Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CURS IBOR, An. I, Sem. II - V - Finală
CURS IBOR, An. I, Sem. II - V - Finală
ISTORIA BISERICII
ORTODOXE ROMÂNE
(secolul XV - începutul secolului XVIII)
- NOTE DE CURS -
Anul I, sem. II
Cluj-Napoca
2017
CUPRINS
3
același timp au luat parte la sinod (încheiat la 22 aprilie 1418) și câțiva reprezentanți din
anumite orașe din Moldova și Țara Românească, fiind prima participare a românilor la o
întâlnire internațională; din Moldova au fost prezenți delegați din: Suceava, Roman,
Iași, Hârlău, Bârlad, Morderland (?), Mayda (?), Herat (?), Mentz (?) și Molga (?),
boierul Gheorghe din Sămușeni și Stanislav Rotompan; din Țara Românească: boierul
Thobermur (Tugomir), reprezentanți din: Câmpulung, Argeș (?), Kylo (Chilia?), Zürm
(Severin?), dar și din alte localități ce nu s-au identificat până acum. De asemenea,
domnitorii Alexandru cel Bun și Mircea cel Bătrân au fost reprezentați de câte un boier.
Credem că reprezentanții români nu s-au putut angaja în discuțiile teologice, fiindcă
aceștia erau laici, fără cunoștințe de profunzime religioasă.
Câteva decenii mai târziu a avut loc Sinodul unionist de la Ferrara – Florența
(1438-1439). A fost convocat din motive politice, la insistențele împăratului Ioan VIII
Paleologul (1425-1448), cu scopul de a primi ajutor material și armat din Apusul
Europei, în vederea opririi pericolului turcesc. Date privitoare la acest sinod avem în
Istoria Sinodului de Unire de la Ferrara – Florența, alcătuită de către Silvestru
Syropulos, marele eclesiarh al Patriarhiei Ecumenice. Din această istorie aflăm că la
lucrările sinodului a luat parte și mitropolitul Damian al Moldovei probabil grec de
neam. Damian a fost însoțit la sinod de logofătul Neagoe și protopopul Constantin;
delegația moldoveană s-a dus mai întâi la Constantinopol, alăturându-se numeroasei
delegații ortodoxe (aproape 700 de persoane), condusă de împăratul Ioan VIII
Paleologul și patriarhul ecumenic Iosif II; delegația pomenită a plecat pe corăbii de la
Constantinopol spre Italia la 24 noiembrie 1437; au ajuns în Italia abia în martie 1438.
Mai întâi au început discuții neoficiale între răsăriteni și apuseni la Ferrara în
aprilie 1438 și au ținut până în octombrie același an; în octombrie 1438 a avut loc
deschiderea oficială a acestui sinod. În istoria lui Silvestru Syropulos, mitropolitul
Damian al Moldovei a fost pomenit în două rânduri, ca luând parte activă la lucrările
acestuia.
4
Din motive neelucidate până în prezent (s-a vorbit de o ciumă care bântuia în
Ferrara sau mai degrabă din cauza reîntoarcerii în masă a răsăritenilor în țările lor),
lucrările Sinodului au fost mutate în nordul Italiei, la Florența, încă de la începutul
anului 1439; aici, mitropolitul Damian a fost menționat de trei ori, în discuțiile cu
privire la purcederea Sfântului Duh «și de la Fiul», poziție catolică, ce se dorea să fie
îmbrățișată și de către ortodocși; mitropolitul Damian era împotriva adaosului filioque;
cu toată opoziția sa, silit de către împărat și patriarh, în cele din urmă a fost de acord cu
unirea Bisericii din Roma. Actul de unire a fost semnat la 6 iulie 1439, deși din
numeroasa delegație răsăriteană rămăseseră numai câteva zeci de persoane (33).
Prin actul de unire pomenit (semnat și de 115 apuseni) delegații răsăriteni au
acceptat cele patru puncte „florentine”: 1. primatul papal; 2. filioque; 3. azima
(săvârșirea Sfintei Liturghii cu pâine nedospită) și 4. purgatoriul; menționăm că, între
semnatarii actului s-au aflat mitropolitul Damian al Moldovei, protopopul Constantin și
logofătul Neagoe.
d. Evenimente după unirea de la Florența
5
După ce Constantinopolul a căzut sub turci (în 29 mai 1453) și alți ierarhi
răsăriteni s-au lepădat de unire, fapt cunoscut dintr-o relatare a primului patriarh de sub
stăpânirea turcească, Ghenadie Scholarios (1454-1456); între ierarhii care au înlăturat
unirea se numără mitropoliții de Vidin și de Târnovo, precum și Damian al Moldovei.
Cu toate că unii istorici susțin că mitropolitul Damian, după reîntoarcerea de la
sinod, ar mai fi păstorit la Suceava până în 1447 (când ar fi fost înlăturat din scaun), se
pare că Dimitrie Cantemir are dreptate atunci când, în Descrierea Moldovei, arată că
ierarhul moldovean a rămas la Constantinopol (neîntorcându-se în Moldova de frica
reacției credincioșilor); el s-ar fi considerat pe mai departe „Mitropolit al Moldovei”,
fără să aibă o putere efectivă asupra credincioșilor moldoveni. Credem că acesta este și
motivul pentru care el nu mai apare în pomelnicele Mitropoliei și nici în documentele
timpului.
Relatările privitoare la urmașul lui Damian în scaunul Moldovei sunt destul de
neclare; după unii istorici, lui Damian i-ar fi urmat în scaun episcopul Calist al
Romanului (găsit ca mitropolit atât în documente, titlu menționat și pe piatra lui
funerară); alții însă, socotesc că urmașul lui Damian a fost Ioachim, un grec, trecut de la
o mitropolie din Bulgaria de azi, chiar de către împăratul Ioan VIII Paleologul în 15
noiembrie 1447; el ar fi păstorit în Moldova între anii 1447-1454 sau 1455, când a fost
înlăturat din scaun de moldoveni, deoarece era unionist.
Noi înclinăm să credem că, din partea Patriarhiei ecumenice din Constantinopol
oficial era Ioachim mitropolit al Moldovei, iar efectiv, Calist, fost episcop al Romanului
(altfel, cel din urmă nu-și justifica, în documente titulatura de „arhiepiscop și
mitropolit”).
Oricare ar fi fost realitatea, la acea vreme, Biserica Moldovei era condusă de un
mitropolit, calitate justificată atât prin întinderea geografică a țării, dar și datorită
numărului mare de credincioși. Importanța ei decurge și din faptul că, Biserica
Moldovei a avut reprezentanți la cele două evenimente importante din viața creștinătății:
Sinodul de la Konstanz (din 1414-1418) și Sinodul de la Ferrara-Florența (1438-1439).
6
Bibliografie selectivă:
7
REZUMAT
8
- La acest sinod, a participat, împreună cu delegația Bisericii din Răsărit
(compusă din 700 de persoane) și mitropolitul Damian al Moldovei.
- Întrucât nu s-a ajuns la niciun consens (la Ferrara) între răsăriteni și apuseni,
lucrările s-au mutat la Florența, motivându-se apariția unei ciume.
- La Florența, sub presiunea împăratului bizantin, s-a semnat un act de unire
între Biserica de Răsărit și cea de Apus (între 115 apuseni și 33 de răsăriteni –
majoritatea până la 700 reîntorcându-se în țările lor, din pricina pretențiilor delegaților
papei).
- Delegații răsăriteni care au acceptat unirea au fost înlăturați din bisericile lor;
alți ierarhi ortodocși, semnatari ai actului, au trecut la catolicism.
- În 1450, în urma unui sinod antiunionist de la Constantinopol, a fost
înlăturată unirea dintre Biserica de Răsărit și cea de Apus; și mitropolitul Damian al
Moldovei s-a dezis de unire.
Concluzie
9
CTITORIILE LUI ȘTEFAN CEL MARE ȘI SFÂNT
(1457-1504)
Cel mai de seamă domnitor din istoria neamului nostru este Ștefan cel Mare și
Sfânt (1457-1504); calificativul de „cel Mare” și l-a câștigat nu numai datorită
biruințelor sale pe câmpurile de bătălie în fața celor care doreau să-i cotropească țara, ci,
în același timp, pentru înfăptuirile lui în toate laturile vieții omenești.
Pe tărâm bisericesc și cultural se remarcă, îndeosebi, prin numeroasele sale
ctitorii, care stau mărturie până astăzi despre trecutul lui glorios.
Cea dintâi ctitorie a marelui domn este mănăstirea Putna, cu hramul „Adormirea
Maicii Domnului”, a cărei zidire a durat vreme de patru ani (1466-1470); este opera
arhitectului grec Teodor, în colaborare cu „meșteri zidari, pietrari, zugravi și argintari
veniți din Transilvania”. Biserica mănăstirii are un element nou, gropnița familiei sale,
astfel că ea are următoarele părți constitutive: pridvor, pronaos, gropniță, naos și altar;
prin urmare, pe stilul bizantin (formă de navă, sau cruce, cu cele trei elemente
componente: pronaos, naos și altar) s-au aplicat alte două elemente locale: pridvorul și
gropnița; în același timp, biserica mănăstirii are și elemente gotice precum: înălțimea
pereților, contraforții de la colțurile zidurilor, formatul ferestrelor și al ușilor ș.a.; a fost
împodobită în interior cu o frumoasă pictură în stil bizantin și cu elemente locale;
biserica mănăstirii a fost sfințită la 3 septembrie 1470 de către un mare sobor de clerici
(64 la număr), în frunte cu Mitropolitul Teoctist al Moldovei și Episcopul Tarasie al
Romanului; domnul și urmașii săi au oferit acestei mănăstiri numeroase danii și scutiri
de taxe, ajungând, pe lângă un însemnat loc duhovnicesc și un mare centru cultural al
Moldovei.
Altă ctitorie a lui Ștefan Vodă a fost mănăstirea Voroneț, înălțată pe locul uneia
mai vechi, din lemn; Voronețul lui Ștefan are hramul „Sfântul Gheorghe”. Din pisania
bisericii rezultă că ea a fost ridicată în câteva luni (din 26 mai până în 14 septembrie
10
1488); domnitorul a dăruit și acesteia sate, mori, prisăci, vii ș.a.; pe lângă pictura
interioară (în stil bizantin cu elemente locale), mai târziu, mitropoliții Teofan I și
Grigorie Roșca i-au adăugat un pridvor și s-au ocupat și de pictarea ei în exterior,
evidențiindu-se până astăzi, în întreaga lume, „albastrul de Voroneț”.
A treia ctitorie este mănăstirea Tazlău, în ținutul Buhuși, cu hramul „Nașterea
Maicii Domnului”; a înzestrat-o și pe aceasta cu anumite danii și sate (încă din 1481).
În perioada 8 iunie – 13 noiembrie 1487 a ctitorit biserica din Bădeuți (în
apropiere de Rădăuți), cu hramul „Sfântul Mucenic Procopie”, ca mulțumită pentru
faptul că l-a înfrânt în lupta de la Râmnicu Sărat (în 1481) pe Basarab cel Tânăr
(Ţepeluș).
Tot în acest an (1487) a ridicat biserica din Pătrăuți (de lângă Suceava), cu
hramul „înălțarea Sfintei Cruci”; se pare că este cea mai mică dintre ctitoriile marelui
domnitor.
A înălțat, apoi, între 1 mai – 15 octombrie 1488, mănăstirea din localitatea „Sf.
Ilie” (azi biserică de mir, ce face parte din mun. Suceava); și aceasta a fost ridicată pe
locul unei mănăstiri, semnalată în anul 1443.
În amintirea marii biruințe purtată împotriva turcilor la Vaslui, din 10 ianuarie
1475, Ștefan Vodă a înălțat o biserică în 1490; după câteva secole s-a distrus, în prezent
văzându-se doar urmele ei; în 1820 a fost rezidită de soția marelui logofăt Cristache
Ghica, doamna Maria Cantacuzino.
O altă ctitorie a fost biserica „Sfântul Nicolae Domnesc” din Iași (între 1491-
1492), în care, după ce scaunul domnesc s-a mutat de la Suceava la Iași, au fost „unși”
domnii Moldovei până la Domnitorul unirii, Alexandru Ioan Cuza.
O altă biserică de mir, ridicată în 1492, este cea din Hârlău, cu hramul „Sfântul
Gheorghe”.
Între anii 1493-1494 a înălțat biserica „Adormirea Maicii Domnului” din
Borzești (azi lângă Onești), la locul copilăriei lui Ștefan.
În toamna anului 1495 erau terminate biserica „Sfântul Nicolae” din Dorohoi și
biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Huși.
11
În memoria marii bătălii de la Războieni (1476), domnitorul a zidit, 20 de ani
mai târziu (1496), o biserică cu hramul „Sfântul Arhanghel Mihail”.
În același an (1496), a ridicat biserica „Sfântul Nicolae” din Popăuți (azi
înglobată în mun. Botoșani); în curgerea vremii a avut mai multe schimbări.
A zidit, apoi, în 1498 biserica „Sfântul Ioan Botezătorul” din Piatra Neamț,
existentă și azi.
O altă biserică de mir a fost înălțată în nordul Moldovei, la Volovăț, cu hramul
„Înălțarea Sfintei Cruci”, între 1500-1502, probabil pe locul unei ctitorii (din lemn) a
lui Dragoș Vodă.
În toamna anului 1503 a început ridicarea bisericii din localitatea Reuseni (jud.
Suceava), cu hramul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”, în memoria tatălui
său, Bogdan Voievod, ucis aici de Petru Aron; biserica a fost terminată abia de fiul său,
Bogdan al III-lea (în 18 septembrie 1504).
În tradiția locului i se mai atribuie lui Ștefan și alte ctitorii și anume: Biserica
Albă din Baia (1497), cu hramul „Sfântul Gheorghe”, în amintirea biruinței asupra
regelui Ungariei, Matei Corvin; biserica „Sfântului Mucenic Dimitrie” în Târgu, lângă
Suceava, în memoria izbânzii împotriva regelui Ioan Olbracht, de la Codrii Cosminului
(din 1497); bisericile din Scânteia (nu departe de Iași), Șcheia (Roman), Cotnari (Iași),
Ștefănești (Iași), Florești (Vaslui), Șipote (Suceava), Căpriana (peste Prut), biserica cu
hramul „Sfântul Nicolae” din Cetatea Chilia; se pare că a mai ctitorit o biserică din
Cetatea Albă, un paraclis în cetatea Neamț și tot un paraclis în cetatea Hotin.
În Țara Românească a zidit o biserică la Râmnicul Sărat, cu hramul „Cuvioasa
Paraschiva”, reconstruită mai târziu de către domnitorul Constantin Brâncoveanu,
martir al Bisericii și al Neamului nostru (canonizat în anul 1992).
Tradiția locală transilvăneană, dar și anumiți istorici îi atribuie lui Ștefan Vodă
bisericile din Vad, azi în apropiere de orașul Dej (devenită catedrală episcopală), precum și
cea din Feleac, de lângă Cluj, fiindcă sunt după planurile bisericilor moldovenești din
vremea sa.
12
2. Stilul și pictura lăcașurilor de cult din vremea lui Ștefan cel Mare și Sfânt
Lăcașurile de cult din epoca lui Ștefan cel Mare sunt rezultatul îmbinării
stilurilor bizantin și gotic cu elemente arhitectonice locale, dând, astfel, viață stilului
moldovenesc. Caracteristicile acestor stiluri au fost pomenite la începutul acestui curs,
când s-a vorbit despre mănăstirea Putna; stilul bizantin „a dat planul triconc”, cu absida
altarului și cele două abside laterale (adică în formă de cruce), dar și în formă de navă,
de corabie; au o turlă înaltă cilindrică; clădirea, cu cele trei încăperi: pronaos, naos și
altar; stilul gotic este reprezentat prin înălțimea mai mare a lăcașurilor de cult,
contraforții, îndeosebi de la colțurile bisericilor, „ogivele de la uși și ferestre” ș.a.; în
general, lăcașurile de închinare au fost construite din piatră cioplită, (îndeosebi pentru
colțuri), din piatră de râu și cărămidă, iar acoperișul din șindrilă; reamintim că, în stilul
moldovenesc, la cele trei încăperi s-au mai adăugat încă două: pridvorul, înaintea
pronaosului și gropnița, între pronaos și naos.
Ctitoriile lui Ștefan cel Mare au picturi interioare valoroase, în frescă, în stil
bizantin, după erminia bizantină, cu elemente locale; de pildă, unele costume și chiar
veșminte bizantine sunt înlocuite (redate) prin straie populare moldovenești;
instrumentele muzicale biblice ori bizantine sunt, de asemenea, înlocuite cu cele
românești ș.a.
Pe vremea lui Ștefan cel Mare s-a continuat tradiția copierii și ornamentării
manuscriselor, în centrele de caligrafi și miniaturiști de la mănăstirile Putna, Bistrița,
Neamț. Moldovița ș.a.; dintre toate acestea, la mănăstirea Neamț îl aflăm pe marele
caligraf și miniaturist Teodor Mărișescul diaconul, de sub a cărui mână au ieșit multe
Tetraevangheliare, dar și din munca altor ucenici de ai săi. La mănăstirea Putna a
activat, între alții, ieromonahul Nicodim, care în 1475 a copiat un Tetraevanghel pentru
mănăstirea Humor, „în care se păstrează un portret policrom al lui Ștefan cel Mare
îngenuncheat, oferind Evanghelia Sfintei Fecioare Maria, așezată pe tron, cu pruncul
Iisus în brațe. Domnitorul, cu plete blonde și ochi albaștri, este îmbrăcat într-o mantie
13
de brocart roșu deschis, cu fire de aur. Fondul este jumătate de aur, jumătate verde
deschis, în chenar negru cu flori roșii”.
În general, manuscrisele erau frumos împodobite, cu inițiale mari și înflorate, cu
frontispicii, chenare, cu desene geometrice, zoomorfe, cu chipurile evangheliștilor sau
ale diferiților sfinți, toate într-o minunată alcătuire de culori; ele „erau legate în scoarțe
din lemn, îmbrăcate în piele ori ferecate în argint, cu diferite ornamente”.
Broderia din Moldova a ajuns la apogeul dezvoltării sale în vremea lui Ștefan
cel Mare; din timpul său s-au păstrat epitrahile (cel pentru Putna din preajma anului
1480), cu scene din viața lui Iisus Hristos și la capete cu portretele lui Ștefan Vodă și al
lui Alexandru, unul din fiii săi; unul făcut pentru mănăstirea Dobrovăț, pe care sunt
reprezentați Iisus Hristos, Sfânta Fecioară Maria, cei 12 apostoli, dar și marele domnitor
Ștefan și doamna Maria Voichița, cu câte o cruce în mână; un număr de patru dvere
pentru mănăstirea Putna; epitafe pentru mănăstirile Moldovița și Dobrovăț; văl liturgic
pentru biserica „Sfântul Nicolae” din Rădăuți; steag, ce reprezintă pe Sfântul Gheorghe,
care a fost dat mănăstirii Zografu din Muntele Athos, alte epitrahile (vreo opt), ce se află
la Putna; acoperământul de la mormântul Mariei de Mangop, soția lui Ștefan, pe care ea
este prezentată cu mâinile încrucișate pe piept, ochii închiși, într-o minunată mantie,
având coroană pe cap.
Pe vremea lui s-au dezvoltat, de asemenea, sculptura în piatră și în lemn;
sculptura în piatră s-a realizat de către meșteri transilvăneni, mai ales, pietrele funerare
ale unor înaintași de ai săi (de la Rădăuți), ori cele de la mormintele familiei lui de la
Putna; sculptura în lemn se găsește la iconostase, la jilțurile domnești sau arhierești, la
strane, la întregul mobilier dintr-un lăcaș de cult.
De asemenea, și argintăria a atins apogeul dezvoltării sale; unele obiecte și vase
liturgice au fost lucrate de către meșterii sași din Transilvania; altele, însă, în atelierele
unor mănăstiri din Moldova: Putna, Neamț sau Humor.
14
4. Școli mănăstirești
În tinda mănăstirilor noastre au luat ființă primele școli, atât pentru pregătirea
viitorilor clerici sau cărturari, dar și pentru luminarea poporului. Acolo s-a învățat
scrisul, cititul și socotitul, dar și noțiuni elementare de credință, muzica bisericească,
tipicul și slujbele religioase.
În timpul lui Ștefan cel Mare toate mănăstirile moldovenești își îndeplineau rolul
de îndrumătoare a neamului spre cultură, spre progres duhovnicesc, spre cultivarea
sentimentului unui patriotism sănătos.
Ștefan cel Mare a trecut la Domnul în 2 iulie 1504, fiind înmormântat în gropnița
domnească de la Putna.
Pentru lupta îndelungată dusă în vederea apărării creștinătății de primejdia
turcească și musulmană, pentru serviciile aduse Bisericii noastre (ridicarea de lăcașuri
de închinare, de răspândire a culturii bisericești), de ocrotire și promovare a
spiritualității românești, Sfântul Sinod al Bisericii noastre l-a trecut în rândul sfinților în
1992, fiind prăznuit în fiecare an în ziua de 2 iulie (ziua trecerii sale în veșnicie).
Bibliografie selectivă:
15
6. Moraru Găină Alexandru, „Legături bisericești și culturale între Transilvania și
Moldova pe timpul lui Ștefan cel Mare (1457-1504)”, în Mitropolia Ardealului, XX
(1975), nr. 11-12, pp. 865-874.
7. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Ed. a II-a, București,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992, pp.
377-387 și 394-411.
8. Repertoriul monumentelor și obiectelor de artă din timpul lui Ștefan cel Mare,
București, 1958.
9. Turdeanu Emil, „Manuscrisele slave din timpul lui Ștefan cel Mare”, în Cercetări
literare, V, București, 1943, pp. 99-240.
16
REZUMAT
17
- Probabil biserica din Feleac, care a fost catedrală mitropolitană.
2. Stilul și pictura lăcașurilor de cult din vremea lui Ștefan cel Mare și Sfânt
- Stilul moldovenesc – din vremea lui Ștefan cel Mare – o îmbinare dintre
stilul bizantin, gotic și elemente arhitectonice locale; unele dintre lăcașurile de cult erau
alcătuite din cinci încăperi: pridvorul, pronaos, gropnița, naos și altar; în formă de navă
sau cruce grecească, cu una sau mai multe bolți.
- Pictura – în interior, în frescă, în stil bizantin, după erminia bizantină, cu
elemente locale: veșmintele bizantine au fost înlocuite cu straie populare moldovenești,
instrumentele muzicale biblice ori bizantine cu cele românești ș.a.
4. Școli mănăstirești
Concluzie
18
- Ștefan cel Mare a fost canonizat în anul 1992 († 2 iulie 1504).
STRĂINE ȘI ROMÂNEȘTI
a) Stilul bizantin, apărut la Bizanț, caracteristic sec. IV-XV; are trei încăperi:
pronaos, naos și altar, în formă de navă (corabie) sau de cruce greacă, cu bolți
(cupole); pictura la catedrale (mai ales) în mozaic, iar în majoritatea bisericilor în frescă
– toate bogat colorate.
19
b) Stilul romanic, dezvoltat în Occident (a luat ființă între sec. XI-XIII); o sinteză a
formelor de tradiție romană, combinate cu elemente bizantine și orientale; bisericile
romane sunt de tip basilical, cu o biserică sală, sau cu mai multe nave, cu abside
semicirculare; spațiile interioare sunt fie tăvănite (în formă de tavan), fie acoperite cu
bolți semicirculare.
c) Stilul gotic, caracteristic comunității de religie catolică, realizat între sec. XII-
XVII; biserici monumentale, bolta în cruce pe arcuri, ferestre înalte, adesea decorate în
bogate vitralii, în partea superioară a geamurilor și a ușilor în formă de arc frânt; la
colțurile principale exterioare ale clădirii se află contraforți (o zidire tot din piatră).
d) Stilul baroc s-a cristalizat în Italia la sfârșitul sec. al XVI-lea și dezvoltat în
țările europene până în sec. XVIII; biserici monumentale, grandioase, fastuoase (la noi, de
ex.: bisericile Golia – Iași și Cașin – București).
e) Stilul rococó, răspândit în Apus, în sec. XVIII, venit din Franța, caracterizat,
printr-o excesivă bogăție din linii, de curbe, de ghirlande, împletite asimetric ce erau
încrustate cu cochilii (înveliș calcaros).
f) Plan treflat (în formă de treflă sau trifoi) – plan de biserică în care cele trei
abside sunt racordate direct între ele în partea estică; este confundat cu triconcul, plan
mai rar.
g) Planul triconc – plan în care cele trei abside ale unei biserici nu se
racordează direct între ele, ci cu laturile pătratului pe care îl delimitează în interior, două
dintre laturile acesteia rămânând decroșate în exteriorul edificiului și clar marcate în
interior.
a) Stilul moldovenesc – a luat ființă în timpul lui Ștefan cel Mare (1457-1504),
fiind o îmbinare între stilul bizantin și cel gotic, la care s-au adăugat elemente
arhitectonice locale; în general, acest stil avea cinci încăperi: pridvor (închis sau
deschis), pronaos, gropniță, naos și altar; bisericile erau în formă de navă (corabie) sau
20
în formă de cruce grecească, unele cu bolți; pictura era de factură bizantină, iar
îmbrăcămintea sfinților era una populară ș.a.
b) Stilul așa-zis „transilvănean” – îndeosebi la bisericile din lemn, apărut cel
puțin din sec. XIV-XV, o combinație între stilul bizantin și romanic (în formă de sală,
cu cele trei încăperi: pronaos, naos și altar; uneori înainte cu un mic pridvor deschis) cu
cel gotic (turnul-clopotniță înalt în formă de coif, eventual cu patru turnulețe de jur-
împrejurul celui central, cu acoperiș piramidal), la care se adaugă elemente locale:
„clădiri” scunde din lemn de esență tare cu uși și geamuri mici; uneori biserica
(mănăstirea) era așezată direct pe pământ sau cu puțină piatră sub ele (îndeosebi la
colțuri); în interior, întreaga biserică avea o boltă semicirculară; pictura, în stil bizantin,
era aplicată direct pe lemn; uneori realizată pe pânză și lipită pe perete ori, pereții
tencuiți, pe care se făcea pictura; în exterior rămâneau bârnele goale, netencuite; unele
biserici aveau și un gen de târnaț (cerdac) de jur-împrejurul lor.
c) Stilul brâncovenesc – realizat în vremea lui Constantin Brâncoveanu (1688-
1714) și prin extensie și sub Mavrocordați până către 1730; se păstrează din stilul
bizantin cele trei încăperi: pronaos, naos și altar, îndeosebi cu boltă deasupra altarului,
la care se adaugă, înaintea lor, pridvorul deschis; exteriorul lăcașurilor de cult au un
decor bogat (în sculpturi în piatră, unde predomină motivele vegetale) la coloane și
balustrade și reliefuri de tip oriental, iar în interior, iconostasele au fost împodobite dens
cu reliefuri (se poate vorbi de o Renaștere brâncovenească sau de un baroc
brâncovenesc).
Bibliografie selectivă:
21
REZUMAT
22
navă sau de cruce grecească, cu cinci încăperi: pridvor, pronaos, gropniță, naos și
altar; pictură bizantină cu elemente locale (interior); din timpul lui Petru Rareș apare și
pictura exterioară; cu vremea apare influența rusească – în turlele în formă de bulb.
b. Stilul așa-zis „transilvănean” – observat îndeosebi la bisericile din lemn, apărut
în sec. XIV-XV; este o combinație între stilul bizantin (cu trei încăperi, formă de sală și,
uneori, un pridvor deschis) cu cel gotic (turnul clopotniță înalt, în formă de coif), uneori
cu patru turnulețe în jurul celui central, cu acoperiș piramidal; elemente locale: clădiri
scunde din lemn, cu geamuri și uși mici; unele cu un gen de cerdac (târnaț); în exterior
rămân bârnele goale; în interior pictură în stil bizantin, direct pe bârne, ori pe pânză
lipită pe lemn, sau pe pereți tencuiți.
c. Stilul brâncovenesc (muntean) – realizat pe timpul lui Constantin Brâncoveanu
(1688-1714) și extins și sub Mavrocordați, până în 1730; se păstrează stilul bizantin cu
trei încăperi la care se adaugă un pridvor deschis, sprijinit pe stâlpi; exteriorul este
bogat în sculpturi în piatră; la interior, iconostasul – împodobit dens cu reliefuri (un
baroc brâncovenesc).
Concluzie
- Lăcașurile de cult (locurile de rugăciune, basilicile și încăperile special
ridicate pentru Sfintele Slujbe) se găsesc încă din epoca apostolică.
- De la Constantin cel Mare (de la Edictul din Milan, 313) au apărut
anumite stiluri arhitecturale bisericești atât în Răsărit cât și în Apus: bizantin, romanic,
gotic, baroc, rococo, planurile treflat și triconc, iar la noi în țară cele mai reprezentative
sunt: cel moldovenesc, așa-zis „transilvănean” și brâncovenesc (muntean).
- În orice stil ar fi construite lăcașurile de cult, ele sunt locul de întâlnire
între om și Dumnezeu, unde harul Sfântului Duh se pogoară asupra credincioșilor.
23
MITROPOLIA TRANSILVANIEI ÎN SECOLUL AL XVI-LEA
În secolul al XVI-lea turcii și-au accentuat dominația în cele trei țări românești:
Țara Românească, Moldova și Transilvania; aceeași situație s-a întâmplat și în Ungaria
vecină, unde, în lupta de la Mohács (din 29 august 1526), armatele maghiare au fost
înfrânte de otomani, iar câteva zile mai târziu (în 9 septembrie), ele au ocupat Buda. În
lunile noiembrie și decembrie 1526, s-a purces la alegerea a doi regi ai Ungariei: Ioan
Zápolya și Ferdinand de Habsburg; mai apoi, între ei s-a creat un conflict îndelungat. Cu
sprijinul turcilor și al lui Petru Rareș, în 1529, Ioan Zápolya era încoronat pentru a doua
oară, la Buda, rege al Ungariei, în locul adversarului său. Abia in 1538 s-a încheiat o
înțelegere între cei doi (la Oradea), conform căreia Transilvania revenea lui Ioan Zápolya,
iar după moartea sa aceste ținuturi, dar și unele părți pe care le-a stăpânit în Ungaria, să
ajungă în posesia Imperiului habsburgic.
După moartea lui Ioan Zápolya, în 1540, spre surprinderea multora, Poarta
Otomană a recunoscut ca rege al Ungariei, pe fiul lui, Ioan Sigismund; această stare de
fapt a produs izbucnirea unui război între habsburgi și turci. Astfel că, după bătălii
crâncene, otomanii au ocupat pentru a doua oară Buda (în 29 august 1541), iar, mai
apoi, Ungaria centrală și sudică a fost transformată în pașalâc turcesc, dăinuind așa
vreme de aproape un veac și jumătate; amintim că Ungaria de nord a rămas sub
stăpânire habsburgică, în timp ce Transilvania și Banatul, precum și numitul „Partium”
(adică comitatele Sătmar, Crasna, Solnocul de Mijloc, Solnocul din Afară, Bihorul,
Zarandul și adesea Maramureșul) au format un „principat autonom cu capitala la Alba
Iulia, sub suzeranitate turcească”. Transilvania autonomă era condusă de un principe,
care era ales de către Dietă și, mai apoi, confirmat de către înalta Poartă. Principatul
transilvan era obligat să plătească tribut turcilor, așa cum se întâmpla și în celelalte două
țări române. Câțiva ani mai târziu, ținuturile bănățene, dar și o parte din Bihor au fost
ocupate de otomani, transformate în pașalâc, cu sediul la Timișoara.
24
Între anii 1551-1556, Principatul transilvan a fost din nou ocupat de Imperiul
habsburgic, pentru ca, din 1556, să ajungă din nou sub turci.
Principatul Transilvaniei a dăinuit până în 1688, puterea politică a acestuia fiind
deținută de cele trei națiuni recepte: unguri, sași și secui.
Pe plan confesional, pomenim faptul că, în secolul al XVI-lea, ideile Reformei
protestante apusene au ajuns și în Transilvania prin diferiți negustori sau tineri sași care
au studiat în Germania. Dacă învățăturile lui Martin Luther au pătruns în rândul sașilor
transilvăneni, cele reformate (calvine) la o parte din maghiarii de aici; luteranismul a fost
recunoscut în Dieta Transilvaniei care se întrunise la Turda în 1550, iar calvinismul în
Dieta de la Aiud, în 1564; cea de a treia religie reformată și anume unitarianismul
(promovat între maghiarii transilvăneni de către Francisc David și medicul Giorgio
Blandrata) a primit recunoașterea în Dieta de la Turda din anul 1568.
Apariția celor trei confesiuni protestante a dus la slăbirea vizibilă a Bisericii
Romano-Catolice, pierzând un număr mare de credincioși din sânul ei (în favoarea
protestantismului); mai mult, în urma Dietei întrunită la Sebeș (din 1556) a fost
desființată Episcopia Romano-Catolică din Alba Iulia, iar mai apoi Episcopiile
Romano-Catolice din Oradea și Cenad, dar și mănăstirile catolice din Transilvania; au
fost, de asemenea, secularizate și averile mănăstirilor catolice de aici. Prin toate aceste
măsuri, românii din Transilvania au scăpat pe de o parte de „dominația catolică”, dar,
mai apoi, au ajuns sub „stăpânirea calvină”; este important de precizat faptul că Biserica
Ortodoxă din Transilvania, deși era majoritară, ea a rămas pe mai departe ca „religie
tolerată”, fără drepturi în propria țară.
25
Urmașul său în scaun a fost mitropolitul Hristofor (numit în mai 1557), dar care
și-a avut sediul la Mănăstirea Geoagiu.
Probabil că egumenul acestei mănăstiri, Hristofor a fost înălțat în scaunul de
mitropolit (cu sediul în mănăstirea sa).
Trei ani mai târziu, în 1560, este pomenit în prefața Întrebării creștinești a
diaconului Coresi (de la Brașov) un alt mitropolit, pe nume Sava; el a fost înlocuit,
în 1561, cu un alt vlădică, ce se numea Gheorghe, din Ocna Sibiului, având ca și
predecesorii săi, scaunul la Geoagiu de Sus; la 10 aprilie 1562, fostul mitropolit Sava a
fost readus în scaun de către principele transilvănean, fără să cunoaștem motivele
reabilitării sale.
Dintr-un document al vremii (din 16 mai 1572) se constată că un număr de
boieri români pribegi în Transilvania au zidit (cu consimțământul principelui Ioan
Sigismund) „mănăstirea și episcopia” din Lancrăm, unde s-a așezat apoi mitropolitul
Sava (de la Geoagiu) și care își cumpărase și o casă acolo; acceptarea sediului
mitropoliei în Lancrăm s-a făcut din partea principelui transilvănean cu scopul de a
supraveghea mai ușor de la Alba Iulia (capitala principilor Transilvaniei) activitatea
ierarhului ortodox. Mitropolitul Sava a păstorit aici numai până în 1570, când, probabil,
din pricina neînțelegerilor cu Ioan Sigismund, pe tema propagandei calvine, casa lui Sava
i-a fost dăruită superintendentului (episcopului) româno-calvin Pavel din Turdaș, iar
ierarhul ortodox a fost nevoit să-și părăsească scaunul mitropolitan.
Urmașul său în scaun, Eftimie a fost numit (în 5 octombrie 1571) de către
principele catolic Ștefan Báthory, sediul mitropoliei mutându-i-se, după „dorința”
autorităților de stat ale vremii, lângă Alba Iulia, tot mai aproape de „ochii” stăpânirii.
Mitropolitul Eftimie, un om de carte, a păstorit pe românii ortodocși numai vreo trei ani,
în vara anului 1574, fiind nevoit să se retragă din scaun.
I-a urmat un alt ierarh cu numele Hristofor, numit de același principe catolic, ca
și antecesorul său (Ștefan Báthory), în 6 iunie 1574; a păstorit vreme de numai cinci ani,
fiindcă a trecut la cele veșnice în preajma anului 1579.
În locul său a fost ales de către soborul preoților ortodocși Ghenadie (confirmat
apoi de principele Transilvaniei), al cărui nume apare în Evanghelia cu învățătură,
26
tipărită la Brașov de către diaconul Coresi (în 1580-1581), fiind numit „luminatul
mitropolit Ghenadie de în tot ținutul Ardealului și al Orăziei”; menționăm că
mitropolitul Ghenadie a sprijinit pe diaconul Coresi să tipărească un Sbornic slavon
(Minei) la Sebeș, în anul 1580; mitropolitul Ghenadie și-a avut reședința în Alba Iulia;
el a păstorit până la moartea sa, întâmplată în anul 1585.
Urmașul său în scaun, Ioan (egumen al mănăstirii Prislop), a fost ales tot de
către soborul preoților și confirmat de principele Sigismund Báthory (la 20 martie
1585), cu sediul tot în Alba Iulia; el a fost apreciat ca „om învățat, cumpătat, cu viață
curată și evlavios”, conducând cu demnitate destinele ortodoxiei transilvănene; a
păstorit până în preajma anului 1605.
Menționăm că mitropolitul Ioan de la Prislop a păstorit în vremea lui Mihai
Viteazul, devenind omul de încredere al „domnului Unirii”. În Alba Iulia, Mihai
Viteazul a înălțat o biserică, ce a servit drept catedrală mitropolitană, ierarhului Ioan,
dar și o reședință mitropolitană pentru acesta; amintim că Mihai Viteazul a mai ctitorit o
biserică în Lujerdiu (jud. Cluj) și alta în Făgăraș.
3. Calvinismul în Transilvania
27
În locul său, principele calvin, l-a numit, în 8 februarie 1569 pe Pavel de Turdaș
(Tordași), o localitate nu departe de Orăștie, unde își avea și sediul; el a fost obligat să
predice în limba română și „să reformeze cultul ortodox”. Într-un sinod de la Aiud (din
16 octombrie 1569), la insistențele sale au fost adoptate șase hotărâri în care s-a dispus:
„înlăturarea învățăturilor ortodoxe care – după părerea calvinilor – nu aveau temeiuri
biblice (deci Sfânta Tradiție), înlăturarea cultului sfinților și rugăciunilor pentru morți,
admiterea căsătoriei a doua la preoți, săvârșirea slujbelor în românește, catehizarea
credincioșilor în învățătura calvină ș.a.”. Desigur, că românii ortodocși n-au urmat
„sfaturile” superitendentului Pavel, preferând să fie persecutați (ori vlădica Sava
înlăturat din scaunul mitropolitan de la Lancrăm), decât să îmbrățișeze o credință străină
de Biserica și neamul nostru; Pavel din Turdaș a murit în anul 1577.
Dieta Transilvaniei a ales în locul său (în 21 aprilie 1577) pe Mihail din Turdaș
(Tordași), se pare un fiu sau o rudă a lui Pavel Tordaș; în vremea sa au trecut la
calvinism 26 de români, probabil, rudele sale din Turdaș; noilor trecuți la calvinism le-
au fost maghiarizate numele. Sub Mihail a fost înființată și o tipografie la Orăștie, unde
s-a tipărit, în 1582 Palia (în românește), ce cuprinde primele două cărți din Vechiul
Testament: Facerea și Ieșirea; este o operă calvină, după versiunea în limba maghiară a
Bibliei lui Gáspár Heltai (apărută la Cluj, în anul 1551).
Menționăm că Mihail din Turdaș a fost ultimul superitendent româno-calvin,
care, deși a avut o activitate intensă în rândul ortodocșilor transilvăneni, roadele sale au
fost modeste, în ciuda contextului politic favorabil în care a trăit.
Acțiunea prozelitistă calvină începută în secolul al XVI-lea s-a dezlănțuit cu
furie în cursul secolului următor (al XVII-lea), făcând numeroase victime în rândul
ortodocșilor români (prin persecuții, închisori, moarte); cu toate acestea, românii
transilvăneni au rămas statornici în credința strămoșească.
28
Bibliografie selectivă:
29
REZUMAT
30
- În 1562, mitropolitul Sava a fost readus în scaun (la Geoagiu), mutat, la
scurtă vreme, la „mănăstirea și episcopia” din Lancrăm; a venit aici la porunca
principelui Transilvaniei, pentru a-l putea supraveghea mai bine de la Alba Iulia.
- În 1571, în fruntea Mitropoliei Transilvaniei era vlădica Eftimie, care la
dorința principelui catolic Ștefan Báthory s-a mutat la Alba Iulia.
- Între anii 1574-1579 a păstorit, la Alba Iulia, mitropolitul Hristofor.
- Între anii 1579-1585, era în scaunul vlădicesc ortodox de la Alba Iulia,
mitropolitul Ghenadie, care a sprijinit pe diaconul Coresi să tipărească un Sbornic
slavon (Minei), la Sebeș.
- I-a urmat vlădica Ioan (1585-1605), care a păstorit pe vremea lui Mihai
Viteazul, fiind și omul lui de încredere.
3. Calvinismul în Transilvania
31
Concluzie
32
ACTIVITATEA TIPOGRAFICĂ DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ
ÎN SECOLUL AL XVI-LEA. IEROMONAHUL MACARIE,
DIMITRIE LIUBAVICI ȘI IEROMONAHUL LAVRENTIE
33
1496); de asemenea, se crede că și un Triod înflorat. Precizăm faptul că tipăriturile
apărute la Cetinie „se remarcă prin ținuta lor grafică: caractere de tip uncial, simple și
clare, text imprimat în negru și roșu, numeroase inițiale ornate în stilul venețian al
Renașterii, frontispicii alcătuite din motive florale sau împletituri de lujeri și mugurași,
gravuri, uneori pe pagini întregi”.
Datorită faptului că în 1496 țara a fost ocupată de turci, activitatea tipografică de
la Cetinie a încetat.
A. Ieromonahul Macarie
34
A doua carte tipărită de Macarie a fost Octoihul (în 1510), pe vremea lui Vlad
cel Tânăr sau Vlăduț (1510-1512); este tip mixt de octoih, în slavă bisericească de
redacție medio-bulgară, ce cuprinde slujbele din fiecare zi a săptămânii pe glasul 1, iar
pe glasurile 2-8, numai în zilele de sâmbătă și duminică; a fost tipărit la mănăstirea
Dealu.
În anul 1512 a tipărit cea de a treia carte și anume, Tetraevanghelul, pe vremea
lui Neagoe Basarab; a fost în două ediții: una „obișnuită”, și alta în exemplare mai puține,
„pe pergament subțire, cu un format mai mare al paginii, cu minunate frontispicii și
inițiale colorate cu mâna, cu aur, carmin albastru și verde peste cerneala tipografică,
încât lasă impresia unui manuscris”; a fost tipărit în slavă bisericească de redacție
medio-bulgară, a circulat nu numai în cele trei țări române, ci și în cele slave; a fost
tipărit la mănăstirea Dealu.
Tipăriturile lui Macarie sunt frumos împodobite: inițiale înflorate, frontispicii,
figuri geometrice și zoomorfe; au fost legate în coperți din lemn, învelite în piele, având
închizători metalice.
Ieromonahul Macarie și-a încetat activitatea tipografică în 1512, când, se pare că
a fost ales mitropolit al Ungrovlahiei și și-a îndreptat întreaga muncă înspre misiunea
pastorală și administrativ-gospodărească din eparhie.
B. Dimitrie Liubavici
35
Se crede că Dimitrie Liubavici și călugărul Moise au venit în Țara Românească
în anul 1544 (la chemarea lui Radu Paisie); ei și-au adus matrițele din Serbia, în care s-
au turnat literele pentru tipografie.
Prima carte tipărită de către Dimitrie Liubavici este Molitvelnicul slavon, la
Târgoviște, în 1545; el are ca anexă o Pravilă a Sfinților Apostoli și a sfinților
preacuvioși părinții noștri și celui de al șaptelea sobor: despre preoți și despre mireni;
este o carte de legi, prima din țara noastră.
O altă carte tipărită la Târgoviște de Dimitrie Liubavici, ajutat de Oprea și Petru
(doi ucenici de ai săi) a fost un Praxiu sau Apostol, terminat în 1547, pe vremea lui
Mircea Ciobanul (1545-1552); a fost tipărită o ediție pentru Țara Românească și alta
pentru Moldova, în epilogul căreia în loc de Mircea Ciobanul a apărut domnul Iliaș
Rareș (1546-1551).
A treia carte ieșită din tipografia lui Dimitrie Liubavici a fost un Minei (de fapt
un Antologhion), descoperit într-o bibliotecă din Leningrad și un Tetraevanghel
(ambele între 1546-1551); cărțile tipărite de către Dimitrie Liubavici au fost în limba
slavonă, de redacție medio-bulgară. Tipăriturile lui au fost frumos împodobite cu
frontispicii, litere înflorate; litera tiparului a fost negru și roșu.
Asemenea cărților tipărite de către ieromonahul Macarie și cele ale lui Dimitrie
Liubavici s-au răspândit nu numai în cele trei țări române, ci și în țările de limbă slavă.
C. Ieromonahul Lavrentie
După alte trei decenii, a luat ființă o nouă tipografie, la mănăstirea „Sf. Ioan
Botezătorul”, mai apoi, Plumbuita, de lângă București. Aici, ieromonahul Lavrentie și
ucenicul său Iovan (Ioan), începând cu anul 1573 „au lucrat matrițe și clișee”, în
vederea tipăririi de cărți în slavonă; prima tipăritură a fost un Tetraevanghel slavon,
apărut abia în 1582 (tot în slavonă de redacție medio-bulgară), carte în două ediții; a
doua carte era o Psaltire (de asemenea în slavonă bisericească, de redacție medio-
bulgară); ambele cărți au avut o largă circulație nu numai la noi, ci și în țările slave.
În concluzie, se poate spune că, în secolul al XVI-lea a luat ființă activitatea
tipografică în țara noastră, cărțile imprimate în slavona bisericească (de redacție medio-
36
bulgară) au fost de un real folos nu numai în cele trei țări române, ci și în „lumea” slavă,
contribuind, astfel, atât la păstrarea unității de credință a neamului nostru, cât și a
unității Ortodoxiei, și pe filieră slavă.
Bibliografie selectivă:
1. Lajos Demény și Demény Lidia A., Carte, tipar și societate la români în secolul al
XVI-lea, București, 1986.
2. Mareș Alexandru, „Activitatea tipografică a ieromonahului Lavrentie în lumina unor
noi informații”, în Limba Română, București, XXI (1972), nr. 4, pp. 307-315.
3. Molin Virgil și Simonescu Dan, „Tipăriturile ieromonahului Macarie pentru Țara
Românească. La 450 de ani de la imprimarea Liturghierului din 1508”, în Biserica
Ortodoxă Română, LXXVI (1958), nr. 10-11, pp. 1005-1034.
4. Molin Virgil, „Observații și opinii noi în legătură cu tipăriturile ieromonahului
Macarie”, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, XLIII (1967), nr. 5-6, pp. 382-388.
5. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 1, Ed. a II-a, București,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992, pp.
533-543.
6. Simonescu Dan și Petrescu Victor, Târgoviște – vechi centru tipografic românesc,
Târgoviște, 1972.
7. Simonescu Dan, „Tipografi sârbi în slujba vechiului tipar românesc”, în Analele
Societății de Limbă Română, nr. 3-4, 1973, Panciova, pp. 533-569.
8. Șerbănescu Niculae, „Tipografia ieromonahului Lavrentie de la mănăstirea
Plumbuita din București (sec. XVI)”, în Studii Teologice, XXVIII (1976), nr. 1-2,
pp. 20-39.
37
REZUMAT
A. Ieromonahul Macarie
38
- După câțiva ani, ieromonahul Macarie a venit în Țara Românească, unde
domnea Radu cel Mare (1495-1508).
- Atelierul tipografic al lui Macarie a fost sau la Târgoviște sau la mănăstirea
Dealu.
- Macarie a tipărit la noi trei cărți de cult, în slavonă, în redacție medio-
bulgară:
a) Liturghierul (1508), cuprindea cele trei liturghii și alte câteva slujbe; este
prima ediție a acestei cărți în limba slavonă (în redacție medio-bulgară).
b) Octoihul (1510), un tip mixt de octoih, cuprinde glasul întâi pe toate zilele
săptămânii, iar glasurile 2-8 pentru zilele de sâmbătă și duminică
c) Tetraevangheliarul (1512), cuprinde cele 4 evanghelii în ordinea lor din
Noul Testament: Matei, Marcu, Luca și Ioan.
- Este primul Tetraevangheliar tipărit pentru toți ortodocșii care foloseau limba
slavonă în cult.
- După tipărirea Tetraevangheliarului activitatea tipografică din Țara
Românească a încetat, în împrejurări pe care nu le cunoaștem.
- Se presupune că în urma alegerii lui Macarie ca mitropolit al Ungrovlahiei
(prin 1512-1513), el nu s-a mai putut ocupa de tipografie, fiind prins cu activitatea de
organizare a Bisericii noastre din acel timp.
B. Dimitrie Liubavici
39
ediție pentru Țara Românească și alta pentru Moldova, domnitor fiind Iliaș Vodă (1546-
1551); Dimitrie Liubavici a mai tipărit un Minei (Antologhion) slavon și un
Tetraevanghel slavon (amândouă între anii 1546-1551), toate frumos împodobite; toate
în redacție medio-bulgară.
- Asemenea cărților lui Macarie și cele ale lui Dimitrie Liubavici s-au răspândit în
țările slave.
C. Ieromonahul Lavrentie
- După alte trei decenii, s-a înființat o tipografie la mănăstirea Plumbuita (azi în
București), de către ieromonahul Lavrentie și ucenicul său Iovan (Ioan).
- La Plumbuita, după o pregătire de aproape un deceniu, au tipărit un
Tetraevanghel slavon (în 1582), în redacție medio-bulgară (în două ediții) și o Psaltire
slavonă, tot în redacție medio-bulgară.
Concluzie
40
ACTIVITATEA TIPOGRAFICĂ
DIN TRANSILVANIA ÎN SECOLUL AL XVI-LEA.
FILIP MOLDOVEANUL ȘI DIACONUL CORESI
1. Tipografia de la Sibiu
În afară de tipografiile din Țara Românească (din prima parte a secolului al XVI-
lea), în aceeași perioadă ființa la Sibiu o tipografie, care a imprimat cărți atât cu
caractere latine (îndeosebi pentru sași), cât și chirilice pentru românii ortodocși; este
vorba de tipografia lui Theobaldus Gryphius din Reutlingen (întemeiată în preajma
anului 1528), care a scos la lumină Gramatica latină a lui Thomas Gemmarius (în 1529)
și un Tratat despre ciumă a medicului Sebastian Pauschner (în 1530).
Un discipol de seamă al lui Theobaldus Gryphius a fost Lukas Trapoldner, care a
înființat la Sibiu o tipografie pe cont propriu; această tipografie a avut și o „secție slavo-
română cu caractere chirilice”, condusă de Filip Moldoveanul (venit din Moldova), care
a fost identificat cu Philippus Pictor sau Maler, pomenit în actele vremii între anii 1521-
1554.
2. Filip Moldoveanul
Menționăm că, în secolele XV-XVI, unii „preoți și dascăli români din Rășinari
erau angajați ai magistratului sibian ca «scribi» sau «scriitori la cetate», și ca soli în
relațiile diplomatice ale Sibiului cu Țara Românească...”. În această conjunctură a fost
numit și Filip Moldoveanul conducător al „secției românești” tipografice din Sibiu;
magistratul din Sibiu l-a trimis și în unele misiuni diplomatice în Țara Românească, cu
privire la stabilirea bunelor relații dintre cele două țări; Filip Moldoveanul a fost ajutat
în activitatea sa tipografică și de unii preoți rășinăreni.
În calitate de meșter tipograf, Filip Moldoveanul a tipărit la Sibiu un Catehism
românesc în 1544, din care nu s-a mai păstrat nici un exemplar (el a fost văzut în 1838
de către Timotei Cipariu la Blaj); Catehismul conținea, se pare: cele 10 porunci,
41
Simbolul credinței, Tatăl nostru ș.a., așa precum era cuprinsul catehismelor în general.
Din mărturiile timpului reiese că unii preoți români n-au primit acest catehism, fiind
probabil neîncrezători în limba română (prin intermediul căreia atunci se puteau strecura
erezii), deoarece era o limbă în plină formare; pe de altă parte, credem că apariția în
limba română a acestui catehism a fost și un mod de atragere a românilor la credința
luterană, așa precum se va întâmpla mai târziu din partea calvinilor.
O altă carte tipărită la Sibiu de Filip Moldoveanul a fost Tetraevanghelul Slavon
în 1546, care este, de fapt o reeditare a celui imprimat de ieromonahul Macarie în anul
1512; el a fost tipărit și pentru moldoveni, fiindcă se află pe el și stema țării Moldovei,
dar, în același timp și stema orașului Sibiu (ceea ce dovedește că a fost tipărit aici).
Tetraevanghelul a fost împodobit cu xilogravuri, cu simbolurile evangheliștilor, chipul
Mântuitorului, inițiale înflorate, frontispicii, literele imitând foarte bine pe cele ale lui
Macarie ș.a.
Cea de a treia carte imprimată la Sibiu de Filip Moldoveanul a fost
Tetraevanghelul slavo-român (numită impropriu Evangheliar), în limba română (prima
tipăritură în limba noastră), între anii 1551-1553.
De precizat că toate cărțile lui Filip Moldoveanul s-au răspândit nu numai în țara
noastră, ci și în țări de limbă slavă.
Cărturar de seamă (cunoștea limbile latină, germană și slavonă), priceput meșter
tipograf, diplomat, Filip Moldoveanul a fost primul român care „a pus bazele primei
tipografii românești” și a tipărit primele cărți în limba română, acțiune ce va fi
continuată, în mod conștient, de către urmașii săi.
3. Diaconul Coresi
A fost originar din Târgoviște, învățând arta tipografică în tipografia lui Dimitrie
Liubavici.
Pentru o vreme îl găsim în Brașov, unde alături de Oprea Logofătul (un alt
ucenic al lui Liubavici), se pare că a lucrat la tipărirea Octoihului slavon, între 1556-
1557; în epilogul acestuia sunt pomeniți domnii celor trei țări române, ceea ce rezultă că
ea a fost adresată românilor de pretutindeni, așa precum spune editorul, Hans Benkner,
42
judele Brașovului (se urmărea nu numai câștigul financiar, ci și dorința de a-i atrage pe
români la luteranism).
Reîntorcându-se la Târgoviște, a tipărit aici un Triod - Penticostar (în slavona
bisericească de redacție medio-bulgară), între anii 1557-1558; are minunate gravuri în
lemn cu imagini biblice, frontispicii (ce se aseamănă cu cele ale lui Macarie), inițiale
înflorate etc.
Se pare că în 1559 diaconul Coresi a părăsit Țara Românească și s-a stabilit
pentru totdeauna la Brașov, fiind aici un loc prielnic pentru activitatea tipografică:
interes pentru tipărirea de cărți în limbile română și slavonă, hârtie din partea sașilor și
comerț cu cărțile tipărite în țară și peste hotare.
Se presupune că nu și-a adus de la Târgoviște slovele chirilice, confecționându-
și aici altele noi; a venit, probabil, cu câțiva ucenici de ai săi; și-a întemeiat o tipografie
proprie, în Șcheii Brașovului, în cartierul românesc, lângă biserica „Sf. Nicolae” de aici;
de precizat că, în Șcheii Brașovului, diaconul Coresi a fost sprijinit de către sașii din
Brașov, mai ales că, prin tipărituri, prin vinderea hârtiei și a cărților, ei aveau numai de
câștigat.
După stabilirea la Brașov, diaconul Coresi a tipărit cărți atât în limba română, cât
și în slavonește.
Astfel că, între 1560-1561, a imprimat un Tetraevanghel în limba română, o
carte voluminoasă cu 246 file; editorul ei a fost judele Brașovului, Hans Benkner;
începutul fiecărei Evanghelii era împodobit cu câte un frontispiciu; deoarece această
ediție în limba română n-a avut „audiență” în Țara Românească și Moldova, la dispoziția
lui Hans Benkner, a fost tipărită, în 1562, o ediție slavonă a Tetraevanghelului (în
tipografia lui Coresi).
Altă tipăritură a diaconului Coresi a fost Întrebare creștinească (un gen de
catehism), în românește, la Brașov, în 1561.
Tot în 1561, Coresi a tipărit Pravila Sfinților Părinți (s-a păstrat fragmentar), în
limba română, ce cuprinde diferite canoane bisericești; este ultima la care a lucrat în
asociere cu luteranul Hans Benkner, fiindcă acesta a murit în 1565. De acum se va
asocia cu Forro Miklos, un nobil maghiar calvin; cu sprijinul acestuia a tipărit în
43
românește două cărți, care, de fapt au fost într-un singur volum și anume: Tâlcul
evangheliilor, un amestec de învățături calvine și ortodoxe (la Brașov, Cluj sau Aiud),
în 1567 și o anexă numită greșit Molitvelnic, deoarece, în realitate, era „o carte de
cântece și slujbe calvine”; erau acceptate numai trei Taine (Botezul, Cununia și
Împărtășania), cultul divin era redus doar la predică, iar apoi erau înserate anumite imne
(tot calvine) și psalmi.
După această colaborare nereușită pentru Ortodoxie, diaconul Coresi va tipări
cărți, pe cont propriu, de data aceasta în slavonă, solicitate îndeosebi în Țara
Românească, de către ierarhii și domnii de aici; prin slavonă era mai bine ocrotiră
credința ortodoxă, deoarece la acea vreme, limba română era în plin proces de formare
și încă, neputincioasă să redea în toate subtilitățile ei învățătura lui Iisus Hristos; era
pericolul atunci, ca prin limba română să se strecoare idei protestante și catolice în
credința Bisericii noastre.
Astfel că s-au tipărit în limba slavonă anumite cărți de cult și de învățătură
creștinească (Coresi a fost ajutat în această muncă de mai mulți ucenici); cea dintâi carte
a fost un Sbornic (Minei), în două părți, tipărit la Brașov, în 1569; Octoihul Mare, tot în
două părți: partea întâi, glasurile 1-4 și partea a II-a, glasurile 5-8, între 1574-1575;
Psaltirea, în trei ediții (1573, 1576 și 1577); Triodul (în 1578); Liturghierul, Psaltire
slavo-română, în 1577; Tetraevanghelul, prima ediție în 1579 și a doua în 1583;
Sbornic (Minei), în Sebeș, lângă Alba Iulia, în 1580, fără să se cunoască în ce
împrejurări s-a tipărit aici.
În paralel cu tipăriturile slavone, diaconul Coresi a imprimat și anumite cărți în
românește: Psaltirea și Liturghierul, în anul 1570; Evanghelia cu învățătură sau
Cazania, între 1580-1581.
Prin tipărirea de cărți în slavonă, slavo-română și română, diaconul Coresi a
realizat, mai întâi, unitatea de credință și apoi de limbă a tuturor românilor.
Se poate afirma că diaconul Coresi „a fost primul cărturar român care a luptat în
mod conștient pentru introducerea limbii române în Biserică, pentru răspândirea
credinței de carte în românește”; prin aceasta s-a început lungul proces de înlocuire a
limbii slavone cu cea română atât în Biserică, cât și în instituțiile Statului nostru.
44
Spre sfârșitul activității sale, doi ucenici de ai lui, fiul său, diaconul Șerban și
diaconul Marian au tipărit în limba română Palia de la Orăștie (în 1582, la Orăștie).
Traducătorii înșiși i-au dat acest nume: Palia (ce înseamnă vechi), ea cuprinzând
primele două cărți ale Vechiului Testament: Facerea și Ieșirea; inițiativa tipăririi acestei
cărți au avut-o calvinii, cu scopul de a-i atrage pe românii din Transilvania la
învățăturile lor reformate. La tipărirea acestei cărți, traducătorii s-au folosit de
Pentateuhul maghiar, imprimat de calvinul Gáspar Heltai din Cluj, în 1551, de textul
latin al Vulgatei, dar și de un text, probabil în manuscris. Cu toate că traducerea ei era
străină de duhul credinței ortodoxe, totuși Palia este cea dintâi traducere în limba
română a unei părți din Vechiul Testament (Facerea și Ieșirea).
În concluzie, putem spune că diaconul Coresi a fost un adevărat pionier al
unității de limbă și cultură românească.
Bibliografie selectivă:
45
6. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 1, Ed. a II-a, București,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române 1992, pp.
545-560.
7. Teodorescu Barbu, „Personalitatea diaconului Coresi și rolul lui în cultura
românească”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXVII (1959), nr. 3-4, pp. 287-306.
8. Zsigmond Jakó, Tiparul cu litere latine din Sibiu în secolul al XVI-lea, în
„Philobiblon transilvan”, București, 1977, pp. 93-116.
46
REZUMAT
1. Tipografia de la Sibiu
2. Filip Moldoveanul
3. Diaconul Coresi
47
furnizat hârtie și i-au vândut cărțile tipărite acolo unde erau solicitate, îndeosebi, în cele
trei țări române.
- La Târgoviște și Brașov, Coresi a tipărit cărți atât în română, slavonă ori
slavo-română; majoritatea, însă la Brașov.
- Dintre tipăriturile sale amintim: Octoih slavon (1556-1557); Triod-
Penticostar (Târgoviște, 1557-1558); Întrebare creștinească (1559); Tetraevanghel
românesc (1560-1561); Tetraevanghel slavon (1562); Praxiul [Apostol] (1563); Tâlcul
evangheliei (1564); Psaltire românească (1570); Liturghier românesc (1570); Psaltire
slavonă (1577); Triod slavon (1578); Evangheliar slavon (1578-1579); Cazanie
românească (1581).
- Importanța tipăriturilor lui Coresi:
- au avut o largă răspândire în toate ținuturile românești.
- prin ele se arată tot mai limpede unitatea de limbă, de credință și de
origine a românilor de pretutindeni.
- Coresi este primul nostru cărturar care s-a luptat în mod conștient pentru
introducerea limbii române în Biserică, pentru răspândirea științei de carte în românește.
- Coresi are meritul de netăgăduit de a fi contribuit la unificarea limbii
literare românești la românii de pretutindeni.
- În timpul activității diaconului Coresi la Brașov, fiul său, diaconul
Șerban și diaconul Marian au tipărit în limba română Palia de la Orăștie (în 1582), ce
cuprinde, după cum s-a mai arătat în temele anterioare, primele două cărți din Vechiului
Testament, Facerea și Ieșirea, la inițiativa calvinilor din Transilvania, pentru a-i atrage
pe românii ortodocși de aici la credința lor.
- La tipărirea Paliei, traducătorii s-au folosit de Pentateuhul maghiar,
imprimat de ungurul Gáspar Heltai din Cluj, în 1551, după textul Vulgatei, dar,
probabil, și după un manuscris al vremii.
- Palia de la Orăștie este prima traducere în limba română a unei părți din
Vechiul Testament.
48
Concluzie
49
PREOŢIMEA ORTODOXĂ ROMÂNĂ
ÎN SECOLELE XIV-XVI
50
În Moldova avem o referire la preoții ortodocși în hotărârea Sinodului Patriarhiei
Ecumenice din Constantinopol, când în mai 1359 s-a aprobat strămutarea mitropolitului
Iachint din Vicina la Argeș și a luat ființă, oficial, Mitropolia Ungrovlahiei; de
asemenea, clericii (preoți) români erau pomeniți în anatema pe care mitropolitul grec
Ieremia a aruncat-o asupra lor (în 1393), când aceștia alături de domn, boieri și
credincioșii moldoveni nu l-au acceptat în fruntea Bisericii Moldovei. Tot în acest
context este pomenit protopopul moldovean Petru, în 1395, pe vremea domnitorului
Ștefan Mușat; el era trimis la Constantinopol pentru a obține recunoașterea lui Iosif
Mușat și a lui Meletie ca ierarhi în Moldova, din partea Patriarhiei din Constantinopol.
Patriarhul ecumenic, deși n-a fost de acord cu propunerea sa, l-a numit (împotriva
voinței lui) ca „dichiu”, adică reprezentant al înaltului Ierarh constantinopolitan în
Biserica Moldovei, misiune pe care nu și-a îndeplinit-o (considerând-o potrivnică
Bisericii și țării din care făcea parte).
Un alt preot moldovean, pe nume Isidor s-a dus, în mai 1401, la patriarhul
ecumenic pentru a se plânge, fiindcă n-a fost primit în Mitropolia Ungrovlahiei de
mitropolitul Antim Critopol, pe motiv că fusese hirotonit de Iosif Mușat, nerecunoscut
de Patriarhia din Constantinopol. Patriarhul ecumenic, însă, (dar și Sinodul patriarhal)
au fost de acord ca preotul Isidor să slujească cele sfinte, primind chiar o scrisoare de
recomandare, în acest sens, către mitropolitul Antim Critopol; se pare că atunci era mare
nevoie de preoți.
Protopopul moldovean Constantin (probabil locțiitor al mitropolitului de
Roman) a luat parte la Sinodul de la Ferrara-Florența (1438-1439) și a semnat actul de
unire a celor două Biserici (Catolică și Ortodoxă), alături de ceilalți delegați ortodocși
(la 6 iulie 1439).
Pe vremea lui Alexandru cel Bun (1400-1432), într-un document din 1427 este
pomenit protopopul Simion, iar, mai apoi, preotul Iuga, miluit de domn cu câteva moșii.
Un alt preot moldovean, pe nume Ioil, în 1434 era ajutat de domn să înalțe o
mănăstire.
51
Într-un act din 1444 sunt pomeniți frații preoți Draghie și Toader (deveniți, între
timp călugări), ctitori ai unei mănăstiri din Moldova, cărora domnitorul Ștefan II le-a dăruit
o moară și moșii pentru întreținerea acelui lăcaș de închinare.
În 1446, tot domnul Ștefan II a dăruit mănăstirii Neamț „Bisericile și «pe toți
popii» din șase sate aparținătoare acesteia, ca să fie mănăstirii noastre «uric cu toate
veniturile»”.
Într-un document din 1449 (de pe vremea domnitorului Alexandrel Vodă), se
pomenește de un egumen, de protopopi și de preoți din Moldova, cu anumite drepturi și
obligații față de ierarhia superioară, dar și față de autoritățile laice.
Prin anumite acte, din 1490 și 1502, de pe vremea lui Ștefan cel Mare, se
prevedeau, de asemenea, drepturi și îndatoriri pentru preoți, protopopi și egumeni.
Domnitorul Petru Rareș, scutea de dări și anumite obligații, în 1528, pe preotul
Luca din Suceava, iar în 1585, domnitorul Petru Șchiopul, făcea același pogorământ.
Într-un sinod al episcopilor catolici din Buda, din 1279, s-a interzis preoților
„schismatici” = ortodocși (numiți așa, fiindcă ortodocșii erau învinuiți de catolici de
Schisma cea Mare din 1054) să mai săvârșească Sfintele slujbe și să mai zidească
biserici.
Regele Ludovic cel Mare al Ungariei dădea dispoziție dregătorilor din județele
Caraș și Cuvin (din Banat), în 1366, să aresteze pe preoții „schismatici” și să-i ducă în
fața autorităților regale.
În 1428, regele Sigismund de Luxemburg a interzis preoților ortodocși să-și
îndeplinească misiunea lor în districtele Hațeg, Mehadia și Caransebeș.
Cu toate aceste măsuri aspre, clerul român și-a condus și și-a păstorit cu
conștiinciozitate credincioșii ce le-au fost încredințați spre mântuire.
Pe de altă parte, cunoaștem, îndeosebi în Țara Hațegului, preoți și protopopi cu
o situație materială bună, dar și în poziții sociale înalte; de pildă, în secolul al XIV-lea,
sunt pomeniți preotul Naneș din Streisângeorgiu, protopopul Petru din Ostrov, preoții
52
Zampa din Clopotiva, Balc din Peșteana, Dalc din Densuș și Dragomir din Tuștea, în
Maramureș, în sec. XIV, preotul Miroslav din Giulești, Balotă din Apșa de Mijloc și
Costea din Văleni, în secolul al XV-lea, tot din Hațeg, protopopul Dobrotă din Râu-
Bărbat, Toma din Vadu (1444), Stoica din Valea Dâljii (în preajma anului 1479), Dan
din Sălașu de Sus (1496), Mihail din Peșteana (1479 și în 1486), Teodor (1492), Ioan
(1496); de la începutul secolului al XVI-lea, tot din Țara Hațegului: Nicolae (1508) și
Petru (în 1508); în ținuturile Bihorului, în secolul al XVI-lea sunt pomeniți trei
protopopi: Dan (în 1503), Ioan (în 1538) și Petru (în 1554) ș.a.
Pregătirea preoților transilvăneni era asemănătoare cu cea a „fraților” lor din
Țara Românească și Moldova: scris, citit, socotit, cântare religioasă, rânduieli bisericești
și noțiuni teologice generale; pentru preoție se pregăteau, mai ales, în schiturile și în
mănăstirile transilvănene, numeroase la acea vreme (mai ales în Șcheii Brașovului).
Preoții ortodocși români din Transilvania, ca și cei din Țara Românească și
Moldova, nu aveau o îmbrăcăminte specială, ci se îmbrăcau precum credincioșii lor;
trăiau din munca mâinilor lor (pe averea stăpânilor), dar și din unele danii ale
credincioșilor.
Ca în Țara Românească și Moldova, preoții transilvăneni, datorită vieții lor
spirituale alese, au reușit să devină nu numai lideri spirituali ai credincioșilor lor, ci și
conducători în revendicările lor pe plan național și social.
În afară de misiunea preoțească, clericii transilvănenei au avut și alte
îndeletniciri meșteșugărești, unii zugravi sau copiști ș.a.
Spre deosebire de preoții din Țara Românească și Moldova, clericii din
Transilvania au avut de luptat pentru păstrarea credinței străbune în fața asalturilor
prozelitiste protestante și catolice, dar și pentru apărarea ființei naționale, în fața
acțiunilor de deznaționalizare, venite, îndeosebi, din partea maghiară.
În concluzie, se poate afirma că, deși modest pregătiți din punct de vedere
teologic și cultural, deși cu o situație materială uneori la limita existenței (la fel ca și
credincioșii lor), cu toate greutățile întâmpinate din partea autorităților de stat ale vremii
(îndeosebi în Transilvania), preoții români au dat dovadă de demnitate în misiunea lor,
au fost, prin viața lor morală, adevărate modele pozitive de urmat, dar, în același timp,
53
s-au identificat cu păstoriții lor în lupta lor pentru dreptate socială și libertate națională
(fiind de cele mai multe ori liderii mișcărilor sociale), au fost, cu adevărat, ucenici ai lui
Hristos, și îndrumători credincioșilor spre mântuirea veșnică.
Bibliografie selectivă:
54
REZUMAT
55
2. Preoțimea ortodoxă română din Transilvania și Banat
Concluzie
56
MITROPOLITUL ANASTASIE CRIMCA AL MOLDOVEI
1. Viața
S-a născut în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, din părinții Ioan și Cristina
Crimca (Crimcovici), în Suceava, la botez primind numele de Ilie.
În tinerețe a slujit în oastea lui Petre Șchiopul, care pentru vitejiile sale în lupta
pentru apărarea împotriva cazacilor, domnitorul pomenit i-a dăruit „o siliște pustie
numită Ungurași, pe râul Suceava, ca să întemeieze un sat”; mai târziu, în urma cererii
sale, în schimbul primei danii, domnul Petru i-a oferit satul Dragomirești, din apropiere
de Suceava (fapt întâmplat între anii 1589-1590).
Mai apoi, s-a călugărit, probabil la mănăstirea Putna, primind numele Anastasie; se
pare că a învățat carte la o mănăstire din Moldova, după care, prin 1599 îl întâlnim preot
(ieromonah) la „biserica domnească din Suceava”.
După ce Mihai Viteazul a intrat în Moldova (în 1600), cei trei ierarhi: mitropolitul
Gheorghe Movilă, episcopul Agafton al Romanului și episcopul Teodosie al Rădăuților,
împreună cu familia domnitorului Ieremia Movilă, s-au refugiat în Polonia. Deoarece, la
invitația noului domn, ierarhii moldoveni nu s-au reîntors în țară, au fost declarați
„căzuți din scaunele lor și neiertați”, hotărâre luată într-un sinod de la Iași (din 2 iunie
1600).
Pentru acest motiv, pe la mijlocul lunii iunie 1600 s-a purces la alegerea a doi
noi ierarhi; astfel că un oarecare Filotei a fost ales la Roman, iar Anastasie Crimca la
Episcopia de Rădăuți. Câteva luni mai târziu (în septembrie 1600), Mihai Viteazul,
pierzând tronul și domnitorul Ieremia Movilă reîntorcându-se în țară (și reocupându-și
tronul), toți cei trei ierarhi refugiați au fost reașezați în scaunele lor; în această situație,
Anastasie Crimca a fost nevoit să se retragă, poate, la Dragomirești. Pe moșia sa de aici,
a ridicat în scurtă vreme o bisericuță cu hramul „Sfinții Prooroci Enoh și Ilie și Sfântul
Ioan Teologul”; în 1602, bisericuța era terminată; între anii 1602-1605, cu sprijinul
logofătului Lupu (Luca) Stroici, fostul vlădică Anastasie a înălțat biserica mare din
Dragomirna, având hramul „Pogorârea Sfântului Duh”. Se pare că Anastasie în anii ce
57
au urmat și-a dus viața aici, până în anul 1606, când a fost ales episcop al Romanului;
aici a păstorit numai doi ani, deoarece în 1608 a fost ales mitropolit al Moldovei; între
1617-1619 a fost din nou înlăturat din scaun, de către domnitorul Radu Mihnea, fiindcă s-
a împotrivit închinării mănăstirilor Locurilor Sfinte; în 1619 pe Anastasie îl găsim din
nou în scaunul mitropolitan, unde a păstorit până la trecerea sa în veșnicie, din 19
ianuarie 1629, fiind înmormântat în pronaosul bisericii (mari) de la mănăstirea
Dragomirna.
2. Activitatea
58
Între anii 1626-1629, mitropolitul Anastasie a ridicat o altă bisericuță (de
dimensiunile celei mici de la Dragomirna), lângă catedrala mitropolitană „Sfântul
Gheorghe” din Suceava.
Tot în această perioadă (în toamna anului 1626), un sobor al ierarhilor din
Moldova, prezidat de Anastasie, a luat câteva hotărâri în privința îmbunătățirii vieții
monahale și anume: a. călugării să nu dețină averi; b. egumenul să fie ales de către
sobor pe un an de zile, cu posibilitatea de a fi reales; c. egumenul să ia masa împreună
cu întreaga obște de călugări; d. în mănăstirile de călugări să nu fie primite călugărițe și
nici femei; e. în mănăstirile din Moldova să nu fie primiți călugări „ungureni”, adică
transilvăneni, probabil de frică să nu aducă aici influențe catolice sau protestante, ori
pentru a preîntâmpina unele plângeri care puteau veni din partea principilor
Transilvaniei, privitoare la unele refugieri de români peste munți (în Moldova).
Mitropolitul Anastasie Crimca este cunoscut îndeosebi în istoria culturii noastre
naționale ca un mare miniaturist. Tradiția copierii și împodobirii manuscriselor de pe
vremea lui Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare (de la multe mănăstiri moldovene) a
fost continuată la mănăstirea Dragomirna de Anastasie și ucenicii săi. Până în prezent,
au fost identificate peste 25 de manuscrise în diferite locuri din țară sau de peste hotare,
din vremea lui Anastasie Crimca. Manuscrisele cercetate până în prezent au peste 250
de miniaturi, inițiale înflorate, frontispicii, ieșite din „școala” lui Anastasie (din mâna sa
ori a ucenicilor lui). Miniaturile pomenite reprezintă numeroase scene din Vechiul și
Noul Testament: prooroci, drepți, momente din viața poporului evreu sau din activitatea
Mântuitorului (apostoli, evangheliști, mucenici, ierarhi, făcute din imaginație) la care se
mai adaugă și elemente locale naționale: instrumente muzicale folosite de moldoveni și
anume buciume, cobze, cornuri, tobe ori coroane care se aseamănă cu cele ale
domnitorilor noștri, cetăți cu turnuri din arhitectura moldovenească ș.a.
Miniaturile sale „se remarcă prin imaginație, inspirație, armonie de culori,
reprezentând adevărate opere de artă în acest gen, nu numai în plastica românească, ci și
în cea universală”.
Unii cercetători ai operei sale l-au considerat ca fiind primul autoportretist din
țara noastră; chipul lui a fost identificat de peste 15 ori (în manuscrisele sale), în diferite
59
poziții: în genunchi, cu „mâinile împreunate pentru rugăciune”, ținând o carte în mână,
îmbrăcat în veșminte de arhiereu ș.a., fiind „de statură mijlocie, cu părul lung, barba
rotundă și căruntă”.
Din cele expuse rezultă că mitropolitul Anastasie Crimca a fost unul dintre
ierarhii de seamă din trecutul Bisericii noastre: vrednic păstor de suflete, ctitor de
lăcașuri sfinte, apărător al credinței străbune, stăruitor în munca de asistență socială,
diplomat, miniaturist de frunte în cultura românească.
Bibliografie selectivă:
1. Gonța V. și Gonța Al., „Mitropolitul Anastasie Crimca, fondatorul celui dintâi spital
din Moldova”, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, XXXVIII (1962), nr. 1-2, pp. 33-
39.
2. Gorovei Ștefan, „Anastasie Crimca. Noi contribuții”, în Mitropolia Moldovei și
Sucevei, LV (1979), nr. 1-2, pp. 144-159.
3. Grigoraș N., „Mitropolitul Anastasie Crimca”, în Mitropolia Moldovei și Sucevei,
XXXIV (1958), nr. 3-4, pp. 296-314.
4. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Ed. a II-a, București,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992, pp. 5-
14.
5. Popescu-Vâlcea G., „Din odoarele de artă de la Dragomirna, în Biserica Ortodoxă
Română, LXXXV (1967), nr. 11-12, pp. 1240-1254.
6. Popescu-Vâlcea G., „Școala miniaturistică de la Dragomirna”, în Biserica Ortodoxă
Română, LXXXVI (1968), nr. 3-5, pp. 455-468; nr. 7-8, pp. 959-972; nr. 9-10, pp.
1186-1211; nr. 11-12, pp. 1343-1359; LXXXVII (1969), nr. 1-2, pp. 197-209.
7. Popescu-Vâlcea G., Anastasie Crimca, București, 1972.
8. Popescu-Vâlcea G., Miniatura românească, București, 1981.
9. Voinescu Teodora, „Contribuții la studiul manuscriselor ilustrate din mănăstirile
Sucevița și Dragomirna”, în Studii și Cercetări de Istoria Artei, București, II (1955),
nr. 1-2, pp. 89-114.
60
REZUMAT
1. Viața
61
- În 1619 a fost readus în scaunul mitropolitan, păstorind până la trecerea sa
la Domnul, din 19 ianuarie 1629, fiind înmormântat în pronaosul bisericii mari de la
mănăstirea Dragomirna.
2. Activitatea
Concluzie
62
MITROPOLITUL VARLAAM AL MOLDOVEI
a. Viața
63
moldoveană s-a reîntors fără icoane acasă (ele au fost recuperate abia în 1639 pe vremea
lui Vasile Lupu).
Când delegația moldoveană a ajuns acasă, Miron Barnovschi a fost schimbat din
domnie, iar mitropolitul Anastasie Crimca trecuse la cele veșnice; în această situație,
arhimandritul Varlaam s-a văzut nevoit să se retragă la mănăstirea sa de metanie, Secu;
în 13 iulie 1632 a trecut la Domnul și urmașul lui Anastasie Crimca, mitropolitul
Atanasie (1629-1632). Pentru strădaniile sale gospodărești, datorită calităților lui
duhovnicești, dar mai cu seamă pentru cultura înaltă, arhimandritul Varlaam a fost ales
mitropolit al Moldovei; prin aceasta s-a stricat vechea tradiție, după care, numai
episcopii de Roman, Rădăuți sau Huși puteau ajunge mitropoliți ai Moldovei; a fost
hirotonit arhiereu în 23 septembrie 1632 și a păstorit până în 1653 când Vasile Lupu a
pierdut tronul, iar mitropolitul Varlaam s-a retras din scaun la mănăstirea Secu, unde a
mai trăit vreme de patru ani; a trecut la Domnul, probabil în august 1657, fiind
înmormântat lângă zidul dinspre răsărit al bisericii mănăstirii Secu (în direcția stranei
drepte); canonizat în 12 februarie 2007 și cinstit în fiecare an la 30 august.
Încă din tinerețe, Varlaam a fost preocupat de carte, de cultură; dovadă este
traducerea Scării (Sfântului Ioan Scărarul) de care am pomenit la începutul cursului
nostru.
Mai apoi, avem mărturii că, în 1637, a cerut ajutor de la țarul Moscovei pentru a
tipări o Cazanie; până la urmă, intervenția sa a fost zadarnică, fiindcă n-a mai primit
nici un ajutor în acest sens. Se pare că a cerut, după aceea sprijin din partea lui Petru
Movilă (pe atunci mitropolit al Kievului), care, în 1640, i-a trimis la Iași o mică
tiparniță, dar și câțiva meșteri, în frunte cu Sofronie Pociațchi.
Astfel că, în decembrie 1642, scotea de sub tipar o Scrisoare de mulțumire
adresată domnitorului Vasile Lupu, din partea delegaților Patriarhiei ecumenice din
Constantinopol care au participat la Sinodul de la Iași din 1642, în care s-a aprobat
64
Mărturisirea de credință a lui Petru Movilă; tot în acest an (1642), a mai ieșit de sub
tipar și un Catihisis slavon, al cărui manuscris se află la St. Petersburg (Rusia).
În anul următor (1643), se va tipări, tot la Iași, cea mai însemnată dintre lucrările
mitropolitului Varlaam și anume: Cazania sau Carte românească de învățătură la
dumenecele preste un și la praznice împărătești și la svănți mari, în 506 file (1012
pagini); ea a fost ilustrată cu scene biblice, inițiale înflorate, frontispicii ș.a.
Cartea avea un „Cuvânt împreună cătră toată semențiia românească”, din partea
lui Vasile Lupu, adresat românilor de pretutindeni.
După acesta se găsește un „Cuvânt cătră cetitoriu”, alcătuit (și scris) de mitro-
politul Varlaam al Moldovei.
Lucrarea (Cazania) cuprinde, apoi, două părți; partea întâi: 54 de cazanii
(predici) la duminici; iar cea de a doua parte: 21 de cazanii la sărbătorile împărătești și
ale sfinților. Cazaniile duminicale sunt alcătuite din patru părți: cuvânt introductiv,
pericopa evanghelică propriu-zisă, învățătura întâi și învățătura a doua; ea a avut o largă
răspândire în toate ținuturile românești, contribuind nu numai la unitatea națională și de
limbă, ci și la apărarea credinței ortodoxe, îndeosebi în Transilvania.
Cea de a doua carte a mitropolitului Varlaam a fost intitulată Șeapte taine a
Bisericii, Iași, 1644; de asemenea o carte mare de peste 300 de pagini; în ea sunt
explicate cele șapte Taine (cu întrebări și răspunsuri), asemănându-se foarte mult cu un
catehism.
A treia carte a sa a fost Răspuns la Catehismul calvinesc. Ce l-a determinat pe
Varlaam să alcătuiască și să tipărească această carte? În cursul anului 1642 a ieșit de sub
tipar un Catehism în românește (în localitatea Prisaca, de lângă Alba Iulia), cu învățături
calvine; a fost tipărit cu scopul de a-i atrage pe români la calvinism, la învățătura
reformată. Un exemplar din acest catehism a fost găsit de mitropolitul Varlaam, în
biblioteca unui învățat boier muntean, Udriște Năsturel (frate cu doamna Elina, soția
domnitorului Matei Basarab), într-o misiune în Țara Românească (la Târgoviște), pentru
a face pace între Vasile Lupu și Matei Basarab. După ce Varlaam l-a citit, l-a găsit „plin
de otravă de moarte sufletească”. Ajuns în Moldova a convocat de îndată un sobor al
ierarhilor de aici, cu scopul de a se pronunța împotriva catehismului pomenit; se pare că
65
sinodul a avut loc în 1644 sau 1645, la Iași, reședința mitropolitană. Sinodul respectiv a luat
în discuție nu numai Catehismul calvinesc, ci și un Răspuns la acesta, alcătuit, între timp,
de către Varlaam; după ce soborul pomenit s-a pronunțat împotriva Catehismului
calvinesc și a fost de acord cu Răspunsul la catehismul calvinesc, a aprobat tipărirea lui;
aceasta s-a întâmplat la Iași, în anul 1645. Răspunsul are numai 32 foi de format mic, în
cadrul căruia au fost prezentate mai întâi învățăturile calvine (după modelul din
Catehism), apoi s-a prezentat învățătura ortodoxă, combătând principalele învățături
calvine. Din Răspunsul mitropolitului reies următoarele: 1. Sfânta Scriptură nu este
singurul izvor al Revelației Divine; 2. Credința și faptele bune sunt necesare pentru
mântuire; 3. Referitor la predestinație a arătat că mântuirea depinde atât de voința lui
Dumnezeu, cât și de cea a omului; 4. Pentru mântuire este necesară o viață trăită în
Hristos; 5-6. Biserica cuprinde mijloacele necesare pentru mântuire, între care au fost
enumerate și cele Șapte Taine; 7. împotriva atacurilor calvine a apărat cinstirea sfinților,
precum și a sfintelor icoane. Prin Răspunsul la Catehismul românesc, Varlaam a apărat
învățătura ortodoxă de atacurile calvine, contribuind, astfel, la păstrarea unității de
credință a românilor din cele trei provincii: Țara Românească, Moldova și Transilvania.
Tot în 1645, mitropolitul Varlaam a tipărit, la Iași, a patra carte: Paraclisul
Născătoarei de Dumnezeu, în 48 de versuri originale; prin el s-a urmărit căința crești-
nului și cererea sprijinului Născătoarei de Dumnezeu în această acțiune duhovnicească.
Cea de a cincea și ultima carte a lui Varlaam a fost o Carte românească de
învățătură la pravilele împărătești și de la alte giudeațe, Iași, 1646; se cunoaște și sub
numele de Pravila lui Vasile Lupu; este o traducere din limba greacă, ce cuprinde legi
politico-bisericești, după care se orientau preoții în judecarea cazurilor din parohiile
proprii.
66
scaunul vacant al Patriarhiei ecumenice; aceasta arată că atât Vasile Lupu cât și
Varlaam se bucurau de un prestigiu deosebit în Răsăritul creștin.
Deoarece domnitorul Vasile Lupu a plătit datoriile Patriarhiei din Constanti-
nopol, patriarhul de atunci, Partenie I (1639-1641), i-a dăruit domnului Moldovei
moaștele Cuvioasei Maici Paraschiva (care erau atunci la Constantinopol); ele au fost
așezate, în 13 iunie 1641, în biserica „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași.
La îndemnul mitropolitului Varlaam, domnitorul Vasile Lupu a înființat, în 1640
un Colegiu la mănăstirea Trei Ierarhi (din Iași), cu dascăli de la Kiev, trimiși de Petru
Movilă (la cererea lui Vasile Lupu), fiind „prima instituție cu elemente de învățământ
superior din Moldova”.
La acest Colegiu s-au predat, între altele: gramatică, retorică, dialectică,
aritmetică, geometrie, astronomie, muzică, teologie, filosofie și drept; erau predate apoi,
limbile latină, greacă, slavonă, dar și limba română, îndeosebi pentru români.
În concluzie se poate afirma că mitropolitul Varlaam, pe lângă tipărirea de cărți
în limba română (prin care a contribuit la consolidarea unității de neam) și-a adus un
aport de seamă la apărarea și păstrarea credinței ortodoxe în cele trei țări române.
Bibliografie selectivă:
1. Avădanii Mihail I., „Așezământul școlar de la Trei Ierarhi din Iași – prima instituție
cu elemente de învățământ superior din Moldova”, în Mitropolia Moldovei și
Sucevei, XLVII (1971), nr. 5-6, pp. 361-374; an XLVIII (1972), nr. 9-12, pp. 775-
788; an L (1974), nr. 5-6, pp. 353-367.
2. Chițescu N., „Trei sute de ani de la „Răspunsul la Catehismul calvinesc” al lui
Varlaam al Moldovei”, în Biserica Ortodoxă Română, LXIII (1945), nr. 11-12, pp.
618-638.
3. Dianu Ioan, „Mitropolitul Varlaam, ctitor de scriere și de carte românească”, în
Glasul Bisericii, XI (1981), nr. 1-2, pp. 81-103.
4. Dudaș Florian, Cazania lui Varlaam în Transilvania, Cluj-Napoca, 1983.
67
5. Mihail Paul, „Circulația Cazaniei mitropolitului Varlaam în Biserica românească”,
în Mitropolia Moldovei și Sucevei, XXXIII (1957), nr. 10-12, pp. 820-828.
6. Moraru Alexandru, „Ideea de pocăință în Cazania lui Varlaam”, în Biserica
Ortodoxă Română, CXI (1993), nr. 11-12, pp. 66-71.
7. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Ed. a II-a, București,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992, pp.
16-30.
8. Șerbănescu Niculae, „La trei sute de ani de la moartea mitropolitului Varlaam al
Moldovei”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXV (1957), nr. 10, pp. 1012-1035.
68
REZUMAT
a. Viața
a) Cea mai însemnată din lucrările sale este Cazania – Carte românească de
învățătură – la toate duminicile și praznice împărătești de peste an – 1643.
b) Șapte taine ale Bisericii, 1644.
c) Răspuns la Catehismul calvinesc, 1645 (acest Catehism calvinesc a apărut în
Transilvania în 1640).
69
- La stăruința sa s-a înființat prima tipografie în Moldova – trimisă aici de
mitropolitul Petru Movilă al Kievului.
- La îndemnul lui Varlaam domnitorul Vasile Lupu a pus bazele unei Academii la
Iași (1640).
- A contribuit la împăcarea dintre Matei Basarab și Vasile Lupu.
- În timpul lui s-a ținut și Sinodul de la Iași – 1642 – unde s-a discutat și aprobat
Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă.
- Amintim că în 1639 a figurat printre cei trei candidați la scaunul de patriarh
ecumenic de la Constantinopol.
Concluzie
- A fost unul dintre ctitorii culturii noastre românești, prin tipărirea, în limba
română, de cărți de cult și de învățătură ortodoxă.
- A sprijinit pe românii ortodocși din Transilvania în lupta lor împotriva
calvinismului, contribuind, astfel, la păstrarea unității de limbă și de credință ortodoxă
în cele trei provincii românești.
70
MITROPOLITUL PETRU MOVILĂ.
SINODUL DE LA IAȘI (1642)
71
Întrucât în 1632 trebuia să se facă alegerea unui nou rege al Poloniei, egumenul
Petru, cu binecuvântarea mitropolitului Kievului, s-a implicat în aceasta, strângând în
preajma sa numeroși nobili polonezi din Dietă, care au reușit să-l aleagă rege pe
Wladislav IV (1632-1648). Noul ales (Wladislav IV) s-a văzut nevoit să recunoască
unele drepturi vechi ale ortodocșilor din jurisdicția sa; între acestea pomenim: a.
libertatea de cult; b. „recunoașterea legală a Mitropoliei ortodoxe a Kievului cu
episcopiile sufragane: Lvov (singura episcopie ortodoxă menținută tot timpul până
atunci), Luțk, Przemysl, și Mstislav”; c. dreptul de a avea lăcașuri de cult, tipografii,
spitale; d. retrocedarea lăcașurilor de închinare răpite de uniți; e. credincioșii ortodocși
să poată obține demnități în instituțiile statului ș.a.; mai târziu, însă, unele din aceste
drepturi au fost pierdute în favoarea uniților.
În martie 1631, a trecut la domnul mitropolitul Kievului, Iov Borețki; în locul
său a fost ales Isaia Kopinski, episcop de Przemysl. Deoarece autoritățile de stat nu l-au
recunoscut, s-a purces la o nouă alegere; de data aceasta a fost ales egumenul Petru
Movilă „arhiepiscop și mitropolit al Kievului, Haliciului și a toată Rusia”, acceptat apoi
de către regele Wladislav IV, precum și de patriarhul ecumenic Chiril Lukaris. A fost
hirotonit arhiereu în 28 aprilie 1633, în catedrala din Lvov și instalat abia în iulie 1633,
la Kiev.
Ca mitropolit, a refăcut și împodobit numeroase lăcașuri de cult din eparhia sa;
pentru mai buna organizare a eparhiei a numit vicari (unul în Ucraina și altul în
Lituania), protopopi pentru îndrumarea preoților, iar toți aceștia, la rândul lor erau
cercetați de mitropolit sau de oamenii lui de încredere, aleși dintre monahii cei mai
învățați; se întâlnea anual cu protopopii și preoții din eparhie; a întemeiat un consistoriu,
pentru judecarea abaterilor clericilor săi; a promovat o viață duhovnicească aleasă.
În același timp, a avut o grijă deosebită pentru cultura bisericească și teologică,
concretizată prin sprijinul substanțial și permanent acordat Colegiului din Kiev, care a
fost „considerat cel mai vechi așezământ de învățământ superior la slavii ortodocși”, și
care, mai apoi, în secolul al XVIII-lea a devenit Academie; de remarcat că programa
analitică de aici era identică cu cea a școlilor superioare din Apus; s-a îngrijit, de
asemenea și de celelalte școli ortodoxe din Vinița și Luk, urmărindu-se prin aceasta
72
culturalizarea clerului ortodox. Pe de altă parte, s-a îngrijit și de activitatea tipografică,
de tipografiile din Kiev și Vilnius, scoțând la lumină peste 50 de cărți, majoritatea
îngrijite de el (de slujbă, de zidire sufletească și de apărare a credinței ortodoxe); cele
mai importante dintre acestea sunt: Lithos (sau Piatră), tipărită la Kiev, în 1644 ( o
lucrare monumentală a 900 de pagini), în care se apăra Biserica Ortodoxă și credința sa în
fața atacurilor uniților; apoi, Mărturisirea Ortodoxă (Pravoslavnica Mărturisire), care va
fi analizată în Sinodul de la Kiev (din 1640), precum și în cel de la Iași (1642);
canonizat de Biserica Ortodoxă din Ucraina în 1997 și de către Biserica Ortodoxă
Română în 1998, cu cinstire în fiecare an în ziua de 22 decembrie.
73
Pentru aceste motive, s-a decis să se ceară părerea patriarhului ecumenic de la
Constantinopol. După altă serie de discuții, în încheiere, s-a hotărât să se convoace un
nou sinod, la care să poată participa delegați ai mai multor Biserici Ortodoxe, care să
cerceteze și să se pronunțe asupra Mărturisirii de credință a Mitropolitului Petru
Movilă. Propunerea convocării unui alt sinod a fost înaintată și patriarhului ecumenic, care
a fost de acord cu ea. Iată cum descrie această hotărâre un mare istoric al Bisericii
noastre: „S-a unit cu această părere [cu a sinodalilor] și mitropolitul Petru; și stăruitor
cum era, nelăsând lucru de azi pe mâine, a și început pregătirile pentru aceasta. Căci
părerea icumenicului însemna un nou sobor – un sinod – cu delegați de ambele părți,
cu dispute și cu hotărâri de care se lega soarta bisericii și a credincioșilor din Polonia
mai ales, dar și din toată ortodoxia (subl. n.). Pentru aceea sol a trimis la patriarhie să
se arate acolo starea bisericii și a credinței din Ucraina polonă, de unde ieșise
mărturisirea sa a cărei cercetare și aprobare o dorea.
Dar unde să se adune delegații pentru cercetarea cărții? În Constantinopol sunt
stăpâni Turcii cari nu sufereau de cât cu grele jertfe morale și materiale pe ghiauri
[creștini]; pe lângă turci mai erau miniștrii, residenții statelor apusene, cari aceștia făceau
mai mult propagandă religioasă, catolică sau protestantă, decât politica mireană a statelor
lor. În Polonia era stăpânire catolică, greu apăsătoare a ortodocșilor și care nu vedea de loc
cu ochi binevoitori ridicarea și întărirea ortodoxiei. Dar la mijloc între Chiev și
Ţarigrad se afla o țară ortodoxă din vechi[me], plină de biserici și mănăstiri,
bucuroasă de oaspeți, cunoscută bine și de mitropolitul Chievului – era țara lui de
naștere și a neamului lui, cunoscută și de Grecii ortodocși din Răsărit cari călătoreau
des aici și-și prelungeau vizitele, dobândind daruri în închinări de mănăstiri cu sate și
moșii: Această țară era Moldova (subl. n.). Se întâmpla ca atunci să domnească în
Moldova un domn cu alese însușiri pentru biserică dar și cu slăbiciuni pricinuitoare de
rele și țării și lui. Este Vasile Lupu sprijinitor cu mâna largă și mereu plină a bietelor
patriarhii și mitropolii sărace și nechibzuite din Răsărit. El le plătea datoriile, el le lua
sama la cheltuieli. El punea și socotea patriarhi, le da sfaturi și-i amenința. Cu dreptul a
fost asemuit cu împărații bizantini scutitori ai ortodoxiei. Bună țară și potrivit Domn
[Vasile Lupu] pentru un sinod cercetător de dogme creștine (subl. n.).
74
Spre acest Domn se îndreptă mitropolitul Petru Movilă, îndemnându-l să
primească a fi gazda delegaților sinodului ce avea să fie. Vasile Lupu primi (subl. n.).”
Cu toate că descrierea Părintelui Niculae M. Popescu pare una „romanțată”, ea
exprimă însă un adevăr istoric: decizia Mitropolitului Petru Movilă de a se ține un sinod
în țara sa de origine (Moldova) pentru motivele arătate, unde îl avea drept mare
susținător pe domnitorul Vasile Lupu (1643-1653), el însuși sprijinitor al Răsăritului
Ortodox, și care a acceptat ținerea unui sinod la Iași. În același timp, după ce patriarhul
ecumenic Partenie I (1639-1644) a fost de acord cu această propunere, se pare că
domnitorul moldovean a intervenit atât la Poarta Otomană, cât și la regele Poloniei, ca
delegații Patriarhiei ecumenice de la Constantinopol, cât și ai celei ucrainene de la Kiev
să le permită venirea la sinodul de la Iași, la începutul toamnei anului 1642. De fapt,
domnitorul Vasile Lupu este cunoscut și la noi ca un consecvent sprijinitor al Bisericii și
al culturii românești în Moldova, ajutat, îndeaproape de vrednicul mitropolit cărturar
Varlaam al Moldovei (1632-1653).
Pentru a înțelege mai bine implicarea „părții” române în Sinodul de la Iași din
toamna anului 1642, trebuie să facem referire la un alt Sinod, la cel de la
Constantinopol, din mai, același an (1642). Acesta a fost convocat de către Patriarhul
ecumenic Partenie I pentru „a pune capăt disensiunilor și tulburărilor” provocate de
Mărturisirea de credință calvinizantă, atribuită fostului patriarh ecumenic Chiril Lukaris. O
lămurire a acestei situații, dar și reabilitarea patriarhului Chiril Lukaris o doreau atât
Mitropolitul Petru Movilă, cât și domnitorul Vasile Lupu, în urma discuției Mărturisirii
calvinizante, la sinodul de la Constantinopol (din mai, 1642), cei prezenți au ajuns la
constatarea că patriarhul Chiril Lukaris nu a fost autorul mărturisirii pomenite; astfel că
a fost condamnată numai mărturisirea și nu persoana patriarhului. Concluziile discuțiilor
din Sinod au fost redactate într-o Epistolă Sinodală, care a fost trimisă și Sinodului de la
Iași (din 1642). Menționăm că această Epistolă este copia Actelor Sinodului de la
Constantinopol (mai, 1642), ce are la urmă semnăturile celor 45 de participanți. Curios
că, printre aceste semnături se găsește cea a Mitropolitului Petru Movilă, al Kievului,
precum și ale unor reprezentanți moldoveni: Mitropolitul Varlaam al Moldovei, Episcopul
Evloghie al Romanului, Episcopul Atanasie al Rădăuților, Episcopul Gheorghe al Hușilor și
75
Egumenul Sofronie de la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași, personalități bisericești ce n-
au luat parte la Sinodul pomenit (Constantinopol, mai 1642). În această situație, ne
punem întrebarea: Ce au căutat semnăturile lor pe actele acestui sinod? Vom răspunde
la aceasta, după prezentarea Sinodului de la Iași din 1642.
După cum am pomenit mai sus, Patriarhia ecumenică a fost de acord cu
solicitarea Mitropolitului Petru Movilă ca sinodul pentru discutarea Mărturisirii sale să
aibă loc în Moldova, la Iași. Astfel că, pe la începutul lunii septembrie (în 6 septembrie
1642) a sosit la Iași delegația Patriarhiei ecumenice, alcătuită din: Porfirie, fost
Mitropolit de Niceea și învățatul ieromonah Meletie Sirigul, teolog și predicator de
frunte, care făcuse înalte studii la Padua și Veneția și care fusese în Moldova în câteva
rânduri și anume: la hirotonirea și instalarea Mitropolitului Varlaam, dar și pentru
ajutoare pentru credincioșii din Marea Biserică a Constantinopolului. Referindu-se la
primirea delegației Patriarhiei ecumenice, Părintele Niculae M. Popescu a spus: „Acești
doi delegați fură primiți de Domn cu mare cinste, arătată în audiențe publice și în
vizitele ce făcură” (subl. n.). Prin urmare, domnitorul moldovean Vasile Lupu a dat
importanță atât evenimentului internațional de la Iași, dar, în același timp și onoarea
cuvenită reprezentanților Patriarhiei ecumenice.
Peste câteva zile a sosit și delegația kieveană, trimisă de Mitropolitul Petru
Movilă, alcătuită din: Isaia Trofimovici Koslovski, egumen al Mănăstirii „Sf. Nicolae”
din Kiev, profesor de filosofie și fost rector al Academiei de acolo, Iosif Kononovici
Garbațki, rectorul în funcțiune al vestitei Academii kievene și egumen al Mănăstirii
„Teofania” din Kiev, precum și Ignatie Oxenovici Starușici, predicator al catedralei „Sf.
Sofia” din Kiev; prin urmare, o delegație de mari teologi, care cunoșteau bine
Mărturisirea de credință a lui Petru Movilă. De ce n-a venit și Petru Movilă? Probabil
că: „prezența sa, ca autor și prinț, nu trebuia să influențeze dezbaterile”. De ce n-a trimis
atunci alți ierarhi din Biserica sa, fiindcă la Sinodul de la Kiev (din 1640), participau
ierarhii din Rusia Mică? Greu de răspuns, din lipsă de documente. Credem, totuși, că el
știa că la Sinod vor fi prezenți ierarhii moldoveni, alături de cel puțin un vlădică trimis
de către Patriarhia ecumenică.
76
În ceea ce privește Biserica Ortodoxă din Moldova, cei mai mulți istorici
consideră firească și logică participarea reprezentanților ei la Sinod (părere pe care o
împărtășim și noi, mai ales pentru prestigiul domnitorului Vasile Lupu și al Mitro-
politului cărturar Varlaam); în schimb, Biserica Ortodoxă din Țara Românească n-a
putut fi reprezentată „date fiind raporturile dușmănoase dintre domnitori” (Vasile Lupu
și Matei Basarab).
Așadar, „trebuie reținut faptul că acum s-au întâlnit într-un sinod, pentru prima
dată în istoria Bisericii, reprezentanții celor trei mari ramuri ale Ortodoxiei: greacă,
slavă și română” (subl. n.).
Iată cum descrie același mare istoric bisericesc (Preotul Niculae M. Popescu)
Sinodul de la Iași din 1642: „Sinodul se deschisese în ziua de 15 Septembrie din anul
1642, după ce în ziua de 14, cu toții se închinaseră evlavios Sfintei Cruci a cărei înălțare
se prăznuia. Iar ședința de deschidere, ca și celelalte, se ținu în trapezăria cea boltită cu
piatră și pardosită cu marmură albă și neagră a mănăstirii Trierarhilor. Este prennoită și
apoi pârjolită, modern numită Sala gotică de azi. După acte și vechi sinoade văd ședința
de deschidere curgând astfel. Pe jeț, înalt, lângă păretele de răsărit, ședea Vasilie
Voivod Domnul Moldovei, îmbrăcat scump și strălucit. La dreapta lui pe jețuri mai
joase ședeau vlădicii Moldovei: Varlaam mitropolitul Sucevei și a toată Moldova și
Exarh al Plaiurilor, Evloghie al Romanului, Anastasie al Rădăuților, Gheorghe al
Hușilor, Sofronie Pociațki ieromonahul și catigumenul Trierarhilor, și alți igumeni și
stareți. În dreapta Domnului ședeau boierii mari ai divanului, printre ei fiind Grigorie
Ureche cronicarul, Evstratie Dragoș pravilistul, Todirașcu logofătul cancelariei latine
a Domnului, și alții” (subl. n.).
Deși nu avem documente sigure care să confirme descrierea sinodului de la Iași
(1642), suntem încredințați că ceremonia de deschidere s-a petrecut așa, fiindcă urma să
se analizeze aici Mărturisirea de credință a unui prinț moldovean, Mitropolitul Petru
Movilă; se petrecea în țara unui voievod strălucit și renumit ce se considera urmaș al
bazileilor bizantini; Biserica Ortodoxă din Moldova avea în fruntea ei un mare teolog și
cărturar, Mitropolitul Varlaam (fost candidat pentru ocuparea scaunului Patriarhiei
ecumenice de la Constantinopol), împreună cu Sinodul Bisericii moldovene; era un
77
„Eveniment mondial” sau mai bine spus se deschidea la Iași un „Sinod panortodox”, ce,
mai apoi, prin hotărârea sa a primit aprobarea întregii Ortodoxii; la toate întâlnirile
însemnate din viața Bisericii creștine primare, iar, mai apoi, a celei Ortodoxe, găsim
ceremonii de acest gen, unde împărați, regi sau domnitori (cu suita lor), alături de
ierarhi, teologi (și uneori și credincioși) au luat decizii istorice pentru Biserică și
creștinătate.
Din descrierea Sinodului reiese, apoi, că însuși Vasile Lupu, asemenea împăraților de
la Bizanț și-a avut rolul său de deschizător ale acestora: „La clipa hotărâtă, Vasile
Voivod se ridică, făcu semn de ascultare, și ținu cuvânt despre biserică și despre
învățătura ortodoxă, la urmă poftind pe delegații celor două biserici să spună ce au
adus spre cercetare și cum înțeleg să lucreze”, (subl. n.); mai apoi, de cel de mediator,
între Meletie Sirigul (care în timpul dezbaterilor a ținut cu tot dinadinsul să obțină de la
sinodali nu numai anatematizarea Mărturisirii de credință calvinizantă pusă pe seama
patriarhului ecumenic Chiril Lukaris, ci și persoana acestuia și delegația kieveană (care
l-a apărat cu argumente serioase pe patriarhul Chiril Lukaris); în aceste dispute Vasile
Lupu a fost de partea delegației lui Petru Movilă, care a cunoscut mai bine viața și
activitatea patriarhului Chiril Lukaris, decât Meletie Sirigul, deși bun teolog, nu știm din
ce motive, dușman înverșunat al fostului patriarh-martir constantinopolitan (Chiril
Lukaris). În finalul dezbaterilor pe tema Mărturisirii calvinizante, delegații „ucraineni și
moldoveni ai sinodului, ca și domnitorul Vasile Lupu, n-au fost de acord cu propunerea
lui Meletie, considerând că acea Mărturisire nu este opera lui Chiril, ci a fost pusă
numai sub numele său” (subl. n.).
Sinodul a cercetat apoi cele 261 de întrebări și răspunsuri ale Mărturisirii de
credință a lui Petru Movilă și asemenea Sinodului de la Kiev (din sept. 1640) au
constatat două puncte de influență catolică: Prefacerea Sfintelor Daruri la rostirea
cuvintelor: „Luați, mâncați...” și „Beți dintru acesta toți...”, precum și locul curățitor,
purgatoriul.
În urma discuțiilor cu privire la cele două puncte catolice, sinodalii, în frunte cu
Meletie Sirigul „au apărat vechile adevăruri ortodoxe, arătând că nu există purgator și că
78
prefacerea darurilor are loc în timpul rugăciunii de chemare sau invocare a Sfântului
Duh (epicleza) rostită de preotul slujitor”.
Menționăm că discuțiile din cadrul Sinodului (au fost libere, neconsemnându-se în
acte sau procese-verbale, ceea ce îngreunează identificarea participanților la sinod) s-au
purtat în limba latină, iar rezultatul acestora (textul Mărturisirii) a fost tradus
concomitent în greaca vorbită de către Meletie Sirigul, fixându-se „temeinic punctul de
vedere al Bisericii Ortodoxe, atât față de Protestantism, cât și față de Catolicism”.
Sinodul și-a încheiat lucrările la 27 octombrie 1642, după 43 de zile, iar sinodalii
constatând că Mărturisirea de credință a lui Petru Movilă a fost „alcătuită după
învățătura Sfintei Scripturi, a Sfinților Părinți și a Sinoadelor Ecumenice, au aprobat-o
în unanimitate ca îndreptar pentru toți credincioșii Bisericii Ortodoxe”; Mărturisirea de
credință a lui Petru Movilă, „îndreptată și tradusă în limba greacă” a fost trimisă, în 30
octombrie 1642, Sinodului Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol spre validare.
Dacă delegații kieveni au părăsit Iașul în 6 noiembrie 1642, cu bucuria aprobării
de către Sinod a mărturisirii de credință a mitropolitului lor, Petru Movilă, ieromonahul
Meletie Sirigul se afla încă în capitala Moldovei, la sfârșitul lunii decembrie același an
(1642). El tipărea în 20 decembrie 1642 (în tipografia mănăstirii Trei Ierarhi din Iași) o
scrisoare prin care a mulțumit domnitorului Vasile Lupu pentru ospitalitate și reușita
lucrărilor Sinodului; de menționat că scrisoarea respectivă era „precedată de
condamnarea Mărturisirii calvinizante”, la urmă apărând semnăturile delegaților greci și
kieveni (împreună cu Petru Movilă), dar și a reprezentanților Bisericii Ortodoxe din
Moldova: Mitropolitul Varlaam al Moldovei, Episcopul Evloghie al Romanului,
Episcopul Anastasie al Rădăuților și Episcopul Gheorghe al Hușilor. Se consideră că
acțiunea lui Meletie Sirigul a fost un abuz ce s-a făcut, probabil, în afara sau după
încheierea ședințelor Sinodului de la Iași (1642); semnăturile delegaților (și ulterior cea
a lui Petru Movilă), dovedesc consensul lor cu hotărârile Sinodului de la Constantinopol
din mai, 1642, când s-a condamnat numai Mărturisirea calvinizantă, fără presupusul
autor, Chiril Lukaris, cum ar fi dorit, Meletie Sirigul.
Și acum o întrebare logică: cum de au semnat ierarhii moldoveni condamnarea
mărturisirii de credință calvinizante în contextul Sinodului de la Iași, de vreme ce, după
79
unii istorici, Biserica Moldovei nici n-a avut reprezentanți la aceasta? Cu toate că nu
avem indicații documentare privitoare la participarea delegaților moldoveni la Sinodul
de la Iași, considerăm că ea este una logică, normală și firească, de vreme ce Țara
Moldovei, precum și Biserica Ortodoxă din Moldova se bucura de prestigiu extern
(prin domnul Vasile Lupu și Mitropolitul Varlaam) la acea vreme; iar semnăturile
moldovenilor de pe scrisoarea de condamnare a Mărturisirii de credință calvinizantă
nu fac altceva decât să confirme ipoteza noastră: reprezentanții statului Moldova și ai
Bisericii Ortodoxe din Moldova au luat parte activă la Sinodul de la Iași din 1642.
De remarcat că Mărturisirea de credință a lui Petru Movilă a primit aprobarea
Sinodului Patriarhiei ecumenice din Constantinopol, la 11 mai 1643, sub titlul:
Mărturisirea Ortodoxă de Credință a Bisericii Ortodoxe și Apostolice a lui Hristos, iar
în anii următori și de la cei trei patriarhi ai Patriarhiilor Răsăritene: Ioanikie al
Alexandriei (1645-1657), Makarie al Antiohiei (1647-1672) și Paisie al Ierusalimului
(1645-1660), „astfel încât ea deveni oficial Mărturisirea de credință a Bisericii
Răsăritului (subl. n.).
În cursul vremii, Sinodul de la Iași (1642) a fost denumit în diferite forme,
începând de la quasi-ecumenic și panortodox până în a-i minimaliza importanța,
vorbindu-se de un soboraș sau de conferințe teologice. Nu este cazul aici să analizăm
toate aceste ipoteze, pentru a arăta unde se află adevărul. Noi, însă, mergem pe logica
evenimentelor, numindu-l de la început Sinod, fiindcă: a) la el au participat ierarhi și
teologi ai Bisericii Ortodoxe (între care și români); este imposibil ca la acest sinod să nu
fi participat domnitorul Vasile Lupu (cunoscut sprijinitor al Bisericii Ortodoxe), alături
de marele cărturar și teolog, Mitropolitul Varlaam al Moldovei (însoțit de ierarhii săi
sufragani), dând astfel importanță cuvenită sinodului internațional ortodox de la Iași; b)
s-a dezbătut și s-a aprobat, ca într-un Sinod, Mărturisirea Ortodoxă de Credință a
Bisericii Ortodoxe și Apostolice a lui Hristos (recunoscută mai apoi de întreaga
Ortodoxie); c) s-a obținut un consens (cu prilejul Sinodului) în ceea ce privește combaterea
Mărturisirii de credință calvinizante pusă pe seama patriarhului ecumenic Chiril Lukaris.
Prin urmare, toate aceste componente ale întâlnirii ierarhilor și teologilor
ortodocși de la Iași (din 1642), îi dau calitatea de Sinod ortodox, de ce nu, Panortodox,
80
fiind primul de această mărime și importanță în Biserica Răsăriteană, după cele Șapte
Sinoade Ecumenice (dintre anii 325-787).
Amintim că Mărturisirea de credință a lui Petru Movilă a văzut lumina tiparului, în
limba latină, la Amsterdam, în 1643, iar o altă ediție, tot în latină, la Leipzig, în 1659; în
limba greacă a fost tipărită tot la Amsterdam, în 1667; după acest an, cunoaștem 15
ediții grecești ale ei. În anul 1691, ea a fost tradusă și tipărită pentru prima data în limba
română la Buzău; de atunci și până astăzi s-au realizat 20 de ediții ale Mărturisirii de
credință a lui Petru Movilă, în limba română.
Fiu de domn și de neam român, mitropolitul Petru Movilă a fost unul dintre
cărturarii de seamă ai Ortodoxiei răsăritene, din veacul al XVII-lea, care a dat acesteia:
școli, colegii, tipografii, în care s-au imprimat cărți de slujbă și de învățătură, între care, la
loc de frunte se află Mărturisirea de credință, aprobată de către întreaga Ortodoxie.
Bibliografie selectivă:
1. Bodogae Teodor, Din istoria Bisericii Ortodoxe de acum 300 de ani. Sinodul de la
Iași, Sibiu, 1943.
2. Elian Alexandru, Mărturisirea de credință a Bisericii Ortodoxe, București, 1981.
3. Gorovei Ștefan S., „Petru Movilă. Contribuții”, în Mitropolia Moldovei și Sucevei,
LVII (1981), nr. 10-12, pp. 704-716.
4. Mărturisirea Ortodoxă. Manuscris grec-latin de la Biblioteca Academiei din Paris,
fond grec, nr. 1265, tipărită în vol. Sinodul de la Iași și Sfântul Petru Movilă, 1642-
2002, Iași, Editura Trinitas, 2002.
5. Moisescu Iustin, „În legătură cu Mărturisirea Ortodoxă”, în Biserica Ortodoxă
Română, LXVI (1948), nr. 5-8, pp. 357-362.
6. Moraru Alexandru, „Contribuția românească la Sinodul de la Iași (1642)”, în vol.
Sinodul de la Iași și Sfântul Petru Movilă, Iași, 2002, pp. 72-78.
81
7. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Ed. a II-a, București,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992, pp.
32-45.
8. Popescu Niculae M., „Pomenirea mitropolitului Petru Movilă și a sinodului de la
Iași”, în Biserica Ortodoxă Română, LX (1942), nr. 9-10, pp. 387-402.
9. Popescu Niculae M., Moisescu Gheorghe I., Mărturisirea Ortodoxă, București,
1942.
82
REZUMAT
- S-a născut la Suceava, la 21 decembrie 1596, fiul lui Simion Movilă, la botez
primind numele de Petru.
- La vârsta de 4 ani, împreună cu familia sa, pribegește în Polonia.
- S-a întors în Moldova în 1601, ca prin 1611-1612 să părăsească Moldova
pentru totdeauna și să se așeze definitiv în Polonia.
- În 1627 a fost tuns în monahism la mănăstirea Lavra Pecerska din Kiev,
păstrându-și și în călugărie același nume; în același an ajunge și arhimandrit.
- În 1633 a fost ales „arhiepiscop și mitropolit al Kievului, al Galiției și al
întregii Rusii”.
- Tot în 1633 a înființat Academia din Kiev, cea mai veche universitate
modernă ortodoxă.
- A înființat tipografii la Kiev și Liov, tipărind o mulțime de cărți de slujbă, de
învățătură și de evlavie creștină (peste 50 de cărți).
- Cea mai importantă din lucrările sale este Mărturisirea Ortodoxă, împărțită
după cele trei virtuți teologice, cuprinzând 261 de întrebări și răspunsuri bazate pe
Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție și canoanele bisericești.
- Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă a fost analizată în Sinodul de la
Kiev (1640), după ce au fost combătute cele două puncte: purgatoriului și prefacerea
Sfintelor Daruri la rostirea cuvintelor: „Luați, mâncați...” și „Beți dintru acesta toți...”
83
- Întrucât la Constantinopol Sinodul nu s-a putut ține din pricina ocupației
turcești, iar la Kiev era Eparhia pe care o conducea autorul Mărturisirii, s-a hotărât ca
acesta să aibă loc în Capitala Moldovei, la Iași, sub ocrotirea domnitorului Vasile Lupu,
mare sprijinitor al Ortodoxiei vremii.
- Sinodul de la Iași s-a deschis în 15 septembrie 1642, în prezența domnitorului
Vasile Lupu (1643-1653), a delegaților Patriarhiei ecumenice din Constantinopol, în frunte
cu teologul Meletie Sirigul, a Bisericii Kievene și a Bisericii Ortodoxe din Moldova.
- În cele 43 de zile de Sinod (până în 27 oct. 1642) din clădirea gotică de lângă
mănăstirea (catedrala) Trei Ierarhi din Iași, s-au dezbătut cele 261 de întrebări și
răspunsuri din Mărturisirea de credință a lui Petru Movilă; reprezentantul Patriarhiei
Ecumenice, Meletie Sirigul, în cele 43 de zile a și tradus-o în limba greacă pentru a fi
înfățișată Bisericii sale.
- În urma dezbaterilor s-au constatat aceleași două greșeli (de influență
catolică), purgatoriul și prefacerea Sfintelor Daruri la cuvintele: „Luați, mâncați...” și
„Beți dintru Acesta toți...”, inovații ce au și fost înlăturate din Mărturisire.
- În 30 octombrie 1642, Mărturisirea de credință a lui Petru Movilă a fost
înaintată Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol spre aprobare (fapt întâmplat în 11
mai 1643) și în anii următori a fost validată și de ceilalți patriarhi ortodocși ai
Răsăritului: ai Alexandriei, ai Antiohiei și ai Ierusalimului, devenind, Mărturisirea de
credință a Bisericii Răsăritului.
- În anii de după Sinod, Mărturisirea lui Petru Movilă a fost tipărită în
numeroase limbi de circulație, și bineînțeles, și în limba română, în peste 20 de ediții.
Concluzie
84
- Mărturisirea lui Petru Movilă a fost aprobată în anii ce au urmat de
Patriarhiile din Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim, devenind, astfel,
Mărturisirea de credință a întregii Ortodoxii.
- Petru Movilă a trimis tipografi și tipografii atât în Moldova cât și în Țara
Românească, ce au tipărit cărți de cult și de învățătură ortodoxă.
- Petru Movilă a trecut la Domnul în 22 decembrie 1646, fiind înmormântat în
biserica mănăstirii Lavra Pecerska din Kiev.
- Canonizat în 1996 de Biserica Ortodoxă din Ucraina și în 1997 de Biserica
Ortodoxă Română, este cinstit în ziua morții sale (22 decembrie).
85
MITROPOLIŢII ILIE IOREST ȘI SIMION ȘTEFAN
AI TRANSILVANIEI
Sfântul Ierarh Ilie Iorest a văzut lumina zilei în jurul anului 1600, în ținuturile
învecinate cu Țara Moldovei (probabil în zona Bistriței-Năsăudului sau în cea a
Maramureșului), la botez primind numele de Ilie.
Încă din copilărie a fost „dat să crească pentru învățătură de carte ... în
mănăstirea Putnei și în aceeași mănăstire a fost călugărit ... sub numele de Iorest ... și
înaintat după oarecare vreme în treapta preoției” (în călugărie ieromonah).
După cum reiese din anumite manuscrise ale vremii, ieromonahul Iorest a avut
„alese preocupări cărturărești”; a fost, probabil, un ucenic al mitropolitului cărturar
Anastasie Crimca (1608-1628), al Moldovei.
În urma trecerii la cele veșnice a mitropolitului Transilvaniei, Ghenadie al II-lea (la
3 septembrie 1640), la stăruințele domnitorului Moldovei, Vasile Lupu, principele
Transilvaniei, Gheorghe Rákoczy I, a recunoscut ca „mitropolit al românilor ortodocși din
Transilvania”, pe ieromonahul putnean Ilie Iorest.
A fost hirotonit întru arhiereu la Târgoviște, de către un sobor de ierarhi în frunte
cu mitropolitul Teofil al Ungrovlahiei.
Ilie Iorest și-a început arhipăstorirea în vremi vitrege, când acțiunea prozelitistă
calvină în rândurile românilor ortodocși transilvăneni era din ce în ce mai accentuată.
Se pare că, încă de la recunoașterea sa în scaunul de mitropolit al Transilvaniei i s-
au impus unele condiții, în vederea calvinizării Bisericii Ortodoxe Românești de aici.
Între acestea amintim: traducerea în românește și tipărirea rugăciunilor calvine de seara și
de dimineața, care să fie apoi rostite în toate adunările românești; traducerea în românește
și tipărirea cântărilor calvine folosite la Lugoj și Caransebeș și răspândirea lor printre
credincioșii ortodocși români.
86
Referindu-ne la Catehismul calvinesc (în românește) amintim că a fost tipărit în
satul Prisaca, de lângă Alba Iulia, în 1640; pomenim că reprezentanții Bisericii
Ortodoxe și-au prezentat credința în Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă, aprobată
în Sinodul de la Iași (1642), precum și în Răspunsul împotriva Catehismului calvinesc,
alcătuit de către mitropolitul Varlaam al Moldovei și tipărit la Iași în 1645.
Neacceptarea condițiilor calvine de către mitropolitul Ilie Iorest (și de către
credincioșii lui), dar, în același timp și din pricina înrăutățirii relațiilor dintre Vasile
Lupu (mentorul lui Ilie Iorest) și principele Transilvaniei, care credea că domnul
moldovean dorea cucerirea acesteia (a Transilvaniei), reformații au început să acționeze
împotriva mitropolitului Ilie; se pare că această idee a venit chiar din partea principelui
Gheorghe Rákoczy; astfel că a fost convocat „un sinod obștesc al tuturor protopopilor și
păstorilor români de rit grecesc și sârbesc”, pentru ca să-l judece pe mitropolit, care a fost
„învinuit de viața nedemnă de un slujitor al Bisericii”; realitatea, însă, n-a fost aceasta, ci
faptul că n-a primit punctele calvine. Pe baza hotărârii acestui sobor, mitropolitul Ilie
Iorest a fost aruncat în temniță la începutul anului 1643, iar bunurile pe care le deținea i-
au fost confiscate și luate de către autoritățile de stat. În închisoare „a pătimit nouă luni
fiind ... izgoniți împreună ... cu el ... și ... o mulțime de preoți creștini (ortodocși n.n.),
nu pentru altă vină, decât pentru credința creștină, voind să-i convertească la calvinism”.
A avut șansa să fie eliberat din închisoare, în noiembrie 1643, pe baza garanției a 24 de
chezași (credincioși de ai săi), care au plătit o mie de taleri în vistieria principelui
Transilvaniei. După ce a ieșit din închisoare, s-a reîntors la mănăstirea sa de metanie,
Putna, iar în vara anului 1645 s-a dus în Rusia pentru a strânge banii necesari
răscumpărării chezașilor săi. Avea asupra sa o scrisoare de recomandare din partea
ierarhilor moldoveni către țarul Rusiei pentru a-i acorda ajutorul necesar; în scrisoare
erau prezentate și suferințele mitropolitului Ilie din partea calvinilor transilvăneni; în
același timp a primit și un așa-numit pașaport de la Vasile Lupu, pentru a-i face călătoria
lui Ilie în Rusia cât mai oficială. În drumul său spre Moscova, probabil că l-a vizitat și pe
mitropolitul Petru Movilă al Kievului, după care, în 26 august 1645 a fost primit de către
țarul Rusiei, dăruindu-i părticele din moaștele Sfântului Dumitru. Țarul l-a miluit, în
schimb, cu bani și obiecte de valoare. Mitropolitul Ilie a mai zăbovit câteva luni în Rusia,
87
după care s-a reîntors în Moldova și apoi și-a răscumpărat chezașii (garanții) din
Transilvania. Cu toate că a fost absolvit de orice datorie, nu s-a mai reîntors la Alba
Iulia, ci și-a petrecut restul vieții la Putna, trecând la domnul în 12 martie 1678, așa
după cum reiese dintr-o însemnare dintr-un Minei slavon (în manuscris).
Pentru viața sa aleasă, dar și pentru lupta și statornicia în credința străbună,
Sfântul Sinod al bisericii noastre a hotărât în 28 februarie 1950 ca el „să fie cinstit ca
sfânt mărturisitor de către întreaga Biserică Ortodoxă, în ziua de 24 aprilie a fiecărui
an”; solemnitatea canonizării a avut loc în 21 octombrie 1955, la Alba Iulia.
După ce vlădica Ilie Iorest a fost înlăturat din scaun (în 1643), sinodul
protopopilor ortodocși l-a ales ca mitropolit al Transilvaniei pe ieromonahul Ștefan
(care la botez primise numele de Simion); era pe atunci monah la mănăstirea din Alba
Iulia. Nu cunoaștem ce misiuni a mai avut înainte de a sluji la mănăstirea pomenită;
probabil că a urmat gimnaziul din Alba Iulia, ajuns mai târziu „Colegiu Academic”.
Dintr-o scrisoare a superitendentului calvin Geleji Katona István către principele
Gheorghe Rákoczy (din 4 martie 1643), aflăm că la acea dată, Simion Ștefan era deja
ales mitropolit; tot din această scrisoare reiese faptul că învățătura calvină n-a prins
printre români, fapt pentru care superitendentul pomenit l-a sfătuit pe principe ca
mitropolitul să facă vizite canonice în eparhie și „adunând preoții români la fiecare
protopopiat să-i sfătuiască a primi condițiile” calvine. Bineînțeles că aici este vorba de
cele 15 condiții calvine, pe care principele Gheorghe Rákoczy le-a impus mitropolitului
Simion prin acel decret de recunoaștere (din 10 octombrie 1643); între acestea amintim:
predica în limba română și numai după Sfânta Scriptură, prin urmare, Sfânta Tradiție
fiind înlăturată; tinerii să fie catehizați după Catehismul calvinesc românesc; în locul
Sfintei Euharistii (împărtășanii), să fie folosite pâine și vin nesfințite; ritualul botezului
și al înmormântării să fie înlăturate, în locul lor vor fi puse rugăciuni și cântări calvine;
de asemenea, să fie înlăturat cultul icoanelor, precum și cel al Sfintei Cruci; să nu fie
împiedicați acei clerici și credincioși ortodocși să treacă la calvinism (cu adevărat o
88
aberație calvină, fiindcă nu se cunosc cereri din partea clerului și a credincioșilor
ortodocși pentru a trece la reformă); prin ea se dădea doar ideea că și ortodocșii pot
trece la calvinism, fără să aibă vreo piedică din partea cuiva. În același timp,
superitendentului calvin i se acorda dreptul de a se pronunța la „numirea, menținerea și
îndepărtarea din slujbă a protopopilor și se pronunța – în caz de apel – asupra sentințelor
date de mitropolit și protopopi”; tot din aceeași diplomă de recunoaștere reiese că
mitropolitul Simion Ștefan avea jurisdicție peste aproape întreaga Transilvanie (cu excepția
unor parohii din ținuturile Hațegului și Făgărașului, pe care principele le considera sub
jurisdicția superitendentului calvin, prin urmare, trecute la Calvinism); realitatea, însă,
era alta, doar câteva biserici au fost luate cu forța de calvini, iar ortodocșii obligați să-și
construiască unele chiar din nuiele și pământ.
Amintim că, tot pentru atragerea românilor la calvinism, a mai fost tipărit un
Catehism calvinesc în limba română (în 1648); primul fusese cel din 1642; pe de altă
parte, calvinii au dat replică la Răspunsul la Catehismul calvinesc al mitropolitului
Varlaam în 1656; este vorba despre o broșură care a fost tipărită în Alba Iulia, având
titlul: Scutul catichismușului, cu răspuns den Scriptura svăntă, împotriva răspunsului a
doaă țări fără Scriptură sfăntă; în acest răspuns a fost combătută Sfânta Tradiție,
Sfintele Taine, cultul sfinților și al sfintelor icoane, evidențiind și apărând calvinismul.
Se poate afirma că acceptarea condițiilor calvine ar fi dus nu numai la pierderea
credinței ortodoxe, dar și la punerea în pericol a ființei naționale; pentru aceste motive,
mitropolitul Simion Ștefan n-a îndeplinit nici o condiție calvină, a rămas statornic în
credința străbună, îndrumând cu riscul vieții pe calea cea dreaptă și pe păstoriții săi.
Pe lângă statornicia în Ortodoxie, mitropolitul Simion Ștefan este cunoscut în
istoria culturii și a literaturii române ca și creator de limbă; sub el a fost tipărit Noul
Testament de la 1648, precum și Psaltirea din 1651 (amândouă la Bălgrad, Alba Iulia).
Referindu-ne, mai întâi, la Noul Testament, pomenim că aceasta este prima tipăritură
integrală în limba română.
Noul Testament conține două predoslovii; în prima, care a fost numai semnată
de mitropolitul Simion Ștefan (probabil alcătuită de un calvin), s-au adus mulțumiri
principelui Transilvaniei pentru sprijinul acordat la tipărirea cărții (în realitate a fost
89
tipărită cu ajutorul bănesc al românilor); în a doua se arată că la traducerea Noului
Testament a ostenit ieromonahul Silvestru, fost egumen al mănăstirii Govora (din Țara
Românească), care a mai lucrat și la tipărirea altor cărți bisericești: Sinaxarul din
Psaltirea slavonă cu Ceaslov (Govora 1638) și Evanghelia învățătoare (de la Govora
sau de la Dealu, 1642-1644), dar și alți ostenitori (preoți, cărturari); la traducerea lui s-
au folosit mai multe izvoare: grecești, latine, slavone, dar și vechile traduceri românești.
De remarcat că, acolo unde nu s-au găsit termeni potriviți în limba română,
pentru a reda textul biblic, traducătorii Noului Testament au lăsat netraduse acele
noțiuni grecești; „dar îmbrăcându-le într-o haină fonetică și morfologică românească”; în
predoslovia a doua s-a pus, de asemenea, problema necesității „unei limbi literare
unitare”, care să poată fi înțeleasă de către românii de pretutindeni, idee ce reiese din
următoarele cuvinte: „Bine știm că cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sunt
buni, carii îmblă în toate țărâle, așia și cuvintele acelea sunt bune carele le înțeleg toți”.
Cu toate că s-au emis până acum diferite ipoteze privitoare la autorul acestei
predoslovii, credem că ea a fost alcătuită de mitropolitul Simion Ștefan, un bun
cunoscător al problemelor bisericești, culturale și teologice ale vremii sau cel puțin s-a
făcut „sub îndrumarea și supravegherea sa”. Menționăm că traducătorii au folosit o
limbă pe înțelesul poporului (credincioșilor), plăcută și „de o mare frumusețe literară”,
limbă ce cu ușurință se poate înțelege și astăzi.
Textul Noului Testament a fost împărțit în capitole și versete, iar fiecare capitol
are un rezumat al său. De asemenea, în fiecare pagină s-a lăsat un spațiu necesar pentru
trimiteri la alte texte biblice, pentru a fi explicați unii termeni străini, a unor cuvinte
românești, neînțelese peste tot, ori și pentru mici comentarii (la unele texte din Sfânta
Scriptură); de remarcat că termenii care au fost explicați erau din diferite discipline sau
domenii de activitate: teologie, medicină, geografie, botanică și chiar administrație,
astfel că anumite cuvinte „glosate” au fost luate direct din limbile greacă și latină în
limba română; s-au făcut chiar și unele comentarii la diferite versete.
O altă latură importantă din Noul Testament sunt și cele 24 de „predoslovii” sau
„introduceri” (la acele cărți); excepție fac Epistolele către Filimon, precum și Epistolele
I și II ale Sfântului Ioan Evanghelistul; în „predoslovii” s-au oferit mențiuni istorice,
90
geografice ori date despre autorii cărților sfinte, etimologia unor nume (de autori),
pomenite din latină și greacă, probleme de dispute filosofice și teologice ș.a.,
observându-se o bună pregătire umanistică a traducătorilor Noului Testament de la
Bălgrad. În același timp, în aceste „introduceri” au fost pomeniți unii dintre Sfinții
Părinți sau scriitori bisericești din Răsărit sau Apus, mențiune ce arată că ele au fost
alcătuite de către clerici și credincioși ortodocși români și nu calvini (care nu
recunoșteau Sfânta Tradiție). După cum afirma Părintele Profesor Mircea Păcurariu,
„Noul Testament de la Alba Iulia cuprinde zeci de pagini care pot fi considerate ca
primul «manual» de introducere și de exegeză biblică din teologia românească”;
pomenim, de asemenea, că textul Noului Testament a fost folosit nu numai de către
prima traducere integrală a Sfintei Scripturi în limba română: Biblia de la București (din
1688), ci și de către alte ediții românești de mai târziu.
După câțiva ani s-a tipărit, tot la Alba Iulia și Psaltirea în limba română (în
1651); și aceasta avea două predoslovii: una către principele Transilvaniei și alta către
cititori; cea dintâi a fost scrisă tot de către un autor calvin, fiind foarte asemănătoare cu
cea a Noului Testament; în cea de a doua au fost date unele lămuriri cu privire la ediția
acestei Psaltiri, precizându-se că a fost tradusă din ebraică și greacă în limba română.
Textul acesteia a fost, de asemenea, împărțit în capitole și versete, iar fiecare capitol are
un scurt rezumat; Psaltirea are și unele explicații marginale.
Mitropolitul Simion Ștefan a trecut la Domnul în vara anului 1656, fiind
înmormântat la Alba Iulia.
În concluzie, se poate afirma că vlădica Simion Ștefan n-a fost numai un dârz
apărător al credinței ortodoxe, ci și un mare cărturar, care a lăsat culturii noastre un
„monument” al limbii românești, primul text integral al Noului Testament și al Psaltirii
în limba poporului, care, asemenea altor lucrări, a contribuit la unitatea de limbă și de
simțire a românilor de pretutindeni.
91
Bibliografie selectivă:
1. Grama Alexandru, Instituții calvinești din Biserica românească din Ardeal, Blaj,
1895.
2. Lupaș Ioan, „Prigonirea mitropolitului Ilie Iorest din Transilvania”, în vol. Studii,
conferințe și comunicări istorice”, IV, Sibiu, 1943.
3. Păcurariu Mircea, „Mitropolitul Ilie Iorest al Transilvaniei. La 300 de ani de la
moartea sa”, în Biserica Ortodoxă Română, XCVI (1978), nr. 9-10, pp. 1149-1163.
4. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Ed. a II-a, București,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992, pp.
65-68.
5. Păcurariu Mircea, Sfinți daco-romani și români, Ed. a III-a, Iași, Editura Trinitas,
2007.
6. Pâclișanu Zenovie, „Condamnarea episcopului (sic) Ilie Iorest (1640-1643)”, în
Cultura Creștină, II (1912), nr. 5, pp. 135-140.
7. Sfinți Români și apărători ai legii strămoșești, București, Editura Institutului Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987.
8. Ștefănescu Melchisedec, Biserica Ortodoxă în luptă cu protestantismul, în special
cu calvinismul în veacul al XVII-lea și cele două sinoade din Moldova contra
calvinilor, București, 1890.
92
3. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Ed. a II-a, București,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992, pp.
68-77.
4. Racotă Tuliu, „Mitropolitul Simion Ștefan”, în Revista Teologică, XXXVI (1946),
nr. 7-8, pp. 384-387; nr. 9-10, pp. 420-428; nr. 11-12, pp. 482-492.
5. Ţepelea G. F., „Alte precizări în legătură cu predosloviile Noului Testament de la
Bălgrad (1648)”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXXIII (1965), nr. 1-2, pp. 113-
124.
6. Ţepelea G. F., „Câteva precizări în legătură cu izvoarele și glosele Noului
Testament”, în Limba Română, nr. 3, 1963, pp. 274-282.
7. Țepelea G. F., „Contribuții la studierea limbii și literaturii vechi. Sinonimele în Noul
Testament de la Bălgrad (1648)”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXX (1962), nr.
7-8, pp. 742-757.
8. Ţepelea G. F., „Date noi despre izvoarele și glosele Noului Testament de la Bălgrad”, în
Glasul Bisericii, XVI (1967), nr. 9-10, pp. 924-933.
9. Ţepelea G. F., „Predosloviile Noului Testament de la Bălgrad (1648)”, în Limba
Română, nr. 2, 1964, pp. 149-157.
93
REZUMAT
- În primele luni ale anului 1643 aflăm mitropolit la Alba Iulia pe Simion
Ștefan.
- Calvinii i-au impus 15 condiții, între care amintim:
a) să se predice în românește;
94
b) să se catehizeze tineretul după Catehismul calvinesc;
c) să fie împărtășiți numai cei vârstnici;
d) să se desființeze obiceiurile de la botez, cununii și înmormântări;
e) să se înlăture cinstirea icoanelor și a Sfintei Cruci;
f) să nu se pună piedici celor care doreau să treacă la calvinism ș.a.
- Numele mitropolitul Simion Ștefan a rămas definitiv înscris în istoria culturii
românești prin faptul că a tipărit Noul Testament de la Bălgrad din 1648, unde, printre
altele, pune problema unității limbii române.
- Textul Noului Testament din 1648 era împărțit în capitole și versete, iar pe
spațiile marginale ale paginilor erau explicați unii termeni străini sau românești cu
circulație restrânsă, precum și unele versete; 23 de cărți aveau scurte „predoslovii” –
introduceri cu date despre autori, timpul, locul, limba în care s-au scris cărțile respective
și cuprinsul lor. Pentru acest motiv, Noul Testament de la Bălgrad poate fi socotit,
pentru adausurile amintite, și „primul manual” de introducere și exegeză biblică de la
noi.
- Pe timpul lui s-a mai tipărit și o Psaltire în anul 1651, tot în limba română.
- A trecut la cele veșnice în vara anului 1656.
Concluzie
95
MITROPOLITUL SAVA BRANCOVICI
AL TRANSILVANIEI
Sfântul Ierarh Sava Brancovici s-a născut în jurul anului 1620 în Ineul Aradului,
primind la botez numele de Simeon. A învățat carte în casa părintească, precum și de la
un unchi de-al său, cu numele Longhin, care a fost mitropolit al Ineului.
După ce a călătorit prin Ungaria, Serbia, Bulgaria și Țara Românească, s-a
reîntors la Ineu, de unde, la stăruințele credincioșilor de acolo, s-a dus în Țara
Românească și a fost hirotonit întru preot, la Târgoviște. A păstorit mai mulți ani ca
preot-protopop la Ineu. Rămas văduv și copiii murindu-i de mici, pentru viața sa aleasă,
completată cu un spirit de bun conducător, în 1656, un sobor de clerici și mireni,
întrunit la Alba Iulia, l-au ales în scaunul de mitropolit al Transilvaniei (în urma trecerii
la cele veșnice a ierarhului cărturar Simion Ștefan).
După această alegere, a trecut din nou în Țara Românească, unde s-a călugărit
sub numele de Sava, iar, apoi, a fost hirotonit întru arhiereu de către un sobor de ierarhi
în frunte cu Ștefan, mitropolitul Ungrovlahiei.
După hirotonie, mitropolitul Sava a primit daruri atât din partea domnitorului
Constantin Șerban Basarab, cât și de la mitropolitul Ștefan, fiindu-i de mare trebuință în
greaua sa misiune din Transilvania; reîntors în țară, a fost instalat cu multă bucurie în
reședința din Alba Iulia. Prin diploma sa de recunoaștere (din 28 decembrie 1656),
principele Gheorghe Rákoczy îi oferea o întinsă jurisdicție: Transilvania propriu-zisă,
Severinul, Zarandul, Bihorul și Maramureșul, precum n-au avut înaintașii săi în scaun. De
asemenea, el n-a fost pus sub „ascultarea” superitendentului calvin și nici nu i s-au impus
cele 15 puncte calvinești, probabil, din cauză că făcea parte dintr-o recunoscută familie
sârbească (Brancovici).
În cursul arhipăstoririi sale, a făcut numeroase vizite canonice în eparhia sa
întinsă, întărind pe credincioși în credința străbună și îndemnându-i să se ferească de
influențele calvine; în același timp, a ținut un sinod la Alba Iulia, în 1675, în care au fost
96
luate diferite hotărâri, cu privire la îmbunătățirea vieții morale și religioase a păstoriților
săi (clerici și mireni) și anume: a. Sfintele slujbe să se săvârșească în limba română în
zilele de duminică și sărbători, dar și miercurea și vinerea, dar și predica în românește;
în vremea posturilor în fiecare zi; prin această măsură preîntâmpina, oarecum, acțiunile
calvinilor de a se face slujbele în românește (dar cu influențe calvine); b. Introducerea
unei discipline mai severe între preoți, controlată de ierarh și protopopi; c. Unele
superstiții din cadrul cultului morților să fie înlăturate și d. Obligația de a fi catehizați,
de preoți în biserică, atât cei maturi cât și copiii; participarea regulată la sfintele slujbe;
spovedirea și împărtășirea credincioșilor de cel puțin patru ori pe an.
Întrucât fratele său, Gheorghe Brancovici a fost numit în 1675 reprezentant al
principelui Mihail Apaffi la Constantinopol, Sava a reușit, datorită acestei poziții
(câștigată de fratele lui) să obțină anumite drepturi pe seama Bisericii Ortodoxe din
Transilvania.
Cu toate că nu i s-au impus „punctele calvine” ca și înaintașilor săi, totuși
păstoria i-a fost tulburată de acțiunile prozelitiste calvine, care au fost duse de calvini
printre românii ortodocși din Transilvania; aceste acțiuni au făcut ca mitropolitul Sava
să fie înlăturat din scaun între anii 1660-1662. Abia în primăvara anului 1662 Sava
Brancovici a fost reales ca mitropolit al Transilvaniei, de soborul protopopilor care s-a
întrunit la Alba Iulia.
Deoarece, în acea vreme, Biserica Ortodoxă din Transilvania „se zbătea în multe
greutăți”, cu îngăduința principelui Mihail Apaffi, mitropolitul Sava a făcut o călătorie
în Rusia, pentru a strânge milostenie.
După ce mitropolitul Sava s-a reîntors din Rusia a început pentru el o perioadă
de grele asupriri din partea conducătorilor calvini din Transilvania; calvinii socoteau că
prin călătoria sa în Rusia, mitropolitului Sava „i-a crescut încrederea în Ortodoxie și
hotărârea de a rămâne statornic în credința strămoșească”. Între măsurile calvinilor
îndreptate împotriva românilor pomenim, hotărârea lor, de a înființa o tipografie, în care
să se tipărească cărți calvinizante, în cursul arhipăstoririi sale, mitropolitul Sava a luat
„o samă de măsuri pentru înviorarea vieții religioase-bisericești a clerului și a
credincioșilor români din Transilvania”.
97
Cu vremea legăturile dintre mitropolitul Sava și principele Mihail Apaffi au
devenit foarte încordate. Astfel, în iulie 1680, a fost dus în fața unui scaun de judecată,
unde i s-au adus multe învinuiri nedrepte, între care că ar fi uneltit împotriva principelui
Mihail Apaffi. Pe baza acestora a fost înlăturat din scaunul vlădicesc, bunurile
confiscate și apoi aruncat în temniță împreună cu fratele său.
Dar, adevărata cauză a „înlăturării și întemnițării sale a fost însă statornicia sa în
credința ortodoxă și refuzul de-a ajuta pe cârmuitorii de atunci ai Transilvaniei la
calvinizarea Bisericii Ortodoxe Române” de aici.
După întemnițarea lui, fratele său Gheorghe Brancovici a început demersurile
pentru eliberarea mitropolitului Sava. În acest context, a cerut sprijinul domnitorului
Ţării Românești, Șerban Cantacuzino; el, prin intermediul lui Constantin Brancovici, a
intervenit la Poarta Otomană, unde s-a pus chiar problema înlăturării lui Mihail Apaffi.
Aflându-se de aceste uneltiri, Mihai Apaffi a fost nevoit să-l elibereze din închisoare pe
mitropolitul Sava.
Deși bătrân și bolnav – după spusele cronicarului maghiar Mihail Cserei –
mitropolitul Sava a fost bătut cu biciul „până ce s-au rupt și-au căzut cămașa ... și carnea
de pe dânsul”. La scurtă vreme după eliberarea mitropolitului Sava din închisoare, a
trecut la cele veșnice (prin aprilie 1683).
Datorită vieții sale curate, dar și pentru lupta și statornicia sa în credința
ortodoxă, Sfântul Sinod al Bisericii noastre, în ședința din 28 februarie 1950, a decis ca
mitropolitul Sava „să fie cinstit ca sfânt mărturisitor în întreaga Biserică Ortodoxă
Română, împreună cu înaintașul său în scaun Ilie Iorest”, în fiecare an la 24 aprilie;
solemnitatea canonizării a avut loc la Alba Iulia, la 21 octombrie 1955.
98
Bibliografie selectivă:
99
REZUMAT
Concluzie
100
(în 1950), cu cinstire din 1955, împreună cu înaintașul său în scaun, Ilie Iorest, amândoi
fiind prăznuiți în 24 aprilie a fiecărui an.
101
MITROPOLITUL DOSOFTEI AL MOLDOVEI
a. Viața
A văzut lumina zilei în preajma anului 1624, la Suceava, din părinții macedo-
români Leontari (Leontie) și Maria (Misira) Barilă, la botez primind numele de
Dimitrie.
A făcut carte mai întâi la Colegiul de la Iași (întemeiat de Vasile Lupu), apoi la
Școala „Frăției Ortodoxe” din Lvov (Liov), unde a învățat, pe lângă limbile străine,
latină, greacă, slavonă bisericească, ucraineană, poloneză și anumite discipline
umanistice: retorică, poezie ș.a.
Încheindu-și studiile, s-a reîntors în țară și s-a călugărit la mănăstirea Probota,
ctitorită de domnitorul Petru Rareș (care a fost gropnița lui și a familiei), primind
numele Dosoftei.
Pregătirea și viața sa aleasă au făcut să fie cunoscut în fața autorităților
bisericești și laice, care la începutul anului 1658 l-au ales episcop la Huși, iar după o
rodnică păstorire de doi ani aici, în 1660, a fost numit episcop la Roman, după alți 11
ani de bogate înfăptuiri pe tărâm bisericesc la Roman, în iulie 1671 a fost înălțat în
scaunul de mitropolit al Moldovei. Din pricina conflictelor și războaielor dintre polonezi
și turci, în 1673, mitropolitul Dosoftei a fost nevoit să se refugieze în Polonia (împreună
cu domnul Moldovei Ștefan Petriceicu), unde a stat până în 1675, când a fost reașezat în
scaun. Tot în contextul războiului dintre poloni și turci (în 1686), regele polonez Jan
Sobieski, pătrunzând în Moldova cu dorința de a-l atrage de partea sa pe domnitorul
Constantin Cantemir (1685-1693), la scurtă vreme s-a văzut obligat să se reîntoarcă în
regatul său; odată cu el l-a luat (ca ostatic) pe mitropolitul Dosoftei, care nu s-a mai
reîntors niciodată în Moldova; a locuit în cetatea Stryi, lângă Jolkiew; de menționat că
mitropolitul moldovean a luat cu el în Polonia documentele moșiilor Mitropoliei,
moaștele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, precum și odoare de la racla acestuia; a
trecut la Domnul în 13 decembrie 1693, fiind înmormântat în Polonia.
102
b. Activitatea literar-teologică
Încă de pe când era călugăr la Putna, apoi episcop la Huși și la Roman, a avut
preocupări cărturărești: a făcut traduceri, a compus prefețe la cărți, ori a revizuit
anumite traduceri ale unor cărturari români dinaintea sa; de pildă, în preajma anului
1650 a tradus în limba română Istoriile lui Herodot (pentru prima dată în românește); a
tradus din limba greacă în română: Mântuirea păcătoșilor a lui Agapie Landos (un
Pateric grecesc), precum și unele fragmente din Viața și minunile Sfântului Vasile cel
Nou; a revizuit traducerea Vechiului Testament, realizată de spătarul Nicolae Milescu
pe când se afla la Constantinopol (între 1661-1664); a cercetat cronici, cronografe,
hrisoave, anumite inscripții din Moldova, prin intermediul cărora a reușit să cunoască
mai bine istoria acestei țări, dar și cultura unor Biserici Ortodoxe de limbă slavă și
greacă; în perioada episcopatului său de la Roman s-a ocupat de Psaltirea în versuri,
precum și de Viața și petrecerea sfinților.
Primele sale lucrări și le-a tipărit într-o tipografie ucraineană din Uniev
(Polonia), în 1673; este vorba de Psaltirea în versuri (de care am pomenit mai sus) și
Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (amândouă în limba română).
Psaltirea avea la început un „cuvânt către cetitoriu”, prin care mitropolitul
Dosoftei a dat anumite îndrumări de factură ermeneutică, făcute, după cum a mărturisit el,
după modelul folosit de fostul patriarh Dositei al Ierusalimului în lucrările sale; în foaia
de titlu pomenea că, pentru alcătuirea Psaltirii i-au trebuit ani îndelungați de muncă,
având la bază alte „sfinte cărți”, care i-au folosit drept model pentru versificare.
În prefață a arătat rostul versificării Psaltirii prin următoarele cuvinte: „Ni s-au
părut smereniei noastre a hi lucru de treabă și de folos de spăsenie (mântuire)
tâlcovania aceștii svinte cărți a svântului prooroc David, carea iaste plină de rugă și
plină de tainele, cele mari a lui Dumnezău. Pentr-aceia, cu multă trudă și vreme
îndelungată, precum am putut mai frumos am tâlcuit ș-am scris precum a vrut
Dumnezău, să poată trage hirea omului cătră cetitul ei”. Astfel că, prin eforturi
considerabile, mitropolitul Dosoftei a versificat cei 150 de psalmi, realizând 8634 de
versuri, într-o carte de peste 500 de pagini.
103
Trebuie să amintim faptul că, în Europa apuseană, apăruseră deja psalmii
versificați și deveniseră, oarecum, o modă a vremii, mitropolitul Dosoftei înscriindu-se
(și el) în circuitul acestei nobile tradiții literar-teologice; cu toate că s-au făcut unele
speculații în privința versificării Psaltirii, cei mai mulți cercetători susțin că ea este o
operă originală, săvârșită de marele cărturar român, mitropolitul Dosoftei; sursa sa de
inspirație pentru versificare n-a fost o operă străină ci însăși „poezia populară
românească”.
De pildă, din psalmul 46 reținem următoarele:
Limbile să salte
Cu cântece-nalte
Să strige-n tărie
Glas de bucurie,
Lăudând pe Domnul
Să cânte tot omul...
La apa Vavilonului,
Jelind de țara Domnului,
Acolo șezum și plânsăm
La voroavă ce ne strânsăm ...
Jelui-m-aș munților
De dorul părinților,
Jelui-m-aș brazilor
104
Tot de dorul fraților ... ș.a.
105
În paralel cu aceste din urmă tipărituri, a scos la lumină: Viața și petrecerea
sfinților (în română, în patru volume, în format mare), între anii 1682-1686 (după
izvoare grecești și slavone); a fost prima lucrare de această dimensiune de la noi.
După ce a fost luat ca ostatic în Polonia (1686) și-a continuat și aici activitatea
cărturărească refugiindu-se în misterul cărților; se pare că a fost unicul mod de a-și
mângâia dorul de țară, de credincioșii și de apropiații din Moldova; în această perioadă
a tradus din neogreacă în limba română lucrări de seamă: Cronograf al lui Matei
Cigalas, care este o introducere la drama Erofili scrisă în sec. XVII; a fost „prima
operă din dramaturgia universală tradusă în românește”; a început să traducă în limba
română: Expunerea credinței ortodoxe (Dogmatica), a Sfântului Ioan Damaschinul; a
mai făcut traduceri (din greacă în slavo-rusă) din Sfinții Părinți și scriitorii bisericești, dar și
de opere dogmatico-polemice și anume: 12 scrisori de la Sfântul Ignatie Teoforul;
Constituțiile Sfinților Apostoli; Istoria bisericească și privire mistică a Sfântului
Gherman I., patriarhul Constantinopolului (715-733); Dialog împotriva ereziilor și
despre credința noastră, de Simion, arhiepiscopul Tesalonicului; Mărgăritare (40 de
cuvântări de la Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfântul Efrem Șirul) și Despre prefacerea
Sfintelor Daruri, (culegere de texte patristice și liturgice).
În final se poate spune că mitropolitul Dosoftei a fost un mare poet și
versificator, traducător și cunoscător al literaturii patristice, teolog și păstor de suflete,
dar și creator de limbă și cultură românească.
Bibliografie selectivă:
106
4. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Ed. a II-a, București,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992, pp.
94-110.
5. Simonescu Dan, „Mitropolitul Dosoftei al Moldovei”, în Mitropolia Olteniei, XXVI
(1974), nr. 9-10, pp. 738-746.
6. Șerbănescu Niculae, „Trei sute de ani de la tipărirea la Iași a «Psaltirii de-nțăles a
Sfântului împărat proroc David» de către mitropolitul Dosoftei al Moldovei”, în
Biserica Ortodoxă Română, XCVIII (1980), nr. 11-12, pp. 1159-1172.
7. Ștrempel Gabriel, „Mitropolitul Dosoftei. 350 de ani de la naștere”, în
Manuscriptum, 5, 1974, nr. 4, pp. 86-92.
8. Vornicescu Nestor, „Dosoftei mitropolitul Moldovei apărător al epiclezei
euharistice”, în Biserica Ortodoxă Română, XCV (1977), nr. 7-8, pp. 727-753.
9. Vornicescu Nestor, „Scrieri patristice și postpatristice în preocupările mitropolitului
Dosoftei”, în Mitropolia Olteniei, XXVI (1974), nr. 9-10, pp. 718-731.
107
REZUMAT
a. Viața
b. Activitatea literar-teologică
108
d) Psaltire de-nțeles (1680);
e) Molitvelnic de-nțeles (1681);
f) Sfânta Liturghie și Paremiile de peste an (1683). În Molitvelnic și Paremii
a adăugat o lucrare istorică proprie, un Poem în 136 de viersuri despre domnii Ţării
Moldovei.
g) Viața și petrecerea sfinților (4 volume, 1682-1686);
h) A făcut și traduceri: Despre prefacerea Sfintelor Daruri, de arhiepiscopul
Simeon al Tesalonicului; o Istoria bisericească; Orânduielile Sfinților Apostoli etc.
Concluzie
109
LITERATURA BISERICEASCĂ REPREZENTATIVĂ DIN
ȚARA ROMÂNEASCĂ ÎN SECOLUL AL XVII-LEA.
BIBLIA DE LA BUCUREȘTI (1688)
Tema de față se referă numai la câteva decenii din secolul al XVII-lea, perioadă
în care, în treacăt, îi amintim pe conducătorii politici reprezentativi ai vremii: Matei
Basarab (1632-1654) și Șerban Cantacuzino (1678-1688); pe vremea celor doi corifei
politici, s-a constatat una din cele mai importante perioade a vieții bisericești din Țara
Românească (cultură, artă, spiritualitate ortodoxă ș.a.), până aproape de zilele noastre,
excepție făcând perioada brâncovenească.
În același timp, și Biserica noastră din Țara Românească a avut ierarhi de seamă,
între care îi amintim pe mitropoliții: Teofil (1636-1648), Ștefan (1648-1653; 1655-1668)
și Teodosie (1668-1672; 1679-1708), toți oameni de cultură, promotori ai introducerii
limbii române în Biserică și în cultura noastră laică.
În contextul culturii bisericești ortodoxe românești din acest veac, trebuie să
pomenim că numărul tipografiilor din Țara Românească au sporit, fiind semnalate în
următoarele centre: Câmpulung-Muscel (1635), Govora (1637), mănăstirea Dealu
(1644), Târgoviște (1646), București (1678), Buzău (1691), Snagov (1696), Râmnic
(1705); de sub teascurile acestora au ieșit la lumină cărți de cult și de spiritualitate
ortodoxă; pe cele mai reprezentative le vom prezenta în cele ce urmează.
110
1642, Învățătură preste toate zilele (în limba română), toate în tipografia de la
Câmpulung-Muscel.
În tipografia de la Govora (înființată în 1637), pe lângă câteva cărți în limba
slavonă, precum: Psaltirea, Psaltirea cu Ceaslov, Ceaslovul și Paraclisul Precistei, s-au
tipărit în limba română un Ceaslov și Pravila cea mică sau Pravila de la Govora (1640), o
colecție de legiuiri canonice politico-bisericești (alcătuită după un nomocanon bizantin),
folositoare preoților în activitatea lor misionar-pastorală; de remarcat că a fost
imprimată o ediție pentru Țara Românească și alta pentru ortodocșii din Transilvania.
Tot la Govora, a apărut Evanghelia învățătoare (1642), în limba română (în
peste 600 de pagini), ce cuprindea „cazanii la duminicile anului, la sărbătorile
împărătești și ale sfinților”, imprimată pe cheltuiala lui Matei Basarab.
La mănăstirea Dealu s-a tipărit un Liturghier slavon (1646) și lucrarea Urmarea lui
Hristos a lui Thomas de Kempis (1647), o carte de spiritualitate creștină ș.a.
La Târgoviște s-a tipărit un Penticostar slavonesc (1649), Cartea ce se cheamă
pogribania [înmormântarea] preoților mireni și a diaconilor (cu tipicul în românește și
rugăciunile în slavonă); Mistirio sau Sacrament (în 1651, cuprindea Botezul și
Mirungerea), cu tipicul și învățătura în românește, iar rugăciunile în slavonă; Tîrno-
sania ori Sfințirea bisericii, cu tipicul în românește, iar slujba în slavonă (1652);
Îndreptarea Legii (Pravila cea Mare sau Pravila de la Târgoviște, în aproape 800 de
pagini, în anul 1652), cod politico-bisericesc.
Mai târziu, în 1680, a apărut un Liturghier, cu tipicul în românește și cu slujba în
limba slavonă; în 1682 a fost tipărită o Evanghelie, în limba română; Apostolul (în
1683), tot în limba română; prin Evanghelia și Apostolul (1682 și 1683) „s-a făcut un
nou pas înainte în vederea introducerii limbii române în Biserică. Dacă din timpul
mitropolitului Ștefan, avem tipicul în românește, acum, sub Teodosie, s-au introdus
lecturile (pericopele) din Sfânta Scriptură, în română, iar ceva mai târziu, datorită lui
Antim Ivireanul, se vor tipări slujbele înseși” (temă ce va fi dezbătută cu prilejul
prezentării vieții și activității mitropolitului Antim Ivireanul).
111
3. Biblia de la București (1688)
112
alăturându-le cu cel elinesc al celor 70 de dascăli, cu vrerea lui Dumnezău o au săvârșit,
precum se veade”. După cum se observă, domnitorul Șerban Cantacuzino, între
traducătorii Bibliei îl nominalizează numai pe arhiepiscopul Gherman de Nissa, crezând
probabil că este suficient să se arate că tălmăcirea ei s-a făcut sub autoritatea unei
personalități credibile din Biserica Răsăriteană; pe de altă parte, nu în toate
manuscrisele și tipăriturile (și de mai târziu) se aminteau toți ostenitorii care au
contribuit la realizarea lor. În același timp, s-a specificat un fapt important și anume că
Biblia de la București din 1688 a fost tălmăcită după textul grecesc al Septuagintei, dar
și după alte „izvoade vechi”, românești care au apărut la noi până la această dată.
Cea de a doua predoslovie a fost scrisă de către Patriarhul Dositei al Ierusa-
limului (care a stat multă vreme în Țara Românească) și adresată „Prealuminatului,
Preacinstitului, preaslăvitului, iubitorului de Hristos, Domnu și oblăduitoriu a toată
Ungrovlahia Ioan Șerban Cantacuzino Basarabă Voievod, dragostea cea întru Hristos și
apostoleasca blagoslovenie aducem Măriei Tale!”. În această predoslovie, după ce a
preaslăvit faptele Cantacuzinilor în istoria creștinătății răsăritene, îl preamărește și pe
Șerban Cantacuzino, prin următoarele cuvinte: „... cu cât mai vârtos vrednic de mii de
laude ești Măria Ta, care la un norod întreg dai cuvântul lui Dumnezău, ca oarecare
lumină fiind până acum supt acoperământ, și o pui în sfeșnic, ca să lumineze celor den
casă ai bisericii noroade: rumânilor, moldoveanilor și ungrovlahilor”. Din ultimele
cuvinte ale patriarhului Dositei aflăm și cui i-a fost închinată întreaga Sfântă Scriptură
în limba română: tuturor locuitorilor români din cele trei provincii românești: Țara
Românească, Moldova și Transilvania.
Știri despre ceilalți ostenitori la tălmăcirea Bibliei de la București (1688) avem
după ultima carte a Noului Testament, Apocalipsa, în care se arată, între altele: „... iară
cu nevoința și îndireptarea celor ce s-au întâmplat dascăli și mai mult deslușindu-se pre
limba rumânească de cei mici și plecați dentru slugile Măriii Sale, Șărban biv 2 logofet i
brat ego Radul log.[ofet]. A tot meșteșugul tipografiei și îndiriptării cuvintelor
rumânești ostenitoriu, de Dumnezău iubitoriul Mitrofan, Episcopul de Huș. Și s-au
început acest dumnezăiescu lucru în luna lui noiemvri, în 5 zile, anul de la începutul
lumii 7196, și s-au săvârșit în noiemvri 10, anul 7197”. În continuare acești ostenitori au
113
arătat că au tălmăcit Biblia după textul Septuagintei (fără să mai pomenească, așa cum
s-a făcut în predoslovia întâi) cum că ar fi folosit și alte „izvoade vechi”; au arătat doar
că la acea vreme au circulat și alte traduceri din anumite cărți ale Sfintei Scripturi, fără
să mai spună dacă s-au folosit (sau nu) de ele.
Referindu-ne la tălmăcitorii Bibliei și la „izvoadele vechi” pe care le-au folosit
(așa precum se arată în predoslovia întâi), dar și pe baza cercetărilor de mai târziu,
putem afirma următoarele: La Biblia lui Șerban Cantacuzino (în tălmăcirea ei) s-a
folosit, în primul rând, Septuaginta, dar, în același timp, și vechi izvoare slavone și
românești și anume: părți din Epistolele Sf. Ap. Iacob și Sf. Ap. Petru, din Codicele
Voronețean, fragmente din Vechiul Testament și Psalmi în: Psaltirea Scheiană,
Psaltirea Voronețeană și așa-zisa Psaltirea Hurmuzachi (cu textele lor rotacizante din
sec. XV și XVI); Tetraevanghelul slavo-român, de la Sibiu (1550), Tetraevanghelul
(1560-1561), Psaltirea slavo-română (1577) și Tetraevanghelul slav-român (1578),
toate tipărite de Coresi la Brașov; Palia de la Orăștie (1582), Noul Testament de la
Bălgrad (1648), Psaltirea de la Bălgrad (1651), iar pentru cărțile Vechiului Testament,
traducerea marelui cărturar moldovean Nicolae Milescu Spătarul (1636-1706), care,
între 1661-1664, aflându-se la Constantinopol în calitate de reprezentant al domnitorului
Grigorie Ghica a tradus Vechiul Testament în limba română.
Prin urmare, la tălmăcirea Bibliei de la București din 1688 s-a folosit ca text de
bază originalul Septuagintei, dar și „izvoade vechi”, din română și slavonă, precum cele
pomenite; astfel că, prin munca ostenitorilor: arhiepiscopul Gherman de Nissa, frații
Șerban și Radu Greceanu, Mitrofan, episcop de Huși și probabil stolnicul Constantin
Cantacuzino, s-a realizat prima traducere integrală a Sfintei Scripturi în limba română
(București, 1688); limba folosită în Biblie este cea din zona Târgoviște și București, pe
care o putem înțelege și astăzi.
Faptul că, în traducerea Bibliei din 1688, s-au folosit traduceri (sau au participat
reprezentanți) din cele trei țări românești, ridică prestigiul acestei opere teologice și
literare (monumentală), contribuind la unitatea de limbă, iar prin răspândirea ei
românilor de pretutindeni și la unitatea de simțire românească; pentru acest motiv și
114
Nicolae Iorga a numit Biblia de la București: „cel dintâi document sigur de limbă
literară stabilită pe înțelesul tuturor românilor”.
Bibliografie selectivă:
8.
115
REZUMAT
116
- Dintre lucrările amintite, tipărite sub mitropolitul Teofil, cinci au fost în
românește. Deci el poate fi socotit printre începătorii culturii românești.
117
c) În timpul mitropolitului Teodosie (1668-1672; 1679-1708)
- S-a născut în jurul anului 1620, probabil la Râmnicu Vâlcea; unii spun că în
ținuturile Sibiului (la Veștem).
- S-a călugărit la mănăstirea Cozia, iar apoi a ajuns călugăr la Argeș.
- În 1668 ajunge mitropolit al Ungrovlahiei.
- Tot în 1668 se mută mitropolia de la Târgoviște la București.
- Între 1672-1679 este scos din scaun; revine între anii 1679-1708.
- În 1688 s-a tipărit Biblia de la București, numită și Biblia lui Șerban
Cantacuzino; este prima tipăritură integrală a Sfintei Scripturi în limba română (are
944 pagini mari).
- Biblia a apărut într-o limbă curată și înțeleasă de toți românii.
- Pe timpul lui Teodosie s-au tipărit în limba română o Evanghelie (1682) și un
Apostol (1683).
- În timpul lui Teodosie, pe lângă tipic, se traduc în românește și citirile din
Sfânta Scriptură; în timpul lui Antim Ivireanul se traduc și slujbele în limba română.
118
- Izvoarele vechi românești folosite la traducere au fost: Codicele Voronețean,
Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voronețeană, Psaltirea Hurmuzachi, Tetraevanghelul
slavo-român (Sibiu, 1550), tipăriturile lui Coresi: Tetraevanghelul (1560-1561),
Psaltirea slavo-română (1577), Tetraevanghelul slav-român (1578), apoi Palia de la
Orăștie (1582), Noul Testament de la Bălgrad (1648) și Psaltirea de la Bălgrad (1651),
ultimele două sub mitropolitul Simion Ștefan al Transilvaniei.
- Biblia de la București s-a adresat tuturor românilor și este „cel dintâi
document sigur de limbă literară stabilită pe înțelesul tuturor românilor”.
Concluzie
119
PREOŢIMEA ORTODOXĂ ROMÂNĂ
ÎN SECOLUL AL XVII-LEA ȘI ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XVIII-LEA
120
care preoțimea era scutită de anumite dajdii; de pildă, în 15 iunie 1629, domnitorul
Alexandru Iliaș scutea pe preoții din Episcopia Buzăului de diferite dări; în 23 iulie
1631, Leon Vodă Tomșa, de asemenea, a scutit pe clericii din aceeași Eparhie de alte
impozite; mai avantajați erau clericii care slujeau la bisericile domnești, dar mai ales cei
de la mănăstiri (care aveau scutiri speciale).
Privitor la abaterile clerului se poate spune că ele erau judecate de către ierarhul
locului, și nu de autoritățile de stat; diaconii, preoții, călugării și călugărițele erau
judecați de episcop, iar episcopii de către mitropolit.
121
terminat Liturghia, predică dintr-o carte veche (Cazanie) și nu pronunță nici ce nu e
cuprins în ea”.
Ca și în Țările Române, în Transilvania numărul preoților era, de asemenea,
mare: aveau și aici diferite îndeletniciri: cântăreți bisericești (dieci), zugravi de lăcașuri
de cult, pictori de icoane, copiști de manuscrise ș.a.
Clericii ortodocși săvârșeau slujbe în duminici și sărbători, dar, în posturile mari,
și miercuri și vineri.
Viața zilnică a preoților era de înaltă ținută morală, exemplul personal,
suplinind, de cele mai multe ori modesta lor pregătire intelectuală; pentru acest motiv au
devenit adevărați conducători spirituali ai poporului, care impuneau ascultare în rândul
credincioșilor, dar, în același timp erau urmați în toate acțiunile lor cu caracter național
și social.
În ceea ce privește situația lor materială, clerul ortodox transilvănean a fost
supus la mai multe împilări decât cel din Țara Românească și Moldova, datorită
condițiilor istorice vitrege în care trăiau în această parte a țării; de pildă, erau obligați să
facă zile de robotă pe moșiile proprietarilor locului, să le dea dări (în bani) sau în natură
(piei, ceară ș.a.), apoi anumite biruri către fisc (vistieria principatului Transilvaniei), dar
și către conducerea unor mari orașe. La rugămintea ierarhilor ortodocși, unii domni (de
pildă, Mihai Viteazul) sau chiar principi ai Transilvaniei (Gabriel Báthory sau Acațiu
Barcsai), au scutit familiile preoțești de unele robote iobăgești. După ce s-a instaurat
stăpânirea habsburgilor în Transilvania (1688), situația clerului transilvănean român a
devenit aproape de nesuportat; de pildă, Dieta din Transilvania (din 1689) „a impus
preoților români o contribuție specială de 13250 florini, 7000 cible de grâu, 300 de măji
de came, 29 buți de vin, 900 cible de ovăz și 200 care de fân”. Pe lângă aceasta preoții
dădeau câte un florin mitropolitului, bani, piei, lumânări ș.a.
Clerul ortodox transilvănean trăia atât din munca pe care o presta în modesta
gospodărie, dar și din ofrandele bunilor credincioși.
În concluzie, se poate spune că, în această perioadă, pregătirea intelectuală a
clerului, deși era modestă, ea se suplinea printr-o înaltă ținută morală, preoții devenind
liderii spirituali ai Neamului românesc; viața de fiecare zi era destul de grea, preoțimea
122
ortodoxă fiind supusă la diferite biruri (în Țara Românească și Moldova) și la dări
iobăgești (îndeosebi, în Transilvania); poporul și preoțimea românească au supraviețuit,
însă tuturor asupririlor, datorită credinței puternice în Dumnezeu, vieții morale alese,
luată după modelul Vieții creștine: Iisus Hristos.
Bibliografie selectivă:
123
REZUMAT
124
- Știri despre preoțimea ortodoxă transilvană avem și de la diferiți străini; de
pildă, servitorul german al domnitorului Gheorghe Ștefan al Moldovei, pribeag în
Transilvania, descrie asemănarea în îmbrăcăminte a preoților ortodocși cu cea a
păstoriților lor, cu excepția că primii, purtau barbă și plete.
- Iezuitul Andreas Freyberger (în 1702) a arătat că preoții ortodocși slujeau
Sfânta Liturghie în duminici și sărbători și că ei se ocupau cu munca câmpului; că
îmbrăcămintea lor era precum cea a credincioșilor lor, că nu predicau, fiindcă citeau
Cazania (se pare, din pricina pregătirii lor modeste).
- Asemenea, precum în Țara Românească și Moldova, și în Transilvania clerul
avea și alte îndeletniciri, precum: zugravi, pictori de icoane, copiști de manuscrise ș.a.
- Preoțimea din Transilvania, precum și cea din Țara Românească sau
Moldova, era de o înaltă ținută morală, exemplul personal suplinind pregătirea lor
modestă intelectuală.
- Clerul transilvănean era supus la dări (în bani) ori în natură (piei de animale,
ceară, miere, grâu, ovăz, carne, vin ș.a.) ori la biruri către fisc (vistieria principatului
Transilvaniei), dar și către conducerea unor orașe.
Concluzie
- Deși pregătirea intelectuală a clerului din Țările Românești era una modestă,
ea era suplinită printr-o înaltă ținută morală.
- Dările, robotele și birurile au fost o povară grea pentru români, îngreunându-le
viața lor de fiecare zi.
125
MITROPOLITUL ANTIM IVIREANUL
AL UNGROVLAHIEI
a. Viața
A văzut lumina zilei în preajma anului 1650 în Iviria (în Georgia sau Gruzia de
mai apoi), din Ioan și Maria, la botez primind numele Andrei. De tânăr a ajuns rob la
turci, iar după câțiva ani, fiind răscumpărat, a trăit sub oblăduirea Patriarhiei ecumenice
din Constantinopol, unde a învățat pictura, caligrafia, broderia, sculptura în lemn,
precum și limbile greacă, turcă și arabă. La Constantinopol, întâlnindu-l Constantin
Brâncoveanu (care prețuia cultura și oamenii de carte), l-a adus în Țara Românească
prin anii 1689-1690. Sosit la noi (în București), a început să învețe limba română,
însușindu-și-o temeinic, în scurtă vreme; a fost călugărit sub numele de Antim și
hirotonit preot (ieromonah); în paralel a deprins și meșteșugul tiparului în tipografia
bucureșteană, probabil de la Mitrofan, fost episcop de Huși; după ce Mitrofan a fost ales
episcop la Buzău, lui Antim i s-a încredințat tipografia domnească din București (cea la
care ostenise până acum); aici a desfășurat o însemnată activitate tipografică despre care
se va vorbi într-un alt capitol; din 1694 îl aflăm tipograf și stareț la mănăstirea Snagov;
a tipărit și aici, până în 1701 cărți în română și în alte limbi străine; între 1701-1705 a
funcționat din nou la București, ca meșter tipograf, scoțând la lumină alte cărți de seamă
pentru Ortodoxia românească și răsăriteană. Anul 1705 a fost o piatră de hotar în viața
sa, îmbrățișând misiunea de arhiereu, respectiv episcop al Râmnicului; pe lângă
activitatea gospodărească, a continuat și aici să tipărească, de asemenea, cărți bisericești
de învățătură și polemice. În urma morții mitropolitului Teodosie al Ungrovlahiei, în locul
său a fost ales episcopul Antim al Râmnicului (în 28 ianuarie 1708) și instalat la
București în 21 februarie 1708; în calitate de mitropolit, pe lângă misiunea de păstor de
suflete, cu toate cele ce decurg din aceasta, a desfășurat, iarăși o bogată activitate de
traducător și tipograf (mai întâi în tipografia mutată de la Râmnic la Târgoviște, iar din
1715 la București), îmbogățind literatura religioasă și teologică din Biserica noastră,
126
precum și din alte Biserici Ortodoxe. De remarcat că, în această perioadă, soarta
Bisericii a depins de situația politică a țării, ținuturile noastre fiind ținta intereselor
marilor puteri: Imperiul habsburgic, Poarta Otomană, Rusia și chiar Polonia. Pentru
acest motiv, domnii români, Gheorghe Duca, Șerban Cantacuzino și Constantin
Brâncoveanu au încercat apropieri și alianțe cu marile puteri pomenite, pentru a-și păstra
suzeranitatea țărilor lor. Domnitorul Constantin Brâncoveanu a dus, însă, o politică
riscantă, diplomația sa „pendulând” între turci și habsburgi, dar, în același timp,
menținând bune relații cu Rusia și de informare a Poloniei despre intențiile politicii
turcești în Europa. Atitudinea sa necruțătoare față de Cantacuzini, pe care i-a înlăturat
din circuitul politicii sale interne și mai ales, externe, i-a grăbit sfârșitul, încheiat, în
mod tragic, la Constantinopol, împreună cu fiii săi, prin martiriu (în 1714). Aceeași
soartă a fost împărtășită și de mitropolitul Antim Ivireanul, care prin politica sa de
apropiere față de Rusia, a dat un argument în plus turcilor de a-l influența pe domnul
Nicolae Mavrocordat (și pe patriarhul ecumenic Ieremia III care l-a și caterisit) să-l
înlăture (pe Antim) din scaun, să-l pedepsească prin trimiterea în exil la Muntele Sinai;
n-a mai ajuns până acolo, deoarece, ostașii turci care l-au însoțit, l-au omorât pe drum,
aruncându-i trupul, fie în râul Marița (Bulgaria de azi), fie în afluentul său, Tungea
(dincolo de Adrianopol). Datorită martiriului lor, pentru statornicia în credința străbună, dar
și pentru apărarea acesteia, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în 1992, i-a
trecut (pe martirii) Constantin Brâncoveanu și Antim Ivireanul în rândul sfinților.
127
2. În tipografia de la mănăstirea Snagov
Aminteam mai înainte că, în 1694, pentru o perioadă de timp s-a întrerupt
activitatea de la tipografia domnească din București, probabil și pentru că lui Antim i s-a
încredințat conducerea mănăstirii Snagov; aici, într-o perioadă de cinci ani (1696-1701) a
tipărit 15 cărți dintre care șapte grecești, între care amintim: Antologhionul (1697),
Manual despre câteva nedumeriri și soluțiuni, de Ioan Cariofil (1697), Mărturisirea
Ortodoxă a lui Petru Movilă (1699), Eortologhionul (îndreptarul) lui Sevastos
Chimenitul (1701), Proschinitarul Sfântului Munte Athos (1701) ș.a.; o carte slavonă:
Gramatica slavonă de Meletie Smotrițki; o carte slavo-română; o carte greco-arabă:
Liturghierul greco-arab (1701), pentru credincioșii ortodocși din Antiohia Siriei; cinci
cărți românești: Evanghelia (1697); Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (1698), Carte
sau lumină cu drepte dovediri din dogmele Bisericii Răsăritului asupra dejghinării
papistașilor (1699); Învățături creștinești (1700); Floarea darurilor (1701), cele două din
urmă având caracter moralizator.
Amintim că Antim și-a crescut și anumiți ucenici în meșteșugul tiparului: Mihail
Ștefan (Iștvanovici), care a tipărit cărți în Alba Iulia (un Chiriacodromion și o Bucoavnă
în 1699), apoi la Râmnic și în Georgia (Iviria), întemeind o tipografie cu caractere
georgiene, în care a scos la lumină un Evangheliar și un Liturghier, Gheorghe Radovici, la
Snagov și Târgoviște și Dionisie Fior, la București.
128
4. În tipografia de la Râmnic
129
6. În tipografia din București (a treia oară)
c. Opera predicatorială
Cea mai de seamă operă literară a mitropolitului Antim sunt predicile sale:
Didahiile (rămase în manuscris), rostite la Târgoviște și București și anume: 28 de
predici, rostite de el la diferite duminici și sărbători din cursul anului bisericesc, precum
și șapte predici ocazionale, toate bazate pe texte biblice, dar și pe operele unor Sfinți
Părinți răsăriteni; în ele sunt pomeniți și unii filosofi sau poeți greci antici. Pe lângă
prezentarea învățăturii de credință sau apărarea acesteia, mitropolitul Antim a biciuit
păcatele vremii, domn, boieri, fețele bisericești, păstoriții etc., dorind să impună în
130
eparhia sa o morală superioară, în conformitate cu prescripțiile Sfintei Scripturi și cu
lucrările Sfinților Părinți. După spusele unui mare scriitor român, mitropolitul Antim
Ivireanul „a ajuns să vorbească și să scrie o limbă, poate cea mai frumoasă dintre a
tuturor cărturarilor epocii”.
d. Realizări gospodărești
Bibliografie selectivă:
131
4. Man Dorel, Didahiile, norme de educație și pastorație. Prezența lor în viața
comunităților românești: sec. al XVIII-lea – sec. al XIX-lea (Teză de doctorat), Cluj-
Napoca, 2002.
5. Moraru Alexandru, „Mitropolitul Antim Ivireanul despre trăirea creștinilor din
vremea sa”, în Glasul Bisericii, LIV (1998), nr. 5-8, pp. 62-71.
6. Nanu Ioan, „Un monument istoric de artă religioasă: ctitoria mitropolitului Antim
Ivireanul”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXXIX (1961), nr. 3-4, pp. 223-318.
7. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Ed. a II-a, București,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992, pp.
141-159.
8. Popescu Gabriel, „Mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanul, cârmuitor bisericesc
și propovăduitor al Evangheliei”, în Studii Teologice, XX (1969), nr. 1-2, pp. 5-97.
9. Simonescu Dan, „Tendințe sociale și estetice în predicile lui Antim Ivireanul”, în
Mitropolia Olteniei, XXVII (1975), nr. 11-12, pp. 856-860.
132
REZUMAT
Viața și activitatea
- S-a născut în Iviria sau Georgia (Gruzia de azi), în jurul anului 1650; la botez
a primit numele Andrei.
- De tânăr ajunge rob sub turci și este dus la Constantinopol; acolo învăță
sculptura, pictura, broderia, precum și limbile greacă, arabă și turcă.
- În jurul anului 1690 domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688-1714) îl
aduce în Țara Românească, unde învață meșteșugul tiparului, la București și la
mănăstirea Snagov; aici tipărește mai multe cărți.
- Între 1705-1708, păstorește ca episcopul la Râmnic.
- În 1708, la dorința mitropolitului Teodosie († 27 ianuarie 1708), este ales
mitropolit al Ungrovlahiei.
- Pe lângă tipografiile de la București și Râmnic, înființează una și la Târgoviște.
- În decursul vieții sale are o întreagă serie de realizări:
a) tipărește 63 de cărți (în diferite limbi), împreună cu ucenicii săi (38 sunt
numai ale lui); dintre acestea (63), 21 sunt în românește.
b) Ctitorește mănăstirea Antim din București între anii 1713-1715 – după
planul făcut de el.
c) Trimite ajutoare materiale și cărți românilor transilvăneni (în preajma și
după unirea de la 1698-1701).
d) Trimite cărți pentru credincioșii din Patriarhia Antiohiei precum și pentru
Biserica Georgiei.
e) Ne lasă predicile sale numite Didahiile – 28 de predici la diferite duminici
și sărbători și 7 cuvântări ocazionale.
f) Își iubește țara și poporul în sânul căruia și-a desfășurat bogata activitate
pomenită.
- A murit măcelărit de turci, fie lângă Adrianopol, fie lângă Snagov, în toamna
anului 1716.
133
Concluzie
134