CAPITOLUL II.

JUSTIŢIA ŞI PRINCIPIILE EI DEMOCRATICE

§1. Consideraţii generale privind justiţia în statul de drept.
§2. Sistemul de principii fundamentale ale justiţiei, noţiunea, importanţa şi
clasificarea lor
2.1. Principiul legalităţii
2.2. Principiul egalităţii în faţa legii şi autorităţii judecătoreşti
2.3. Principiul înfăptuirii justiţiei numai de către instanţele de judecată
2.4. Independenţa, imparţialitatea şi inamovibilitatea judecătorilor
2.5. Accesul liber la justiţie
2.6.Colegialitatea şi unipersonalitatea examinării cauzelor în instanţele judecătoreşti
2.7.Prezumţia de nevinovăţie
2.8. Principiul publicităţii dezbaterilor judiciare
2.9.Limba de procedură şi dreptul la interpret
2.10. Principiul folosirii căilor de atac în procesul înfăptuirii justiţiei
2.11. Egalitatea părţilor şi caracterul contradictoriu al dezbaterilor judiciare
2.12. Dreptul la apărare.

§1. Consideraţii generale privind justiţia în statul de drept

Conceptul de justiţie, întâlnit deseori şi ca jurisdicţie are multiple accepţiuni. Originea sa

provine din dreptul roman: Jurisdictio în limba latină înseamnă a pronunţa dreptul (ius/drept şi
dicere/a spune, a pronunţa).1
Într-o primă accepţiune termenul de jurisdicţie desemnează: puterea de a decide asupra
conflictelor ivite între diferite subiecte de drept- persoane fizice sau juridice- prin aplicarea
legii2. Noţiunea de justiţie ca „putere” este insuficientă pentru ocalificare corectă a conceptului ,
ea fiind în realitate o „putere- datorie”, judecătorul având nu numai facultatea de a judeca ci şi
datoria de a o face.
Într-o a doua accepţiune jurisdicţia desemnează totalitatea organelor prin care statul
distribuie justiţia. Conform art. 15 al Legii privind organizarea judecătorească, în Republica
Moldova justiţia se înfăptuieşte prin intermediul următoarelor instanţe judecătoreşti: Curtea
Supremă de Justiţie; curţile de apel; judecătorii. Conceptul de jurisdicţie este utilizat în literatura
de specialitate şi în jurisprudenţă şi în alte accepţiuni. Astfel se vorbeşte de jurisdicţie spre a
desemna competenţa unui organ judiciar. În acest sens se afirmă că o a numită cauză sau
categorii de cauze sunt de competenţa unei anumite judecătorii (instanţe judecătoreşti). Folosirea
conceptului de jurisdicţie în această accepţiune nu corespunde însă unei rigori ştiinţifice. Ea este
o reminiscenţă a unei îndelungate tradiţii sau alunecări de limbaj, datorate faptului ca până în
secolul al XIX- lea termenii de jurisdicţie şi de competenţă erau consideraţi ca sinonimi, în
realitate însă competenţa reprezintă a componentă a jurisdicţiei, este deci doar o parte a

1
Ioan Leş, Trarat de drept procesual civil,ed. ALL BECK, Bucureşti, 2001, pag. 3.
M.- N. Costin, I. Leş, D. Radu, M. Şt. Minea, Dicţionar de drept procesual civil, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
2

Bucureşti, 1983, pag. 287.

1
jurisdicţiei. Orice judecător este învestit cu o jurisdicţie, dar competenţa sa este limitată la
cazurile prevăzute de lege.3
Avându-se în vedere menirea, rolul şi atribuţiile instanţei de judecată în raport cu alte
organe statale, putem deduce un şir de particularităţi prin care justiţia se deosebeşte de celelalte
genuri de activitate statală4:
 Justiţia se înfăptuieşte numai de instanţele judecătoreşti(art. 114 din Constituţie)-justiţia
constituie monopol de stat. Aceasta implică existenţa unor structuri statale, apte să
realizeze activitatea jurisdicţională;
 Justiţia se înfăptuieşte în numele legii şi în strictă conformitate cu legea în scopul apărării
şi realizării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor şi ale asociaţiilor
acestora, ale întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor;
 Justiţia se înfăptuieşte într-o formă strict procedurală;
 Drept urmare a înfăptuirii justiţiei se aplică constrângerea de stat.
Specificul activităţii jurisdicţionale impune o anumită particularitate şi actelor sale, în
raport cu actele normative şi cu cele administrative individuale. Ca urmare în doctrină se
consider că din punct de vedere etimologic prin act jurisdicţional se înţelege acel act prin care
judecătorul ,,spune dreptul”,5 spre deosebire de actele în materie necontencioasă care ar avea un
character administrative.
Printre particularităţile caracteristice actului jurisdicţional putem evidenţia pe
următoarele:
 este emis în cadrul funcţiei jurisdicţionale şi în scopul realizării acesteia, de regulă pentru
soluţionarea unor litigii juridice;
 este emis de organul care potrivit legii are competenţa de a soluţiona cauza respectivă,
procedează ca organ de jurisdicţie;
 activitatea acestui organ are la bază principiul independenţei judecătorului şi supunerii lui
numai legii;
 actul este emis în cadrul unei procedure specific, iar succesiune de acte şi de fapte pe care
această procedură le implică semnifică declanşarea, întreţinerea şi finalizarea unui
process;
 în condiţiile legii actul dobîndeşte o proprietate prin care el se singularizează, puterea
lucrului judecat.6
Analizînd cele menţionate am putea spune că justiţia, ca formă a activităţii statului de
drept, are sarcina de a apăra drepturile şi interesele legitime ale cetăţenilor şi ai educa în spiritual
respectării legilor.

3
Ioan Leş, Trarat de drept procesual civil,ed. ALL BECK, Bucureşti, 2001, pag. 4.
4
Dumitru Roman, Tatiana Vîzdoagă, Andrei Grigoriu, Organele de ocrotire a normelor de drept, Chişinău, 2001,
pag. 34.
5
R. Perrot , Institution judiciaries, ed Montchrestien, Paris, 2000, pag 473.
6
I. Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II,ed. Europa Nova, Bucureşti 1996, pag. 374
2
 §2. Sistemul de principii fundamentale ale justiţiei, noţiunea, importanţa şi
clasificarea lor

Prin sistem de principii fundamentale ale justiţiei se intelege ansamblul organizat al

tuturor regulilor cu caracterul cel mai general care determina reglementarea si desfasurarea
justiţiei.
În cadrul sistemului, principiile fundamentale sunt aşezate în ordine logică, determinată de
puterea lor de acţiune şi contribuţia pe care o au la realizarea scopului justiţiei, fiind cuprinse
într-un tot organizat datorită legăturii pe care o au intre ele.
Termenul de principiu îşi are originea în grecescul arhe care desemnează acţiunea de a
conduce, dar şi mişcarea de a începe. Substantivul arhon înseamnă ceea ce stă de conducător, de
căpetenie, pe când arheic este începutul, temei logic al lucrurilor. Latinii au tradus din greaca
veche verbul arhe cu principium, ceea ce înseamnă început, prim (ar), temei. Din latină
principium îşi păstrează intact rădăcina în română (principiu, principie), franceză (principe),
italiană (principio), engleză (principle), rusă (принцип) etc.7
Potrivit DEX-ului8, principiu este elementul fundamental, ideea, legea de bază pe care se
intemeiază o teorie ştiinţifică, un sistem politic, juridic, o normă de conduită etc; la plural-
totalitatea legilor şi a noţiunilor de bază ale unei ştiinţe.
În literatura de specialitate s-a arătat că principiile organizării şi funcţionării justiţiei pot
fi definite ca reguli cu caracter general pe baza cărora sunt structurate şi îşi exercită atribuţiile
prevăzute de lege sistemul de instituţii care compun puterea judecătorească, raporturile dintre
aceste instituţii precum şi relaţiile pe care le stabilesc cu celelalte autorităţi ale statului, cu
organizaţii private şi cu cetăţenii. Principiile justiţiei conferă organelor judecătoreşti o
fizionomie proprie şi le guvernează activitatea, sunt consacrat expres prin dispoziţii ale
Constituţiei sau rezultă din alte acte normative.9
După cum reese din enunţul anterior principiile pot fi organizaţionale- care prevăd modul
de înfiinţare a instanţelor de judecată şi funcţionale- care prevăd procedura prin care are loc
înfăptuirea justiţiei.
Principiile fundamentale ale justiţiei au importanţă din următoarele considerente:
 sunt prevăzute de Constituţia Republicii Moldova, de Legea privind organizarea
judecătorească şi în alte legi speciale formând un sistem de principii interdependente şi
condiţionate reciproc;
 definesc însăşi caracterele fundamentale ale justiţiei;
 în lipsa textului de lege expres sau apropiat dupa care se conduce instanţa în rezolvarea
cauzelor judiciare, aceasta recurge la analogia dreptului, la aplicarea principiilor
fundamentale.10

7
Botnari Elena, Teza de doctor în drept, Principiile dreptului: aspecte teoretico- practice, Chişinău, 2004, pag. 10.
8
Academia română, Institutul de lingvistică “Iorgu Iordan”. DEX. Dicţionarul explicativ al limbii
române, ediţia a II-a. Bucureşti, ed. Univers enciclopedic, 1998 pag. 850.
9
Dumitru Roman, Tatiana Vîzdoagă, Andrei Grigoriu, Organele de ocrotire a normelor de drept, Chişinău, 2001,
pag. 37.
10
Anatolie Bantuş, Igor Bantuş, Roman Staraşciuc, Elemente de drept public, Chişinău, 2008, pag. 405.
3
 2.1. Principiul legalităţii

Principiul legalităţii reprezintă un principiu fundamental al activităţii statale, ce reflectă

voinţa poporului în necesitatea apărării intereselor sale. Respectarea Constituţiei şi a legilor este
o cerinţă a statului de drept, care reclamă că cetăţenii patriei să cunoască cu precizie drepturile şi
obligaţiile ce le revin, iar statul să le creeze cadrul organizatoric adecvat pentru exercitarea
acestor drepturi şi îndeplinirea obligaţiilor. În acest context, cetăţenii trebuie să aibă la dispoziţie
mijloace şi proceduri suficiente pentru apărarea drepturilor lor, faţă de orice încălcare, iar
mecanisme prompte să poată fi puse în acţiune atât pentru tragerea la răspundere a celor ce
încalcă drepturile altora, sau nu-şi respectă obligaţiile proprii, cât şi pentru neîntârziata stabilire a
drepturilor încălcate. Prin urmare toate autorităţile statale au un rol deosebit în apărarea
legalităţii, potrivit specificului activităţii pe care o desfăşoară.
Definind principiul legalităţii putem menţiona că legalitatea este o cerinţă fundamentală a
activităţii instanţelor de judecată, fiind prevăzută în art.114 al Constituţiei, din care rezultă că
justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de instanţele judecătoreşti. Potrivit acestui
principiu, putem spune că desfăşurarea întregii activităţi procesuale , toate actele participanţilor
la proces, deliberarea şi hotărârea pronunţată trebuie să se realizeze numai în conformitate cu
prevederile legii.
Principiul legalităţii în procesul înfăptuirii justiţiei cuprinde în esenţă câteva elemente
definitorii, şi anume:
 înfiinţarea doar prin lege a instanţelor judecătoreşti, precum şi desfăşurarea activităţii
acestora conform competenţei şi doar în componenţa stabilită de lege;
 respectarea de către instanţele judecătoreşti, pe tot parcursul judecării cauzei, a legii
materiale şi a celei procesuale;
 garantarea respectării integrale a drepturilor procesuale acordate de lege participanţilor şi
prevede doar utilizarea mijloacelor şi modelelor admise de lege;
 organizarea controlului judiciar şi supravegherii judiciare pentru asigurarea respectării
întocmai a prevederilor Constituţiei şi a altor dispoziţii legale(legile organice şi ordinare
adptate de Parlament şi, totodată- Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi tratatele la care
Republica Moldova este parte).

2.2. Principiul egalităţii în faţa legii şi autorităţii judecătoreşti

Prin egalitate, conform DEX-ului, înţelegem faptul de a fi egal, starea a două sau a mai
multe lucruri egale între ele. Egal înseamnă a fi la fel cu altul într-o anumită privinţă; de a avea
aceleaşi drepturi şi aceleaşi îndatoriri. Platon arată în “Legile” că egalitatea şi proporţia nu sunt
bazate nici pe percepţia simţurilor, nici pe plăcerea ce se poate găsi între ele, ci în primul rând pe
adevăr, şi aproape pe nimic altceva.
Unitatea principială a egalităţii şi libertăţii este materializată juridiceşte în Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului. Aceste idei capătă viabilitate la nivel subiectiv, fiind
consacrate ca drepturi şi libertăţi fundamentale. Egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii;
egalitatea de tratament juridic; egalitatea şanselor; nediscriminarea; “salariu egal pentru o muncă
egală” şi alte realizări ale
4
progresului gândirii umane care şi-au găsit oglindire în reglementările naţionale şi internaţionale.
Meritul deosebit în acest sens le revine revoluţionarilor francezi, care au afirmat principiile
libertăţii, egalităţii şi justiţiei în calitate de fundamente ale statalităţii.
Constituţia prevede expres la art. 16, alin. (2) că: “Toţi cetăţenii Republicii Moldova sunt
egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică,
limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine socială”.
Principiul egalităţii părţilor în faţa justiţiei având o consacrare internaţională implică
respectarea următoarelor exigenţe:

 participanţii au drepturi egale în faţa autorităţii judecătoreşti, deoarece nu există drepturi

procesuale mai numeroase pentru anumite persoane şi drepturi mai restrânse pentru alte
persoane;
 desfăşurarea justiţiei se relizează de aceleşi organe în raport cu toate persoanele.
Existenţa unei competenţe personale în legătură cu anumiţi subiecţi de drept (militari,
judecători, deputaţi) nu contrazice acest principiu, deoarece o asemenea competenţă, în
funcţie de calitatea infractorului nu se face în mod discriminatoriu în raport cu criteriile
menţionate- dar se face în scopul asigurării independenţei şi imparţialităţii unor categorii
de funcţionari, legea a instituind măsuri de protecţie a acestora, împotriva antrenării lor
abuzive în procese penale şi proceduri viciate de eventuale presiuni politice ori de altă
natură.;
 justiţia se desfăşoară pentru toate persoanele după aceleşi reguli şi norme procesuale, iar
făptuitorii poartă răspundere potrivit aceloraşi reguli.11

2.3. Principiul înfăptuirii justiţiei numai de către instanţele de judecată

Potrivit art. 115, alin.(1) din Constituţie „Justiţia se înfăptuieşte prin Curtea Supremă de
Justiţie, prin curţile de apel şi prin judecătorii.” Textul constituţional menţionat se regăseşte, şi în
unele dispoziţii ale Legii privind organizarea judecătorească, şi anume la art.15, unde, de
asemenea sunt enumerate organele prin care statul înfăptuieşte justiţia, tototată cu interdicţia
înfiinţării de instanţe extraordinare.
Drept motiv de introducere a acestei norme în Constituţia “tânărului” stat Republica
Moldova au servit multiple cazuri de condamnare ilegală şi neîntemeiată a persoanelor
nevinovate. În majoritatea lor fără a se respecta procedura de judecată, cetăţenii erau condamnaţi
de instanţe extrajudiciare, aşa numite “consfătuiri speciale”, “troika”, “dvoika” etc. în acele
condiţii nici nu putea fi vorba despre legalitatea, temeinicia şi echitatea hotărârilor adoptate, în
scopul dezrădăcinării acestui viciu, a fost expres consfinţită regula înfăptuirii justiţiei numai de
către instanţele de judecată.12

2.4. Independenţa, imparţialitatea şi inamovibilitatea judecătorilor

11
Gr. Theodoru, Lucia Moldovan, Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, pag.35.
12
Dumitru Roman, Tatiana Vîzdoagă, Andrei Grigoriu, Organele de ocrotire a normelor de drept, Chişinău, 2001,
pag. 42.
5
 În conformitate cu art. 1 al Legii cu privire la statutul judecătorului, nr. 544- XIII din
20.07.1995, puterea judecătorească se exercită numai prin instanţa judecătorească în persoana
judecătorului, unicul purtător al acestei puteri. Judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt
independenţi, imparţiali şi inamovibili şi se supun numai legii.
Independenţa imparţialitatea şi inamovibilitatea sunt condiţii pe care trebuie să le
întrunească instanţa, acestea fiind şi unele din cele mai importante condiţii ce privesc instanţa
care este sesizată.

Independenţa judecătorului prezintă mai multe aspecte: independenţa puterii judecătoreşti

în ansamblul său, în raport cu celelalte puteri din stat, independenţa judecătorului, considerat
individual, în raport cu celelalte puteri din stat, independenţa judecătorului în raport cu părţile
din proces, independenţa judecătorului în raport cu colegii săi. El trebuie să statueze în deplină
independenţă asupra cauzelor cu care este sesizat. Acesta trebuie, în cazuri concrete, să
cântărească interesele societăţii în raport cu cele ale individului şi să ţină seama de toate
circumstanţele pertinente.
Independenţa judecătorului este asigurată prin:
 procedura de înfăptuire a justiţiei;
 procedeul de numire, suspendare, demisie şi eliberare din funcţie;
 declararea inviolabilităţii lui;
 secretul deliberărilor şi interzicerea de a cere divulgarea lui;
 stabilirea răspunderii pentru lipsa de stimă faţă de judecată, judecători şi pentru
imixtiune în judecarea cauzei;
 alocarea resurselor adecvate pentru funcţionarea sistemului judiciar, crearea de
condiţii organizatorice şi tehnice favorabile activităţii instanţelor judecătoreşti;
 asigurarea materială şi socială a judecătorului.13
Imparţialitatea judecătorului este în mod deosebit importantă în domeniul procesului
penal, pentru că pune direct în joc onoarea şi libertatea persoanelor, ceea ce implică o neutralitate
şi o credibilitate neîndoielnică a judecătorului.
Pentru situaţiile în care prezumţia de imparţialitate este pusă la îndoială legiuitorul a
prevăzut remedii procesuale adecvate şi anume: incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea. În
cazul în care există circumstanţe prevăzute la art.33 al Codului de procedură penală a Republicii
Moldova, judecătorul este obligat să facă declaraţie de abţinere de la judecarea cauzei. Pentru
aceleaşi motive, judecătorul poate fi recuzat şi de către părţile în proces. Recuzarea trebuie să fie
motivată şi poate fi propusă, de regulă, înainte de începerea cercetării judecătoreşti.
Se apreciază că este independent judecătorul care nu este supus nici unor presiuni şi este
imparţial judecătorul care nu are prejudecăţi în soluţionarea cauzei în legătură cu soluţionarea
căreia a fost sesizat.
Inamovibilitatea judecătorilor presupune dreptul pe care îl au persoanele ce deţin această
funcţie de a fi protejate faţă de orice măsură arbitrară care priveşte: îndepărtarea lor din funcţie,
transferarea sau chiar promovarea. Regulile privind inamovibilitatea judecătorilor sunt stabilite
prin Legea cu privire la statutul judecătorului. Promovarea, transferarea şi sancţionarea

13
Art. 17 al Legii cu privire la statutul judecătorului, nr. 544- XIII din 20.07.1995.
6
judecătorilor fiind dispusă de o autoritate distinctă, şi anume Consiliul Superior al
Magistraturii.14

2.5. Accesul liber la justiţie

Accesul liber la justiţie constituie un principiu fundamental al organizării oricărui sistem
judiciar democratic precum şi al oricărui stat de drept, fiind consacrat într-un numar important de
documente internaţionale la care Republica Moldova este parte., astfel încît el reprezintă
semnificaţii deosebite şi pentru dreptul procesual, dar şi pentru dreptul constituţional.
Este complicat de asigurat accesul liber la justiţie în situaţia în care nu sunt cunoscute
datele despre necesităţile, interesele şi experienţele comunităţii; există informaţii insuficiente
referitoare la faptul cine şi de ce apelează la instanţa de judecată şi cine şi de ce nu apelează la
instanţa de judecată. Totodată este important de a ţine cont atunci cînd calificăm accesul la
justiţie, de incidenţa justiţiei asupra problemelor comunitare, răspunsul autorităţilor publice la
necesităţile potenţialilor justiţiabili, barierile care împiedica accesul liber la justiţie,
constientizarea şi atitudinile populaţiei referitoare la sistemul de justiţie.
Asigurarea accesului liber la justiţie în orice stat de drept precum este şi Republica
Moldova s-ar putea realiza la un nivel şi mai bun daca se va ţine cont de urmatoarele criterii de
bază ale accesulului la justiţie:
a) lipsa unor impedimente organizatorice de acces la instanţele de judecată şi alte
mijloace judiciare de soluţionare a conflictelor;
b) cunoaşterea de către populaţie a informaţiei referitoare la disponibilitatea
mecanismelor judiciare şi a procedurilor de funcţionare a acestora;
c) existenţa unui sistem optim de cheltuieli judiciare şi a unui mecanism complex de
asigurare a asistenţei juridice pentru păturile social-vulnerabile;
d) executarea deciziilor instanţelor de judecată şi asigurarea unui impact social efectiv.
Accesul la justiţie este limitat de un şir de impedimente care pot fi clasificate în :
 impedimente de ordin juridic;
 impedimente de ordin social;
Impedimentele de ordin juridic se manifestă prin: instabilitatea, neclaritatea normelor
juridice, ineficacitatea reglementărilor juridice.
Impedimentele de ordin social constau în : neîncrederea în sistemul de justiţie,
inegalitatea social a justiţiabililor, discriminarea.
Orice condiţionare a accesului liber la justiţie ar prezenta o nesocotire a unui principiu
constituţional fundamental, şi a unor standarde internaţionale universale, în orice democraţie
reală.
Din acest considerent este necesară reformarea sistemului de acces la justiţie care ar trebui să
vizeze trei elimente:
1) înlăturarea barierilor organizaţionale de acces la justiţie;
2) înlăturarea barierilor procedural de acces la justiţie;
3) înlăturarea barierilor economice, care fac imposibilă sesizarea instanţei de judecată de
către persoanele social –vulnerabile.

14
Dumitru Roman, Tatiana Vîzdoagă, Andrei Grigoriu, Organele de ocrotire a normelor de drept, Chişinău, 2001,
pag. 46- 47.
7
 Fiecare persoană dispune de anumite drepturi care în mod obişnuit sunt valorificate de
titularii lor potrivit legii şi sunt respectate de celelalte persoane care au obligaţia de a nu face
nimic care sa stânjenească exercitarea lor normală. Atunci când drepturile nu sunt respectate, sau
sunt contestate, legea prevede modul de apărare şi valorificare a acestora pentru a fi soluţionate
conflictele ce apar. În acest sens, orice persoană are dreptul să-i fie examintă cauză în mod
echitabil, de către instanţa de judecată, care va decide asupra drepturilor şi obligaţiilor sale sau
asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală împotriva ei.15

2.6.Colegialitatea şi unipersonalitatea examinării cauzelor în instanţele judecătoreşti

Potrvit prevederilor normelor procesuale, instanţa de judecată trebuie să aibă o anumită

compunere, adică completul de judecată trebuie să fie alcătuit din numărul de judecători care au
capacitatea funcţională necesară pentru judecare. În dreptul modern colegialitatea instanţei
reprezintă regula, iar judecătorul unic- excepţia.16
În sitemul procesual al Republicii Moldova sunt aplicate ambele reguli, adică: judecarea
cauzelor se înfăptuieşte de către instanţă în complet format din trei judecători sau de către un
singur judecător. În toate instanţele de judecată de gradul întâi, cauzele se judecă de un singur
judecător, cu excepţia cazurilor în materie penală, când, infracţiunile excepţional de grave,
pentru săvîrşirea cărora legea prevede pedeapsă cu detenţiune pe viaţă, se judecă în primă
instanţă, la decizia motivată a preşedintelui instanţei judecătoreşti, în complet format din trei
judecători, de asemenea în complet format din trei judecători pot fi examinate cauzele penale
deosebit de complicate, precum şi cele care prezintă o mare importanţă socială.
Apelurile şi recursurile împotriva hotărârilor judecătoreşti în cauzele penale pentru care
nu este prevăzută calea de atac apelul, precum şi împotriva hotărârilor instanţelor de apel pentru
a decide admisibilitatea, se judecă de către instanţele respective în complet format din trei
judecători.
Colegiul lărgit al Curţii Supreme de Justiţie judecă recursurile în complet format din cinci
judecători.
Plenul Curţii Supreme de Justiţie judecă recursurile în anulare în complet format din cel
puţin 2/3 din numărul total al judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie.

2.7.Prezumţia de nevinovăţie

Prezumţia de nevinovăţie constituie baza procesului penal modern, dovedind o relaţie

deosebită cu principiul procesului penal echitabil, întrucât este destinată să protejeze individul
faţă de autorităţile publice. Preeminenţa dreptului existentă în fiecare sistem juridic stabileşte şi
esenţa existenţei prezumţiei de nevinovăţie, care se traduce prin ideea potrivit căreia cel cercetat
sau acuzat de săvarşirea unei infracţiuni are dreptul la o justiţie independentă sau imparţială a
cărui toleranţă trebuie să reprezinte marca esenţială. Aceasta vizează, aşadar, în principal, starea
de spirit şi atitudinea judecătorului care trebuie să se pronunţe în privinţa unei acuzaţii penale,
excluzând, în mod categoric, ideile preconcepute şi prejudecăţile.
15
Anatolie Bantuş, Igor Bantuş, Roman Staraşciuc, Elemente de drept public, Chişinău, 2008, pag. 408.
16
Dumitru Roman, Tatiana Vîzdoagă, Andrei Grigoriu, Organele de ocrotire a normelor de drept, Chişinău, 2001,
pag. 46- 47.
8
 Prezumţia de nevinovăţie nu trebuie considerată o atestare a poziţiei morale a unei
persoane, întrucat ar fi lipsit de temei şi opus uneori chiar realităţii ca o normă juridică să confere
onestitate ireproşabilă cuiva. Ea asigură că nimeni nu va fi tras la răspundere penală şi sancţionat
discreţionar, iar atunci când este învinuit de săvarşirea unei infracţiuni se va urma o procedură
prin care să se stabilească vinovăţia sa.
Având ca principală sursă de inspiraţie Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţenilor din
1789, promotorii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului au consacrat alineatul al doilea al
articolului 6 din CEDO prezumţiei de nevinovăţie: «Orice persoană acuzată de o infracţiune este
prezumată nevinovată pană ce vinovăţia sa va fi legal stabilită». În Republica Moldova prin
prezumţia nevinovăţiei se are în vedere că: “Orice persoană acuzată de un delict este prezumată
nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în baza sentinţei definitive a
instanţei judecătoreşti”şi aceasta (prezumţia) îşi gaseşte consacrarea în Constituţie, la art. 21; în
Legea privind organizarea judecătorească, la art 7; în Codul de procedură penală la art. 8.
În concluzie putem spune ca prezumţia de nevinovăţie decurge din cerinţa că nici o
persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere, constituind o garanţie pentru orice persoană
ca, în lipsa probelor de vinovăţie, nu poate fi trimisă în judecată şi condamnată; prin acest
principiu, autorităţile judiciare sunt obligate să administreze probele necesare pentru dovedirea
învinuirii şi să tragă, în lipsa unor astfel de probe, concluzia nevinovăţiei învinuitului sau
inculpatului.
2.8. Principiul publicităţii dezbaterilor judiciare

În Franţa, ca şi în Spania, Belgia, Italia, Germania există distincţie netă între prima fază
procesuală, căreia îi corespunde secretul pe care trebuie să-l păstreze doar organele judiciare, şi
care este unul profesional, întrucât ceilalţi participanţi pot informa presa; şi cea de-a doua, a
judecăţii, în care poate fi permisă, după obţinerea şi acordului părţilor, televizarea dezbaterilor.
Modelul american cunoaşte doar două îngrădiri ale publicităţii: ancheta poliţiei şi stabilirea
actului de acuzare de către marele juriu. Această deplinătate a publicităţii este contestată din ce
în ce mai acerb de juriştii americani şi datorită aducerii de atingeri prezumţiei de nevinovăţie.
Publicarea de relatări cu privire la cauze penale nesoluţionate definitiv poate avea un efect
negativ, indiferent de faza procesului în care se află. În acest sens, nu poate fi ignorată şi
mediatizarea dezbaterilor judiciare, care este susceptibilă să lezeze imparţialitatea judecătorilor,
deoarece o campanie de presă virulentă poate determina pe judecător să aibă anumite prejudecăţi,
ceea ce s-ar răsfrange negativ asupra prezumţiei de nevinovăţie.17
În Republica Moldova publicitatea, ca principiu al şedinţei de judecată, constă în
posibilitatea pe care o are orice persoană de a asista la desfăşurarea judecăţii, dând expresie
garanţiei instituţionale prin care se asigură că administrarea justiţiei este subiect al examinării de
către public şi contribuie la respectarea legii şi a persoanelor implicate.
Art. 6 al Convenţiei Europeane a Drepturilor Omului stabileşte că: “hotarârea trebuie să
fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului
pe întreaga durată a procesului sau a unei parţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii
publice ori al securităţii naţionale, într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor
sau protecţia vieţii private a parţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut

17
Alina Gentimir, Analele ştiinţifice ale universităţii “A. I. Cuza” Iaşi, Tomul LIII, Ştiinţe Juridice, 2007, pag. 59.
9
necesara de către instanţă, atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să
aducă atingere intereselor justiţiei”. Acest principiu este consacrat în Constituţia Republicii
Moldova, care la art. 117 stabileşte că “În toate instanţele judecătoreşti şedinţele de judecată sunt
publice. Judecarea proceselor în şedinţă închisă se admite numai în cazurile stabilite prin lege, cu
respectarea tuturor regulilor de procedură”,în Legea cu privire la organizarea judecătorească, la
art. 10 şi în Codul de procedură penală, la art. 18.

2.9.Limba de procedură şi dreptul la interpret

Procedura judiciară se desfăşoară în limba moldovenească. Persoanele care nu posedă sau

nu vorbesc limba moldovenească au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările
dosarului, de a vorbi în instanţă prin interpret.
Interpret, traducător este persoana care cunoaşte limbile necesare pentru interpretarea
semnelor celor muţi ori surzi sau traducere, precum şi terminologia juridică, nu este interesată în
cauza penală şi acceptă să participe în această calitate, el va fi desemnat în această calitate de
organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în cazurile prevăzute de Codul de
procedură penală.
Procedura judiciară se poate desfăşura şi în altă limbă, în condiţiile Legii cu privire la
funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova. În cazul când procedura judiciară
se efectuează în altă limbă, documentele procesuale judiciare se întocmesc în mod obligatoriu şi
în limba de stat. Actele instanţei de judecată şi alte documente procesuale, care, potrivit legii,
urmează a fi înmânate părţilor se vor traduce în limba lor maternă sau în altă limbă pe care o
cunosc.
Legislaţia procesual- penală prevede participarea obligatorie a apărătorului în cazurile când
inculpatul nu cunoaşte limba de procedură.
În acest fel, se exclude inegalitatea şi discriminarea naţională, folosirea limbii materne fiind
un element în plus ce exclude judecarea unor persoane care, neînţelegând obiectul acuzaţiilor nu
ar putea să se apere din cauza necunoaşterii limbii oficiale.18

2.10. Principiul folosirii căilor de atac în procesul înfăptuirii justiţiei

Necesitatea verificării activităţii desfăşurate de instanţele judecătoreşti şi a hotărârilor
pronunţate, astfel încat să nu dobândească autoritate de lucru judecat decât acele hotărâri ce
sunt conforme cu legea şi cu adevărul, a impus instituirea căilor de atac.
Importanţa căilor de atac pentru înfăptuirea justiţiei a determinat
înscrierea în Constituţia Republicii Moldova (art. 119) a principiului confor căruia „împotriva
hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi organele de stat competente pot exercita căile de
atac, în condiţiile legii”. Acest principiu, recunoscut ca drept fundamental al omului, este
consacrat şi de documente de drept internaţional. Astfel, Pactul internaţional referitor la
drepturile civile şi politice din 16 decembrie 1966 enunţă în art. 145 parag. 4 pct. 5 că „orice
persoană declarată ca răspunzând de săvârşirea unei infracţiuni are dreptul, în conformitate cu
normele prescrise de această lege, să ceară examinarea de către o jurisdicţie superioară a
declarării vinovăţiei sale şi a pedepsei aplicate”. Totodată, art. 13 din Convenţia pentru apărarea

18
Anatolie Bantuş, Igor Bantuş, Roman Staraşciuc, Elemente de drept public, Chişinău, 2008, pag. 409.
10
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale garantează „un recurs efectiv în faţa unei
instanţe naţionale” oricărei persoane ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de Convenţie au
fost încălcate, iar art. 2 parag. 1 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie prevede că „orice
persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea
declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o instanţă superioară”.
Căile de atac sunt mijloacele prevăzute de lege prin care organele de stat competente şi
părţile din proces promovează un control judecătoresc, în cadrul căruia se verifică hotărârile
judecătoreşti , în vederea desfiinţării acelor hotărâri care cuprind erori de fapt şi de drept şi a
înlocuirii lor cu hotărâri conforme cu legea şi cu adevărul19.
Raţiunea existenţei căilor de atac constă în realitatea, că scopul justiţiei nu poate fi atins
printr-o singura judecată care, ca orice activitate umana, poartă cu sine riscul erorii. Prin
folosirea căilor de atac recunoscute de lege, cauzele judecate sunt supuse controlului
judecătoresc al instanţelor ierarhic superioare. Căile de atac dau satisfacţie drepturilor şi
intereselor participanţilor la proces şi oricăror altor persoane ale caror interese legitime au fost
vătămate printr-un act al instanţei, devine astfel un mijloc distructiv, de înlăturare a actelor
nelegale şi netemeinice.
2.11. Egalitatea părţilor şi caracterul contradictoriu al dezbaterilor judiciare
Procesele se desfăşoară pe principiul contradictorialităţii şi egalităţii părţilor în drepturile
procedurale. Deoarece duelul dintre acuzare şi apărare, dintre pîrît şi reclamant apare evident şi
se manifestă în confruntarea de opinii şi argumente legate de modul în care urmează să se
soluţioneze cauza.
Contradictorialitatea presupune organizarea procesului astfel încît părţile şi ceilalţi
participanţi la proces să aibă posibilitatea de a-şi formula, argumenta şi dovedi poziţia în proces,
de a alege modalităţile şi mijloacele susţinerii ei de sine stătător şi independent de instanţă, de
alte organe şi persoane, de a-şi expune opinia asupra oricărei probleme de fapt şi de drept care
are legătură cu pricina dată judecăţii şi de a-şi expune punctul de vedere asupra iniţiativelor
instanţei.20
Principiul contradictorialităţii este foarte complex şi se manifestă prin următoarele laturi
principale.21
 stabilirea poziţiei procesuale a părţilor cu drepturi egale şi interese contrare în aşa fel
încăt să se realizeze egalitatea acestora, cu acordarea posibilităţii folosirii tuturor
mijloacelor legale de opoziţie faţă de punctele de vedere adverse;
 separarea principalelor funcţii procesuale în aşa fel încît apărarea, acuzarea, susţinerea
acţiunii civile, contestarea ei şi soluţionarea cauzei să fie atribuite unor subiecţi
diferenţiaţi.
În literature de specialitate s-a menţionat că principiul contradictorialităţii se întîlneşte în
raporturile dintre părţi şi în raporturile dintre părţi şi instanţă.22
Astfel acest principiu se manifestă în toate etapele judecăţii, excepţie făcînd deliberarea şi
pronunţarea hotărîrii. Contradictorialitatea se manifestă cu mult înaintea judecăţii , întrucît prin

19
Grigore Theodoru, Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998, p. 297
20
Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30.05.2003 , art. 26.

21
N. Volonciu, Drept procesual penal, ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1972, pag.325-326.
22
I. Stoienescu, S. Zilbeştein, Drept procesual civil.Teoria generală, Bucureşti 1983, pag.120.
11
cererea de chemare în judecată, formulată de reclamant, şi prin întîmpinarea pîrîtului, părţile îşi
fac cunoscute pretenţiile şi apărările, precum şi probele pe care doresc să le administreze pentru
dovedirea acestora. În cause penale la încheerea anchetei preliminare sunt prezentate toate
materialele dosarului penal pentru a le face cunoscute părţii vătămate, parţii civile, părţii
civilmente responsabile şi apărătorului său.
Un alt aspect al contradictorialităţii îl constituie faptul că probele se discută la ancheta
judecătorească şi respective nici o probă nu poate fi pusă la baza hotărîrii în cauză dacă nu s-a
acordat posibilitate de a o discuta.
Principiul contradictorialităţii se întîlneşte şi la judecarea căilor de atac, iar în cause civile
şi în faza executării silite.23
Deci instanţa care judecă pricina îşi păstrează imparţialitatea şi obiectivitatea, creează
condiţii pentru exercitarea drepturilor participanţilor la proces, pentru cercetarea obiectivă a
circumstanţelor reale ale pricinii.
Egalitatea părţilor în drepturile procedurale este garantată prin lege şi se asigură de către
instanţă prin crearea posibilităţilor egale, suficiente şi adecvate de folosire a tuturor mijloacelor
procedurale pentru susţinerea poziţiei asupra circumstanţelor de fapt şi de drept, astfel încît nici
una dintre părţi să nu fie defavorizată în raport cu cealaltă.
Nerespectarea acestui principiu în cursul judecăţii duce la nulitatea hotărîrii, întrucît se
încalcă şi alte principia fundamentale ale justiţiei, în special cel al dreptului la apărare.

2.12. Dreptul la apărare.

Unul dintre principiile fundamentale ale justiţiei este principiul garantării dreptului de
apărare, fiind nu numai o manifestare a statului de drept , dar şi o condiţie necesară pentru
realizarea eficientă a justiţiei.
Fiind unul dintre drepturile fundamentale ale cetăţenilor, dreptul la apărare este înscris
într-o serie de acte internaţionale care consacră aceste drepturi:
 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (1950) care în art. 6 punctul 3 lit. c prevede
că orice acuzat are, în special dreptul să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător
ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată
fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer.
 Carta Europeană a Drepturilor Omului prevăzând în art. 47 dreptul la un proces
echitabil, stabileşte că persoanele care nu au resursele necesare vor beneficia de
asistenţă judiciară gratuită în măsura în care un asemenea ajutor este necesar pentru
asigurarea accesului efectiv la justiţie.
Constituţia Republicii Moldova înscrie acest drept în art. 26 dîndu-i următorul conţinut:
 dreptul la apărare este garantat;

 fiecare om are dreptul să reacţioneze independent, prin mijloace legitime, la încălcarea

drepturilor şi libertăţilor sale.
 în tot cursul  procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din
oficiu.

23
Fl. Măgureanu, Drept procesual civil ediţia II-a, Bucureşti 1999, pag.42.
12
  Amestecul  în activitatea persoanelor care exercită apărarea în limitele prevăzute se
pedepseşte prin lege.

Unii autori apreciază că dreptul la apărare are un conţinut complex, manifestat sub trei
aspecte principale.24
1. Părţile au posibilitatea de a-şi asigura singure apărarea.
Astfel, învinuitul sau inculpatul beneficiază de o serie de drepturi procesuale care le dau
posibilitatea de a-şi asigura singuri apărarea:
„- învinuitul sau inculpatul are dreptul de a cunoaşte învinuirea şi de a o combate
prin probe;
- învinuitul sau inculpatul are posibilitatea să participe direct le efectuarea actelor de urmărire
penală şi la actele de judecată;
- învinuitul sau inculpatul are dreptul să i se prezinte materialul de urmărire penală;
- părţile pot exercita dreptul de apărare în cadrul dezbaterilor, pot exercita căi
ordinare de atac sau în unele condiţii căi extraordinare de atac”.25
Dreptul la apărare se acordă absolut tuturor învinuiţilor şi inculpaţilor. El poate fi realizat
personal sau prin intermediul unui apărător.
Aşadar, apărarea este o noţiune mai largă decât noţiunea de apărător, pentru că apărarea
poate fi efectuată fie personal de către învinuit sau inculpat, fie de apărătorul ales sau desemnat
din oficiu.
2. Obligaţia organelor judiciare de a avea în vedere, din oficiu aspectele favorabile părţilor.
3. Dreptul părţilor la asistenţă juridică
Astfel, asistenţa juridică este obligatorie:
- când învinuitul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de reeducare sau într-un
institut medical educativ,
- când este reţinut sau arestat chiar în altă cauză,
- când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale sau obligarea la
tratament medical chiar în altă cauză ori
- când organul de urmărire penală sau instanţa apreciază că învinuitul ori inculpatul nu şi-ar
putea face singur apărarea, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
Aşadar, dreptul la apărare şi accesul la justiţie sunt drepturi fundamentale, garantate de
constituţie şi tratatele internaţionale, şi care nu pot să depindă de nivelul economic al
justiţiabilului sau de resursele pe care le consideră suficiente statul.
În concluzie putem spune că încălcarea acestor drepturi sau tratarea lor necorespunzătoare
atrage nesocotirea dreptului la apărare.26

24
I. Neagu, Drept procesual penal, partea generală, Bucureşti, 1992, pag. 68-76

25
A. L. Lorincz Drept procesual penal, partea generală, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2006, pag. 65

26
I. Nistoreanu, Dreptul procesual penal, Bucureşti, 1998, pag.27.
13