuib si de pui. Aceasta
imbinare intre descriere, naratiune si dialog da textului momente de intensitate ca reproducerea
cuvintelor vanatorului: „Unde fugi? Inapoi, Nero!"
Scriitorul stie sa foloseasca constructii expresive "ca sub un cort", "ochisorii ca niste
margele verzi", "a ramas impietrit", "aripa moarta", "puii au clipit din ochi", "fasaitul unui caine",
"bataia pustii", "ca sticla", "moarta de oboseala", "au intors locul", "ger aprig", "zburand in rasul
pamantului", folosind comparatii, metafore, metonimii, personificari, epitete etc.
Astfel pentru a reda imaginea iernii el utilizeaza termenul expresiv "preajma", epitetul si
metafora "haina alba si rece a iernii , comparatia si aliteratia "senin ca sticla".
Simbolizarea sugereaza intentionalitatea umana: "pica mort cu degetele ghiarei impreunate
ca pentru inchinaciune", asa cum dedicatia de la inceputul povestirii ("Sandi, sa asculti pe mamica!")
arata intentia moralizatoare a autorului. Cine nu-si asculta parintii isi pierde viata si sufletul.

Caprioara - Emil Garleanu

Lumea marunta a celor care nu cuvanta din opera lui Emil Garleanu nu este numai o lume
pitoreasca, de un farmec aparte sau de un umor discret, ci este si plina de neliniste si intrebari, isi are
dramele ei mute, zguduitoare uneori.
Schita este o opera epica - o naratiune – in proza, de mici dimensiuni, in care se relateaza o
singura intamplare semnificativa din viata unor personaje. Actiunea dintr-o schita se petrece intr-un
interval de timp scurt, cel mult o zi, si intr-un spatiu restrans.

20
In schita "Caprioara", Garleanu zugraveste tocmai astfel de drama, caci caprioara, impinsa de
sentimentul sau matern se jertfeste in locul iedului ei iubit.
Scrierea se deschide prin sugerarea unei atmosfere de calm, de liniste, edenice. Intr-un astfel de
cadru, "pe muschiul gros, cald ca o blana a pamantului" se afla caprioara si iedul ei. Intr-o scena plina
de tandrete, iedul "si-a intins capul cu botul mic, catifelat si umed pe spatele mamei lui si cu ochii
inchisi se lasa dezmierdat. Caprioara il linge si limba ei subtire culca usor blana moale, matasoasa a
iedului". Acestei situatii initiale ii urmeaza cauza actiunii, caci linistea se tulbura cand in sufletul de
mama al caprioarei "incolteste un simtamant staruitor de mila", fiindca, venind vremea intarcatului,
trebuie sa se desparta de puiul ei.
Acest sentiment, acest gand si necesitatea implinirii lui constituie mobilul desfasurarii actiunii
care urmeaza. Imbarbatandu-se, caprioara porneste impreuna cu iedul spre tarcurile unde vrea sa-l lase
singur, convinsa ca "acolo, sus, e pazit si de dusmania lupului si de iscusinta vanatorului". Pana acolo
mai erau insa de strabatut locuri primejdioase si in drumul lor caprioara pune la incercare puterile
iedului, care face fata tuturor incercarilor.
In cale apare insa padurea intunecata, loc deosebit de primejdios pentru ca aici se afla lupul.
Presimtirea caprioarei devine fapt implinit si observand "ochii lupului stralucind lacomi", ea se
jertfeste pentru pui. Lupul, vazand prada mai mare, uita de ied si se repede la ea. Prabusita in sange,
caprioara nu moare pana ce puiul, inspaimantat, nu se topeste in adancul padurii. Numai atunci ea
"simte durerea, iar ochii i se turbura de apa mortii". Astfel se consuma o drama zguduitoare din lumea
celor care nu cuvanta, careia ii cade victima nevinovata caprioara. Ea apare intr-o ipostaza umanizata,
in postura unei mame iubitoare, afectuoase si grijulii. Ca orice mama, se zbuciuma ("in sufletul ei
incolteste un sentiment staruitor de mila"), traieste durerea apropiatei despartiri ("Si cum se uita, cu
ochii indurerati, din pieptul caprioarei scapa ca un muget inabusit de durere"), dar cand este cazul se
imbarbateaza si isi duce hotararea pana la capat. Ajungand in inima padurii intunecate "ca un iad" este
prevazatoare, trecand cu grija din poiana in poiana. Instinctul matern o face sa presimta primejdia si
atunci cand nu mai exista alta solutie se sacrifica pentru a salva viata iedului. Spiritul de sacrificiu
izvoraste din profunzimea sentimentului dragostei materne, manifestat permanent, constant si duios.
Textul literar este o impletire perfecta a naratiunii cu descrierea. Legatura dintre cele doua
moduri de expunere este asa de stransa, incat nu se poate vorbi de pasaje descriptive si narative,
intrucat in tesatura epica a scrierii sunt strecurate elemente descriptive ce sunt reliefate prin
intermediul comparatiilor si al epitetelor. Aceasta caracteristica a textului se observa inca din primul
fragment, cand, infatisand caprioara care isi dezmiarda iedul, autorul foloseste epitetele "muschi gros,
cald", "bot ... catifelat si umect, "blana moale, matasoasa" si comparatia "cald ca o blana".
Procedeul este folosit in tot textul, unde se mai intalnesc epitetele fiinta frageda", "salturi
indraznete" "sarituri ametitoare", "behaind vesel", "hrube adanci", "inima intunecata", "straluceau
lacomi", "zbieret adanc, sfasietor" etc. si comparatiile "se opreste ca si cum ar mirosi genunea", "se
avanta ca o sageata", "picioare subtiri ca niste lugere", "inima padurii intunecata ca un iad" s.a. prin
care sunt punctate unele elemente de cadru sau stari sufletesti ori sunt caracterizate diferite actiuni
relatate prin naratiune. Se remarca, de asemenea, lirismul covarsitor al textului, caci autorul reuseste
sa-l faca partas pe cititor la drama consumata, sa-l implice direct, mai ales afectiv, atat prin pilda de
iubire si de jertfa a caprioarei, cat si prin aducerea acestor aspecte in prim plan, reliefate prin folosirea
verbelor la indicativ-prezent: "sta", "se lasa", "linge", "culca", "deschide", "isi azvarle", "ramane", "se
topeste" etc.
Astfel, "actiunea se desfasoara dinamic, intr-o succesiune rapida de situatii", iar comunicarea
sentimentului de durere se realizeaza, de data aceasta, "printr-un stil grav, sobru".

Tema scrierii
Autorul converteste un instinct din lumea animalelor intr-o puternica dragoste materna
capabila chiar de sacrificiul suprem.
Compozitia. Expresivitatea valorilor estetice
Creatia debuteaza intr-o atmosfera de pace care nu parea a prevesti deznodamantul tragic.
Tabloul este construit pe fondul unei naturi grandioase: „pe muschiul gros, cald, ca o blana a
pamantului, caprioara sta jos langa iedul ei. Acesta si-a intins capul, cu botul mic, catifelat si umed pe
spatele mamei lui, si cu ochii inchisi se lasa dezmierdat. Caprioara il linge si limba ei subtire aluneca
usor pe blana moale, matasoasa a iedului.”

21
Este o scena de familie plina de duiosie si gratie, elemente sugerate prin epitete duble, triple si
o comparatie. Armonia, linistea si impacarea sunt punctate pentru a scoate si mai bine in relief lupta
sfasietoare din sufletul de fugarnica al caprioarei, care de fapt nu mai pare sa fie un animal ci o mama
adevarata, coplesita de mila pentru „fiinta frageda careia i-a dat viata, pe care a hranit-o cu laptele ei,
dar de care trebuie sa se desparta.”
Detasat de textul schitei, acest fragment ne duce cu gandul la o fiinta umana, la mama, la
eterna noastra mama.
Acesta este momentul cand puiul de caprioara trebuie sa-si ia destinul pe cont propriu. „Un
muget inabusit de durere” puse capat framantarii launtrice, si, invingandu-si dragostea materna,
caprioara se hotari sa-si duca puiul la „tancurile de stanca din zari, unde va fi in afara de orice pericol.
Acolo, pe muchiile prapastiilor era imparatia caprelor, peste care stapaneau fara nici o grija, si acolo,
l-ar fi stiut ca langa dansa.”
Scena moale de pana aici se dinamizeaza, drumul pana la tancuri o impune, singura ei arma de
aparare o constituie miscarea rapida, fuga „fulgeratoare”, „salturile indraznete” „prin locuri pline de
primejdie” si iedul trebuie sa faca dovada ca are forta acestor miscari. Iedul, „se tine voiniceste” si „se
avanta ca o sageata” .
Amenintarea pluteste in aer, lupul sta la panda, caprioara simte „conteneste fuga, paseste
incet”. Natura salbatica, grandioasa si inspaimantatoare este descrisa admirabil, ca un drum intre viata
si moarte. De la luminozitatea poienilor – viata, se ajunge in inima intunecata ca un iad a padurii –
moartea. Intr-o grandoare impresionanta, lumina se imputineaza si spatiul se ingusteaza treptat. Iesirea
la un alt luminis si continuarea drumului este posibila numai pentru ied, caprioara se va sacrifica
pentru acesta.
Momentul culminant este descris cu maiestrie, dar cu economie de mijloace stilistice pentru ca
sacrificiul sa nu devina patetic. Finalul este magistral, incheind o evocare narativa prin ochii caprioarei
muribunde, in care imaginea realitatii se stinge treptat, ultima fiind aceea a iedului care „se topeste in
adancul padurii” – simbol al salvarii.
„Prabusita in sange, la pamant, sub coltul fiarei, caprioara ramane cu capul intors spre iedul ei.
Si numai cand acesta, inspaimantat, se topeste in adancul padurii, caprioara simte durerea, iar
ochii i se tulbura in apa mortii.”
Limba folosita de Emil Garleanu este cu totul potrivita fondului de idei, cu expresii plastice si
epitete sugestive. Stilul este concis si reda cu precizie ideea, fiind totusi bogat in epitete si comparatii.
Schitele lui Garleanu au o insemnata valoare instructiva si educativa. Ele constituie un mijloc de
cunoastere a unor aspecte ale vietii animalelor, pasarilor, insectelor si chiar a plantelor, redate intr-o
forma literara accesibila. Lectura acestor schite le trezeste copiilor dorinta de a observa mai atent viata
din natura si mareste interesul pentru cunoasterea vietuitoarelor, contribuind la dezvoltarea spiritului
de observatie. Prin forma lor artistica, schitele lui Garleanu contribuie si la dezvoltarea sentimentelor
estetice ale copiilor.
Pentru ca lectura operei lui Garleanu sa-si atinga scopul educativ si, in special, sa contribuie la
dezvoltarea spiritului de observatie, educatorul trebuie sa-i stimuleze pe copii, pentru a observa
amanuntele redate de scriitor si a le putea reproduce.

Ion Creanga – Ursul pacalit de vulpe

Ursul pacalit de vulpe, de Ion Creanga, este o anecdota a carei editie originala a fost
publicata pentru prima oara in „Albumul macedo-roman”, Bucuresti, 1880, si retiparita in „Convorbiri
literare” nr. 11 din 1 februarie 1885.
Ursul pacalit de vulpe este o povestire didactica pentru ca prin aceasta povestire Ion
Creanga scoate in evidenta viclenia si prostia. Este didactica deoarece a fost scrisa pentru elevii de la
scoala. Ion Creanga a fost institutor-invatator si autor de manuale scolare. La 1876 a realizat un
frumos abecedar pe care Mihai Eminescu l-a recomandat ministerului de atunci, ca fiind o carte
interesanta si utila. Abecedarul se numeste Povatuitorul la cetire prin scriere dupa sistema fonetica,
adica sa se scrie cum se aude.
Ursul pacalit de vulpe este cea mai scurta povestire. Tema este viclenia si prostia.
Personajele sunt: vulpea vicleana, ursul si un taran cu carul de peste. Subiectul este simplu. Un taran

22
cu un car cu boi, incarcat cu peste ia in drum o vulpe care s-a prefacut ca este moarta. Vulpea arunca
din car peste si apoi sare din car, aduna pestele si incepe sa manance lacom.
Un urs care a venit, cere vulpii sa-i dea si lui. Vulpea refuza si-l sfatuieste, pentru a capata
peste sa-si bage coada intr-o baltoaca la marginea padurii, fara a misca pana la ziua. Ursul a ascultat
de sfatul vulpii, si-a varat coada in balta. Peste noapte, balta a inghetat iar ursul de frig, tragand coada
din balta, a ramas fara coada. Vulpea care era ascunsa intr-o scorbura de copac rade de urs. Ursul nu
se poate razbuna.
Morala povestirii este ca nu trebuie sa te increzi in nimeni, pentru ca te poate pacali si sa
patesti ce a patit ursul sau taranul cu vulpea. Concluzia povestirii este ca dupa ce ai fost pacalit nu mai
poti face nimic. Deci: atentie la ce veti face in viata, indiferent de varsta.

Ion Creanga – Capra cu trei iezi

Principala sursa de inspiratie a lui Ion Creanga a constituit-o satul traditional romanesc. Si
in povestea Capra cu trei iezi, scriitorul povesteste un fapt foarte asemanator cu cele ce se petrec in
lumea satului, infatisand o intamplare dramatica: nelegiuire comisa din lacomie si cruzime, ca si
pedeapsa binemeritata spre a se razbuna pe cel nevinovat. Motivul caprei cu iezi este cunoscut si in
povestile populare din alte tari, dar si in povestea lui Creanga apar elemente specifice tarii noastre.
In Capra cu trei iezi este recunoscuta cu usurinta mama iubitoare, care, in grija ei deosebita
pentru copiii ramasi singuri acasa, le da sfaturi intelepte, spre a-i feri de nenorociri. Dupa ce lupul ii
mananca pe cei trei iezi, capra indurerata stie sa se razbune cu hotarare. Cuvintele caprei, rostite atunci
cand lupul a cazut in groapa cu foc, subliniaza pedeapsa binemeritata data lupului: „- Arzi, cumetre,
mori, ca nici viu nu esti bun... Moarte pentru moarte, cumetre, arsura pentru arsura”.
Capra e o „vaduva sarmana”, avand trasaturi de caracter specifice femeii din popor: harnicie,
stapanire de sine, darzenie, sete de dreptate si iscusinta. Razbunarea ei elimina din societatea fiintelor
pasnice elementul negativ si daunator, care tulbura bunul trai, viata si munca celor din jur. Lupul prin
fapta sa nu respecta legile coexistentei si solidaritatii intre animale. El este un „rau” al satului care
trebuie starpit din radacina.
Apare prezentat de scriitor cu trasaturi caracteristice oamenilor rai: e siret, fatarnic, crud si
las. Viclean, el profita de naivitatea iezilor lipsiti de aparare si ii ataca fara mila, rapunandu-i. Apoi, cu
o ticaloasa prefacatorie, se arata indurerat de moartea iezilor si, in mod perfid, incearca sa arunce vina
pe seama ursului. Pe urma, cand cade in groapa cu jaratic, cere indurare fara a se gandi ca implora
mila unei fiinte fata de care se purtase atat de crud. Trebuia pedepsit pentru a nu mai da pilda si altora
sa comita astfel de nelegiuiri.
Iezii sunt caracterizati cu trasaturile proprii copiilor. Cei doi mai mari „dau prin bat de
obraznici”, sunt naivi, incapatanati si ingamfati. Iedul cel mare, natang si neastamparat, nu vrea sa
asculte povata mezinului de a nu deschide usa. Iedul cel mic, intocmai ca si fiul cel mic din basmul
popular, este cel mai istet, dar si cel mai ascultator si cel mai cuminte. El sfatuieste pe fratii sai mai
mari sa nu deschida usa, iar cand este in primejdie, stie sa se ascunda bine.
Puterea iezilor din poveste arata copiilor urmarile nenorocite ale neascultarii si zburdalniciei
fara masura. Cu deosebita arta Creanga a umanizat personajele si a zugravit succint si convingator
portretul moral al fiecaruia atat prin atitudinile si actiunile lor, cat si prin limbaj. Dialogul cu replici
scurte contribuie la conturarea personajelor. Conciziunea naratiunii mareste dramatismul intamplarii
povestite.
Povestea este foarte atragatoare pentru elevi nu numai prin cursivitatea si dinamismul
actiunii, dar si prin versurile care se repeta si pe care elevii le urmeaza cu usurinta: „Trei iezi
cucuieti, / Usa mamei descuieti”. Este accesibila elevilor de varsta scolara mica, datorita naratiunii
captivante, cu eroi luati din lumea animalelor si cu un conflict usor deinteles. Elevii isi insusesc una
din notiunile morale specifice varstei lor: necesitatea de a fi ascultatori si de a respecta sfaturile si
invataturile celor maiinvarsta si cu mai multa experienta decat ei.
Majoritatea povestilor care personifica animalele au un puternic substrat etic, dar
prezentand si unele caracteristici ale infatisarii diferitelor vietuitoare, acest gen de lectura constituie si
un mijloc de imbogatire a cunostintelor micilor cititori.

23
Barbu Stefanescu Delavrancea - Bunicul

De-a lungul anilor, marii nostri scriitori au creat opere ramase inpatrimoniul literaturii
pentru copii . Barbu Stefanescu Delavrancea dedica lumii copilariei opere nemuritoare ca : „Palatul
de clestar”, „Poveste”, „Neghinita”, „Bunica”, „Bunicul” etc. El creeaza opere de profunda
originalitate in care propune, cu o deosebita maiestrie, modele morale de neuitat .
Din punct de vedere al speciei literare, „Bunicul” este o povestire epica, una dintre cele mai
valoroase si mai indragite de cititorii de toate varstele. Autorul isi prezinta ideile si isi exprima
sentimentele prin intermediul personajelor.
Portretele realizate de Delavrancea celor doi bunici (Tudor si Musa Albu) sunt o marturie
dintre cele mai luminoase a dragostei scriitorului fata de intreaga taranime romana. Chipurile celor doi
bunici l-au urmarit toata viata oferindu-i subiecte literare tratate cu o duiosie unica in literatura
noastra. Sugestiv este portretul bunicului din textul cu acelasi nume, care ramane peste ani aidoma
unei icoane dragi la care scriitorul se va inchina mereu. „Pletele lui albe si crete parca sunt niste
ciorchini de flori albe; sprancenele, mustatile, barba ... peste toate au nins anii multi si grei. Numai
ochii bunicului au ramas ca odinioara: blanzi si mangaietori”.
„Bunicul” este un text despre copil si copilarie, despre inocenta, curiozitate, neastampar.
Povestirea incepe cu fixarea temporala si spatiala a actiunii. Se fac precizari asupra elementelor de
timp si de spatiu. E primavara. „Se scutura din salcami o ploaie de miresme”. „Bunicul sta pe prispa”.
Asteapta cu nerabdare sosirea nepotilor, intra in jocul lor si inventeaza raspunsuri pe intelesul celor
doi la fiecare intrebare. Traieste prin prezenta nepotilor si in acelasi timp se teme ca, cei mari sa nu-i
indeparteze de el. Asemenea Lui Iisus repeta catre fiica sa: „Lasati pe copii sa vie la mine!”. Nici
suferinta fizica nu stirbeste dragostea bunicului pentru nepotii sai. Are obrajii inrositi de palmele
primite, dar surade linistit.
Dialogul se impleteste cu naratiunea si descrierea pentru a evidentia insusirile bunicului.
Acesta este simbolul intelepciunii populare caracterizat mai ales prin felul de a vorbi si a se comporta.
Este bland, bun, intelegator, rabdator si credincios.
Naratiunea are un singur plan al desfasurarii faptelor: lumea reala. Trecerea din lumea reala
spre cea fantastica este reflectata de imaginatia copilului. „- Tata-mosule, as vrea sa imi creasca si
mie aripi si sa zbor sus de tot, pana in slava cerului, zise baiatul netezindu-i barba”. De asemenea,
dialogul este semnificativ pentru reliefarea candorii sufletului infantil, plin de curiozitate.
Bunicul si cei doi nepoti sunt personajele principale, iar fiica batranului apare sporadic, ca
personaj secundar.
Pentru realizarea artistica, autorul foloseste:
• epitete : „plete albe si crete” , „ochi blanzi si mangaietori” , „femeie uscativa” , „un baietan si o
fetita rosii si bucalai”;
• metafore : „ploaie de miresme” , „au nins anii multi si grei”;
• comparatii : „plete ... ca niste ciorchini de flori albe”;
• repetitii : „-Ba a mea ... Ba a mea ... !”;
• enumeratii : „sprancele , mustatile , barba ...” , „si iar incepu rasul si jocul si cantecul” .
Sub aspect lexical si gramatical se remarca folosirea unor cuvinte si expresii populare si
religioas : „Mai cazace, cazacele, ce cati noaptea prin argele ...” , „bata-va norocul !” , „Lasati pe copii
sa vie la mine!”, precum si a vocativelor pline de afectiune: „cocoseii mosului!”, „voinicii mosului!”.
Limbajul este organizat in propozitii scurte, cu o structura simpla si o topica standard. Predomina
constructiile morfo-sintactice verbale la inceputul naratiunii si cele substantivale in cadrul descrierii
personajelor.
Opera literara „Bunicul”, in ciuda titlului expozitiv, nu este numai un portret in proza
creionat de amintirea maturului, ci si un poem al inocentei, al candorii infantile.

Barbu Stefanescu Delavrancea - Bunica

Prozator si dramaturg, eseist si publicist, Barbu Stefanescu Delavrancea (1858-1918) a


contribuit la dezvoltarea literaturii romane, ca si alti scriitori, in perioada de trecere de la marii clasici
la literatura interbelica.

24
Cunoscut prin trilogia Moldovei ("Apus de soare", "Luceafarul", "Viforul"), dar si prin
scrieri in proza ca "Sultanica", "Hagi-Tudose", "Neghinita", "Palatul de clestar" etc., "Delavrancea a
adus in literatura romaneasca viata celor multi, interesul cald pentru aceasta viata si, in scrisul
romanesc, limba vie a celor care traiesc in contact cu pamantul". (G. Ibraileanu).
Opera literara "Bunica", in ciuda titlului expozitiv, nu este numai un portret in proza
creionat de amintirea maturului, ci si un poem al inocentei, al candorii infantile.
La inceput, scriitorul sugereaza prin descriere cateva insusiri ale bunicii, asa cum s-au
intiparit in mintea copilului de odinioara: "O vad ca prin vis. O vad limpede asa cum era: nalta,
uscativa, cu parul cret si alb, cu ochii caprui, cu gura stransa si cu buza de sus crestata in dinti de
pieptene, de la nas in jos".
Bucuria revederii este mare ("Cum deschidea poarta ii saream inainte."), dublata si de
generozitatea bunicii, caci "totdeauna sanul ei era plin". Nepotul primea darul numai dupa ce ghicea ce
se ascunde acolo, ca apoi sa traiasca placerea abandonarii in lumea basmului, pe care niciodata bunica
nu-l ispravea.
In fundul gradinii, la umbra dudului printre frunzele caruia "se parea ca de sus are sa cada o
ploaie albastra", ea, torcand, isi incepea basmul, iar copilul visa inainte.
El asculta — pentru a cata oara? — basmul cu imparatul care n-avea copii si pe care un
batran mic, barbos si cocosat il instiinteaza ca va dobandi "un cucon cu totul si cu totul de aur" numai
atunci cand cei doi meri din gradina sa vor da roade. Asteptarea imparatului este zadarnica, pentru ca
merii infloreau, dar nu rodeau, chiar daca aveau apa si soare din belsug.
Intr-o zi vine la imparat "o baba batrana, sbarcita [...] si mica" si-l sfatuieste cum sa obtina
de la zana florilor un ulcior de lapte cu care sa ude merii pentru a da rod, asumandu-si insa riscul de a
fi prefacut "in buruiana, pucioasa sau floare mirositoare".
Ascultand sfatul, imparatul porneste la drum si ajungand intr-o padure mare si intunecoasa,
pune capul pe desagii ce-i avea cu el si adoarme, "si dormi, si dormi...".
Adoarme si nepotelul care se trezeste cand bunica ispravise caierul si, poate, si basmul.
In final, scriitorul isi aminteste ca niciodata n-a putut asculta un basm intreg, stand cu capul
in poala bunicii, caci "avea o poala fermecata si-un glas si-un fus, care ma furau pe nesimtite si
adormeam fericit sub privirile si zambetul ei".
Povestirea bunicii este intrerupta de nenumarate ori de curiozitatea copilului in mintea
caruia lumea basmului fuzioneaza cu realitatea, replicile fiind de o candoare cuceritoare: "—Cat de
mare?", "—Bunico, e rau sa nu ai copii?", " — Cat era de mic?", " — De ce nu legasera rod, bunico?"
etc.
Alteori, dialogul produce pagini "de admirabil umor alinocentei" (Al. Sandulescu), cand
copilul concluzioneaza raportand totul la propria persoana:
"—Bunico, e rau sa nu ai copii?
— Fireste ca e rau. Casa omului fara copii e casa pustie.
— Bunico, dar eu n-am copii si nu-mi pare rau." Sau
"— Cat era de mic?
— Poate sa fi fost ca tine.
— Va sa zica nu era mic de tot..."
Cu rar rafinament artistic este prezentata de Delavrancea si trecerea copilului de la starea
de veghe la cea de somn prin"acea placuta inganare a vorbelor ce se pierd ca intr-un abia soptit
descrescendo". (Al. Sandulescu):
"— ...si-a luat o desaga cu merinde si-a plecat...
— ...si-aplecat...
— Si s-a dus, s-a dus, s-a dus...
— ...s-adus... s-a dus..." etc.
Dialogul este, asadar, semnificativ pentru reliefarea candorii sufletului infantil, a umorului
inocentei, dar are, in prima parte a scrierii, si ceva incantator, acaparator, prin curgerea lui rapida,
sacadata:
"—Ghici...
— Alune! -Nu.
— Stafide! -Nu!
— Naut!"etc.

25
Dialogul se impleteste cu naratiunea si descrierea pentru a evidentia si insusirile bunicii.
In afara de cele cateva trasaturi fizice prezentate direct prin descriere (inalta, uscativa, cu
parul cret si alb, cu ochi caprui, cu gura stransa si cu buza de sus crestata), autorul reliefeaza prin
naratiune si dialog alte trasaturi ale acesteia. Ea traieste intens bucuria reintalnirii cu nepotul, este
generoasa, ("totdeauna sanul ei era plin"), afectuoasa si iubitoare ("Ea imi da parul in sus, ma saruta pe
frunte".) Fire deschisa, avand harul povestirii, cu glasul ei dulce si slab il transpune pe nepot in lumea
mirifica a basmului ("genele mi se prindeau si adormeam; ea incepea sa spuie si eu visam inainte").
Blanda si intelegatoare, bunica accepta curiozitatea copilului izvorata din candoarea varstei si isi
manifesta cu duiosie sentimentele: "Ea lasa fusul, radea, imi desfacea parul carliontat, in doua parti, si
ma saruta in crestetul capului".
Bunica apare in mintea nepotului asemenea unui personaj de basm, care exercita o
fascinatie teribila asupra lui, si de aceea poala ei ii parea fermecata, iar glasul si fusul il furau pe
nesimtite si adormea fericit, mangaiat de privirile si zambetul ei bland si ingaduitor.
Portretul bunicii este creionat si cu ajutorul enumeratiei ("nalta, uscativa, cu parul cret si
alb" etc), al epitetelor ("glas dulce si slab", 'poala fermecata") si al repetitiei ("si bunica spunea,
spunea inainte, si fusul sfar, sfar...")
Aceste procedee artistice ca si alte enumeratii ("incarcate de lene, de somn, de multumire"),
repetitii ("curge incet, incetinel, incetisor"), epitete ("ploaie albastra, nori albi"), carora li se adauga
comparatiile "ma simteam usor ca un fulg", "si fusul sfar, sfar pe la urechi ca un bondar, ca o lacusta
s.a.m.d., realizeaza un ritm poematic accentuat, usor detectabil la lectura, fie ca sunt evidentiate
caracteristicile si detaliile de cadra, fie ca autorul pune in lumina starea sufleteasca a copilului.
Sub aspect lexical si gramatical se remarca prezenta unor cuvinte si expresii populare, mai
ales in basmul bunicii: "a lega rod", "cocon", "a drege", "pucioasa", "desaga", "capatai", "pasamite"
etc., a vocativelor pline de afectiune: „"bunico", "flacaul mamei" si a interjectiilor, "ei", "sfar", "a".
Meritul lui Delavrancea consta insa in faptul ca el adauga acestor cuvinte si expresii
"procedeele imagismului modern" (Tudor Vianu), caci "o impresie de-a lui e de o bogatie
extraordinara si de o noutate care uimeste" (Nicolae Iorga).
Daca in alte opere investigatiile analitice sunt in genere mai putin profunde, acestea sunt
insa substantiale cand este vorba de evocarea unor momente autobiografice ca in"Bunica si Bunicul"

Mihail Sadoveanu - Dumbrava minunata

De mult, Mihail Sadoveanu nu mai era nici tanar, nici varstnic, nici batran, figura lui
masiva, impietrita intr-un suras blajin, era a unei statui care sta in mijlocul unui popor, zambind
parinteste generatiilor, mereu altele, necontenit actual, venind din trecut si pasind spre viitor.
(G. Calinescu)

Mihail Sadoveanu a trait intre anii 1880-1961. Nascut la Pascani, oras situat in nordul
judetului Iasi, ca fiu al avocatului gorjean Alexandru Sadoveanu si al Profirei Ursache, descendenta
unei familii de razesi din satul Verseni, Mihail a studiat mai intai la Pascani, unde a avut ca invatator
pe celebrul D-l Trandafir, mai apoi la Falticeni unde a urmat cursurile gimnaziului Alecu Donici si, in
cele din urma, la Liceul internat din Iasi, instutitie de invatamant celebra in Moldova si Basarabia.
Despre parintii sai prozatorul marturisea: „Tatal meu si maica-mea au venit unul spre altul din doua
extremitati ale teritoriului romanesc, dupa zigzaguri in aparenta bizare ale inaintasilor” .
El debuteaza in literatura inca de pe bancile scolii si se dedica acestei vocatii fara a mai
urma cursurile vreunei institutii de invatamant superior. Obligat sa se intretina, Mihail Sadoveanu a
ocupat mai intai functii modeste: functionar la Casa Scoalelor, inspector al cercurilor culturale satesti
si al bibliotecilor populare. A avut responsabilitati in ierarhia inalta culturala care i-au consacrat
celebritatea: vicepresedinte la Societatea Scriitorilor Romani, director al Teatrului National din Iasi,
director al gazetelor bucurestene „Adevarul” si „Dimineata”, membru al Academiei Romane dIn1923.
A debutat literar in revista in anul 1898, pentru ca 1904 sa fie declarat anul Sadoveanu,
cand unul dintre cele patru volume publicate acum (Soimii, Povestiri, Crasma lui mos Precu, Dureri
inabusite) a fost premiat de Academia Romana. Neamul Soimarestilor, aparut in anul 1915,
inaugureaza seria romanelor sale de inspiratie istorica. La 50 de ani autorul elabora in cateva
saptamani Baltagul, pentru ca intre 1935-1942 sa finalizeze trilogia Fratii Jderi, un proiect epic

26
amplu dedicat epocii de consolidare a domniei lui Stefan cel Mare. Dupa al doilea razboi mondial el
publica in anul 1952 Nicoara Potcoava, ultimul sau roman de inspiratie istorica.
Dintre afinitatile sale estetice retin atentia cele semanatoriste si poporaniste, exprimate
intr-o maniera personala, inconfundabila. El colaboreaza din anul 1903 la „Samanatorul” lui Vlahuta,
Cosbuc si N. Iorga, si din 1906 la „Viata romaneasca” si „Insemnari iesene”. Mentorii lui spirituali,
care i-au profetit ascensiunea si elogiat cu sinceritate opera au fost Nicolae Iorga si Garabet Ibraileanu.
Viata intima a lui Sadoveanu este reflectata in romanele sale istorice: o sotie fidela si
gospodina, numerosi copii, o multime de prieteni. In locuinta imbelsugata din Copoul Iasilor se
adunau la masa zilnic peste 20 de persoane. In anii tulburi ai celui de-al doilea Razboi Mondial cartile
lui Sadoveanu au fost arse in piete publice, autorul fiind obligat sa se ascunda in munti pentru a evita
prigoana regimului legionar. Din 1930, el devenise seful Marii Loje francmasonice din Romania,
pozitie care nu l-a impiedicat dupa 1950 sa devina presedinte al Marii Adunari Nationale.
Scriitorul marturisea adesea ca principala sa tema de creatie a fost taranul roman.
Asemenea marilor scriitori romantici ai Junimii, el a preferat retragerea din lumea civilizata si
macinata de ambitii desarte si izolarea in mijlocul naturii. Pescar si vanator pasionat, el a fost un
observator atent al lumii vietuitoarelor, devenite personaje in cartile sale. Prozatorul a ilustrat in opera
sa si alte teme: natura cu infinitele ei manifestari, trecutul istoric, viata incremenita a targurilor de
provincie de la inceputul secolului XX s.a.

Dumbrava minunata
(prezentare generala)
„Trebuie sa fac marturisirea de credinta ca poporul este parintele meu literar, ca trecutul
pulseaza in mine ca un sange al celor disparuti, ca ma simt ca un stejar [...] cu mii si mii de radacini
infipte in pamantul neamului meu. Multumesc Domnului Dumnezeu ca am avut copilarie!” (M.
Sadoveanu)

Aceasta povestire a fost mai intai istorisita uneia dintre copilele scriitorului. Ulterior ea a
fost transcrisa si inclusa in volumul Neagra Sarului, aparut in anul 1922. Titlul numeste mostenirea
eroinei principale Lizuca Vasiliu, o fetita de sase ani. Orfana de mama, ea devine victima noii sotii a
tatalui sau, care avida de bani isi propune sa vanda Dumbrava din padurea Buciumeni, singurul bun
ramas fetei dupa moartea mamei sale. Prozatorul impleteste doua fire narative: unul inspirat din viata
nefericita a fetitei obligata a suporta rautatile unei femei fara suflet si un altul fantastic, in care se
evoca expeditia copilei in dumbrava bunicilor.
Cele noua capitole ale povestirii au la randul lor titluri sugestive. Se vede ce soi rau este
duduia Lizuca, capitolul I, parafrazeaza opiniile Miei Vasiliu si ale servitoarei care cearta si
bruscheaza pe copila in fata oaspetilor. Celelalte capitole evoca expeditia fetei prin dumbrava si
intalnirile ei cu personaje de poveste, miraculoase: Duduia Lizuca planuieste o expeditie indrazneata,
Sfat cu Sora Soarelui, Unde s-arata sfanta Miercuri, Duduia Lizuca isi gaseste gazda buna in
Dumbrava, Aici s-arata cine sunt prichindeii, Povestea cu zana inchipuirii, La hotarul imparatiei
minunilor, Bunicii aveau livada si albine.
Lizuca era o fetita „maruntica, voinica, plinuta, imbracat aintr-o rochita de doc albastru ce ii
venea stramb, cu botinele pline de praf si cu sireturile desfacute, cu coltunii cazuti si cu piciorusele
parlite de soare iar cu genunchii nu tocmai curati”.„Nu era deloc frumusica si delicata duduia Lizuca.
Numai ochii caprui, umbriti de gene negre, aveau in ei cate o mica floare de lumina”. Ea face de ras in
fata musafirilor pe Doamna Mia, deoarece serveste serbetul din chesea cu degetele, refuzand lingurita.
Daca pentru Mia Vasiliu fetita este „o rusine si o nenorocire”, servitoarea o numeste cu vulgaritate
„gangania dracului”, o ameninta ca-i „spanzura chelea pe bat”, considerand-o „dihanie si soi rau”.
Intristat, copilul ii marturiseste singurului sau prieten, cainele Patrocle, ca „m-au batut si ieri, m-au
batut si azi, ma bat in fiecare zi”. Ea hotaraste sa plece la bunici si face pregatirile necesare pentru o
asemenea calatorie: fura o bucata de paine pentru prietenul sau, isi ia o bereta si o hainuta, aduna
cenusa pentru a o presara pe drum.
Ea paraseste casa tatalui „spre toaca”. Copil inzestrat cu o bogata imaginatie, ea se
intalneste in Dumbrava cu personaje din povestile bunicilor: cei sapte pitici care insotesc pe o
Domnita in jurul careia se aduna jivinele si pasarile padurii pentru a asculta povestea trista a lui Statu-
Palma, morarul. De asemenea, Lizuca asculta povestea Zanei inchipuirii, cea „subtire si alba”, cu ochii

27
albastri si cu „parul de aur pana la pamant”, de care se indragosteste Fat-Frumos, caruia i se arata,
deoarece: „ai crezut in mine si m-ai avut in sufletul tau, de aceea cand m-ai chemat, eu am venit. Si de
acum dragostea mea are sa-ti incalzeasca viata si nacazurile tale vor avea rascumparare, si-ti vor aduce
mangaieri in ceasul mortii”.
Expeditia fetitei se incheie in casa bunicilor care afland de plecarea ei o cauta si o gasesc
adormita intr-o scorbura de copac din padure. Dimineata, mama vitrega insotita de servitoare vin sa ia
fetita acasa, numai ca bunicii refuza sa o mai lase in grija acesteia.
In povestirea lui Mihail Sadoveanu nu numai Lizuca este victima lacomiei si rautatii Miei
Vasiliu, ci si Dumbrava minunata de la Buciumeni. Fetita afla in noaptea minunata petrecuta in
padure, de la Statu-Palma ca oamenii s-au inrait si nu mai protejeaza natura si vietatile ei. De
asemenea, istoria Zanei inchipuirii o invata ca fantezia poate atribui lumii reale o imagine magica, mai
atragatoare si convingatoare.
Personajele negative ale povestirii sunt mama vitrega si servitoarea rea. Mia Vasiliu este o
femeie tanara care s-a casatorit cu un barbat mai in varsta cu 15 ani. Ea nu se sfieste sa cocheteze cu
tinerii ofiteri iar pentru placerile ei mondene are nevoie de multi bani. De aceea averea Lizucai devine
tinta acestei femei lacome. Insensibila la farmecul naturii, ea este pedepsita de vietuitoarele acesteia,
devenind victima albinelor din prisaca bunicilor Lizucai.
Pentru a sugera atmosfera dintr-un targ de provincie, prozatorul apeleaza la modelul
naratiunii sentimental-romantice: un barbat vaduv si matur se recasatoreste cu o femeie mult mai
tanara care ajunge sa-i porunceasca si sa-i nedreptateasca fata din prima casatorie. Este schitat aici
conflictul traditional al unui basm in care mama vitrega alunga din casa copiii din prima casatorie a
sotului.
Expeditia fetitei este evocata cu ajutorul feeriei romantice. Lizuca se refugiaza in mijlocul
dumbravii minunate, pentru a se salva de rautatea oamenilor mari. Copila devine la randul ei
ocrotitoarea acestui loc minunat, solidarizandu-se cu bunicii care refuza sa vanda padurea in care
salasuiesc vietuitoare miraculoase.
Descrierile de natura urmeaza modele romantice: natura este infratita cu omul bun si mai
ales cu cei mici carora le deschide portile ei fermecate. Vietuitoarele sunt pasnice si protectoare,
copacii devin gazde primitoare: „Duduia Lizuca deschise ochii. Acuma vedea soborul de langa
scorbura mai departat, ca printr-o sticla fumurie. Domnita facu semn cu varguta-i subtirica. Unul din
prichindeii carunti se ridica si trase de la brau un ciocanel de argint. Apoi alese cu graba un clopotel cu
pai inalt si, asezand in cupa florii un licurici, porni repede cu faclioara aceea spre rapa paraului.
Luminita luci in negura vaii, apoi sui coasta dimpotriva. Aparea si disparea printre tufisuri. Dumbrava
parcai nghetase in tacere, ca intr-un cristal. Peste parau se auzi deodata limpede ciocanelul de argint,
batand de trei ori in fereastra pamantenilor. Faclioara se arata iar in negura paraului. Si prichindeii
ramasi, ridicand soborul de sub rachita, zambira cu prietenie duduii Lizuca si se trasera iar spre pestera
fermecata. Usa tainica se deschise la apropierea lor, apoi se inchise nesimtit in urma-le. Licuricii se
stinsera. Jivinele se trasera in intunecimea sihlei. Pasarile palpaira spre stele. Si Lizuca, cu ochii
inchisi, auzi langa ea pe Patrocle latrand cu manie de trei ori” .
In literatura romana pentru copii povestea expeditiei Lizucai Vasiliu si a prietenului sau
Patrocle in Dumbrava minunata este o replica autohtona a cartii Aventurile Alisei inTara Minunilor,
publicate in anul 1865 de Lewis Carroll.

I.L. Caragiale – Dl. Goe


schita – demonstratie

I.L. Caragiale, autor de opere dramatice si nuvele, s-a impus in literatura romana si prin
schitele sale in care infatiseaza o diversitate de aspecte. Unul dintre acestea este si felul in care erau
educati copiii in familiile burgheze, ilustrat si in schita D-l Goe...
Aceasta este o opera epica de mica intindere, cu o actiune simpla, inc are autorul infatiseaza
un moment semnificativ din viata unuia sau a mai multor personaje, este deci o schita.
In primul rand, ca orice schita, D-l Goe... este o opera epica, intrucat autorul isi exprima
indirect sentimentele de dezaprobare si dispret fata de comportamentul copilului prin intermediul
faptelor si al personajelor. In al doilea rand, scrierea este de mica intindere, caci prezinta doar

28
momentul calatoriei lui Goe la Bucuresti, impreuna cu cele trei insotitoare ale sale, iar toate nazbatiile
savarsite de Goe pe parcursul drumului - pierderea palariei, blocarea in cabina de toaleta, tragerea
semnalului de alarma - se subordoneaza, in plan narativ,intamplarii principale relatate de autor, ele
structurandu-se in momente ale subiectului literar.
Actiunea este simpla, lineara, ca in orice schita, existand un singur fir narativ care incepe cu
expozitiunea (asteptarea trenului), continua cu intriga (urcarea in tren) si cu desfasurarea actiunii
(pierderea palariei, discutia cu conductorul, disputa dintre mam-mare si conductor, blocarea lui Goe in
cabina de toaleta, ca apoi sa culmineze cu tragerea semnalului de alarma). Odiseea aceasta se va
incheia pana la urma cu sosirea la Bucuresti.
Fiind o schita, si in aceasta opera literara exista putine personaje, dintre care protagonistul
este Goe, personajul titular, toate celelalte - cele trei doamne, un pasager si conductorul - actioneaza in
functie de comportarea acestuia, adoptand atitudini diferite.
Ca in orice opera epica, deci si in schita, se face simtita prezenta naratorului, care relateaza
intamplarile in desfasurarea lor gradata, din momentul asteptarii trenului (expozitiunea) pana in clipa
sosirii in Bucuresti (deznodamantul). Relatarea se face obiectiv, la persoana a IlI-a, atitudinea
autorului desprinzandu-se din modul in care nareaza si pune personajele sa actioneze. Exista, asadar,
cele trei elemente specifice unei opere epice: narator, actiune, personaje. Modul de expunere
predominant este naratiunea, dar se imbina cu dialogul, care evidentiaza talentul de mare dramaturg al
lui Caragiale.
Prin dialog, dar si prin naratiune, se creioneaza trasaturile personajelor, dar se degaja si un
comic savuros, izvorat din limbajul viu, colorat si natural.
Din cele prezentate mai sus se poate spune ca opera literara D-l Goe... are toate notele
definitorii ale unei schite, dar prin talentul autorului ea reprezinta in modul cel mai stralucit specia
literara pe care o ilustreaza.

I.L. Caragiale - Vizita


IONEL-caracterizarea personajului principal

Ion Luca Caragiale este maestrul comicului in literatura romana. El este considerat cel mai
mare dramaturg roman, dar el a scris si nuvele, schite si poezii care reprezinta valori inestimabile ale
literaturii poporului nostru.
Schita Vizita este construita pe contrastul intre ceea ce sunt in realitate si ceea ce doresc sa
para personajele, ca si in Dl. Goe si in atatea piese ale lui Caragiale.
Ionel Popescu este personajul principal al schitei ,,Vizita”, scrisa de catre vestitul nostru
dramaturg si prozator I.L.Caragiale. El este conturat de autor atat direct, cat si indirect. Portretul fizic
al personajului este abia schitat: Ionel Popescu este un copilas foarte dragut de vreo opt anisori”,
aspectul lui exterior fiind prins doar in cateva cuvinte: ,,l-am gasit imbracat ca maior de rosiori, in
uniforma de mare tinuta”. Pe scurt este descris si mediul in care traieste eroul: doamna Popescu ,,nu
se prea vede la plimbare, la teatru, la petreceri”, deoarece este preocupata de educarea fiului ei, iar
domnul Popescu – tatal - este mare agricultor. Familia are o servitoare, o femeie batrana ,,cu o voce
ragusita”, iar sarbatoritul se joaca zgomotos in salon, unde ,,pe doua mese, pe canapea, pe feluri si pe
jos, stau gramadite fel de fel de jucarii”.
Caracterizarea eroului se face prin onomastica: Ionel este un nume des intalnit ca de altfel
Popescu. Autorul intentioneaza sa creeze prin acest nume un tip de copil rasfatat si fara educatie.
Caracterizarea indirecta a personajului se realizeaza prin nazdravaniile pe care le face, de ziua
sa onomastica, in prezenta musafirului. Limbajul personajului este si el mijloc de caracterizare
indirecta. Ionel Popescu are doar cateva replici in intreaga schita, ceea ce dovedeste ca nu prea
cunoaste mijloace de expresie. Copilul e ,,mandru” pentru ca-i ,,maior” de cavalerie, de aceea
comanda: ,,Inainte mars!”; joaca are o limita, iar cand musafirul observa ca ,,tutunul e otrava”, Ionel
raspunde obraznic: ,,Da’tu de ce tragi?”.
Caracterizarea facuta de catre alte personaje este si ea prezenta: mama eroului inca de la
inceput ii spune autorului care este motivul pentru care nu se mai duce la petreceri: ,,acu, de cand s-a
facut baiat mare, trebuie sa ma ocup eu de el, trebuie sa-i fac educatia.”

29
Paradoxal, obraznicia lui Ionel (fata de jupaneasa sau fata de oaspete) trezeste admiratia
mamei: ,,Nu sti ce strengar se face …si destept…”, singurul ei repros fiind: ,,Saruta-ma sa-mi treaca si
te iert.”
Ionel isi afiseaza proasta crestere in fiecare dintre momentele actiunii: terorizeaza jupaneasa,
face dezordine in casa, nu tine cont de rugamintile mamei, dandu-se om matur.
Fata de mama sa, Ionel se poarta ca un tiran si din manifestarile lui de ,,dragoste” nu lipseste
o doza de viclenie.
Ionel Popescu este si va ramane un personaj semnificativ al creatiei lui Caragiale, dar si a
literaturii romane.

1.f Romanul pentru copii si despre copii

Ion Creanga - Amintiri din copilarie

Memorialistica a reprezentat in secolul al XIX-lea o forma de expresie literara in opozitie


cu fantezia romantica oferind o imagine realista asupra existentei umane. Ea prezinta realitatea
„sincera” si „adevarata” a faptului de viata trait, oferind cititorilor iluzia similaritatii cu propria
existenta. Insemnarile zilnice, epistolarele, jurnalele de calatorie au trezit interesul unor creatori de
talie universala ai secolului romantic (Goethe, Fratii Goncourt etc.) care au simtit nevoia sa-si prezinte
anii de ucenicie, ca exemple de felii de viata „autentica”.
Spre sfarsitul secolului al XIX-lea romanul realist se impune atentiei cititorilor urmarind
devenirea morala si sociala a unui erou de la nastere pana la implinirea ca sot si parinte. De succes de
public se bucura mai ales romanele ce au ca protagonisti copii orfani care prin munca, ambitie si
respect fata de valorile autentice reusesc a-si infrunta destinul potrivnic. Operele romancierilor englezi
Fielding sau Dickens isi gasesc reflectarea tarzie in romanele lui Mark Twain populate de eroi
inventivi, indragostiti de viata, adaptabili conditiilor din lumea americana.
I. Creanga se alatura cu Amintiri din copilarie tendintei generale de transfigurare a
notatiilor intime in romane ale devenirii intelectuale ale unui erou-copil apartinand cadrului geografic,
istoric si economic al Romaniei din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. El creeaza un „roman al
copilariei copilului universal”, cum eticheta G. Calinescu Amintirile, al carui protagonist apartine unei
lumi rurale, favorabile manifestarii bucuriei si dragostei de viata intr-un cadru traditional de viata
patriarhala, taraneasca.
Geografia spirituala a Amintirilor are ca punct de plecare satul Humulesti, evocat la
inceputul fiecaruia dintre cele patru capitole ale lucrarii . La inceputul cartii satul este „mare si vesel”,
alcatuit „in trei parti care se tin totuna: vatra satului, Delenii si Bejenii. [...] era un sat vechi razasesc,
intemeiat in toata puterea cuvantului: cu gospodari tot unul si unul, cu flacai voinici si fete mandre,
care stiau a invarti hora, dar si suveica, de vuia satul de vatale in toate partile; cu biserica frumoasa si
niste preoti si dacali si poporeni ca aceia, de faceau mare cinste satului”. In capitolul al doilea
scriitorul evoca indeosebi casa parinteasca, fratii si surorile, copiii si copilele megiesilor „care erau
pururea in petrecere cu noi”. Al treilea capitol prezinta satul dintr-o larga perspectiva: „Din sus de
Humulesti vin Vanatorii Neamtului ca sa-ti aminteasca pe aceia care s-au hartuit odinioara cu
Sobieski, craiul polonilor. Si mai sus, manastirile Secul si Neamtul, altadata fala Bisericii romane si a
doua visterie a Moldovei. Din jos vin satele Boistea si Ghindaoanii, care injuga numai boi unguresti la
carele lor, unde plugurile raman singure pe brazda in tarina, cu saptamanile, prisacile fara prisacar,
holdele fara jitar si nime nu se atinge de ele [...]. Iar deasupra Condrenilor, pe varful unui deal plin de
tiharai se afla vestita Cetatea Neamtului, ingradita cu pustiu, acoperita cu fulger, locuita vara de vitele
fugarite de streche si strejuita de ceucele si vindereii care au gasit-o buna de facut cuiburi in dansa”.
Ultimul capitol se deschide cu lauda adusa satului natal ce a conservat peste veacuri tezaurul de
traditii, cantece si obiceiuri. Vechimea asezarii de razesi lipsiti de pamanturi, obligati a practica
indeletniciri diverse pentru intretinerea familiilor este ilustrata de regulile patriarhale de convietuire ce
intretin o stare de petrecere, netulburata de griji.
Eroul principal al Amintirilor este Nica, al carui univers este limitat mai intai la odaia cu
„prichiciul cel humuit”, cu „stalpul hornului si cuptoriul” unde se jucau si dormeau matele. Dupa ce se
ridica in picioare, primul nascut al Smarandei si al lui Stefan a Petrei descopera casa, curtea cu

30
acareturile ei, ulita si casele vecinilor de unde fura cirese sau pe unde fuge la scaldat. La varsta
invataturii el descopera scoala si biserica, in corul careia canta alaturi de baietii de varsta sa.
Itinerarul invataturii ii descopera lui Nica vecinatatile satului natal, localitati cu marca
distincta in istoria regiunii: Brosteni, Targu Neamt, Falticeni, Iasi. Plecat din Humulesti, Nica
descopera spectacolul lumii in imaginea ruinelor Cetatii Neamtului, oglindite cu tristete in apele
Ozanei, „cea frumos curgatoare” ori in atmosfera duhovniceasca din Manastirea Neamt. La Targu
Neamt il intalneste pe domnitorul Principatelor Romane, Al. I. Cuza, venit sa inaugureze paraclisul
spitalului. Nica reproduce cuvintele primului domn al Romaniei moderne, intiparite in minte: „Iata,
copii, scoala si sfanta biserica, izvoarele mangaierii si fericirii sufletesti; folositi-va de ele si va
luminati, si pre Domnul laudati!”.
Departarea de ograda parinteasca ameninta sa-l desparta definitiv de familie si de sat: cu cat
cresc sansele de a deveni preot cu atat distanta fata de meleagurile natale pare a deveni
insurmontabila. Daca Nica se lasa purtat de ambitia Smarandei de a-l face popa cu oarecare voiosie si
inconstienta dragoste de aventura, naratorul, in general absent in actiune, da frau liber nostalgiei si
duiosei, regretului pentru copilaria pierduta: „Hai mai bine despre copilarie sa povestim, caci ea
singura este vesela si nevinovata. Si drept vorbind, acesta-i adevarul” . El se simte solidar cu eroul
sau: „Asa eram eu la varsta cea fericita si asa cred ca au fost toti copiii, de cand ii lumea asta si
pamantul, macar sa zica cine ce-a zice!”.
La scoala de catiheti din Falticeni, alaturi de alti „baieti doriti de invatatura” Nica ia in ras
atat plocoanele oferite dascalilor, „doua merte de orz si doua de ovas” cat si cunostintele asimilate de
mantuiala cu conditia ca „boii sa iasa”. Aici el imortalizeaza chipul popei Duhu, apreciat pentru
cunostintele sale si care este alergat prin biserica de Niculae Oslobanu, care azvarle dupa el cu pravila
si sfesnicul mare de alama. Daca Nica nu retine prea multe din invatatura primita la Scoala de catiheti,
el are insa vie in memorie amintirea gazdei Pavel Ciubotariul si clipele de veselie si petrecere boema
traite in casa acestuia. Grupului de invatacei „pusi pe petrecere” se alatura si mos Bodranga, cel care
spunea povesti nopti intregi si canta din fluier de-i facea pe tineri sa joace pana ce „asudau podelele”
si li se „faceau ciubotele ferfenita”.
Un alt personaj al acestor clipe vesele de viata este Trasnea, care „inaintat in varsta, bucher
de frunte si tamp in felul sau” nu putea memora definitiile absurde ale Gramaticii lui Macarescu, in
ciuda ajutorului oferit de colegul mai sprinten la minte.
Intre personajele secundare ale Amintirilor parintii lui Nica se evidentiaza prin trasaturi
distincte. Stefan a Petrei este harnic si intreprinzator, putin increzator in foloasele invataturii si mai
ales sceptic in ceea ce priveste aptitudinile intelectuale ale feciorului mai mare. El accepta cu greu
dorinta Smarandei, atentionandu-si baiatul ca la finalul anilor de scoala va trebui sa-si ajute, la randul
lui, fratii ramasi acasa.
Smaranda este, dupa tata, originara din Transilvania si tanjeste dupa carte. Ea are ambitia sa-si
ajute fiul sa devina preot si invata sa citeasca o data cu el, bucurandu-se cand acesta, in joaca lui
nevinovata, transforma casa si ograda in biserica mimand ceremonialul liturgic. Bisericoasa si
credincioasa, ea cunoaste si practica obiceiuri pagane care o impun in fata copilului ei drept o femeie
„miraculoasa” care stapaneste misterele naturii. Harnica, ambitioasa, severa atunci cand este necesar,
ea este zeul tutelar al copilariei lui Nica: „Asa era mama in vremea copilariei mele, plina de
minunatii, pre cat mi-aduc aminte; si-mi aduc bine aminte, caci bratele ei m-au leganat [...] si ma
alintam la sanu-i gangurind si uitandu-ma in ochii ei cu drag! Si sange din sangele ei si carne din
carnea ei am imprumutat, si a vorbi de la dansa am invatat”.
Nica se evidentiaza prin ambitie, inteligenta si capacitatea de a se adapta oricaror situatii.
Cenzurandu-se ironic, autorul pare a dori sa se identifice cu eroul sau: „ [...] am fost si eu in lumea
asta un bot cu ochi, o bucata de huma insufletita din Humulesti, care nici frumos pana la douazeci de
ani, nici cuminte pana la treizeci si nici bogat pana la patruzeci nu m-am facut. Dar si sarac ca in anul
acesta, ca in anul trecut si ca de cand sunt niciodata n-am fost!”. Nica este calificat cel mai adesea cu
ironie tandra drept un „baiet prizarit, rusinos si fricos si de umbra lui”, „dorit de invatatura”, „cel mai
bun de harjoana si slavit de lenes”, „un ghibirdic si jumatate”. Daca opinia despre sine este plina de
ironie, si alte personaje au rezerve fata de viitoarele lui performante. Pentru Stefan a Petrei feciorul
sau era o „tigoare de baiet, cobait si lenes de n-are pereche”, pentru matusa Marioara este un „zbantuit
caruia nu-i scapa nimic”. Animat de o nestavilita pofta de viata, Nica infrunta atat boli cumplite
(ciuma ori raie), cat si oameni hapsani. Copilul este inconjurat de severa dragoste materna cat si de

31
grija autoritara a tatalui si a bunicului. De aceea, el isi adapteaza fara nici un fel de teama mediul
inconjurator la jocul si placerile lui nevinovate: pupaza devine o gainusa de vanzare, locuinta Irinucai
din Brosteni un prilej de zbenguiala pe malul apelor reci ale Bistritei, aglomeratia din casa lui Pavel
ciubotarul o adunare de adolescenti amatoare de cantec si petrecere boema.
G. Calinescu afirma ca alaturi de opera lui Eminescu, Amintiri din copilarie reprezinta in
literatura romana „cea mai de necomparat expresie a trairii nemijlocite a vietii ca pe o nesilita expresie
de arta si a artei ca pe cea mai deplin recuperabila bogatie a vietii prin creatie” iar pe autorul lor il
considera „poporul roman insusi surprins intr-un moment de geniala expansiune”.

2. Genul Liric
2.a Poezia despre copilarie

George Cosbuc - Iarna pe ulita

Poezia Iarna pe ulita, de George Cosbuc, a fost scrisa in anul 1888 si publicata pentru
prima oara in revista „Vatra” nr. 16 din 1896, Bucuresti, si apoi inclusa in volumul Fire de tort,
Bucuresti, 1896. Este o poezie in care, intr-un cadru obisnuit de iarna, intr-un sat de munte, Cosbuc a
reusit sa creeze un spectacol de o insufletire si puritate copilareasca emotionante; este un spectacol
intr-un decor familiar, care produce o rememorare a propriei copilarii, o retraire a unor intamplari
asezate in tainele sufletului juvenil.
Iarna pe ulita, foarte cunoscuta si prezenta pretutindeni in manualele scolare sau culegeri
antologice, este un pastel care nu poate fi retinut fragmentar, ci doar in totalitatea strofelor. „Iarna
apare in putine locuri in lirica lui Cosbuc, uneori in aspectele ei aspre, nemiloase; aici, iarna apare intr-
o viziune optimista, vesela, incarcata de atributele pe care copilaria i le-a transmis in harjoana
nevinovata a copiilor” (Gavril Scridon, in George Cosbuc, Opere alese, Bucuresti, 1972).
Judecata strict din punct de vedere al apartenentei la gen si specie literara, Iarna pe ulita
nu este o poezie lirica si nici nu este propriu vorbind un pastel, ci o mica balada din lumea copiilor.
Doar primele doua strofe contureaza un pastel de iarna. De aici, compozitia poeziei e structurata intr-o
serie de secvente, logic potrivite, intr-o gradatie echilibrata, condusa cu multa abilitate. Dupa
introducerea descriptiva urmeaza un tablou - plin de viata, al copiilor care se bucura de venirea iernii.
Un copil mai mic - (portretul are note de umor, realizate mai ales prin hiperbola) este trimis de mama
sa in sat dupa treburi.
Intalnind ceata galagioasa de copii, el se gandeste ca ar fi bine sa o ocoleasca, dar e prea
tarziu. Copiii il iau in deradere, adresandu-i-se cu o ironie scanteietoare. O baba care trece pe drum
vrea sa ii vina in ajutor copilului, dar starneste si mai mult harmalaia copiilor. Finalul nu face decat sa
sublinieze intreaga atmosfera de voiosie, de inocenta si fericire neumbrita. Dialogul aduce o nota de
inseninare si ingaduinta; „- Ce-i pe drum atata gura? / - Nu-i nimic. Copii strengari. / - Eu, auzi!
Vedea-i-as mari / Parca trece-adunatura / De tatari”.
Este ingaduinta intelegerii de catre cei mari ca jocul este nu numai bucuria, ci si dominanta
copilariei. Ca la Ion Creanga, in replica paremiologica a tatalui: „S-apoi nu sti ca este o vorba: „Daca-i
cal sa traga, daca-i copil sa se joace si daca-i popa sa ceteasca.” Sau ca la Blaga, intr-o aforistica
formulare a primei din cele Trei fete: „Copilul rade: Intelepciunea si iubirea mea este jocul”. Acesta
este sensul falsei suparari din final, o suparare care ne aminteste de Smaranda din Amintiri din
copilarie, in care sub o probozeala de forma se ascunde afectiunea si dragostea fata de copii.
Constantin Dobrogeanu-Gherea observa ca „Numai cine a trait la tara poate sa judece cat mai frumos,
de natural, de adevarat e acest peisaj satesc de iarna, cu cata grija, observare fina si precizie minunata
sunt zugravite toate amanuntele” (Studii critice, 1956).
Liviu Rebreanu isi aminteste ca este una din poeziile care i-au incantat copilaria: „...
primele versuri care mi-au mangaiat si mie sufletul au fost cele ale lui Cosbuc. Mi le amintesc si
acuma, parca le-as auzi mereu intaia oara... Eram de vreo 5 ani, era iarna cu zapada multa, cum sunt
iernile totdeauna prin partile noastre, in muntii Rodnei. Imbondorit cu hainute groase, tarand dupa
mine o saniuta, hoinaream toata ziulica pe ulita, impreuna cu o droaie de copii, catarandu-ne pe toate
damburile si pe toate rapele, ca sa descoperim lunecusul cel mai bun. Abia cand se innopta de-a

32
binelea ne induram sa ne carabanim pe-acasa, rupti de oboseala, imbujorati de ger, prapaditi de
foame...”.
Intr-o asemenea seara, mama lui Rebreanu i-a citit poezia lui Cosbuc Iarna pe ulita. „Am
ascultat - isi aminteste romancierul - si mi-a sarit somnul. Mi se parea ca intr-adevar era vorba de noi,
doar ca in locul babei din poezie, noi faceam acelasi alai in jurul unui biet nebun al satului, Anton ...”
(Cosbuc, in volumul Amalgam, Bucuresti, 1943)

La oglinda – George Cosbuc

George Cosbuc apartine perioadei de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului


al XX-lea, adica acele perioade dintre „bataliile canonice” din juimism si interbelic.
G. Cosbuc este ardelean din Bistita Nasaud, regiune care era trecuta inca de pe vremea
imparatesei Maria Teresa ca fiind de granita si ai carei locuitori se bucura de o mai mare libertate
decat ceilalti transilvaneni. De aceea, spre deosebire de O. Goga, care prezinta Ardealul ca un Rai
indoliat, Ardealul lui Cosbuc este un tinut al energiilor care sta sub lumina solara.
Asupra poetului atrage atentia criticul Titu Maiorescu dupa aparitia poeziei „Nunta
Zamfirei”. Chiar daca are si unele neimpliniri in planul creatiei patriotice, multe dintre textele sale
poetice s-au bucurat de o receptare favorabila. Putini sunt scriitorii care au surprins atat de autentic
spiritul taranului roman, cum a facut-o Cosbuc. De aceea el a si fost numit „poetul taranimii”.
Una din temele operei poetice cosbuciene este aceea a dragostei. Poezia de dragoste a
poetului ardelenesc are cateva caracteristici, adica satul este o scena pe care se desfasoara un joc al
dragostei efectuata de cei doi protagonisti. Totodata se observa ca rolul principal in a conduce acest
joc apartine fetei.
Si in poezia „La oglinda”, cea care exprima o anume realitate incadrata temei este fata.
Acest sentiment este urmarit in masura ce fazele dragostei se desfasoara de la momentul infiriparii,
pana la nunta („Nunta Zamfirei”, unde se ureaza intalnirea si la botez, finalizandu-se astfel, in spirit
biblic: impreunarea celor doi indragostiti). Poezia „La oglinda” prezinta primele simptome ale ideii ca
fata a intrat in faza nubilitatii si principalele aspecte morale ce stau la infaptuirea cuplului
indragostitilor, care trebuie sa se finalizeze prin nunta. Poezia incepe cu un vers memorabil: „Azi am
sa-mi crestez in grinda”.
Grinda este un fel de calendar al taranului unde sunt insemnate momente de mare
importanta.
Iubirea este un sentiment si firesc in viata oamenilor.
Al doilea element este cel al reflectarii realitatii fizice, o reflectare obiectiva prin oglinda.
Fata profita de faptul ca a ramas singura cu dorul si isi ia masurile asiguratorii de securitate, prin
inchiderea usii cu zavorul:
„Mama-i dusa-n sat! Cu dorul
Azi e singur puisorul,
Si-am inchis usa la tinda
Cu zavorul.”
Urmeaza o prezentare a constatarii, fata se grabeste, se impodobeste pentru a concluziona
ca e si voinica si frumoasa. Sta mereu, insa, cu teama de a nu veni mama din sat. Sentimentul acesta se
impleteste permanent cu bucuria descoperirii propriei personalitati.
Gandul merge mai departe, spre maritis. Ideea morala care dirijeaza acest joc se bazeaza
pe omenia viitorului sot:
„Cui o dau voiesc sa fie/Om odata.”
Finalul se precipita dupa ce se aude vocea mamei intoarsa din sat. De data aceasta asistam
la un proces invers: de despodobire. daca la inceput propozitiile sunt exclamative, inspre final ele sunt
interogative:
„Ce sa fac? Unde-mi sta capul?...
Ce-am uitat?...”
Aceasta precipitare este marcata de sporirea propozitiilor eliptice de predicat: „Salba, jos!
Si-n cui oglinda”. Se reface ordinea initiala, dovada ca inca mai este de asteptat, fiindca altfel:
„Doamne, de-ar fi dat de mine,

33
Ce bataie!”
Imaginile, in general, sunt cele dinamice, marcate de folosirea unui numar mare de verbe.
In ceea ce priveste versificatia se observa ca strofa este o sixtina, avand rima imperechiata,
iar din punctul de vedere al masurii avem 8 silabe, desi la ultimul vers intalnim 4 silabe.
G. Cosbuc este un mare inovator in planul prozodiei. Din punctul de vedere al ritmului
observam ritmul trhaic.
Desi nu toate produsele sale poetice au un inalt nivel artistic, poeziile reprezentative,
inclusiv acela in care este prezentata admosfera ludica, spijina afirmatia unor critici si istorici litereari
conform caruia Cosbuc ocupa un loc important in literatura romana, atat ca autor al unor poeme
precum „Natura Zamfirei”, „Moartea lui fulger”, cat si ca traducator al unor capodopere din
literatura universala.

2.b Poezia despre natura si vietuitoare

George Toparceanu – Balada unui greier mic

In Balada unui greier mic, de George Toparceanu, subiectul de fabula este un pretext
pentru exersarea amplelor resurse umoristice ale poetului pe o tema indelung folosita de fabulisti in
literatura universala. Cele doua personaje, greierul si furnica, sunt simbolice pentru doua ipostaze de
viata: primul este tipul omului petrecaret, fara grija zilei de maine, ajuns in pragul iernii lipsit de
mijloace de trai, celalalt e gospodarul strangator si cumpatat, care ofera si o morala, o norma de viata:
„Ai cantat? Imi pare bine. / Acum joaca, daca poti, / Iar la vara fa ca mine” (Alexandru Donici,
Greierul si furnica).
E drept ca, de-a lungul timpului, poetii au „ameliorat” cruzimea si atitudinea furnicii,
acordand greierului statutul firesc de artist ce isi petrece vremea „cu cantare”, meritand, desigur, o
rasplata pe masura: „Furnica [...], / Pricepe de ce e trist; / Fara un minut a pierde, / Alearga l-al sau
artist / Impartind pe jumatate / Provizia cer avea: / «- Am venit sa-ti platesc, frate, - / Zice-datoria
mea; // Cu cantarea ta duioasa / Vara mult m-ai dezmierdat; / Ascultandu-te, voioasa, / Pentru doi eu
am lucrat»” (George Creteanu, Greierile si furnica).
Balada lui George Toparceanu pare o parodie, cu accente de tristete, totusi intr-un stil ironic,
despre soarta greierului la inceputul toamnei, anotimp de transformari dramatice in natura, cu urmari
indeosebi asupra fiintelor mici. Intr-un tablou mohorat, cu „dealuri zgribulite” si „tarini zdrentuite”, se
profileaza, printr-o ampla personificare, chipul noului anotimp, „toamna cea intunecata”, cu un portret
detaliat prin epitetul triplu, „lunga, slaba si zaluda”. E un sezon al dezastrului total, marit, in mod
gradat, printr-o ampla enumeratie: „Lunga, slaba si zaluda, / Botezand natura uda / C-un manunchi de
ciumafai, - / Cand se scutura de ciuda, / Imprejurul ei departe / Raspandeste-n evantai / Ploi marunte, /
Frunze moarte, / Stropi de tina, / Guturai”.
Sosirea toamnei produce, cu efecte comice, neliniste si spaima in randul plantelor si al
vietuitoarelor marunte, surprinse de urgia schimbarii vremii: „Si cum vine de la munte, / Blestemand /
Si lacramand, / Toti ciulinii de pe vale / Se pitesc prin vagauni / Iar macesii de pe campuri / O
intampina in cale / Cu grabite plecaciuni”. In acest spatiu cuprins de invalmaseala, doctul contureaza,
cu duiosie si compatimire, prin epitete, „negru, mic, muiat in tus”, „si pe-aripi pudrat cu bruma”,
portretul greierului, „un greierus”, surprins „pe coasta, la urcus”, in „casuta lui de huma”.
Monologul greierului, care se adreseaza nemilosului anotimp, inceput si incheiat printr-o
imagine sonora, prin onomatopeea „cri-cri-cri”, exprima o drama existentiala, de fapt un subiect de
fabula de care artistul ar fi vrut sa uite: „- Cri-cri-cri / Toamna gri, / Nu credeam c-o sa mai vii /
Inainte de Craciun, / Ca puteam si eu s-adun / O graunta cat de mica, / Ca sa nu cer imprumut / La
vecina mea furnica, / Fi’ndca nu-mi da niciodata, / Si-apoi umple lumea toata / Ca m-am dus si i-am
cerut…”.
Finalul poeziei, invaluit de simpatia si compasiunea poetului, accentueaza sentimentul de
tristete, greierul ramanand lipsit de orice speranta: „Dar de-acus s-a ispravit... // Cri-cri-cri, / Toamna
gri / Tare-s mic si necajit”. Greierul devine astfel un cantaret al propriei sale conditii, al imposibilitatii
de a se adaposti la venirea anotimpului rece, care semnifica, intr-un plan mai larg, conditia artistului in
societate.

34
Elena Farago
Elena Farago (1879-1954) s-a nascut la Barlad intr-o familie numeroasa de greci, pe nume
Paximede. De la 11 ani viata ii este marcata de disparitia timpurie a celor dragi: trei frati, mama si la
17 ani, tatal. Obligata a se intretine singura, ea ajunge guvernanta in casa lui Ion Luca Caragiale,
ocupandu-se de cei doi copii ai acestuia, Luki si Tuski. Casatorita cu Francisc Farago, director de
banca in diverse localitati din tara, Constanta, Braila si Craiova, ea se dedica cresterii si educarii celor
doi copii din familia sa.
Dintr-o pasionata cititoare de literatura, Elena Farago devine o poeta sensibila, apreciata
mai intai de cercul literar simbolist, din jurul cenaclului Literatorul al lui Al. Macedonski iar in epoca
interbelica de cel modernist al Sburatorului condus de E. Lovinescu. Poezia sa de factura simbolista a
fost recompensata cu mai multe premii nationale si internationale, intre care in anul 1920 premiul
Femina atribuit de Franta scriitoarelor emancipate. Apreciata de criticii epocii interbelice, Elena
Farago alaturi de Hortensia Papadat-Bengescu au desavarsit victoria scrisului feminin in Romania
secolului XX.
Intr-unul din volumele sale antologice, aparut in anul 1936, Elena Farago a selectat versuri
din principalele carti publicate pana la acea data: Versuri (1906, Budapesta), Soapte din umbra (1907,
premiat de Academia Romana), Din taina vechilor raspantii (1913), Soaptele amurgului (1920,
premiat de Academia Romana si de societatea franceza Femina), Mi-am plecat genunchii (1926).
Pornea o barca verde din volumul Soaptele amurgului se inrudeste prin armonia
incantatorie a versurilor si retorica imaginilor simbolice cu poemele lui Ion Minulescu. Poeta apeleaza
la semnificatiile simbolice ale cifrelor (trei) si ale culorilor (verde-tinerete, albastru-idealuri, cernit-
moarte), la motivul calatoriei luntrasului si la metafora vietii ca o barca plutind in deriva pe mare:

Pe raul stramt, din tarmuri de bruma si noroi,


Pornea o barca verde spre calde tarmuri noi ...

Pornea o barca verde spre-albastrul unei mari,


Canta voios luntrasul privind departe-n zari.

Plangeau pe mal trei salcii, cernindu-si moarte foi,


Canta voios luntrasul caci nu privea’napoi ...

Pluteau in vant trei frunze, trei tainice mustrari


Canta voios luntrasul privind in departari ...

Dar cand ajunse-n largul inselatoarei mari,


(O volbura’nvrajbita ce spumega in ocari),

Chemand speriat in gandu-i vechi tarmuri din inapoi,


Ofta adanc luntrasul pornit spre tarmuri noi ...

Loveau din val stropi tulburi de inspumegat noroi


El s’apara cu groaza, uitandu-se-napoi ...

El s-apara cu groaza soptind avanei mari ...


O, cat pareai de-albastra acolo-n departari! ...

Iar cand sa-ntoarca panza si vaslele-napoi


Zari in fundul barcii trei putrezite foi;

Le-a strans la piept salbatic, le-a frant in sarutari ...


... Si l-a inghitit vartejul inselatoarei mari ...

Pe raul stramt spre tarmuri de bruma si nori,

35
Se’ntoarce barca verde, pustie inapoi.

Se va opri sfarmata acolo’n departari


O vor primi trei salcii in bocet si mustrari.

Se va’ngropa in tarmii de bruma si noroi


O vor jeli trei salcii, cernandu-si moarte foi...
(Pornea o barca verde)
Feminismul Elenei Farago s-a ilustrat si prin atentia acordata celor mici, carora le-a
dedicat mai multe volume: Din Traista lui Mos Craciun, Bobocica, Sa nu plangem, Ziarul unui
motan, Plugusorul jucariilor, Sa nu minti, sa nu furi etc. Dintre poemele sale pentru copii si-au
mentinut prospetimea artistica si astazi: Sfatul degetelor, Catelusul schiop, Bondarul lenes, Motanul
pedepsit.
In poemele pentru copii ale Elenei Farago lectia de viata este insotita de sentimente de
tandrete si dragoste pentru cele mai delicate si fragile vietuitoare, intr-o incantatie muzicala suava,
obtinuta cu ajutorul procedeelor simboliste: sinestezie, paralelism, repetitie, enumeratie, camp lexical
si context gramatical inedit, termeni cu valoare regionala ori neologisme s.a. Intr-o scrisoare adresata
poetei, E. Lovinescu marturisea: „Randul trecut am lasat volumul d-tale acasa. Cand m-am intors, cei
trei nepoti ai mei invatasera toate poeziile dintr-insul. E un zbucium in toata casa. De pretutindeni
rasuna: „Cot, cot, cot/ Fac si eu ce pot/ Cotcodac, cotcodac/ Puii sa-i impac”. Am ajuns numaidecat la
aplicarea lui Pestalozzi ca sa scap de povestea lui cuciu schiop. N-ai ce zice, esti populara in toata
casa. Si inca ce popularitate zgomotoasa ”.
Bondarul lenes este o adaptare originala a binecunoscutei fabule a greierelui si a furnicii
de La Fontaine, careia i-au dat imagine romaneasca si alti poeti (de exemplu George Toparceanu si
Ana Blandiana). Elena Farago, spre deosebire de ceilalti confrati imagineaza un dialog dintre bondar
si furnica, pentru a evidentia harnicia acestei fiinte mici care duce in spate graunti de mei mai mari de
trei ori decat statura ei. Miloasa, furnica da crezare bondarului „ceapcan” cand se jeleste ca nu are
noroc de stapani buni si il invita sa munceasca impreuna. La refuzul lui, furnica il cearta ca o
gospodina, inselata in buna ei credinta:

O furnica mititica,
Cat un grauncior de mei,
Duce-n spate o greutate,
De trei ori cat boiul ei.
Pe carare-n jale mare
Plange un bondar ceapcan:
– Mor de foame
Si n-am poame
Si-as munci
Dar n-am stapan! ...

– Hai si-mi cara din povara


Si sunt gata sa-ti platesc.
– Cum n-as merge! Dar pe lege
Jur ca nu pot sa muncesc! ...

– Vai de tine! Ce rusine


Lenesule cersetor,
Nici de mila, nici de sila
Nu ti-as da un ajutor!...
(Bondarul lenes)

Scrisa in versuri scurte, dinamice, cu dialoguri redactate in expresii si formule specifice


limbajului colocvial, poezia evoca intr-un ritm alert intalnirea dintre doua caractere antagonice:
furnica cea harnica si increzatoare in puterile ei si bondarul lenes, „ceapcan”, ce isi scuza defectele

36
morale atribuindu-le societatii ingrate. Simpatia poetei este indreptata catre furnica, la care munca
perseverenta si grea nu a alterat fondul umanitar. Naiva, ea sare in ajutorul greierului propunandu-i o
viata de munca perseventa si tenace, similara cu a ei. Numai ca greierele este un personaj care
vorbeste mult si nu face nimic, refuzul descoperindu-i siretenia si lenea. El este un cersetor ce
exploateaza credulitatea celor ce au ghinionul sa-i iasa in cale.
In Gandacelul poeta apeleaza cu aceeasi maiestrie la monologul dramatic si la mustrarea
severa. Ea imagineaza bocetele unui gandacel prins de un baietel, care il sufoca in pumnul sau:

– De ce m-ai prins in pumnul tau,


Copil frumos, tu nu stii oare
Ca-s mic si eu si ca ma doare?

De ce ma strangi asa de rau?

Copil ca tine sunt si eu,


Si-mi place sa ma joc si mie,
Si mila trebuie sa-ti fie
De spaima si de plansul meu!

De ce sa vrei sa ma omori?
Ca am si eu parinti ca tine,
Si-ar plange mama dupa mine,
Si-ar plange bietele surori,

Si-ar plange tata mult de tot,


Caci am trait abia trei zile,
Indura-te de ei, copile,
Si lasa-ma, ca nu mai pot!...

Asa plangea un gandacel


In pumnul ce-l strange sa-l rupa.
Si l-a deschis copilul dupa
Ce n-a mai fost nimic de el!

A incercat sa-l mai invie


Suflandu-i aripile-n vant,
Dar a cazut in tarna frant
Si-ntepenit pentru vecie!...

Scarbit de fapta ta cea rea


Degeaba plangi, acum, copile,
Ci du-te-n casa-acum si zi-le
Parintilor isprava ta.

Si zi-le ca de-acum ai vrea,


Sa ocrotesti cu bunatate,
In cale-ti, orice vietate,
Oricat de far-de-insemnatate
Si-oricat de mica ar fi ea!
(Gandacelul)

Alcatuita din sapte catrene si o cvinta finala, de cate opt si noua silabe, poezia impleteste
elemente epice si lirice. Ea evoca o intamplare nefericita: un gandacel este prins de un baietel curios si
este sufocat, din greseala, in pumnul acestuia. Epicul poemei se transforma intr-o indurerata jelanie a

37
fiintei condamnate la moarte din curiozitatea si lipsa de prevedere a copilului. Gandacelul ii cere
baiatului sa-l elibereze, invocand similitudinile dintre destinele lor: are doar trei zile, o familie care il
iubeste si il va regreta daca moare inainte de vreme. Rugamintile lui sunt ascultate prea tarziu: copilul
desface pumnul atunci cand sarmanul gandacel nu mai respira. Speriat de consecintele dramatice ale
jocului sau, baiatul plange si promite parintilor sa ingrijeasca de acum inainte fiintele mici din natura.
Poema se incheie asadar cu o morala: copiii au obligatia sa ocroteasca vietuitoarele mici din natura si
sa se bucure alaturi de acestea de bucuriile varstei lor.
Si in celelalte poezii dedicate copiilor Elena Farago imagineaza situatii dramatice
suportate de fiintele mici, neaparate de curiozitatea si jocul agresiv al celor mici. In Catelusul schiop,
victima unui gest nesabuit este un catel pe care o piatra azvarlita de un baietel l-a lovit atat de rau incat
l-a lasat invalid. El explica celui ce i-a adus atata suferinta consecintele gestului necugetat si ii
demonstreaza ca fiinta umana se dovedeste uneori mai rea decat animalele

Vasile Alecsandri – Pasteluri

Pastelurile au fost publicate mai intai in „Convorbiri literare”, ca raspuns al poetului la


cerintele estetizante ale confratilor tineri reuniti in Junimea: „Prin luna martie 1868, isi amintea peste
ani Iacob Negruzzi, am primit o scrisoare de la Alecsandri, impreuna cu un mare pachet de poezii
intitulate Pasteluri [...]. Ele mi-au sosit spre seara, intr-o vineri [...]. Nici n-am avut timpul sa le cetesc
singur [...]. Pastelurile facura un mare efect in Junimea; ele s-au cetit si recitit de multe ori, apoi le-am
publicat in capul intaiului numar urmator al Convorbirilor”.
Incepand cu acest an Alecsandri creeaza pana in 1875, anul publicarii in volum al acestui
ciclu, sapte suite, in total 40 de poeme: 30 dintre acestea sunt dedicate peisajului autohton, (iernatice,
primavaratice, calendarul natural al muncilor campului, natura Mircestilor) iar celelalte unor teme
diverse, de la exoticele Mandarinul si Pastel chinez, la Baraganul. Pastelurile aduc in atentie mai
multe mituri: al lui Orfeu, al reintoarcerii eterne, al vietii patriarhale. Ele sunt populate cu zei (iarna ca
zeita a mortii; primavara ca zeitate a vietii) si eroi specifici toposului romanesc: Rodica, simbol al
eternului feminin autohton, samanatorii ca ideal uman agricol, Lunca de la Mircesti si Siretul ca
elemente ale unei matrici spirituale marcata etnic etc. Sunt ilustrate si simboluri cu semnificatie
ritualica, precum: bradul, zapada, inghetul. Fixate in marea lor majoritate in peisajul autohton, poeziile
descriptive ale lui Vasile Alecsandri au izgonit sabloanele pastorale afirmate la inceput de secol XIX.
Ele inregistreaza rotatia anotimpurilor, imortalizeaza imagini ale pamantului romanesc aflat intr-o
raspantie a climelor, unde dulceata sudului se uneste cu aspra vigoare a regiunilor boreale, ele descriu
universul cu armoniile, ritmurile si dinamismul lui.
Pastelurile dau expresie conceptiei clasice a poetului despre arta, imprumutata din
Antichitatea greco-latina. G. Calinescu le considera „o lirica a linistii si a fericirii rurale, un
horatianism. Pentru intaia oara se cauta la noi intimitatea, recluziunea poetului, meditatia la masa de
scris, fantasmele desprinzandu-se din fumul tigarii [...] ele sunt de fapt un calendar al spatiului rural si
al muncii campenesti” . Poetul insusi marturisea ca pe malul „Siretului lumina devine mai intensa,
verdeata copacilor si a ierbii se accentueaza pe fondul albastru al cerului si berzele isi parasesc cuibul,
descriind largi spirale in aerul caldut”.
Stare de suflet sau arta poetica, ut pictura poesis, Alecsandri se dovedeste un autor inspirat,
starnind si acum critica literara a-i descoperi sensurile ascunse, deliberat meditative si nostalgice,
incifrate in tesatura de chilim a versurilor lui descriptive.
Serile la Mircesti, poemul care inaugureaza ciclul publicat in anul 1875, este o arta poetica
a rapsodului peisagist. Ea ilustreaza mitul inspiratiei divine, cand celui ales, Orfeu, i se infatisaza zeita
inspiratiei, ideal feminin intruchipat de Venus. Poezia inseamna visare, evadare din real si acordarea
simbolurilor lumii in simfonia divina a creatiei: padurile – labirint, florile – iubire, lacurile si marile –
univers al procreatiei, al fecundarii. Alcatuita din 14 strofe cu versuri de 12-14 silabe poezia
recunoaste in cabinetul de lucru al poetului un spatiu intim, propice inspiratiei si indiferent la
capriciile vremii exterioare: „Afara ploua, ninge! Afara-i vijelie/ Si crivatul alearga pe campul
innegrit”. In contrast cu zbuciumul naturii poetul astepta in biroul sau vizita unei zane „gingase”,
coborata din cer si viseaza la plaiuri pe care „dalba luna” revarsa un „val de aur” ce „curge printre
flori”. Interiorul camerei de lucru, luminile si umbrele acesteia, caldura focului aprins din camin

38
renasc amintirile din anii trecuti si recunosc sursele principale ale inspiratiei: femeia, gloria militara
romaneasca, civilizatiile trecute, impresii de calatorie. Rezultat al osmozei dintre real si imaginar,
creatia insufleteste himerele unei lumi posibile transcrise in poezia sa. Chiar si in ciclul de pasteluri
iernatice se transmite starea de incantare in fata spectacolului naturii, ce armonizeaza contrariile si
exerseaza o retorica picturala a privirii.
In pastelurile dedicate iernii pe malurile Siretului autorul a consemnat incantarea si groaza
in fata frumusetii naturii cotropite de acest anotimp al inghetului, al zapezii si al frigului. Iarna,
Mezul iernei, Sania, Bradul l-au consacrat pe Alecsandri ca un neprieten al acestui anotimp, a carui
frumusete inghetata si incremenita o admira insa.
Pastelurile recompun un peisaj imaginar, mitologic al Mircestilor si al luncii Siretului, asa
cum peste un deceniu Mihai Eminescu va imortaliza natura Ipotestilor. Malul Siretului descrie un colt
din natura in faptul zilei, cand meditatia poetului transfigureaza peisajul cunoscut al luncii Siretului.
Curgerea apei naste sentimentul nostalgic al trecerii vietii, regretul dupa clipa de fericire pierduta. In
aceasta trecere a timpului, singura certitudine o reprezinta viata, bucuria de a fi, de a exista in lume ca
parte a uriasului mecanism al vietii si al mortii. Cu epitete ornante, dominate de culori luminoase (alb,
verde), reflex al starii de beatitudine, cu sugestii termice (caldura nisipului malurilor apei), cu o serie
de comparatii care dau peisajului descris contururi fantastice („aburii usori ai noptii [...] ca fantasme se
ridica”, „raul se-nconvoaie [...] ca un balaur”), cu personificari (raul se-nconvoaie, apa adoarme, sapa,
gandirea furata se duce la vale, lunca clocoteste) si cu antiteza finala dintre soparla nemiscata si
clocotul luncii, dintre nisipul cald si trupul rece al reptilei-giuvaer, Malul Siretului ofera exemplul
unei capodopere. Dominante in acest poem sunt imaginile dinamice: salcia pletoasa se inclina in apele
raului, mrena salta in aer dupa o viespe, ratele salbatice lasa urme pe luciul apei.
Meditatia poetului referitoare la curgerea ireversibila a timpului si dorinta lui de a se
contopi cu natura pe care o eternizeaza in creatie sunt incifrate in tabloul naturii care pulseaza de viata
in formele sale animale si vegetale. Reveria poetului actualizeaza si o mitologie autohtona alcatuita
din: balauri cu solzi de aur stralucitori, fantasme ale noptii obligate sa paraseasca lunca din cauza
luminii care invadeaza pamantul, mrene care salta in aer s. a.

Vasile Alecsandri – Miezul iernei

Poezia "Miezul Iernei" completeaza tematic seria pastelelor inchinate anotimpului alb,
fiind publicata la 01 Februarie 1869, in revista '' Convorbiri literare ''. In intreaga poezie, Vasile
Alecsandri infatisaza imaginea unei nopti de iarna, cu un ger cumplit. Poezia este, in primul rand, un
pastel, intrucat scriitorul descrie aspectele din natura care compun peisajul hibernal. Datorita
dimensiunilor impresionante ale peisajului descris si caracterului sau unitar, Vasile Alecsandri creeaza
un tablou in versiri, prin intermedul caruia ne transmite si propriile sentimente produse de maretia
naturii.
De fapt, poetul insusi percepe aceasta descriere ca un tablou, dovada fiind exclamatia de la
inceputul strofei a treia : ''O! tabolu maret, fantastic!''
In strofa I este evocat si descris, mai ales prin consecintele sale, gerul ''amar, cumplit '' al
miezului de iarna. Sub influenta lui, natura se transforma complet, caci inghetul a cuprins pana si
astrele si cerul, orice urma a vegetalului a disparut fiind inlocuit de regnul mineral. Astfel, stejarii ''
trosnesc '' in paduri, stele par inghetate, cerul pare otelit si zapada cristalina a capatat consistenta si
densitatea diamantelor ''ce scartaie sub picioare ''.
In strofa a doua maretia tabloului naturii se incheaga in mintea poetului sub forma unui ''
templu maestuos '' al carui element de baza este '' bolta cerului senine '' sprijinita de '' inaltele coloane ''
sugerate de fumurile albe ce '' se ridica sub vazduhul scanteios ''. Aici, luna isi va aprinde '' farul tainic
de lumina '' sporind frumusetea rece si neclintita a peisajului.
In strofa urmatoare, neputandu-si retine prea plinul sufletesc si strania incantare in fata
solemnitatii naturii, poetul exclama : '' O ! tablou maret, fantastic ! '', ca apoi sa revidentieze si
celelalte minunatii ale acestui impresionant templu : miile de stele care '' ard ca vecinice faclii '',
muntii care ii sunt altare si codrii - adevarate orgi sonore - unde se aude vuetul ingrozitor al crivatului.
Senzatia de neclintire, de incremenire, de pustietate si tacere apasatoare este reliefata in
prima parte a strofei finale, ''Totul e in neclintire, fara viata, fara glas ; /Nici un zbor in atmosfera, pe
zapada nici un pas ''.

39
In final insa, deodata, este sugerata viata prin aparitia unui lup ''ce se alunga dupa prada-i
spaimantata''. Tabloul se dinamizeaza astfel prin aceasta imagine motorie, insa miscarea nu rupe
armonia, granduarea si misterul peisajului.
Prin intreaga poezie, Vasile Alecsandrii evoca salbaticia iernii '' cu un simt colosal al
imensitatii cosmice '' [Mihai Dragan] pentru ca, fiind un tablou, descrierea penduleaza intre terestru si
celest, dovada fiind elementele care apartin ambelor planurii : pe deoparte padurile cu stejarii, geru,
zapada, campiile stralucitoare, fumurile caselor, muntii, codrii, crivatul, lupul, iar pe de alta parte
stelele, luna, cerul, razele, bolta cerului.
In fata acestei maretii a naturii sentimentele de uimire neretinuta, de admiratie nemarginita
ale poetului sunt exprimate direct prin propozitii enuntiatiative, exclamative si interogative, asezate pe
primul loc in structura strofelor apartinatoare : '' In padure trasnesc stejarii ! E un ger amar, cumplit ! '',
'' O !tablou maret, fantastic ! '', ''Dar ce vad?''.
Sentimentele sunt exprimate si prin diferite figuri de stil : epitete [ '' stele argintii '', ''
vecinice faclii '', '' note-ingrozitoare '' ], comparatii [ '' ard ca vecinice faclii '', '' fumuri ca inalte
coloane '' ], metafore [ '' far tainic de lumina '' ], personificari [ '' luna isi aprinde farul tainic '' ] etc.
Imaginile create sunt preponderent vizuale, insa isi fac loc si cele auditive [ '' codrii organe
sonore '', crivatul patrunde scotand note '' ] sau de miscare, in final, toate imbinandu-se armomios.
Prin aceasta unitate, prin dimensiunile peisajului descris si prin succesiunea secventelor
descriptive, poezia "Miezul Iernei" intruneste trasaturile unui tablou in versuri.

Mihai Eminescu – Revedere

Definitie:
Elegia este o specie a genului liric in care poetul isi exprima direct sentimentele de tristete
metafizica, de nostalgie, intr-o gama ascendenta mergand de la melancolie la nefericire.
Poezia "Revedere" de Mihai Eminescu (1850-1889) a fost publicata in revista "Convorbiri
Hterare", la 1 octombrie 1879, desi fusese scrisa cu cativa ani inainte.
Sursele de inspiratie sunt doinele culese de poet in peregrinarile sale prin tara, in care
codrul este simbolul universului, al regenerarii vesnice. Creatie de maturitate, aceasta poezie reflecta
o noua modalitate de abordare a folclorului, ideile populare fiind imbogatite si innobilate cu profunde
ganduri filozofice.
Tema ilustreaza vremelnicia si perisabilitatea omului in contrast cu perenitatea naturii,
simbolizata de codrul vesnic, altfel spus, poezia exprima tema timpului exprimata prin conditia
efemera, de muritor a omului aflata in relatie de opozitie cu eternitatea universului. Elementul de
recurenta prin care se realizeaza tema este definit prin motivul poetic al codrului, ca imagine lirica a
universului, iar ca figura artistica de constructie se remarca antiteza.
Ideea exprima melancolia si tristetea poetului pentru viata trecatoare a omului si admiratia
pentru vesnicia naturii.
Semnificatia titlului. Titlul sugereaza bucuria reintalnirii poetului cu un prieten de care i-a
fost dor, cuvantul avand, din punct de vedere semantic, rezonante afective, implicand totodata si
sensul de scurgere a timpului.
Structura compozitionala. "Revedere" este o elegie filozofica, in care meditatia, reflectia
asupra timpului este elementul de referinta care domina intreaga poezie. Timpul filozofic are la
Eminescu doua valente, de aceea s-ar putea defini ca bivalent: timpul individual, care marcheaza prin
curgerea sa implacabila si ireversibila conditia omului muritor si timpul universal, care semnifica
eternitatea, vesnicia proprie numai firii, Universului.
Compozitional, poezia este structurata in forma dialogata si pe doua planuri distincte: unul
uman si celalalt al naturii si patru secvente lirice corespunzatoare celor doua intrebari si celor doua
raspunsuri, ale poetului si, respectiv, ale codrului. Inceputul este reprezentat de vocativul afectuos,
sentimental -"codrule"- reluat de diminutivul "codrutule".
Secventa intai. Poezia incepe printr-o intrebare adresata direct de catre eul liric, codrului
personificat, in care se simte intimitatea tonului, sentimental de prietenie pentru acesta, precum si
bucuria revederii, concretizata prin diminutivele care sugereaza un ton familiar: "-Codrule, codrutule, /

40
Ce mai faci, dragutule". Ideea timpului este sugerata de sintagma metaforica "multa lume am imblat",
cu sensul scurgerii unei perioade lungi de vreme,in care poetul s-a simtit departe de cei dragi.
Urmatoarea secventa poetica reprezinta raspunsul codrului, formulat in acelasi stil popular,
incepand cu o interjectie specifica: "- la, eu fac ce fac de mult", ideea trecerii timpului fiind sugerata
aici de succesiunea anotimpurilor principale: "Iarna viscolu-l ascult,/ [...] Vara doina mi-o ascult".
Trainicia si forta de rezistenta a naturii este data de asprimea gerului in timp de iarna -"larna viscolu-l
ascult/ Crengile-mi rupandu-le,/ Apele-astupandu-le,/ Troienind cararile/ si gonind cantarile;"-, iar
armonia afectiva perfecta dintre om si natura este ilustrata prin bucuria codrului la auzul doinelor
populare: "Vara doina mi-o ascult/ [...] Implandu-si cofeile,/ Mi-o canta femeile".
Secventa lirica urmatoare este o interogatie retorica a poetului, in care conceptul filozofic
al timpului este sugerat deosebit de expresiv: "Vreme trece, vreme vine", trecerea ireversibila a
timpului insemnand pentru natura o regenerare permanenta, o continua intinerire: "Tu din tanar
precum esti/ Tot mereu intineresti". Poezia capata aici sensuri filozofice profunde, iar codrul, ca
simbol pentru natura, devine un simbol al intregului Univers.
Ultima secventa contine raspunsul codrului incare accentele filozofice se intensifica,
versul "- Ce mi-i vremea, cand de veacuri" sugerand vesnicia, eternitatea naturii. Ideea existentei
trainice si perene a codrului, ca simbol al naturii, al Universului, este argumentata prin rezistenta
acestuia in fata timpului, a carui trecere ireversibila nu-l atinge: "Ca de-i vremea rea sau buna,/ Vantu-
mi bate, frunza-mi suna;/ si de-i vremea buna, rea,/ Mie-mi curge Dunarea”.
In antiteza cu natura, omul este supus sortii, este efemer, timpul se scurge pentru el
ireversibil si implacabil: "Numai omu-i schimbator,/ Pe pamant ratacitor", pe cand firea este vesnica,
eterna: "Iar noi locului ne tinem,/ Cum am fost asa ramanem;". Finalul poeziei ilustreaza, prin cateva
elemente-simbol cu rol de metafora, alcatuirea Universului, ca ultim argument pentru faptul ca timpul
codrului este eternitatea, in care se inscriu: "Marea si cu raurile,/ Lumea cu pustiurile,/ Luna si cu
soarele,/ Codrul cu izvoarele". Acestea sunt si principalele motive romantice intalnite in majoritatea
creatiilor lirice eminesciene. Timpurile verbelor care exprima atitudinile si ideile poetului si ale
codrului se afla in relatie de opozitie. Astfel, eul poetic se proiecteaza in timpul trecut, ca simbol al
efemeritatii sale prin aceasta lume, iar codrul se exprima numai la prezentul etern, ca semn al vesniciei
universului.
Procedee artistice / figuri de stil
Principala figura de stil este personificarea: raspunsul codrului, care "asculta" viscolul,
doinele si care gandeste, constientizeaza dainuirea, statornicia naturii: "Iar noi locului ne tinem,/ Cum
am fost asa ramaanem"
Limbajul popular prezent printr-o varietate de modalitati expresive:
- diminutivele - care sugereaza tonul mangaietor, intim, prietenos, dragastos al poetului pentru codru:
"codrutule", "dragutule";
- expresii specific populare, ilustrand sursa folclorica a poeziei: "la, eu fac ce fac de mult", "Iar noi
locului ne tinem";
- cuvinte cu forma populara: "Multa vreme au trecut", "am imblat", "implandu-si";
 - dativul etic, specific creatiilor populare literare': "crengile-mi", "ce mi-i vremea", "vantu-mi bate",
"frunza-mi suna";
 - "si"-ul narativ, specific popular: "Si mai fac....", "si de-i vremea...";
- structura prozodica ilustreaza forma poeziei populare: ritmul trohaic, masura de 7-8 silabe
asemanatoare cu versul scurt al doinei populare, rima imperecheata;
- motivul codrului, ca fiinta mitica, fiind un prieten apropiat, drag al omului;
Poezia culta este reprezentata de:
- prezenta ideii filozofice a timpului, care este ireversibil pentru om si etern pentru Univers;
- viziunea romantica asupra conditiei de muritor a omului in relatie cu Universul;
- sentimentele de tristete, de melancolie, specifice elegiei filozofice;
Influenta populara este, asadar, evidenta, intalnind si aici armonia inconfundabila intre
glasul poetului si acela al poeziei populare, fapt care face ca George Calinescu sa afirme: "Cea mai
mare insusire a lui Eminescu este de a face poezie populara fara sa imite, si cu idei culte, de a cobori
la acel sublim impersonalism poporan".

41
Eseu „Viata micilor vietuitoare”

Pentru elaborarea eseului cu privire la tema „Viata micilor vietuitoare” am ales sa abordez
schita „Caprioara„ de E.Garleanu.
Schita este o opera epica, o naratiune in proza de mici dimensiuni, in care se relateaza o
singura intamplare semnificativa din viata unor personaje. Actiunea se desfasoara intr un interval de
timp scurt, cel mult o zi, si intr-un spatiu restrans.
Eu consider ca modul in care viata micilor vietuitoare este descrisa in operele literare
accesibile copiilor atrage atentia asupra fragilitatii, gingasiei sentimentelor materne si instinctului de
protejare nutrit de mama fata de pui sau, jertfindu-se in locul lui. Astfel aceste texte atrag atentia
asupra vietii pline de pericole, asupra sensibilitatii acestor mici vietuitoare si asupra iubirii materne.
Lectura acestor texte le trezeste copiilor dorinta de a observa mai atent viata din natura si creste
interesul pentru conoasterea vietuitoarelor contribuind la dezvoltarea spiritului de observatie. Prin
forma lor artistica schitele lui Garleanu contribuie si la dezvoltarea sentimentelor estetice ale copiilor,
autorul convertind un instinct din lumea animalelor intr-o puternica dragoste materna capabila chiar de
sacrificiu suprem.
In primul rand, prin modurile de expunere, naratiune si descriere, le este prezentat copiilor
tabloul natural, calm, plin de gingasie si frumusete in care se nasc micile vietuitoare, dar si pericolele
la care sunt expuse. Tabloul este construit pe fondul unei naturi grandioase „ pe muschiul gros, cald ca
o blana a pamantului, caprioara sta jos langa iedul ei. Aceasta si-a intins capul cu botul mic , catifelat
si umed pe spatele mamei lui, si cu ochii inchisi se lasa dezmierdat. Caprioara ii linge si limba ei
subtire aluneca usor pe blana moale, matasoasa a iedului”. Este o scena a familiei plina de duiosie si
gratie, elemente sugerate prin epitete duble, triple si o comparatie. Amana linistea si impacarea pentru
a scoate si mai bine in relief lupta staruitoare din sufletul de fugarnica a caprioarei, care de fapt nu mai
pare sa fie un animal ci o mama adevarata, coplesita de mila pentru fiinta frageda careia i-a dat viata,
pe care a hranit-o cu laptele ei, cea de care trebuie sa se desparta.
Detasat de textul schitei, acest fragment ne duce cu gandul la o fiinta umana, la mama, la
eterna noastra mama.
Acesta este momentul in care puiul de caprioara trebuie sa constientizeze faptul ca de acum
inainte va trebui sa se descurce singur. „Un muget inabusit de dureri puse capat framantarii launtrice
si invingandu-si dragostea materna, caprioara se hotara sa si duca puiul la „tarcurile de stanca din zari
unde va fi in afara de orice pericol. Acolo pe muchiile prapastiilor era imparatia caprelor peste care
stapaneau fara nici o grija , si acolo l ar fi stiut langa dansa.
Atmosfera linistita de pana aici se dinamizeaza , drumul pana la tarcuri o impune, singura ei
arma de aparare o constituie miscarea rapida „fuga fulgeratoare”, „salturile indraznete” prin locuri
pline de primejdie si iedul trebuie sa faca dovada ca are forta acestor miscari. Iedul „se tine
voiniceste„ si „se avanta ca o sageata”.
In al doilea rand, prin intermediul acestor texte, copiii descopera ce inseamna iubirea unei
mame pentru puiul ei, constientizand rolul pe care aceasta il are in viata lor. Amenintarea pandeste
peste tot: lupul sta la panda, caprioara simte, „conteneste fuga, paseste incet”. Momentul culminant
este descris cu maiestrie dar cu economie de mijloace stilistice pentru ca sacrificiul sa nu devina
patetic. Finalul este magistral, incheind o evocare narativa prin ochii caprioarei muribunde, in care
imaginea realitatii se stinge treptat, ultima fiind aceea a iedului care se topeste in adancul padurii fiind
un simbolul salvarii.
„Prabusita in sange, la pamant, sub coltii fiarei, caprioara simte durerea ...”
Limbajul folosit de E. Garleanu este cu totul potrivit fondului de idei, ca expresii plastice si
epitete sugestive. Stilul este concis si reda cu precizie ideea, fiind totusi bogat in epitete si comparatii.
In concluzie, aceste texte cu referire la lumea micilor vietuitoare au o insemnata valoare
instructiva si educativa. Ele constituie un mijloc de cunoastere a vietii animalelor, pasarilor, insectelor
si chiar a plantelor, redate intr-o forma literara accesibila.

42
Eseu argumentativ pe tema „ Copilaria”

Eu consider ca perioada copilariei este cea mai importanta perioada din viata omului, atat
datorita faptului ca este cea in care deprindem cele mai importante invataminte ale vietii, cat si
datorita faptului ca o pastram vie pe parcursul celorlalte perioade ale vietii, neuitand-o niciodata si
pastrarea ca pe o amintire sfanta in sufletul nostru.
In primul rand, sa nu uitam ca perioada copilariei este cea in care incepem sa cunoastem
lumea, luand contact cu tot ce se afla in jurul nostru, invatam lucruri noi, reguli si tot ceea ce este
important pentru viitorul nostru. Este perioada in care ne formam personalitatea invatand care sunt
valorile vietii pe care trebuie sa le pastram in constiinta noastra, folosindu-ne de ele si incercand sa le
dezvoltam pentru ca mai tarziu la randul nostru sa le transmitem mai departe.
Ion Creanga in „Amintiri din copilarie” povesteste istoria copilariei sale, traita sau vazuta de
el pana la varsta maturitatii. Este o copilarie din mediul taranesc traita in satul Humulesti. Isi largeste
sfera de sensibilitate si intelegerea, se implica sufleteste si se formeaza ca om.
I.L.Caragiale in cele doua schite „ Vizita” si „Dl Goe” prezinta portretul copilului apartinand
unei familii instarite si urmarile unei educatii gresite, cei doi eroi fiind ridiculizati de marele
dramaturg.
Barbu Stefanescu Delavrancea, evoca si el in schitele „Bunica si Bunicul” atmosfera de basm
a copilariei prin descrieerea celor doi bunici care ne dau intotdeauna senzatia de iubire si ocrotire.
Asadar, copiii invata din aceste texte cum sa respecte reguli, cum sa devina in viitor oameni de
valoare.
In al doilea rand, prin aceste povesti si povestiri, copii descopera ca nu toti au parte de o
copilarie fericita si invata ce este dispretul, indiferenta, descurajarea, egoismul si ingamfarea care nu
fac parte din lumea copilariei.
Drama copilului sarman, intr-o societate nedreapta se ilustreaza in „Fetita cu chibriturile” de
Hans Cristian Andersen, in care eroina fara nume este reprezentativa pentru toti copiii sarmani care
traiesc intr o societatea dominanata de exploatare sociala.
In „Dumbrava minunata” a lui Mihail Sadoveanu se prezinta copilul printr-o impletire a
realului cu fantasticul. Lizuca adoarme in dumbrava din padure si se viseaza in lumea basmelor,
transferandu-si necazurile din viata reala. Toate acestea il formeaza pe micul cititor, ii dezvolta
imaginatia si gestul estetic.
In consecinta, din aceste texte, copiii invata cum sa se comporte in societate, cum sa se
comporte cu semenii lor si devin mai sensibili fata de colegii lor aflati in suferinta.
In concluzie, felul in care sunt prezentate povestile si povestirile despre copilarie de catre marii
scriitori ii fac pe copii sa invete cum sa se comporte, sa distinga binele de rau, sa se joace impreuna cu
toti copiii indiferent de rang social si de etnie.
In plus, datorita studierii textelor care au ca tema copilaria, vor invata ca desi ei cresc si devin
adulti si mai apoi batrani, spiritul si sufletul va ramane ancorat in copilarie, facandu-i sa-si doreasca in
continuare sa se joace, sa iubeasca si sa aiba trairi speciale ca cele de la varsta copilariei.

Eseu tema - anotimpurile

Eu consider ca felul in care succesiunea anotimpurilor este descrisa in operele literare


accesibile copiilor atrage atentia unui fenomen esential pentru intelegerea viziunii despre lume a
acestora referitor la trecerea timpului. Astfel, textele care au ca tematica anotimpurile ii familiarizeaza
pe copii cu perioadele referitoare la transformarile care se petrec in natura.
In primul rand, datorita limbajului figurat al textelor lirice, copiii pot reprezenta aspectele
naturii specifice fiecarui anotimp descoperind frumusetea fiecaruia dintre ele pentru fiecare etapa de
transformare. De exemplu, primavara natura se trezeste la viata, veselia fiind conturata nu doar vizual
ci si auditiv ca in poezia “ La Pasti” de George Cosbuc: “Prin pomi e ciripit si cant, / Vazduhu-i plin

43
de-un rosu soare, / Si salciile-n alba floare”. Epitetele cromatice amintesc de simbolistica martisorului
vestind victoria luminii asupra intunericului si bucuria vietii reinnoite.
Vara intreg pamantul pulseaza de viata. Pe malul raului, eul liric admira peisajul si mediteaza
la trecerea timpului (Pastelul “Malul Siretului” Vasile Alecsandri). Aceeasi apa “care se schimba-n
valurele pe prundisul lunecos ”adoarme“ la bolboace sapand malul „nisipos”, sugerand ca viata are
atat perioade mai line cat si perioade mai zbuciumate.
Toamna este descrisa si definita metaforic de George Toparceanu in Rapsodii de Toamna,
zana melopeelor, spaima florilor are o haina cu trena lunga de culoarea vantului cu care matura totul in
viata ei, sugerand distrugerea vegetatiei de ploaie, frig si vant.
Iarna aduce noi podoabe cu care infrumuseteaza lumea. Pastelul Iarna al lui Alecsandri
exprima admiratia eului liric pentru transformarile din natura. Fulgii care zboara “ca un roi de fluturi
albi” devin, ajunsi pe pamant, o haina argintie care imbraca “mandra tara”.
Asadar, constienti de transformarile din natura, specifice fiecarui anotimp pe care il observa
repetandu-se in fiecare an, copiii percep fenomenul trecerii timpului nu ca pe o pierdere, ci ca o
transfigurare: iarna devine primavara, aceasta devine vara care se ofileste si devine toamna si care
amorteste din nou iarna. Frumusetea naturii in fiecare anotimp ii va face sa inteleaga mai tarziu
frumusetea fiecarei etape a vietii.
In al doilea rand, prin aceste texte, copiii descopera activitatile umane si animaliere specifice
fiecarui anotimp, familiarizandu-se cu etapele muncii agricole si cu viata animalelor. Diminetile
zilelor de primavara folosite pentru munca campului sunt pline de farmec. Personificat, “Soarele dulce
cu lumina si caldura” apare “Pe orizontul aurit, / Sorbind roua diminetii de pe campul inverzit” pe care
oamenii muncesc. ( V. Alecsandri “ Dimineata”)
Ploaia, simbol al fertilitatii, conditioneaza vara legarea rodului si coacerea lenta bucurand eul
liric: “Vine ploaia bine face! / Spicul plin de acum se coace! / Spicului racoarea-i place! / Vine ploaia
bine face!”( G.Cosbuc “Vine ploaia!”. Nu doar oamenii muncesc toata vara din zori pana-n seara, ci
si micile vietuitoare. Albinele harnice aduna mierea, asemeni aceluia din “Iscoada“ de V. Alecsandri :
“A gasit toata gradina / Inflorita .../ Cu o fraga de dulceata”.
Furnicile descopera mereu ceva bun de dus la musuroi ca rezerva pentru iarna: “Maruntica de
faptura , / Duse harnica la gura / O farama de ceva / Care-acasa trebuia / Asezat in magazine / Pentru
iarna ce-o sa vie” (T.Arghezi “O furnica”). Toamna este anotimpul recoltelor in care primim roadele
muncii de vara: “ Mere, pere / In panere, / Prune bune / Si alune / Si gutui amarui / Cu puf galben ca
de pui”. (Demostene Botez, „Toamna”). Greierul, antropomorfizat, se ingrijoreaza ca nu si-a facut
provizii pentru vremea rea: “ Cri-cri-cri, / Toamna gri / Nu credeam c-o sa mai vii / Inainte de Craciun
/ Ca puteam si eu sa adun / o graunta cat de mica…( G.Toparceanu - “Balada unui greier mic”).
Iarna, cand natura este amortita, omul cade pe ganduri langa foc si se odihneste reparandu-si
uneltele pentru primavera care va veni (V. Alecsandri). Copii se bucura de zapada la sanius (G.Cosbuc
– „Iarna pe ulita”).
In consecinta, prin aceste texte, copiii inteleg ca omul se implica in viata naturii de unde isi ia
hrana. El este, astfel, esential legat de natura pe care trebuie s-o respecte si s-o exploateze ratioanal, sa
o protejeze si s-o conserve.
In concluzie, felul in care sunt prezentate anotimpurile in literatura ii ajuta pe copii sa
inteleaga transformarile din lumea in care traiesc. Astfel, ei pot apoi sa le anticipeze si sa le adapteze
mai usor intelegand trecerea timpului ca pe o oportunitate bucurandu-se de schimbarile aduse. De
asemenea, invatand aceste poezii, copiii vor intelege depedenta omului de mediul in care traiesc si
responsabilitatea lor de a-l pastra functional. In plus, datorita expresivitatii textelor despre anotimpuri,
vor invata sa aprecieze frumusetea naturii, trezindu-le sentimente inaltatoare pentru sufletul omenesc.

44
MODEL DE ARGUMENTARI

Argumentare – text apartinand genului dramatic 

• Genul dramatic cuprinde totalitatea creatiilor dramatice. Acesta este unul dintre cele trei genuri
literare importante (alaturi de liric si epic) in care se realizeaza obiectivarea eului creator, prin
intermediul personajelor, fiind prezente totodata actiunea si dialogul.
• Fragmentul citat face parte din opera literara ......... , de .......... si apartine genului dramatic,
deoarece aceasta este scrisa pentru a fi jucata pe scena, modul de expunere este dialogul, iar
structura operei dramatice se compune din acte, scene, tablouri.
• Precizarea „actul......”, „scena........” arata organizarea textului pe acte, diviziunile principale in
desfasurarea actiunii si scene, subdiviziuni ce marcheaza intrarea sau iesirea unui personaj.
Modul de expunere este dialogul, la inceputul fiecarei replici este pus numele personajului care
o rosteste si, ca semn de punctuatie, doua puncte.
• Personajele care apar in actul al..........., scena............sunt....…………..., care.....…..... .
• Dintre personajele prezente in fragment, se remarca, prin atitudine, limbaj si reactii.......... .
El/ea este prezentat(a) prin indicatiile scenice facute cu autor si transformate in adevarate fise
de caracterizare directa:............ . Astfel, i se precizeaza cea mai importanta trasatura de
caracter, .......................
• Personajul este caracterizat insa si indirect, prin atitudinea............fata
de.......................caruia/careia................. .
• In concluzie, acest text apartine genului dramatic, deoarece prezinta caracteristicile specifice:
organizarea in acte si scene, aparitia personajelor, dialogul, ca mod de expunere, si indicatiile
scenice.

Argumentare – text apartinand genului epic/unei opere epice.

• Fragmentul citat face parte din opera literara......, de......... si apartine genului epic, deoarece
autorul isi transmite indirect gandurile si sentimentele, prin intermediul actiunii si al
personajelor; de asemenea, sunt prezente modurile de expunere si conflictele.
• Actiunea este simpla, cuprinzand in acest fragment..............(momentul/momentele subiectului
prezent(e) in fragment). Astfel, aflam ca…………………………………..............
• Din punct de vedere spatial, cititorul poate intui imaginea unui decor rural/urban etc, ce are in
prim-plan ca reper.............. Temporal, exista cateva detalii specifice:.........../nu exista.
• Personajul / personajele prezente in fragmentul in discutie sunt:..........
• ..........este personajul principal/secundar, fiind caracterizat in mod direct (de catre narator / de
catre alte personaje / prin autocaracterizare) / indirect (prin fapte / comportament / limbaj /
vestimentatie / relatii cu alte personaje).Exemple...........
• In prezentarea epica, modurile de expunere folosite sunt: naratiunea / descrierea /dialogul /
monologul. Naratiunea are rolul de a prezenta evenimentele in ordinea cronologica a
desfasurarii lor, prin inlantuire /alternativ (prin trecerea de la o secventa narativa la alta) / prin
insertie. Dialogul da dinamism actiunii si constituie un mijloc de caracterizare indirecta.
Descrierea infatiseaza peisaje sau contureaza portrete, iar monologul prezinta trairile interioare
ale personajelor.

45
• Relatarea este obiectiva / subiectiva, cu marci auctoriale specifice, de persoana I / a III-a
singular / plural.
• Toate acestea sunt caracteristicile unui discurs narativ obiectiv / subiectiv, fragmentul citat
valorificand atributele specifice genului epic.

Argumentare – text apartinand unei opere descriptive

• Fragmentul citat face parte din opera literara..........,scrisa de........... si este un text descriptiv,
deoarece are ca mod de expunere descrierea, infatiseaza un aspect din natura / un portret,
valorifica imagini artistice si figuri de stil si realizeaza observatii cu privire la ipostazele
prezentate.
• Textul valorifica modul de expunere descriptiv, intrucat alterneaza o suita de imagini vizuale /
auditive / olfactive etc, centrate pe verbe statice / dinamice, alternativ si pe grupuri nominale
(substantive, adjective):..........................................................................................
• De asemenea, este infatisat un aspect particular specific al...................., fragmentul devenind
un tablou al anotimpului...................si al ....................
• Sunt valorificate figuri de stil, pentru ca prezentarea sa fie cat mai sugestiva pentru cititor:
epitete(...........................) / personificari (.........................) / metafore (............................),
comparatii (............................) / enumeratii (..................) / inversiuni (.....................) etc.
• Epitetul / metafora / comparatia etc......…....este foarte sugestiv(a), redand imaginea.
…………....
• Se realizeaza observatii, reflectii, trairi cu privire la ipostazele prezentate, detaliile contribuind
la veridicitatea imaginilor surprinse:................................
• Toate aceste elemente sunt argumentele necesare pentru a considera ca fragmentul citat din
opera literara.............................,de....................este o descriere.

Caracterizare - personaj literar

• ............…...este personajul principal al acestui fragment. El este permanent prezent in


expunerea autorului, naratiunea avand ca pretext............. .
• Portretul fizic al personajului este/nu este foarte bine conturat. Astfel, prin caracterizare
directa facuta de narator/alte personaje/de catre el insusi, aflam ca.................. .

• Portretul moral reuneste caracteristici variate prezentate direct/deduse indirect din


succesiunea faptelor. Astfel, personajul este caracterizat direct de catre narator/de catre alte
personaje/de catre el insusi ca fiind..................... .

• Prin caracterizare indirecta, aflam ca.................da dovada de.....................,


deoarece................. (vezi comportament, atitudine, limbaj, relatia cu alte personaje etc.).

• Asadar,.................. este un personaj reprezentativ pentru creatia lui....................., care


doreste sa transmita si cititorului o stare de admiratie, simpatie, fata de tipul de personaj creat

46
47