UNIVERSITATEA BABEȘ-BOLYAI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SPECIALIZAREA TEOLOGIE PASTORALĂ

Tehnologiile biomedicale şi morala

creştină

Coordonator științific:
Pr. Prof. Dr. Ștefan Iloaie

Student:
Petrovici Daniel

Cluj-Napoca
2019

1
 Lucrarea de faţă îşi propune să pună în discuţie câteva aspecte legate de influenţa
biotehnologiilor asupra vieţii creştinului.
Această analiză poate să înceapă cu accentuarea faptului că orice om ajuns în spaţiul
unui spital are nevoie, pe lângă tratamentul medical, de atenţie şi sprijin moral şi sufletesc.
Donarea şi transplantul de organe, reproducerea vieţii umane prin intermediul tehnologiilor,
stabilirea sfârşitului vieţii unui om legat de aparatele din spital sunt aspecte ale existenţei
umane din societatea de astăzi care aduc înr-o poziţie de limită deciziile umane referitoare la
sănătate şi funcţionarea în general a persoanei. Dacă spitalele resimt nevoia de a fi
reumanizate prin intermediul medicilor actuali şi viitori, în schimb recursul la biotehnologii şi
progresele permanente în acest domeniuimplică fără îndoială problematizări asupra diferitelor
aspecte etice atât la nivel individual, cât şi societal. În creştinătatea ortodoxă ideea general
acceptată este aceea că atât lumea spitalelor, cât şi utilizarea biotehnologiilor trebuie să sufere
un proces de reumanizare, care să-l înlocuiască pe cel de dezumanizare. Iar acest lucru se
poate face prin reumanizarea ştiinţei medicale. Acest fapt presupune privirea omului, a
bolnavului în primul rând, ca o fiinţă umană. Adică, în alte cuvinte, pretinde „întâlnirea
raţiunii cu sensibilitatea1.
Utilizarea biotehnologiilor ridică numeroase întrebări care ţin de moralitatea unui
decizii sau alteia. Datorită multitudinii de unghiuri de vedere din care poate fi privită
utilizarea lor rămâne ca singura cale care poate duce la un consens şi la decizii morale să fie
centrarea pe persoană şi pe primirea consimţământului ei.
În credinţa creştin-ortodoxă omul este văzut ca o fiinţă creată de Dumnezeu să
transceandă lumea materială, dar şi timpul pentru că l-a înzestrat cu suflet viu şi
veşnic.Măsura ascultării şi împlinirii poruncilor lui Dumnezeu determină în şi pentru fiinţa
umană o viaţă creatoare conectată la energiile dumnezeieşti, iar nesocotirea lor, prin
săvârşirea păcatelor, atrage în mod inevitabil suferinţă şi multă durere atât la nivelul trupului,
cât şi al sufletuluii. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a
dăruit omului posibilitatea de a trăi o viaţă duhovnicească 2 care să-l conducă la „împărtăşirea
firii celei dumnezeieşti.” (2 Petru 1, 4). Existenţa în Biserică înseamnă acces la Sfintele Taine.
Împărtăşirea creştinului ortodox cu Trupul şi Sângele Mântuitorului îl face părtaş la viaţa lui
Dumnezeu. În planul suferinţei trupeşti şi sufleteşti împărtăşirea cu Sfintele Taine aduce
înmod paradoxal omului bolnav viaţa adevărată, certitudine şi întărirea în credinţă. Creştinul

1
Mircea Gelu Buta, citat de IPS Bartolomeu Anania în Cuvânt de înţelepciune din Medicii şi Biserica, vol. VII:
Perspectiva creştin-ortodoxă asupra prelevării şi transplantului de organe, pp. 6.
2
Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, Perspective pentru o antropologie ortodoxă, Editura Deisis,
Sibiu, 2009, p. 128.

2
ortodox aflat în faţa bolii învaţă să o asume prin purtarea ei cu credinţă în dragostea lui
Dumnezeu. Suferinţa este văzută astfel ca parte a mântuirii sufletului, a întoarcerii lui la
Dumnezeu, în Împăraţia Cerurilor.Responsabilitatea fiecărui credincios de a păstra pe
parcursul vieţii credinţa ca dar al Sfântului Duh dobândeşte valenţe uriaşe în faţa bolii.
Creştinul ortodox află în faţa suferinţei provocată de boală că Dumnezeu este Tătăl său Cel
Ceresc Care dispune de viaţa sa toată. Această raportaredeplină la Dumnezeu şi atotputernicia
Sa este specifică, în faţa bolii, creştinului ortodox.
Practica transplantului de ţesuturi şiorgane a fost analizată şi în Biserica Ortodoxă
Română. Opiniile emise de Sfântul Sinod referitoare la această practică stau sub principiul
binecuvântării practicilor medicale care reduc suferinţa şi durerea, sub rezerva însă că trupul
omului este „templul Sfântului Duh”( 1 Corinteni 6, 9) şi trebuie tratat luând în considerare şi
această credinţă. Astfel, Biserica Ortodoxă Românăii este de acord cu transplantul realizat cu
respect faţă de primitor şi donator. În cazul donatorului mort trebuie de asemenea să fie
manifestat acelaşi respect ca şi atunci când ar fi fost în viaţă. Transplantul este definit ca o
simplă practică medicală având drept scop reducerea şi eliminarea suferinţei şi nu dorinţa de
prelungire a vieţii fizice fără a ţine cont de veşnicia pe care Dumnezeu o dăruieşte omului.
Donator şi primitor deopotrivă au responsabilităţi în actul donării de organe concretizate în
primul rând în informarea corectă asupra consecinţelor şi apoi în acordarea consimţământului
fără presiuni de orice fel asupra conştiinţei, doar din dragoste faţă de celălalt. Rudele unei
persoane decedate care donează organele celui mort sunt chemate să manifeste la rândul lor
respect şi dragoste faţă de primitorul organelor. În mod categoric, Biserica Ortodoxă Română
respinge orice încercare de traficare a organelor sau de exploatare a persoanelor aflate în
situaţii de vulnerabilitate. Pentru a evita astfel de situaţii, Biserica Ortodoxă Română propune
ca declararea morţii cerebrale să se facă de o echipă de specialişti care sunt imparţiali prin
faptul că nu sunt implicaţi în acţiunea de transplant.
Cu foarte mare atenţie Biserica se opune practicilor care au derivat din utilizarea
transplantului ca procedură medicală de salvare a vieţilor aflate în iminent pericol, anume
transplantului ţesuturilor embrionare, considerat un risc pentru sănătatea fătului, şi utilizării
pentru transplant a organelor nou-născuţilor acefali sau hidrocefalici.În schimb, Biserica
Ortodoxă Română consideră în acord cu morala creştină dorinţa unei persoane de a dona în
viaţă sau imediat după moarte, dezinteresat şi din dragoste pentru cel aflat în suferinţă, de
ţesuturi şi organe. Biserica Ortodoxă Română a ţinut să precizeze, cu delicateţe, că decizia
unei persoane de a dona un organ sau ţesuturi merită acelaşi respect ca şi în cazul în care nu
poate să facă acest gest, considerând libertatea de decizie a persoanei ca făcând parte din

3
demnitatea umană. Efortul unei persoane de a-şi prelungiviaţa prin intermediul transplantului
de organe este văzută de ierarhii Bisericii Ortodoxe Române ca o şansă a apropierii de
Dumnezeu şi a înscrierii definitive pe calea mântuirii. În egală măsură, Biserica dezaprobă
atitudinea negativă a multor oameni de a refuza donarea de organe, inclusiv transfuzia de
sânge şi consideră că orice efort pentru salvarea unei vieţi merită depus atâta vreme cât nu
este pusă în pericol sau ucisă viaţa altui om. Biserica atrage atenţia asupra pericolului utilizării
transplantului ca modalitate de a câştiga bani în mod necinstit. În final, Biserica Ortodoxă
Română accentuează implicarea responsabilă a tuturor părţilor, din care să nu lipsească
respectul pentru demnitatea umană şi promovarea unei conştiinţe etice a ştiinţei.
Dacă transplantul duce la însănătoşire atunci procedura medicală presupusă de acesta
îşi atinge scopul de a aduce vindecare celui suferind. Vindecarea dobândeşte, în acest context,
din punct de vedere spiritual pârghia care poate atrage pe om la Dumnezeu. În sine, creştinul
beneficiar al transplantului de organe trebuie să conştientizeze ajutorul lui Dumnezeu şi
lucrarea lui divină ce s-a făcut cu el cu sprijinul altor oameni. Acest aspect creştinul ortodox
beneficiar al unui transplant ar trebui să-l discute cu părintele duhovnic/preotul ca parte a unei
terapii spirituale post-transplant.
Suferinţa este văzută de Sfinţii Părinţi ca o cale prin care Dumnezeu îl cheamă pe om
la o apropiere mai mare de El. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că boala este mai mare decât
pustia, tocmai pentru că ea are un sens mântuitor 3.Consecinţele suferinţei sunt în planul
credinţei şi al socialului de cele mai multe ori benefice: omul descoperă mai adânc pe
Dumnezeu şi legătura tainică, profundă existentă între el şi Dumnezeu. De asemenea, omul
începe să vadă în relaţia cu ceilalţi un punct de sprijin esenţial pentru că resimte cu acuitate
limitările fiziologice impuse mai ales de boalăiii.Suferinţa în societatea contemporană este
percepută însă ca pe un lucru negativ, care trebuie îndepărtat cât mai curând şi nicidecum
asumat. Viaţa trăită în credinţa creştin-ortodoxă oferă persoanei perspective diferite asupra
acceptării situaţiilor limită ale acesteia, cum sunt suferinţa şi durerea provocate de boală4.
Un caz aparte în domeniul transplantului de organe îl ocupă prelevarea de organe de la
copiii aflaţi în moarte cerebrală. Dimensiunea spirituală a acestui demers este cu atât mai
delicată cu cât ea implică un număr mai mare de membri de familie. Părinţii sunt însă cei care
iau decizia donării organelor copilului lor, după ce medicul le-a explicat noţiunea de moarte
cerebrală ca un stadiu în care copilul suferă şi nu mai poate fi ajutat în niciun fel5. Parcurgerea
3
Chirilă Pavel, Vindecarea este un act divino-uman, în Medicii şi Biserica, vol. VII, p. 71.
4
Miu Nicolae, Perspectiva creştin-ortodoxă asupra prelevării şi transplantului de organ, în Medicii şi Biserica,
vol. VII, pp. 53-57.
5
Bârsu Cristian, Bârsu Marina, Aspecte medico-istorice şi probleme de bioetică ale fertilizării în vitro în Medicii
şi Biserica, vol. IX: Bioetica creştină şi provocarile lumii secularizate, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2011, p.

4
etapelor de preliminare ale donării de organe, prelevarea în sine şi returnarea trupului familiei
implică o dimensiune sufletească, direct legată de domeniul asistenţei spirituale şi sociale,
anume grija pentru susţinerea familiei care şi-a dat acordul pentru transplant. În momentul în
care medicul anunţă familia stabilirea morţii cerebrale acesta îi va asigura că s-a făcut tot ce
era posibil pentru salvarea copilului. El va aduce în discuţie posibilitatea donării organelor la
un moment potrivit, cu mult tact. Familia trăieşte în momentul în care şi dă acordul pentru
prelevarea unui organ, cum este inima spre exemplu, un paradox, deoarece ea intră în
perioada de doliu, dar în acelaşi timp unul din organele copilului trăieşte 6. O practică care se
recomandă în acest proces este aceea ca părinţii să rămână cât mai mult singuri în prezenţa
copilului. Acest lucru le permite să reflecte şi să se roage. Prezenţa preotului şi a asistentului
social au o importanţă deosebită deoarece ei pot oferi întărire sufletească, dar şi
administrativă, legată de detaliile procedurale ale transplantului.Prezenţa părinţilor în spital la
momentul prelevării organelor poate fi permisă dacă aceştia o solicită pentru a le permite să-şi
vadă copilul după operaţie, fără conectarea lui la aparate. Toate aceste aspecte cu care se
confruntă părinţii care hotărăsc să doneze organele copiilor lor aflaţi în moarte cerebrală au o
semnificaţie aparte. Părinţii au nevoie de sprijinul celorlalţi (medici, asistenţi sociali, preot
etc)pentru depăşi momentul dificil al declarării morţii copilului lor. În acelaşi timp părinţii au
nevoie să fie sprijiniţi şi pentru a înţelege şi percepe la dimensiuni reale gestul lor de dragoste
faţă de o altă persoană care va beneficia de organele donate. În cazul familiilor care acceptă
donarea de organe ale copilului declarat în moarte cerebrală procesul de donare în sine are
implicaţii sufleteşti profunde. De aceea intervenţia preotului şi a asistentului social au un loc
aparte în confruntarea cu decesul copilului şi oferirea unei părţi din trupul lui spre a păstra
viaţa altcuiva. Întregul proces este unul emoţionant. Dezvoltarea tehnologiilor medicale a
permis un astfel de progres uimitor în care un om moare, iar altul trăieşte graţie prelevării şi
donării de organe.Cu alte cuvinte, procedura de transplant de organe în sine a adus în viaţa
societăţii un progres care pretinde nu doar acceptarea în sine a lui ca o procedură medicală
extraordinară, ci şi o asistenţă sufletească care să aline pas cu pas suferinţa pierderii unei
persoane dragi. În acelaşi timp, această suferinţă sufletească trebuie canalizată spre credinţa în
Dumnezeu şi faţă de aproapele, beneficiar al gestului lor de dragoste faţă de o altă persoană
aflată în suferinţă. Asistentul social are rolul de a reliefa din punct de vedere social
consecinţele pozitive ale gestului părinţilor care aleg să doneze organele copilului lor
(salvarea unei vieţi care trăieşte într-un anumit context), iar preotul are menirea să evidenţieze
227.
6
Ibidem. p 230.

5
legătura tainică care se creează între părinţi, cel ce primeşte organele şi cei apropiaţi lui, dar şi
cu cel care a plecat spre Împăraţia Cerurilor. În Ortodoxie, gestul plin de dragoste de donare
de organe dobândeşte un caracter veşnic şi leagă profund oamenii implicaţi între ei, fără chiar
a conştientiza acest fapt.Tehnologia medicală a transplantului de organe face ca efortul
Bisericii de a sprijini persoanele aparţinătoare celor decedaţi să se particularizeze şi să se
dinamizeze în funcţie de provocările pe care ea le determină la nivel sufletesc.
Un alt domeniu care provoacă numeroase întrebări etice îl reprezintă cel al
reproducerii asistate prin intermediul tehnologiilor medicale moderne. Prima definiţie a
reproducerii asistate a fost formulată în Franţa în 1994: „Totalitatea gesturilor clinice şi
biologice care permit fertilizarea în vitro, transferul embrionilor şi însămânţarea artificială
sau alte tehnici cu efect echivalent, permiţând procrearea în afara unui proces natural.”7
Fertilizarea in vitro a iscat numeroase controverse bioetice. Solicitarea acestei
proceduri de către un cuplu steril implică aspecte ale consimţământului pe care cei doi adulţi
îl dau în faţa medicilor. În practică, s-a observat că acest consimţământ dat în urma informării
corecte a cuplului asupra procedurilor şi riscurilor pe care le presupune fertilizarea in vitro
este de cele mai multe ori deteriorat pentru că cei doi îşi doresc foarte mult un copil şi sunt
dispuşi să treacă cu vederea riscurile asociate.
Un alt aspect al fertilizării in vitro îl reprezintă vârsta maximă până la care se poate
practica deoarece naşterea de copii la o vârstă înaintată ridică întrebări cu privire la
posibilitatea ca mama să rămână în viaţă suficient de mult pentru a-şi creşte copilul.
Ectogeneza, adică creşterea în mediul artificial al produsului de concepţie, este o altă dilemă
care a provocat întrebări asupra moralităţii acestei proceduri. Fertilizarea in vitro determină de
asemenea crearea unui număr mare de embrioni umani care rămân şi sunt de obicei utilizaţi în
cercetare sau congelaţi timp de maxim cinci ani.Discuţiile şi luptele la nivelul elaborării
legilor solicită ca embrionul uman să fie privit ca o personalitate din punct de vedere juridic 8.
Cu alte cuvinte, embrionul uman trebuie privit cu respect pentru demnitatea vieţii umane
aflată la începuturi. Mamele surogat sau purtătoare reprezintă o altă problemă de bioetică
născută în jurul fertilizării in vitro. Acestor mame li se implantează în uter un embrion străin
care aparţine unui alt cuplu. Fertilizarea in vitro a pus numeroase întrebări bioetice mai ales în
cazul femeilor singure care şi-au dorit un copil. Problema naşterii unui copil în afara unei
familii ridică întrebări cu privirela crearea echilibrului psihoafectiv necesar creşterii unui

7
Iloaie Ştefan, Aspectegenerale provocate de impactul tehnologiilor medicale de reproducere asistată asupra
familiei în Medicii şi Biserica, vol. IV: Familia, naşterea, tehnologii medicale de reproducere asistată, p. 139.
8
Iloaie Ştefan, Aspectegenerale provocate de impactul tehnologiilor …p. 148.

6
copiliv. Numeroase cazuri apărute la nivel internaţional au impus analiza din perspectivă
bioetică a deciziile care se iau cu privire la fertilizarea in vitro. Testarea genetică a
embrionului obţinut prin fertilizare in vitro cu scopul de a descoperi o eventuală anomalie
care ar duce la eliminarea lui printr-un avort ridică de asemenea întrebări despre caracterul
discreţionar al utilizării embrionului uman astfel obţinut9. Acestea sunt doar câteva aspecte ale
controverselor iscate de fertilizarea in vitro.
Problema majoră care se ridică în ceea ce priveşte fertilizarea in vitro este cea a
efectelor sale asupra familiei. Întrebarea care pretinde un răspuns adecvat în această privinţă
este în ce fel recursul la o astfel de procedură medicală afectează cadrul familial creştin.
Recurgerea la fertilizarea in vitro ca urmare a infertilităţii cuplului presupune în cazul unei
familii creştine nesocotirea alegerii pe care Dumnezeu a făcut-o pentru acei doi soţi. Datorită
progresului tehnologic familia are la dispoziţieposibilitatea de a avea copii şi de a trece peste
voinţa lui Dumnezeu pentru ei. Privită în cheie creştină infertilitatea unui cuplu are o
explicaţie care transcende lumea şi se regăseşte în decizia lui Dumnezeu de a le rândui un
anumit parcurs al vieţii din care face parte şi infertilitatea. Utilizarea reproducerii asistate
mută accentul de la acceptarea infertilităţii ca un dat de la Dumnezeu spre decizia unilaterală a
celor doi soţi de a urma procesul de fertilizare in vitro. Recurgerea la fertilizarea in vitro
intervine în relaţiile dintre cei doi soţi şi are efecte nedorite şi uneori neştiute asupra vieţii
familiale. Un efect direct al utilizării fertilizării in vitro îl constituie afectarea vieţii de
comuniune ce există într-o familie, mai ales dacă aceasta este creştin-ortodoxă. Nesocotirea
voii lui Dumnezeu atrage în familie individualismul şi egocentrismul, chiar dacă ambii soţi s-
au pus de acord asupra fertilizării in vitro. Astfel, naşterea de prunci prin recursul la
fertilizarea in vitro în cazul familiei creştin-ortodoxe este expresia unei credinţe slabe care nu
mai caută la voia lui Dumnezeu.
Utilizarea tehnologiilor medicale moderne în proceduri medicale complexe, cum sunt
transplantul de organe şi fertilizarea in vitro, are o influenţă directă asupra omului şi familiei
în general. Numeroasele dileme etice pe care ele le impun au fost dezbătute şi analizate cu
atenţie pentru a surprinde cât mai bine consecinţele asupra creştinilor.
În continuare, utilizarea biotehnologiilor pentru îmbunătăţirea vieţii va determina
dispute, mai ales în contextul interesului extrem de activ al actorilor creştini-ortodocşi
pregătiţi să atragă atenţia, în cheie creştină, asupra pericolelor pe termen lung. Aşadar, atât
transplantul de organe, cât şi reproducerea vieţii umane au consecinţe majore în planul

9
Ibidem. p.161.

7
relaţiilor umane. Ele aduc alinare şi rezolvare de probleme acute, dar nesocotesc pronia lui
Dumnezeu pentru fiecare om pe care îl trimite în lume.
Recâştigarea credinţei printr-un efort personal va reprezenta în timp singura
modalitate de discernere în faţa problematicilor pe care le ridică utilizarea tehnologiilor
moderne în domenii care au reprezentat până mai ieri spaţiul lucrării exclusive a lui
Dumnezeu.

Bibliografie:

Medicii şi Biserica, vol. VII: Perspectiva creştin-ortodoxă asupra prelevării şi transplantului

de organe, Editura Renaşterea, 2009.

Medicii şi Biserica, vol. IX: Bioetica creştină şi provocările lumii secularizate, Editura
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2011.

Medicii şi Biserica, vol. IV: Bioetica creştină şi provocările lumii secularizate, Editura
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006.

Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, Perspective pentru o antropologie ortodoxă,

Editura Deisis, Sibiu, 2009.

8
i
ii

iii
iv