INFECŢIILE BACTERIENE SI PARAZITARE ALE PIELII - Erizipelul

,Furunculul , Scabia, Pediculoza

Streptocociile cutanate
Streptocociile cutanate sunt afecţiuni care au ca agent etiologic în majoritatea
cazurilor streptococul β hemolitic de grup A. Streptococul patogen se întâlneşte frecvent ca
saprofit la omul sănătos în faringe, fosele nazale, cavitatea bucală dar, doar pe perioade scurte de
timp. Leziunile cutanate cu streptococi patogeni apar după contactul cu un bolnav, cu un purtător
sănătos de streptococi patogeni sau prin creşterea agresivităţii streptococilor proprii.
Impetigo streptococic sau impetigo contagios
Impetigo streptococic este o afecţiune foarte contagioasă, care apare îndeosebi la copiii
preşcolari şi şcolari, evoluând sub formă de mici epidemii. Agentul patogen cel mai frecvent este
Streptococcus pyogenes de grup A, inclusiv tulpinile nefritigene.
Debutează cu o pustulă sau o bulă, cu halou inflamator, care se rupe şi lăsǎ o eroziune care va fi
acoperită de o crustă galbuie, dulce, numitǎ crustă melicerică. Frecvent se asociază cu pustule
foliculare datoritǎ asocierii infecţiei cu stafilococ. Localizarea cea mai frecventă este pe faţă –
peribucal, perinazal, regiunea auriculară, şi mai rar pe trunchi, membre, pielea păroasă a capului.
Vindecarea spontană se poate obţine în 2-3 săptămâni, fǎrǎ cicatrice, dar apar noi leziuni prin
autoinoculare, cu evoluţie îndelungată şi risc crescut de apariţie a complicaţiilor la distanţă
(glomerulonefrita acută poststreptococică).
Tratament local: se aplică comprese umede cu soluţii slab antiseptice (acid boric 1-2%,
permanganat de potasiu, cloraminǎ) pentru îndepărtarea crustelor. După liniştirea procesului
exsudativ se vor aplica unguente cu antibiotice (neomicină, gentamicină, kanamicină,
bacitracină, acid fucidinic) şi coloranţi (violet de genţiană 1% - pioctaninǎ, soluţie Castelani). Se
impune menţinerea unei igiene riguroase, tǎierea scurtǎ a unghiilor, baie zilnicǎ.
Tratamentul sistemic se face cu antibiotice antistreptococice şi antistafilococice pe cale
generală timp de 7-10 zile: peniciline antistafilococice (oxacilinǎ), cefalosporine (cefalexin,
cefuroxime), macrolide (eritromicină, roxitromicină, azitromicinǎ).

 Ectima streptococică
Ectima streptococică este o infecţie a pielii de tip ulceros produsă de streptococ (şi stafilococ). Se
localizează mai ales la nivelul membrelor inferioare şi apare la persoane cu igienă deficitară,
caşectice, cu tulburări circulatorii venoase ale membrelor inferioare şi la copii.
Debutează sub forma unor mici bule sau pustule localizate pe o zonă eritematoasă, care în câteva
zile ulcerează şi formează o crustă neagră-cenuşie care se poate îndepărta descoperind o ulceraţie
cu margini proeminente, cu fundul acoperit de un puroi galben-verzui.
Se vindecă cu cicatrice hiperpigmentate. Leziunile sunt de obicei multiple, recidivante, având
capacitate de autoinoculare.
Tratamentul constă în antibiotice pe cale generală şi topice cu antibiotice şi coloranţi. Evoluţia
este trenantă chiar şi sub tratament.
     Erizipelul
Erizipelul este o infecţie bacteriană acutǎ a straturilor profunde ale pielii (dermul profund şi
hipodermul superficial) pornind de la reţeaua vaselor limfatice. Agentul etiologic cel mai
frecvent izolat este Streptococul β hemolitic de grup A.
Factori favorizanţi ai apariţiei erizipelului sunt: tulburările circulatorii venoase şi limfatice ale
membrelor inferioare, edemele gambei de cauză cardiacă, diabetul zaharat, alcoolismul,
denutriţia, desocializarea.
Poarta de intrare a infecţiei streptococice poate fi: o escoriaţie, o înţepătură de insectǎ, o arsură,
o plagă chirurgicală, un abord venos, cicatricea ombilicală la nou-născuţi, micoze, ulceraţii
cutanate, infecţii ale mucoaselor (rinită, faringită, amigdalită, otită, conjunctivită).
Localizările cele mai frecvente ale erizipelului sunt membrele inferioare (70-88%) şi faţa (6-
19%).
Manifestări clinice
Debutul erizipelului este brutal cu frison solemn, febră 38-400C, cu alterarea stǎrii generale,
cefalee, greţuri, vărsături. După 24-48 de ore, în zona afectată, apare un placard roşu, edemaţiat,
dureros, cu suprafaţa lucioasă, bine delimitat de un burelet proeminent, semn caracteristic
erizipelului. Edemul este mai accentuat în localizările la nivelul feţei, scalpului şi pavilionului
urechii. Placardul se extinde lent prin periferia sa până la 10-15 cm sau mai mare. Se asociază cu
limfangită şi adenopatie regională inflamatorie.
În lipsa tratamentului erizipelul involuează spontan în 1-3 săptămâni prin reducerea eritemului şi
apariţia unei descuamaţii lamelare specifice infecţiei streptococice.
Există şi forme clinice mai grave precum: erizipelul bulos, erizipelul necrotic, erizipelul
flegmonos. Datorită persistenţei porţii de intrare erizipelul poate recidiva şi fiecare recidivă va
agrava tulburările circulatorii limfatice şi vor conduce la limfedem cronic şi elefantiazis.
Paraclinic erizipelul se însoţeşte de VSH crescut, leucocitozǎ cu neutrofilie.
Diagnostic diferenţial
Erizipelul trebuie deosebit de celulita acută, de tromboflebita superficială sau profundă, de
înţepături de insecte, de herpesul zoster, de dermatita de contact.
Tratament
Tratamentul de elecţie al erizipelului este penicilina G în doză de 2-10 milioane ui/zi injectabil
intramuscular, fracţionatǎ la 6 ore, timp de 7-10 zile. Necesitǎ testare în prealabil la penicilinǎ
toate persoanele care nu sunt cunoscute cu antecedente alergice la penicilinǎ!
Ca alternativă la penicilină se pot folosi cefalosporinele. Cei alergici la peniciline vor fi trataţi cu
macrolide (eritromicină, azitromicină, roxitromicină).
Pentru atenuarea manifestǎrilor inflamatorii se recomandă tratament antiinflamator cu
corticosteroizi (prednison 10-20 mg/zi).
Local se aplică comprese umede şi reci, schimbate la 1-2 ore, timp de 2-3 zile (cu atenţie pentru
a nu se macera tegumentul) cu acid boric 1-2%, cloramină, rivanol, permanganat de potasiu, ser
fiziologic. După liniştirea procesului inflamator se pot aplica coloranţi. Se recomandă repaus la
pat cu imobilizarea segmentului afectat.
Este obligatoriu tratamentul porţii de intrare şi a afecţiunilor asociate (tinea pedis, ulcerului de
gambă).
 Stafilocociile cutanate
Stafilocociile cutanate au ca agent etiologic Staphilococcus aureus. Multe persoane sunt
purtătoare de stafilococi patogeni la nivelul foselor nazale, regiunii inghinale şi perineului. Unii
sunt purtători intermitenţi, alţii permanenţi. Mediul spitalicesc este favorabil, 25-30% dintre
bolnavi fiind purtǎtori ai acestor germeni.

   Foliculita superficială

Foliculita superficială este cea mai simplă infecţie

stafilococică care afectează ostiumul folicular, cu localizare pe orice zonă păroasă a corpului:
scalpul la copii, barba şi membrele la bărbaţi.
Apar ca mici pustule sau papulo-pustule inflamatorii, cu un halou eritematos, centrate de un fir
de păr, izolate sau grupate. După câteva zile pustulele se rup sau se usucă formând cruste.
Se vindecă spontan în 7-10 zile dar în lipsa tratamentului apar noi leziuni.
Tratament
Tratamentul constă în evacuarea colecţiei purulente urmată de tamponare cu soluţie de alcool
iodat 1%, coloranţi (violet de genţiană 1% - pioctaninǎ, soluţie Castelani). După calmarea
procesului exsudativ se aplică topice cu antibiotice. Nu necesită tratament sistemic.
Sicozisul stafilococic
Sicozisul stafilococic este o infecţie a feţei de tip foliculită profundă localizată pe barbă şi
mustaţă, ce apare pe un teren debilitat.
Se prezintă clinic sub forma unor papulo-pustule inflamatorii, centrate de un fir de păr, care
prezintă în afara colecţiei purulente superficiale şi un nodul în profunzimea foliculului pilos. În
evoluţie cuprinde şi grupurile foliculare vecine rezultând plăci eritematoase, infiltrate pline de
pustule şi cruste brun-cenuşii diseminate neregulat pe zonele păroase ale feţei.
Sicozisul stafilococic trebuie diferenţiat de sicozisul tricofitic (micoză inflamatorie a bărbii) în
care firele de păr cad uşor.
Tratament general se face cu antibiotice antistafilococice, iar local se aplică comprese umede
pentru înlăturarea crustelor. Se evacuează pustulele şi se badijonează cu alcool iodat, coloranţi
sau antibiotice. Bărbieritul este interzis pentru a evita autoinocularea. Părul va fi tăiat cu
foarfeca, iar firele afectate se epilează manual.
Orjeletul
Foliculita genelor sau urciorul este o infecţie acutǎ profundă a foliculului pilos al genelor sub
forma unei nodul inflamator care va abceda. Se extrage firul de păr cu penseta şi se aplică o
soluţie antiseptică şi unguent cu antibiotic.
Furunculul
Furunculul este o infecţie stafilococică acută, profundă, necrozantă a foliculului pilos, a glandei
sebacee şi a ţesutului conjunctiv perifolicular. Afectează cu precădere copiii, adolescenţii şi
adulţii tineri.
Factorii predispozanţi ai furunculului sunt portajul cronic al stafilococului auriu (în fosele nazale,
perineu, axile), igiena precară, diabetul zaharat, deficienţele imune, obezitatea.
Un furuncul debutează cu prurit şi apariţia unei pustule mici, centrate de un fir de păr. Aceasta
devine rapid dureroasă, infiltrată, cu prezenţa unui nodul în profunzime, înconjurat de edem. Se
formează astfel o proeminenţă roşie, dureroasă, cu o pustulă în vârf. Se poate însoţi de febră. În
5-7 zile leziunea se deschide şi se scurge un puroi galben, cremos, amestecat cu sânge, pentru ca
ulterior să se elimine bourbionul (miezul necrotic al furunculului), lăsând o ulceraţie crateriformă
care se vindecă cu o cicatrice deprimată. Localizările cele mai frecvente ale furunculelor sunt
faţa, fesele, coapsele, umerii, ceafa.
Furunculoza
Furunculoza este o stare morbidǎ caracterizată prin prezenţa concomitentă sau succesivă a mai
multor furuncule, timp de luni sau ani de zile. Este favorizată de igiena deficitară, deficienţe
imune, alcoolism, diabet zaharat, caşexie, portaj cronic al stafilococului sau fǎrǎ o cauzǎ
evidentǎ.
Stafilococia (furunculoza) malignă a feţei
Se vorbeşte de furunculoză malignă a feţei când furunculele se localizează în jumătatea
superioară a feţei, îndeosebi la nivelul buzei superioare.
Se caracterizează clinic prin edem masiv al feţei care modifică fizionomia (buza cu aspect de
„buză de tapir”). Netratată infecţia se poate propaga de-a lungul venelor faciale spre sinusurile
venoase ale creierului provocând tromboflebita acestora: cu stare generală alterată, febră, semne
neurologice şi evoluţie spre septicemie cu prognostic sever.
Tratamentul furunculului
În stadiul incipient se poate încerca tratament abortiv cu alcool iodat. Când furunculul este deja
constituit se încearcă grăbirea colectării şi eliminării bourbionului prin aplicarea de pansamente
umede cu antiseptice. După colectare, dacă boubilon-ul nu se elimină spontan, se va încerca
extragerea sa cu o pensă sau prin incizie chirurgicală sub anestezie locală. După îndepărtarea
sfacelurilor se fac spălături abundente cu soluţii antiseptice (apă oxigenată, rivanol, permanganat
de potasiu) apoi ulceraţia restantă se badijonează cu un colorant şi se aplică pulberi cu
antibiotice.
Antibioterapia antistafilococică sistemică este obligatorie. În stafilococia malignǎ a feţei se
instituie tratamentul antibiotic injectabil de urgenţǎ.
Este interzisă traumatizarea (stoarcerea) furunculelor, mai ales a celor faciale, pentru că acest
fapt conduce la diseminarea infecţiei pe cale sanguină.
Hidrosadenita
Hidrosadenita este o infecţie stafilococică a glandelor sudoripare apocrine, cu localizare în
regiunile axilară, inghinală, mai rar perimamelonară.
Debutează ca noduli subcutanaţi, inflamatorii, dureroşi, ce cresc în dimensiuni (cât o nucă),
devin aderente la piele, fluctuente, abcedează şi elimină o cantitate redusă de puroi cremos.
Leziunile se vindecă dar frecvent apar altele prin autoinoculare, boala evoluând timp îndelungat.
Se vindecă cu cicatrici vicioase, hipertrofice sau cheloide.
Tratament
Tratamentul constă în antibioterapie sistemică de lungǎ duratǎ până la rezorbţia totală a
nodozităţilor. La nevoie în formele cronice recidivante se va recurge la incizie şi drenaj cu
excizia nodulilor fibroşi şi a fistulelor sub protecţie antibioticǎ.

Scabia

 Scabia este o afecţiune parazitară

contagioasă cauzată de un parazit obligatoriu al omului numit Sarcoptes scabiae.

Infestarea se face prin contactul direct cu persoana

parazitată sau indirect prin contactul cu hainele lui, cu lenjeria de pat. Cea mai frecventă cale de
contaminare este cea familială. Perioada de incubaţie a scabiei este în medie de 14 zile, dar
putând varia între 3 zile şi 4-6 săptămâni, perioadă în care pacientul este contagios.
Pruritul reprezintă simptomul principal al bolii având câteva caracteristici specifice:
exacerbarea nocturnă şi caracterul epidemic cu interesarea mai multor membrii ai familiei sau ai
unei colectivităţi.
Erupţia din scabie se prezintă ca leziuni nespecifice sub formă de papulo-vezicule şi
leziuni datorate gratajului reprezentate de escoriaţii şi cruste. Semnele specifice scabiei sunt
reprezentate de şanţul acarian şi de veziculele perlate. Şanţul acarian are o formǎ liniarǎ,
sinuoasǎ, cu lungime de câţiva milimetrii, cu capătul terminal închis şi uşor proeminent la
suprafaţa tegumentului (eminenţa acariană), reprezentând locul unde se află parazitul.
Veziculele perlate sunt mici ridicături translucide, cu lichid clar, produse de înţepăturile
parazitului.
Leziunile de scabie au localizări de elecţie spaţiile interdigitale ale mâinilor, feţele
anterioare ale axilelor, periombilical, pliul subfesier şi fesele, la femei zona mamelonară şi
perimamelonară, la bărbaţi teaca penisului şi scrotul, iar la copii palmele şi plantele.
Scabia poate prezenta şi o serie de forme clinice particulare. Astfel la persoanele cu o
igienă riguroasă leziunile sunt în număr mic, pe prim plan situându-se pruritul nocturn. La
persoanele sever imunocompromise leziunile cutanate din scabie sunt foarte extinse şi atipice şi
foarte contagioase.
Scabia piodermizată este o complicaţie a scabiei apărută la persoanele cu igienă precară.
La aceştia scabia se poate suprainfecta cu streptococi şi stafilococi care vor duce la apariţia de
impetigo, ectime, foliculite, furuncule, abcese, hidrosadenite.
Scabia eczematizată reprezintă tot o complicaţie la persoanele alergice după tratament
topic cu sulf.
Diagnosticul diferenţial al scabiei se face cu prurigo acut sau cronic, cu dermatita atopicǎ
la copil, pediculoza, cu pruritul de altă cauză.
Tratamentul scabiei trebuie să cuprindă pacientul, lenjeria de pat şi corp a acestuia, şi
persoanele din colectivitate. Individul contaminat şi contacţii trebuie trataţi concomitent.
Lenjeria de pat şi corp sunt decontaminate prin spălare cu maşina la 60° C. Insecticidele sub
formă de pudră sunt aplicate pe lenjeria care nu se poate spăla şi care este ţinută în saci timp de o
săptămână.
Sulful reprezintă tratamentul cel mai vechi al scabiei utilizat şi în prezent. Se utilizează
sub formă de unguente şi mixturi în concentraţie de 10% la adulţi şi 3-5% la copii. Tratamentul
constă în aplicaţii timp de trei seri consecutiv, urmate în a patra zi de baie şi schimbarea lenjeriei
de pat şi de corp. Sulful este iritant putând cauza dermatite de contact.
Piretrinele reprezintă tratamentul modern al scabiei în aplicaţii unice cu spălare după 12
ore, tratamentul poate fi reluat după o săptămână. Acest tratament poate fi utilizat şi la sugar
după 6 luni de viaţă.
Produsul scabicid trebuie aplicat pe toate regiunile corpului inclusiv palmele, plantele,
şanţurile retroauriculare, pliul interfesier, unghiile şi chiar pielea păroasă a capului la copil.

Pediculoza
    Pediculoza se defineşte ca şi infestarea corpului prin păduchi, aceştia fiind insecte hematofage
(se hrănesc cu sânge), lipsite de aripi, care depun pe firele de păr ouă numite lindine.
Există 3 tipuri de păduchi care afectează omul: Pediculus capitis care afectează pielea capului,
Pediculus corporis care afectează pielea corpului şi Phtirius pubis care cauzează pediculoza
pubiană numită şi phtiriază.
Pediculoza capului

Pediculoza capului este cauzată de Pediculus

capitis. Păduchii sunt în general puţini (în mod obişnuit găsindu-se 10 paraziţi), în schimb
lindinele sunt foarte numeroase. Parazitul are o culoare gri, cu corpul turtit dorso-ventral,
prezentând 3 perechi de picioare prevăzute cu gheare folosite pentru a se prinde de firul de păr.
Aparatul bucal al păduchelui prezintă o trompă scurtă şi puternică prin care înţeapă pielea şi
aspiră sângele.
Pediculoza capului este o afecţiune contagioasă larg răspândită în lume. Transmiterea se poate
face prin contact direct cu omul parazitat sau indirect prin şepci, pălării, perii, piaptăne.
Pediculoza capului afectează îndeosebi copii. Păduchii sunt localizaţi mai ales în regiunile
occipitale şi retro-auriculare.
Pediculoza capului se manifestă prin prurit de intensitate variabilă. În locul unde parazitul îşi
înfige trompa pentru a suge sângele ia naştere o papulo-veziculă foarte pruriginoasă datorită
hipersensibilizării la saliva păduchelui. Dacă numărul păduchilor este mare eritemul şi pruritul se
pot extinde pe ceafă şi umeri realizând un „prurit în pelerină.” Gratajul intens se traduce prin
escoriaţii, cu exsudat abundent conducând la eczematizare şi suprainfectare secundară, cu
prezenţa la copii a adenopatiei occipitale. Secreţiile produse de aceste leziuni se usucă şi se
transformă în cruste care lipesc perii între ei, iar în cazul unei infestări masive şi de durată se
formează o calotă formată din peri încleiaţi printre care se găsesc păduchi şi lindine.
Pediculoza corpului
În pediculoza corpului păduchii trăiesc pe haine trecând pe piele doar atunci când se hrănesc.
Pediculoza corpului rămâne prezentă în colectivităţile defavorizate care trăiesc în condiţii de
mizerie.
Pruritul este localizat în regiunile scapulare şi lombare. Muşcătura parazitului va conduce la
apariţia de papule, urmate de escoriaţii, acoperite de cruste hematice, cu posibilitatea
suprainfectării. Leziunile au o dispunere în pelerină: pe umeri, gât, regiunea interscapulară,
centură.
Pediculoza pubiană
Boala este dată de Phtirius pubis sau păduchele lat. Acesta este mai mic decât ceilalţi păduchi.
Trăieşte pe părul din regiunea pubiană şi a perineului, dar poate migra şi pe părul de pe coapse,
torace, abdomen, axile, mustaţă, barbă, gene, sprâncene. În schimb pielea capului nu este
afectată.
Pediculoza pubiană se transmite prin contact sexual, dar şi indirect prin lenjerie de corp şi pat.
Pruritul regiunii pubiene este simptomul revelator, fiind mai intens noaptea decât ziua, cu
prezenţa de escoriaţii postgrataj care se pot suprainfecta. La locul înţepăturii se pot evidenţia
papulo-vezicule cu sau fără prezenţa unor pete albăstrui hematice rotunde denumite „pete
umbrite”.
Tratament
Medicaţiile utilizate în tratamentul pediculozei trebuie să fie pediculicide şi lenticide. Se
utilizează malationul, piretrinele, butoxidul de piperonil, lindanul. Acţionează prin efect
neurotoxic asupra parazitului.
Loţiunile constituie forma cea mai indicată de tratament fiind aplicate pe cărările
scalpului. Pot fi utilizate şi cremele. Şampoanele sunt mai puţin eficiente datorită contactului
insuficient şi diluţiei, putând favoriza apariţia rezistenţei. Pudrele sunt utilizate doar în tratarea
lenjeriei.
Durata aplicaţiei este de la 5-10 minute până la 12 ore în funcţie de produs, iar frecvenţa
aplicaţilor poate fi unică sau reînnoită ziua următoare şi după 8 zile. Părul va fi pieptănat (periat)
cu un piaptăn des, tratat în prealabil cu oţet încălzit. Este necesară decontaminarea piaptănelor,
perilor, pălăriilor, şepcilor şi lenjeriei (cearşafuri şi perne) prin pudrarea cu hexaclorciclohexan
sau spălare la 60 în maşina de spălat.
Pediculoza pubiană necesită tratarea pacientului şi a partenerului sexual. Este preferabil de a fi
tratate în întregime zonele păroase ale trunchiului şi coapselor.
O eventuală piodermizare asociată va fi tratată cu antibiotice pe cale locală şi generală.