Opera lui Niccolo Machiavelli, Principele a fost scris în 1513, în doar câteva săptămâni şi este dedicată

lui Lorenyo de Medici Magnificul şi a avut iniţial titlul de De Principatibus.

Încercînd să intre în graţiile lui Lorenzo Magnificul, Machiavelli îi trimite acestuia o scrisoare în care îşi
motivează scrierea lucrării Principele. “…nu aş voi să se judece prea mare încredere în sine faptul că un om
de condiţie joasă şi umilă îndrăneşte să trateze despre guvernarea principilor şi să dea reguli cu privire la
aceasta; căci aşa precum cei care desenează locuri din natură se aşează jos în câmpie spre a putea privi cu
atenţie înfăţişarea munţilor şi a înălţimilor, iar pentru a cunoaşte văile se urcă sus pe culmi, tot astfel,
pentru a cunoaşte bine firea popoarelor, trebuie să fii tu însuţi principe, după cum pentru a o cunoaşte pe
aceea a principilor trebuie să fii om din popor ”.
Autorul, Niccolo Machiavelli, a fost intelectualul cel mai reprezentativ al epocii sale. Umanismul
mahiavelian creator de state a deschis o imensă perspectivă. Cunoscând istoria, legile ei, Machiavelli este
conştient că numai în cadrul ei real se poate ameliora destinul întregii omeniri, precum şi al omului
individual.
Astfel, Principele este un mic tratat care a făcut ocolul lumii şi despre care s-au scris biblioteci întregi.
Acest tratat este în realitate o sumă de reguli, de norme, de sfaturi pentru un bun conducător al acelori
vremuri “Un Principe nu trebuie să aibă alt ţel, nu trebuie să se gândească la altceva, nu trebuie să înveţe
altceva decât războiul, cu regulile şi disciplina lui, pentru că el este singura artă necesară celui care
conduce”.
Stilul operelor lui Machiavelli este şi o adevărată bătălie, dusă de către autor împotriva cuvintelor, pentru
ordonarea lor într-o arhitectură care poate aminti uneori de caracteristicile prozei latine. În Principele,
aceasta luptă cunoaşte supremul său triumf. Sinceritatea pasională care l-a caracterizat în gândire,
tentativele reuşite de a nota imediat, de a o transcrie impresia în expresie exactă şi precisă, urmată de
viziunea clara, niciodata confuză, a planului unei lucrări, au făcut într-adevăr din Machiavelli un maestru al
stilului literar, caracteristic italian, care cu greu va putea să fie vreodată depăşit.
Expunerea clară a faptelor, determinată de riguroasa sa logică, găseşte imediat o formă corespunzătoare,
fără atificii, rapidă, nervoasă naturală în marea ei sobrietate. 
Om al epocii sale, reprezentant al ideilor contemporane, al nestinsei Renaşteri, Niccolo Machiavelli l-a
putut avea model pe Cezar Borgia, figură politică centrală din Cinquecento, simbolul forţei care vrea să
domine.
Esenţa cărţii este reprezentată de modul de comportare al principelui cu supuşii şi prietenii săi. În primele
unsprezece capitole, se va judeca şi analiza adevărul efectiv, dezvoltându-se celebra teză machiavielliană
conform căreia un principe este mai bine să fie temut sau iubit. Niccolo Machiavielli susţine că întrucât
“este greu să împaci aceste două lucruri, este mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit ”.
Un alt subiect asupra căruia autorul revine în mai multe capitole şi asupra căruia insista îl reprezintă
modurile prin care poţi ajunge principe. Fie că este ereditar, fie ca dintr-un simplu particupar să ajungi
principe, fie să fii numit şi susţinut de către una din părţi (armată sau poporul), tema este dezbătută cu lux
de amănunte.
În statele ereditare şi care s-au obişnuit cu familia principelui lor, greutăţile întâmpinate în păstrarea lor
sunt cu mult mai mici decât în principatele noi, deoarece este de ajuns să nu te îndepărtezi de felul de
guvernare al strămoşilor şi să actionezi în acelaşi timp fără grabă şi potrivit nevoilor care se ivesc; aşadar,
un principe de acest fel, adică ereditar, dacă este priceput, şi nu numai atât, va putea să-şi păstreze
întotdeauna autoritatea, afară de cayul când s-ar ivi cineva neaşteptat şi deosebit de puternic care să i-o
răpească.
În ceea ce priveşte principatele noi, în care principele este nou există posibilitatea ca greutăţile pe care le va
întâmpina pentru păstrarea lor să fie mai mari sau mai mici, în funcţie de priceperea acestora. Totuşi, după
cum susţine şi Niccolo Machiavelli, dacă ar reuşi să devină principe din simplu particular, lucru care
presupune fie însuşiri personale, fie însuşiri norocoase reduce mult din respectivele greutăţi. Cu toate
acestea, cei care reuşesc să păstreze cel mai mult puterea sunt cei care au fost ajutaţi de împrejurările
favorabile.
Principele
Articol principal: Principele.
De-a lungul carierei sale, Machiavelli a căutat să creeze un stat capabil de a rezista atacurilor externe.
Scrierile sale tratează principiile pe care este bazat un asemenea stat și modalitățile prin care aceste
principii pot fi implementate și menținute. În opera sa cea mai cunoscută, Principele (1513), descrie
metodele prin care un principe poate dobândi și menține puterea politică. Acest studiu, care a fost privit,
adeseori, ca o sprijinire a tiraniei și despotismului unor conducători, precum Cesare Borgia, este bazat
pe credința lui Machiavelli că un suveran nu este constrâns de normele etice tradiționale: “Se pune
astfel problema dacă este mai bine să fii iubit decât temut, sau invers. Răspunsul este că ar trebui să fii
și una și alta; dar întrucât este greu să împaci aceste două lucruri, spun că, atunci când unul din două
trebuie să lipsească, este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit.” În viziunea sa, un principe
ar trebui să fie preocupat doar de putere și să se supună doar regulilor care duc spre succes în acțiunile
politice. Machiavelli credea că aceste reguli pot fi descoperite, prin deducție, din practicile politice ale
vremii, ca și ale perioadelor anterioare.
Principele (în original în italiană: Il Príncipe) este cea mai cunoscută lucrare a lui Niccolò Machiavelli.
A fost scrisă în 1513, pe cînd se afla exilat în San Casciano, acuzat fiind de complot împotriva familiei
Medici, și publicată în 1532, la 5 ani după moartea autorului. Prin suma de reguli,
de norme, sfaturi despre putere și despre cum poate fi ea păstrată și amplificată, lucrarea poate fi
asemuită unui tratat despre guvernare și despre modul în care un principe trebuie să guverneze.
Lucrarea a fost scrisă de Machiavelli în doar câteva săptămâni și este dedicată lui Lorenzo al-II-lea de
Médici fiul lui Pedro al-II-lea de Médici cu speranța de a-și recîștiga postul de Secretar al Republicii și
a avut inițial titlul De Principatibus.Este vorba,fara îndoiala,de lucrarea cea mai cunoscută a
autorului,aceea din care s-au născut substantivul "machiavelism" și adjectivul "machiavelic".
În pofida înțelesului peiorativ care i se dă termenului "machiavelic" acesta nu este altceva decît o
recunoaștere a psihologiei umane,un consens și înseamnă pragmatism,inclusiv foarte mulți oameni de
afaceri au extrapolat multe din ideile sale.
[modificare]Istoricul lucrării
Prima mențiune despre această lucrare este făcută într-o scrisoare datata 10 decembrie1513 adresată
prietenului Francesco Vettori,drept răspuns la o alta a celui din urmă care descria viața sa în Roma și
care îi cerea vești lui Machiavello despre viața sa în San Casciano.Acesta din urmă răspunde povestind
aspecte banale despre viața sa la cîmp și vorbind în același timp despre studiile sale,declară că a compus
un opuscul intitulat "De principatibus".
Este o lucrare redusă ca volum,care nu poate fi înscrisă într-un gen definit deoarece nu are
caracteristicile unui adevărat tratat.De aceea este considerată o lucrare de caracter divulgativ.
Întreaga lucrare a fost elaborată în a doua jumătate a anului 1513 cu excepția Dedicației și a ultimului
capitol,care au fost compuse la cîțiva ani după aceea.Prima ediție a cărții datează din 1532.Principele se
compune dintr-o dedicație și douăzeci și șase de capitole de diverse lungimi,ultimul capitol constînd în
sfătuirea Médici-lor să accepte tezele abordate de către text și să elibereze Italia de "barbari".
Cartea tratează despre modul în care se poate acapara,menține și întări un principat,guvernul unui oraș
sau regiune și distinge între diferite strategii,în funcție de anumite criterii.Între acestea regăsim:

 felul în care s-a cîștigat puterea

(cucerire militară,alegeri populare,intrigi curtezane...),

 forma anterioară de guvernare (alt principe cu sau fără curte,o republică...)

 relația între principat și principe (de aceeași cultură și limbă sau diferite,sau posesia unui
singur principat sau a mai multora)
 tipul de armată de care dispune (proprie sa de mercenari)
Argumentele se bazează pe o formă crudă de utilitatism egoist,cu singurul scop de a menține
principatul. Sfaturile către principi,se bazează pe experiența regatelor și imperiilor anterioare,în
special cea din Imperiul Roman și pe cea a diferitelor războaie între
"principatele" Franței și Italiei.Autorul se bazează atît pe exemplele negative cît și pe cele
pozitive pentru a demonstra valabilitatea sfaturilor sale.
Există o ediție comentată de către Napoléon Bonaparte pe parcursul mai multor etape ale vieții
acestuia, înainte de Bătălia de la Waterloo,cînd a fost înfrînt de către prusaci.
 Încercând să intre în grațiile lui Lorenzo Magnificul, Machiavelli îi trimite acestuia o scrisoare
în care își motivează scrierea lucrăriiPrincipele. Iată un fragment din această scrisoare:
...nu aș voi să se judece drept prea mare încredere în sine faptul că un om de condiție joasă și umilă
îndrăznește să trateze despre guvernarea principilor și să dea reguli cu privire la aceasta; căci așa
precum cei care desenează locuri din natură se așază jos în câmpie spre a putea privi cu atenție
înfățișarea munților și a înălțimilor, iar pentru a cunoaște văile se urcă sus pe culmi, tot astfel, pentru
a cunoaște bine firea popoarelor, trebuie să fii tu însuți principe, după cum pentru a o cunoaște pe
aceea a principilor trebuie să fii om din popor.
[modificare]Structura cărții
Lucrarea este împărțită în 26 de capitole care pot fi grupate astfel:

 clasificarea statelor după tipul lor (capitolul I)

 modul în care statele pot fi cucerite și păstrate (capitolele II - XI)
 analiza problemelor militare cu care se confruntă statele (capitolele XII - XIV)
 ce trebuie să facă un principe pentru a-și păstra puterea (capitolele XV - XXII)
 despre eliberarea și unificarea Italiei (capitolele XXIII - XXVI)
[modificare]Clasificarea statelor
Ca sisteme de guvernare Machiavelli distinge între republică și principat. Principatele, la rândul lor, pot
fi, conform acestuia, ereditare sau noi.
[modificare]Despre cucerirea și păstrarea statelor
[modificare]Principate ereditare
Principate ereditare sunt principatele a căror guvernare se află în mâna unor familii de mai multe
generații. Ceea ce trebuie să facă principele pentru a păstra principatul este să nu se îndepărteze de felul
de guvernare al strămoșilor și să-și îndrepte acțiunile, fără grabă, conform scopurilor sale.
Principatul ereditar depinde de priceperea principelui și de capacitatea acestuia de a se apăra de un
potențial pretendent la tron. Avantajul principilor cu ani mulți de domnie este că amintirea schimbărilor
se estompează și nimeni nu va mai cere schimbări și înnoiri.
[modificare]Principate mixte
Atunci când un principat nu este în întregime nou, ci este format prin alipirea altor principate el este
numit principat mixt. Dificultățile unui astfel de principat izvorăsc, în principal, din natura indivizilor:
oamenii se ridică împotriva vechii guvernări și acceptă o nouă guvernare până în momentul în care
realizează că cea nouă este "mai rea" decât cea trecută.
Pentru păstrarea principatului principele are nevoie de locuitorii ei: oricât de puternic ar fi
cineva prin forța armelor lui pentru a ocupa o țară el are, totuși, întotdeauna nevoie de
ajutorul locuitorilor ei.
Un alt aspect esențial în păstrarea principatelor noi este păstrarea vechilor condiții și a
moravurilor;
Principe este un mic tratat care a facut ocolul lumii şi  despre care s-au scris biblioteci întregi. Acest
tratat, care este în realitate o suma de reguli, de norme, de sfaturi, un fel de memorial, poate fi considerat
ca un adevărat program de redeşteptare naţionala, ca un act de încredere în destinul propriei patrii.
Niccolo Machiavelli a fost intelectualul cel mai reprezentativ al epocii sale. Umanismul machivelian
creator de state a deschis o imensă perspectivă. Cunoscând istoria, legile ei, Machivelli este conştient ca
numai în cadrul ei real se poate ameliora destinul întregii omeniri, precum şi al omului individual. Om al
epocii sale, reprezentant al ideilor contemporane, al nestinsei Renaşteri, Niccolo Machiavelli l-a putut
avea model pe Cesare Borgia, figura politică centrală din Cinquecento, simbolul forţei care vrea sa
domine.
O imensă dezbatere, de-a lungul celor cinci secole care au trecut de la naşterea scriitorului, a oscila între
doi poli adverşi. Într-o parte pendulau afirmatorii “machiavellismului”, cuvânt sinonim cu amoralitatea
politica, iar de partea cealaltă erau susţinătorii figurii austerului republican, teoreticianul raţiunii de stat
(cu toata duritatea ei uneori conjuncturală), a interesului colectiv al patriei care poate predomina orice
interes individual.
Scris in 1513, tratatul a fost dedicat: “Ad magnificum Laurentium Medicem, fiul  lui Pietro dei Medici,
nepot al unui alt Lorenzo, Magnificul”. Primele unsprezece capitole comentează tipurile de principate
care exista, ereditare, cucerite. Principatelor ecleziastice care au caracteristici propriile este dedicat un
capitol special. Trei capitole ulterioare tratează despre acţiunile de cucerire şi de consolidare ale
principatelor (statului). Acesta se opune cu fermitate folosirii trupelor de mercenari, care, după părerea
lui, nu au nimic în comun cu interesele naţionale ale unui stat. Nucleul cărţii  îl constituie modul de
comportare al principelui cu supuşii şi prietenii săi. In aceste capitole, se va judeca şi analiza adevărul
efectiv, dezvoltându-se celebra teza machiavelliana conform căreia un principe este mai bine sa fie
temut sau iubit. Niccolo Machiavielli susţine ca întrucât “ este greu sa împaci aceste două lucruri , este
mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit”.
Un alt subiect asupra căruia autorul revine în mai multe capitole şi asupra căruia insistă îl reprezintă
modurile prin care poţi ajunge principe. Fie că este ereditar, fie că dintr-un simplu particular să ajungi
principe, fie să fii numit şi susţinut de către una din părţi (armata sau poporul), tema este dezbătuta cu
lux de amănunte.
În ceea ce priveşte principatele noi, în care principele este nou există posibilitatea ca greutăţile pe care le
va întâmpina pentru păstrarea lor sa fie mai mari sau mai mici, în funcţie de priceperea acestora. Totuşi,
după cum susţine şi Niccolo Machiavielli, dacă ar reuşi să devină principe din simplu particular, lucru
care presupune fie  însuşiri personale, fie împrejurări norocoase reduce mult din respectivele greutăţi.
Cu toate acestea, cei care reuşesc să păstreze cel mai mult puterea sunt cei care au fost ajutaţi de
împrejurările favorabile.
De asemenea ajung să fie principi aceia cu însuşiri deosebite. Aceştia obţin principatul cu greutate dar îl
conduc cu uşurinţă, “iar greutăţile pe care le întâmpină în cucerirea lui decurg din legiuirile şi
orânduirile noi pe care sunt nevoiţi să le introducă pentru a-şi întări statul şi a-şi asigura stăpânirea. În
acest caz exemplele sunt multe, dar dintre ele se remarcă cel al lui Hieron din Siracuza care a fost atât de
capabil încât s-a scris despre el că: “quod nihil illi deerat ad regnandum praeter regnum“ – “deoarece
nimic nu-i lipsea pentru a domni în afară de un regat".
Au mai fost incluşi principi care se sprijineau doar pe voinţa şi pe soarta norocoasă a acelora care le-au
dat puterea acestea fiind însă nestatornice şi schimbătoare. Aceştia nu-şi păstrau locul deoarece nu erau
oameni capabili şi inteligenţi să comande.
Cu toate acestea există însă şi moduri nu tocmai obişnuite de a prelua conducerea unui principat şi
anume crima şi nelegiuirea. Şi aceste tipuri sunt exemplificate însă nu sunt la fel de plăcute auzului ca şi
celelalte, acestea sfârşindu-se tragic, existând însă şi câteva excepţii.”.  Cruzimile sunt rău folosite
atunci când sunt puţine la început, iar cu  vremea se înmulţesc în loc să dispară. Puţini sunt aceia care
reuşesc să găsească o cale de scăpare. Niccolo Machiavielli încearcă să imprime o părere personala
cititorului: “Acela care ocupă un stat trebuie să se gândească dinainte la toate cruzimile pe care va fi
nevoit să le săvârşească şi pe toate să le facă dintr-o data, pentru ca să nu fie nevoit să le repete în
fiecare zi …”
Dacă am discuta despre principi, şi modalităţile lor de conducere, vom aduce în discuţie, cum a făcut-o
şi Niccolo Machiavielli, principatele, care sunt create fie “prin voinţa poporului, fie a celor mari”, în
funcţie de prilejurile oferite. Ajuns principe datorită “celor mari”se menţine mai greu în funcţie decât cel
care a ajuns datorită poporului. În aceste circumstanţe, se ajunge în momentul în care cei mari îşi dădeau
seama că nu pot să reziste poporului şi aduceau un principe la adăpostul cărui îşi satisfăceau poftele.
Poporul de asemenea, văzând că nu poate să se împotrivească celor mari, la rândul lui, acorda faimă şi
stimă unuia singur şi-l făcea principe pentru ca acesta, cu puterea lui, să-l apere.

Primul mare filosof politic al Renasterii a fost Niccolo Machiavelli (1469-1527). Faimoasa sa
lucrare „Principele” se deosebeste de departe, de toate celelalte scrieri politice ale acelor timpuri fiind
concentrata asupra problemelor practice ale monarhilor aflati la putere, mai mult decat sursele
speculative ce incercau sa explice fundamentele autoritatii politice. Astfel, este o expresie a realpolitik-
ului, care este politica guvernamentala.
 Machiavelli s-a nascut la Florenta, in momentul in care Italia se afla intr-un mare haos politic,
fiind divizata intre patru orase-state dominante, fiecare dintre acestea aflandu-se la mila puternicelor
guverne straine din Europa. Din 1434, Florenta a fost condusa de catre instarita familie Medici.
Conducerea lor a fost intrerupta temporar de o miscare de reforma, inceputa in 1494, timp in care tinarul
Machiavelli a devenit un important diplomat. and in 1512, familia Medici a recastigat puterea, cu
ajutorul trupelor spaniole, Machiavelli a fost torturat si izgonit din viata publica. Pentru urmatorii 10
ani, acesta s-a devotat scrierii istoriei, filosofiei politice si chiar piese de teatru. In final a recastigat
favorurile familiei Medici si a fost rechemat la indatoririle publice pentru ultimii doi ani ai vietii sale.

Cea mai importanta lucrare a sa a fost „Il Principe”,scrisa in 1513 si publicata abia dupa
moartea sa in 1532. Ea a provocat controverse imediate si curand a fost condamnata chiar de catre Papa
Clement al VIII-lea.

Caesar Borgia, un aristocrat spaniol devenit cunoscut si totodata dispretuitul tiran al regiunii
Romagna din nordul Italiei. In timpul primilor ani ca diplomat, Machiavelli a intrat in conctat cu C.
Borgia si a fost martorul modului ferm in care acesta isi conducea politica. A devenit Borgia pentru
Machiavelli, modelul „Printului” ? Unii cititori, l-au vazut initial pe „Print” ca un satir al regulilor
absolute precum Borgia, care a aratat uratenia puterii arbitrare. Oricum aceasta teorie a cazut in 1810,
cand a fost descoperita o scrisoare a lui Machiavelli in care dezvaluie ca a scris aceasta lucrare pentru a
se impaca cu sine insusi in ceea ce priveste conducatorii Florentei, familia Medici. Pentru a elibera Italia
de influenta guvernelor straine, Machiavelli explica ca puternicele guverne italiene sunt importante chiar
daca ele sunt absolutiste.

Definit ca descoperitorul si fondatorul unei noi stiinte, cea a politicii, ca forta fi forma
autonoma de gandire, Machiavelli nu a fost niciodata un teoretician abstract, existand intodeauna o
stransa legatura intre experientele practicii sale ca diplomat si cetatean si ideatia sa teoretizanta.

Respingand idealitatile transcedentale ale trecutului, formand din om centrul vietii spirituale,
scriitorul italian a fost si un om politic de actiune.

Scrierile sale riguros logice, aliaza intotdeauna pasiunea cu curgerea dialectica, in apararea
omului care isi poate afla in el insusi justificarea existentei, atunci cand nu este neutru, ci participant
activ in lupta impotriva destinului care ii este adesea advers.

<Omul machiavellian> este acea creatie istorica cizelata de umanism, care se poate

dimensiona, urmarind legi proprii, dandu-si un chip dupa vointa individuala si care-si poate crea
propriul destin. Aceasta este clara determinare a unei conceptii integral umaniste si a carei patrunderi
din partea cititorului atent poate sfarama conceptia apriorica despre machiavellism.

Cultul "virtutii" este un alt postulat al Renasterii, caruia Machiavelli ii acorda o atentie
deosebila, ceea ce il defineste pe acesta inca o data ca om sinteza al contemporaneitatii sale. "Virtu" era
in conceptia lui Machiavelli este acea energie virila, tensionata, transformatoare a destinului uman,
individual sau colectiv.

Pentru fondatorul Stiintei Politice, valoare suprema a omului activ consta in constiinta lui
politica, idee dominanta in intreaga sa opera si atat de actuala oricand in lume, indiferent de timp si
spatiu. Identitatea Principelui se manifesta in realitatea conjuncturii vietii politice, cautand, educativ, ca
pasiunile umane sa fie transformate in virtuti cetatenesti.

Armonia este legea acestei identitati morale catre care aspira Principele machiavellian, este
Simbolul intregii sale opere si apartine desigur Renasterii.

Machiavelli, precursorul patriotismului si a Italiei moderne, calator si martor al starilor de fapt

din marile monarhii vest-europene, si-a putut da seama de acest fenomen capital, al trecerii de la
principatele feudate spre aceste moderne formatii statate, simbol al unitatii unei natiuni si sa doreasca
implinirea acestui ideal politic si in Italia, care desi maestra a literelor si artelor, se putea afla, prin
divizarea ei politica si fragmentarea feudala statala, prada usoara pentru marile monarhi inarmate cu
armele fortei brute. De aceea se poate afirma ca intreaga viata si opera a lui Niccolo Machiavelli este un
lung strigat de chemare pentru constituirea visului national italian.

O imensa dezbatere a avut loc intre doi pali adversari: pe de o parte erau afirmatorii
"machiavellismului" (sinonimul amoralitatii politice), iar de cealalta parte sustinatorii figurii austerului
republican, teoreticianul interesului colectiv al Patriei care poate domina orice interes individual. Il
Principeeste un mic tratat, o suma de reguli si sfaturi, un fel de memorial, un program de redesteptare
national, de incredere in destinul propriei patrii si a viitorului sau luminos.

Sfaturile pe care Machiavelli le indreapta spre ipateticul, idealul Principe, nu sunt nimic
altceva decat sinteza intregii practici politice analiza experientei sale obtinute in urma indelungilor sale
calatorii in misiuni, substanta esentiala fiind ideea italiana. Aceasta gandire isi are originea in adanca
convingere ca politica are propriile reguli fundamentale de actiune, in general incompatibile cu cele ale
vietii comune. O actiune statala salutara pentru intreaga comunicate si care concura la bunastarea
Statului, isi poate crea propria morala, propriul univers etic. Unica determinanta morala si unica
discriminare dintre bine si rau, dintre ce e just si injust este ratiunea de Stat. Trecutul istoric al Romei
precum si cele mai importante monarhii occidentale, cel ale Frantei si al Spaniei, a fost motorul luptei
duse de catre Machiavelli cu ajutorul artei si literaturii pentru infaptuirea visului de unitate al Italiei. O
figura marcanta a gandirii sale l-a avut Cesare Borgia, un model pe care Machiavelli l-a urmat, un
simbol adevarat al fortei care vrea sa domine.

In tratat Machiavelli expune pe larg conceptia sa privind istoria ca o consecinta a activitatii

umane, opera omului si a personalitatii sale energice si dinamice, faptul istoric stand doar in forta
lucrurilor. Forta naturala si forta ratiunii sunt singurele elemente motrice ale artei de a guverna, a
politicii. Doar dirijand aceste "forte ale realitatii" si intelegand lumea reala - nu etica - inseamna pt
Machiavelli a guverna.

Scris in anul 1513, "Il Principe" i-a fost dedicat lui Pietro dei Medici, nepotul lui Lorenzo,
Magnificul. Cu claritatea de care da dovada, Machiavelli surprinde si comenteaza toate tipurile de
principate existente: principate ereditare, cucerite, ecleziastice. Urmareste foarte bine modul de
consolidate al Principatelor, adica de formare propriu-zisa a Statelor. Doreste cu ardoare de creare a
militiilor(armate) nationale prin care el vede mantuirea Italiei, opunandu-se folosirii mercenarilor,
stipendatilor, ce n-aveau nimic in comun cu interesele nationale ale unui stat.

Machiavelli trateaza modul de comportare al Principelui fata de supusii si prietenii sai

urmarind, judecand si comentand adevarul efectiv al faptelor pentru care oamenii, principii sunt laudati
saublamati, despre bunatatea sau cruzimea lor.

Dupa ce arata cum trebuie sa se comporte principii pentru a nu fi urati, dispretuiti, Machiavelli
arata modul in care acestia treuie sa se faca stimati, actiunile pe care trebuie sa le intreprinda.

Acest tratat contine doua parti simetrice: cea descriptiva, de enumerare si caracterizare a
principatelor, si cea in care Machiavelli, sintetizand intreaga sa experienta, stabileste norme
fundamentale pentru arta de a guverna.

Autorul patrunde in miezul problemelor italiene, cautand sa analizeze de ce principii Italiei si-
au pierdut statele-modul in care se poate rezista soartei, potrivnice, adverse. Lanseaza un indemn la
eliberarea Italiei din mainile barbarilor.

In final Machiavelli realizeaza un adevarat imn national, clameaza intreaga Italie, intreaga
mare mandrie a spritului si poporului italian ce daruise lumii intregi miracolul Renasterii.
 Modul in care Machiavelli scrie, aceste pagini, cu inflacararea unui revolutionar Iacobin, a
placut foarte mult iluministilor si revolutionarilor francezi, creand un vast ecou in intregul
Resarqimento, epoca de redesteptare nationala.

Machiavelli analizeaza minutios marile personalitati de stat ale Antichitatii, ale caror
caracteristici le v-a cauta si in lumea contemporana. Tipul eroului in conceptiile sale este cel care
intelege legile si regulile vietii si societatii in care este plasat, folosind aceste legi ca instrument in
edificarea propriei sale gandiri. Eroul ce domina regulile logicii uneori crude, nu poate fii altcineva
decat fermul Cesare Borgia, adversarul lui Piero Soderini, sufletul slab. Intr-o astfel de lume logica,
responsabilitarea etica a Pricipelui este totdeauna legata de scop in sine si de finalitatea victorioasa a
actiunii lui. Aceasta realizandu-se fara a se tine seama de mijloacele care pot fi utilizate. Scopul final
este unica tinta dorita de Principe, care are rolul de a apara, mentinand unitatea statului prin orice mijloc
necesar (forta, viclesug, sperjur) si oricande nevoie. El trebuie sa fie bine inarmat, oricand gata de
actiune. Remarca amara pe care o face acum Machiavelli referitor la "profetii dezarmati", este ca unica
lege, pentru aceia care guverneaza este generata de necesitate. Raul este necesar uneori pentru guvernare
atunci cand exista prea multa coruptie. Doar in plan absolut, ideal, morala poate lupta impotriva fortei,
relevand ca problema cruciala al politicii este cea a virtutii si nu a moralei, adica a capacitatii, a energiei,
a talentului. Politica nu este o stiinta divina ci una pamanteana.

Mintea lui Machiavelli a fondata si dezvoltat aceasta stiinta nou, definindu-i obiectul, metoda
si legile care o guverneaza, studiind desfasurarea proceselor social-politice in evalutia lor umana. Aceat
lucru l-a facut pe Vincenzo Gioberti sa-l denumeasca pe drept cuvant un Galigeo al politicii.

Etica nu se aliaza cu politica, ramanand o aspiratie ideala intr-un viitor utopic.

Fortele reale ca morala umana si religia erau lucruri de care Il Principe trebuia sa tina seama,
fiind aspecte foarte importante in orice context, indiferent de timp si spatiu. Mantuirea in sine nu este
rugaciunea i forta, coordonarea actiunii cu realitatea insemnand virtute. El concluzioneaza ca unele
virtuti il vor conduce pe Principe catre propria dstrugere, pe cand unele "vices" il vor ajuta sa
supravietuiasca.

Machiavelli era constient de originalitatea teoriilor sale, afirmand despre sine ca este un
explorator, un deschizator de drum nou.

El a inventat, telescopul politic descoperind astfel constelatia statelor si legile miscarii lor
armonioase.