CALCUL DE SARJA

Pentru calculul şarjei este necesar să se cunoască: destinaţia şarjei, conţinutul metalului de
bază, a elementelor de aliere şi a impurităţilor, caracteristicile materialelor care intră în şarjă,
compoziţia deşeurilor care intră în şarjă. Cele mai scumpe componente ale şarjelor sunt metalele
primare şi prealiajele care se limitează la minimum pentru a obţine totuşi aliaje de bună calitate.
Cantitatea produselor reciclate de la prelucrarea metalelor şi aliajelor, care intră în şarjă se
determină pe baza calităţii producţiei anuale de aliaje obţinute din diferite materiale. În cazuri izolate,
îndeosebi dacă aliajul turnat nu trebuie să aibă o compoziţie exactă, şarja poate fi constituită numai din
produse reciclate. Totuşi, fabricarea produselor turnate din materiale reciclate prin retopiri succesive
fără împrospătarea metalelor iniţiale nu se recomandă deoarece conduce la creşterea impurităţilor din
metale şi aliaje, astfel că în final aliajele obţinute nu vor satisface cerinţele date.
A. Compoziţia aliajelor neferoase:
Un aliaj conţine două sau mai multe elemente chimice dintre care cel puţin unul este metal.
Aliajele conţin un metal de bază, elemente de aliere principale şi elemente de aliere secundare.
După numărul elementelor de aliere aliajele sunt: binare, ternare, cuaternare sau complexe.
Aliajele neferoase se grupează după conţinutul elementelor de aliere în:
 slab aliate, până la 3% elemente de aliere;
 mediu aliate, până la 10% elemente de aliere;
 înalt aliate, peste 10% elemente de aliere.
După tehnologiile de prelucrare şi destinaţie, aliajele neferoase se clasifică în:
 aliaje de turnătorie, utilizate la turnarea pieselor care apoi se tratează termic (Siluminurile
sunt aliaje pe bază de Al-Si cu proprietăţi de turnare foarte bune: fluiditate mare, porozitate
practic nulă, contracţie mică, nu devine fragil la răcire în urma solidificării, deci se pot turna
piese cu configuraţii complicate);
 aliaje deformabile, obţinute sub formă de lingouri sau semifabricate care apoi se prelucrează
prin laminare, forjare, extruziune etc. şi tratamente termice (duraluminiu, care conţine 3,8 –
4,8% Cu, 0,4 – 0,8% Mn, 0,4 – 0,8% Mg, maxim 0,7% Si şi maxim 0,7% Fe. Duraluminiu se
deformează plastic la temperaturi de 440 – 480°C, prezintă proprietăţi mecanice bune (Rm =
420 – 500 N/mm2, HB = 150), dar are o rezistenţă la coroziune redusă, ceea ce impune
placarea cu Al);
 prealiaje, folosite ca aliaje intermediare la elaborare.
Aliajele neferoase sunt caracterizate prin: simbol, compoziţie nominală, compoziţie admisibilă
şi compoziţie reală.
Simbolul sau marca aliajului exprimă o indicaţie sumară asupra naturii şi conţinutului
principalilor componenţi ai aliajului. Simbolizarea aliajelor neferoase este cuprinsă în standardele
româneşti după normele europene, SR EN, pe grupe de aliaje.
De exemplu, Standardul Român SR EN 1780-2:1998 prezintă sistemul de simbolizare bazat pe
simboluri chimice a lingourilor de aluminiu nealiat şi aliat pentru retopire, a prealiajelor şi a pieselor
turnate. Conform acestui standard, un aliaj cu baza aluminiu se simbolizează prin prefixul EN urmat
de un spaţiu, apoi litera A, care reprezintă aluminiu, urmată de o literă care reprezintă tipul produsului
( B - lingouri de aluminiu nealiat sau aliat pentru retopire, C - piese turnate, M - prealiaje), o liniuţă,

1
apoi simbolul Al, urmat printr-un spaţiu liber de simbolurile elementelor de aliere şi de numere care
exprimă procentele de masă al elementelor de aliere (EN AB-AlSi5Cu3)
Compoziţia nominală exprimă compoziţia chimică medie a aliajului, corespunzătoare
simbolizării acestuia în standarde.
De exemplu, conform SR ISO 1190&1: 1993:
 CuNi18Zn27 este aliaj de cupru care conţine 18% Ni, 27% Zn;
 CuSn9Zn5T – aliaj de cupru (bronz) pentru turnătorie cu 9% Sn, 5%Zn;
 CuAl9Fe5Ni5 – aliaj de cupru (bronz) cu 9% Al, 5%Fe, 5% Ni;
 CuZn38Pb2Mn2 – aliaj de cupru(alamă) cu 38% Zn, 2% Pb, 2% Mn;
 ATSi10Cu3MgFe – aliaj de aluminiu turnat, cu 10%Si, 3% Cu şi cantităţi mici de Mg şi Fe
(dar nu ca impurităţi);
Compoziţia admisibilă indică limitele între care poate fi cuprinsă compoziţia aliajului obţinut.
De exemplu, la aliajul CuSn3Zn9 limitele admisibile sunt 1,5÷3,5%Sn, 7,5÷10,0%Zn, rest % Cu.
Compoziţia reală este dată de analiza chimică a aliajului elaborat. Rezultatele de analiză
chimică încadrează aliajul la marca prevăzută în standard, după cum valorile analizei chimice pentru
fiecare element de aliere corespund intervalului de valori din compoziţia admisibilă a aliajului.
B. Principiile elaborării aliajelor neferoase:
La turnarea metalelor şi aliajelor neferoase se pot aplica următoarele variante de calcul de
şarjă:
a) şarjă constituită exclusiv din metale (primare, primare şi reciclate sau numai reciclate);
b) şarjă din metale şi aliaje, metale şi prealiaje sau din metale şi aliaje împreună cu prealiaje;
c) şarjă numai din aliaje sau numai din aliaje şi prealiaje.
Calculul şarjei include în general 3 calcule succesive: şarjă conform producţiei anuale, şarjă
după conţinutul componentelor şi şarjă după conţinutul de impurităţi.
La topirea încărcăturii care conţine deşeuri, se introduc la început materialele în blocuri,
deşeurile, iar după topirea acestora restul metalelor şi prealiajelor. Deoarece deşeurile pot conţine la
suprafaţă apă, ulei, nisip sau alte impurităţi ele trebuie topite şi turnate în blocuri şi abia apoi utilizate
la elaborare. Elaborarea unor aliaje neferoase de bună calitate presupune respectarea unor principii de
la care abaterile trebuie să fie cât mai mici:
1. Pregătirea şarjei
Componenţa unei şarje poate fi constituită fie din materiale recirculate, situaţie în care se face
o retopire, fie din materiale pure şi prealiaje - topire cu aliere.
De asemenea materialele pentru încărcătură pot fi caracterizate printr-o serie de parametrii:
compoziţie chimică, formă (lingou, spărturi, aşchii etc), mărime, provenienţă, stare (metal pur,
prealiaj, metal vechi, deşeuri proprii etc) sau acurateţe (stare de oxidare, acoperit cu nisip, emulsii
etc). Este recomandat ca materialele pentru încărcătură să fie folosite în stare preîncălzită sau cel puţin
uscată. Pregătirea şarjei presupune respectarea următoarelor principii:
- cunoaşterea materialelor pentru încărcătură, cele care nu pot fi identificate vor fi utilizate
pentru obţinerea unor aliaje fără importanţă deosebită, vor fi topite şi lingotate pentru a li se determina
compoziţia chimică, sau vor fi retrase din procesul de producţie;
- pregătirea materialelor pentru şarjă, prin sortare în funcţie de aliaj, mărime, prin control
vizual, pe baza caracteristicilor fizice (aspect, culoare, ruptură, duritate etc) sau prin controale chimice;

2
 - curăţarea de impurităţi a componentelor încărcăturii (sablare);
- folosirea tuturor materialelor din încărcătură în stare uscată (fără umiditate, unsori, uleiuri
etc) şi dacă este posibil chiar în stare preîncălzită (pentru şpanul provenit de la prelucrarea mecanică
prin aşchiere este necesară uscarea prealabilă prin încălzire la peste 100°C);
- dozarea prin cântărire a tuturor materialelor pe baza calculelor de încărcătură;
- alegerea compoziţiei chimice a şarjei astfel încât după topire şi alte procese metalurgice care
au loc, metalul lichid să se afle între limitele de toleranţă ale compoziţiei chimice impuse;
În cazul retopirii, ordinea de încărcare în cuptor este hotărâtă de mărimea bucăţilor şarjei. Se
vor încărca în primul rând bucăţile cele mai mari şi în baia formată prin topirea lor, se introduc apoi
bucăţile mai mici, eventual aşchii (şpan) şi abia la urmă cele medii.
În cazul topirii cu aliere factorul care hotărăşte ordinea componenţei şarjei este determinat de
următoarele proprietăţi în stare lichidă: căldura de topire, greutatea specifică, temperatura de topire şi
de fierbere, afinitatea faţă de mediu, solubilitatea şi capacitatea de a dizolva ceilalţi componenţi. La
început se topesc componenţii de aliere cu temperatura de topire şi temperatura de fierbere cea mai
mare şi cu afinitate minimă faţă de mediu.
Deoarece aceste proprietăţi pot fi uneori contrare, în practică, alierea se face utilizând prealiaje.
Aceste prealiaje trebuie să fie cât mai bogate în componentul de aliere şi să aibă proprietăţi fizico-
chimice comparabile cu ale metalului cu care trebuiesc aliate.
2. Prealiajele
Reprezintă aliaje intermediare care conţin metalele de aliere necesare alierii metalului de bază
pentru obţinerea aliajelor neferoase. Utilizarea prealiajelor pentru alierea metalelor de bază, este
justificată de următoarele argumente:
- dizolvarea dificilă în topitură, uneori cu viteză redusă, a metalelor greu fuzibile;
- supraîncălzirea băii metalice la introducerea metalelor de aliere solide, poate conduce la
creşterea pierderilor de metale, prin evaporare şi oxidare;
- degajarea de vapori toxici în timpul alierii;
- obţinerea dificilă a compoziţiei chimice admisibile a aliajului neferos;
- consum ridicat de combustibil şi energie, pentru supraîncălzirea topiturii în vederea dizolvării
metalelor de aliere solide.
Prealiajele utilizate pentru alierea metalelor neferoase trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
- să aibă o temperatură de topire suficient de mică;
- să aibă o compoziţie chimică omogenă pe secţiunea lingoului;
- fragilitate mare a lingourilor care să permită o dozare corespunzătoare în şarjă;
- stabilitate ridicată la condiţiile de păstrare, împotriva coroziunii la interacţiunea cu gazele.
În prezent, se utilizează prealiaje diluate în elemente de aliere (sub formă de blocuri sau
sârmă) şi prealiaje concentrate (sub formă de tablete, splatter), care se clasifică, din punct de vedere al
compoziţiei, în:
- prealiaje binare şi ternare.
- prealiajele multicomponente
Prealiajele concentrate au un conţinut de elemente de aliere mai ridicat decât prealiajele
clasice şi prezintă o serie de avantaje suplimentare:

3
 - tabletele fabricate din pulberi metalurgice, care conţin peste 75% element de aliere, au o
viteză mare de dizolvare în baia metalică;
- conţin elemente de aliere care au rol de rafinare a topiturii;
- consum redus de energie la dizolvarea tabletelor în baia metalică;
- grad ridicat de asimilare (peste 95%);
- tabletele pot fi transportate, depozitate şi introduse uşor în topitură;
- prealiajele multicomponente sub formă de splatter se dizolvă foarte repede în topitură,
conducând la obţinerea unor aliaje neferoase cu compoziţie precisă; prealiajele sub formă de splatter
se introduc mecanic în topitură prin împrăştiere pe suprafaţa băii metalice după care se realizează o
agitare a topiturii.
Procesul de aliere este direct influenţat de tipul prealiajelor folosite. Prealiajele clasice sunt mai
avantajoase din punct de vedere economic, dar necesită durate mari de menţinere în vederea dizolvării
lor în topitură.
C. Pierderile prin ardere
După caracterul lor, pierderile de metale şi aliaje la topire şi turnare pot fi împărţite în 2
categorii:
 Pierderi cu zgurile (în special prin oxidarea metalelor), cu fluxurile utilizate, în învelişurile de
protecţie, în căptuşeala refractară a cuptorului sau a creuzetului, cu scoarţe, stropi de metal etc.
 Pierderi prin evaporare, volatilizare etc. Aceste pierderi reprezintă diferenţa între cantitatea de
metal (aliaj) încărcată în cuptor şi cantitatea produselor obţinute în final.
Datorită diferenţelor existente între proprietăţile fizico-chimice ale metalelor care intră în
structura aliajelor, pierderile de metale la topire şi turnare diferă uneori destul de mult. Mărimea
pierderilor de metale variază în primul rând cu temperatura procesului de topire şi aliere. La calculul şi
elaborarea şarjei trebuie să se ţină seama de corecţiile datorită pierderilor prin oxidare (ardere), a
pierderilor prin evaporare şi a altor pierderi. Aceasta este important în special pentru încărcătura în
structura căreia intră componente cu afinitate mare faţă de oxigen sau/şi cu volatilitate ridicată.
La calculul şarjei, care la topire necesită dezoxidarea băii metalice, trebuie să se ţină seama de
corecţia datorită cantităţii de metal care s-a introdus în şarjă odată cu dezoxidantul.
Analiza şi studiul pierderilor de metale la topire şi turnare arată că acestea depind de următorii
factori:
 afinitatea metalelor şi aliajelor faţă de oxigen (entalpia liberă de formare a oxizilor);
 densitatea metalelor şi aliajelor: cu cât este mai mică densitatea cu atât este mai probabilă
oxidarea şi volatilizarea acestora;
 raportul dintre temperatura de încălzire a metalului în timpul topirii şi turnării şi temperatura
de fierbere a acestuia - cu cât aceasta este mai mare cu atât evaporarea este mai intensă;
 durata de topire şi turnare (durata încălzirii, a supraîncălzirii) - cu cât aceasta este mai mare cu
atât pierderile prin oxidare şi vaporizare sunt mai mari;
 condiţiile tehnologice la topirea şi turnarea metalelor şi aliajelor.
Componenţii care au tensiune mare de vapori (la care se produc pierderi mari de metal prin
volatilizare şi oxidare), cum este cazul magneziului şi zincului, sunt adăugaţi în baia metalică abia la
sfârşitul operaţiei de elaborare.