DE LA ZAMOLXE LA ISUS HRISTOS

Pr. DUMITRU BÃLASA

Ideea centralã ce ne-o transmite în mod convingãtor e aceea cã poporul roman are nu numai o
vechime si o permanentã multimilenarã pe aceste locuri, ci si o culturã popularã cu adânci rãdãcini în
timp si ramificatii în spatiu. Pãrintele D. Bãlasa sustine, cã strãmosii nostri au creat valori spirituale,
care au constituit baza medicinei, dreptului si filosofiei europene. Din punct de vedere religios supune
atentiei noastre ipoteze surprinzãtoare privind demonologia popularã, moroii ,strigoii, farmecele si
vrãjitoriile, zodiile si incinerãrile, vindecãrile prin bioenergie, etc. Pânã la publicarea integralã a
lucrãrii, paginile difuzate prin editura noastrã stârnesc curiozitatea si interesul cititorilor, îmbogãtindu-
le universul spiritual si întãrindu-le credinta în Adevãratul Dumnezeu .
Pr. Al. STÃNCIULESCU-BIRDA
ZAMOLXIS
Învatã cã „nici el, nici adeptii sãi, nici unul din urmasii acestora nu vor muri, ci vor merge
într-un loc anume, unde vor trãi pururi si vor avea parte de toate bunãtãturile lumii” (Fontes, I, 49)
Zamolxis, „la Geti le-a întocmit legile (…), convingându-i cã sufletul e nemuritor (…) si le-a
scris legile” (Fontes, îi ,19)
Pliroma : Împãrãtia luminii, a tuturor bunurilor eterne .
IISUS HRISTOS
Învatã : „Cel ce crede în Mine, chiar de va muri, va trãi (…). Eu le dau viata vesnicã si nu vor
pieri niciodatã” .
Dar : cei rãi vor merge „la osânda vesnicã, iar dreptii la viata vesnicã” (Ev. Matei, 25, 46)
Împãrãtia Cerurilor : „Cele ce ochiul nu a vãzut, urechea nu a auzit si la mintea omului nu s-a
suit, aceea gãteste Dumnezeu celor ce-L iubesc pe el” (I. Corint, 2, 9).
VECHEA EUROPA
Se istoriseste cã e o tarã pe care oamenii de stiintã, prîntre care Marija Gimbutas din Los
Angeles, au numit-o VECHEA EUROPÃ. Aceasta era odinioarã, demult, frumoasã si bogatã : pãduri
imense cu pomi roditori, cu vânat de tot felul cu ape si râuri, care din când în când vãrsau la maluri
bucãti de aur. Aveau locuitorii Vechii Europe scaune de aur, cum nu avea nici o altã tarã de pe lume.
Se dusese vestea despre ea „peste nouã tãri si nouã mãri”.
CETATEA MUIERII
Si mai frumos era faptul cã tara aceasta era condusã de o reginã fecioarã.
Cetatea ei de resedintã se numea cum se numeste si azi, CETATEA MUIERII.
Drumul pe care ea se plimba de la munte pânã la mare, prîntr-un câmp de flori, se numeste si
azi DRUMUL MUIERII.
Pestera în care se adãpostea iarna pe cumplitele geruri, se numeste si azi PESTERA MUIERII.
Unii nestiutori ai trecutului multimilenar o numesc PESTERA MUIERILOR.
Aceastã muiere minunatã da legi si conducea regatul feminin în Vechea Europã. Bãrbatii si
toate celelalte muieri ascultau de glasul si dispozitiile ei.
HESTIA-(VESTA)
Documentele literare ale trecutului îndepãrtat al Vechii Europe, dintre multele regine care au
condus acest regat feminin nu ne-au pãstrat decât un singur nume acela al Hestiei sau Histiei, pe care
altii au numit-o, mai târziu Vesta. Era tânãra reginã, o fatã frumoasã. Decât ea alta mai mândrã nu se
vãzuse. Obrajii ei erau mai curati decât floarea crinului. Dupã gropitele din obraji pãrea cã întotdeauna
e veselã, desi de multe ori avea de rezolvat probleme grele. Ochii ei erau albastri ca cerul si pãrul ce-i
ascundeau umerii era mai frumos decât borangicul si decât aurul Alutului sau Crisurilor care adãpau
grãdinile din tara sa. Tânãra Hestia era înaltã si cu mijlocul ca inelul. Vorbele ei domoale erau mai
dulci decât mierea fagurilor de albine. Cântecele ei treceau peste câmpii si rãsunau prîntre crestele
muntilor. În zilele de sãrbãtoare, dupã ruga cãtre Zeul Soare, mergeau pe un podis plin de mãrgãritar si
în jurul Hestiei se strângeau toate fetele si feciorii, grãmadã. Se dusese vestea în întreaga lume despre
farmecul ei si toti ar fi voit sã le fie mireasã, sã asculte de glasul ei si chiar sã-l slujeascã în cetate si în
Sfat. Dar mama Hestiei al cãrei nume cãrtile nu ni l-au pãstrat, într-o zi s-a îmbolnãvit. În zadar
frumoasa printesã s-a rugat la Zeul Soare, cãci într-o zi mama ei si-a luat zborul spre alte zãri, lãsând
cenusa ca o simpla amintire. I se pãrea cã o aude pe marea regina cã o striga din când în când : Hestia,
Histia, Istia, Vesta, cum o alintaserã prietenele ei de joacã, în muntii Carpatilor, pe dealuri sau chiar
pe malurile Istrului.
HESTIA (HISTIA, ISTIA, VESTA) CEA DINTÂI REGINÃ CUNOSCUTÃ NOMINAL A
STRÃMOSILOR GETO-DACILOR (ANTE 2000, î.d.Hr.)
Se obisnuise cu colegele si cu colegii de joacã. Toate-i ziceau „Regina noastrã”. Acum era
destul de mare si admiratã pentru întelepciunea si priceperea ei. Ceva mai mult : Sfatul Muierilor chiar
a ales-o ca sã le conducã tara în locul mamei sale. Zadarnic a încercat sã ramanã fãrã griji multe si fãrã
povarã de reginã. Bãtrânele, Babele cum li se zicea obisnuit pe atunci (si nici una nu se supãra de
aceasta), ajutau tânãra reginã. Nu era usor sã formulezi niste precepte de conduitã, pe vremea când
numai câteva stiau sã scrie si sã citeascã. Dar pe atunci, lumea nu era asa de dusmãnoasã, de
invidioasã, ca astãzi. Feciorii printeselor din lumea întreagã auziserã de prea frumoasa Ileana
Cosânzeana, cum va fi cunoscutã tânãra reginã mai târziu, în Cântecele populare. Nu era mai mare
sãrbãtoare în cinstea Soarelui, la care tineri cavaleri, bãieti si fete, pe cai nãzdrãvani sã nu batã la
poarta cetãtii. Toti veneau cu alai si cereau mâna tinerei si prea frumoasei regine, a „Vechii Europe”.
FÃT-FRUMOS—FIUL SOARELUI
Dîntre toti, unul i s-a pãrut demn de a o ajuta la conducerea Regatului. Acesta era Luceafãrul,
Fiul Soarelui. Soarele era cel mai puternic dintre toti zeii si lui i se închinau toate popoarele
pãmântului. În betia încântãtoare a frumusetii cerului, s-a auzit un glas de rugã : „Tu, print al Cerului
albastru, rãmâi în munti, aicea lângã mine si sã schimbãm numele cetãtii. Sã-i zicem Cetatea Printului
din cer. Sã schimbãm numele Drumului Muierii si sã-i zicem Drumul Craiului. Toate ale mele ti le dau
tie, cã esti atât de frumos!”, „Sã nu te audã, cãci am picat din cer fãrã stirea lui si ne va pierde pe
amândoi.” N-a terminat bine aceste cuvinte Fãt-Frumos, fiul Soarelui, si-a luat zborul spre cer. Si s-a
tot dus, s-a dus asa cu chipul preafrumoasei regine în inima lui.
DIN NOU LA PESTERA MUIERII
Dar a venit Baba Iarna, cu nor, cu ploi si cu zãpadã. Zeul Soare se vedea tot mai rar, iar
Luceafãrul rar de tot, câteva clipe, când cerul însenina. Înghetul a fãcut-o pe Hestia sã se retragã cu
fetele ei, cu oitele si caprele, în Pestera Muierii. Rezidase acolo o altã reginã, o muiere, o amazoanã, în
toatã Vechea Europa era cunoscutã aceastã grotã sub numele de Pestera Muierii.
Afarã era ger cumplit. Deodatã, intrã un cântec fermecãtor pe sub acoladele pesterii, prîntre
stalcticte si stalagmite ce luminau ca niste candelabre magice. A apãrut Fãt-Frumos—Fiul Soarelui.
Toatã pestera s-a luminat. A îngenuncheat în fata tinerei regine si i-a zis în rugãciune : „Hai cu mine,
vino cu mine în cer si amândoi vom lumina pãmântul si regatul tãu!” Fetele toate au început sã plângã,
vârstnicle si babele au început sã boceascã si s-o implore sã nu plece. Cãci vor veni alte amazoane si le
vor robi. „Auzi, tu, Fãt-Frumos, aceste glasuri? Dacã mã iubesti cu adevãrat, adu-mi si mie o fãrâmã
din focul cerului si din lumina binefãcãtoare a tatãlui tãu, a zeului nostru, ca sã avem si noi pãmântenii
cãldura si lumina, mai ales pe cumplitele geruri, când apele îngheatã, când zeul nostru nu se mai
vede!” „Tu, Cosânzeano, m-ai înduplecat. Îti aduc în dar o flacãrã din focul ceresc, dacã te
legãtuiesti,cã vei avea grijã ca sã nu se stingã niciodatã si din el vei da la toate suratele tale, ori de câte
ori vor avea nevoie. Dar … dar, va trebui sa rãmâi reginã-fecioarã pe toatã viata ta pãmânteascã. Si…
Si, cândva ne vom întâlni în Pliroma…!”
A urmat o tãcere adâncã, o tãcere ca de mormânt. Si … un glas domol s-a auzit din buzele neprihanite!
„RÃMÂN FECIOARÔ
REGINA FECIOARÃ, PREOTEASA LA VATRÃ FOCULUI SACRU
Si Fãt-Frumos—Fiul Soarelui, iute ca gândul a iesit din Pestrea Muierii, a urcat la cer. Cu
mestesug divin a rupt o fãrâmã din trupul zeului Soare, a fãcut o vatrã rotundã ca o farfurie mare, a
asezat pe ea fãrâma de foc. Si ca un fulger a coborât pe Terra. A mers la gura Pesterii Muierii,
întunericul a dispãrut si de aceastã datã. O cãldurã binefãcãtoare a cuprins întreaga grotã. Regina
Hestia-Vesta i-a iesit în cale. Feciorul Soarelui—Fãt-frumos i-a prezentat vatra cu focul sfânt prin
fulger adus din cer. Si i-a zis : „Sã ai grijã sã nu se stingã niciodatã. De aici sã duci la Cetatea Muierii,
unde ai resedinta de varã. Sã rânduiesti acolo ucenice de-ale tale, care sã aibã grijã ca nici acolo focul
sã nu se stingã niciodatã. În varã sã mergi Sus, în Corona Montarum. Acolo, sus pe munte în
Cogheonon, pe o vatrã de piatrã sã asezi jar si flãcãri din Focul Sfânt. Acolo sã ziditi cetate nouã si
Casã sfântã. Dar nu numai acolo, ci unde vei crede tu sau urmasele tale, fecioare curate sã facã vetre
noi, sã întertinã focul sfânt si nepãtat. Din jarul focului sã dati la toti câti vor avea nevoie de luminã si
caldurã. „Asa voi face!” „De nu, vei da seama dupã moarte trupeascã, în Pliorma, unde ne vom
întâlni.” A urmat o tãcere adâncã si glasul Estiei, curat si dulce s-a auzit peste întreaga Terra : „Asa voi
face! Din focul acesta sfânt voi duce în Cetatea Muierii si voi lãsa fecioare sã aibã grijã, sã nu se
stingã, sã nu se stingã niciodatã, niciodatã. Voi merge în Coroana Muntilor si voi zidi vatrã de piatrã,
unde voi aseza cu mâinele mele jar din focul sfânt. Aici fãrâma de soare va fi mai feritã de oamenii rãi,
care vor râvni la tot ce voi realiza cu ajutorul sorilor din regatul meu.
Si Fiul Soarelui, asa cum venise, si-a strâns razele de luminã si ca fulgerul, a urcat între
planete, sus, tot mai sus.
A trecut multã vreme. În fiecare vatrã era un Soare în miniaturã. Dacã în vetrele caselor de rând
focul se mai stingea, în Cetatea Reginei el era întertinut cu sfintenie de un grup de fecioare-preotese,
care slujeau Reginei Hestia-Vesta.
Frumoasa reginã, Marea Preoteasã a strãmosilor Geto-Dacilor, Hestia, cu soborul Muierilor, al
Babelor conducea regatul feminin în Vechea Europã. Împreunã au alcãtuit un cod de legi ce s-a numit
codul belaginelor (=al legilor frumoase). Acest cod a stat la baza regatului strãmosilor Geto-Dacilor
si din el s-au inspirat tacit cei mai multi din legislatorii popoarelor antice.
HESTIA-VESTA ZEITÃ A FOCULUI
Frumoasa Reginã, Marea Preoteasã s-a bucurat de atâta consideratie cã dupã moarte a fost
zeificatã, a devenit zeitã a Focului, zeitã a Vetrei si era nelipsitã în orice casã. În vatra de pe
Coghenon, alte fecioare, alte preotese au întertinut, dupã legãmant focul sacru, langã Soarele de
andezit. Dar cum neamul Dacilor era cel mai numeros dupã acela al Indienilor (Herodot), au dus cu ei
focul în întreaga lume si cultul Zeitei lor.
O ZEITÃ FURATÃ(sec.8-7,i.d.Hr.)
Foarte repede, cultul Focului si al Zeitei Hestia-Vesta s-a rãspândit în lumea întreagã. S-ar zice
cã dupã sute de ani, din neglijentã focul se stinsese si era mare lipsa lui. Un fulger din cer a incendiat o
pãdure si focul sfânt s-a aprins din nou în vetrele sfinte. Alte fecioare, preotese, vestale au îngrijit de
focul sacru. Cu circa 8-7 secole înainte de Hristos, poetul Hesiod, constatând cã în lumea de limba
greacã pãtrunsesera o multime de zei, care nu aveau legãtura unul cu altul, a fãcut „ordine”. A alcãtuit
o genealogie fictivã a zeilor. Ea nu a avut nimic în comun cu realitatea si cu neamul din care zeita sau
zeul descindea. Astfel dupa teogonia alcãtuitã de preotul amintit, toti au fost crescuti ca fiind urmasii
lui Cronos dupã cum la latini, mai târziu, vor fi socotiti urmasi ai lui Saturnus.
În aceastã genealogie fictivã, fosta reginã Hestia dupã artificiul lui Hesiod, apare ca fiica cea
mai mare a lui Cronos, sorã a lui Zeus, dupã cum tot ea, dupã acelasi procedeu artificial la romani a
fost socotitã fiica lui Saturn. Acesta pe parcurs a fost identificat cu Cronos al Grecilor.
În vechea Dacie nord-dunareanã, Hestia avea un templu la Sarmizegetusa Regia, Soarele de
andezit de formã circularã trebuie pus în legãturã cu Zeita Vetrei. Alte vetre circulare sau în
formã de potcoavã, pot fi puse în legãtura cu templele Hestiei. Grecii îi ridicaserã un lãcas la Delphi.
Romanii îi zidiserã douã în inima imperiului. Ele au fost reproduse de marele arhitect Palladio. Cel
dintâi templu în Roma fusese ridicat de Numa(i) Pompilius (715-673 i. Ch.). Dupã izvoarele literare
antice, cea dintâi slujitoare a focului sacru , cea dintâi mare preoteasã cunoscutã nominal a fost regina
Hestia(Vesta) strãmoasa Geto-Dacilor. Un element de culturã esential ce porneste din inima Daciei!
E bine sã se stie cã Rea Silvia, mama celor doi gemeni, Romulus si Remus, a ucenicit la templul
zeitei Hestia(Vesta), fosta reginã a strãmosilor Geto-Daciei.
REGELE ZAMOLXIS(c. 1300 î.d.Hr.)
Iubite cititor, de pe orice punct al Terrei ai fi, aflã cã documentele literare antice au consemnat
numele a 3 mari reformatori legislatori :
1.ZARATHUSTRA, mare preot „rege si mare legislator”, zeificat în Iranul arhaic.
2.ZAMOLXIS sau Zalmoxis, mare preot, mare rege si mare legislator, zeificat dintr-o mare
parte din Traco-Daci.
3.MOISE (Moshe), mare preot, mare conducãtor si mare legislator la Evrei.
I-am prezentat în ordinea în care au fost citati într-un vechi document literar pe care l-am
amintit când am vorbit despre regina Hestia(Vesta). Toti 3 au trãit în jurul sec XIII.
ZAMOLXE. Desi manualele de istorie daco-romanã nu aminteste nici mãcar în treacãt de
regina Hestia(Vesta), si nici de Zamolxis ca rege, am urmãrit în materialele documentare si acest
strãlucit pesonaj. Despre el s-a vorbit numai ca mare legislator. Robia peninsularilor, rãzboaiele
imperiilor, al cãror rezultat a fost împãrtirea Daco-româniei între cele 3 mari imperii : Imperiul
Roman de Apus, Imperiul Rusesc si Imperiul Turcesc.
Aceastã robie a creat un complex psihologic de inferioritate, care s-a transmis si actualelor
generatii. Asa se face cã nici astãzi, cercetãtorii promovati de cele mai multe ori politic, nu se pot tine
în pozitie verticalã, nu stiu cã Hestia(Vesta) a fost regina strãmosilor Dacilor, nu stiu cã Zamolxis a
fost regele Dacilor, desi au fost mari personalitãti care au sustinut acest adevãr încã din sec. XVIII.
 Huszti Andras în 1971, scrie cã Zamolxe „ar fi fost primul mare rege al Dacilor (…) în anul
1402” (d. Hr. v. Mircea Musat, „Izvoare…”, 92-93). Iosif C-tin Drãgan, marele tracolog, încã din 1980
a spus si a scris rãspicat cã Zamolxis a fost regele Dacilor si totusi în manualele de istorie se începe din
jurul anului 300, cu Dromichaetes. Altii încep mult mai târziu, cu Burebista iar altii chiar cu Decebal,
de la luptele lui cu Traian.
Dar sã revenim la Zamolxe si sã analizãm câteva informatii documentare din care reiese clar cã
Zamolxis a fost primul rege cunoscut nominal al Dacilor.
Da! Zamolxe a fost mare preot, mare rege si mare legislator. Unii dintre Geti îl cunosteau si
sub numele de „Gebeleizis” (Fontes,I,49). Mai întâi precizãm cã Zamolxe era „get” adicã dac
(Fontes,I,189). El a trãit cu mult înainte de Herodot si de Pitagora. Adãugam aici si rationamentul lui
Iosif C-tin Drãgan : „Nu putea sã fie zeu (zeificat), dacã nu era rege, cãci dupã obiceiurile antice regii
erau adesea zeificati” („Noi tracii”,1983,pag.9). Ceea ce e si mai important, e faptul cã Zamolxis a
fost un mare cãrturar.
CEA DINTÂI SCOALÃ CU LOCAL PROPRIU ÎN DACIA (c. 1300 î.d.Hr.)
Din activitatea didacticã a lui Zamolxis, interesant e si faptul cã „a clãdit o casã pentru
adunãrile bãrbatilor, în care (se spune) cã îi primea (…) pe fruntasii tãrii, învãtându-i cã nici el,
nici oaspetii sãi si nici unul din urmasii acetsora nu vor muri, ei vor merge în anume loc, unde
vor trãi pururi si vor avea parte de toate bunãtãtile” (Fontes,I,48-49). Dacã avem în vedere cã mult
mai târziu marii dascãli greci îsi tineau lectiile în grãdinile publice (Academos) si prin simplete, cu
auditoriu compozit, putem aprecia caracterul scolii zamolxiene, bine orientat si cu un scop precis,
programatic. Mestesugul de a face discipolii sãi nemuritori, era defapt o cunoastere (în greceste :
gnoza) si ea apartine numai celor initiati. Aici se predau : scrisul, cititul, psihologia, matematicile,
astronomia, medicina, etc.
Sf. Clement Alexandrinul, unul din cei mai de seamã profesori ai Scolii din Alexandria, scrie
cã GETO-DACII AU GUSTAT DIN FILOZOFIE, în timp ce Jordanes spune cã Getii erau instruiti
„ÎN APROAPE TOATE RAMURILE FILOSOFICE” (Fontes,II,417) Mã întreb : De ce istoricii nu
iau în considerare aceste splendide aprecieri?! Cu scoala Zamolxianã se face începutul Gnosticismului,
despre care vom vorbi mai jos.
BELAGINELE SAU LEGILE FRUMOASE
Cele mai elementare cunostinte ce trebuia sã le posede orice dac erau Legile frumoase sau
Belaginele. Era un cod care cuprindea norme de comportare a cetãtenilor regatului dac si ele fuseserã
alcãtuite initial de zeita Hestia(Vesta). Un scriitor din jurul anilor 21 î.d.Hr. ne informeazã cã „la asa
numitii Geti, care se cred nemuritori, Zamolxe sustinea si el cã a intrat în legãturã cu Hestia”, care i-a
predat Legile frumoase (Belaginele), dupã cum Moise le primise de la Iahve (Fontes,I,189)
—Alt scriitor antic, anume Iamblichos ne spune, textual : „Zamolxis (…) le-a întocmit legile,
cum am arãtat la început si a îndemnat la bãrbãtie pe concetãtenii sãi, convingându-i cã sufletul e
nemuritor (…) si pentru cã a învãtat pe Geti aceste lucruri, si le-a scris legile, e socotit de ei drept cel
mai mare dintre zei” (Fontes,II,19). Si pentru cã Zamolxe ca mare preot, observa cã dacii uitaserã
sfaturile ce le daduse Hesta-Vesta, s-a hotãrât sã urce la tronul zeitei, undeva spre Pilorma. Si a
întâlnit-o în cereascã strãlucire si neîntrecutã frumusete, asa cum era de mii de ani. Si Zamolxe a
cuvantat : „Zeitã a cerului, Slujitoare a Soarelui material si Soarelui ce tine în mânã Cosmosul, legile
date de tine au fost uitate. Eu le mai stiu dar as vrea sã le scriu chiar asa cum ni le vei porunci tu!”,
„Scrie!”
Si marele Preot Zamolxe a scrie aceste legi, (Belaginele)-Legile frumoase, dupã care s-a
condus Statul dac si ele s-au rãspândit în lumea întreagã. Retim faptul cã legile Dacilor au fost scrise
de Zamolxe, nu au fost predate numai oral .
Dupã moarte si acesta a fost socotit de unii dintre adeptii sãi, zeu. Pe parcurs, zeita Hesta-Vesta
a fost eclipsatã de acest mare preot si rege .
Cã si Histia(Vesta), Zamolxe dispunea de acea teuenergie spiritualã cu care a intrat în fiinta
poporului dac, cat si a popoarelor înconjurãtoare.
JURÃMÂNTUL MEDICILOR DIN SCOALA ZAMOLXIANÃ SI JURÃMÂNTUL LUI
HIPOCRAT
Am spus cã în Scoala Zamolxianã se învãta si medicina. Un fapt care nu a fost sesizat de
cercetãtori e acela cã jurãmantul pe care îl depun si în prezent medicii din toatã lumea cunoscut sub
numele de Jurãmantul lui Hipocrat, e jurãmantul pe care îl depuneau medicii din scoala zamolxianã,
amplificat .
 Normele de comportare ale medicilor daci erau cuprinse în Belaginele pe care le-am amintit
mai sus. Ele se desprind în parte din relatarea filosofului Platon(437-347 î.d.Hr.), care pune în gura
arhicunoscutului întelept Socrate(469-399 î.d.Hr.) urmãtoarele : „Eu (Socrate) am învãtat aceastã
incantatie, acolo în oaste, de la un medic trac unul din ucenicii lui Zamolxis, despre care se zice cã îi
face pe oameni nemuritori. Spunea tracul acela cã (medicii) grecii aveau dreptate sã cuvânteze, asa
cum v-am învãtat adineauri. Dar, Zamolxis, regele nostru, adaugã el, care e si zeu, ne spune cã dupã
cum nu trebuie sã încercãm a trata ochii, fãrã sã tinem seama de cap, nici capul nu poate fi tratat
netinându-se sema de corp, tot astfel trebuie sã-i dãm îngrijirea trupului, dimpreunã cu sufletul. Si iatã
pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli : (anume) pentru cã ei nu se cunosc întregul
pe care îl au de îngrijit. Dacã acest întreg e bolnav partea nu poate fi sãnãtoasã. Cãci, zicea el (medicul
ucenic din scoala zamolxianã), toate lucrurile bune si rele-pentru corp si pentru om în întregul
sãu-vin din suflet si de acolo curg (ca dintr-un izvor) ca de la cap la ochi . Trebuie deci-mai ales, în
primul rând sã vindecãm izvorul rãului, ca sã se poatã bucura de sãnãtate capul si tot restul
trupului. Prietene, zicea el, sufletul se vindecã cu incantatii (descantece). Aceste incantatii sunt
vorbele frumoase, care ne fac sã se nascã în suflete întelepciune. Odatã ivitã aceastã si, dacã stãruie,
e usor sã se bucure de sãnãtate si capul si corpul. Când mã învãta leacul (farmecul) si incantatiile
spunea : Sã nu te înduplece nimeni sã-i tãmãduiesti capul cu acest leac, dacã nu-ti încredinteazã
mai întâi sufletul ca sã i-l tãmãduiesti cu ajutorul incantatiei, iar acum, zicea el-aceasta e cea mai
mare gresealã a oamenilor : cã unii medici sã caute în chip deosebit o vindecare sau cealaltã (a
sufletului si a trupului). Si mã povãtuia foarte stãruitor sã nu mã las înduplecat de nimeni-oricât de
bogat, dintr-un neam ales sau oricât de frumos ar fi-sã fac altfel. Deci eu, pentru cã i-am jurat si sunt
nevoit sã-i dau ascultare, îi voi da în adevãr ascultare. Si dacã vrei-potrivit povetelor strãinului sã-
mi încredintezi sufletul tãu, pentru a-l vrãji cu incantatiile (epodele) tracului, îti voi da si leacul
pentru cap. Dacã nu, nu-ti pot ajuta cu nimic, scume Cormide” (101-102). (469-399 î.d.Hr.)
Din cele însirate aici s-a putut lesne observa cã e vorba de jurãmântul medicilor din scoala
zamolxianã. Facem si o micã parantezã : din citatul de mai sus reiese cã folclorul daco-român în
ceea ce priveste incantatiile (epodele) sau descântecele e atestat în vremea lui Zamolxe si înainte
de Socrate. Acele „vorbe frumoase”, cu care medicii daci refãceau moralul pacientilor erau
descântece verificate, din care multe se pãstreazã panã azi. Prin urmare literatura populara daco-
românã începe înainte de tracul Socrate (v. Fontes,I,101-102), (469-399 î.d.Hr.).
JURÃMÂNTUL LUI SOCRATE
În legãturã cu lungul citat de mai sus, mentionãm interventia marelui tracolog Iosif C-tin
Drãgan, la „Al XV-lea Congres de stiinte istorice”, tinut la Bucuresti, în 1980 între 16-17 august :
„Cultura si civilizatia dacã au ajuns la un foarte înalt nivel de dezvoltare (…). Tracii cultivau
astronomia, matematica, medicina. Platon îi considera pe medicii traci superiori medicilor greci,
deoarece, scria el înainte de a îngriji trupul, si boala, ei îngrijeau sufletul, expresie sub care cred cã
trebuie sã întelegem sistemul nervos. În orice caz e vorba de o conceptie medicalã foarte modernã”
(Noi tracii,1980, octombrie,p.3). E defapt interpretarea citatului pe care noi l-am prezentat mai sus. În
legaturã cu aceastã psihoterapie, înainte de a se administra pacientului medicamentele (farmecele
propriu-zise), amintim cã în Crestinism se mentioneazã Mãrturisirea si iertarea pãcatelor,
vindecarea sufletului uman. „Preotul ca medic sufletesc trebuie sã cunoascã :
1. Boalele sufletesti ale pacientilor în general si în special, adicã pãcatele în formele si aparitiunile
diverse.
2. Izvoarele si cauzele pãcatelor, izvoarele pãcatelor sunt slãbiciunea cãrnii, întunecarea mintii
si rãzvrãtirea voiei (…). Cunoscând spiritualul (doctorul spiritului), boala sufleteascã, izvorul si
cauza ei, sã destepte mai întâi în cel bolnav prin motive puternice, dorul de însãnãtosire, de
indreptare iar dupã aceea sã-i dea la indemânã mijloacele corespunzãtoare pentru redobândirea
sãnãtãtii si sã-l conducã a-l întrebuinta aceste mijloace si a conlucra cu mijlocul dumnezeiesc
(teuenergia. Nota D.B.) la îndreptarea sa” (Am citat din Liturgica Bisericii Ortodoxe de Vasile
Mitrofanovici s.a., Cernãuti,1929,pag.814). Acestea sunt defapt metodele medicilor zamolxieni, care
erau doctori sufletesti si doctori trupesti si pe care crestinismul le-a preluat si le-a transmis
doctorilor spirituali ierarhie în general.
Din cele citate mai sus retinem mai întâi constatarea filosofului Platon si a înteleptului Socrate,
douã somitãti ale culturii tracice, si anume, ca medicii traci strãmosii daco-românilor de azi, ucenici ai
scolii zamolxiene erau superiori medicilor greci; cã medicii traci predau ucenicilor lor leacurile
dupã ce le recitau incantatiile (epodele) ; si esentialul acestui capitol anume cã pregãtiti pentru arta
medicalã înainte de a profesa depuneau jurãmântul cã vor tine cont de anumite îndatoriri
profesionale prevãute în Codul Belaginelor (Legilor Frumoase). Între acestea se stipulau mai întâi
psihoterapia pacientului, sã nu caute dacã bolnavul e sãrac sau bogat, dacã e de neam ales, dacã e
frumos sau urât, „într-un cuvânt sã fie un medic ideal”.
Care era formula de care aminteste tracul Socrate nu stim, dar prezentãm aici Juramantul lui
Hipocrat (460-375 î.d.Hr.) pe care îl presteazã la începutul carierei lor medicii din întreaga lume si
astãzi. Citãm :
„Jur pe Apollo medicul, pe Asclepios, Higia si Panaceea si iau ca martori pe toti zeii sã
respect dupã puterea mea, urmãtorul legãmant : Sã pretuiesc ca si pe pãrintii mei pe cel care m-
a învãtat aceastã artã, sã trãiesc în comun cu el, si dacã e necesar sã împart si bunurile mele cu el
; sã-i consider copiii ca pe proprii mei frati, sã-i invãt aceastã artã, dacã ei astfel doresc, fãrã
platã sau vreo promisiune scrisã, sã împãrtãsesc fiilor mei si învãtãtorului care m-a învãtat pe
mine si discipolilor care s-au legat ei însisi si au fost de acord cu regulile profesiunii, iar numai
acestora, perceptele si învãtãturile. Voi prescrie tratamentul pentru binele bolnavilor mei dupã
cum capacitatea si priceperea SI NICIODATÃ NU VOI VÃTÃMA PE NIMENI. Ca sã fiu pe
placul cuiva, nu voi prescrie un medicament ucigãtor si NU VOI DA UN SFAT care sã-i cauzeze
moartea, NICI NU VOI DA VREUNEI FEMEI un pesar pentru a-i provoca avortul. Îmi voi
pãstra puritatea vietii mele si a artei mele. Nu voi tãia ca sã scot pietre, chiar la bolnavii la care
boala se manifestã. Voi lãsa aceastã operatie sã fie fãcuta de cei ce practicã aceasta (specialistii în
aceastã artã). În fiecare casã în care ajung, voi intra numai pentru binele bolnavilor mei,
tinându-mã departe de orice ademenire si mai ales de plãcerea dragostei cu femei sau cu bãrbati,
fie ei liberi sau sclavi. Tot ce pot sã aflu (poate sã-mi ajungã la cunostintã), în timpul exercitãrii
profesiunii mele, sau în afara profesiunii mele sau în relatiile zilnice cu oamenii, ceea ce nu ar
trebui rãspândit, voi pãstra ca tainã si nu o voi destãinui niciodatã. DACA VOI PÃSTRA
ACEST JURÃMÂNT DE CREDINTÃ, SÃ MÃ POT BUCURA DE VIATÃ SI SÃ-MI POT
PRACTICA ARTA, RESPECTAT DE TOTI OAMENII SI DE-A PURURI, iar dacã îl voi
nesocoti sau îl voi încãlca, soarta sã-mi aducã doar nenorociri”
(Viorica Dãnilã, Engleza pentru medici, ed.II, Ed. Medicala, Bucuresti, 1981, p.17-20).
Dupã ce am prezentat asa-zisul jurãmânt al lui Hipocrate, prestat si azi de medicii din întreaga
lume, ne întrebãm când a trãit Hipocrat din Cos?
Dupã concluziile celor mai de seamã oameni de stiintã, Hipocrate a trãit „aproximativ între anii
461-377 î.d.Hr.”, deci la un secol dupã Pitagora , Platon si Socrate, de care am amintit mai sus. Asa
cum am arãtat Platon a trãit între „aproximativ între anii 427-347 î.d.Hr., iar Socrate între anii 469-399
î.d.Hr. De fapt Platon a fost discipolul lui Socrate. Dacã asa stau lucrurile, apoi jurãmântul depus de
Socrate cãtre medicul trac „unul din ucenicii lui Zamolxis”, era un jurãmânt geto-dac, zamolxian, de
jurãmântul lui Hipocrate nici Platon si nici Socrate nu amintesc. Ba chiar trag niste concluzii si anume
cã „medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli” (Fontes,I,101-102). Nu cunoastem formula
jurãmântului lui Zamolxis, dar comparând cele spuse de Socrate, cu textul jurãmântului lui Hipocrat,
care e în uz si azi, tragem concluzia cã: Cultul lui Zamolxe ca legislator si rege, era pe întregul teritoriu
tracic.
Grecii au fãcut din Zamolxis un sclav al lui Pitagora. Herodot însã, ca un scriitor corect a scris :
„Mie mi se pare cã Zamolxe a trãit cu mult înaintea lui Pitagora”. Aceasta e o afirmatie falsã ca sã-si
însuseascã stiinta si cultura zamolxianã tacit ca si romanii. O frumoasã traditie zamolxianã s-a pãstrat,
departe, la capãtul cel apus al lumii în Spania .
Jurãmântul lui Hipocrat din Cos nu e altceva decât jurãmântul medicilor daci, zamolxieni la
care Hipocrat el însusi trac si urmasii sãi au adaugat numele zeilor Apolon, Asclepios, Higia si
Panaceea, cu care religia crestinã nu are în comun decât sinteza gnosticã. Enumerarea zeilor astãzi e o
simpla formã, o scarã pe care s-a ajuns la DOCTORUL CEL MARE, LA ISUS HRISTOS, a cãrui
teuenergie a înviat chiar mortii, ca Fiica lui Iair, Lazãr s.a.
GNOSTICISMUL DACIC SI CRESTIN
Gnosticismul înseamnã cunostintã si începe cu Scoala Zamolxianã în sec. XIII î.d.Hr. El e un
sistem filosofico-religios care face cunoscut adeptilor sãi calea pe care se merge pentru a ajunge la
nemurire, în Împãrãtia tuturor bunurilor, în Pliroma. Sufletul omului dupã gnostici emânã din
forta supremã, din Tenergie. El a fost o emanatie divinã, bunã, dar în contact cu materia a devenit
robul acesteia. Materia rea e opera uni eon, ultimul ca emanatie, numit Demiurg .
 Gnosticismul Zamolxian ea un sistem dualist : spirit si materie, fiecare cu însusirile sale
binele-rãul, luminã-întuneric, fericirea vesnicã în Pliroma-deplinãtatea tuturor bunurilor si elementelor
bune (ale ingerilor) emanate din Tenergia Maxima, ca si deplinatatea fericirii eterne dupa învãtãtura lui
Isus Hristos. Un eon superior, izvorit din Tenergia Maximã era mintea, ratiunea sau cuvântul (Logosul
divin). Imperiul rãului rezida în materia rea si el se cheama Kenoma. „Mântuirea era conceputã de
gnostici ca un proces cosmic. Ea însemna scãpare, eliberarea de materie, dizolvarea lumii
materiale, senzuale si separarea elementelor, reîntoarcerea absolutului în sine însusi. La aceasta
se ajunge prin gnozã (…).
Spiritele au fost închise în materie prin crearea lumii de cãtre Demiurg (ele se gãsesc în
oameni, în animale, în plante), mântuirea constã în descãtusarea acestor douã pãrti din Împãrãtia
materialã a lumii si restabilirea lor în Pliroma, Împãrãtia spiritualã a tuturor bunurilor” (Istoria bisericii
universale I,Bucuresti,1956,pag.115-116).
Aceasta era defapt vechea conceptie zamolxianã. pentru gnosticii crestini va fi sintetizatã în :
„Cele ce ochiul nu a vãzut, cele ce urechea nu a auzit si la mintea omului nu s-a suit. Aceastã
fericire o gãteste D-zeu celor ce-L iubesc pe El” (I,Corinteni,II,v.9).
În Pliroma dacicã era defapt tot ce emana din Binele absolut, din care se desprinseserã eonii.
EONII erau figuri din vechea mitologie sau personificarea unor notiuni filosofice. Eonii provin din
principiul divin, prin emanatie, fie câte unul, fie perechi ; un eon masculin si unul feminin.
Numãrul lor variazã la gnostici, ajungând pânã la 365 ceruri x 7 eoni (Ibidem). Îngerii erau eoni buni.
În Dacia s-a dezvoltat Gnostcismul ofit sau naasenii. Sarpele a adus gnoza primilor oameni.
CULTUL SARPELUI
Mai întâi precizãm cã Sabazius era un „zeu frigian sau tracic” si era reprezentat „mai ales
ca sarpe si socotit simbol al reînnoirii anuale a vegetatiei”, suprapus cultului solar (Victor
Kernbach,218). Dar era si simbolul întelepciunii.
Pe cât e de fioros, de înfricosãtor sarpele pentru noi, în antichitate era socotit protector,
ajutãtor si chiar tãmãduitor. În scrierile Gnosticismului crestin apare sarpele în întruchipare
gnosticã), care a arãtat primilor oameni, Adam si Eva, gnoza (termen grecesc)-cunostinta binelui si
rãului. Sarpele era puterea salvatoare a omului. Amintim în acest sens. Sarpele de aramã ridicat de
Moise în pustie(Numeri,XXI), mentionat de Isus Hristos (Ev. Ioan,III,14). Cuvântul semit
nahas=sarpe, fonetic se apropia de naus=templu si a fãcut legãtura cu lãcasul de cult, cu biserica.
SARPELE CASEI
Etimologia cuvântului sarpe atât pentru lumea dacicã, precum si pentru cea românã e
indoeuropeanul sarpa=sarpe (Berinde si Lugojan,220-221). Acesta dovedeste vechimea nebãnuit de
mare a cultului Sarpelui la Daco-Români. Dupa o credintã multimilenarã gnosticã fiecare casã are
sarpele ei protector. El nu e veninos si nici nu trebuie omorât cãci „e pãcat”. Se mentioneazã în
antichitatea daco-românã Cavalerul vânãtor având în fatã „încolãcit pe un arbore cu coroana evazatã,
sarpele-geniul bun al casei” (Dict. Enciclopedic de artã veche a Romaniei,86). Florin Olteanu, Crina
Cãlin si Valeria Matei, analizând balada „Sarpele”, afirma cã ea se prezintã ca un mesaj cultural
arhetipal referitor la pregãtirea primilor nãscuti în functie de pater familias, în arta vanãtorii,
dobândirea întelepciunii: La Geto-Daci, limbajul sarpelui reprezenta spiritul strãmosilor, marea lor
întelepciune” (Silvia Chitimia) si datoritã regenerãrii (…) era simbolul nemuririi lui Zamolxe. „Sarpele
era unul din simbolurile zeitei Hecate (zeitã tracã) a cãrei scoalã o gãsim încã în preistorie” (Noi
tracii,1987,oct.,p.16). De altfel, DOMNUL ISUS HRISTOS dã sfaturi pentru eternitate adeptilor sãi :
„Fiti întelepti ca serpii si blânzi ca porumbeii: (Ev. Matei,,10,v.16). Tema Sarpele a fost tratatã si de
Mihai Coman. (Mitologia pop. român,I,p.110).
SARPELE CA ÎNSEMN AL CORPULUI MEDICAL
În prezent vedem „Sarpele sculptat pe portile institutiilor medicale si Spitalelor, imprimat pe
sigilii si documente, folosit ca însemn al corpului medical, imprimat pe prima paginã a cãrtilor, e
mereu prezent Caduceul, însemnul, simbolul vindecãrii-un baston, douã aripi la capãtul lui si doi serpi
încolãciti pe el”.
De unde la început se utiliza „în ritmurile vindecãrii, sarpele viu, cu timpul el a fost înlocuit cu
simbolul Sarpelui”. Ca simbol el apare în diferite forme.
„În România simbolul e un sarpe încolãcind o cupã” (Viorica Dãnilã).
În vechile calendare, planeta Mercur e reprezentatã iconografic printr-un ostas în zale, tinând în
mâna dreapta un corn de alarmã, iar în stânga un buzdugan cu doi serpi. Aceastã ultimã formã a
buzduganului se pãstreazã în Crestinism si azi, la cârja arhiereascã.
STEAGUL DACIC UN VECHI ELEMENT GNOSTIC
Toate steagurile, initial, au avut un caracter religios. Steagul dacic e un simbol al vietii, al
vindecãrii, al feririi de moarte, în lupta cu adversarul .
Ca simbol al gnosticismului ofit, sarpele apare în Dacia destul de timpuriu, Sarpele fantastic –
Glikon, din „ tezaurul de sculpturi” de la Tomis, e o piesã celebrã. Aceastã piesã unicat ne
increditeazã cã dacii au împãrtãsit gnosticismul ofit din cele mai vechi timpuri. Romulus Vulcãnescu
prezintã „balaurul dac, dupã V. Pârvan” si piesa „steag de luptã dacic, incizat pe un vas de lut”
(Mitologia românã,108-109). Pe o tablã de plumb apare un cavaler purtând un dracon fluturand în vânt
(Radu Florascu, Dictionarul enciclopedic de artã veche a României,87). Multe brãtãri de bronz se
terminã la ambele extremitãti cu câte un cap de sarpe .
Pe Columna de la Roma, ca si pe arcul de triumf de la Salonic, ridicat de Împãratul
Galerius cel Bãtrân, apare de mai multe ori steagul dacic ofit.
În încheierea acestui paragraf, adãugãm cã cercetãtorul Mihai Coman scrie cã stindardul dacic
„ar fi derivat din acel draco (ie-sarpe) ce confirmã victoria asupra puterilor întunericului si
furtunii” (Mitologia româneasca,196). În lumea daco-românã reprezintã victoria asupra invadatorilor.
ELEMENTE GNOSTICE ÎN CRESTINISM
Dupã aparitia învãtãturii Domnului Isus Hristos, o parte din gnostici a adãugat la doctrina lor
noile percepte crestine. Aceastã acumulare dã nastere unui curent religios nou : GNOSTICISMUL
CRESTIN. La vechile credinte gnostice s-au adãugat elemente noi. Cãrtile au fost scrise dupã metoda
gnosticã si multiplicate. Astfel s-au perpetuat elemente dacice. Dupã anul 325 s-a precizat noua
învãtãturã adusã lumii de DOMNUL ISUS HRISTOS, SOARELE DREPTÃTII, mentinându-se
multe din componentele credintei zamolxiene. Dintre cele ce nu au fost oficializate, sau chiar
condamnate, unele s-au pãstrat în popor.
În sec II d.Hr. un gnostic din Alexandria, anume Carpocart, prezenta adeptilor sãi, o gnozã
antiiudaicã, pãgânã, panteistã. Acesta punea pe aceeasi treaptã cu Hristos „pe filosofii (Pitagora,
Platon, Aristotel) ale cãror chipuri le aseza în lãcasurile de cult ale sectei sale”. El învãta si
comunitatea bunurilor si a femeilor (Ist. Bis. Univ.,121).
Ca urmare a legãturilor cu gnosticul multe din bisericile ortodoxe daco-romane, au în exterior
pictate figurile proorocitelor, Sibilelor si ale filosofilor sau înteleptilor lumii vechi, amintiti mai sus,
pentru cã ei proorociserã venirea lui Hristos.
SIBILELE SAU FILOSOFITELE
Urmase ale zeitei Hestia(Vesta) au fost profetesele, numite si Sibile sau filosofite. Ele fãceau
parte din rândul tarabostilor si din chiar familia regalã dacicã stiutoare de carte.
Cuvântul Sibila e daco-român si însemnã proorocitã. Ele erau slujitoare la vatra focului, unde
rosteau rugãciuni în versuri, epode, care pentru neinitiati pãreau un simplu suierat, un univers, o
melodie. De aici sibilatus-ias=sueraturã (sivilatu= sueratu).
În limba greacã sibilla avea acelasi înteles, dovadã cã porneau de la un numitor comun, dacic,
de la care fusese împrumutat pe parcurs. În „literatura religioasã apocrifã : Silvia sau Savila.
1.Sevila (bãrbat), formã a numelui si la Mãnãstirea Sucevita : Sevilla tarita”, la pictura
exterioarã ; iar la Mãnãstirea Vatra Moldovitei : Sivila privind legendara Sibila (profetia unicã): înalte
texte apar zece sibile (N.A. Constantinescu,Dictionar,146.Dan I. Simionescu,Sibilele în lit.
româneascã,Bucuresti,1928).
I.D. Stefãnescu scria cã numele de Sibila ar fi nou, „opera unui evreu din Alexandria, care a
scris cãtre anul 40 al erei noaste”. Totusi Pandele Olteanu spune cã sibilele se cunosc „încã de pe la
anul 3000 î.d.Hr.” (Arca,II,nr. V,p.5). Sibilele preziceau evenimente laice. Exemplu : „Schimbarea
capitalei Imperiului de la Roma la Constantinopol în timpul lui Constantin cel Mare”, cãderea
Constantinopolului sub turci, în 1453 s.a. Alte profetii religioase.