Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Embriologie
Epidermul se dezvoltă din luna a 2-a de viaţă intrauterină, structura sa devenind completă
în lunile 7 şi 8 ale sarcinii. Melanocitele iau naştere din melanoblaştii crestei neurale, migrează
în derm şi apoi ajung în epiderm după 11-12 săptămâni. Ajunse în epiderm dobândesc proprietăţi
melanogene cu dezvoltarea unui aparat enzimatic specific în jurul lunii 5.
În derm sunt prezente la început celule mezenchimale nediferenţiate, structurate pe de o
parte în sistemul fibrilar, iar pe de altă parte în elemente celulare.
Anexele pielii se dezvoltă între lunile 3 şi 5.
Anatomia pielii
Structura pielii este compusă din patru regiuni suprapuse care dinspre suprafaţă spre
profunzime sunt următoarele: epidermul, joncţiunea dermo-epidermică, dermul şi hipodermul.
Anexele pielii sunt localizate în derm şi hipoderm.
Epidermul
Epidermul este situat la suprafaţa pielii fiind un epiteliu pavimentos stratificat constituit
din patru tipuri celulare. Keratinocitele reprezintă 80% din totalul celulelor epidermului. Restul
de 20% de celule sunt dispersate printre keratinocite fiind formate din melanocite, celule
Langerhans şi celule Merkel greu de observat în preparatele histologice standard.
La microscopul optic în coloraţie cu hematoxilină-eozină epidermul apare ca o bandă
sinuoasă, neregulată, având la suprafaţă o serie de şanţuri (care corespund depresiunilor văzute
cu ochiul liber), iar la partea profundă prelungiri denumite creste interpapilare care pătrund în
derm delimitând formaţiuni conice denumite papile dermice.
Epidermul este o structură nevascularizată.
1. Keratinocitul
Keratinocitele sunt dispuse în straturi, fiecare strat fiind constituit din celule diferite ca
formă şi structură:
Stratul cornos este constituit din celule plate, anucleate, care se intrică unele în altele
formând lamele care se suprapun. Partea cu totul superficială a stratului cornos, formată
din elemente izolate care se desprind la cel mai mic traumatism, poartă numele de stratul
disjunct.
piele mată
piele albă
se ard puţin
se ard întotdeauna Tipul
Tipul I se bronzează
nu se bronzează niciodată IV
întotdeauna
piele albă
piele brună
se ard uşor
Tipul Tipul se ard rar
se bronzeză puţin şi cu
II V se bronzează intens
dificultate
3. Celulele Langerhans
Celulele Merkel sunt celule neuroepiteliale situate între keratinocitele bazale în contact cu
o terminaţie nervoasă. Uneori celulele Merkel se pot grupa în grămezi de 10-80 celule formând
un disc numit corpusculul Merkel îndeosebi la nivelul buzelor şi al pulpei degetelor.
Joncţiunea dermo-epidermică
Grosimea medie a dermului este de 1-2 mm. Este subţire la nivelul pleoapelor şi
prepuţului (0,6 mm), în schimb este gros la nivelul palmelor şi plantelor (3 mm).
Dermul este format din două porţiuni: o porţiune superficială situată între crestele
epidermice denumită dermul papilar, corespunzând în cea mai mare parte papilei dermice, şi alta
profundă sau dermul reticular, numită şi corion. Dermul papilar cuprinde 1/5, iar corionul 4/5
din grosimea dermului.
Atât dermul papilar, cât şi cel reticular sunt formate din aceleaşi componente histologice
şi anume:
1. fibrele de colagen sunt cele mai numeroase reprezentând principalul component fibrilar
al dermului. Fibrele de colagen sunt grupate în fascicule formând benzi ondulate, alungite
şi întretăiate în toate direcţiile.
2. fibrele elastice produse de fibroblaşti reprezintă un conglomerat de fibre separate printr-o
substanţă amorfă lipomucoproteică. Aceste fibre sunt subţiri, sinuoase, mai mult sau mai
puţin anastomozate.
3. fibrele de reticulină sunt fibre fine a căror structură macromoleculară se aseamănă cu cea
a colagenului. Fibrele de reticulină sunt dispuse în formă de grilaj.
Dermul conţine şi o bogată reţea vasculară şi terminaţii nervoase. Prin derm trec şi
canalele excretorii ale glandelor sudoripare precum şi firul de păr la care este anexată glanda
sebacee.
Hipodermul
Glandele sebacee sunt în general anexe ale firului de păr cu structură tubulo-alveolară,
situate în triunghiul format de epiderm, firul de păr şi muşchiul erector al firului de păr.
Muşchiul erector al părului
Muşchiul erector al părului este un muşchi neted, oblic, localizat pe faţa externă a glandei
sebacee. Contracţia muşchiului erector provoacă ridicarea firului de păr care se verticalizează.
Glandele sudoripare apocrine
Glandele sudoripare apocrine sunt prezente doar în anumite regiuni ale organismului:
axile, scrot, labiile mici, regiunea perianală, conductul auditiv extern, pleoape şi sunt totdeauna
anexate foliculului pilo-sebaceu. Sunt constituite dintr-o porţiune secretorie şi un canal excretor:
Produsul de secreţie este opac, gras şi alcalin. El este secretat în mod apocrin: eliminarea
polului apical al celulelor, dar partea bazală şi medie rămâne pe loc pentru regenerarea
elementelor pierdute.
Glandele sudoripare ecrine
Glandele sudoripare ecrine sunt repartizate pe toată suprafaţa pielii, cu excepţia regiunilor
axilare, perimamelonare, pubiene. Sunt foarte numeroase la nivelul palmelor şi plantelor şi
numeroase la nivelul dosului mâinilor şi pielii capului.
Sunt glande exocrine tubuloase simple având o porţiune secretorie şi un canal excretor.
Secreţia lor apoasă, incoloră şi sărată constituie sudoarea. Sunt glande merocrine vărsându-şi
conţinutul în afara foliculului pilos.
Unghia
Unghia este o lamă cornoasă localizată pe faţa cutanată dorsală a fiecărui deget de la
mâini şi picioare.
Macroscopic unghia prezintă două părţi: o parte vizibilă - corpul unghiei sau limbul şi o
parte ascunsă sub repliul unghial – rădăcina. Lunula este porţiunea albă a corpului situată în
vecinătatea rădăcinii. Pielea care acoperă rădăcina constituie bureletul unghial a cărui
extremitate liberă, foarte keratinizată, se numeşte cuticula, pe când regiunea situată sub marginea
liberă a unghiei se numeşte hiponichium sau patul unghial.
Creşterea unghiei se face prin proliferarea şi diferenţierea epiteliului rădăcinii şi lunulei
unghiei, numită matricea unghială. Matricea produce platoul unghial cu viteza de 1
mm/săptămână la mâini şi de 0,25 mm/săptămână la picioare.
Vascularizaţia pielii
Epidermul ca orice epiteliu nu este vascularizat el fiind hrănit prin osmoză. În schimb
dermul şi hipodermul sunt bogat vascularizate printr-o reţea foarte sistematizată de arteriole de
calibru mediu apoi mic, capilare şi venule.
Reţeaua arterială
Reţeaua venoasă urmează în sens invers acelaşi traiect ca şi reţeaua arterială. Limfaticele
sunt reprezentate prin vasul central al papilei, apoi prin plexul subpapilar şi, în sfârşit, prin
trunchiuri mai mari care se deschid în limfaticele din ţesutul celular subcutanat. Lipseşte reţeaua
subepidermică.
Inervaţia pielii
Funcţiile pielii
1. Funcţia de barieră cutanată
Funcţia de barieră cutanată este realizată de epiderm care este un epiteliu de înveliş. El
realizează o barieră care protejează eficient mediul intern de mediul înconjurător. Stratul cornos
joacă un rol de barieră în difuzarea apei evitând deshidratarea organismului. Bariera realizată de
stratul cornos nu este absolută existând o pierdere transepidermică a apei sau o pierdere
insensibilă care însă poate creşte în situaţii patologice.
2. Flora cutanată
Flora cutanată este compusă din numeroşi germeni din mediu care colonizează pielea.
Aceasta este reprezentată de:
1. O floră cutanată stabilă pe piele, cel mai ades localizată la nivelul stratului cornos sau la
nivelul foliculului pilos şi care nu este patogenă în condiţii fiziologice. Din această floră
fac parte bacterii (corynebacterii, propionibacterii, stafilococi coagulazo-negativi
(îndeosebi epidermidis) şi micrococi), levuri lipofile (din genul Malassezia), paraziţi din
familia acarienilor (Demodex) şi posibil anumite virusuri.
2. O floră cutanată tranzitorie care poate contamina temporar pielea sau poate să se instaleze
timp îndelungat pe anumite zone topografice propice prin condiţii de umiditate, de pH
(perineu, fose nazale, conduct auditiv extern) sau de afectare a barierei cutanate. În aceste
cazuri este vorba în special de bacterii (Stafilococul aureu, Streptococul, Neisseria, bacili
gram negativ (exemplu Pseudomonas)) sau levuri (Candida albicans şi parapsilosis).
3. Pigmentarea pielii
Glandele sebacee sunt răspândite pe întreaga suprafaţă tegumentară (cu excepţia palmelor
şi plantelor), fiind mai numeroase pe pielea pǎroasǎ a capului şi zonele medio-faciale. Sebumul
se dispune pe tija pilară la suprafaţa stratului cornos, amestecându-se cu alte lipide (de origine
epidermică), apă şi sudoare, formând filmul hidro-lipidic de la suprafaţa pielii (pielea este grasă
dacă există un exces de sebum şi uscată dacă există un deficit de apă). Hiperseboreea dă feţei şi
părului un aspect gras şi strălucitor.
Activitatea glandelor sebacee se găseşte sub acţiunea hormonilor sexuali. Hormonii
androgeni stimulând activitatea glandelor sebacee iar estrogenii au la nivelul glandelor sebacee
un efect antagonist.
5. Funcţia de termoreglare
Temperatura internă constantă a organismului este de 37°C. Temperatura cutanată variază
între 20°C şi 40°C, cel mai adesea situându-se între 28°C şi 32°C la o valoare intermediară între
temperatura internă şi mediu. O serie de mecanisme reglatorii intervin pentru menţinerea
homeostaziei. Metabolismul celular reprezintă principala sursă de căldură a organismului.
Schimburile termice între organism şi mediul înconjurător se fac prin patru mecanisme
fizice principale: prin radiaţie, prin conducţie, convecţie, evaporare. Pielea elimină apă într-un
mod insensibil, fenomen numit perspiraţie.
Hipotalamusul reprezintă principalul centru al termoreglării. Pe cale nervoasă el primeşte
informaţii asupra temperaturii cerebrale, cutanate şi a sângelui prin termoreceptorii situaţi în
piele, creier şi vasele sanguine. Pe baza acestor informaţii hipotalamusul echilibrează balanţa
între termogeneză şi termoliză.
Protecţia împotriva frigului se realizează prin creşterea metabolismului, producerea de
căldură prin muşchi şi vasoconstricţie cutanată arteriolară. În schimb protecţia împotriva căldurii
se realizează prin vasodilataţie cutanată activă şi sudoraţie.
6. Funcţia sudorală
Funcţia sudorală este un fenomen care în esenţă constă în pierderea căldurii (termoliză)
prin fenomenul de evaporare a apei la suprafaţa pielii.
Sudoarea secretată de glandele sudoripare este o soluţie salină hipotonă, fiind în principal
compusă din apă şi electroliţi dintre care principalii sunt clorura de sodiu, potasiu şi bicarbonaţi.
Sudoarea conţine de asemenea şi substanţe organice precum acidul lactic, ureea şi amoniacul.
Glandele sudoripare ecrine secretă sudoarea continuu. Perspiraţia insensibilă a unui
organism în repaus este în jur de 200 ml de sudoare pe oră la o temperatură a mediului ambiant
de 18°C. Fluxul sudoral este în funcţie de necesităţile de termoreglare.
7. Rolul pielii în procesele imunologice şi hematologice
Sistemul imunitar este constituit în principal din celulele prezentatoare de antigen (CPA)
care în piele sunt reprezentate de celulele Langerhans din epiderm şi celulele dendritice din
derm.
Mastocitele din derm joacă de asemenea un rol important în procesele imunologice şi
stările alergice. Dermul prin sistemul reticulo-endotelial are şi funcţie hematopoietică, iar unele
celule din seria mieloblastică şi limfoblastică pot fi prezente în stări patologice.
8. Funcţia de cicatrizare a pielii
Pielea izolează şi protejează organismul faţă de mediul exterior. Atunci când apare o
soluţie de continuitate sau o alterare a pielii intervine procesul de cicatrizare cu implicarea unui
număr mare de tipuri celulare.
În procesul de cicatrizare cutanată al plăgilor acute intervin trei mari etape. În cursul
primei faze vasculare şi inflamatorii în plagă ia naştere un dop de fibrină. A doua fază constă în
reparaţia tisulară dermică şi epidermică conducând la epitelizarea plăgii. Ultima fază mai puţin
cunoscută este cea de remodelare a matricei extracelulare şi de maturare a cicatricei. Aceste
etape se intrică în timp.