1

3. ANTIGENUL

Sistemul imun are capacitatea fundamentală de a deosebi structurile proprii ale

organismului (self) de cele străine (non-self). Structurile non-self sunt eliminate prin
mecanismele apărării imune.
Termenul de non-self nu implică obligatoriu originea exogenă a substanței respective.
Există molecule sau celule proprii ale organismului, care au facut parte din self, dar au suferit
modificări și au devenit non-self.
Antigenul este o substanţă recunoscută ca non-self de către sistemul imun al
organismului.
In definiția clasică, termenul de antigen desemna orice substanță de origine exogenă
capabilă să inducă formarea de anticorpi și să reacționeze în mod specific cu aceștia. Această
definiție a fost considerată prea restrictivă, pe măsura ce s-a observat ca există antigene de
origine endogenă sau antigene care nu induc sinteza de anticorpi, deși sunt recunoscute de
sistemul imun.
Într-o definitie folosită în prezent, termenul de antigen denumește o substanță de origine
endogenă sau exogenă capabilă să determine un răspuns imun și să reacționeze specific cu
moleculele rezultate în urma declanșării acestuia (anticorpi sau receptori celulari).
Această definiție subliniază cele două proprietăți fundamentale ale antigenului:
imunogenitatea (capacitatea de a induce un răspuns imun) și specificitatea (capacitatea de a
reacționa specific cu produsele sistemului imun activat).

Imunogenele sunt antigene complete, având atât capacitatea de a elicita răspuns imun
umoral sau celular, cât și de a se lega de produsele rezultate. Antigenele incomplete (numite și
haptene) sunt capabile să reacționeze cu anticorpii sau receptorii de membrană, dar nu pot
declanșa un răspuns imun, decât daca sunt cuplate cu o alta moleculă (numită carrier).
Au fost descoperite antigene care, deși îndeplinesc caracteristicile fundamentale de
imunogenitate, nu produc raspuns imun umoral sau celular. Acestea au fost denumite tolerogene,
iar semnificația lor imunologică este diferită. Spre desebire de haptene, pe care le putem aprecia
ca fiind „indiferente” sistemului imun, tolerogenele activează anumite mecanisme de inhibiție
activă a sistemului imun.

Răspunsul imun adaptativ poate fi reprezentat schematic astfel:

Raspuns imun umoral (RIU)

Antigen + Limfocit B => Plasmocit + Limfocit B cu memorie.

Răspuns imun celular (RIC)

Antigen + Limfocit T => Limfocit T efector + Limfocit T cu memorie.

Este important de subliniat că sistemul imun are un repertoriu exhaustiv de limfocite care
există înainte de pătrunderea unui antigen în organism. Aceste limfocite, inactive metabolic,
exprimă pe membrana celulară receptori care sunt specifici unui singur antigen inductor. Se
estimează că numărul receptorilor identici structural de pe suprafața unui limfocit B este de
aproximativ 105.
Antigenul care ia contact cu sistemul imun va selecta limfocitele capabile să-l recunoască
(proces numit selecție clonală). În urma semnalelor intracelulare transmise, limfocitele sunt
activate metabolic și se vor multiplica rapid (expansiune clonală).
Etapa finală o reprezinăa sinteza unor molecule care se combină specific cu antigenul
declanşator.
 2

Moleculele de recunoaştere a antigenului sunt anticorpii (imunoglobulinele) şi anumite

tipuri de receptori de pe membranele limfocitelor, numiţi BCR (B-Cell Receptor) şi TCR (T-Cell
Receptor).

Antigenele cu care organismul vine în contact pot fi solubile sau corpusculate:

 Antigenele solubile sunt molecule recunoscute ca non-self. De obicei antigenele solubile sunt
proteine cu greutate moleculară mare, peste 10 kDa. Uneori antigenele solubile sunt
polizaharide, acizi nucleici sau glicolipide.
 Antigenele corpusculate sunt structuri non-self mai complexe: virusuri, bacterii, protozoare,
celule străine, celule infectate, celule neoplazice. De fapt, antigenele corpusculate sunt
formate dintr-un număr foarte mare de molecule antigenice. Dintre ele, cele mai importante
pentru recunoaşterea şi distrugerea antigenului corpusculat sunt antigenele de suprafaţă.

Răspunsul imun nu apare obligatoriu după contactul cu un antigen:

 Antigenele care induc un răspuns imun se numesc imunogene.
 Antigenele care induc în mod activ supresia răspunsului imun se numesc tolerogene.

Capacitatea unei substanțe de a induce un răspuns imun depinde atât de proprietațile

intrinseci ale acesteia, cât și de anumite caracteristici ale sistemului biologic cu care aceasta vine
în contact. Chiar dacă o anumită moleculă indeplinește toate condițiile pentru a fi imunogenă,
abilitatea ei de a declanșa un răspuns imun va depinde in egală masură de caracteristicile
genetice ale organismului.
Cele mai importante proprietăți ce influențează capacitățile imunogenice ale unei
molecule sunt: heterogenitatea structurală, solubilitatea, mărimea, complexitatea chimică,
concentrația, capacitatea de a fi procesată de către APC, administrarea concomitentă a unor
adjuvanți.
Cele mai importante trăsături individuale sunt genotipul și calea de administrare.

Clasificarea antigenelor în funcţie de origine

Majoritatea antigenelor sunt exogene: bacteriile, paraziţii, unele substanţe chimice

industriale, alergenele ca polenul, praful de casă, alergenele alimentare.
O altă categorie importantă este reprezentată de antigenele endogene: autoantigenele,
antigenele virale şi antigenele tumorale.
 Autoantigenele sunt antigene proprii care în mod normal sunt sechestrate prin bariere
anatomice. Aceste antigene sunt situate în aşa-numitele „situsuri imunologice privilegiate”,
protejate prin bariere hemato-tisulare cu permeabilitate scăzută pentru substanţele
hidrosolubile. În mod normal autoantigenele nu vin niciodată în contact cu celulele
sistemului imun şi nu induc un răspuns imun. Exemple de astfel de autoantigene sunt:
sperma, cristalinul, ţesutul cerebral şi unele structuri din celulele miocardice. Pentru că
autoantigenele nu sunt cunoscute de către sistemul limforeticular, pentru ele nu există
toleranţă imună înnăscută, ca pentru celelalte structuri self cu care limfocitele vin în contact
în cursul traficului lor prin organism. În condiții patologice se produce desechestrarea acestor
autoantigene. Autoantigenele vin în contact cu sistemul imun şi se produce un răspuns imun
faţă de ele, deci faţă de nişte structuri self. Aceste răspunsuri imune autoreactive dau o
patologie autoimună.
 Antigenele virale fac parte din categoria antigenelor endogene pentru că virusurile îşi includ
genomul în genomul gazdei. Celula gazdă sintetizează proteinele virale antigenice pe aceleaşi
căi metabolice ca proteinele proprii.
 3

 Antigenele tumorale se găsesc pe membranele şi în citoplasma celulelor canceroase. Ele nu

se găsesc pe membranele sau în citoplasma celulelor normale din care a derivat tumora.
Orice organism normal produce un număr mic de celule canceroase, care sunt distruse rapid
de sistemul imun. Prevenirea apariţiei tumorilor se face prin distrugerea celulelor tumorale
izolate, în cadrul unui proces de imunosupraveghere. Dacă o celulă neoplazică izolată
reuşeşte să se dividă şi apare o tumoră constituită, răspunsul imun împotriva tumorii seamănă
cu cel din respingerea grefelor. În ambele situaţii acţionează în special mecanismele
răspunsului imun celular.

Proprietăţile de bază ale antigenelor

Proprietăţile fundamentale ale antigenelor sunt imunogenitatea și antigenitatea.

 Imunogenitatea este proprietatea unei substanţe de a declanşa într-un organism un
răspuns imun specific de tip RIU sau RIC.
 Specificitatea sau antigenitatea este proprietatea unei substanţe de a se combina specific
cu moleculele de recunoaştere a antigenelor, adică cu anticorpii şi cu receptorii de
membrană.

Imunogenitatea
Imunogenitatea este proprietatea unui antigen de a declanşa un răspuns imun.
Declanşarea răspunsului imun este un proces complex care cuprinde obligatoriu trei etape
succesive: selecţia clonală, activarea metabolică şi proliferarea limfocitelor din clona selectată.

Figura 1 Selecţia clonală

Limfocit 1

activare şi
proliferare
APC Ag

Limfocit 2

Limfocit 3

Selecţia clonală reprezintă selecţia dintr-o mare varietate de limfocite, deja existente şi
prezente în organele limfoide, numai a limfocitelor antigen-specifice. După ce intră în organism,
 4

antigenul este transportat prin sânge sau limfă în organele limfoide periferic: ganglioni limfatici
şi splină. Acolo antigenul este prezentat de unele celule specializate (APC – antigen presenting
cell) spre un număr foarte mare de LT şi LB. Antigenul este recunoscut doar de limfocitele
antigen-specifice, adică de acele limfocite care au pe suprafaţă receptori care se potrivesc cu
antigenul, pe principiul cheie-broască. Antigenul este recunoscut de receptorii TCR de pe
suprafaţa LT sau de receptorii BCR de pe suprafaţa LB.
În exemplul prezentat cele trei limfocite diferă prin receptorii de suprafaţă pentru antigen.
Receptorii au situsurile de recunoaştere a antigenului cu structură diferită, ceea ce înseamnă că
cele trei limfocite aparţin unor clone diferite, care recunosc antigene diferite. Limfocitele care
aparţin aceleiaşi clone au pe suprafaţă acelaşi tip de receptor pentru antigen. Dintre cele trei
limfocite, numai limfocitul 2 este antigen-specific, adică are pe membrană receptori care
recunosc antigenul prezentat de APC şi se combină cu el. Activarea clonală este procesul prin
care limfocitele din clona selectată (numai limfocitul 2 din figura de mai sus) se activează
metabolic.
Proliferarea sau expansiunea clonei activate este procesul prin care limfocitele din clona
activată se divid prin mitoze şi astfel creşte foarte mult numărul de limfocite identice. În figură,
cele patru limfocite rezultate prin proliferare sunt identice cu limfocitul 2, au pe suprafaţă acelaşi
tip de receptor de recunoaştere a antigenului (BCR), deci fac parte din aceeaşi clonă.

Antigenitatea sau specificitatea

Antigenitatea sau specificitatea este proprietatea antigenului de a reacţiona specific numai
cu receptorii antigenici sintetizați special pentru el. Receptorii pot fi molecule solubile sau
molecule legate de membranele limfocitelor:
 Receptorii solubili sunt anticorpii sau imunoglobulinele.
 Receptorii membranari de recunoaştere a antigenului care se află pe membrana LB se
numesc BCR (B-cell Receptor), iar cei care se află pe membrana LT se numesc TCR (T-cell
Receptor).

Clasificarea antigenelor în funcţie imunogenitate şi specificitate

În practică nu toate antigenele au ambele proprietăţi. În funcţie de imunogenitate şi de

specificitate, antigenele pot fi de două categorii:
 Antigenele complete sunt acele antigene care au specificitate şi imunogenitate.
 Antigenele incomplete sunt unele antigene, de dimensiuni foarte mici, care au doar
specificitate. Ele se numesc haptene.

Antigenele complete sau imunogene

Antigenele complete au ambele proprietăţi: imunogenitate şi specificitate. Ele sunt
capabile să declanşeze un răspuns imun şi apoi să reacţioneze specific cu anticorpii produşi.
Majoritatea antigenelor din natură, în special cele cu structură proteică, sunt antigene complete.
Antigenele complete pot să declanşeze răspunsul imun prin mecanisme diferite, cu sau
fără participarea limfocitelor T (LT).
Din punct de vedere al necesitaţii participării limfocitelor T helper în cadrul RIU,
antigenele se împart în:
 timoindependente - antigene care pot declanşa RIU în absenţa LT helper (mai ales antigenele
polizaharidice bacteriene). Răspunsul este rapid, fapt important în infecţiile cu
microorganisme agresive. Dezavantajul este că aceşti anticorpi nu sunt la fel de funcţionali ca
cei rezultaţi prin participarea LT helper şi nu există mecanismul de comutarea izotipica, care
permite sinteza a diferite clase de imunoglobuline. In plus, nu se formează limfocite B cu
memorie.
 5

 timodependente - reprezintă majoritatea antigenelor. Răspunsul imun declanşat de aceste

antigene este mai puţin rapid, dar mai versatil şi mai eficient. În plus, apar limfocite B cu
memorie, care permit un răspuns mult mai rapid și intens la un nou contact cu antigenul
(răspunsul imun umoral secundar).

Antigenele incomplete sau haptenele

Haptenele au numai specificitate. Ele reacţionează specific, adică se combină cu
receptorii antigen-specifici, respectiv cu anticorpii anti-haptenă, dacă aceştia există.
Haptenele nu au imunogenitate din cauză că au o greutate moleculară foarte mică şi nu
pot declanşa singure un răspuns imun. Haptenele pot declanşa un răspuns imun doar dacă se
cuplează cu macromolecule imunogene numite purtător sau carrier.
O serie de substanţe chimice industriale sau medicamente pot să aibă rol de haptenă,
combinându-se cu proteine normale ale organismului, care au rol de carrier. Complexele astfel
formate sunt antigene complete şi determină răspunsuri imune patologice numite reacţii de
hipersensibilizare, cu formarea de anticorpi anti-haptenă şi anti-carrier.
Moleculele de haptene ca atare nu sunt imunogene, adică nu pot să declanşeze singure
răspunsul imun. Moleculele individuale de haptenă sunt recunoscute de receptorii BCR, dar
această recunoaştere interesează receptori aşezaţi la distanţă pe suprafaţa LB, astfel că stimulii
activatori au intensitate slabă şi nu declanşează activarea metabolică a LB. Activarea LB se
declanşează numai când haptenele sunt prezentate spre LB într-o formă multivalentă, adică un
număr mare de haptene identice sunt prezentate grupat şi sunt recunoscute de mai mulţi receptori
BCR aşezaţi în apropiere pe membrană.
Antigenele complete cuprind structuri cu rol de carrier şi de haptenă. Componenta
haptenică dă specificitatea antigenului, în timp ce ansamblul carrier-haptenă dă imunogenitatea.
În funcţie de haptenă se face selecţia clonală.

Determinanţii antigenici sau epitopii

Determinanţii antigenici sunt segmentele imunologic active ale moleculei de antigen care
se leagă de anticorpii sau de receptorii limfocitari specifici. Raportat la noţiunile precedente,
determinanţii antigenici ar cuprinde haptena şi o mică parte din molecula carrier.
Antigenul este, de obicei, o macromoleculă cu suprafaţa neregulată. O moleculă de
anticorp are contact doar cu un anumit fragment din structura acestuia. Situsul combinativ al
anticorpului şi suprafaţa de antigen pe care o recunoaşte sunt complementare din punct de vedere
al conformaţiei în spaţiu şi al structurii chimice. Regiunea din antigen care se combină cu
anticorpul (sau cu receptorul de membrană) se numeşte determinant antigenic sau epitop.

Structura şi funcţiile determinanţilor antigenici

Determinanţii antigenici au compoziţii chimice variate şi conţin grupări hidrofile (polare)

şi hidrofobe. După structură determinanţii antigenici şi epitopii pot fi liniari sau conformaţionali.

Determinanţii liniari sunt formaţi dintr-un lanţ de aminoacizi sau de monozaharide în

cadrul structurii primare, în timp ce determinanţii conformaţionali apar în cadrul structurii
secundare sau terţiare a moleculei proteice sau glicoproteice.

Determinanţii antigenici sunt recunoscuţi strict de anumite seturi de limfocite, cu rol

efector (LB, LTC) sau imunomodulator (LTH). În funcţie de tipul de limfocite responsive, şi
determinanţii antigenici au rol efector sau imunomodulator.