CAPUL ŞI GÂTUL

CRANIUL
Aspectul exterior al craniului

Scheletul craniului este format din oasele care alcătuiesc cutia

craniană - neurocraniul (adăposteşte encefalul) şi din oasele scheletului feţei
– viscerocraniul (include segmentele cefalice ale sistemului digestiv şi
respirator, precum şi organele de simţ).

Craniul în incidenţa superioară (norma superioară)

Din această poziţie observăm anterior osul frontal (care poate

prezenta pe linia mediană sutura metopică), lateral cele două oase parietale,
iar posterior osul occipital. Între aceste oase se formează suturile (articulaţii
fibroase specializate):
- între oasele parietale şi osul frontal sutura coronală sau fronto-
parietală;
- între cele două oase parietale sutura sagitală sau interparietală;
- punctul de întâlnire al acestor două suturi se numeşte bregma;
- între cele două oase parietale şi osul occipital sutura lambdoidă sau
parieto-occipitală;
- punctul de întâlnire al suturii lambdoide cu sutura sagitală se
numeşte lambda;
În apropierea acestuia se pot observa cele două găuri parietale prin
care trec venele emisare de la scalp la sinusurile venoase intracraniene.
Arcul zigomatic este situat în porţiunea laterală a craniului, iar din
masivul facial (din această incidenţă) se poate vedea doar o mică parte din
oasele nazale. (fig.9.1)

Craniul în incidenţă posterioară (norma occipitală)

Cele două treimi inferioare sunt formate de solzul occipitalului, iar

treimea superioară porţiunile posterioare ale oaselor parietale, unite prin
sutura sagitală. Pe părţile laterale avem mastoidele oaselor temporale, care
formează procesele mastoidiene proiectate inferior. Oasele temporale se
articulează cu osul occipital la nivelul suturilor occipito-mastoidiene;
superior de acestea se află gaura mastoidă, prin care trec vene emisare.
Procesele stiloidiene ale oaselor temporale se pot vedea din această incidenţă,
fiind situate sub procesele mastoidiene.
Osul occipital prezintă o creastă mediană verticală – creasta occipitală
externă; punctul cel mai proeminent al acesteia este dat de protuberanţa
occipitală externă. De la nivelul crestei se desprind lateral trei perechi de linii
nucale: supreme, superioare şi inferioare.
1
 Proeminenţele marginii inferioare a occipitalului sunt date de condili,
care se articulează cu prima vertebră cervicală - atlasul. (fig.9.2).

Craniul în incidenţa anterioară (norma frontală)

Treimea superioară este reprezentată de oase ale neurocraniului, cea

mai mare parte fiind formată din osul frontal; lateral de acesta se situează
superior parietalele, iar inferior solzul temporalului şi aripile mari ale
sfenoidalului. Pe osul frontal se remarcă două proeminenţe rotunjite –
tuberculi sau eminenţe, de o parte şi de alta a liniei mediane, sub care se
situează arcurile supraciliare, convexe superior (deasupra marginii superioare
a orbitei osoase).
Cele două treimi inferioare sunt reprezentate de oase ale scheletului
facial, grupate pentru a forma cavităţi – nazală, median şi orbitale, laterale.
Inferior de acestea avem maxila şi mandibula.
Baza orbitei osoase are formă patrulateră, cele patru margini fiind
formate astfel:
- superioară – marginea supraorbitală a solzului frontalului (limita
dintre solz şi partea orbitală), procesul zigomatic al acestuia (prelungirea
laterală a marginii supraorbitale); aici observăm găurile supraorbitală şi
frontală;
-inferioară – marginea infraorbitală a corpului maxilei, osul
zigomatic; se evidenţiază gaura infraorbitală;
- laterală – procesul frontal al osului zigomatic (prelungirea supero-
laterală);
- medială – procesul frontal al maxilei (prelungirea antero-medială a
corpului).
Între marginea medială a bazei orbitei şi procesul frontal al maxilei se
găseşte osul lacrimal. Faţa laterală a acestuia priveşte spre cavitatea orbitală
şi prezintă creasta lacrimală posterioară şi şanţul lacrimal. Faţa medială sau
nazală priveşte spre cavitatea nazală.
În centrul masivului facial se situează cavitatea nazală osoasă, cu
orificiul anterior numit apertura piriformă. Acesta este format din oasele
nazale unite prin sutura internazală, incizura nazală a maxilei (scobitură pe
marginea medială a feţei anterioare a corpului) şi spina nazală a frontalului
(de pe partea nazală). Cavitatea nazală este împărţită în două de un sept
verical format superior de lama perpendiculară a etmoidalului şi inferior de
osul vomer. De pe peretele lateral proemină în cavitate două lame osoase
încurbate (convexe medial) numite cornete: cel de sus este cornetul nazal
mijlociu (de pe faţa medială a labirintului osului etmoidal) şi cornetul nazal
inferior (os de sine stătător). Faţa internă, concavă a acestora delimitează cu
peretele lateral al cavităţii nazale meaturile omonime.
Cele două oase zigomatice se unesc superior cu frontalul prin sutura
fronto-zigomatică şi medial cu maxila la nivelul suturii zigomatico-maxilare.

2
Pe faţa anterioară a osului se deschide orificiul zigomatico-facial. Sub
apertura piriformă, maxilele sunt unite median prin sutura intermaxilară.
Partea inferioară a fiecărei maxile se numeşte proces alveolar,
împreună formând arcada alveolară superioară, suport pentru rădăcinile
dinţilor superiori. Arcada alveolară inferioară este formată de procesul
alveolar al mandibulei. Pe procesele alveolare ale maxilei şi mandibulei se
remarcă eminenţele alveolare, date de relieful alveolelor. Locul de sudare al
hemimandibulelor este marcat printr-o creastă mediană, verticală – simfiza
mandibulei/mentonieră, care se termină inferior prin protuberanţa
mentonieră. Lateral protuberanţei sunt găurile mentoniere (prin care trec
elementele mănunchiului vasculonervos omonim) şi liniile oblice, care se
termină pe ramura osului. (fig.9.3)

Craniul în incidenţa laterală (norma laterală)

Dintre oasele neurocraniului, cea mai mare suprafaţă o ocupă

parietalul, pe care se remarcă două linii sagitale convexe superior - liniile
temporale superioară şi inferioară. Parietalul este mărginit:
- anterior de osul frontal, unite prin sutura coronală;
- inferior de solzul temporalului, legate prin sutura scuamoasă şi de
feţel temporală şi infratemporală ale aripii mari a sfenoidalului (aceasta
formează cu oasele învecinate suturile sfeno-frontală, sfeno-parietală şi
sfeno-scuamoasă);
- postero-inferior de solzul occipitalului, unite prin sutura lambdoidă.
Inferior şi posterior de solzul temporalului se situează porţiunea
mastoidiană, iar inferior şi anterior porţiunea timpanică. Pe faţa externă a
porţiunii mastoidiene remarcăm procesul mastoidian, prelungire conică
inferioară, gaura mastoidiană (posterior) pentru o venă emisară. Porţiunea
timpanică este despărţită de solz prin fisura timpano-scuamoasă, iar de
porţiunea mastoidiană prin fisura timpano-mastoidiană. Această regiune
prezintă porul acustic extern cu meatul acustic extern, delimitate superior de
rădăcina posterioară a procesului zigomatic desprins de pe faţa externă a
solzului. Porţiunea timpanică trimite inferior o mică lamelă (vagina/teaca
procesului stiloidian) care ocoleşte baza procesului stiloidian, situat pe faţa
inferioară a stâncii temporalului.De pe marginea inferioară a procesului
zigomatic se desprind două mici proeminenţe conice, tuberculul
postglenoidal, anterior meatului acustic şi tuberculul articular, mai anterior.
Între cele două se delimitează o depresiune elipsoidală – fosa mandibulară.
Aceasta, împreună cu tuberculul articular, serveşte articulării cu capul
mandibulei în cadrul articulaţiei temporo-mandibulare. Vârful dinţat al
procesului zigomatic al temporalului se articulează cu procesul temporal al
osului zigomatic, formând arcada zigomatică.
Scheletul viscerocraniului este reprezentat de zigomatic, lacrimal,
nazal, maxila şi mandibula. Corpul osului zigomatic trimite câteva prelungiri:

3
procesul frontal spre superior, delimitează marginea laterală a bazei orbitei;
procesul maxilar, spre antero-inferior, se uneşte cu procesul zigomatic al
maxilei; procesul temporal, spre posterior, descris mai sus. Osul lacrimal este
situat între frontal (superior) şi procesul frontal/superior al maxilei. Faţa
externă a sa prezintă creasta lacrimală posterioară şi şanţul lacrimal, care
delimitează fosa sacului lacrimal, împreună cu procesul frontal al maxilei.
Faţa anterioară a corpului maxilei este uşor concavă şi prezintă la
extremitatea superioară marginea infraorbitală, anterior incizura nazală
(scobitură medială care delimitează aperura piriformă), fosa canină
(depresiune deasupra alveolelor premolarilor), fosa incisivă (mică
depresiune deasupra incisivilor) şi gaura infraorbitală, prin care se deschide
canalul omonim. Prelungirea superioară sau frontală a corpului prezintă o
margine superioară (articulată cu frontalul), o margine medială spre osul
nazal şi o margine laterală sau lacrimală cu creasta lacrimală anterioară.
Această margine este prelungită inferior de marginea infraorbitală. Procesul
zigomatic ia naştere din vârful corpului şi se îndreaptă lateral spre procesul
maxilar al zigomaticului. Se remarcă spina nazală anterioară, care limitează
inferior apertura piriformă.
Procesul frontal al maxilei se articulează antero-medial cu osul nazal.
Acesta are o formă dreptunghiulară, cu patru margini: laterală-spre maxilă,
medială-se uneşte cu osul nazal contralateral prin sutura internazală,
superioară-spre porţiunea nazală a frontalului şi inferioară-care contribuie la
formarea aperturii piriforme.
Mandibula este osul cel mai inferior al scheletului viscerocraniului. Se
formează prin sudarea hemimandibulelor pe linia mediană, la nivelul
corpului. În incidenţa laterală hemimandibula prezintă o porţiune anterioară,
orizontală – corpul şi una posterioară, oblică supero-posterior. La unirea
corpului cu ramura se formează unghiul mandibulei –unghiul gonic, mai
închis la adulţi (110-125º) decât la copii sau bătrâni (135-150º). Pe faţa
externă a corpului, dinspre anterior spre posterior avem: protuberanţa mentală
sau mentonieră (proeminenţa anterioară, care poate varia ca formă), foseta
mentonieră, lateral, gaura mentală sau mentonieră (orificiul anterior al
canalului mandibulei) şi linia oblică întinsă de la tuberculul mentonier spre
marginea anterioară a ramurii mandibulei. Deasupra acestora avem arcul
alveolar inferior format din porţiunea alveolară a corpului. Se remarcă, ca şi
pe arcul superior, eminenţele alveolare. Ramura mandibulei are o formă
patrulateră cu patru margini: inferioară-se continuă cu corpul, posterioară-
netedă, anterioară-în continuarea liniei oblice, terminându-se în procesul
coronoid al marginii superioare. Aceasta din urmă se divide în două procese,
între care există o scobitură numită incizura mandibulei. În unghiul antero-
superior se găseşte procesul coronoid, triunghiular; posterior este procesul
condilar, turtit antero-posterior şi format dintr-un cap şi un col. Capul sau
condilul mandibulei, are axa mare postero-medială şi prezintă o suprafaţă
articulară (pentru articulaţia temporo-mandibulară). Colul sau coletul susşine

4
capul şi are pe faţa anterioară o depresiune numită foseta pterigoidiană. Îa
apropierea unghiului mandibulei observă o suprafaţă rugoasa – tuberozitatea
maseterică. (fig.9.4)

Craniul în incidenţa inferioară (norma bazală)

Baza externă a craniului sau exobaza are în componenţă oase ale

neurocraniului şi ale viscerocraniului. Pornind dinspre anterior spre posterior,
exobaza se divide în trei zone: anterioară sau facială, mijlocie sau jugulară şi
posterioară sau occipitală.
Zona anterioară este formată din oase ale neurocraniului peste care se
suprapun oase ale viscerocraniului. Împreună cu oasele feţei (ce aparţin
viscerocraniului) delimitează cavitatea nazală, orbita şi fosa pterigopalatină.
Oasele neurocraniului devin vizibile doar după îndepărtarea masivului facial.
Limita anterioară este reprezentată de arcurile supraciliare ale feţei externe a
osului frontal, iar limita posterioară este dată de transversala care uneşte
mijlocul arcurilor zigomatice. Frontalul participă prin cele două porţiuni
orbitale, între care se intercalează porţiunea nazală. Porţiunile orbitale,
concave, alcătuiesc tavanul orbitelor, iar de partea nazală se prind oasele
nazale şi procesul frontal al maxilei. Cele două părţi orbitale ale frontalului
sunt separate prin incizura etmoidală, în care este fixată lama orizontală
(ciuruită) a osului etmoidal. Aceasta are o formă patrulateră şi participă cu
faţa inferioară la alcătuirea tavanului cavităţilor nazale. Este străbătută de
numeroase orificii care servesc drept pasaj filetelor nervului olfactiv. Spre
posterior scheletul regiunii este format de feţele orbitale şi maxilare ale
osului sfenoidal. Faţa maxilară participă la delimitarea fosei pterigopalatine,
pe ea deschizându-se gaura rotundă. Faţa orbitală participă la formarea
orbitei şi delimitează cele două fisuri orbitale, superioară (împreună cu aripa
mică a osului) şi inferioară (împreună cu maxila).
Zona mijlocie este delimitată anterior de linia bizigomatică, iar
posterior de linia bimastoidiană (transversala prin procesele mastoidiene).
Platoul osos al regiunii este format din trei oase: sfenoidalul cu faţa inferioară
a corpului, procesul pterigoidian şi creasta infratemporală a aripii mari,
temporalul cu faţa inferioară a stâncii şi cu partea inferioară a solzului şi
occipitalul cu baza şi părţile laterale ale sale. Pe faţa inferioară a corpului
sfenoidalului se găseşte ciocul sfenoidal, care se articulează cu aripile
vomerului. Procesul pterigoidian se desprinde de pe faţa inferioară a corpului
şi a aripilor mari; ele este alcătuit dintr-o lamă laterală şi una medială, care
fuzionează anterior, în timp ce posterior delimitează o depresiune care se
numeşte fosa pterigoidiană. Lamele mediale se încurbează la extremitatea
inferioară formând cârligul pterigoidian. Faţa anterioară a proceselor este
străbătută de şanţul pterigoidian, în timp ce canalul pterigoidian (Vidian)
străbate în sens sagital baza de implantare a lor. La extremitatea superioară a
feţei posterioare există o depresiune care poartă numele de fosa scafoidă. Faţa

5
inferioară a stâncii temporalului prezintă, dinspre anteromedial spre
posterolateral, următoarele detalii anatomice: orificiul extern al canalului
carotic, fosa jugulară (din care se desprinde canaliculul mastoidian spre
interiorul stâncii), fossula petrosa între orificiul extern al canalului carotic şi
fosa jugulară (în interiorul acestei depresiuni se deschid canaliculul timpanic
şi canaliculul cohleei), gaura stilomastoidiană, care corespunde orificiului
extern al canalului facialului şi procesul stiloidian, prelungire inferioară
ascuţită. Faţa externă a bazei osului occipital prezintă în mijlocul suprafeţei o
mică rugozitate numită tubercul faringian. Condilii osului occipital sunt două
eminenţe pe faţa exocraniană a porţiunii laterale a osului occipital, orientate
cu axa lungă oblic anteromedial.
Zona mijlocie a exocraniului este străbătută de numeroase orificii şi
canale, care asigură comunicarea cu etajul mijlociu al endocraniului, cu fosa
pterigopalatină şi cu cavităţile stâncii temporalului. Aceste, împreună cu
conţinutul lor (în paranteze) sunt:
- canalul pterigoidian, traversează anteroposterior rădăcina proceselor
pterigoidiene (artera canalului şi nervii pietroşi mare şi profund);
- gaura ruptă, între vârful stâncii temporalului, corpul şi rădăcina
aripilor mari ale sfenoidalului (nervii pietroşi mare, mic şi profund);
- gaura ovală, pe faţa cerebrală a sfenoidalului (nervul mandibular,
plexul venos al găurii);
- gaura spinoasă, pe faţa cerebrală a a sfenoidalului (artera şi vena
meningee mijlocie, nervul meningeu recurent);
- canalul musculotubar, în apropierea feţei inferioare a stâncii
temporalului, este divizată printr-un sept orizontal într-un semicanal superior,
al muşchiului tensor al timpanului şi într-un semicanal inferior, al tubei
auditive;
- canalul carotic, la nivelul sinusului cavernos situat pe faţa laterală a
corpului sfenoidalului (artera carotidă internă, plexurile venos şi nervos
carotic intern);
- gaura stilomastoidiană, pe faţa inferioară a stâncii (nervul facial);
- canaliculul mastoidian, desprins din fosa jugulară (ramura auriculară
a nervului vag);
- canaliculul timpanic, în interiorul fosssulei petrosa (nervul timpanic,
artera timpanică inferioară);
- fisura pietrotimpanică, situată între părţile timpanică şi solzoasă ale
temporalului (coarda timpanului, artera timpanică anterioară).
Zona posterioară se situează înapoia liniei bimastoidiene, fiind
limitată posterior de linia nucală superioară a osului occipital. Platoul osos
este format din solzul occipitalului şi din porţiunea mastoidiană a
temporalului. Faţa externă a solzului occipitalului prezintă central
protuberanţa externă, de la care coboară spre gaura mare creasta externă.
Lateral de protuberanţă se desprind simetric liniile nucale superioare, sub
care se plasează liniile nucale inferioare. Lateral de gaura mare avem condilii

6
occipitali, delimitaţi posterior de fosa condiliană. Aceasta este străbătută de
un canal condilian, în timp ce locul de implantare a condililor este traversat
de canalul hipoglosului. Partea mastoidiană a temporalului prezintă procesul
mastoidian, care este o prelungire conică inferioară. Pe faţa internă a
procesului mastoidian se află incizura omonimă, medial de precedenta fiind
şanţul arterei occipitale. În apropierea marginii posterioare a mastoidei se
situează gaura mastoidiană. Zona este traversată de:
- gaura occipitală sau mare, între baza şi părţile laterale ale
occipitalului (bulbul cerebral, meningele, arterele vertebrale şi cele spinale,
plexul venos vertebral intern, plexul bazilar, rădăcina spinală a nervului
accesor);
- canalul hipoglosului, străbate baza condililor (nervul hipoglos şi
plexul venos al canalului);
- canalul condilian, străbate fosa omonimă (vena emisară);
- gaura mastoidiană (vena emisară).
Comunicările sunt realizate cu canalul vertebral şi cu etajul posterior
al endobazei. (fig.9-5).

Dezvoltarea craniului

Se realizează prin osteogeneză membranoasă pentru calvarie şi

majoritatea oaselor feţei şi prin osteogeneză cartilaginoasă pentru bază. În
luna a doua embrionară în capsula membranoasă apar centrii de osificare
primari: doi pentru frontal şi câte unul pentru parietale, solzul temporalelor şi
solzul occipitalului. Zonele membranoase rămase între oasele calvariei
formează suturile şi spaţiile dintre acestea, numite fontanele. Procesul de
osificare membranoasă continuă şi postnatal, asigurând creşterea calvariei şi
expansiunea cutiei craniene, prin persistenţa fontanelelor şi a activităţii
suturale. La nou născut şi până la doi ani postnatal, neurocraniul are
următoarele fontanele: anterioară (bregmatică) între suturile sagitală şi
coronală, posterioară (lambdatică) între suturile sagitală şi lambdoidă, antero-
laterală (sfenoidală sau pterică) între aripa mare a sfenoidalului, frontal şi
parietal şi postero-laterală (mastoidiană sau asterică) între temporal, occipital
şi parietal. (fig.9.6).
Proporţia dintre scheletul feţei şi cel al craniului este de 1:8 la naştere,
1:5 la vârsta de 5 ani şi 1:2 la maturitate. Aceste modificări ale proporţiei,
odată cu înaintarea în vârstă sunt mari datorită apariţiei dentiţiei şi creşterii
sinusurilor aeriene la nivelul oaselor feţei.

Cutia craniană

Cutia craniană conţine encefalul şi învelişurile sale reprezentate de

meninge. Deşi encefalul este studiat mai profund la neuroanatomie şi
neurologie, este necesară descrierea succintă a unor elemente de anatomie şi

7
embriologie, precum şi a vascularizaţiei şi inervaţiei, incluzând aici şi nervii
cranieni.
Creierul se dezvoltă din trei vezicule ce apar la capătul proximal al
tubului neural embrionar (porţiunea cea mai mare a tubului neural dă naştere
măduvei spinării). Din aceste vezicule primare se dezvoltă creierului anterior,
mijlociu şi posterior. Din creierul anterior apar bilateral două mari vezicule
secundare, emisferele cerebrale. Cele două emisfere sunt separate prin fisura
longitudinală, adâncă, fiind legată între ele printr-o bandă subţire de fibre
nervoase comunicante (comisurale) numită corpul calos. Ceea ce rămâne din
creierul posterior şi cel mijlociu este acoperit de emisfere. Creierul mijlociu
are dimensiuni mici şi prezintă anterior două formaţiuni longitudinale care
realizează legătura între creierul anterior şi cel posterior - pedunculii
cerebrali. Posterior, creierul mijlociu prezintă patru mici proeminenţe numite
coliculi superiori şi inferiori. Creierul posterior este format din punte, trunchi
şi emisfere cerebeloase şi este situat inferior emisferelor cerebrale.
Trunchiul cerebral se continuă cu măduva spinării de la nivelul marii
găuri occipitale. (fig. 9.20).
Cavitatea tubului neural este reprezentată de un canal central care
străbate măduva spinării, iar în interiorul emisferelor cerebrale de nişte
cavităţi dilatate (rămase la nivelul creierului anterior şi a celui posterior) –
ventriculii; toate aceste cavităţi comunică între ele. În interiorul ventriculilor
se gasesc plexurile coroide. Membranele care căptuşesc ventriculii
(ependima) şi pia mater sunt specializate în formarea lichidului
cefalorahidian (LCR). Acesta iese din sistemul ventricular prin nişte orificii
mici situate în tavanul ventriculilor creierului posterior şi circulă în spaţiul
subarahnoidian. LCR este absorbit în alte regiuni specializate numite
granulaţiile arahnoide, unde arahnoida este adiacenta stratului endotelial care
căptuşeşte sinusurile venoase.
Pentru a examina interiorul craniului îndepărtăm scalpul şi
calota/calvaria craniană; ceea ce rămâne este baza internă a craniului sau
endobaza, divizată în trei regiuni sau etaje. După ce a fost îndepărtată calota
craniană, observăm că oasele craniene sunt formate din două straturi subţiri
de os compact, separate între ele printr-un strat neregulat de os spongios.
Oasele compacte formează tăbliile internă şi externă ale craniului, iar osul
spongios conţine măduvă osoasă roşie.

Suprafaţa internă a calotei craniene (endocraniul)

Este formată din feţele interne ale frontalului, parietalelor şi

occipitalului. (fig.9.22).
Pe faţa internă a solzului frontalului există o creastă mediană, care are
la limita inferioară o gaură oarbă şi care este continuată spre posterior de
şanţul sinusului sagital superior. Faţa endocraniană a părţilor orbitale ale

8
frontalului sunt brăzdate de reliefuri ale amprentelor cerebrale, numite
impresiuni digitiforme şi eminenţe mamilare.
Faţa internă, concavă, a parietalului prezintă impresiuni digitiforme,
şanţuri arteriale şi foveole granulare – granulaţii arahnoidiene. De-a lungul
marginii superioare îşi continuă traiectul spre posterior şanţul sinusului
sagital superior. De asemenea mai avem şanţul dat de artera meningee
mijlocie.
Osul occipital prezintă cele mai multe repere anatomice endocraniene.
Faţa internă a bazei (porţiunea situată anterior găurii occipitale) conţine
clivusul, o pantă concavă şi şanţul sinusului pietros inferior. Pe faţa
endocraniană a părţilor laterale (de o parte şi de alta a găurii occipitale) se
remarcă tuberculul jugular, incizura jugulară, procesul jugular şi şanţul
sinusului sigmoidian. Posterior de gaura occipitală este solzul, care are
endocranian protuberanţa internă. La nivelul acesteia se termină dinspre
superior şanţul sinusului sagital superior; inferior este continuată de creasta
occipitală internă, iar lateral avem şanţurile sinusului transvers. Ansamblul
format din protuberanţă, central şi de şanţurile care o abordează superior,
inferior şi lateral, determină eminenţa cruciformă. Între braţele acesteia se
delimitează patru depresiuni, două superioare – fosele cerebrale şi două
inferioare- fosele cerebeloase. Reţelele de şanţuri se observă pe suprafaţa
oaselor parietale şi adăpostesc în timpul vieţii vasele meningee.

Baza internă a craniului (endobaza)

Este constituită prin asamblarea unor părţi ale oaselor etmoidal,

sfenoidal, temporale şi occipital. Endobaza este dispusă în trepte descendente
dinspre anterior spre posterior; ea este împărţită de câteva reliefuri osoase în
trei etaje (fose) – anterior, mijlociu şi posterior. (fig.9.23, 9.24).
Etajul anterior
Este limitat posterior de marginea posterioară a aripilor mici ale
sfenoidalului şi de şanţul prechiasmatic.
Platoul osos este reprezentat de părţile orbitale ale frontalului, lama
orizontală a etmoidalului şi aripile mici ale sfenoidalului.
Faţa endocraniană a frontalului a fost descrisă mai sus. Între cele două
părţi orbitale se situează incizura etmoidală în care se fixează lama orizontală
a etmoidalului, delimitând celulele etmoido-frontale şi găurile etmoidale
anterioară şi posterioară.
Lama orizontală a etmoidalului are formă patrulateră şi este străbătută
de găurile cribroase sau orificiile olfactive, de unde denumirea de lama
cribroasă (ciuruită). De pe linia mediană a lamei orizontale coboară
endocranian lama perpendiculară, sub forma unei formaţiuni triunghiulare
numită crista galli (creasta cocoşului), pe care se inseră dura mater.
Pasajele acestei regiuni sunt reprezentate de lama ciuruită (osul
etmoidal), gaura oarbă (solzul frontalului)şi găurile etmoidale anterioară şi

9
posterioară (partea orbitală a frontalului). Prin ele trec în ordine: nervii
olfactivi, vena emisară (la copii) şi mănunchiurile vasculo-nervoase
etmoidale anterior şi posterior. Comunicările sunt cu cavitatea nazală, orbita
şi celulele etmoidale.
Etajul mijlociu
Este limitat posterior de marginea superioară a stâncii temporalului şi
de dosul şeii turceşti. Platoul osos este format din faţa endocraniană a
solzului temporalului, faţa anterioară a stâncii temporalului, feţele superioară
şi laterale ale corpului sfenoidalului şi de faţa cerebrală a aripilor mari ale
sfenoidalului.
Faţa cerebrală a solzului temporalului este traversată de impresiunile
date de ramurile arterei meningee mijlocie şi de circumvoluţiile cerebrale.
Pe faţa anterioară a stâncii evidenţiem impresiunea trigeminală (a
ganglionului trigemenului), eminenţa arcuată (dată de canalul semicircular
superior al melcului), tegmen tympani, care corespunde peretelui superior al
cavităţii timpanice şi orificiile nervilor pietroşi mare şi mic.
Faţa superioară a corpului osului sfenoidal este scobită în formă de şa
– şaua turcească şi prezintă central fosa hipofizei, delimitată anterior de un
tubercul, iar posterior de o lamă patrulateră – dosul şeii; acesta se termină cu
două proeminenţe numite procese clinoidiene posterioare. Anterior
tuberculului selar se situează transversal şanţul prechiasmatic. De o parte şi
de alta a corpului, reprezentând limita acestuia faţă de rădăcinile aripilor
mari, avem şanţul carotic.
Faţa cerebrală a aripilor mari este concavă şi este traversată dinspre
anterior spre posterior de trei găuri: rotundă, ovală şi spinoasă.
Etajul mijlociu este străbătut de un număr mare de pasaje, care asigură
comunicarea cu orbita, fosa pterigo-palatină, exobaza şi cavităţile stâncii
temporalului.
În ordine antero-posterioară aceste pasaje sunt (în paranteză
conţinutul):
- canalul optic, între corpul şi rădăcinile aripilor mici ale sfenoidalului
(nervul optic, artera oftalmică);
- fisura orbitală superioară, între aripile mari şi cele mici ale
sfenoidalului (nervii oculomotor, trohlear, abducens, oftalmic şi vena
oftalmică superioară);
- gaura rotundă, pe faţa cerebrală a aripii mari a sfenoidalului (nervul
maxilar);
- gaura ovală, pe faţa cerebrală a aripii mari a sfenoidalului (nervul
mandibular, plexul venos al găurii);
- gaura spinoasă, pe faţa cerebrală a aripii mari a sfenoidalului (artera
şi vena meningee mijlocie, nervul meningeu recurent);
- gaura ruptă, între vârful stâncii temporalului, corpul şi rădăcina
aripilor mari ale sfenoidalului (nervii pietroşi mare, mic şi profund);

10
 -canalul carotic, la nivelul sinusului cavernos situat pe faţa laterală a
corpului sfenoidalului (artera carotidă internă, plexurile venos şi nervos
carotic intern);
- orificiul canalului nervului pietros mare, pe faţa anterioară a stâncii
temporalului (nervul pietros mare);
- orificiul canalului nervului pietros mic, pe faţa anterioară a stâncii
temporalului (nervul pietros mic).
Şaua turcească adăposteşte loja hipofizară cu glanda omonimă. În
zona preselară avem şanţul prechiasmatic şi canalul optic. Pe faţa laterală a
corpului sfenoidalului trece sagital sinusul cavernos, al cărui lumen
adăposteşte artera carotidă internă, nervul abducens; în peretele lateral al
sinusului sunt nervii oculomotor, trohlear şi oftalmic.
Etajul posterior
Este situat înapoia marginii superioare a stâncii temporalului. Platoul
osos este reprezentat de clivusul şi părţile laterale ale occipitalului, faţa
posterioară a stâncii temporalului şi de solzul occipitalului până la
protuberanţa internă.
Clivusul este o pantă concavă orientată spre gaura occipitală mare,
având lateral şanţurile sinusului pietros inferior.
Faţa internă a părţilor laterale conţine tuberculul jugular, incizura
jugulară, procesul intrajugular (la limita posterioară a scobiturii jugulare) şi
şanţul sinusului sigmoidian.
Faţa endocraniană a solzului occipitalului prezintă la limita superioară
protuberanţa; de la aceasta coboară creasta occipitală internă, iar lateral se
desprind şanţurile sinusurilor transverse.
Pe faţa posterioară a stâncii temporalului observăm orificiul acustic
intern, continuat printr-un meat spre profunzimea stâncii. Supero-lateral de
meat avem fosa subarcuată (pe care se prinde dura mater), iar lateral de
orificiul acustic intern este situat orificiul extern al apeductului vestibulului.
Comunicările sunt cu exobaza, canalul vertebral şi cavităţile aflate în
stînca temporalului.
Pasajele şi conţinutul lor:
- gaura occipitală/mare, delimitată de baza, părţile laterale şi solzul
occipitalului( bulbul, meningele spinal, arterele vertebrale şi spinale,
plexurile bazilar şi venos vertebral intern, rădăcina spinală a nervului
accesor);
- orificiul acustic intern, pe faţa posterioară a stâncii temporalului
(nervii facial – intermediofacial, vestibulocohlear, artera şi vena labirintică);
- gaura jugulară, între scobiturile jugulare ale occipitalului şi stâncii
temporalului (nervii glosofaringian, vag şi accesor, vena jugulară internă şi
artera meningee posterioară);
-canalul hipoglosului, străbate transversal baza condililor occipitali
(nervul hipoglos şi un plex venos);

11
 - canalul condilian, străbate fosa situată posterior de condilii occipitali
(vena emisară);
- gaura mastoidiană, în vecinătatea marginii posterioare a porţiunii
mastoidiene a temporalului (vena emisară).
În profunzimea stâncii temporalului, având raporturi cu etajele
mijlociu şi posterior, se situează organul vestibulocohlear.

Meningele

În cutia craniană, encefalul este învelit de trei membrane concentrice

care alcătuiesc meningele. De la suprafaţă spre profunzime aceste membrane
sunt: dura mater, arahnoida, pia mater.

Dura mater
Dura mater este membrana cea mai groasă şi mai rezistentă, numită şi
pahimeninge. Ea are contact direct cu oasele cutiei craniene, astfel încât nu
există spaţiu epidural intracranian. Trimite prelungiri de pe faţa internă,
compartimentând cavitatea craniană. În grosimea ei se găsesc sinusurile
venoase. Dintre prelungirile durei amintim aici (fig.9.25):
- cortul cerebelului (tentorium cerebelli)), de formă semilunară cu
concavitatea inferioară; acesta împarte cavitatea craniană într-o lojă
subtentorială (fosă posterioară), care conţine trunchiul cerebral şi cerebelul şi
o lojă supratentorială, care cuprinde emisferele cerebrale;
- coasa creierului (falx cerebri), lamă sagitală în fisura interemisferică;
- coasa cerebelului (falx cerebelli), sept sagital între cele două
emisfere cerebeloase;
- diafragma selară (cortul hipofizei), sept orizontal deasupra hipofizei,
între dosul şeii şi şanţul optic.

Arahnoida
Este o foiţă subţire, lipită de faţa profundă a durei mater. În mod
normal, între cele două foiţe există doar un strat fin de lichid. În condiţii
patologice, spaţiul devine real, fiind ocupat de sânge sau revărsat plasmatic
(hematom subdural, hydroma). Arahnoida trece ca o punte peste şanţurile şi
fisurile emisferelor, formând un spaţiu subarahnoidian cu lărgime diferită.
Este îngust pe suprafaţa girusurilor, mai larg la nivelul şanţurilor şi mult mai
larg în regiuni care reprezintă depozite de LCR, numite cisterne (mare,
pontină, chiasmatică, ambiens, etc) (fig.9.26).

Pia mater
Pia mater acoperă suprafaţa externă a creierului. Faţa sa externă
priveşte spre spaţiul subarahnoidian, fiind scăldată de LCR. Faţa internă se
mulează pe contururile encefalului. În grosime prezintă o bogată reţea

12
vasculeră. Pia mater trimite prelungiri spre sistemul ventricular şi formează
pânzele şi plexurile coroide (care secretă LCR).

Inervaţia şi vascularizaţia durei mater

Dura mater este inervată de cele trei ramuri ale nervului trigemen
chiar direct din ganglionul trigeminal sau de ramuri din nervii oftalmic,
maxilar şi mandibular. Dura mater de la nivelul fosei posterioare este inervată
de ramuri din primii trei nervi cranieni, care intră în craniu prin gaura
occipitală, gaura jugulară şi canalul hipoglos.
Vascularizaţia arterială este asigurată de arterele meningee şi
etmoidale, iar cea venoasă de vene satelite arterelor.

Sinusurile venoase ale durei mater

Sunt canale săpate în grosimea durei mater craniene, prin care sângele
venos este drenat spre vena jugulară internă. Dintre caracteristicile lor cele
mai importante sunt: pereţii lor sunt formaţi prin dedublarea durei; sunt
lipsite de valvule; comunică între ele. (fig.9.27, 9.28).
În funcţie de localizare sunt sinusuri ale bolţii şi sinusuri ale bazei
craniului.

Sinusurile bolţii craniului

Acestea sunt: sagital (longitudinal) superior, sagital (longitudinal)

inferior, drept, transvers şi sigmoid.(fig.9.28).

Sinusul sagital superior

Este situat în marginea superioară a coasei creierului, întins între
gaura oarbă a frontalului şi protuberanţa occipitală internă. Posterior se
termină la nivelul unui confluent venos larg, numit confluentul lui Herophile
(torcula). Primeşte numeroase vene cerebrale superficiale.
Sinusul sagital inferior
Este situat în marginea inferioară a coasei creierului. Posterior, se
varsă în sinusul drept. Primeşte o parte a venelor corpului calos şi a coasei
creierului.Acesta este dispus la margina liberă a falx cerebri şi merge
posterior pentru a se uni cu sinusul drept pe linia mediană a cortului
cerebelului.
Sinusul drept
Se situează la baza coasei creierului, pe mijlocul feţei superioare a
cortului cerebelului. Uneşte extremităţile posterioare ale sinusurilor sagitale.
Primeşte vena cerebrală mare Galen.
Sinusurile transverse

13
 Reprezintă prima porţiune a sinusurilor laterale, întinse de la
confluenţa sinusurilor la gaura jugulară. Se plasează în şanţul orizontal de pe
faţa endocraniană a solzului occipitalului.
Sinusurile sigmoide
Continuă sinusurile precedente. Sunt situate într-un şanţ aflat la limita
externă a feţei postero-superioare a stâncii temporalului.Fiecare sinus
sigmoid este situat în câte un şanţ de forma literei “g” în porţiunea pietroasă a
osului temporal şi a celui occipital.
Sinusurile laterale se varsă în vena jugulară internă.

Sinusurile bazei craniului

Însumează sinusurile cavernoase, coronare, occipital transvers, sfeno-

parietale, pietroase superioare, pietroase inferioare, pietro-occipitale şi
occipitale posterioare.

Sinusurile cavernoase
Sunt situate pe laturile corpului sfenoidalului, întinse sagital, între
fisura orbitală superioară şi vârful stâncii.(fig.9.29). Lumenul lor este
străbătut de artera carotidă internă, venele oftalmice superioară şi inferioară
şi nervul abducens. Nervii oculomotor, trohlear şi ramura oftalmică a
nervului trigemen străbat peretele lateral al lojei.
Sinusurile coronare
Reprezintă canale de comunicare între venele lojelor cavernoase
bilateral. Sunt plasate anterior şi posterior de tija hipofizei.
Sinusul occipital transvers (bazilar)
Este plasat pe clivus, posterior dosului selar. Are direcţie transversală,
unind extremităţile posterioare ale lojelor cavernoase. (poate uni cele două
sinusuri pietroase inferioare).
Sinusurile sfeno-parietale
Apar la nivelul şanţului dintre aripa mare a sfenoidalului şi osul
parietal. Trece de-a lungul marginii posterioare a aripii mici a sfenoidalului şi
se varsă în venele lojei cavernoase.
Sinusurile pietroase superioare
Se găsesc pe marginea superioară a stâncii temporalului. Leagă venele
lojei cavernoase de sinusul transvers. Primesc o parte den venele cerebelului
şi casei timpanului.
Sinusurile pietroase inferioare
Unesc extremitatea posterioară a venelor lojei cavernoase cu gaura
jugulară, mergând de-a lungul marginii posterioare a stâncii temporalului; se
varsă în vena jugulară internă. În ele se varsă venele trunchiului cerebral şi
cele condiliene.
Sinusurile pietro-occipitale
Inconstante; dublează traiectul sinusurilor precedente, inferior lor.

14
 Sinusurile occipitale posterioare
Inconstante şi uneori impare; pornesc de la marginea găurii occipitale,
de-a lungul marginii posterioare a coasei creierului, de o parte şi de alta a
crestei occipitale interne şi se varsă în confluenţa sinusurilor.

Arterele cutiei craniene

Encefalul este irigat de două artere carotide interne şi de două artere

vertebrale. Arterele carotide împreună cu ramurile lor formează sistemul
carotidian. Acesta este dispus anterior şi vascularizează cele 2/3 anterioare
ale emisferelor cerebrale. Arterele vertebrale formează, prin unire, trunchiul
bazilar, din care prin bifurcare iau naştere două artere cerebrale posterioare.
În acest mod se formează sistemul vertebro-bazilar, care irigă extremitatea
posterioară a emisferelor cerebrale, cerebelul şi trunchiul cerebral.
La baza creierului cele două sisteme se unesc prin arterele
comunicante posterioare, formînd poligonul arterial al lui Willis.

Artera carotidă internă

Artera carotidă internă străbate stânca temporalului prin canalul

carotidian şi ajunge în cutia craniană. Aici, iese prin gaura ruptă anterioară şi
pătrunde în loja sinusului cavernos, până la nivelul proceselor clinoidiene
anterioare, de unde se angajează în spaţiul subarahnoidian la originea fisurii
laterale. Se termină la nivelul marginii laterale a chiasmei optice, unde se
bifurcă în arterele cerebrale anterioară şi laterală. (fig. 9.30).

Artera vertebrală

Artera vertebrală intră în cutia craniană prin gaura occipitală pe faţa

anterioară a punţii, unde se uneşte cu artera vertebrală de pe partea opusă şi
formează artera bazilară.
Artera bazilară se formează la nivelul marginii inferioare a punţii prin
unirea celor două artere vertebrale. La nivelul extremităţii superioare a punţii
se împarte în cele două artere cerebrale posterioare. Irigă puntea, cerebelul,
urechea internă şi lobul occipital.

Cercul arterial cerebral (poligonul arterial al lui Willis)

Este situat endocranian, la baza encefalului. Are o formă de heptagon,

laturile sale fiind formate astfel:
- anterior, bilateral de segmentul precomunicant al arterei cerebrale
anterioare (din artera carotidă internă), care se anastomozează între ele prin
intermediul arterei comunicante anterioare;

15
 - posterior, bilateral de artera cerebrală posterioară, ramură terminală
a arterei bazilare;
- lateral, de fiecare parte, de artera comunicantă posterioară, ramură a
arterei cerebrale mijlocii (din artera carotidă internă). (fig.9.33)
Cercul arterial este situat în cisterna interpedunculară şi înconjoară
chiasma optică tuber cinereum şi regiunea interpedunculară.

Arterele cerebrale

Arterele cerebrale sunt în număr de trei, anterioară, mijlocie (sylviană

sau laterală) şi posterioară. Arterele cerebrale anterioară şi laterală sunt
ramuri terminale ale arterei carotide interne, iar artera cerebrală posterioară
rezultă din bifurcarea arterei bazilare.

Artera cerebrală anterioară

De la origine se îndreaptă spre fisura interemisferică, iniţial fiind

aşezată lateral de chiasma optică, apoi încrucişează superior nervul optic şi
trece anterior de genunchiul corpului calos. Trece deasupra corpului calos, pe
faţa medială a emisferului cerebral, de unde devine arteră pericaloasă. Este
unită cu omologa sa prin artera comunicantă anterioară. Artera cerebrală
anterioară irigă suprafaţa orbitală a lobului frontal şi suprafaţa medială a
emisferelor cerebrale, cu excepţia lobului occipital (fig.9.34) .

Artera cerebrală mijlocie

Artera cerebrală mijlocie, laterală sau sylviană este ramura cea mai
voluminoasă a arterei carotide interne. De la origine se îndreaptă lateral, spre
fisura laterală, apoi are un traiect superior şi posterior pe faţa laterală a
insulei, părăseşte fisura şi devine superficială. Se termină prin numeroase
ramuri, care irigă suprafaţa laterală a emisferelor cerebrale (fig.9.35) .

Artera cerebrală posterioară

Artera cerebrală posterioară se situează iniţial pe faţa anterioară a

pedunculului cerebral, infratentorial, în cisterna interpedunculară. Apoi,
artera înconjoară faţa laterală a mezencefalului, se plasează în cisterna
ambiens; se angajează prin incizura tentoriumului şi ajunge supratentorial, în
dreptul coliculilor cvadrigemeni. Trece pe sub spleniul corpului calos pe faţa
inferomedială a lobului temporal. De aici, se îndreaptă posterior şi se împarte
în două ramuri terminale. Irigă faţa medială a lobul occipital şi lobul
temporal (fig.9.36) .

16
 Nervii cranieni în cutia craniană

Există 12 perechi de nervi cranieni care, în interiorul cutiei craniene,

parcurg până la orificiul de ieşire un traseu mai lung sau mai scurt. În timp ce
unii dintre aceşti nervi sunt exclusiv motori sau senzitivi, alţii cuprind fibre
mixte senzitive şi motorii, pentru structuri viscerale sau somatice sau pentru
structuri derivate din arcurile branhiale. Fiecare nerv poate totodată să aibe
legături cu un număr de nuclei centrali.
Fibrele motorii sunt destinate muşchilor scheletici şi au un corp
celular situat în trunchiul cerebral şi un axon neîntrerupt - de la acesta la
muşchiul pe care îl inervează; pe traiect nu există sinapse sau corpuri celulare
periferice.
Fibrele senzitive merg de asemenea neîntrerupte de la periferie la
locul din trunchiul cerebral în care fac sinapsă cu un neuron secundar; deşi nu
există o sinapsă periferică, există un corp celular periferic, care formează
ganglioni (ganglionul trigeminal sau ganglionul facial). Aceşti ganglioni
corespund ganglionilor spinali medulari. Există o excepţie de la această
regulă - fibrele proprioceptive ale nervului cranian V îşi au corpurile celulare
în trunchiul cerebral. Retina, nervul optic, bulbul şi tractul olfactiv sunt
prelungiri periferice ale creierului. Astfel, fibrele pe care le conţin nu sunt
periferice în mod real.
Fibrele parasimpatice care părăsesc trunchiul cerebral prin nervii
cranieni sunt fibre preganglionare, al căror corp celular este situat în trunchiul
cerebral. Într-un ganglion periferic, fibra preganglionară sinapsează în jurul
corpului celular al unei fibre postganglionare. Fibrele postganglionare se pot
întoarce la un nerv cranian pentru a se redistribui.
Fibrele simpatice de la nivelul craniului şi al feţei sunt întotdeauna
postganglionare. Fibrele lor preganglionare se formează doar de la nivelul
primelor două segmente superioare ale măduvei toracale şi urcă pentru a face
sinapsă în jurul corpurilor celulare ale fibrelor postganglionare din ganglionii
simpatici cervicali. Acestea se distribuie ramurilor arterelor carotide internă
şi externă.
În continuare descriem doar segmentul intracranian al fiecărui nerv
cranian, menţionând nucleii centrali, analiza detaliată şi conexiunile centrale
facând obiectul neuroanatomiei. Originea craniană a fiecărui nerv se poate
vedea în fig.9.37.
Fibrele motorii sunt fibre descendente, cu origine în trunchiul
cerebral, destinate muşchilor sau glandelor. Fibrele senzitive sunt fibre
ascendente, care transmit encefalului informaţii de la o gamă largă de
receptori. Fibrele somatice sunt fibre motorii sau senzitive care inervează
structuri derivate din somatopleura embrionară. Fibrele viscerale sunt fibre
motorii sau senzitive care inervează structurile derivate din splanhnopleura
embrionară. Fibrele senzoriale sunt speciale şi generale, primele îşi au

17
originea în organele de simţ (exemplu - fibrele gustative) şi pot fi viscerale
sau somatice; cele generale sunt reprezentate de restul fibrelelor şi pot fi, de
asemenea, viscerale sau somatice. Fibrele branhiale sunt fibre motorii
destinate muşchilor striaţi derivaţi din arcurile branhiale.

Ι. Nervul olfactiv

În regiunea olfactivă a mucoasei nazale există receptori olfactivi, care

sunt neuroni bipolari şi care reprezintă protoneuronul căii olfactive.
Dendritele acestor celule receptoare se îndreaptă spre suprafaţa mucoasei,
terminându-se prin porţiuni dilatate numite bastonaşe olfactive. Axonii
converg în fascicole fine spre lama ciuruită a etmoidului şi formează nervul
olfactiv. Fibrele nervului străbat orificiile lamei ciuruite a etmoidalului, intră
în cutia craniană şi fac sinapsă în bulbul olfactiv, situat în şanţul orbitar intern
al feţei orbitare a lobului frontal. Bulbul este continuat posterior de tractul
olfactiv, care se termină prin striile olfactive.

ΙΙ. Nervul optic

Cel de-al doilea nerv cranian se formează la ieşirea din sclerotică din
axonii neuronilor ganglionari ai retinei. Străbate orbita şi prin orificiul
canalului optic pătrunde în craniu. Aici, descinde prin spaţiul subarahnoidian
la şanţul prechiasmatic de pe faţa superioară a corpului osului sfenoidal,
formând cu nervul de pe partea opusă chiasma optică. Din unghiul postero-
lateral al acesteia porneşte tractul optic, care se termină la nivelul corpului
geniculat lateral.

ΙΙΙ. Nervul oculomotor

Nervul oculomotor are originea aparentă la nivelul fosei

interpedunculare, pe faţa medială a pedunculului cerebral. De aici,
traversează cisterna interpedunculară şi penetrează dura mare, posterior de
procesele clinoidiene anterioare. Ajunge pe peretele superior şi apoi pe
peretele lateral al sinusului cavernos până la fisura orbitală superioară. La
nivelul peretelui lateral al sinusului cavernos are raporturi cu porţiunea
cavernoasă a arterei carotide interne şi cu nervii cranieni trohlear IV, oftalmic
V1 şi abducens VI. La extremitatea anterioară a peretelui lateral al sinusului
cavernos se împarte într-o ramură superioară şi una inferioară. Ramura
superioară inervează muşchiul ridicător al pleoapei superioare şi muşchiul
drept superior. Ramura inferioară inervează muşchii drept medial, drept
inferior şi oblic inferior (nervul oculomotor inervează toţi muşchii
extraoculari cu excepţia oblicului superior şi dreptului lateral).
Nervul oculomotor conţine şi fibre preganglionare ale sistemului
parasimpatic autonom, care părăsesc ramura inferioară a nervului şi merg la

18
ganglionul ciliar. Aici fibrele preganglionare fac sinapsă cu corpurile celulare
ale fibrelor postganglionare. Acestea părăsesc ganglionul sub forma nervilor
ciliari scurţi şi inervează muşchiul ciliar al cristalinului şi muşchiul sfincter al
pupilei (muşchi netezi ai globului ocular). Fibrele componente ale nervului
oculomotor sunt motorii somatice (originare din nucleul oculomotor sau
central al lui Perlia) şi parasimpatice (provenite din nucleul accesor, al lui
Edinger Westphal).

ΙV. Nervul trohlear

Nervul trohlear este singurul nerv cranian cu origine aparentă pe

faţa posterioară a trunchiului cerebral, inferior coliculilor cvadrigemeni
inferiori. Fibrele sale sunt motorii, originare din nucleul trohlear şi sunt
destinate muşchiului oblic superior al globului ocular. Intracranian nervul
înconjoară lateral mezencefalul, trece în spaţiul subarahnoidian, traversează
dura mater craniană şi parcurge peretele lateral al sinusului cavernos. La
acest nivel are raporturi cu artera carotidă internă şi cu nervii oculomotor şi
oftalmic. Traversează apoi fisura orbitală superioară, pătrunde în orbită şi se
plasează medial de muşchiul oblic superior.

V. Nervul trigemen

Acest nerv mixt are originea aparentă pe faţa anterioară a punţii, din
două rădăcini: senzitivă – laterală, mai groasă şi motorie – medială, subţire.
De la origine, cele două rădăcini ale nervului se orientează oblic superior,
anterior şi lateral către cavitatea trigeminală, situată pe faţa anterioară a
stâncii osului temporal. La acest nivel se plasează ganglionul trigeminal (al
lui Gasser), din care pornesc cele zrei ramuri terminale ale nervvului: nervii
oftalmic V1, maxilar V2 şi mandibular V3.
Nervul oftalmic este ramura cea mai medială, senzitivă. Străbate
medial cavitatea trigeminală, trece printr-o dedublare a peretelui lateral al
sinusului cavernos (aici are raporturi cu nervii oculomotor şi trohlear) şi
înainte de a pătrunde în orbită se divide în ramuri terminale: nervii lacrimal,
frontal şi nazociliar. Nervul lacrimal traversează lateral fisura orbitală
superioară şi este destinat conjunctivei şi tegumentului lateral al pleoapei
superioare. Nervul frontal traversează medial fisura orbitală superioară şi se
termină prin doi nervi, supratrohlear şi supraorbital Nervul supratrohlear
(situat deasupra trohleei muşchiului oblic superior) părăseşte orbita prin
gaura supratrohleară şi este destinat tegumentelor regiunii frontale, a celor
învecinate unghiului intern al pleoapelor şi conjunctivei adiacente. Nervul
supraorbital iese din orbită prin gaura supraorbitală şi inervează tegumentul
regiunii frontale până la nivelul vertexului. Nervul nazociliar trece prin inelul
tendinos comun, superior de nervul optic, însoţind artera oftalmică. Din el
pornesc nervii etmoidali anterior şi posterior şi nervul infratrohlear. Nervii

19
etmoidali părăsesc cutia craniană prin găurile omonime şi inerveazăsinusurile
etmoidal şi sfenoidal, cavitatea nazală, aripa şi vestibulul nazal. Nervul
infratrohlear inervează tegumentul adiacent unghiului intern palpebral,
pleoapele, fundul de sac şi caruncula lacrimală.
Nervul maxilar este a doua ramură senzitivă, destinată tegumentelor
regiunilor infraorbitală, nazală şi orală superioară. De la origine, între nervii
oftalmic şi mandibular, nervul se orientează anterior de-a lungul porţiunii
inferioare a sinusului cavernos şi iese din cutia craniană prin gaura rotundă.
Pătrunde în fosa pterigopalatină, traversează fisura orbitală inferioară şi
ajunge în orbită. Din orbită se plasează în şanţul infraorbital, traversează
canalul infraorbital şi gaura omonimă (de unde devine nerv infarorbital), iar
pe faţa naterioară a maxilei dă naştere ramurilor palpebrale inferioare, nazale
externe şi interne şi labiale superioare. În fosa pterigopalatină nervul are
ataşat ganglionul pterigopalatin, care din punct de vedere funcţional aparţine
însă nervului facial. Nervul maxilar emite numeroase ramuri: orbitale, nazale
posterosuperioare şi posteroinferioare, nervul nazopalatin, nervul faringian,
nervul palatin mare, plexul dentar superior, nervul zigomatic şi nervul
infraorbital.
Nervul mandibular este ramura mixtă a nervului trigemen, asigurând
inervaţia dinţilor şi gingiei inferioare, a tegumentelor regiunilor temporală,
parotidomaseterică, bucală, a buzei inferioare, o parte a pavilionului
auricular, a muşchilor masticatori, precum şi a mucoasei porţiunii anterioare
a limbii şi a planşeului cavităţii bucale. Nervul se formează dintr-o rădăcină
senzitivă şi una motorie, care părăsesc cavitatea trigeminală prin tunelul
lateral. Părăseşte cavitatea craniană prin gaura ovală şi ajunge în fosa
infratemporală. După ce traversează gaura ovală dă naştere ramurilor
terminale. În fosa infratemporală are ataşat ganglionul otic, care funcţional
aparţine nervului glosofaringian. Ramurile nervului mandibular sunt
colaterale - meningee, nervii pterigoidieni lateral şi medial, nervul maseterin,
nervii temporali profunzi, nervul bucal şi terminale - nervul
auriculotemporal, nervul lingual şi nervul alveolar inferior. Ganglionii
submandibular şi sublingual sunt ataşaţi nervului, dar funcţional aparţin
nervului intermediar.
În concluzie, nervul trigemen are în compoziţie fibre somatomotorii
(originare în nucleul motor trigeminal), fibre senzitive – epicritice (din
nucleul pontin) şi termoalgice (din nucleul spinal inferior) şi fibre
proprioceptive (din nucleul mezencefalic).

VΙ. Nervul abducens

Este un nerv cranian motor, destinat muşchiului drept lateral al

globului ocular. Are originea aparentă pe faţa anterioară a trunchiului
cerebral, în şanţul bulbopontin. De aici, traversează cisterna pontină
superioară şi dura mater craniană, pe marginea laterală a clivusului. Străbate

20
peretele lateral al sinusului cavernos, încrucişează lateral artera carotidă
internă, plasându-se inferior de ea. Părăseşte cavitatea craniană prin fisura
orbitală superioară. Fibrele nervului sunt somatomotorii cu origine în nucleul
abducens.

VΙΙ. Nervul facial

Nervul facial este un nerv motor pentru muşchii pieloşi ai feţei şi

gâtului. Fibrele somatomotorii provin din nucleul facial, cele senzoriale din
nucleul solitar, iar cele vegetative secretomotorii din nucleul salivar superior.
Pe porţiunea iniţială este însoţit de nervul intermediar. Originea aparentă a
nervului este pe faţa anterolaterală a trunchiului cerebral, la nivelul şanţului
bulbopontin, medial de originile aparente ale nervilor intermediar şi
vestibulocohlear, cu care este învelit într-o teacă arahnoidiană comună. De la
origine urcă pe faţa posterioară a stâncii temporalului şi pătrunde, împreună
cu nervii intermediar şi vestibulocohlear şi artera labirintică. Traversează
stânca temporlului între orificiul acustic intern şi gaura stilomastoidiană. La
ieşire prin gaura stilomastoidiană, coboară lateral pentru a pătrunde în loja şi
galnda parotidă, de unde prin plexul intraparotidian dă naştere ramurilor
extrapietroase ale sale. Până în regiunea parotidiană emite nervul stapedian şi
nervul auricular posterior (cu ramurile occipitală, auriculară, digastrică,
stilohioidiană). Din plexul intraparotidian format din ramurile terminale ale
nervului pornesc ramurile: temporale, zigomatice, bucale, linguală, marginală
a mandibulei şi cervicală.

Nervul intermediar (al luiWrisberg)

Este un nerv senzitivo-senzorial şi parasimpatic, alăturat segmentului

iniţial al nervului facial, până la nivelul ganglionului geniculat. Nervul
asigură inervaţia senzitivă a meatului acustic extern, inervaţia gustativă a
celor 2/3 anterioare ale dosului limbii şi inervaţia secretorie a glandelor
submandibulară, sublinguală, nazale şi lacrimale. De la originea aparentă în
şanţul bulbopontin, lateral de nervii facial şi vestibulocohlear, nervul
intermediar se alătură porţiunii intracraniene a nervului facial şi se termină în
interiorul stâncii temporalului, în ganglionul geniculat situat la nivelul
genunchiului canalului facialului. Are ataşat funcţional acest ganglion. Tot
dpv. funcţional nervul intermediar are ataşaţi şi ganglionii pterigopalatin (din
care pleacă nervii pietroşi mare şi profund) şi submandibular.

Coarda timpanului se desprinde din nervul facial în canalul acestuia

din stânca temporalului, puţin deasupra găurii stilomastoidiene. Din canalul
facialului trece în canaliculul corzii timpanului, apoi în cavitatea timpanului.
Traversând fisura pietrotimpanică părăseşte stânca temporalului. Descinde pe
faţa medială a spinei sfenoidalului şi intră în nervul lingual. Are ataşat

21
funcţional ganglionul sublingual, care dpv. Morfologic aparţine nervului
lingual.

VΙΙΙ. Nervul vestibulocohlear

Nervul vestibulocohlear este un nerv senzorial, cu două componente,

una senzorială auditivă (din nucleii cohleari) şi una de echilibru )originară
din nucleii vestibulari). Originea aparentă a nervului este prin două rădăcini,
vestibulară superioară şi cohleară inferioară, pe faţa anterioară a trunchiului
cerebral, la nivelul şanţului bulbopontin. De aici, traversează cisterna
pontină, sinusul pietros inferior şi faţa posterioară a stâncii temporalului.
Pătrunde în stânca temporalului, la nivelul fundului meatului acustic intern
divizându-se în ramuri terminale – nervii vestibular şi cohlear. Nervul
vestibular are ataşat ganglionul vestibular (al lui Scarpa), iar nervul cohlear
ganglionul omonim (al lui Corti).

ΙX. Nervul glosofaringian

Nervul glosofaringian este un nerv cranian mixt, pentru faringe şi

limbă. Funcţiile sale sunt somatomotorii (prin fibre cu origine în nucleul
ambiguu), senzitive somatice şi viscerale, senzoriale (fibre din nucleul
solitar) şi vegetative (din nucleul salivar inferior). Originea aparentă a
nervului este prin mai multe ramuri din şanţul retroolivar al trunchiului
cerebral, inferior de originile aparente ale nervilor facial şi vestibulocohlear
şi superior de cea a nervului vag. Intracranian este învelit de pia mater
encefalică; străbate cisterna pontină şi iese din cutia craniană prin gaura
jugulară. Traiectul cervical cuprinde spaţiul laterofaringian, terminându-se
între muşchii constrictori ai faringelui. Ramurile nervului sunt: nervul
timpanic, ramuri faringiene, ramura muşchiului stilofaringian, ramura
sinusului carotic, ramuri tonsilare şi linguale (acestea din urmă sunt
terminale). Funcţional are ataşat ganglionul otic, din care se desprind nervul
pietros mic şi numeroase ramuri comunicante.

X. Nervul vag

Nervul vag este un nerv cranian mixt, cu cel mai vast teritoriu de
distribuţie – gât, torace, abdomen. Majoritatea fibrelor sale sunt
parasimpatice. Funcţiile nervului sunt somatomotorii pentru faringe şi laringe
(prin fibre din nucleul anbiguu), viscerosenzitive pentru faringe, laringe şi
viscerele toracoabdominale (fibre originare din nucleul solitar) şi vegetative
pentru glandele faringiene, laringiene şi glandele şi muşchii toracoabdominali
(fibre din nucleul salivar inferior şi nucleul dorsal al vagului sau cardio-
pneumo-enteric). Nervul emerge prin mai multe fibre de la nivelul şanţului
posterolateral al bulbului, inferior de originea aparentă a nervului

22
glosofaringian şi superior de cea a nervului accesor. Învelit de pia mater
encefalică, se îndreaptă lateral, în plan orizontal spre gaura jugulară prin care
părăseşte cutia craniană. Are un segment cervical prin spaţiul laterofaringian,
trigonul carotic şi regiunea sternocleidomastoidiană, un segment toracic
(mediastinul anterosuperior şi cel posterior), un scurt segment diafragmatic,
de pasaj şi se termină în cavitatea abdominală. Prezintă pe traiect doi
ganglioni, ambii în regiunea cervicală: superior (sub gaura jugulară) şi
inferior. Ramurile regiunii cervicale sunt: meningee, auriculară, faringiene,
cardiace cervicale superioare şi inferioare, nervul laringeu superior, nervul
laringeu recurent.

XΙ. Nervul accesor

Nervul accesor este un nerv cranian motor, format prin unirea unei
rădăcini craniene, vagale cu o rădăcină spinală. Originea aparentă a rădăcinii
craniene este în şanţul posterolateral al bulbului, inferior de cea a nervului
vag; originea aparentă a rădăcinii spinale este din numeroase filete nervoase
la nivelul cordonului lateral medular din segmente cervicale superioare.
Rădăcina vagală se uneşte cu cea spinală (care urcă prin gaura occipitală în
interiorul cutiei craniene) formând un trunchi accesor. Acesta părăseşte cutia
craniană prin gaura jugulară. Traiectul extracranian al nervului este scurt,
posterior de artera carotidă internă şi anteromedial de vena jugulară internă.
Ramurile sale terminale sunt internă şi externă. Ramura internă pătrunde în
ganglionul inferior al vagului şi se distribuie muşchilor laringelui, faringelui
şi al vălului palatin. Ramura externă inervează muşchii
sternocleidomastoidian şi trapez.

XΙΙ. Nervul hipoglos

Nervul hipoglos este un nerv cranian motor, destinat muşchilor limbii.

Fibrele sale somatomotorii provin din nucleul hipoglos. Originea aparentă a
nervului este prin mai multe rădăcini din şanţul anterolateral al bulbului
(preolivar). Rădăcinile se unesc intracranian şi formează trunchiul nervului,
care părăseşte cutia craniană prin canalul omonim. Are un segment cervical
lung, arcuat cu concavitatea anterosuperioară, de-a lungul pântecului
posterior al muşchiului digastric. Se termină prin ramuri musculare linguale
între muşchii milohioidian şi hioglos. Ramura descendentă a nervului sau
rădăcina superioară a ansei cervicale conţine fibre din ramurile anterioare ale
nervilor cervicali 1 şi 2, din structura plexului cervical. Ramura inferioară a
ansei cervicale provine din ramurile anterioare ale nervilor cervicali 2 şi 3.
Cele două ramuri se unesc pe faţa laterală a arterei carotide comune, superior
de tendonul intermediar al muşchiului omohioidian. Ansa cervicală este
destinată muşchilor infrahioidieni.

23
 SCALPUL ŞI FAŢA

Scalpul

Calvaria reprezintă planul osos al calotei, formată din solzul oaselor

frontal, occipital şi temporal, la care se adaugă cele două parietale, toate
unite prin suturile neurocraniului. Faţa externă, exocraniană a calvariei este
acoperită de periost, în timp ce faţa internă, endocraniană este căptuşită de
dura mater encefalică.
Scalpul este format din totalitatea structurilor moi de pe calvarie. În
structura sa intră mai multe straturi, care dinspre suprafaţă spre profunzime
sunt: tegumentul, ţesutul subcutanat, aponevroza epicraniană şi spaţiul
subaponevrotic. (fig.9.12).
Tegumentul este gros şi acoperit de păr, în cea mai mare parte. Sub
tegument se găseşte subcutisul, fibro-adipos, bine vascularizat, divizat de
septuri fibroase care ancorează pielea de muşchiul epicranian (muşchiul
cutanat al calvariei) – muşchiul occipito-frontal. Structurile conjunctive
dense şi laxe asamblează un sistem complex, adaptat funcţiilor aparatului
dentomaxilar. Aponevroza epicraniană (galea aponevrotică) reprezintă lama
tendinoasă intermediară a muşchiului occipito-frontal, cu rol în deplasarea
pielii în ansamblu.
Între aponevroza epicraniană şi pericraniu se aşterne spaţiul
subaponevrotic, format dintr-un ţesut conjunctiv lax, care asigură alunecarea
scalpului pe calvarie.
Fasciile sunt ataşate muşchilor, au rol mecanic, iar prin
compartimentare delimitează loji, care asigură mişcările muşchilor şi
viscerelor. Fasciile capului sunt ataşate muşchilor masticatori; ele formează o
membrană care se continuă cu fascia cervicală.
Inervaţia scalpului este asigurată anterior de nervii supratrohlear şi
supraorbital; tegumentul regiunii laterale sau temporale este inervat de
ramurile zigomaticotemporale ale nervului maxilar şi de ramura
auriculotemporală a nervului mandibular. Porţiunea posterioară a scalpului
este inervată de nervii spinali cervicali: nervul occipital mare, din ramura
dorsală a celui de-al doilea nerv cervical, regiunea postero-superioară, iar
nervul occipital mic, din ramura ventrală a nervului cervical doi, regiunea
postero-inferioară. (fig.9.11).

Tegumentul feţei

Inervaţia senzitivă a feţei este realizată de nervul trigemen, prin cele

trei ramuri de diviziune ale sale, nervii oftalmic, maxilar şi mandibular.
Aceştia părăsesc cutia craniană prin orificii separate şi conform denumirii lor,
suplinesc teritorii distincte la nivelul tegumentului feţei.(fig.9.11).

24
Diviziuni ale nervului trigemen Ramuri cutanate

Nervul oftalmic Nervul frontal

- nervul supraorbital
- nervul supratrohlear
Nervul lacrimal
Nervul nazociliar
- nervul infratrohlear
- ramura nazală externă

Nervul maxilar Nervul infraorbital

- ramuri palpebrale inferioare
- ramuri nazale externe
- ramuri labiale superioare
Nervul zigomatic
- ramura zigomaticotemporală
- ramura zigomaticofacială

Nervul mandibular Nervul auriculotemporal

Nervul bucal
Nervul alveolar inferior
- nervul mental

Nervul facial la nivelul feţei

Nervul facial sau al 7-lea nerv cranian părăseşte cutia craniană prin
gaura stilomastoidiană şi se orientează inferior şi lateral pentru a pătrunde în
loja şi glanda parotidă, unde dă naştere plexului intraparotidian. Înainte de a
intra în glandă emite nervul auricular posterior ale cărui ramuri inervează
pântecul occipital al muşchiului occipitofrontal, pântecul posterior al
muşchiului digastric, muşchiul stilohioidian şi muşchii auriculari. Plexul
intraparotidian se formează în interiorul glandei parotide şi dă naştere mai
multor ramuri destinate muşchilor feţei: temporale, zigomatice, bucale,
marginală a mandibulei şi cervicală. (fig.9.10).

Vascularizaţia feţei şi a scalpului

Vascularizaţia feţei şi a scalpului este asigurată în cea mai mare parte

de ramuri ale arterei carotide externe. Artera carotidă internă prin ramura sa
oftalmică participă la vascularizaţia regiunii frontale, a dosului nasului şi
pleoapelor.
Ramurile arterei carotide externe cu rol în vascularizaţie sunt artera
facială, artera temporală superficială, artera occipitală şi artera auriculară

25
posterioară. Artera facială străbate loja submandibulară, se orientează spre
lateral şi devine superficială, ocolind marginea inferioară a corpului
mandibulei, anterior muşchiului maseter. La nivelul feţei are un traiect
flexuos şi se îndreaptă spre unghiul intern al ochiului. Ramurile faciale sunt
reprezentate de arterele labiale superioară şi inferioară, ramura laterală a
nasului şi artera unghiulară.
Artera temporală superficială, ramură terminală a arterei carotide
externe, se desprinde în parenchimul glandei parotide, posterior de colul
mandibulei. Urcă anterior de pavilionul urechii în regiunea temporală, unde
are un traiect superficial şi flexuos. Din ea pornesc numeroase ramuri
destinate tegumentului feţei şi scalpului: ramura frontală, ramura parietală,
artera zigomatico-orbitală, ramuri auriculare anterioare.
Artera occipitală are un traiect postero-superior profund, fiind
acoperită de muşchii cefei. Devine superficială în vecinătatea protuberanţei
occipitale externe. Artera auriculară posterioară are un traiect superior
precedentei, anterioară mastoidei şi osului temporal. Aceste artere irigă
tegumentul regiunii occipitale şi pavilionul urechii. ( fig.9.13).

Drenajul limfatic al feţei şi scalpului

Drenajul limfatic al feţei şi scalpului este asigurat de un sistem de

noduli limfatici dispuşi inelar, care formează cercul perivisceral.(vezi
limfaticele gâtului). La rândul lor, aceşti noduli sunt drenaţi de nodulii
limfatici cervicali profunzi plasaţi de-a lungul venei jugulare interne. Există
mai multe grupuri de noduli limfatici regionali: occipital, mastoidian,
cervical superficial (pe faţa externă a muşchiului sternocleidomastoidian),
parotidian, submandibular, submental. (fig.9.14)
Limfaticele scalpului, urechii şi regiunii temporale se drenează în
nodulii limfatici occipitali, mastoidieni, cervicali superficiali şi parotidieni.
Limfa din regiunea palpebrală se îndreaptă lateral în nodulii
parotidieni şi medial în cei submandibulari. Restul drenajului limfatic facial
se face în nodulii submandubulari, excepţie reprezentând porţiunea centrală
labială inferioară, care se drenează în nodulii submentali.

Muşchii expresiei faciale

Reprezintă grupa muşchilor mimicii, majoritatea fiind dispuşi în jurul

orificiului bucal (orofaciali), dar şi periorofaciali.
Aceşti muşchi sunt ataşaţi tegumentului (muşchi cutanaţi) şi sunt
inervaţi de nervul facial. (fig.9.8, fig.9.9)

Muşchii orofaciali

26
 Muşchiul orbicular al gurii
Este situat în jurul orificiului bucal şi în grosimea buzelor. Fibrele sale
proprii, concentrice şi extrinseci, derivate din musculatura vecină, se inseră în
tegumentul şi mucoasa buzelor şi pe un sept vertical situat în profunzimea
comisurilor buzelor, numit modiol – nodul musculotendinos comisural.
Modiolul reprezintă locul de interferenţă a fibrelor muşchilor orofaciali.
Dintre acţiunile sale amintim: apropie buzele şi în chide gura, presează
buzele pe arcadele alveolodentare, subţiază marginea liberă şi proiectează
anterior buzele.

Muşchiul buccinator
Are formă patrulateră şi se situează în profunzimea obrajilor, între
maxilă şi mandibulă. Originea fibrelor sale este pe maxilă şi mandibulă, iar
inserţia se face pe modiol, pe buze şi pe mucoasa obrajilor. Muşchiul
expulzează aerul sub presiune din cavitatea bucală, alungeşte orificiul bucal
prin tragerea postero-laterală a unghiului gurii şi este un masticator accesor.

Muşchiul ridicător al buzei superioare şi a aripii nasului

Acesta uneşte procesul frontal al maxilei cu aripa nasului şi pielea
buzei superioare. Acţiunea sa este dată de nume.

Muşchiul ridicător al buzei superioare

Are originea pe marginea infraorbitală a maxilei şi pe sutura
zigomaticomaxilară, de unde se inseră pe pielea buzei superioare, fibrele sale
intricându-se cu cele ale orbicularului gurii. Ridică partea centrală a buzei
superioare.

Muşchiul zigomatic mare

De pe faţa laterală a osului zigomatic şi procesul temporal al acestui
os se îndreaptă spre comisura buzelor, în modiol. Trage supero-lateral
unghiul buzelor.

Muşchiul zigomatic mic

Are originea pe faţa laterală a osului zigomatic, medial de precedentul
şi se inseră pe buza superioară, între zigomaticul mare, aflat lateral şi
ridicător al buzei superioare, medial. Trage posterior buza superioară.

Muşchiul rizorius
Pleacă de pe fascia maseterină spre modiol, pielea şi mucoasa
comisurii bucale. Trage lateral unghiul buzelor (surâs).

Muşchiul ridicător al unghiului gurii

27
 Are originea în fosa canină a maxilei, inferior muşchilor zigomatic
mic şi ridicător al buzei superioare, de unde se inseră pe modiol. Ridică şi
trage medial unghiul buzelor.

Muşchiul coborâtor al unghiului gurii

De pe linia oblică a mandibulei (pe flancurile laterale ale corpului
acesteia) pe modiol. Coboară şi trage medial unghiul buzelor.

Muşchiul coborâtor al buzei inferioare

Originar pe linia oblică a mandibulei, intern de precedentul, acesta se
inseră pe tegumentul şi mucoasa buzei inferioare. Trage inferior şi lateral
buza inferioară.

Muşchiul mental
De pe foseta mentală a mandibulei pe tegumentul mentonului.
Încreţeşte pielea mentonului şi propulsează buza inferioară.

Muşchii periorofaciali

Muşchiul orbicular al ochiului

Este un muşchi circular, dispus în jurul orificiului extern al orbitei
(aditus) şi în grosimea pleoapelor. Originea este pe procesul frontal al
maxilei, de unde se îndreaptă pe marginile aditusului orbitei, pe tegumentul
din jurul acestuia şi în pleoape. Muşchiul este un sfincter al ochiului, dilată
canalele lacrimale, asigurând scurgerea lichidului lacrimal spre fosele nazale.

Muşchiul sprâncenos
Uneşte suprafaţa internă a arcadei supraciliare cu pielea sprâncenelor.
Încreţeste transversal tegumentul frunţii.

Muşchiul depresor al sprâncenei

De pe procesul frontal al maxilei urcă pe porţiunea internă a
sprâncenei, pe care o coboară.

Muşchiul procerus
Este un muşchi al nasului, cu origine pe osul nazal şi cartilajul nazal
lateral şi inserţie pe tegumentul rădăcinii nasului. Trage inferior piele
intersprâncenoasă şi formează cute transversale la rădăcina nasului.

Muşchiul nazal
Porneşte de pe faţa anterioară a corpului maxilei spre dosul şi aripa
nasului, fibrele sale fiind orientate transversal. Comprimă sau dilată nările.

28
 Musculatura superficială a gâtului

Platisma
Platisma sau pielosul gâtului este un muşchi plat şi subţire, simetric în
partea antero-laterală a gâtului, între torace, mandibulă şi buza inferioară. Are
originea pe fasciile pectorală şi deltoidiană, de unde urcă pentru a se insera pe
marginea inferioară şi linia oblică a mandibulei, precum şi pe tegumentul
comisurii labiale şi al buzei inferioare; fibrele sale se intrică cu cele ale
muşchilor buzei inferioare. Ridică şi pliază pielea gâtului, coboară buza
inferioară şi comisura labială.

Musculatura calvariei

Muşchiul occipitofrontal
Este un muşchi digastric, format dintr-un pântec anterior, frontal şi
unul posterior, occipital unite prin aponevroza epicraniană. Muşchiul se
întinde între pielea regiunii sprâncenoase şi linia nucală supremă a osului
occipital şi se inseră pe aponevroza epicraniană. Acest muşchi cutează
transversal pielea regiunii frontale şi ridică sprâncenele.

Pleoapele, conjunctiva şi aparatul lacrimal

Pleoapele, în număr de două, superioară şi inferioară, sunt pliuri

musculo-membranoase care acoperă polul anterior al globului ocular. Cele
două pleoape sunt separate prin fanta palpebrală. Pleoapa superioară poate fi
ridicată prin acţiunea muşchiului ridicător al pleoapei superioare, ambele
putând fi închise de către muşchiul orbicular al ochiului.
În structura unei pleoape, pornind de la exterior spre interior, întâlnim
mai multe tunici: pielea, subcutis, tunica musculară, tunica fibroasă şi tunica
conjunctivă. Pielea este subţire şi transparentă, traversată de cute; subcutisul
este lax, cu glande sebacee şi sudoripare, fiind sediul edemelor. La acest
nivel se plasează ramurile nervilor senzitivi frontal, supratrohlear şi
infraorbital. Muşchiul orbicular al ochiului formează tunica musculară, care
acoperă tunica fibroasă; aceasta din urmă este constituită din două lame
fibroase numite tars, superior şi inferior şi din două ligamente, lateral şi
medial. Tunica conjunctivă tapetează faţa internă a pleoapelor, se reflectă pe
polul anterior al globului ocular la nivelul şanţurile conjunctivale, superior şi
inferior şi formează sacul conjunctival. Prin îngroşarea conjunctivei în
unghiul intern al ochiului rezultă caruncula lacrimală. (fig.9.16, 9.17, 9.18).
Locurile de unire la extremităţi ale celor două pleoape poartă numele
de comisuri palpebrale, laterală şi medială. Unghiurile lateral şi medial ale
ochiului reprezintă colţurile formate de cele două comisuri. Limbul palpebral
anterior este prevăzut cu cili, iar cel posterior prezintă orificiile punctiforme
ale glandelor tarsale. (fig.9.15)

29
 Aparatul lacrimal
Aparatul lacrimal este format din glanda lacrimală şi căile lacrimale.
Glanda lacrimală este situată supero-lateral şi este alcătuită din două
părţi: orbitală şi palpebrală. Partea orbitală este mai voluminoasă şi se
plasează în fosa glandei lacrimale, de pe peretele superior al orbitei. Ductele
excretoare se deschid în fundul de sac conjunctival superior. Partea
palpebrală este superficială, ataşată pleoapei superioare, fiind acoperită de
sacul conjunctival.
Căile lacrimale au mai multe segmente:
- canaliculele lacrimale, superior şi inferior, se situează în grosimea
pleoapelor şi încep cu punctele lacrimale;
- sacul lacrimal este format prin unirea canaliculelor lacrimale într-un
canal unic; este un rezervor mic situat în depresiunea osoasă omonimă;
- ductul nazolacrimal continuă sacul înspre inferior şi medial; se
deschide în meatul nazal inferior al foselor nazale. (fig.9.19)
Glanda lacrimală este inervată de fibre secretomotorii postganglionare
care îşi au corpii celularii în ganglionul pterigopalatin. Aceste fibre merg spre
nervul maxilar şi ramura colaterală a acestuia - nervul zigomatic. În orbită ele
sunt transferate nervului lacrimal prin intermediul căruia ajung la glanda
lacrimală. Detaliile acestei inervaţii sunt prezentate la descrierea ganglionului
pterigopalatin.

ORBITA

Orbita osoasă

Orbita are forma unei piramide patrulatere, cu axa lungă postero-

medială. Axele orbitelor osoase formează între ele un unghi de aproximativ
45ْ , în timp ce axele optice ale celor doi ochi sunt paralele. (fig.9.38). Orbita
are o bază, un vârf şi patru pereţi.
Baza este anterioară şi este formată din aditusul orbitei, de formă
patrulateră cu mai multe margini:
- superioară sau supraorbitală: marginea supraorbitală a solzului
frontalului şi procesul zigomatic al solzului frontalului; aici se găsesc găurile
supraorbitală şi frontală;
- inferioară sau infraorbitală: marginea infraorbitală a corpului maxilei
şi osul zigomatic; inferior se află gaura infraorbitală;
- laterală: procesul frontal al zigomaticului;
- medială: procesul frontal al maxilei.
Vârful este format din canalul optic, care este delimitat de rădăcinile
aripilor mici şi corpul osului sfenoidal.
Peretele superior: porţiunea orbitală a osului frontal.

30
 Peretele inferior: faţa orbitală a corpului maxilei şi procesul orbital al
osului palatin.
Peretele lateral: faţa orbitală a aripii mari a osului sfenoidal şi faţa
orbitală a osului zigomatic.
Peretele medial: procesul frontal al maxilei, osul lacrimal şi lama
orbitală a labirintului etmoidal. (fig.9.40, 9.41).
La nivelul orbitei osoase există numeroase pasaje traversate de
formaţiuni anatomice, prin intermediul cărora orbita stabileşte numeroase
conexiuni.
Pasaj Conţinut Conexiune
canalul optic nerv optic endobaza
artera oftalmică

fisura orbitală sup. vena oftalmică sup. endobaza

nerv trohlear
nerv frontal
nerv lacrimal
nerv abducens
nerv oculomotor
nerv nazociliar

fisura orbitală inferioară nerv zigomatic fosa pterigopalatină

artera infraorbitală
nerv infraorbital
vena oftalmică inf.

gaura zigomatico-orbitală nerv zigomatic

canalul infraorbital artera infraorbitală regiunile feţei

nerv infraorbital

gaura etmoidală ant. artera etmoidală ant. endobaza

venele etmoidale ant.
nerv etmoidal ant.

gaura etmoidală post. artera etmoidală post. endobaza

venele etmoidale post.
nerv etmoidal post.

canalul nazolacrimal duct nazolacrimal fose nazale

31
 Conţinutul orbitei

Cavitatea orbitală este împărţită într-o lojă precapsulară, care conţine

bulbul ocular şi într-o lojă retrocapsulară, cu muşchii şi pediculii
vasculonervoşi. Această diviziune este realizată de capsula lui Tenon situată
pe faţa posterioară a bulbului ocular şi care provine din fasciile orbitei.

Loja retrocapsulară

Formaţiunile anatomice situate la acest nivel sunt înconjurate de un

corp adipos, care umple întregul spaţiu.

Muşchii

Muşchii orbitei sunt extrinseci globului ocular, în opoziţie cu muşchii

intrinseci care acţionează asupra cristalinului şi coordonează gradul
deschiderii pupilare.
Există şapte muşchi, dintre care şase sunt destinaţi globului ocular şi
unul pleoapei superioare. Cu excepţia unuia, aceşti muşchi au originea
comună pe inelul tendinos comun, care se găseşte în dreptul canalului optic şi
al fisurii orbitale superioare. Ei sunt dispuşi sub forma unui con în jurul
globului ocular – con muscular retrocapsular. (fig.9.42, 9.43).
Muşchiul ridicător al pleoapei superioare este un muşchi triunghiular,
cu originea pe aripa mică a sfenoidalului, superior de canalul optic, de care
este separat prin inserţia muşchiului drept superior. Are un tendon îngust,
care se îndreaptă anterior, inserându-se cu unele fibre pe suprafaţa anterioară
a tarsului pleoapei superioare şi cu celelalte fibre intricându-se cu cele ale
muşchiului orbicular.
Muşchiul oblic superior porneşte de pe corpul sfenoidalului,
superomedial de canalul optic. Tendonul său traversează trohleea frontalului
(inel fibros, scripete) şi este deflectat posterolateral şi inferior faţă de
muşchiul drept superior. Inserţia se face pe scleră, în cadranul superolateral şi
posterior, între muşchii drept superior şi drept lateral.asemenea de deasupra
inelului, medial muşchiului ridicător al pleoapei superioare.
Muşchiul oblic inferior se plasează în apropierea marginii anterioare a
planşeului orbitei. Are originea pe faţa orbitală a maxilei, lateral şanţului
nazolacrimal. Urcă posterolateral între muşchiul drept inferior şi planşeul
orbitei, apoi între globul ocular şi muşchiul drept lateral. Inserţia se face în
partea laterală a sclerei, în cadranul inferolateral şi posterior, între muşchii
drept inferior şi drept lateral, posterior de inserţia muşchiului oblic superior.
Cei patru muşchi drepţi, superior, inferior, medial şi lateral au origine
comună pe inelul tendinos, în jurul canalului optic; se îndreaptă anterior,
cuprind globul ocular şi se insera pe scleră printr-o expansiune tendinoasă,
posterior de marginea corneei.

32
 Inervaţia acestor muşchi este asigurată de nervul oculomotor, cu
excepţia muşchiului oblic superior, care este inervat de nervul trohlear şi a
muşchiului drept lateral inervat de nervul abducens.

Mişcările globului ocular

Mişcările globului ocular se realizează în jurul a două axe, una

orizontală coronală şi una verticală, care trec prin centrul globului. Mişcările
pe axa orizontală sunt ridicarea şi coborârea, iar mişcările pe axa verticală
sunt adducţia şi abducţia.(fig.9.44).
Muşchii drepţi medial şi lateral rotesc globul ocular în jurul axei
verticale şi realizează adducţia (dreptul medial) şi abducţia (dreptul lateral),
atunci când privirea este îndreptată înainte.(fig.9.45A).
Mişcarea de ridicare este realizată de către muşchiul drept superior,
care roteşte globul ocular în jurul axei orizontale, dar deoarece originea sa
este medială produce şi o uşoară adducţie. Muşchiul oblic inferior determină
mişcarea de ridicare, la care se adaugă şi o uşoară abducţie. Ca urmare,
acţiunea echilibrată a acestor doi muşchi determină în ansamblu doar
ridicarea globului ocular (fig.9.45 B şi C).
Mişcarea de coborâre este realizată de muşchii drept inferior şi oblic
superior, care acţionează similar celor doi ridicători. (fig.9.45 D şi E).
Mişcările intermediare pot fi executate prin combinarea celor patru
mişcări precedente. Orice deficit în coordonarea muşchilor celor doi ochi va
duce la perceperea unei imagini duble, cunoscută ca diplopie.

Nervii orbitei

Nervul optic intră în orbită prin canalul optic şi ocupă axa acesteia.
Prin fisura orbitală superioară pătrund nervii oculomotor, trohlear, abducens
şi ramurile nervului oftalmic – nervii lacrimal, frontal şi nasociliar. Ramurile
infraorbitală şi zigomatică ale nervului maxilar intră de asemenea în orbită
prin fisura orbitală inferioară. Pe lângă inervarea muşchilor extraoculari
nervul oculomotor conţine fibre parasimpatice pe care le conduce la
ganglionul ciliar situat în orbită, în apropierea globului ocular. Intrat în orbită
nervul oculomotor se împarte într-o ramură superioară şi una inferioară.
Extremitatea anterioară a sinusului cavernos este dispusă pe partea craniană a
fisurii orbitale superioare, nervii ajungând în fisură prin peretele şi cavitatea
sinusului. Sinusul primeşte vena oftalmică, care trece şi ea prin fisura orbitală
superioară. (fig.9.46).

Nervul optic

Nervul optic conduce fibre aferente de la retina globului ocular la

chiasma optică. Traiectul intraorbital este următorul: se detaşează de la

33
nivelul posterior al globului ocular, uşor medial şi inferior faţă de axa optică
şi are un traiect sinuos în axa orbitei, înconjurat de conul muscular şi corpul
adipos al orbitei. Este învelit în două teci vaginale, derivate din meningele
encefalic. Traversează canalul optic împreună cu artera oftalmică, plasată
inferolateral de el. (fig.9.46).

Nervul oftalmic

Nervul oftalmic se detaşează din ganglionul trigeminal, trece printr-o

dedublare a peretelui lateral al sinusului cavernos şi înainte de a intra în
orbită prin fisura orbitală superioară se împarte în ramuri terminale: nervii
lacrimal, frontal şi nasociliar.(fig.9.47,9.48).
Nervul lacrimal traversează porţiunea laterală a fisurii orbitale
superioare şi se plasează în apropierea peretelui lateral al acesteia, superior de
muşchiul drept lateral. Traversează glanda lacrimală şi se termină în unghiul
lateral al pleoapei superioare. Inervează glanda lacrimală, conjunctiva şi
tegumentul lateral al pleoapei superioare.
Nervul frontal traversează medial fisura orbitală superioară, deasupra
inelului tendinos comun, între peretele superior al orbitei şi muşchiul
ridicător al pleoapei superioare. Se termină prin două ramuri: nervii
supratrohlear şi supraorbital. Nervul supratrohlear este diviziunea medială şi
părăseşte orbita prin gaura omonimă. Este destinat tegumentelor regiunii
frontale şi a celor vecine unghiului palpebral medial şi conjunctivei
adiacente. Nervul supraorbital este diviziunea laterală; iese din orbită prin
gaura supraorbitală şi se bifurcă în două ramuri, laterală şi medială. Inervează
tegumentul regiunii frontale până la nivelul vertexului.
Nervul nazociliar traversează medial fisura orbitală superioară şi
inelul tendinos comun. În orbită trece superior nervului optic şi intră în
contact cu muşchiul drept medial. Însoţeşte traiectul arterei oftalmice. Se
divide în nervii etmoidali anterior şi posterior şi nervul infratrohlear.
Nervii etmoidali sunt destinaţi nasului - mucoasei, septului,
vestibulului şi tegumentului aripii nasului, precum şi mucoasei sinusurilor
etmoidal şi sfenoidal.
Nervul infratrohlear se orientează anterior, de-a lungul peretelui
medial al orbitei, inferior de muşchiul drept medial. Inervează tegumentul
unghiului intern al ochiului şi porţiunile adiacente ale pleoapelor, fundul de
sac şi caruncula lacrimală.

Inervaţia muşchilor extraoculari

Nervul trohlear pătrunde în orbită prin fisura orbitală superioară, în
afara inelului tendinos comun; aici, este situat între periorbită şi extremitatea
posterioară a muşchilor ridicător al pleoapei superioare şi drept superior. În
final, se plasează pe faţa medială a muşchiului oblic superior pe care îl
inervează. (fig.9.47).

34
 Nervul oculomotor se împarte în cele două ramuri terminale ale sale,
superioară şi inferioară, în peretele lateral la sinusului cavernos. Ramurile
pătrund în orbită prin fisura orbitală superioară şi traversează inelul tendinos
comun. Ramura superioară se plasează laterosuperior de nervul optic şi de
artera oftalmică şi se distribuie muşchilor drept superior şi ridicător al
pleoapei superioare. Ramura inferioară se găseşte medial de nervul abducens
şi se distribuie muşchilor drept medial, drept inferior şi oblic inferior.
Ramura inferioară emite şi ramuri scurte parasimpatice pentru ganglionul
ciliar. (fig. 9.48, 9.49).
Nervul abducens intră în orbită prin fisura orbitală superioară,
traversează inelul tendinos comun şi se aplică pe faţa intenă a muşchiului
drept lateral, pe care îl inervează. (fig.9.49.)

Nervul maxilar

Nervul maxilar se detaşează din ganglionul trigeminal. Iese din cutia

craniană prin gaura rotundă şi ajunge în fosa pterigopalatină. Traversează
fisura orbitală inferioară, pătrunde în orbită şi se plasează în şanţul
infraorbital de pe peretele inferior al acesteia. Traversează canalul infraorbital
devenind nerv infraorbital. (fig.9.49).
Nervul zigomatic este ramură colaterală a nervului maxilar, cu origine
în fosa pterigopalatină. Pătrunde în orbită prin fisura orbitală inferioară,
situându-se lateral de nervul infraorbital. Inervează tegumentul regiunii
temporale şi al feţei.
Nervul infraorbital este porţiunea terminală a nervului maxilar.
Parcurge peretele inferior al orbitei, prin şanţul şi canalul infraorbital şi se
deschide la nivelul feţei prin gaura infraorbitală. Inervează caninii şi incisivii
superiori, sinusul maxilar, tegumentul şi mucoasa obrazului, tegumentul
adiacent al nasului şi pleoapei inferioare.

Ganglionul ciliar

Este un mic ganglion parasimpatic, situat posterior de bulbul ocular şi

lateral de nervul optic. Prezintă trei rădăcini:
- rădăcina parasimpatică, oculomotorie este scurtă şi provine din
ramura inferioară a nervului oculomotor;
- rădăcina simpatică provine din ganglionul cervical superior, prin
intermediul plexului carotic intern şi este formată din fibre postganglionare.
Aceste fibre străbat ganglionul şi apoi traversează nervii ciliari scurţi, prin
intermediul cărora se distribuie vaselor bulbului ocular şi muşchiului dilatator
al pupilei.
- rădăcina senzorială, nazociliară provine din nervul nazociliar şi este
formată din fibre senzoriale din bulbul ocular. De la nivelul polului posterior
al bulbului ele traversează nervii ciliari lungi, ganglionul ciliar, rădăcina

35
senzorială a ganglionului şi se încorporează nervului nazociliar. Pe această
cale ajung în nervul oftalmic, apoi în ganglionul trigeminal.
- nervii ciliari scurţi pornesc de la nivelul polului anterior al
ganglionului ciliar şi intră în bulbul ocular. Sunt traversaţi de fibre simpatice
şi parasimpatice. (fig.9.50).

Arterele orbitei

Artera oftalmica
Are originea din artera carotidă internă, de unde se orientează anterior
şi traversează canalul optic, inferior de nervul optic. Ajunge în orbită şi se
îndreaptă anterior, pe marginea inferioară a muşchiului oblic superior al
globului ocular. Se termină în unghiul medial al globului ocular prin artera
dorsală a nasului.
În cavitatea orbitală emite numeroase ramuri, dintre care cele
implicate în irigarea structurilor orbitei sunt:
- artera lacrimală: se orientează anterolateral, pe marginea superioară
a muşchiului drept lateral. Ajunge pe faţa laterală a glandei lacrimale, pe care
o vascularizează şi se termină la nivelul unghiului lateral al ochiului, prin
arterele palpebrale laterale, destinate pleoapelor.
- artera supraorbitală: are un traiect anterior între peretele superior al
orbitei şi muşchiul ridicător al pleoapei superioare. Iese din orbită prin gaura
omonimă şi se distribuie pleoapei superioare şi pântecului frontal al
muşchiului occipitofrontal.
- arterele palpebrale mediale: irigă partea medială a pleoapelor şi
formează împreună cu cele de partea laterală arcurile palpebrale, superior şi
inferior.
- artera supratrohleară: părăseşte orbita prin gaura supratrohleară şi
irigă părţile moi ale regiunii frontale.
- arterele etmoidale anterioară şi posterioară se plasează pe peretele
medial al orbitei, pe care o părăsesc prin găurile omonime.
Pentru globul ocular artera oftalmică furnizează artera centrală a
retinei. Aceasta porneşte de la extremitatea posterioară a orbitei, se orientează
anterior, lateral de nervul optic, în care pătrunde la 1 cm posterior de polul
superior al globului ocular. La nivelul fosetei centrale a maculei se împarte în
ramurile terminale, vizibile la examinarea fundului de ochi. (fig.9.51, 9.52).

Artera infraorbitală
Este ramură a arterei maxilare; ea parcurge peretele inferior al orbitei,
situată, împreună cu nervul omonim, în şanţul şi canalul infraorbital.
Părăseşte orbita prin gaura infraorbitală şi se distribuie părţilor moi ale
obrazului.

Venele orbitei

36
 Vena oftalmică superioară ia naştere în porţiunea superomedială a
orbitei, de unde se îndreaptă spre posterior, inferior de muşchiul drept
superior şi deasupra nervului optic. Traversează medial fisura orbitală
superioară, în afara inelului tendinos comun şi se termină în sinusul cavernos.
Pe traiect colectează venele etmoidale, lacrimală, ciliare, coroidiene ale
ochiului, centrala a retinei, palpebrale.
Vena oftalmică inferioară se situează inferior de muşchiul drept
inferior al globului ocular. Traversează fisura orbitală superioară, inferior de
inelul tendinos comun şi se termină fie în sinusul cavernos, fie în vena
oftalmică superioară.
Venele supratrohleare şi supraorbitale sunt satelite arterelor omonime
pe peretele superior al orbitei. Sunt afluente ale venei faciale, ramură a venei
jugulare interne.

În concluzie, la nivelul orbitei există mai mulţi pediculi

vasculonervoşi, care pot fi sintetizaţi astfel :
- pedicul vasculonervos central, în interiorul conului muscular : nervul
optic, artera oftalmică, vena oftalmică superioară, nervul nazociliar, nervul
abducens, ramura superioară a nervului oculomotor şi ganglionul ciliar ;
- pedicul vasculonervos superior, între peretele superior al orbitei şi
muşchiul ridicător al pleoapei superioare : nervul supraorbital, nervul
supratrohlear, artera supraorbitală, artera supratrohleară, vena supraorbitală,
venele supratrohleare ;
- pediculul vasculonervos inferior, pe peretele inferior al orbitei :
artera infraorbitală, nervul infraorbital, vena oftalmică inferioară, ramura
inferioară a nervului oculomotor;
- pediculul vasculonervos lateral, între peretele lateral şi muşchiul
drept lateral : artera lacrimală, vena lacrimală, nervul lacrimal, nervul
zigomatic ;
- pediculul vasculonervos medial, pe peretele medial al orbitei : artera
etmoidalp anterioară, venele etmoidale grup anterior, nerv etmoidal anterior,
artera etmoidală posterioară, venele etmoidale grup posterior, nerv etmoidal
posterior.

Loja precapsulară

Conţine bulbul ocular format din mai multe straturi, de la exterior spre
interior: tunica fibroasă, tunica vasculară, tunica internă şi mediile
transparente.

Bulbul ocular

37
 Se aseamănă cu o sferă, a cărei extremitate anterioară este alungită;
are un diametru de aproximativ 2,5 cm.
Polul anterior al globului ocular, care poate fi examinat prin fanta
palpebrală, este acoperit de conjunctivă, care se reflectă la nivelul pleoapelor
şi formează şanţurile conjunctivale. Restul globului ocular este înconjurat de
o fascie subţire - bulbară, care fuzionează cu învelişul fibros din jurul
globului ocular la nivelul şanţurilor conjunctivale şi în zonele în care pătrund
vasele, nervii şi tendoanele. Această fascie este acoperită de musculatura
extrinsecă.
Tunica fibroasă este reprezentată de scleră, care spre anterior, de la
nivelul jonctiunii corneosclerotice sau a limbusului, este continuată de
cornee. Tunica vasculară cuprinde coroida, corpul ciliar şi irisul. Tunica
internă este retina, fotosensibilă. Învelişul fibros şi cel vascular sunt penetrate
posterior de către nervul optic, ale cărui fibre se continuă cu retina şi al cărui
înveliş dural fuzionează cu sclera.
Mediile transparente ale globului ocular sunt cristalinul, umoarea
apoasă şi corpul vitros din camerele bulbului, anterioară şi posterioară.
Camera anterioară este situată între cornee şi iris şi comunică prin
intermediul pupilei irisului cu camera posterioară, situată între iris şi cristalin,
acesta din urmă învelit de zonula ciliară.. Cele două camere conţin umoarea
apoasă. Camera vitroasă umple porţiunea globului ocular situată în spatele
cristalinului şi conţine o substanţă gelatinoasă numită corpul vitros.(fig.9.53).

Tunica fibroasă
Este formată dintr-o componentă posterioară opacă – sclera şi una
anterioară, transparentă – corneea. Ambele formează o capsulă de protecţie
pentru globul ocular, care asigură geometria optică a aparatului vizual.
Sclera este o membrană formată din ţesut conjunctiv dens, care
înconjoară aprox. cinci şesimi din globul ocular. Este mai groasă posterior, în
vecinătatea nervului optic şi mai subţire la nivelul ecuatorului. Suprafaţa
externă este netedă şi albă şi prezintă contact cu cu tunicile interne. Suprafaţa
internă este ataşată coroidei, prin lamina supracoroida. Anterior, este ataşată
corpului ciliar prin lamina supraciliara. Nervul optic, artera şi vena centrală a
retinei o penetrează posterior unde fuzionează cu teaca durală a nervului; la
acest nivel există o regiune cu aspect de sită - lama ciuruită, care este cea
mai slabă zonă a sclerei.
Corneea este partea transparentă, cu rol în refrecţia luminii. Are o
formă eliptică, convexă anterior şi mai încurbată decât sclera. Este
nevascularizată şi inervată de ramuri ale nervului oftalmic.

Tunica vasculară sau tractul uveal

Coroida este o membrană bine vascularizată, subţire şi pigmentată,
care este ataşată de partea internă a sclerei prin lamina supracoroida. Ea
înveleşte 5/6 posterioare ale globului ocular. La nivelul discului optic se

38
continuă cu învelişul dural al nervului optic. Anterior se uneşte cu corpul
ciliar.
Corpul ciliar este o structură inelară situată în porţiunea anterioară a
globului ocular ; înconjoară şi suspendă lentila/cristalinul. De la nivelul
marginii sale interne pornesc nişte prelungiri digitiforme – procesul ciliar,
continuat de zonula ciliară, care reprezintă ligamentul suspensor al
cristalinului. Procesul ciliar şi ligamentele suspensoare acţionează asupra
cristalinului diminuând convexitatea suprafeţelor sale anterioară şi
posterioară. Corpul ciliar este format din fibre netede circulare şi radiare, care
în ansamblu reprezintă muşchiul ciliar. Anterior se continuă cu irisul.
Irisul reprezintă structura cea mai anterioară din această tunică, situat
anterior cristalinului. Este un disc plan, bine vascularizat şi pigmentat, care
continuă suprafaţa anterioară a corpului ciliar. Irisul este perforat central la
nivelul pupilei. El conţine fibrele musculare netede ale muşchilor sfincter şi
dilatator al pupilei, care acţionează asupra pupilei.

Tunica internă
Retina este structura neurosenzorială a globului ocular ; este subţire la
nivelul discului optic şi a maculei lutea şi mai groasă în vecinătatea orei
serrata. La exterior este acoperită de coroidă, iar la interior are raporturi cu
corpul vitros. De la nivelul discului optic se continuă cu nervul optic. Retina
prezintă anterior o margine neregulată – ora serrata, care se continuă anterior
spre iris şi procesele ciliare. Între discul optic şi ora serrata se întinde partea
optică a retinei. Macula lutea este o arie centrală, ovală, de culoare galbenă,
care central prezintă o depresiune numită foveea centrală. Aceasta din urmă
este zona de rezoluţie vizuală maximă. La aprox. 3 mm intern de macula
lutea retina se continuă cu nervul optic. Discul optic este perforat central de
vasele centrale ale retinei ; el este insensibil la lumină, neconţinând
fotoreceptori. Retina este alcătuită din mai multe straturi, cel mai exterior
conţinând celule pigmentare. La interiorul acestuia se află un strat cu celule
fotosensibile, numite celule cu conuri şi bastonaşe. Aceste celule sunt mai
numeroase la nivelul maculei lutea. Sub stratul celulelor cu bastonaşe şi
conuri, se află stratul celulelor bipolare, cu care precedentele fac sinapsă.
Urmează stratul celulelor ganglionare, care alcătuiesc stratul cel mai din
intern al retinei. Axonii neuronilor ganglionari ai retinei se unesc la nivelul
discului optic pentru a forma nervul optic. Fibrele nervoase sunt delimitate de
corpul vitros printr-o fină lamă, care se numeşte membrana limitantă internă.
(fig.9.54).

Umoarea apoasă
Umoarea apoasa umple camera anterioară şi cea posterioară a
globului ocular. Ia naştere în camera posterioară printr-un transport activ de
la nivelul capilarele corpului ciliar ; trece în camera anterioaraă prin pupilă şi
este absorbită la nivelul unghiului dintre cornee şi iris, în sinusul venos al

39
sclerei (canalul lui Schlemm) şi în venele ciliare anterioare. Umoarea apoasă
transportă substanţele nutritive la corneea avasculară şi la cristalin şi este
responsabilă de menţinerea presiunii intraoculare. Obstrucţia drenajului său
duce la creşterea presiunii intraoculare şi apariţia glaucomului. (fig.9.53).

Cristalinul
Cristalinul sau lentila este situat între camera posterioară şi corpul
vitros. Este transparent, avascular, biconvex, fiind format dintr-o serie de
lamele concentrice, ataşate de două septuri în formă de ″Y″, anterior şi
posterior, care pătrund în interiorul său. Cristalinul este înconjurat în
întregime de o capsulă elastică.

Corpul vitros
Corpul vitros umple cea mai mare parte a globului ocular. Este un gel
transparent, lipsit de structură. Este traversat de canalul hialoid, între cristalin
şi discul optic, care la făt era străbătut de artera hialoidă. Anterior corpul
vitros se condensează pentru a forma zonula ciliară, dispusă între procesele
ciliare şi cristalin. Fibrele radiare ala acesteia sunt cunoscute ca ligament
suspensor al cristalinului. (fig.9.56).

Vascularizaţia globului ocular

Globul ocular este irigat de ramurile arterei oftalmice:

- artera centrală a retinei pentru tunica internă ;
- arterele ciliare posterioare, lungă şi scurte pentru tunica vasculară ;
- arterele ciliare anterioare abordează globul ocular la nivelul
inserţiilor muşchilor extraoculari ;
- arterele irisului derivă din inelul arterial format la periferia irisului ;
- sângele venos se varsă prin intermediul unui plex venos în patru
vene vorticoase, care părăsesc globul ocular înapoia ecuatorului. (fig.9.57).

REGIUNEA TEMPORALĂ

Este o regiune pereche a calotei situată pe faţa laterală a craniului,

delimitată superior de linia temporală superioară a osului parietal şi inferior
de orizontala care trece între faţa laterală a craniului şi arcul zigomatic.
Regiunea se întinde anterior până la punctul de unire al procesului zigomatic
de pe frontal cu procesul frontal al osului zigomatic. Posterior nu are limită
precisă.
Scheletul regiunii reprezintă peretele intern al lojei temporale ; este
format din faţa externă a solzului osului temporal, faţa externă a parietalului
(inferior de linia temporală superioară) şi feţele temporale ale solzului osului
frontal şi aripii mari sfenoidale.

40
 La exterior este deprimată, reliefându-se conturul muşchiului
temporal în timpul masticaţiei şi traseul arterei temporale superficiale, la
unele persoane.
Tegumentul regiunii este subţire, acoperit de păr la extremitatea
posterioară ; subcutisul este lax şi compartimentat de numeroase septuri
fibroase. Între planul de acoperire şi fascia temporală se situează pediculul
vasculonervos temporal superficial, format din arteră, venă şi nervul
auriculotemporal (ramură a nervului mandibular).
Artera temporală superficială este ramură terminală a arterei carotide
externe, care după ce urcă anterior de pavilionul urechii se bifurcă într-o
ramură frontală şi una parietală. Vena este plasată posterior arterei, iar nervul
înapoia vaselor. Drenajul limfatic se realizează înspre nodurile parotidiene şi
mastoidiene.
Fascia temporală formează peretele lateral al lojei temporale ; ea
coboară de la linia temporală superioară, peste linia temporală inferioară pe
care se inseră muşchiul temporal şi se divide deasupra arcadei osului
zigomatic în două ramuri, care se inseră pe suprafeţele laterală şi medială ale
acesteia.
Mănunchiul vasculonervos profund al lojei temporale este înglobat
într-un ţesut celuloadipos, dispus între muşchiul temporal şi peretele osos.
Există trei artere temporale profunde, anterioară şi posterioară provenite din
artera maxilară şi una mijlocie, ramură a arterei temporale superficiale. Prin
anastomozarea lor rezultă o bogată reţea arterială. Venele temporale
profunde, omonime şi satelite arterelor, se varsă în plexul pterigoidian şi în
vena maxilară. Muşchiul temporal este inervat de nervii temporali profunzi.
(fig.9.60).

REGIUNEA INFRATEMPORALĂ

Este o regiune simetrică profundă a feţei, situată între exobază, fosa

pterigopalatină şi regiunile parotidiană şi maseterică. Scheletul regiunii
delimitează fosa infratemporală osoasă, cu mai mulţi pereţi.
Peretele extern : faţa temporală a zigomaticului şi faţa internă a
mandibulei ;
Peretele intern : lama laterală a procesului pterigoidian al
sfenoidalului şi fisura pterigomaxilară ;
Peretele anterior : faţa infratemporală a maxilei ;
Peretele superior : faţa infratemporală a sfenoidalului şi orificiul
zigomatic (între suprafaţa internă a arcului zigomatic şi craniu), prin
intermediul căruia comunică cu regiunea precedentă.
Regiunea infratemporală conţine mai multe elemente anatomice :
- muşchii pterigoidieni, lateral şi medial ;

41
 - fascia pterigoidiană, a cărei extremitatea superioară interpusă între
muşchii precedenţi poartă numele de fascie interpterigoidiană şi se fixează de
exobază ;
- artera maxilară : pătrunde din regiunea parotidiană prin butoniera
retrocondiliană Juvara (între procesul condilian al mandibulei şi ligamentul
sfenomandibular)d şi traversează regiunea oblic anteromedial, pentru a trece
în fosa pterigopalatină prin fanta pterigomaxilară. La acest nivel furnizează
arterele temporale profunde, anterioară şi posterioară, artera maseterică şi
artera bucală ;
- venele maxilare : colectează sângele plexului pterigoidian şi al celui
alveolar superior ;
- nervul mandibular : pătrunde în regiune prin gaura ovală şi se
împarte în nervii temporali profunzi, bucal, maseteric, pterigoidieni,
auriculotemporal, lingual şi alveolar inferior ;
- nervul coarda timpanului : se desprinde din nervul facial în mastoidă
şi se alătură nervului lingual pe faţa laterală a muşchiului pterigoidian
medial ;
- ganglionul otic : situat sub gaura ovală, medial de nervul
mandibular.
Cei doi muşchi pterigoidieni, împreună cu fascia interpterigoidiană
împart fosa infratemporală într-un spaţiu interpterigoidian şi unul
pterigomandibular.
Spaţiul pterigomandibular este mai superficial, între ramura
mandibulei, extern şi muşchii pterigoidieni, intern. Conţine : porţiunea
pterigoidiană a arterei maxilare, venele maxilare, o parte din plexul
pterigoidian, artera bucală, artera şi nervul alveolar inferior, nervii lingual,
bucal, maseteric şi temporali profunzi.
Spaţiul interpterigoidian este mai profund, delimitat de cei doi
muşchi. Conţine : artera meningee mijlocie (din artera maxilară), o parte din
plexul pterigoidian, nervul mandibular şi ganglionul otic. (fig.9.60).

MUŞCHII MASTICATORI

Există patru perechi de muşchi masticatori, care au originea pe

exocraniu şi inserţia pe mandibulă, pe care o mobilizează prin intermediul
articulaţiei temporomandibulare. Toţi sunt inervaţi de ramuri ale nervului
mandibular şi vascularizaţi din artera maxilară.(fig.9.62).

Muşchiul maseter

Muşchiul maseter are o formă dreptunghiulară. Originea sa este pe

marginea inferioară a osului şi a arcului zigomatic, de unde fibrele coboară
spre mandibulă şi se inseră pe tuberozitatea maseterină, marginea
posteroinferioară şi faşa externă a ramurii mandibulei. Inervaţia este asigurată

42
de nervul maseterin, ramură a nervului mandibular. Contracţia unilaterală a
muşchiului duce lateral unghiul mandibulei, în timp ce contracţia bilaterală
ridică mandibula superior şi anterior.

Muşchiul temporal

Muşchiul temporal are forma unui evantai, care ocupă fosa omonimă.
Această formă este datorată dispoziţiei fibrelor sale, care sunt grupate în trei
fascicule : anterior – vertical şi anterior, intermediar – oblic anteroinferior şi
posterior – orizontal, oblic anteroinferior. Originea sa este pe fosa temporală,
linia temporală inferioară de pe faţa exocraniană a parietalului şi pe fascia
temporală ; fibrele converg într-un tendon, care trece medial de arcul
zigomatic şi se inseră pe procesul coronoidian şi pe marginea anterioară a
ramurii mandibulei. Muşchiul este inervat de cei trei nervi temporali profunzi
(anterior, intermediar şi posterior), ramuri din nervul mandibular. Dacă se
contractă unilateral, ridică şi împinge posterior mandibula ; contracţia
bilaterală ridică mandibula superoposterior.

Muşchiul pterigoidian lateral

Este situat între fosa infratemporală şi colul mandibulei. Fasciculul

său superior, slab reprezentat, uneşte faţa infratemporală a aripii mari
sfenoidale şi creasta infratemporală cu marginea anterioară a discului
ariculaţiei temporomandibulare. Fasciculul inferior, mai puternic, coboară de
pe faţa laterală a lamei laterale a procesului pterigoidian în fosa pterigoidiană
situată pe colul mandibulei. Ambele fascicule sunt inervate de nervul
omonim, din nervul mandibular. Când se contractă unilateral deplasează
anteromedial condilul mandibulei ; contracţia bilaterală detemină propulsia
condilului mandibulei.

Muşchiul pterigoidian medial

Are formă patrulateră alungită şi este situat pe faţa internă a ramurii

mandibulei. De la originea în fosa pterigoidiană (depresiune posterioară între
lamele procesului pterigoidian al sfenoidalului) fibrele sunt orientate inferior,
posterior şi lateral spre tuberozitatea pterigoidiană a mandibulei. Este inervat
de nervul pterigoidian medial din nervul mandibular. Contracţia unilaterală
duce intern unghiul mandibulei, în timp ce contracţia bilaterală ridică
mandibula anterosuperior.

Nervul mandibular

Este a treia ramură a nervului trigemen, desprinsă din acesta la

nivelul ganglionului trigeminal. Iese din cutia craniană prin gaura ovală,

43
separat de faringe prin muşchiul tensor al vălului palatin, de unde ajunge în
fosa infratemporală, plasându-se între muşchii pterigoidieni. Înainte ca nervul
să se bifurce în diviziunile anterioară şi posterioară furnizează ramura
meningeală, care se reîntoarce în cavitatea craniană prin gaura spinoasă şi
însoţeşte traiectul arterei meningee mijlocie şi nervul pterigoidian medial,
pentru muşchiul omonim. Din ganglionul otic, ataşat morfologic nervului, se
desprind nervii muşchiului tensor al vălului palatin şi al muşchiului tensor al
timpanului, precum şi ramura comunicantă cu nervul pterigoidian medial.
(fig. 9.63).

Diviziunea anterioară a nervului mandibular

Toate ramurile diviziunii anterioare conţin fibre motorii, cu excepţia

nervului bucal care este senzitiv.
- nervii temporali profunzi (anterior, intermediar şi posterior), care
apar deasupra marginii superioare a muşchiului pterigoidian lateral, destinaţi
muşchiului temporal;
- nervul maseterin, lateral şi superior de muşchiul pterigoidian lateral,
traversează posterior incizura mandibulei şi se bifurcă posterior de muşchiul
maseter pe care îl inervează;
- nervul pterigoidian lateral, între fasciculele muşchiului omonim;
- nervul bucal, trece printre capetele muşchiului pterigoidian lateral
şi ajunge pe faţa laterală a muşchiului bucinator. Ramurile sale sunt destinate
tegumentelor vecine muşchiului buccinator şi mucoasei bucale şi gingivale.

Diviziunea posterioară a nervului mandibular

Toate ramurile sunt senzitive, cu excepţia nervului alveolar inferior,

motor. (fig.9.63)
- nervul auriculotemporal ia naştere în fosa infratemporală, sub
ganglionul otic. Are un traiect spre posterior, deasupra arterei maxilare şi
pătrunde profund în regiunea parotidomaseterică. Prin ramurile sale
contribuie la inervaţia tegumentului regiunii temporale, pavilionului urechii,
meatului acustic extern, timpanului şi articulaţiei temporomandibulare.
Nervul auriculotemporal are un rol important şi în distribuţia fibrelor
parasimpatice postganglionare de la ganglionul otic la glanda parotidă.
- nervul lingual are originea în fosa infratemporală, de unde trece prin
spaţiul interpterigoidian, pterigomandibular, regiunea submandibulară şi
ajunge în loja sublinguală, intern de glanda submandibulară. Inervează
mucoasa planşeului cavităţii bucale, a extremităţii anterioare a limbii şi a
gingiei mandibulare.
- nervul alveolar inferior este cea mai voluminoasă ramură, cu origine
în fosa infratemporală. Trece prin spaţiul interpterigoidian,
pterigomandibular, canalul mandibular şi iese prin gaura mentală, de unde

44
devine nerv mental. Se distribuie tegumentului regiunii mentale şi dinţilor
inferiori. Furnizează nervul milohioidian, ramură motorie pentru muşchiul
milohioidian şi pântecul anterior al muşchiului digastric.

Ganglionul otic

Este un ganglion parasimpatic ataşat morfologic nervului mandibular,

dar care din punct de vedere funcţional aparţine nervului glosofaringian. Este
situat în fosa infratemporală, sub gaura ovală. Fibrele parasimpatice
preganglionare părăsesc trunchiul cerebral prin nervul glosofaringian şi ies
din cutia craniană; apoi iau calea nervului timpanic pentru a ajunge la
urechea medie. De aici, fibrele merg pe calea nervului pietros mic în fosa
craniană mijlocie şi ajung la ganglionul otic. În ganglion fibrele
preganglionare fac sinapsa cu fibrele postganglionare. Pe calea unei ramuri
comunicante cu nervul auriculotemporal, fibrele parasimpatice
postganglionare sunt distribuite glandei parotide.(fig.9.64).

Artera maxilară

Artera maxilară este ramură terminală a arterei carotide externe, de la

nivelul lojei parotidiene. Are un traiect anterior, superomedial; trece intern de
colul mandibulei, se ataşează feţei laterale a muşchiului pterigoidian lateral şi
plasată pe tuberozitatea maxilei intră în fosa pterigopalatină. Se termină prin
artera sfenopalatină destinată cavităţii nazale.
Pe parcurs emite numeroase ramuri:
- din porţiunea mandibulară (în raport cu colul mandibulei): arterele
auriculară profundă, timpanică anterioară, alveolară inferioară şi meningee
mijlocie. Acestea sunt destinate articulaţiei temporomandibulare, meatului
acustic extern, cavităţii timpanice, muşchiului milohioidian, regiunii
mentoniere şi arcadei dentare inferioare.
- din porţiunea pterigoidiană: arterele maseterină, temporale profunde,
bucală şi pterigomeningee. Irigă muşchii temporal, maseter şi buccinator,
precum şi dura mater craniană.
- din porţiunea pterigopalatină: arterele alveolară superioară şi
posterioară, infraorbitală şi artera canalului pterigoidian. Ele se distribuie
alveolelor dentare şi dinţilor superiori, feţei, palatului dur, vălului palatin,
amigdalei palatine, faringelui şi tubei auditive (prin ramuri faringiene.
(fig.9.65).

Anatomia de suprafaţă a arterei meningee mijlocii

Această arteră este ramură din artera maxilară de la nivelul porţiunii

mandibulare. Urcă printre rădăcinile nervului auriculotemporal şi pătrunde în
cutia craniană prin gaura spinoasă. Aici, se plasează în şanţul omonim al

45
temporalului. În endocraniu furnizează ramura frontală, orbitală, parietală,
pietroasă, accesorie, precum şi artera timpanică superioară, care prin canalul
nervului pietros mic se distribuie timpanului. (fig.9.66).

Plexul venos pterigoidian

Plexul venos pterigoidian este situat în fosa infratemporală. El adună
sângele venos din cavităţile nazale, cavitatea bucală şi de la orbită. Comunică
cu sinusul cavernos şi cu vena facială.

ARTICULAŢIA TEMPOROMANDIBULARĂ

Este o articulaţie sinovială, unica articulaţie mobilă a craniului, foarte

evoluată şi de mare importanţă stomatologică.
Aşa cum se poate deduce din denumire, componentele osoase sunt
reprezentate de osul temporal şi mandibulă.
Elementele osoase articulare ale temporalului sunt:
- fosa mandibulară sau cavitatea glenoidă: depresiune ovalară (aprox.
5-7mm) pe faţa inferioară a solzului temporalului şi pe versantul
anteroinferior al părţii timpanice a acestuia. Axa mare a fosei este orientată
fie transversal, fie oblic posteromedial, caz în care prelungirile posterioare ale
celor două axe se pot intersecta pe circumferinţa anterioară a găurii
occipitale. Fisura pietrotimpanică Glaser (între partea solzoasă şi timpanică a
osului) subîmparte fosa într-o porţiune anterioară articulară, pe solz şi o
porţiune posterioară nearticulară, pe partea timpanică. Fosa mandibulară este
mai largă decât condilul mandibulei.
- tuberculul articular: situat pe solzul temporalului, anterior fosei
mandibulare. Este o proeminenţă alungită, concavă transversal şi convexă
anteroposterior. Extremitatea sa posterioară descrie o pantă (care continuă
fosa mandibulară) de aprox. 9 mm lungime, care formează cu orizontală un
unghi cuprins între 5 şi 55°. Extremitatea sa anterioară este separată de fosa
infratemporală printr-o muchie fină transversală.
Din partea mandibulei avem:
- capul sau condilul: cilindric sau elipsoidal, este convex în toate
sensurile. Are un diametru mare transversal (18-20mm) şi un diametru mic
anteroposterior (8-10mm). Axa mare a condilului este orientată oblic
posteromedial, astfel încât prelungirea posterioară a celor doă axe formează
un unghi anterior de aprox. 145-160° pe circumferinţa anterioară a găurii
occipitale. Asemănător fosei mandibulei, capul are o suprafaţă articulară
anterosuperioară şi o suprafaţă nearticulară, posterioară.
Raportat la ramură, capul este orientat intern, putând fi orizontal sau
înclinat, caz în care polul său medial este superior şi posterior, iar polul
lateral anterior şi inferior.
Suprafeţele osoase articulare sunt acoperite de cartilaj hialin
modificat, învelit de o membrană fibroasă avasculară. Concordanţa

46
suprafeţelor articulare (fosa mandibulară mai largă decât condilul
mandibulei) este realizată de un disc sau menisc articular, format din fibre
concentrice, care devine la adult fibrocartilaginos.
Discul articular are formă eliptică, orientat transversal. Feţele sale
sunt adaptate suprafeţelor osoase, astfel faţa superioară este convexă anterior
pentru fosa mandibulară şi concavă posterior pentru tuberculul articular. Faţa
inferioară este concavă şi răspunde capului mandibulei. Marginea discului
este mai groasă posterior decât anterior. La nivelul celor două extremităţi
discul se bifurcă în câte o lamă ascendentă şi una descendentă:
- anterior, cele două lame se alipesc peretelui anterior al capsulei
articulare, între ele inserându-se fibrele muşchiului pterigoidian lateral;
- posterior, lama ascendentă, temporală şi cea descendentă,
mandibulară se ataşează lax peretelui posterior al capsulei; între ele pătrunde
un strat de ţesut conjunctiv vascularizat.
Componentele osoase sunt solidarizate printr-o capsulă fibroasă
dispusă lax în jurul suprafeţelor articulare. Fibrele capsulei sunt orientate
vertical; unele sunt superficiale, între exobază şi mandibulă
(bazicraniomandibulare), altele sunt profunde, care unesc exobaza cu
circumferinţa discului articular (temporomeniscale). Inserşia capsulei pe
suprafeţele osoase se face astfel:
- pe osul temporal: anterior pe marginea tuberculului articular,
posterior pe marginea anterioară a fisurii pietrotimpanice (aceasta rămâne
extracapsulară), medial la baza spinei sfenoidale, lateral pe versantul anterior
al procesului postglenoidal şi pe muchia osoasă de la rădăcina arcului
zigomatic.
- pe mandibulă: anterior pe marginea suprafeţei articulare a capului,
posterior inferior de suprafaţa articulară (pe aria triunghiulară a capului),
lateral pe poli.
- pe discul articular: lateral pe marginile discului, anterior şi posterior
fuzionează cu lamele ascendente şi descendente ale acestuia. Posterior,
capsula împreună cu lamele posterioare şi cu ţesutul conjunctiv vascular
formează frâul discal posterior Sappey.
La exterior, capsula articulară este întărită de ligamente: capsulare, în
contact direct şi accesorii, mai depărtate. Ligamentele capsulare:
- lateral sau temporomandibular: de pe tuberculul osului zigomatic pe
suprafaţa laterală şi posterioară a colului mandibulei; fibrele au o direcţie
posteroinferioară;
- medial sau lateral intern: între baza spinei sfenoidale şi suprafaţa
internă a colului.
Ligamentele accesorii sunt:
- sfenomandibular: de la spina sfenoidală la lingula mandibulei şi
marginea inferioară a găurii mandibulei;
- stilomandibular: între vârful procesului stiloidian pe marginea
posterioară a unghiului mandibulei.

47
 Discul articular compartimentează capsula articulaţiei într-un etaj
anterosuperior menisco-temporal şi un etaj posteroinferior menisco-
mandibular. Fiecare etaj are propria membrană sinovială. (fig.9.67)
Mişcările coordonate ale articulaţiilor temporomandibulare se fac sub
acţiunea muşchilor masticatori. Deşi discurile articulare compartimentează
articulaţiile în patru sectoare, acestea acţionează sincron şi coordonat, unitar
dpv. funcţional. Combinarea mişcărilor în cele patru compartimente conferă
atributul de pluriaxialitate acestei articulaţii.
În compartimentul meniscotemporal se desfăşoară translaţia. Aceasta
este o alunecare anteroinferioară (cu revenire) a condilului mandibular şi a
discului pe panta tuberculului articular. Axa mişcării este transversală
bicondiliană, prin centrul celor doi condili. Deplasarea bilaterală a condililor
determină mişcarea simetrică a mandibulei; condilii se deplasează
posterosuperior spre anteroinferior. Deplasarea unilaterală determină o
mişcare asimetrică, lateralizată, cu o traiectorie curbă, dinspre
posterosuperior şi lateral spre anteroinferior şi medial.
În compartimentul meniscomandibular se desfăşoară mişcarea în
„balama” şi rotaţia în jurul axei verticale.
Mişcarea în „balama” constă în rotirea condilului faţă de discul
articular, realizându-se coborârea mandibulei.
Rotaţia în jurul axei verticale se realizează în fosa mandibulară, este
unilaterală, de mică amplitudine datorită tensiunii capsulei articulare asupra
polului lateral condilian (deplasare anterolaterală – mişcare translaţia.
(fig.9.68, 9.69).

Mişcările mandibulei

Sub acţiunea muşchilor masticatori mandibula efectuează trei tipuri de

mişcări: coborârea şi ridicarea, propulsia şi retropulsia, lateropulsia.
Coborîrea şi ridicarea mandibulei se realizează simetric în articulaţiile
temporomandibulare.
În mişcarea de coborâre în articulaţie temporomandibulară se
efectuează iniţial o mişcare în „balama”, urmată de o translaţie. Muşchii
implicaţi sunt: geniohioidianul, milohioidianul şi pântecul anterior al
digastricului. Ridicarea mandibulei este o mişcare inversă, determinată de
muşchii: maseter, temporal şi pterigoidian medial.
Propulsia şi retropulsia mandibulei sunt mişcări de proiecţie
anterioară şi posterioară a mentonului; în propulsie mandibula coboară uşor.
Sunt deplasări simetrice, desfăşurate simultan în articulaţiile
temporomandibulare. În timpul propulsiei articulaţia temporomandibulară
realizează o translaţie. Muşchiul propulsor este pterigoidianul lateral, prin
fasciculele sale. Mişcarea de retropulsie este determinată printr-o translaţie
inversă a articulaţiei temporomandibulare, fiind influenţată de muşchii:
temporal, geniohioidian şi pântecul posterior al digastricului.

48
 Deplasarea alternativă a mandibulei la dreapta sau la stânga, în timpul
masticaţiei, se numeşte lateropulsie. Mişcările sunt unilaterale şi asimetrice;
condilul activ (la nivelul căruia se face mişcarea) se roteşte lateral faţă de o
axă verticală, în timp ce condilul opus efectuează o translaţie, spre
anteroinferior şi medial. Muşchiul care intervine este pterigoidianul lateral.

REGIUNEA PAROTIDIANĂ

Ocupă partea posterolaterală a feţei, la limita cu gâtul. Este o regiune

simetrică, de formă patrulateră, care la exterior are următoarele limite :
- superior – arcada zigomatică ;
- inferior – orizontala care uneşte unghiul mandibulei cu mastoida
temporalului,
- anterior – marginea posterioară a ramurii mandibulei ;
- posterior – procesul mastoidian şi meatul acustic extern.
În profunzimea regiunii se află loja care adăposteşte glanda parotidă. Loja
parotidiană se situează retromandibular, fiind bine delimitată de pereţi
fasciali, reprezentaţi de lama superficială a fasciei cervicale, fascia
parotidiană, fascia maseterică şi cea bucofaringiană. (fig.9.59)
Peretele superior este delimitat de fixarea foiţelor lamei superficiale a
fasciei cervicale de marginea inferioară a arcului zigomatic şi de peretele
anterior al meatului acustic extern.
Peretele inferior este format de un sept dependent de lama superficială
a fasciei cervicale, care delimitează loja de loja submandibulară.
Peretele anterior este format prin dedublarea fasciei
parotidomaseterice, care acoperă marginea posterioară a ramurii mandibulei
şi muşchii maseter şi pterigoidian medial.
Peretele posterior rezultă prin contopirea fasciilor de mai sus.
Glanda parotidă este cea mai mare dintre glandele salivare perechi
care se deschid în cavitatea bucală. Nervul facial traversează glanda şi o
divide într-o parte superficială, laterală şi una profundă, medială nervului.
Partea superficială este acoperită de structurile superficiale ale feţei, medial
mulându-se pe marginea posterioară a ramurii mandibulei şi pe muşchii
maseter şi pterigoidian medial. Partea profundă se află în raport cu muşchii
sternocleidomastoidian şi cu pântecul posterior al muşchiului digastric, prin
intermediul căruia se învecinează cu mănunchiul vasculonervos al gâtului.
(fig.9.58).
De la marginea anterioară a glandei pleacă ductul parotidian sau
canalul lui Stenon. Acesta este situat sub arcada zigomatică şi are un traiect
orizontal spre anterior. Trece lateral de muşchiul maseter şi de corpul adipos
al obrazului, perforează muşchiul buccinator şi se deschide în vestibulul
bucal, în dreptul molarului doi superior. De-a lungul său pot fi prezente
glande parotide accesorii.

49
 Nervul facial străbate glanda (la aprox. 2cm sub arcada zigomatică) şi
se împarte intraglandular într-o diviziune superioară, temporofacială şi una
inferioară, cervicofacială. Prin anastomozarea ramurilor acestor diviziuni se
formează un plex intraparotidian.
Artera carotidă externă urcă în parenchimul glandei, profund de
nervul facial. Ea se bifurcă la aprox. 4 cm deasupra unghiului mandibulei în
ramurile sale terminale : arterele temporală superficială şi maxilară.
Pediculul vasculonervos maxilar trece în regiunea infratemporală, el
fiind format din artera şi vena maxilară şi nervul auriculotemporal.
Pediculul vasculonervos temporal superficial urcă în regiunea
temporală şi în afara arterei şi venelor temporale superficiale include şi
nervul auriculotemporal.
Peretele anterior al lojei este perforat de pediculul anterior ce cuprinde
artera şi vena transversă a feţei, împreună cu ductul parotidian.
Vena retromandibulară este formată prin unirea venelor maxilare şi
temporale superficiale, la nivelul colului mandibulei. Traversează glanda şi
părăseşte loja prin peretele inferior septal.
În lojă există lanţuri de noduli limfatici parotidieni superficiali şi
profunzi, care conduc limfa în nodurile jugulare interne şi externe.

STRUCTURILE MEDIANE CERVICOCEFALICE

Includ structuri anatomice care formează căile digestive şi respiratorii

şi care au un segment comun la nivelul faringelui. (fig.9.86).

Regiunea nazală

Este formată dintr-o porţiune proeminentă situată în centrul masivului

facial – nasul extern şi din cavităţile nazale osoase.

Nasul extern

Are forma unei piramide plasată în mijlocul feţei; poate avea aspecte
diferite, individuale. Acestei piramide i se descriu:
- rădăcina, superioară, între sprâncene;
- vârful, în partea inferioară;
- dosul, format prin unirea a două versante laterale;
- aripi, lateral de vârf;
- nări, orificii delimitate de aripi.
Planurile de acoperire sunt reprezentate de tegumentul gros,
subcutisul subţire şi un strat muscular. Acesta este constituit de muşchii
procerus, ridicător al buzei superioare şi aripii nasului şi de porţiunea alară a
muşchiului nazal (descrişi la muşchii expresiei faciale). Ultimul plan este cel

50
osteocartilaginos, alcătuit de oasele nazale, procesul frontal al maxilei şi
cartilajele septal, alare mari şi mici.
Nasul extern este irigat de artera oftalmică (prin artera dorsală şi
artera nazală externă) şi de artera facială (prin artera unghiulară şi ramurile
nazale laterale). Vena facială colectează venele, iar limfa este drenată în
nodurile parotidiene şi submandibulare. Inervaţia este senzitivă, prin ramuri
nazale externe şi interne ale nervului infraorbital (porţiune terminală a
nervului maxilar).

Cavitatea nazală

Are forma unui tub turtit transversal, divizat de un sept transversal

median în două compartimente – fosele nazale. Orificiul anterior sau apertura
piriformă permite comunicarea foselor nazale cu exteriorul, în timp ce
orificiul posterior sau coanele, realizează legătura cu nazofaringele. (fig.
9.90, 9.91, 9.92, 9.93, 9.94)
Apertura piriformă este delimitată de oasele nazale, spina nazală
anterioară şi de incizura nazală a maxilei. Coanele sunt circumscrise de:
corpul şi lama medială a procesului pterigoidian sfenoidale, aripile vomerului
şi lama orizontală a palatinului.
Cele două orificii sunt delimitate de patru pereţi.
- Peretele superior este format de porţiunea nazală a frontalului, lama
ciuruită a etmoidalului şi faţa anterioară a corpului sfenoidalului. Are
raporturi cu sinusurile frontal şi sfenoidal şi cu fosa craniana anterioară.
- Peretele inferior este format anterior de procesul palatin al maxilei,
iar posterior de lama orizontală a osului palatin; separă cavitatea nazală de
cea bucală.
- Peretele medial este delimitat de: septul nazal osos, lama
perpendiculară a etmoidalului, vomer, creasta şi rostrul/ciocul sfenoidal,
creasta nazală. Prin intermediul acestui perete are raporturi cu cavitatea
bucală.
- Peretele lateral este format de numeroase oase, care dinspre anterior
spre posterior sunt: procesul frontal al maxilei, lacrimalul, faţa nazală a
corpului maxilei, labirintul etmoidalului, cele trei cornete nazale, lama
verticală a palatinului, lama medială a procesului pterigoidian al
sfenoidalului. Raporturile tangente sunt cu cavitatea orbitală, sinusul maxilar,
celulele etmoidalului şi cu fosa pterigopalatină. O caracteristică a acestui
perete este prezenţa celor trei cornete nazale: superior, mijlociu şi inferior.
Primele două aparţin etmoidalului şi sunt lamele sagitale, încurbate cu
convexitatea proeminând în fosele nazale. Cel inferior este o lamă osoasă
recurbată pe peretele lateral, fixată superior de maxilă şi palatin. Între faţa
internă a peretelui lateral al cavităţii nazale şi concavitatea cornetelelor se
delimitează trei meaturi, superior, mijlociu şi inferior, în care se deschid
sinusurile paranazale: celulele etmoidale posterioare în meatul superior,

51
celulele etmoidale anterioare şi mijlocii, sinusul frontal şi sinusul maxilar în
meatul mijlociu, iar în meatul inferior canalul nazolacrimal.

Mucoasa cavităţii nazale

Mucoasa pituitară tapetează scheletul osos şi se continuă cu mucoasa

sinusurilor paranazale şi cu cea a nazofaringelui.
Mucoasa senzorială, specializată în recepţia stimulilor olfactivi,
căptuşeşte peretele superior, cornetul superior şi septul nazal adiacent -
regiunea olfactorie.
În restul cavităţii nazale mucoasa conţine glande şi plexuri venoase,
cu rol de încălzire şi umectare al aerului inspirat - regiunea respiratorie.

Vascularizaţia cavităţi nazale

Arterele sunt ramuri din artera carotidă externă – prin artera maxilară
şi din artera carotidă internă – prin artera oftalmică.
Artera maxilară se termină prin artera sfenopalatină, care emite
arterele nazale posterioare laterale şi ramuri septale posterioare.
Artera oftalmică irigă regiunea prin intermediul arterelor etmoidale,
anterioară şi posterioară.
Venele mucoasei sunt drenate în venele faciale, sfenopalatine (prin
intermediul cărora ajung în plexul pterigoidian) şi etmoidale.
Limfa se dirijează spre nodurile submandibulare, parotidiene, faciale
şi retrofaringiene. (fig.9.95, 9.96).

Inervaţia cavităţii nazale

Inervaţia mucoasei provine din mai multe surse şi este senzitivă,

senzorială şi secretomotorie: nervii olfactivi (pentru mucoasa olfactivă),
ganglionul pterigopalatin – prin ramuri nazale posterosuperioare laterale şi
mediale şi nervul nazopalatin (pentru cornete, meaturi superior şi mijlociu,
sept nazal, perete superior al cavităţii) şi nervul etmoidal anterior din nervul
oftalmic (pentru sept, perete lateral al cavităţii, vestibul).

Fosa pterigopalatină

Este o regiune profundă a feţei, în prelungirea fosei infratemporale.

Deşi nu este situată pe linia mediană, fiind bilaterală, simetrică, este descrisă
acum datorită conţinutului bogat destinat cavităţilor nazale, bucale, orbitei şi
feţei.
Are forma unei piramide patrulatere, cu baza în sus şi prezintă mai
mulţi pereţi osoşi, prin intermediul cărora comunică cu spaţiile învecinate.
(fig.9.97).

52
 Anterior este tuberozitatea maxilei care delimitează fisura orbitală
inferioară (comunicare cu orbita) şi care este perforată de orificiile alveolare,
care se deschid la nivelul alveolelor superioare.
Posterior avem faţa maxilară a sfenoidalului cu gaura rotundă
(comunicare cu endobaza) şi procesul pterigoidian al sfenoidalului, traversat
la nivelul bazei de canalul pterigoidian sau Vidian (comunicare cu exobaza).
Perete lateral nu există, la acest nivel fosa comunicând direct cu fosa
infratemporală prin fanta pterigomaxilară.
Peretele medial este format de lama verticală a palatinului, iar prin
gaura sfenopalatină comunică cu cavitatea nazală.
Baza este reprezentată de faţa inferioară a corpului osului sfenoidal.
Vârful se continuă în canalele palatine mare şi mic, care traversează
palatul dur şi se deschid prin găurile omonime în cavitatea bucală.
Fosa infratemporală conţine artera şi nervul maxilar, plexul venos
pterigoidian şi ganglionul pterigopalatin.

Artera maxilară

Artera maxilară ajunge în fosă prin fanta pterigomaxilară şi se

plasează pe tuberozitatea maxilei. La acest nivel emite:
- artera alveolară superioară posterioară: coboară pe tuberozitatea
maxilei, întră prin găurile alveolare şi dă naştere ramurilor dentale şi
peridentale, pentru alveole, molari şi premolari;
- artera infraorbitală trece prin fisura orbitală inferioară în cavitatea
orbitală, iar de aici prin şanţul, canalul şi orificiul infraorbital ajunge la faţă;
emite arterele alveolare superioare anterioare, care prin ramuri dentale şi
peridentale se distribuie dinţilor frontali;
- artera canalului pterigoidian traversează canalul şi irigă faringele şi
tuba auditivă;
- artera palatină descendentă intră în canalul palatin mare şi furnizează
arterele palatine mare şi mici, pentru vălul palatin, palatul dur şi amigdala
palatină;
- artera sfenopalatină este ramura terminală, care trece prin gaura
sfenopalatină şi vascularizează cavitatea nazală prin arterele nazale
posterioare laterale şi prin ramurile septale. (fig.9.98).

Nervul maxilar

Nervul maxilar traversează anterolateral fosa pterigopalatină, pe care

o părăseşte prin fisura orbitală inferioară. Se situează superior de artera
maxilară. Emite:
- ramuri alveolare superioare posterioare, care pătrund prin orificiile
de pe tuberozitatea maxilei; inervează alveolele şi molarii superiori;

53
 - nervii pterigopalatini sau sfenopalatini trimit eferenţe ganglionului
pterigopalatin; din ei se desprind ramuri nazale posterioare, care trec prin
orificiul sfenopalatin, nervul nazopalatin, care traversează canalul incisiv şi
inervează extremitatea anterioară a bolţii palatine şi nervii palatini mare şi
mic, pentru vălul şi bolta palatină;
- nervul zigomatic traversează orbita şi osul zigomatic;
- nervul infraorbital continuă traiectul nervului maxilar în orbită, unde se
plasează pe peretele inferior, în şanţul infraorbital. (fig.9.99).

Plexul venos pterigoidian este dispus în jurul arterei maxilare;

colectează venele satelite arterelor de mai sus.

Ganglionul pterigopalatin se situează medial şi inferior nervului

maxilar. Primeşte aferenţe de la nervii sfenopalatini şi trimite eferenţe
acestora, precum şi nervului zigomatic. Din punct de vedere morfologic este
anexat nervului maxilar, dar funcţional aparţine nervului intermediar.
Prezintă trei rădăcini:
- rădăcina parasimpatică formată din fibre preganglionare îl abordează
pe calea nervului sfenopalatin (Vidian). Aici fibrele fac sinapsă cu fibre
postganglionare, care părăsesc ganglionul sub mai multe forme: ramuri
nazale posterioare superioare laterale şi mediale, nerv nazopalatin, nerv
palatin mare şi nervi palatini mici, nerv faringian.;
- rădăcina simpatică abordează ganglionul pe calea nervului canalului
pterigoidian – nerv pietros profund. Fibrele traversează ganglionul fără a face
sinapsă şi se distribuie glandei lacrimale (pe calea nervului maxilar) şi
mucoasei nazofaringelui (prin nervul faringian);
- rădăcina senzorială este reprezentată de nervii pterigopalatini, care
transferă în nervul maxilar fibre senzitive de la ramurile nazale posterioare
superioare şi inferioare, nervii palatin mare şi mici. Şi aceste fibre traversează
ganglionul fără a face sinapsă. (fig.9.100).

Sinusurile paranazale

Sunt compartimente pneumatice perechi situate în jurul foselor

nazale, cu care acestea comunică. Sunt căptuşite cu o mucoasă care se
continuă cu cea a cavităţilor nazale; din această cauză procesele inflamatorii
nazale pot interesa şi mucoasa sinusală (sinuzite).
Sinusul frontal este o cavitate de formă piramidală cu baza inferioară,
situată în grosimea solzului frontalului, lateral de glabelă. Rezultă prin
împărţirea compactei osoase într-o lamă anterioară şi una posterioară. Sunt
despărţite printr-un sept sagital. La nivelul bazei se găseşte un orificiu, care
prin canalul nazofrontal, se deschide în meatul nazal mijlociu.
Sinusul etmoidal este format din mai multe cavităţi neregulate, celule
etmoidale, care formează labirintul etmoidal. Există celule anterioare,

54
mijlocii şi posterioare, care se deschid în meaturile nazale superior şi
mijlociu.
Sinusul sfenoidal are o formă neregulată şi este situat în osul
sfenoidal. Are raporturi importante de vecinătate cu sinusurile cavernoase şi
cu conţinutul acestora. Se deschid printr-un orificiu în recesul sfenoetmoidal.
Sinusul maxilar este cel mai voluminos. Are forma unei piramide
triunghiulare şi este situat în corpul maxilei. La nivelul bazei, situată medial,
se găseşte hiatul semilunar, care reprezintă orificiul de deschidere în meatul
nazal mijlociu.

Cavitatea bucală

Reprezintă primul segment al aparatului digestiv. Este situată pe linia

mediană, în etajul inferior al feţei. Conţine arcadele alveolo-dentare
superioară şi inferioară şi limba. Cavitatea bucală are un orificiu anterior,
prin care comunică cu exteriorul şi un orificiu posterior, care se continuă cu
orofaringele.
Peretele anterior al cavităţii bucale este format de buze.

Buzele sunt două formaţiuni musculomembranoase, cu rol în definirea

fizionomiei şi în mimică. Există o buză superioară şi una inferioară, care se
termină la extremităţi prin comisuri; acestea se continuă cu unghiul bucal.
Buzele şi unghiurile bucale delimitează orificiul bucal, care devine o fantă
transversală, când buzele sunt apropiate.
Faţa anterioară diferă la buza superioară faţă de cea inferioară. Astfel,
la buza superioară prezintă un şanţ median, subnazal – filtrum, care se
termină inferior printr-un tubercul. Buza inferioară prezintă o depresiune
mediană, flancată de suprafeţe uşor concave.
Faţa posterioară este mucoasă, cenuşie roşiatică, cu numeroase
glande.
În structura buzelor intră tegument, strat muscular, strat glandular şi
mucoasa. Tegumentul este gros, prevăzut cu peri, glande sebacee şi
sudoripare. Stratul muscular este constituit în special din muşchiul orbicular
al gurii, căruia i se adaugă şi alţi muşchi pieloşi. În stratul glandular găsim
glande labiale, acinoase. Mucoasa de culoare roşie palidă se continuă cu cea a
obrajilor şi gingiilor.
Vascularizaţia este dată de artera şi vena facială; limfa se drenează în
nodurile submandibulare, submentale şi preauriculare. Inervaţia motorie
provine din nervul facial, iar cea senzitivă din nervul trigemen.
Arcadele alveolodentare împart cavitatea bucală într-un vestibul şi o
cavitate propriu-zisă.

Vestibulul bucal este cuprins între versantul extern al arcadelor, buze

şi obraji. Comunică posterior cu cavitatea propriu-zisă prin spaţiile

55
interdentare şi prin spaţiul situat posterior de ultimul molar, iar anterior
comunică cu exteriorul prin orificiul bucal (delimitat de cele două buze; cu
buzele apropiate devine o fantă).
Pereţii vestibulului sunt tapetaţi de o mucoasă care ia numele
formaţiunii subjacente: labială (pe suprafaţa internă a buzelor), bucală
(înveleşte muşchiul buccinator), alveolară (aderă de periostul alveolar). La
locul de reflexie al mucoasei labiale în cea alveolară se formează şanţurile
vestibulare, în formă de fund de sac.
La suprafaţă mucoasa prezintă:
- frâul buzei superioare: plică mediană între mucoasa alveolară şi buza
superioară;
- frâul buzei inferioare: similar precedentului, mai slab dezvoltat;
- plicile alveolobucale: cute la nivelul şanţurilor vestibulare, în dreptul
premolarilor;
- papila ductului parotidian: în dreptul coletului molarului doi
superior;
- gaura infraorbitală: în zona bucală a şanţului vestibular superior;
- gaura mentală: în şanţul gingivolabial inferior;
- fosa canină: depresiune a şanţului vestibular superior, deasupra
caninului şi incisivului lateral;
- creasta zigomaticoalveolară: posterior pe vestibul, în dreptul
primilor doi molari superiori;
- fosa retroalveolară: posterior de creasta zigomaticoalveolară, în
şanţul vestibular superior;
- plica pterigomandibulară: porţiune terminală a şanţurilor vestibulare.
Arterele vestibulare sunt ramuri mucoase din arterele: infraorbitală,
mantală, labiale, submentală, bucală. Venele se drenează în vena facială şi
plexurile pterigoidian şi alveolar. Nodurile submandibulare colectează limfa,
iar inervaţia senzitivă este dependentă de ramuri ale nervilor mandibular şi
maxilar.

Cavitatea bucală propriu-zisă este delimitată anterior de versantul

intern al proceselor alveolodentare, superior de bolta palatină, inferior de
planşeul bucal şi posterior de istmul orofaringian (comunicare cu faringele).
Peretele superior reprezentat de palat este format anterior de palatul
dur (procesul palatin al maxilelor şi lama orizontală a palatinelor) şi posterior
de palatul moale sau vălul palatin (aponevroză şi muşchi). Are aspectul unei
bolte, cu mai multe detalii anatomice:
- torus palatin: proeminenţă osoasă mediană;
- rafeu palatin: structură mucoperiostală mediană;
- papila incisivă: proeminenţă mucoasă mediană, la 1 cm posterior de
incisivii centrali superiori;
- plici palatine transversale: reliefuri mucoase în partea anterioară a
palatului;

56
 - gaura palatină mare: simetrică, în unghiul posterolateral al palatului
osos;
- foveola palatină: depresiune pe palatul moale, aproape de linia
mediană (deschiderea glandelor palatine);
- istm orofaringian: delimitat de uvula palatină, pilierii vălului şi
rădăcina limbii.
Planşeul bucal este acoperit în mare parte de limbă, putându-se
examina după ridicarea segmentului mobil al acesteia. Prezintă următoarele
detalii:
- frâul limbii: repliu fibromucos median, între faţa inferioară a
corpului limbii şi planşeu;
- caruncula sublinguală: tubercul la baza de inserţie a frâului lingual,
perforat de orificiul de deschidere al ductului glandei submandibulare;
- plica sublinguală: repliu mucos simetric dat de glanda sublinguală;
prezintă orificiile de deschidere ale ductelor acestor glande. (fig.9.102,
9.103).

Dinţii

Principalele roluri ale dinţilor sunt în masticaţie (fărămiţarea

alimentelor), articularea sunetelor şi în fizionomiei.
Sunt situaţi la nivelul celor două arcade alveolodentare, suparioară şi
inferioară. Arcada superioară se găseşte la nivelul procesului alveolar al
maxilei şi prezintă opt alveole dentare, a căror formă şi mărime depinde de
numărul şi aspectul rădăcinii dinţilor pe care îi conţin. Ele sunt
compartimentate prin septuri interradiculare. Arcada inferioară este formată
din procesul alveolar al mandibulei; are aceleaşi aspecte anatomice cu cea
superioară. (fig.9.104).
Există mai multe tipuri de dinţi:
- temporari, deciduali sau prima dentiţie, în număr de 20;
- permanenţi sau a două dentiţie, în număr de 32. Dispoziţia dinţilor
permanenţi pentru fiecare hemiarcadă, dinspre medial spre lateral, este
următoarea:
- doi incisivi, medial şi lateral (secţionează alimentele);
- un canin (sfâşie alimentele);
- doi premolari, primul şi al doilea (triturează alimentele);
- trei molari, primul, al doilea şi al treilea sau „molarul de minte”
(fărămiţează alimentele). (fig.9.105).
Din punct de vedere structural macroscopic, un dinte este compus din:
- coroană – porţiunea extraalveolară; este acoperită cu smalţ;
- rădăcina – porţiunea intraalveolară; acoperită de ciment;
- colul – porţiunea dintre rădăcină şi coroană; corespunde joncţiunii
smalţ – ciment;

57
 - cavitatea dintelui sau pulpară – porţiunea internă învelită de dentină
sau ivoriu; conţine pulpa corespunzător coroanei dintelui. Se prelungeşte în
rădăcină sub forma unui canal, care se deschide în alveole prin gaura
apexului rădăcinii dintelui.
Fiecărui dinte i se descriu mai multe feţe:
- vestibulară sau externă, în raport cu vestibulul cavităţii bucale;
- linguală sau internă, orientată spre cavitatea bucală propriu-zisă;
- ocluzală, superioară, în contact cu omonima dinţilor de pe arcada
opusă;
- aproximală, de contact cu feţele corespunzătoare ale dinţilor vecini;
faţa mezială este mai apropiată liniei mediane, în timp ce faţa distală este mai
îndepărtată.
Dinţii sunt susţinuţi prin parodonţiu, care reprezintă totalitatea
ţesuturilor din jurul dintelui. Parodonţiul este format de gingie, periodonţiu,
ciment radicular şi alveolele dentare.
Gingia este componentă a mucoasei bucale, care înveleşte alveola şi
coletul dintelui şi care, în spaţiul interdental, formează papila gingivală sau
interdentală.
Periodonţiul cuprinde ligamentele care susţin articulaţia dento-
alveolară (un tip particular de articulaţie - gomfoza).
Cimentul radicular este de natură osoasă şi fixează dintele prin
ancorarea fibrelor periodontale.
Alveolele (os alveolar) sunt structuri dento-osoase de suport; în cadrul
unei alveole, rădăcinile dinţilor multiradiculari sunt separate prin septuri
interradiculare.
Vascularizaţia şi inervaţia dinţilor
Arterele provin din artera maxilară. Arcada superioară este irigată de
artera alveolară superioară posterioară şi de arterele alveolare superioare
anterioare. Arcada inferioară este vascularizată de arterele alveolare
superioare anterioare. Aceste artere emit ramuri dentale şi peridentale
destinate pulpei şi structurilor osoase şi conjunctivale ale parodonţiului şi
gingiei.
Venele sunt satelite arterelor şi sunt colectate de plexul pterigoidian,
apoi de venele maxilare.
Limfa arcadei superioare drenează în nodurile submandibulare, iar cea
a arcadei inferioare în nodurile submentale.
Inervaţia este realizată prin ramuri ale nervilor maxilar şi mandibular.
Arcada dentară superioară este inervată de ramuri alveolare superioare
posterioare (molari), ramura alveolară superioară mijlocie (premolari) şi
ramuri alveolare superioare anterioare (frontali). Arcada dentară inferioară
este inervată de nervul alveolar inferior. Gingia primeşte inervaţie prin
ramuri gingivale ale nervilor alveolari superiori, iar parodonţiul de ramuri
peridentale ale nervilor alveolari corespunzători.

58
 Limba

Limba are roluri în masticaţie, deglutiţie, fonaţie şi în perceperea

gustului. Este situată în cavitatea bucală, între bolta palatină şi faţa linguală a
arcadelor dentare.
Configuraţie externă
Limba are forma unui con turtit superoinferior, cu vârful anterior.
Prezintă o extremitate posterioară – rădăcina şi o extremitate anterioară –
corpul, care se termină printr-un vârf. Corpul este flancat de două margini.
Partea superioară a limbii sau dosul priveşte spre peretele superior al cavităţii
bucale. Această faţă este divizată de şanţul terminal, de forma literei V,
deschis anterior, într-o porţiune anterioară (aprox. 2/3 anterioare) presulcală
(bucală) şi o porţiune posterioară, retrosulcală (faringiană). Şanţul terminal
delimitează corpul limbii de rădăcina acesteia. La nivelul părţii presulcale
găsim pe linia mediană un şanţ. Acest şanţ median se termină posterior la
nivelul găurii oarbe, situată pe şanţul terminal. Faţa inferioară corespunde
planşeului cavităţii bucale. (fig.9.106, 9.107).
Mucoasa limbii
Cele 2/3 anterioare ale feţei dorsale sunt acoperite cu o mucoasă de tip
senzorial, specializată în perceperea gusturilor. Pe suprafaţă, anterior şanţului
terminal, prezintă numeroase proeminenţe, numite papile linguale:
- filiforme şi conice – pe faţa bucală;
- fungiforme – pe toată suprafaţa presulcală;
- circumvalate sau caliciforme – anterioare şi paralele şanţului
terminal; formează „V”-ul lingual;
- foliate – pe margini şi în extremitatea posterioară a părţii presulcale.
Partea postsulcală a dosului şi faţa inferioară a limbii sunt învelite de
o mucoasă mobilă, care se continuă cu mucoasa planşeului bucal, a vălului
palatin şi a orofaringelui. Pe linia mediană prezintă frâul limbii, flancat de
plicile fimbriate, vestigii mucoase.
Muşchii limbii
Sunt intrinseci, proprii şi extrinseci, scheletici. Musculatura intrinsecă
are originea şi inserţia pe scheletul fibros al limbii.(fig.9.108).
Scheletul fibros este alcătuit de un sept fibros mediosagital, întins
între vârful limbii şi osul hioid şi de aponevroza linguală, rezultată prin
îngroşarea mucoasei de pe dosul limbii.
Musculatura intrinsecă
Muşchiul longitudinal superior – pe faţa dorsală sub aponevroză,
uneşte rădăcina cu vîrful limbii;
Muşchiul longitudinal inferior – pe faţa inferioară, cu aceeaşi
dispoziţie;
Muşchiul transvers – dispus orizontal între muşchii longitudinali, de
la sept la marginea limbii.

59
 Muşchii intrinseci modifică dimensiunile limbii: astfel, muşchii
longitudinali scurtează limba şi o recurbează superior sau inferior, muşchiul
transvers o alungeşte şi o îngustează, iar muşchiul vertical o turteşte.
Musculatura extrinsecă are originea pe oasele vecine şi inserţia la
nivelul scheletului fibros lingual.
Muşchiul genioglos – de pe spina mentală a mandibulei. La inserţie
fibrele sale se intrică cu cele ale muşchiului constrictor superior al faringelui.
Menţine limba aplicată pe planşeul bucal şi o proiectează în afara gurii.
Muşchiul hioglos – de pe corpul şi coarnele hioidului. Este antagonist
al muşchiului de mai sus, trage limba posteroinferior.
Muşchiul stiloglos – de pe procesul stiloid al temporalului. Fibrele
sale se intrică cu cele ale muşchiului hioglos. Trage limba posterosuperior.
Muşchiul condroglos – de pe cornul mic al hioidului. Are acţiune
identică cu a muşchiului hioglos.
Muschiul palatoglos - de pe aponevroza palatină pe marginile
rădăcinii limbii. Contracţia sa apropie arcul palatoglos de linia mediană, fiind
un sfincter al istmului faringian.
Cu excepţia muşchiului palatoglos, inervat de plexul faringian prin
fibre vagale, toţi muşchii intrinseci şi extrinseci primesc inervaţie de la nervul
hipoglos.
Vascularizaţia şi inervaţia limbii
Principala sursă de vascularizaţie arterială a limbii este reprezentată
de artera linguală. Aceasta emite ramuri dorsale pentru rădăcina limbii şi
artera profundă pentru corp. O sursă secundară de vascularizaţie a rădăcinii
este oferită de artera maxilară, prin arterele faringiană ascendentă şi palatină
descendentă. Prin anastomozarea celor două artere profunde ale limbii se
formează la nivelul vârfului limbii arcul ranin.
Venele dorsale, vena profundă, vena sublinguală şi venele ranine se
varsă în vena facială, afluent al venei jugulare.
Drenajul limfatic al limbii urmează următoarele căi: vârful în nodulii
submentali, marginile în nodulii submandibulari şi de aici în nodulul
jugulodigastric (se găseşte la intersecţia venei jugulare interne cu pântecul
posterior al digastricului), care colectează şi limfa de la nivelul rădăcinii; din
teritoriul central al limbii drenajul este asigurat de nodulii mandibulari. De la
toate aceste staţii intermediare limfa este colactată, în final, de nodulii
cervicali profunzi superiori. (fig.9.109).
Limba primeşte inervaţie motorie, senzitivă şi senzorială. Inervaţia
motorie este asigurată de ramurile nervilor hipoglos şi glosofaringian; cea
senzitivă de nervii mandibular (prin nervul lingual), glosofaringian şi vag
(nervul laringeu superior). Receptorii gustativi situaţi anterior şanţului
terminal sunt inervaţi de nervul intermediar al lui Wrisberg (VII bis), în timp
ce receptori de la nivelul şanţului şi cei postsulcali sunt deserviţi de nervul
glosofaringian.

60
 Planşeul bucal

Formaţiunile planşeului bucal situate superior muşchilor milohioidieni

aparţin regiunii sublinguale. Regiunea separă cavitatea bucală de regiunile
gâtului.
Explorarea planşeului bucal este posibilă doar după ridicarea
segmentului mobil al limbii. Elementele anatomice superficiale au fost
descrise la cavitatea bucală propriu zisă. În profunzime este situată loja
sublinguală, delimitată superior de mucoasa sublinguală, lateral de foseta
sublinguală de pe corpul mandibulei şi inferior de muşchii milohioidieni, care
formează diafragma orală. Loja sublinguală conţine glanda sublinguală,
artera şi vena sublinguală, împreună cu nervii lingual şi hipoglos. (fig.9.110).

Muşchiul milohioidian
Face parte din grupa muşchilor suprahioidieni şi împreună cu cel
controlateral formează diafragma gurii. Are originea pe linia milohioidiană a
mandibulei şi inserţia pe rafeul milohioidian (fibrele anterioare) şi pe faţa
anterioară a osului hioid (fibrele posterioare). Inervaţia este asigurată de
nervul omonim, ramură din nervul mandibular. Contracţia sa coboară
mandibula şi ridică osul hioid. (fig.9.111, 9.112).
Muşchiul geniohioidian
Este tot un muşchi suprahioidian, situat mai profund decât
precedentul. Uneşte spina mentală cu faţa anterioară a corpului osului hioid.
Muşchiul este inervat de nervul hipoglos. Are acţiune similară muşchiului
milohioidian. (fig.9.108, 9.110, 9.113).
Glanda sublinguală
Ocupă cea mai mare parte a lojei sublinguale, fiind situată în foseta
omonimă de pe faţa internă a corpului mandibulei. Medial are raporturi cu
muşchiul genioglos, nervul lingual şi ductul glandei submandibulare. Prezintă
o prelungire anterioară, în contact cu glanda controlaterală şi o prelungire
posterioară, orientată spre glanda submandibulară. Glanda se deschide în
cavitatea bucală prin numeroase orificii, situate la nivelul carunculei
sublinguale; aceste orificii aparţin ductului sublingual mare (canalul lui
Bartholin) şi ductelor mici (canalele lui Rivinius). (fig.9.106, 9.115).
Artera sublinguală este ramura arterei linguale destinată planşeului
bucal. Ea se plasează pe faţa internă a glandei sublinguale, sub ductul lui
Wharton.
Vena sublinguală însoţeşte artera şi se varsă în vena linguală.
Nervul lingual ajunge la nivelul lojei din regiunea infratemporală şi
submandibulară, la nivelul molarului trei inferior; se ataşează ductului
sublingual mare şi se divide în ramuri destinate glandei sublinguale şi
mucoaselor linguală şi sublinguală. (fig.9.112).
Nervul hipoglos însoţeşte vena linguală pe faţa laterală a muşchiului
hioglos, care îl separă de artera linguală. Trece prin intervalul delimitat de

61
muşchii milohioidian şi hioglos şi se împarte în ramuri musculare destinate
muşchilor limbii, cu excepţia palatoglosului.

Istmul orofaringian şi palatul moale

Istmul orofaringian este delimitat între arcurile palatine şi baza limbii.

Arcurile palatine sunt două perechi de cute musculomembranoase, care se
desprind de la baza uvulei/luetei. Uvula este o prelungire conică mediană, de
pe marginea posteroinferioară a vălului palatin. Arcul palatoglos este
anterior, orientat inferolateral, descriind o curbă concavă medial; se pierde pe
marginile limbii, anterior şanţului terminal. Arcul palatofaringian este
posterior precedentului, concav medial, orientat posterolateral, spre peretele
lateral al faringelui. Datorită faptului că arcurile palatofaringiene depăşesc
medial arcurile palatoglose, la examinarea vălului palatin prin cavitatea
bucală se văd toate cele patru. (fig.9.116).
Arcurile precedente împreună cu marginile laterale ale limbii
delimitează regiunea tonsilară/amigdaliană, care adăposteşte amigdala
palatină.

Muşchii palatului moale

Muşchiul ridicător al vălului palatin (peristafilin intern) are originea
pe vârful stâncii temporalului şi cartilajul tubei auditive; se uneşte cu fibrele
muşchiului controlateral şi formează rafeul median al palatului. Ridică vălul
orizontal şi îl trage posterior, obturând nazofaringele, împiedicând
întoarcerea alimentelor prin nas în deglutiţie; este dilatator al tubei auditive.
Muşchiul tensor al vălului palatin (peristafilin extern) are forma literei
L, cu două segmente: segmentul vertical porneşte de pe fosa scafoidă a
procesului pterigoidian, de pe aripa mare a osului sfenoidal şi de pe peretele
anterolateral al tubei auditive, se reflectă în unghi drept pe cârligul
pterigoidian şi se continuă cu segmentul orizontal, care se confundă cu
aponevroza vălului palatin. Muşchiul întinde vălul, care devine o membrană
de rezonanţă; lărgeşte lumenul tubei auditive şi participă în ventilarea casei
timpanului.
Muşchiul palatoglos formează scheletul arcului omonim; porneşte de
pe aponevroza vălului palatin şi prin arcul palatoglos ajunge la baza limbii,
fibrele sale intricându-se cu cele ale muşchiului transvers al limbii. Cei doi
muşchi pereche formează un sfincter al istmului orofaringian: apropie
arcurile, ridică limba sau coboară vălul.
Muşchiul palatofaringian are originea pe aponevroza palatină, tuba
auditivă şi procesul pterigoidian. Fasciculele sale coboară şi se inseră pe
cartilajul tiroid şi pe feţele laterale ale faringelui. Are mai multe acţiuni:
constrictor al istmului în deglutiţie, dilatator al tubei auditive şi ridicător al
faringelui şi laringelui.

62
 Cu exceptia tensorului vălului palatin care este inervat de ramuri ale
nervului mandibular, restul muşchilor primesc inervaţie de la plexul faringian
al nervului vag. (fig.9.117).

Amigdala palatină
Amigdala sau tonsila palatină este un organ limfoid (funcţie de
apărare a organismului), de forma unei migdale situate între cele două arcuri
ale palatului moale. Ea prezintă o faţă laterală despărţită de peretele lateral al
faringelui prin pediculul vasculonervos şi o faţă medială cu mici depresiuni,
determinate de deschiderea unor diverticuli - cripte tonsilare. Polul inferior
corespunde limbii, iar polul superior priveşte spre fosa supratonsilară (spaţiul
dintre amigdală şi arcurile palatine).
Pediculul vasculonervos se găseşte pe peretele lateral. Vascularizaţia
şi inervaţia este astfel: arterele sunt ramuri ale arterei faciale şi arterei
faringiene ascendente; venele sunt drenate de plexul tonsilar, care se continuă
cu plexul faringian; limfa se îndreaptă spre nodulii submandibulari, iar
inervaţia este dată de un plex format de la nivelul nervilor glosofaringian şi
trigemen - prin nervul lingual.
La nivelul istmului şi a intrării în faringe se găsesc formaţiuni
limfoide dispuse circular, care reprezintă inelul limfatic al lui Waldeyer.
Acesta este format din: amigdala palatină, amigdala faringiană (de pe
peretele posterior al faringelui, între orificiile de deschidere ale tubelor
auditive), amigdala tubară (în jurul deschiderii tubei auditive în faringe) şi
amigdala linguală (în partea postsulcală a dosului limbii).

Faringele

Faringele reprezintă segmentul comun al căilor respiratorii şi

digestive. Este situat anterior coloanei vertebrale cervicale şi a fasciei
prevertebrale şi posterior cavităţilor nazală, bucală şi laringelui.
Superior se inseră la nivelul ariei centrale a zonei mijlocii a exobazei,
iar inferior, sub extremitatea inferioară a cartilajului cricoid laringian, se
continuă cu esofagul.

Configuraţia externă
Prezintă două segmente, delimitate de orizontala dusă prin marginea
bazei mandibulei: cefalic, care aparţine capului şi cervical, care aparţine
gâtului. Segmentul inferior este situat dpv. topografic în regiunea
omotraheală, infrahioidian. (fig.9.87).
Esofagul este un conduct fibromuscular, care prezintă mai mulţi
pereţi:
- peretele superior sau baza – fixat pe exobază;
- peretele anterior – lipseşte, faringele comunicând direct cu cavitatea
nazală, cavitatea bucală şi laringe;

63
 - peretele posterior – separat de coloana cervicală prin lama
prevertebrală a fasciei cervicale;
- pereţi laterali – superior flancaţi de spaţiile laterofaringiene, iar
inferior în raport cu pachetul vasculonervos al gâtului.

Configuraţia internă
Datorită raporturilor anterioare cavitatea faringelui se împarte în trei
etaje: nazofaringe, orofaringe şi laringofaringe. (fig.9.88).
Nazofaringele este segmentul situat posterior cavităţii nazale; superior
este inserţia pe exobază, iar limita inferioară este reprezentată de orizontala
trasată prin vălul palatin. La acest nivel se descriu multe elemente anatomice:
- fornixul – este partea superioară, corespunzătoare inserţiei pe
exobază;
- amigdala sau tonsila faringiană – organ limfoid pe linia mediană, ce
ocupă partea posterioară a fornixului;
- orificiul faringian al tubei auditive – pe peretele posterolateral; în
jurul acestuia se situează
- posterior - torusul tubar, deschiderea tubei auditive;
- inferior - torusul levatorului, corespunzătoare traiectului muşchiului
ridicător al vălului palatin;
- amigdala tubară – ţesut limfoid;
- anterior – plica salpingopalatină;
- posterior – plica salpingofaringiană.
- recesul faringian (foseta lui Rosenmüller) – depresiune pe peretele
lateral, sub torusul tubar.
Orofaringele se situează înapoia cavităţii bucale, între limita
inferioară a nazofaringelui şi orizontala care trece prin osul hioid. Prin
intermediul istmului orofaringian comunică cu cavitatea bucală. Este unit cu
partea postsulcală a dosului limbii prin plicile glosoepiglotice, una mediană şi
două laterale. Cele trei plice delimitează două depresiuni, care se numesc
fosete sau valecule epiglotice.
Laringofaringele este segmentul inferior, plasat posterior de laringe,
întins între osul hioid şi marginea inferioară a cartilajului cricoid al laringelui.
Pe pereţii laterali se dispun vertical şi simetric nişte depresiuni numite
recesuri piriforme.
Peretele faringelui este format din trei tunici, de la interior spre
exterior: mucoasa, submucoasa şi musculara. Mucoasa continuă mucoasa
cavităţilor învecinate şi este de tip respirator la nivelul nazofaringelui şi de tip
digestiv în rest. Submucoasa serveşte inserţiei păturii musculare. Faringele
prezintă muşchi constrictori şi muşchi ridicători.
Cei trei muşchi constrictori se suprapun pe verticală, înconjoară
faringele şi formează median rafeul faringian. Fiecare dintre aceştia prezintă
mai multe capete de origine, inserţia fiind comună la nivelul rafeului. Sunt
inervaţi de plexul faringian. (fig.9.87).

64
 Muşchiul constrictor superior – partea pterigofaringiană are originea
pe lama internă a procesului pterigoidian; partea bucofaringiană pleacă de pe
rafeul pterigomandibular; partea milohioidiană de pe linia milohioidiană;
partea glosofaringiană de pe rădăcina limbii.
Muşchiul constrictor mijlociu – partea condrofaringiană de pe cornul
mic al hioidului; partea ceratofaringiană de pe cornul mare al hioidului.
Muşchiul constrictor inferior – partea tirofaringiană de pe cartilajul
tiroid; partea cricofaringiană de pe cartilajul cricoid.
Cele două perechi de muşchi ridicători descind pe peretele lateral al
faringelui.
Muşchiul stilofaringian – de pe procesul stiloidian al temporalului.
Trece printre muşchii constrictor superior şi mijlociu, pentru a se insera pe
peretele lateral.
Muşchiul salpingofaringian – coboară de la nivelul tubei auditive la
peretele lateral al faringelui.
Inervaţia este asigurată de nervul glosofaringian, prin ramura
stilofaringiană şi de plexul faringian, pentru cel de al doilea.

Vascularizaţia şi inervaţia faringelui

Vascularizaţi arterială a faringelui provine din:
- artera carotidă externă prin artera faringiană ascendentă, artera
linguală şi artera facială, care emite artera palatină ascendentă;
- artera subclaviculară prin artera tiroidiană inferioară. Toate emit
ramuri destinate faringelui.
Venele formează plexul perifaringian, colectat de venele faringiene
(se varsă în vena jugulară internă) şi plexul submucos, colectat de plexul
pterigoidian.
Limfa este drenată în nodurile cervicale profunde anterioare (prin
nodulii retrofaringieni) şi laterosuperioare.
Inervaţia faringelui este dată de plexul faringian format din ramuri ale
nervilor glosofaringian şi vag, precum şi din ganglionul cervical superior
simpatic. Din acest plex se desprind ramuri musculare şi ramuri senzitive,
pentru muşchi şi mucoase.

Spaţiile perifaringiene

În jurul segmentului cervical al faringelui se descriu spaţiile

perifaringiene. În funcţie de situaţia faţă de faringe avem un spaţiu
retrofaringian şi spaţiile laterofaringiene, simetrice.

Spaţiul retrofaringian

65
 Este situat posterior de faringe şi anterior de coloana cervicală.
Delimitările acestui spaţiu sunt:
- anterior – peretele posterior al faringelui;
- posterior – fascia prevertebrală şi coloana cervicală;
- superior – inserţia faringelui pe exobază;
- lateral – septuri sagitale şi lama prevertebrală a fasciei cervicale;
- inferior – comunică cu spaţiul retrovisceral al gâtului şi cu
mediastinul posterior.
Acest spaţiu conţine, într-o atmosferă celuloadipoasă laxă, ramuri ale
arterei faringiene ascendente, o parte din plexul venos faringian, venele
faringiene şi nodulii limfatici tretrofaringieni.

Spaţiile laterofaringiene

Sunt simetrice, de o parte şi de alta a faringelui. Prezintă următorii

pereţi:
- medial – peretele lateral al faringelui şi septul sagital;
- lateral – ramura mandibulei, muşchiul sterocleidomastoidian şi lama
superficială a fasciei cervicale;
- superior – aria laterală posterioară de la nivelul zonei mijlocii a
exobazei;
- inferior – orizontala tangentă la marginea ingerioară a corpului
mandibulei;
- anterior – marginea posterioară a ramurii mandibulei, muşchii
maseter şi pterigoidian medial cu fasciile lor;
- posterior – lama prevertebrală a fasciei cervicale.
Diafragma stiliană împarte spaţiul laterofaringian într-un spaţiu
prestilian şi unul retrostilian.
Diafragma stiliană, orientată superoposterior spre inferoanterior, este
formată din:
- procesul stiloidian al temporalului;
- pântecul posterior al muşchiului digastric (cu origine pe incizura
mastoidiană a temporalului);
- buchetul lui Riolan: cuprinde muşchi şi ligamente cu origine pe
procesul stiloidian al temporalului şi are o dispoziţie oblică, dinspre
posterolateral spre anteromedial, după cum urmează:
muşchiul stilohioidian (spre cornul mare al hioidului)

66
 muşchiul stilofaringian (spre peretele lateral al faringelui)
muşchiul stiloglos (spre aponevroza şi septul lingual)
ligamentul stilohioidian
ligamentul stilomandibular
- fascia stilofaringiană.
Spaţiul prestilian
Are forma unei prisme patrulatere cu vârful inferior. Prezintă
următorii pereţi:
- anterior - marginea posterioară a ramurii mandibulei, muşchii
maseter şi pterigoidian medial cu fasciile lor;
- posterior – diafragma stiliană;
- lateral – lama superficială a fasciei cervicale, între fasciile muşchilor
maseter şi sternocleidomastoidian;
- medial – peretele lateral al faringelui.
Spaţiul cuprinde loja parotidiană (vezi regiunea parotidiană) şi loja
paraamigdaliană (formaţiunile destinate amigdalei palatine).
Spaţiul retrostilian
Are aceeaşi formă prismatică, dar cu vârful orientat superior. Pereţii
sunt formaţi astfel:
- anterior – diafrgma stiliană;
- posterior - lama prevertebrală a fasciei cervicale;
- lateral – muşchiul şi fascia sternocleidomastoidiană;
- medial – sepul sagital.
Conţinutul spaţiului retrostilian este reprezentat de pachetul
vasculonervos cervical (artera carotidă internă, vena jugulară internă, nervul
vag), nervii glosofaringian, accesor şi hipoglos şi ganglionul cervical
superior.

Laringele

Este situat pe linia mediană în regiunea cervicală anterioară. Are rol

principal în fonaţie, dar şi în respiraţie. Raporturile laringelui sunt:
- superior – faringele;
- inferior – traheea cervicală;
- anterior – planurile de acoperire ale regiunii cervicale anterioare;
- posterior - porţiunea laringiană a faringelui;
- lateral – lobii glandei tiroide.
În constituţia laringelui avem un schelet cartilaginos, mijloace de
legătură a cartilajelor între ele şi cu structurile anatomice învecinate şi
muşchi.

Cartilajele laringelui

Sunt nouă cartilaje, dintre care trei sunt impare. (fig.9.118, 9.119)

67
 Cartilajul tiroid este cel mai mare, impar şi este format din două lame
patrulatere, unite pe linia mediană; formează un unghi diedru deschis
posterior. Acestui cartilaj i se descriu:
- proeminenţa (mărul lui Adam) de pe linia mediană, care poate fi
palpată subtegumentar;
- incizurile superioară şi inferioară, la nivelul extremităţilor liniei
mediane;
- coarnele superioare şi inferioare, care continuă extremităţile
omonime ale laturii posterioare de pe fiecare lamă;
- linia oblică, orientată dinspre posterosuperior spre anteroinferior pe
faţa laterală a fiecărei lame;
- tuberculii superior şi inferior, aflaţi la extremităţile liniei oblice;
- gaura tiroidiană, dedesubtul tuberculului inferior (pentru trecerea
arterei şi venei laringiene superioare).
Cartilajul cricoid este tot impar, situat inferior cartilajului tiroid. Este
format dintr-o porţiune anterioară circulară, numită arc şi o porţiune
posterioară verticală, lama. Pe marginea superioară a lamei se află (pereche)
faţa articulară aritenoidiană, pentru articulaţia cricoaritenoidiană. Pe feţele
laterale ale joncţiunii arc-lamă se găsesc (pereche) feţişoarele articulare
tiroidiene, pentru articularea cu coarnele inferioare ale cartilajului tiroid.
Cartilajul epiglotic este cel de al treilea cartilaj impar, în partea
anterosuperioară a laringelui; formează scheletul epiglotei. Are formă ovală,
cu o faţă convexă superioară şi una concavă inferioară. La extremitatea sa
inferioară se continuă cu peţiolul, care se fixează în incizura tiroidiană
superioară.
Cartilajul aritenoid este un cartilaj pereche, situat pe marginea
superioară a lamei cartilajului aritenoid. Are o formă de piramidală
triunghiulară, cu o bază şi trei feţe – anterolaterală, medială şi posterioară.
Baza este prevăzută cu o feţişoară articulară pentru lama cartilajului cricoid.
Faţa anterolaterală are un proces vocal, care se îndreaptă spre anterior de la
nivelul unghiului anteroinferior al ei (aici se inseră ligamentul vocal); această
faţă este străbătută de creasta arcuată, dinspre anteroinferior spre
posterosuperior; suprafaţa situată deasupra crestei se numeşte foseta
triangulară, iar cea situată dedesubt foseta oblonga. Faţa medială este
îndreptată spre faţa medială a cartilajului controlateral. Faţa posterioară
prezintă un vârf desprins de la nivelul unghiului superior, care se articulează
cu cartilajul corniculat. De pe unghiul posteroinferior al acestei feţe se
desprinde procesul muscular (inserţia muşchilor cricoaritenoidieni).
Cartilajul corniculat (Santorini) este un cartilaj mic, pereche, situat la
nivelul vârfului cartilajului aritenoid. Cartilajul cuneiform (Wrisberg) este
pereche, mic, situat lateral de precedentul.

Mijloacele de legătură ale laringelui

68
 Cartilajele laringelui sunt legate între ele, dar şi cu formaţiunile
anatomice învecinate prin articulaţii, ligamente şi membrane. Există două
perechi de articulaţii, care leagă cartilajele mari ale laringelui.
Articulaţia cricotiroidiană între feţele articulare de pe lama cartilajului
cricoid şi coarnele inferioare ale cartilajului tiroid. Capsula acestei articulaţii
este întărită de ligamentul cricotiroidian median, între marginea inferioară a
cartilajului tiroid şi marginea superioară a cartilajului cricoid. Este o
trohleartroză, cu mişcări de basculare anteroposterioară ale cricoidului în
jurul unei axe transversale.
Articulaţia cricoaritenoidiană între feţele articulare de pe lama
cartilajului cricoidşi cele de pe baza cartilajelor aritenoide. Capsula acestei
articulaţii este întărită de ligamentul cricoaritenoidian. Este o trohoidă, cu
mişcări de rotaţie laterală şi medială a proceselor vocale în jurul unei axe
verticale şi mişcări de alunecare, cu apropierea şi îndepărtarea cartilajelor
aritenoide unul faţă de celălalt (are loc îngustarea şi lărgirea fantei glotice).
Ligamentele şi membranele extrinseci laringelui sunt reprezentate de:
Membrana tirohioidiană între marginea inferioară a hioidului şi
marginea superioară a cartilajului tiroid; este prevăzută cu ligamentele
tirohioidiene, median şi laterale, precum şi cu ligamentul tiroepiglotic;
Ligamentul hioepiglotic între hioid şi faţa anterioară a epiglotei;
Ligamentele cricofaringian şi cricotraheal unesc cartilajul cricoid cu
faringele şi primul inel traheal.
Scheletul cartilaginos al laringelui este tapetat cu:
Membrana fibroelastică, subdivizată într-un segment superior, între
cartilajele epiglotic, tiroid şi aritenoidiene – membrana patrulateră şi un
segment inferior, între cartilajele tiroid şi cricoid – conul elastic. Marginea
inferioară a membranei patrulatere, întinsă între unghiul cartilajului tiroid şi
foseta triunghiulară a cartilajului aritenoid reprezintă ligamentele vestibulare.
Ligamentele vocale sunt porţiunea superioară a conului elastic, întinsă între
unghiul cartilajului tiroid şi procesul vocal al cartilajelor aritenoidiene. (fig.
9.120).

Muşchii laringelui

Muşchiul cricotiroidian este situat pe faţa anterolaterală a laringelui.

Uneşte arcul cartilajului cricoidian cu marginea inferioară şi cornul inferior al
cartilajului tiroid. Ridicând arcul cricoidului, coboară lama acestuia împreună
cu cartilajele aritenoide. Astfel, creşte distanţa dintre unghiul cartilajului
tiroid şi procesele vocale ale aritenoidelor, fiind un tensor al ligamentelor
vocale. (fig. 9.121).
Muşchiul cricoaritenoidian posterior este pe partea posterioară a
laringelui, între faţa posterioară a lamei cartilajului cricoid şi procesul
muscular al aritenoidului. Este un abductor al ligamntelor vocale, îndepărtând
cartilajele aritenoide împreună cu procesele vocale. (fig.9.122)

69
 Muşchiul cricoaritenoidian lateral situat pe faţa laterală a laringelui,
are originea pe marginea superioară a arcului cartilajului cricoid şi inserţie pe
procesul muscular al aritenoidului. Este un adductor al ligamentelor vocale,
apropiînd cartilajele aritenoide împreună cu procesele vocale. (fig.9.123)
Muşchiul aritenoidian transvers uneşte transversal marginile laterale
ale cartilajelor aritenoide. (fig.9.122)
Muşchiul tiroaritenoidian situat în interiorul laringelui, uneşte unghiul
cartilajului tiroidian cu procesul muscular şi faţa anterolaterală a cartilajului
aritenoid. Este adductor al ligamentelor vocale, prin rotirea medială a
cartilajelor aritenoide. (fig.9.123)
Muşchiul aritenoidian oblic este pereche, superficial muşchiului
aritenoidian transvers. Este întins între procesul muscular al cartilajului
aritenoid şi vârful aritenoidului controlateral. Prin apropierea porţiunii
intercartilaginoase a fantei glotice este un sfincter al aditusului laringian.
Câteva fibre musculare continuă traiectul spre marginea laterală a cartilajului
epiglotic şi formează muşchiul ariepiglotic, sfincter al aditusului şi coborâtor
al epiglotei. (fig.9.122)
Muşchiul vocal, pereche, este porţiunea internă a muşchiului
tiroaritenoidian, între unghiul cartilajului tiroid, foseta oblonga şi ligamentul
vocal. Este un tensor al ligamentului vocal.

Cavitatea laringelui

Are forma unei clepsidre, formate din mai multe segmente, dinspre
superior spre inferior – aditus, vestibul, etajul glotic şi cavitatea infraglotică.
(fig.9.124, 9.125).
Aditusul face legătura dintre cavitatea laringelui şi laringofaringe. Are
forma unui ovoid, orientat oblic dinspre anterosuperior spre posteroinferior.
Pornind dinspre anterior avem următoarele elemente:
- epiglota – legată de rădăcina limbii prin plicile glosoepiglotice,
mediană şi laterale;
- plicile ariepiglotice, pe părţile laterale (date de trecerea mucoasei
peste muşchiul omonim);
- tuberculii cuneiformi şi corniculaţi, proeminenţe ale cartilajelor
respective,
- incizura interaritenoidiană, între cartilajele aritenoide.
Vestibulul este un segment larg, mărginit inferior de plicile
vestibulare, între care se delimitează fanta vestibulară. Plicile vestibulare se
formează prin replierea mucoasei pe ligamentul vestibular; împreună poartă
numele de coarde vocale false.
Etajul glotic este segmentul îngustat al cavităţii, mărginit de plicile
vestibulare, superior şi plicile vocale, inferior. Porţiunea de mijloc este glota,
delimitată de două prelungiri laterale, ventriculii. Plicile vocale sunt pliuri
mucoase sagitale, ridicate de ligamentul şi muşchiul vocal. Plica, ligamentul

70
şi muşchiul vocal reprezintă coardele vocale adevărate. Între plicile vocale se
găseşte fanta glotică, mai largă la sexul masculin. Ventriculii laringieni
prelungesc lateral glota, terminându-se superior cu un săculeţ, pe faţa internă
a cartilajului tiroid.
Cavitatea infraglotică este un segment îngust superior şi larg inferior
(unde se continuă cu lumenul traheei), corespunzând cartilajului cricoid şi
conului elastic.

Vascularizaţia şi inervaţia
Arterele laringiană superioară şi inferioară sunt ramuri ale arterelor
tiroidiene superioară şi inferioară. Ele irigă muşchii şi mucoasa cavităţii
laringelui. Venele sunt satelite arterelor şi se varsă în vena laringiană
superioară (afluent al venei tiroidiene superioare). De sus în jos, limfa este
drenată de nodulii jugulari interni, cervicali anteriori profunzi prelaringieni,
pretraheali şi paratraheali.
Inervaţia este asigurată de nervul vag (motorie şi senzitivă), de nervul
laringeu superior (muşchiul cricotiroidian, mucoasei vestibulare şi glotice) şi
nervul laringian inferior (restul muşchilor, cavitatea infraglotică).

Traheea cervicală

Este un organ tubular ce face parte din căile respiratorii. Traheea

continuă laringele, de la nivelul celei de a şasea vertebre cervicale şi se
termină prin diviziune în două bronhii principale, la nivelul vertebrei toracale
patru.
Porţiunea cervicală a traheei are următoarele raporturi:
- anterior – de la suprafaţă spre profunzime: tegument, extremităţile
superioare ale timusului (la copil), lama superficială a fasciei cervicale,
muşchii subhioidieni, lama pretraheală a fasciei cervicale, istmul glandei
tiroide;
- posterior – esofagul cervical;
- lateral – lobii glandei tiroide, pachetul vasculonervos cervical,
noduli limfatici cervicali, nervii laringei recurenţi, arterele tiroidiană
inferioară şi vertebrală.
În structura traheei intră un schelet fibrocartilaginos, căptuşit de o
mucoasă şi acoperit de adventiţie.
Scheletul fibrocartilaginos este format din 15-20 arcuri cartilaginoase
elastice, de forma unei potcoave incomplete posterior. Ultimul arc are forma
unui V şi proemină în interiorul traheei; această proeminenţă se numeşte
pintene traheal. Cartilajele sunt unite prin ligamente inelare, primul fiind
ligamentul cricotraheal, între laringe şi trahee. Peretele posterior incomplet
este membranos, tapetat intern de fibre musculare netede – muşchiul traheal.
Adventiţia acoperă scheletul şi este un ţesut conjunctivo-adipos, ce conţine

71
nervi, vase şi formaţiuni limfoide. Mucoasa este formată din epiteliu şi
corion. (fig.9.126, 9.127, 9.128).
Vascularizaţia arterială este dată de ramurile traheale ale arterei
tiroidiene inferioare; venele se varsă prin intermediul plexului venos impar în
venele brahiocefalice. Limfa se drenează în nodulii traheali şi traheobronhici
superiori şi inferiori. Inervaţia este mixtă, parasimpatică din nervul laringeu
recurent (din nervul vag) şi simpatică din ganglionii simpatici cervicali.

Glanda tiroidă

Este situată în partea anteroinferioară a gâtului, anterior şi lateral de

conductul laringo-traheal. Are forma literei H, cu doi lobi verticali laterali
uniţi de o porţiune transversală îngustă, care poartă numele de istm. Lobii se
întind de la lama cartilajului tiroid până la nivelul celui de al cincilea inel
traheal. În secţiune transversală are forma unei potcoave deschise posterior,
cuprinzând în concavitatea sa laringele, traheea şi esofagul. Uneori, de la
nivelul istmului sau a unuia dintre lobi porneşte superior lobul piramidal
Lalouette, pe traiectul ductului tireoglos (uneşte istmul cu gaura oarbă a
limbii). (fig.9.126, 9.127).
Raporturile tiroidei se realizează prin intermediul capsulei fibroase
care o înveleşte şi care provine din lama pretraheală a fasciei cervicale.
Raporturile lobilor tiroidieni se bazează pe forma piramidală a
acestora, cu trei feţe, o bază şi un vârf:
- baza - cu inelul cinci traheal şi vasele tiroidiene inferioare;
- vârful – cartilajul tiroid, vasele tiroidiene superioare;
- faţa anterolaterală – planurile de acoperire, reprezentate de
tegument, muşchiul platisma, venele jugulare anterioare, fascia cervicală şi
muşchii infrahioidieni;
- faţa medială – conductele laringo-traheal şi faringo-esofagian, vasele
tiroidiene inferioare, nervii laringei recurenţi;
- faţa postero-laterală – pachetul vasculonervos cervical, artera
carotidă comună, lanţul simpatic cervical.
Raporturile istmului sunt următoarele:
- anterior - planurile de acoperire, reprezentate de tegument, muşchiul
platisma, venele jugulare anterioare, fascia cervicală şi muşchii
infrahioidieni;
- posterior – cartilajele traheale doi şi trei;
- superior – lobul piramidal, dacă este prezent;
- inferior – venele tiroidiene inferioare.
Capsula glandei împreună cu septele care se desprind din ea formează
stroma conjunctivă, care delimitează parenchimul glandular. Parenchimul
este format din lobuli, aceştia din foliculi; foliculii împreună cu septele
învecinate reprezintă unitatea morfofuncţională a glandei.

72
 Arterele tiroidei (care este cel mai vascularizat organ al corpului) sunt
reprezentate de arterele superioare şi inferioare, din artera carotidă externă,
respectiv artera subclaviculară. Arterele sunt perechi, ramurile lor
anastomozându-se. În aprox. 10% din cazuri există şi o arteră nepereche,
mediană, cu origine în trunchiul brahiocefalic sau în arcul aortic. Venele
formează un plex bogat la suprafaţa glandei, din care iau naştere venele
tiroidiene superioare, mijlocii şi inferioare. Drenajul limfei este asigurat de
nodulii jugulari profunzi, prelaringieni, pretraheali. Inervaţia simpatică este
dată din lanţul simpatic cervical şi ganglionul cervicotoracal, iar cea
parasimpatică din nervul vag. (fig 9.127).

Glandele paratiroide

Sunt patru glade de mici dimensiuni, două superioare şi două

inferioare, situate posterior de extremităţile lobilor tiroidieni. Celulele lor
secretă parathormonul cu rol în menşinerea echilibrului fosfocalcic în sânge.
Vascularizaţia arterială provine din arterele tiroidiene superioară şi inferioară;
venele se varsă în venele tiroidiene. Limfa este drenată de nodulii jugulari
inferiori, iar inervaţia este datorată lanţului simpatic cervical.

ARTICULAŢIILE CRANIOVERTEBRALE

Se realizează între faţa exocraniană a occipitalului şi primele vertebre

cervicale.

Osul occicipital
Lateral de gaura mare se găsesc condilii occipitali. Aceştia sunt două
eminenţe cu axa lungă orientată oblic anterior şi medial şi prezintă suprafeţe
articulare convexe şi eliptice. (fig.9.70).

Atlasul
Este prima vertebră cervicală alcatuită din două mase laterale unite
printr-un arc anterior şi unul posterior. Această vertebră nu are corp, iar arcul
anterior prezintă un mic tubercul, a cărui faţă posterioară este articulară,
pentru dintele axisului. Masele laterale prezintă o cavitate articulară
superioară pentru articulaţia cu condilul occipitalului şi o faţă articulară
inferioară pentru procesul articular superior al axisului. Pe feţele interne ale
maselor laterale se inseră un ligament transversal, care împarte gaura
vertebrală într-un segment anterior în care pătrunde dintele axisului şi un
segment posterior, pentru măduvă.(fig.9.71).

Axisul
Este a doua vertebră cervicală, modificată la nivelul corpului. Pe faţa
superioară a corpului se găseşte o proeminenţă verticală numită dinte; acesta

73
are o faţă articulară anterioară pentru feţişoara articulară de pe arcul anterior
al atlasului şi o faţă articulară posterioară, în contact cu ligamentul
transversal. .(fig.9.71).

Articulaţiile atlantooccipitale
Sunt două articulaţii condiliene, care constituie o unitate funcţională.
Suprafeţele articulare sunt reprezentate de condilii occipitalului şi de
cavităţile articulare ale atlasului. Capsula articulară are forma unui manşon,
care se inseră superior la periferia condililor, iar inferior pe marginile
cavităţilor articulare superioare ale atlasului. Membrana atlantooccipitală
anterioară închide spaţiul dintre arcul anterior al atlasului şi occipital; este
întărită anterior de ligamentul vertebral longitudinal anterior. Membrana
atlantooccipitală posterioară închide spaţiul dintre arcul posterior al atlasului
şi occipital; are valoare de ligament. (fig.9.71, 9.72).

Articulaţiile atlantoaxoidiene
Atlasul se articulează cu axisul prin două articulaţii laterale şi o
articulaţie mediană. Împreună formează articulaţia inferioară a capului.
Articulaţiile atlantoaxoidiene laterale sunt plane. Suprafeţele
articulare sunt reprezentate de faţa inferioară a maselor laterale ale atlasului
şi feţişoarele proceselor articulare superioare ale axisului. Ele sunt acoperite
de un cartilaj hialin. Ca şi mijloace de unire avem o capsulă şi două
membrane atlantoaxoidiene, anterioară şi posterioară.
Articulaţia atlantoaxoidienă mediană este o trohoidă. Suprafeţele
articulare sunt dintele axisului şi inelul osteofibros al atlasului. Inelul
atlasului prezintă anterior arcul anterior prevăzut posterior cu o feţişoară
articulară circulară şi netedă, iar posterior ligamentul transvers. Acesta este
însoţit de fasciculul transversooccipital, întins ascendent între ligamentul
transvers şi şanţul bazilar al occipitalului şi de fasciculul transversoaxoidian,
descendent, care se prinde pe faţa posterioară a corpului axisului. Ansamblul
format din ligamentul transvers şi cele două fascicule de mai sus reprezintă
ligamentul cruciform al atlasului. Mijloacele de unire sunt reprezentate de
ligamentul apical al dintelui (întins între vârful dintelui axisului şi partea
anterioară a găurii occipitale), ligamentele alare (de pe faţa internă a
condililor pe laturile dintelui axisului) şi membrana tectoria, patrulateră (de
pe faţa posterioară a corpului axisului, pe baza occipitalului şi faţa internă a
condililor). (fig.9.71, 9.72).
În articulaţiile de mai sus se produc mişcări de flexiune şi extensiune,
precum şi rotaţia capului.

REGIUNILE TOPOGRAFICE ALE GÂTULUI

Gâtul este segmentul corpului intercalat între cap şi trunchi. Limita

superioară este reprezentată de linia cefalocervicală – orizontala prin

74
marginea inferioară a corpului mandibulei, baza mastoidei, protuberanţa
occipitală externă şi linia nucală superioară, în timp ce limita inferioară este
dată de linia cervicotoracică – uneşte marginea superioară a manubriului
sternal, faţa superioară a claviculei, articulaţia acromioclaviculară, procesul
spinos al vertebrei cervicale şapte. (fig.9.73).
Gâtul are două zone:
- anterolaterală, anterioară coloanei vertebrale cervicale;
- posterioară, ceafa, aflată în continuarea spatelui.
La rândul ei, zona anterolaterală este divizată în mai multe regiuni
topografice:
- regiunea cervicală anterioară sau trigonul cervical anterior;
- regiunea cervicală laterală sau trigonul cervical posterior;
- zona de tranziţie vasculonervoasă cervicotoracică.

Fascia cervicală

Este formată din trei foiţe sau lame concentrice, conectate între ele pe
părţile laterale ale gâtului.
Foiţa superficială sau fascia cervicală superficială se situează
dedesubtul muşchiului platisma. Ea se inseră superior pe marginea inferioară
a mandibulei, coboară pe faţa anterioară a osului hioid şi se prinde inferior pe
faţa superioară şi marginea anterioară a claviculei şi pe manubriul sternal.
Prin dedublare dă naştere tecii muşchiului sternocleidomastoidian, lojilor
glandelor submandibulară şi parotidă şi septului dintre acestea.
Cea de a două foiţă se numeşte lama pretraheală, care, spre deosebire
de precedenta, se situează doar infrahioidian; aici dublează foiţa superficială.
Se inseră pe faţa anterioară a hioidului, pe marginea posterioară a claviculei
şi a manubriului sternal şi pe muşchiul omohioidian. Prin dedublare formează
teci pentru muşchii infrahioidieni, teaca viscerală pentru viscerele
infrahioidiene – tiroidă, laringe, trahee, esofag şi teaca vasculară sau vagina
carotică. Aceasta reprezintă învelişul fibroconjunctiv al pachetului
vasculonervos al gâtului, de la exobază la mediastin.
Cel mai profund se întinde lama prevertebrală a fasciei cervicale, care
desparte viscerele gâtului de muşchii latero şi prevertebrali şi coloana
cervicală. Se întinde de la nivelul exobazei şi până la vertebra toracală trei.
(fig.9.73)
Muşchii gâtului

Iau numele regiunii în care sunt plasaţi, în funcţie de poziţia lor faţă
de coloana vertebrală: muşchii regiunii anterolaterale şi muşchii regiunii
posterioare sau nucale (ultimii descrişi cu regiunea posterioară a trunchiului).
Muşchii anterolaterali sunt muşchii laterali şi cei mediani.

75
 Muşchii regiunii mediane se inseră pe osul hioid. După situaţia lor
faţă de acest os sunt muşchi suprahioidieni şi muşchi infrahioidieni.
(fig.9.82). Acestora li se adaugă muşchii prevertebrali.
Muşchii regiunii laterale sunt reprezentaţi de sternocleidomastoidian,
scaleni şi dreptul lateral al capului.

Osul hioid
Este un os mic, interpus între corpul mandibulei şi cartilajul tiroidian.
Este format dintr-un corp transversal, de la care pornesc posterior, superior şi
lateral două perechi de coarne: cele laterale mai mari, iar cele mediale mai
mici. La nivelul său se inseră ligamente şi muşchii.(fig.9.81).

Muşchii suprahioidieni
Sunt patru perechi, întinşi între exobază, mandibulă şi osul hioid:
digastric, stilohioidian, milohioidian şi geniohioidian.
Muşchiul digastric – este format din două corpuri unite printr-un
tendon intermediar. Pântecul posterior are originea în incizura mastoidiană a
temporalului, iar pântecul anterior în fosa digastrică a corpului mandibulei.
Inserţia tendonului intermediar se face pe partea laterală a corpului şi
cornului mare hioidian. Acţionează ca un ridicător al hioidului şi coborâtor al
mandibulei.
Muşchiul stilohioidian – însoţeşte superior apoi lateral pântecul
posterior al digastricului, având originea pe procesul stiloidian al
temporalului. Coboară anteroinferior pe cornul mare al hioidului, pe care îl
ridică.
Muşchiul milohioidian - împreună cu cel controlateral formează
diafragma gurii. Are originea pe linia milohioidiană a mandibulei şi inserţia
pe rafeul milohioidian (fibrele anterioare) şi pe faţa anterioară a osului hioid
(fibrele posterioare). Contracţia sa coboară mandibula şi ridică osul hioid.
Muşchiul geniohioidian- uneşte spina mentală cu faţa anterioară a
corpului osului hioid. Are acţiune similară muşchiului milohioidian.
Inervaţia muşchilor suprahioidieni este dată de nervul milohioidian
(ramură din nervul mandibular) pentru pântecul anterior al digastricului şi
muşchiul milohioidian, de nervii facial şi glosofaringian pentru pântecul
posterior al digastricului, de nervul hipoglos pentru geniohioidian şi de
nervul auricular posterior (nervul facial) prin ramura stilomastoidiană pentru
muşchiul stilohioidian.

Muşchii infrahioidieni
Sunt patru perechi de muşchi lungi, dispuşi în două planuri:
sternohioidian şi omohioidian – superficiali, sternotiroidian şi tirohioidian –
profund.

76
 Muşchiul sternohioidian – porneşte de pe extremitatea sternală a
clavicului, articulaţia sternoclaviculară şi manubriul sternal spre marginea
inferioară a osului hioid, pe care îl coboară.
Muşchiul omohioidian – este un muşchi digastric cu un tendon
intermediar. Pântecul inferior se inseră pe marginea superioară a scapulei
(omoplat), intern de incizură, iar pântecul superior pe marginea inferioară a
hioidului, lateral de precedentul. Coboară osul hioid.
Muşchiul sternotiroidian – uneşte suprafaţa internă a manubriului
sternal şi cartilajul primei coaste cu cartilajul tiroid al laringelui. Coboară
laringele.
Muşchiul tirohioidian – are originea pe cartilajul tiroid şi inserţia pe
marginea inferioară a osului hioid. Coboară hioidul şi ridică laringele.
Cu excepţia tirohioidianului inervat de nervul hipoglos, ceilalţi sunt
deserviţi de ansa cervicală a plexului omonim.

Muşchii prevertebrali
Sunt profunzi, aplicaţi direct pe coloana vertebrală.
Muşchiul lung al capului – uneşte tuberculii anteriori ai proceselor
transverse ale vertebrelor cervicale trei-şase cu faţa inferioară a bazei
occipitalului, anterior de gaura mare.
Muşchiul lung al gâtului – pleacă de pe corpurile primelor trei
vertebre toracale, de pe corpurile şi tuberculii anteriori ai ultimelor trei
vertebre cervicale şi se inseră pe corpurile şi procesele transverse ale
vertebrelor cervicale doi-şase şi pe tuberculul anterior al atlasului.
Muşchiul drept anterior al capului – de pe masa laterală a atlasului pe
baza occipitalului.
Aceşti muşchi sunt flexori ai capului şi coloanei şi sunt inervaţi din
ramurile profunde ale plexului cervical.

Muşchiul sternocleidomastoidian
Este un muşchi pereche, lung, situat pe laturile gâtului în teaca
formată de lama superficială a fasciei cervicale; separă trigonul cervical
anterior de cel posterior.
Are originea prin două capete separate, unul de pe faţa anterioară a
manubriului sternal, celălalt de pe extremitatea medială a feţei superioare a
claviculei. Capetele delimitează între ele un spaţiu triunghiular cu vârful
superior, care se numeşte fosa supraclaviculară mică. Inserţia se face printr-
un tendon unic, pe faţa laterală a mastoidei şi pe linia nucală superioară.
Contracţia sa unilaterală înclină capul de aceeaşi parte şi rotează faţa spre
partea opusă; contracţia bilaterală flectează capul şi gâtul. Inervaşia
muşchiului este asigurată de nervul accesor şi de ramuri ale plexului cervical.
(fig.9.75).

Muşchii scaleni

77
 Sunt muşchi pereche situaţi profund pe feţeşe laterale ale gâtului.
Muşchiul scalen anterior – are originea pe tuberculii anteriori ai
proceselor transverse ale vertebrelor cervicale trei-şase şi inserţia pe
tuberculul muşchiului scalen de pe faţa superioară a primei coaste, anterior de
şanţul arterei subclaviculare.
Muşchiul scalen mijlociu – uneşte tuberculii anteriori ai proceselor
transverse ale ultimelor şase vertebre cervicale, cu faţa superioară a primei
coaste, posterior de şanţul arterei subclaviculare.
Muşchiul scalen posterior – pleacă de pe tuberculii posterior ai
proceselor transverse ale vertebrelor cervicale cinci-şapte şi se termină pe
faţa superioară a coastei a doua.
Între muşchii scaleni anterior şi mijlociu se delimitează un hiat prin
care trece artera subclaviculară şi plexul brahial.
Contracţia unilaterală a scalenilor înclină coloana de partea lor;
contracţia bilaterală creşte rigiditatea coloanei şi ridică toracele, devenind
muşchi muşchi inspiratori.
Sunt inervaţi din ramurile anterioare ale nervilor cervicali patru-şase.

Muşchiul drept lateral al capului

Urcă de pe procesul transvers al atlasului pe procesul jugular al
occipitalului. Muşchiul înclină capul lateral; este inervat de ramura anterioară
a primului nerv cervical.

Vascularizaţia arterială a gâtului

Este asigurată de arterele carotide comună şi externă şi de artera

subclaviculară.

Arterele carotide şi teaca carotică

Este un înveliş fibroconjunctiv dependent de lama pretraheală a

fasciei cervicale, care înveleşre cele pachetul vasculonervos cervical, de la
baza gâtului până la nivelul exobazei craniului.
Artera carotidă comună din partea dreaptă are originea din trunchiul
arterial brahiocefalic (din arcul aortic), în timp ce în partea stângă provine
direct din arcul aortei. Are un traiect ascendent, fiind situată în teaca carotică,
împreună cu vena jugulară internă şi cu nervul vag. La nivelul marginii
superioare a cartilajului tiroid se bifurcă în arterele carotidă internă (ramură
posterolaterală) şi carotidă externă (ramură anteromedială).
Artera carotidă externă de la origine urcă pe sub pântecul posterior al
muşchiului digastric şi pe sub muşchiul stiloidian, străbate diafragma stiliană
şi ajunge în loja parotidiană. La nivelul colului mandibulei se împarte în
ramuri terminale. La nivelul gâtului emite numeroase artere, care au un

78
teritoriu de distribuţie vast. În ceea ce urmează vom face referiri doar la
structurile cervicale pe care le deservesc. (fig.9.83).
Arterele colaterale anterioare:
- artera tiroidiană superioară – destinată extremităţii superioare a
glandei tiroide, muşchilor infrahioidieni, muşchiului sternocleidomastoidian
şi laringelui;
- artera laringiană – pentru muşchii suprahioidieni, muşchii planşeului
bucal şi faringe;
- artera facială – pentru faringe, muşchiul milohioidian şi glanda
submandibulară.
Artere colaterale mediale:
- artera faringiană ascendentă – pentru faringe.
Artere colaterale posterioare:
- artera occipitală – trece posterior, profund de muşchiul digastric;
vascularizează muşchii cefei şi muşchiul sternocleidomastoidian;
- artera auriculară posterioară – pentru glanda parotidă.
Ramurile terminale ale arterei carotide externe sunt artera temporală
superficială (emite ramuri pentru glanda parotidă) şi artera maxilară (emite
ramuri pentru muşchiul milohioidian).
Artera carotidă internă urcă pe suprafaţa anterioară a proceselor
transverse ale primelor trei vertebre cervicale pentru a ajunge la canalul
carotidian din baza craniului. Se plasează lateral de faringe, iar inferior şi
lateral este acoperită de pântecul posterior al muşchiului digastric şi de
muşchiul sternocleidomastoidian. Traversează regiunile cervicale fără a emite
ramuri şi pătrunde în spaţiul retrostilian.

Artera subclaviculară

Artera subclaviculară stângă porneşte direct din arcul aortic, iar cea
dreaptă, împreună cu artera carotidă comună dreaptă, din trunchiul
brahiocefalic. Urcă din mediastinul superior spre regiunea laterală a gâtului.
Prezintă trei segmente:
- prescalenic, de la origine la marginea medială a muşchiului scalen
anterior;
- interscalenic, în hiatul scalenic, în şanţul omonim de pe prima
coastă;
- postscalenic, între marginea laterală a muşchiului scalen anterior la
marginea laterală a primei coaste. Emite mai multe ramuri, dintre care cele
implicate în vascularizaţia gâtului sunt:
- trunchiul tirocervical cu artera tiroidiană inferioară pentru tiroidă,
laringe, faringe, esofag şi trahee; artera cervicală transversă.
- trunchiul costocervical cu artera cervicală profundă;
- artera vertebrală cu ramuri musculare.

79
 Venele gâtului

Sunt reprezentate de venele jugulare, externă şi internă, precum şi de

venele brahiocefalice. (fig.9.79).

Vena jugulară externă

Se formează în parenchimul glandei parotide din unirea venelor
occipitală şi auriculară posterioară. Coboară superficial la gât, până la baza
acestuia; în fosa supraclaviculară mare se varsă fie în vena jugulară internă,
fie în vena subclaviculară.
Cele două vene de origine adună sânge de la muşchii nucali şi
muşchiul sternocleidomastoidian. Afluenţii venei sunt vena jugulară
anterioară, vena suprascapulară şi venele cervicale transverse.
Vena jugulară anterioară este o venă pereche, superficială, care se
formează prin unirea venelor superficiale ale gâtului. Coboară anterior de
marginea anterioară a muşchiului sternocleidomastoidian şi se varsă în vena
jugulară externă. Cele două vene jugulare anterioare se unesc deasupra
manubriului sternal şi formează arcul venos jugular.
Uneori, venele jugulare anterioare pot fi înlocuite prin vena mediană a
gâtului.
Venele cervicale transverse drenează straturile superficiale ale gâtului.

Vena jugulară internă

Continuă sinusul sigmoid şi iese din endocraniu prin gaura jugulară.
Coboară profund, lateral de artera carotidă internă şi de artera carotidă
comună, fiind cuprinsă în teaca carotică. La baza gâtului se uneşte cu vena
subclaviculară şi formează vena brahiocefalică.
De la nivelul gâtului colectează vene satelite ramurilor arterelor
carotidă externă şi comună: faringiene, linguală, tiroidiene superioară şi
mijlocie, sternocleidomastoidiană, facială, retromandibulară.

Vena brahiocefalică
În număr de două, dreaptă şi stângă, se formează prin confluenţa
venelor jugulară internă şi subclaviculară. Colectează sângele venos al
capului şi gâtului, pe care ulterior îl drenează în vena cavă superioară.
Afluenţii cervicali ai aceseia sunt venele tiroidiene inferioare, plexul
tiroidian impar şi venele vertebrale.

Limfaticele cervicale

La limita cap-gât se situează mai multe grupuri de noduli limfatici,

care drenează limfa regiunilor capului şi cavităţilor viscerale craniene:
- noduli limfatici occipitali – pentru regiunea nucală;

80
 - nodulii limfatici mastoidieni – pentru regiunile temporală, parietală,
pavilionul urechii şi meatul acustic extern;
- nodulii limfatici parotidieni superficiali şi profunzi – drenează
regiunea frontală, parietală, palpebrală, cavitatea timpanică, glanda parotidă,
vălul palatin;
- nodulii limfatici submentali – pentru zona mediană a buzei
inferioare, regiunea mentală, partea naterioară a planşeului bucal, segmentul
central al arcadei inferioare;
- nodulii limfatici submandibulari – drenează limfa obrajilor, buzelor,
arcadelor dentare, boltei palatine.
În jurul viscerelor cervico-faciale se dispun noduli limfatici
juxtaviscerali, care drenează limfa în nodurile jugulare interne:
- noduli limfatici faciali - pentru regiunile profunde ale feţei, cavitatea
nazală, vălul palatin;
- noduli limfatici linguali – pentru limbă;
- noduli limfatici retrofaringieni – pentru farnge, cavitatea nazală,
tuba auditivă;
- noduli limfatici prelaringieni – pentru limfa laringelui;
- noduli limfatici pretraheali şi paratraheali – pentru trahee şi tiroidă;
- noduli limfatici tiroidieni.
De-a lungul venei jugulare externe sunt grupate nodurile cervicale
superficiale.
Lanţul jugular intern este reprezentat de nodulii limfatici cervicali
laterali profunzi, situaţi pe traiectul venei jugulare interne, între exobază şi
baza gâtului. Aceşti noduli colectează limfa capului şi gâtului şi prezintă mai
multe subgrupe:
- noduli cervicali profunzi superiori – plasaţi în trigonul carotic; cei
mai importanţi sunt nodulii laterali, anteriori şi jugulodigastric (aflat la
intersecţia venei jugulare interne cu pântecul posterior al muşchiului
digastric);
- noduli cervicali profunzi inferiori – plasaţi supraclavicular. În afara
limfei capului şi gâtului aceştia colectează şi limfa membrului superior. La
rândul lor, vor forma trunchiurile limfatice jugulare drept şi stâng, care se
deschid în unghiul format de vena subclavie cu vena jugulară internă. Cei
mai importanţi sunt: nodulii laterali, anteriori şi juguloomohioidian (aflat la
intersecţia venei jugulare interne cu muşchiul omohioidian). (fig.9.14).

Inervaţia gâtului

Este asigurată de ramuri ale nervilor cranieni ( perechile V, VII, IX,

X, XI şi XII, după cum am văzut la capitolul respectiv), la care se adaugă
nervii cervicali.
Nervii cervicali sunt opt perechi de nervi spinali, care la nivelul
orificiului intervertebral (locul prin care majoritatea părăsesc canalul

81
vertebral) se împart într-o ramură posterioară, destinată tegumentelor
muşchilor cefei şi o ramură anterioară, care după inervarea muşchilor
prevertebrali, se anastomozează între ele şi formează plexurile cervical şi
brahial. (fig. 9.77).
Plexul cervical se formează din ramurile anterioare ale primilor patru
nervi cervicali, la care se adaugă fibre ale ganglionului cervical superior. Este
situat profund, medial de vena jugulară internă, acoperit de mumuşchiul
sternocleidomastoidian. Acest plex are ramuri senzitive şi motorii.(fig.9.76).
Ramurile senzitive perforează lama superficială a fasciei cervicale la
mijlocul marginii posterioare a muşchiului sternocleidomastoidian şi se
distribuie tegumentului anterolateral al gâtului. Dintre ramurile senzitive
remarcăm:
- nervul occipital mic – pătrunde în regiunea laterală a gâtului şi urcă
spre mastoidă; se distribuie tegumentului regiunii occipitale laterale şi
pavilionului auricular;
- nervul auricular mare - însoţeşte traiectul venei jugulare externe şi se
termină în regiunea parotidiană; inervează tegumentul regiunii
parotidomaseterice şi pavilionul auricular,
- nervul cervical transvers – orientat anterior, se plasează pe faţa
internă a platismei; se distribuie regiunii submandibulare şi regiunii in
frahioidiene;
- nervii supraclaviculari – cel medială inervează tegumentul fosei
supraclaviculare mici.
Ramurile motorii inervează muşchii infrahioidieni şi prevertebrali.
Prin anastomozarea rădăcinilor primilor trei nervi cervicali, se
formează anterior venei jugulare interne şi superior tendonului intermediar al
omohioidianului ansa cervicală. Ramurile acesteia inervează muşchii
infrahioidieni.

Regiunea cervicală anterioară

Este o regiune mediană, impară, între marginile anterioare ale

muşchilor sternocleidomastoidieni. Este delimitată superior de marginea
inferioară a corpului mandibulei, inferior de incizura jugulară a sternului, iar
lateral de marginile anterioare ale muşchilor sternocleidomastoidieni. Are
forma unui triunghi cu vîrful inferior.
Regiunea se împarte în raport cu osul hioid într-o porţiune
suprahioidiană şi una infrahioidiană.
Regiunea suprahioidiană cuprinde regiunea trigonului submandibular,
pereche şi regiunea trigonului submental.
Regiunea infrahioidiană este formată din regiunea omotraheală,
flancată de regiunile trigonului carotic, simetrice.

Regiunea trigonului submental

82
 Este o regiune mediană, triunghiulară, cu baza spre hioid şi celelalte
laturi formate de pântecele anterioare ale muşchilor digastrici. Straturile de
înveliş, reprezentate de tegument, subcutis cu platisma şi lama superficială a
fasciei cervicale, acoperă loja submentală, care conţine: artera şi vena
submentală (din artera facială, respectiv se varsă în vena facială), noduli
limfatici submentali şi ţesut adipos. (fig.9.78).

Regiunea trigonului submandibular

Este o regiune laterală, pereche, delimitată la suprafaţă de cele două

pântece ale muşchiului digastric şi marginea inferioară a corpului mandibulei.
(fig.9.78). Planul de acoperire este reprezentat dinspre superficial spre
profund de:
- tegument;
- subcutis cu muşchiul platisma; la acest nivel avem ramuri din artera
submentală (artera facială), venele se varsă în vena jugulară anterioară, limfa
este drenată de nodulii cervicali anteriori superficiali sau de cei profunzi
laterali, iar inervaţia senzitivă aparţine ramurilor plexului cervical;
- lama superficială a fasciei cervicale; care prin dedublare formează
teaca muşchiului sternocleidomastoidian, participând de asemenea la
delimitarea lojei submandibulare;
- loja submandibulară. Are forma unei prisme triunghiulare, peretele
superior fiind format de foseta omonimă de pe faţa internă a corpului
mandibulei, iar pereţii extern şi intern de dedublarea lamei superficiale a
fasciei cervicale. Posterior loja este închisă de septul parotido-submandibular,
format prin fuzionarea foiţelor lamei superficiale a fasciei cervicale.
Conţinutul regiunii este reprezentat de glanda submandibulară, de
vase şi nervi.

Glanda submandibulară
Are formă prismatică triunghiulară:
- faţa superioară este situată în fosa omonimă a mandibulei;
- faţa inferioară este acoperită de structurile cervicale superficiale;
- faţa internă vine în contact cu musculatura suprahioidiană.
Glanda trimite o prelungire anterioară ataşată ductului glandei
(Wharton) şi o prelungire posterioară, spre glanda parotidă, de care este
despărţită prin septul interglandular. Ductul lui Wharton se îndreaptă
anteromedial, traversează loja sublinguală şi se deschide pe caruncula
sublinguală. (fig.9.111).

Vascularizaţia şi inervaţia lojei submandibulare

Artera facială porneşte din artera carotidă externă, ajunge în lojă
profund de pântecul posterior al muşchiului digastric şi de muşchiul

83
stilohioidian. Iniţial este posterior glandei, apoi devine superficial, ocoleşte
marginea inferioară a corpului mandibulei, anterior muşchiului maseter. În
regiune emite arterele palatină ascendentă, submentală şi ramuri glandulare.
Vena facială coboară de la nivelul comisurii palpebrale interne, trece
pe faţa laterală a maseterului, până la marginea inferioară a corpului
mandibulei. În lojă se plasează posterior de arteră, dar extern de glanda
submandibulară.
Vena retromandibulară vine din regiunea parotidiană prin perforarea
septului interglandular; anastomozează vena facială cu vena jugulară externă.
Nervul lingual, ramura terminală a nervului mandibular, ajunge în lojă
din spaţiul pterigomandibular (între muşchiul pterigoidian medial şi ramura
mandibulei. În regiunea submandibulară se situează superior de glanda şi
ganglionul omonim. Emite ramuri glandulare.
Nodulii limfatici submandibulari se situează în jurul şi în interiorul
glandei. (fig.9.113).

Ganglionul submandibular
Este ataşat morfologic nervului mandibular, dar din punct de vedere
funcţional aparţine nervului intermediar. În lojă se găseşte profund de glanda
submandibulară. Este un ganglion parasimpatic şi are două rădăcini: cea
parasimpatică provine din nervul lingual, cu fibre originare din nucleul
salivar superior, iar cea simpatică este formată din fibre ale ganglionului
cervical superior, pe calea plexului facial. (fig.9.114).

Regiunea omotraheală

Se mai numeşte regiunea mediană a gâtului, fiind situată

infrahioidian. La suprafaţă are forma unui romb, ale cărui laturi sunt
delimitate astfel;
- Superolateral – pântecele superioare ale muşchilor omohioidieni;
-Inferolateral – marginile anterioare ale muşchilor
sternocleidomastoidieni;
- Superior – osul hioid;
- Inferior – incizura jugulară a manubriului sternal. (fig.9.78).
Dinspre anterior spre posterior regiunea prezintă:
- tegument, cu pliuri transversale;
- subcutis cu muşchiul platisma doar în partea laterală a regiunii; pe
linia mediană se delimitează un teritoriu fără fibre musculare. În subcutis
avem: ramuri arteriale din artera tiroidiană superioară, venele jugulare
anterioare, noduli limfatici cervicali anteriori superficiali, ramuri din nerviul
cervical transvers;
- lama superficială a fasciei cervicale, contribuie la formarea tecii
muşchiului sternocleidomastoidian şi a liniei albe mediane – împreună cu
lama pretraheală. La acest nivel, deasupra manubriului sternal se găseşte

84
spaţiul suprasternal al lui Burns, care adăposteşte ţesut adipos, noduli
limfatici şi arcul venos jugular;
- muşchii infrahioidieni dispuşi în două planuri: superficial
sternohioidianul şi omohioidianul, profund sternotiroidianul şi tirohioidianul;
- lama pretraheală a fasciei cervicale, care formează teci pentru
muşchii infrahioidieni;
- planul visceral, dinsre superficial spre profund: glanda tiroidă cu
paratiroidele, laringele şi traheea, faringele şi esofagul;
- planul prevertebral, cu lama prevertebrală a fasciei cervicale,
muşchii prevertebrali şi trunchiul simpatic cervical.

Trunchiul simpatic cervical

Este format din trei ganglioni cervicali uniţi prin ramuri
interganglionare. Are o poziţie longitudinală între exobază şi orificiul
superior al toracelui, fiind situat laterovertebral, sub lama prevertebrală a
fasciei cervicale. Fibrele postganglionare ale acestor ganglioni formează
plexuri simpatice, destinate capului şi gâtului.
Ganglionul cervical superior – este cel mai voluminos; se găseşte
anterior proceselor transverse ale vertebrelor cervicale a doua şi a treia,
posterior de artera carotidă internă. Ramuri: nervul jugular (pentru ganglionii
nervilor vag şi glosofaringian), nervul carotic intern, care formează plexul
omonim, nervii carotici externi, care formează plexul carotic extern,
continuat de plexul carotic comun (plexurile tiroidian superior, lingual, facial,
meningian – situaţi în jurul arterelor respective), ramuri laringofaringiene şi
nervul cardiac cervical superior (pentru plexul cardiac).
Ganglionul cervical mijlociu – este situat în dreptul tuberculului
carotic. Emite: plexul tiroidian impar pentru tiroidă şi nervul cardiac cervical
mijlociu, care se termină în plexul cardiac.
Ganglionul cervicotoracic (stelat) – se formează prin unirea
ganglionilor cervicali şapte şi opt cu primul toracal, în dreptul colului coastei
întâi, posterior domului pleural şi arterei subclaviculare. Fibrele sale
înconjoară artera subclaviculară şi se reîntorc, formând astfel ansa cervicală
(Vieussens). Alte ramuri: nervul cardiac cervical inferior, nervul vertebral şi
plexul subclavicular, destinat membrului superior.

Regiunea trigonului carotic

Este o regiune simetrică, de formă triunghiulară, cu vârful intern, spre

regiunea omotraheală. (fig.9.78). Delimitarea de suprafaţă este următoarea:
- lateral – marginea internă a muşchiului sternocleidomastoidian;
- superomedial – pântecul posterior al muşchiului digastric;
- inferomedial – pântecul superior al muşchiului omohioidian.

85
 Între muşchiul sternocleidomastoidian, lateral şi formaţiunile situate
pe linia mediană se formează o depresiune numită fosă carotică, în care se pot
palpa pulsaţiile arterelor carotide.
Dinspre superficial spre profunzime regiunea prezintă:
- tegument, traversat de cute orizontale;
- subcutis, cu platisma, ramuri din artera tiroidiană superioară, vena
jugulară externă, cu nodulii limfatici omonimi şi ramuri ale nervului cervical
transvers;
- lama superficială a fasciei cervicale, care la baza triunghiului se
dedublează pentru a forma teaca muşchiului sternocleidomastoidian;
- loja carotică: delimitată anterior de planurile superficiale, posterior
de planul prevertebral, iar intern de viscerele regiunii mediane a gâtului.
Această lojă conţine: pachetul vasculonervos cervical, învelit în teaca
carotică – arterele carotidă comună, internă şi externă, vena jugulară internă,
nervul vag -, ramuri ale arterei carotide externe (arterele tiroidiană
superioară, linguală, facială, faringiană ascendentă şi occipitală) şi venoase
(trunchiul tiro-linguo-facial), noduli limfatici cervicali profunzi superiori
(printre care nodulul jugulodigastric), nervii hipoglos, accesor şi ansa
cervicală.(fig.9.85).

Regiunea cervicală laterală

Denumită şi trigon cervical posterior, această regiune simetrică se

situează pe părţile laterale ale regiunii omotraheale. Regiunea are forma unui
triunghi cu baza spre claviculă, celelalte laturi fiind reprezentate anterior de
muşchiul sternocleidomastoidian, posterior de muşchiul trapez. (fig.9.74,
9.75).
Depresiunea aflată deasupra claviculei se numeşte fosă
supraclaviculară mare.
Planurile regiunii sunt următoarele:
- tegument subţire;
- subcutis, cu platisma situat anteroinferior, ramuri din artera cervicală
transversă, vena jugulară externă cu nodulii limfatici sateliţi, ramuri din
nervii supraclaviculari;
- lama superficială a fasciei cervicale, formează teci pentru muşchii
sternocleidomastoidian şi trapez;
- pântecul inferior al muşchiului omohioidian, care traversează oblic
regiunea şi o împarte în triunghiul omoclavicular (anteroinferior, mai mic) şi
omotrapezoidian (posterosuperior, mai mare);
- lama pretraheală a fasciei cervicale, acoperă doat triunghiul
omoclavicular, dublând lama superficială;
- loja supraclaviculară este un spaţiu de forma unei piramide
triunghiular, aflat în profunzimea regiunii. Pereţii sunt delimitaţi astfel:
superficial – planurile de acoperire de mai sus, profund – muşchii

86
prevertebrali, intern – muşchii scaleni, baza – clavicula, prima coastă şi
domul pleural. Loja este o regiune de tranziţie, asigurând comunicarea
regiunilor cervicale cu membrul superior şi cu mediastinul.
Conţinutul lojei supraclaviculare este reprezentat de:
- artera subclaviculară – care vine de la baza gâtului şi se îndreaptă
spre axilă; emite trunchiurile tirocervical, costocervical şi artera cervicală
transversă;
- vena subclaviculară – anterior arterei, urcă dinspre axilă;
recepţionează vena jugulară externă;
- noduli limfatici cervicali profunzi inferiori şi trunchiurile jugulare;
- nervul frenic (format din rădăcinile anterioare ale nervilor cervicali
trei, patru şi cinci), pe suprafaţa anterioară a muşchiului scalen anterior;
- plexul brahial cu porţiunea supraclaviculară; în regiune se desprind
nervii suprascapular, subclavicular şi dorsal al scapulei.

ZONA DE TRANZIŢIE VASCULONERVOASĂ

CERVICOTORACICĂ (BAZA GÂTULUI)

Această regiune se găseşte pe suprafaţa anterioară a gâtului,

reprezentând o răspântie vasculonervoasă între regiunile cervicale şi torace.
Superficial, regiunea are o formă triunghiulară, fiind delimitată de cele două
fascicule de origine ale muşchiului sternocleidomastoidian şi de articulaţia
sternoclaviculară; se mai numeşte fosă supraclaviculară mică. (fig.9.128).
Dinspre superficial spre profunzime întâlnim următoarele steructuri
anatomice:
- tegument;
- subcutis, cu platisma, vena jugulară externă, ramuri ale nervilor
cervical transvers şi supraclaviculari;
- originea muşchiului sternocleidomastoidian şi fascia, formată prin
dedublarea lamei superficiale a fasciei cervicale;
- tendonul muşchiului omohioidian (la extremitatea superioară) şi
lama pretraheală a fasciei cervicale;
- loja carotică, continuare a trigonului carotic pe sub extremitatea
inferioară a muşchiului sternocleidomastoidian. Loja este străbătută de
pachetul vasculonervos profund al gâtului, fiind interpusă între trigonul
carotic şi mediastinul superior;
- triunghiul scalenovertebral este o regiune triunghiulară profundă,
situată posterolateral de loja carotică. Laturile triunghiului sunt formate
astfel: lateral – marginea internă a muşchilor scaleni, medial – coloana
cervicală, inferior – domul pleural. Conţinutul regiunii este reprezentat în
sens anteroposterior de:
- vena subclaviculară: continuă vena axilară, traversează triunghiul
omoclavicular, hiatul prescalenic (între muşchiul sternocleidomastoidian şi
muşchiul scalen anterior) şi ajunge în regiune. Aici, formează împreună cu

87
vene jugulară internă confluentul subclavio-jugular, posterior de articulaţia
sternoclaviculară;
- ductul toracic (în stânga) şi canalul limfatic drept ajung în regiune
din mediastinul posterior, se arcuiesc spre anterior pentru a se drena în
unghiul venos al lui Pirogov, aflat la nivelul confluentului subclavio-jugular;
- artera subclaviculară, segmentul prescalenic, între origine şi
marginea internă a muşchiului scalen anterior;
- artera tiroidiană inferioară, din trunchiul tirocervical al arterei
subclaviculare, trece posterior de artera carotidă comună;
- artera vertebrală, ramură din artera subclaviculară, urcă între
muşchii scalenii şi prevertebrali, spre orificiul transvers al vertebrei cervicale
şase;
- nervul frenic coboară în regiune pe faţa anterioară a muşchiului
scalen anterior; pătrunde în mediastinul superior lateral de nervul vag;
- ganglionul stelat, anterior de colul coastei întâi şi posterior de artera
vertebrală;
- nervul laringeu recurent drept se desprinde din nervul vag, se
încurbează pe sub artera subclaviculară şi urcă în spaţiul dintre trahee şi
esofag.

Urechea si aparatul vestibular

Urechea, organ al auzului şi echilibrului, este divizată în trei părţi:

externă, medie şi internă. (fig.9.130).

Urechea externă

Este formată din pavilion şi conductul auditiv extern.

Pavilionul urechii

Este o expansiune lamelară fibrocartilaginoasă, situată anterior

mastoidei, posterior articulaţiei tempromandibulare şi inferior regiunii
temporale.
Conformaţia externă
Faţa externă prezintă numeroase reliefuri caracteristice:
- conca – excavaţie centrală, care se continuă profund cu conductul
auditiv extern;
- helixul – repliu curb situat anterior, superior şi posterior, desprins
din cavitatea concăi prin rădăcina helixului;
- şanţul helixului – aflat pe faţa internă a acestuia, dispare în partea
inferioară;
- antehelixul – relief concentric interpus între helix şi concă;
- tragusul – relif triunghiular, anterior de concă şi inferior de helix;

88
 - antitragusul – relief neted situat în partea posteroinferioară a concăi,
sub antehelix;
- lobulul – formaţiune moale, în partea inferioară a pavilionului.
Faţa internă prezintă pe suprafaţa sa negativul reliefurilor şi
depresiunilor de pe faţa externă. (fig.9.131).
Inserţia pavilionului urechii se face pe craniu prin ligamente
extrinseci, anterioare şi posterioare: pe apofiza zigomatică, aponevroza
temporală, orificiul conductului osos şi pe partea anterioară a mastoidei.
În jurul pavilionului sunt dispuşi muşchii extrinseci, cu rol în
orientarea pavilionului în direcţia undelor sonore; la om sunt rudimentari,
acţiunea fiind aproape inexistentă.
Vascularizaţia şi inervaţia
Arterele pavilionare provin din artera temporală superficială şi din
artera auriculară posterioară, ramuri ale arterei carotide externe. Venele
auriculare anterioare şi posterioare sunt tributare venelor temporală
superficială şi jugularei externe. Limfa este drenată de nodulii preauriculari,
parotidieni, mastoidieni şi de aici în nodulii cervicali profunzi laterali.
Inervaţia motorie este asigurată de ramuri ale facialului, iar cea senzitivă de
nervii trigemen, facial, vag şi plexul cervical superficial.

Conductul auditiv extern

Este un canal cilindric, neregulat, întins între meatul extern şi

membrana timpanică. Are o lungime de aprox. 25 mm. Porţiunea externă
prezintă un schelet fibrocartilaginos, în timp ce porţiunea internă este osoasă.
Raporturile conductului sunt următoarele:
- anterior – articulaţia temporomandibulară;
- posterior – celulele mastoide;
- superior – regiunea temporală la exterior şi etajul mijlociu al
endobazei la interior;
- inferior – loja parotidiană.
Arterele sunt ramuri din artera temporală superficială, artera
auriculară posterioară şi ramuri parotidiene; venele se varsă în vena
temporală superficială, plexul pterigoidian şi vena auriculară posterioară;
limfaticele sunt asemănătoare pavilionului. Inervaţia este dată de ramuri ale
nervilor auriculotemporal, vag şi intermediar al lui Wrisberg.

Urechea medie

Este o cavitate aerică în grosimea temporalului, între conductul

auditiv extern şi urechea internă. Rolul principal este în preluarea undelor
sonore de la nivelul conductului extern şi transformarea lor în energie
mecanică.
Cuprinde cutia timpanică şi lanţul osicular.

89
 Cutia timpanică

Osul temporal ia parte la formarea cutiei timpanice cu stânca, solzul şi

porţiunea timpanică.
Cutia timpanică are forma unei lentile biconcave, cu mai mulţi pereţi:
extern sau timpanic, intern sau labirintic, anterior sau tubo-carotidian,
posterior sau mastoidian, inferior sau jugular şi superior (tegmen tympani).
(fig.9.132).
Cutia timpanică este căptusită de o membrană mucoasă, care se
continuă anterior cu cea a canalului auditiv şi a nazofaringelui, iar posterior
cu cea a celulelor mastoidiene.

Peretele extern, timpanic

Este format în cea mai mare parte de membrana timpanică, care
obturează orificiul profund al conductului auditiv extern. Acest perete este
constituit inferior din porţiuniunea timpanică a osului temporal şi superior de
solzul acestuia. (fig.9.133).
Membrana timpanică are o formă conică, cu dimensiuni de10 mm x 8
mm. Este formată din două porţiuni şi are o structură din care se remarcă
epidermul şi mucoasa:
- pars tensa sau membrana propriu-zisă, obturează orificiul intern al
conductului auditiv. Aceasta este excavată superior şi bombată în rest;
porţiunea centrală este cea mai excavată şi poartă numele de umbo şi include
mânerul ciocanului.
- pars flaccida este membrana situată deasupra ligamentelor timpano-
maleare, care susţin ciocanul. (fig.9.135).

Peretele intern, labirintic

Separă urechea medie de cea internă şi se găseşte în stânca
temporalului. Muşchiul tensor al timpanului (muşchiul ciocanului) şi
apeductul Fallope împart peretele intern în două etaje, unul superior şi unul
inferior. În ambele etaje se observă reliefuri date de elemente anatomice:
- relieful canalului semicircular lateral (orizontal) în etajul superior;
- în etajul inferior: promontoriul, relief dat de prima spiră a cohleei;
fereastra ovală sau vestibulară, depresiune posterosuperioară promontoriului,
obturată de scăriţă; fereastra rotundă sau timpanică, posteroinferioară faţă de
promontoriu, obturată de o membrană (timpan secundar); sinusul timpanic,
dat de ampula canalului semicircular posterior. (fig.9.134).

Peretele posterior, mastoidian

Partea superioară este ocupată de aditus, orificiu de comunicare între
etajul superior al peretelui intern cu antrul mastoidian. În partea inferioară,
sub aditus, prezintă fosa nicovalei şi piramida - o mica proeminenţă conică de

90
la care pleacă tendonul muşchiului scăriţei. Lateral de piramidă se găseşte
orificiul canalului care conduce coarda timpanică, iar medial se află o
proeminenţă verticală inferior de care se găseşte segmentul descendent al
canalului facialului. (fig.9.134).

Peretele anterior, tubo-carotidian

Prezintă ca repere anatomice superior orificiul tubar şi canalul
muşchiului tensor al timpanului, deasupra şi intern de orificiul tubar; inferior
se situează peretele arterei carotide interne, cu orificiile pentru vasele şi
filetele nervoase carotico-timpanice.(fig.9.134).

Peretele superior (tegmen tympani)

Este format dintr-o lamă osoasă subţire – tegmen tympani, care separă
cavitatea timpanică de etajul mijlociu al endobazei şi lobul temporal.
(fig.9.134).

Peretele inferior, jugular

Reprezintă partea cea mai declivă, numită reces hipotimpanic.
Suprafaţa sa este neregulată, putând bomba în lumenul cutiei timpanice,
datorită unei fose jugulare proeminente. Asemănător peretelelui superior,
peretele inferior este subţire şi separş cavitatea timpanică de bulbul jugular
(Fig. 9.134).

Antrul mastoidian
Este cea mai mare cavitate a mastoidei, restul celulelor fiind dispuse
în jurul său. Este bine dezvoltat la naştere, situându-se deasupra conductului
auditiv. Odată cu dezvoltarea sistemului celular mastoidian, urmează un
traiect inferointern şi posterior, spre profunzimea spinei Henle.
Cavităţile aeriene mastoidiene şi antrul comunică între ele, dar şi cu
nazofaringele prin canalul auditiv, astfel încât infecţiile căilor respiratorii
superioare se pot răspândi la oricare dintre aceste cavităţi.

Canalul auditiv (trompa lui Eustachio)

Este un conduct osteo-fibro-cartilaginos, care uneşte porţiunea

anterioară a cutiei timpanice cu nazofaringele. Are forma a două trunchiuri de
con unite prin vârfuri la nivelul unei porţiuni înguste, istmul tubar. Astfel, se
separă un segment posteroextern osos, de unul anterointern, fibrocartilaginos.
Trompa osoasă este delimitată astfel:
- superior - faţa anterioară a stâncii şi nervii pietroşi;
- inferior – spaţiul retrostilian superior;
- anteroextern – fisura pietrotimpanică, capsula articulaţiei temporo-
mandibulare;
- posterointern – canalul carotidian.

91
 Trompa fibrocartilaginoasă are următoarele raporturi:
- anterior – gaura ruptă anterioară, gaura ovală şi gaura spinoasă;
- anterointern – lama internă a procesului pterigoidian;
- intern – musculatura şi aponevrozele peritubare, care delimitează un
spaţiu între gaura ruptă anterioară şi peretele lateral al nazofaringelui.
Orificiul faringian prezintă posterior o depresiune, foseta lui
Rosenmuller, care în profunzime are raporturi cu artera carotidă internă.
Mucoasa tubară se continuă cu cea a cavităţii timpanice şi cu cea a
nazofaringelui. În jurul trompei fibrocartilaginoase se inseră pe exobază
muşchii peristafilini, care determină deschiderea sau închiderea trompei.
(fig.9.89, 9.130).

Lanţul osicular

Este dispus între membrana timpanică şi fereastra ovală. Asigură

transferul şi transformarea presiunii undelor sonore la nivelul lichidelor
labirintice.
Cele trei oascioare sunt ciocanul, nicovala şi scăriţa.(fig.9.137).
Ciocanul este cel mai voluminos şi este format din cap, col şi mâner:
- capul, ovoidal, se articulează cu nicovala;
- colul răspunde extern membranei timpanice;
- mânerul încurbat, concav extern, este încorporat în membrana
timpanică;
- procesul anterior este subţire şi sinuos;
- procesul lateral este reper pe membrana timpanică - umbo.
Nicovala este cel mai greu dintre cele trei oscioare:
- corpul se articulează cu capul ciocanului;
- procesul orizontal, intern este scurt;
- procesul vertical, inferior este mai lung.
Scăriţa este cel mai uşor dintre oscioare şi se găseşte între procesul
inferior al nicovalei şi fereastra ovală:
- capul se articulează cu procesul inferior al nicovalei;
- colul oferă inserţie muşchiului scăriţei;
- cele două braţe sunt inegale, iar baza se fixează în fereastra ovală.

Urechea internă

La nivelul urechii interne undele sonore, sosite la nivelul ferestrei

ovale sub formă de energie mecanică, sunt transformate în impulsuri
nervoase şi mesaje auditive, transmise pe căile vestibulocohleare sistemului
nervos central. Urechea internă cuprinde labirintul osos, labirintul
membranos, separate printr-un spaţiu care conţine un lichid numit perilimfă.

Labirintul osos

92
 Labirintul osos este format dintr-o serie de cavităţi intercomunicante:
vestibulul, canalele semicirculare şi cohleea.(fig.9.139).
Vestibulul este partea centrală, între cutia timpanică şi conductul
auditiv intern. Este o adevărată răspântie, comunicând anteroinferior cu
cohleea, posterosuperior cu canalele semicirculare, extern cu cutia timpanică
prin fereastra ovală, iar intern cu conductul auditiv intern, prin orificii
străbătute de ramurile nervului vestibular.
Canalele semicirculare sunt situate superior şi posterior de vestibul;
au forma unor tuburi curbate asemănătoare unor arcuri de cerc, cu deschidere
prin ambele capete la nivelul vestibulului. După orientarea spaţială a lor, se
numesc: orizontal sau extern, superior şi posterior. Cele trei canale sunt
perpendiculare între ele. (fig.9.142).
Cohleea sau melcul osos este un conduct răsucit, care descrie două
ture şi jumătate în jurul unei formaţiuni conice centrale, cu aspectul unei
cochilii de melc. Prezintă:
- columela sau modiolul, partea centrală străbătută de canalicule
vasculonervoase; are formă conică, largă la bază şi ascuţită la vârf;
- canalul osos spiral este un tub cilindric, care se răsuceşte două ture şi
jumătate în jurul columelei;
- lama spirală ia naştere de pe planşeul vestibulului, intră în canalul
osos spiral unde descrie spirele cohleei şi se termină delimitând un orificiu
rotund – helicotrema. Helicotrema face să comunice între ele cele două
rampe ale cohleei. Rampele reprezintă o jumătate a tubului cohlear, de forma
unui semicilindru. Rampa superioară este vestibulară, iar cea inferioară
timpanică. (fig.9.141).

Labirintul membranos
Este format dintr-un sistem de pungi conjunctivo-epiteliale, care
comunică între ele şi conţin elementele senzoriale ale urechii interne.
Formează un sistem cavitar închis, care conţine endolimfa. Între labirintul
membranos şi pereţii osoşi labirintici se află spaţiul perilimfatic, care conţine
perilimfa. (fig.9.140).
Labirintul membranos cuprinde vestibulul – utricula şi sacula,
canalele semicirculare membranoase, sistemul endolimfatic şi canalul
cohlear.
Utricula este o veziculă alungită în care se deschid canalele
semicirculare.
Sacula are o formă sferică şi ocupă poziţia cea mai declivă. Are
legături cu utricula şi cu canalul cohlear. Ambele formaţiuni precedente
prezintă pe suprafaţa internă o bombare epitelială numită maculă. Macula,
organul senzorial de percepţie a acceleraţiei liniare, are o membrană bazală
cu celule bazale cubice, un strat de celule de susţinere şi celule senzoriale.

93
 Canalele semicirculare membranoase ocupă interiorul canalelor
semicirculare osoase, având aceeaşi lungime, configuraţie şi orientare.
Fiecare canal prezintă două extremităţi, care se deschid în utriculă.
Sistemul endolimfatic cuprinde canalele utricular şi sacular, care se
unesc pentru a forma canalul endolimfatic; acesta se termină cu sacul
endolimfatic, situat extradural şi care aderă intim de dura mater.
Canalul cohlear parcurge în întregime traiectul cohleei. El conţine
organul lui Corti, organ senzorial de percepere a vibraţiilor imprimate
lichidelor labirintice de către undele sonore. Organul lui Corti se compune
din celule de susţinere, celule senzoriale, celule accesorii, membrana
reticulată, membrana tectoria şi spaţii licchidiene.(fig.9.141)

Traiectul nervului facial în stânca temporalului

Nervul facial pătrunde în conductul auditiv intern împreună cu nervul

intermediar Wrisberg. După ieşirea din conduct cei doi nervi se unesc la
începutul segmentului labirintic, între fundul conductului auditiv intern şi
peretele intern al cutiei timpanice, trecând între vestibul şi cohlee. Nervul
face un unghi drept – genunchiul, pe a cărui faţă anterioară se găseşte
ganglionul geniculat. În segmentul timpanic se situează pe peretele intern al
cutiei timpanice, sub canalul semicircular orizontal şi deasupra ferestrei
ovale. Face al doile cot, devine vertical, în segmentul mastoidian şi iese din
exobază prin gaura stilomastoidiană. (fig.9.138).
Colateralele intrapietroase ale nervului facial sunt:
- nervul pietros mare, pleacă din ganglionul geniculat, traversează faţa
anterioară a stâncii şi intră în gaura ruptă anterioară unde se uneşte cu nervul
pietros profund pentru a forma nervul canalului pterigoidian;
- nervul pietros mic ia naştere tot din ganglionul geniculat; are un
traiect paralel cu nervul precedent pe faţa anterioară a stâncii şi iese din
endocraniu printr-un mic orificiu între găurile rotundă şi ovală;
- nervul muşchiului scăriţei pleacă din porţiunea descendentă a
facialului şi intră în muşchiul scăriţei;
- coarda timpanului porneşte din facial deasupra găurii
stilomastoidiene şi traversează fisura pietrotimpanică.

94