Descantec

de Tudor Arghezi
-comentariu literar-

Tudor Arghezi, poet, prozator si publicist roman, este considerat un “clasic al viitorului”
(Al. George) si al doilea cel mai mare poet roman dupa Mihai Eminescu datorita originalitatii si
varietatii operei sale.
Poezia “Descantec” a fost publicata in anul 1927 in volumul “Cuvinte potrivite” si releva
viziunea poetului asupra universului cognitiv si dimensiunii axiologice a acestuia.
Tema abordata in discursul liric este una de circulatie universala, si anume tema
cunoasterii si a misterului. Motivele, insa, sunt inedite si confera poeziei o unicitate si o
originalitate specific argheziene: lacatul care este mijlocitorul dintre fiinta si cunoasterea
absoluta, elementul caruia aceasta i se adreseaza ex abrupto si “incaperea” sau lumea la care
nu oricine are acces, avand chiar conotatie ezoterica, reprezentand, totodata, scopul final al
fiintei.
Titlul operei este constituit dintr-un singur substantiv comun si are doua acceptii. In sens
denotativ, descantecul este o formula magica, de obicei in versuri, care, fiind rostita si insotita
de anumite gesturi, se crede ca poate dezlega farmece sau vindeca boli. Cu sens conotativ,
acesta este o metafora a intregului text poetic, sugerand o incantatie pentru a deschide poarta
spre lumea necunoscuta si aparent intangibila si a facilita accesul in aceasta.
In incipitul primului vers al discursului liric se remarca invocatia retorica “Lacate” ce
sugereaza dorinta omului de a spulbera misterele lumii. Simbolurile “cheia” si “pazitorul”
sugereaza claustrarea, singuratatea si frustrarea fiintei fata de faptul ca se simte privat de
cunoasterea ce sta sub semnul oniricului:”La usa marelui meu vis”.
Metafora “fundul noptii” semnifica abisul gnoseologic, transcendental, ce apara misterul
cu puterea “lacatului”. “Comorile albastre”, tot o metafora plasticizanta, poarta sugestia
cromatica a spiritualitatii, meditatiei si absolutului, senzatia de frig semnificand sacrificiul pe
care omul trebuie sa il faca pentru a dobandi cunoasterea suprema. Pe de alta parte, “comorile”
reprezinta scopul greu de atins.
Pasii sunt ecouri ale lumii exterioare ce se disipa la scurt timp dupa ce rasuna in constiinta
si mintea fiintei. Metaforele plastice “(…) atarna din vazduh glicine/Si, de pe bolti, zorele/Si
muguri si ciorchini de stele” aduc in prim-plan elementele mistice ale lumii de dincolo de usile
inchise.
In secventa ce urmeaza, “scanteia”, simbol pentru bazele cunoasterii, este cea care ii
permite omului sa ajunga la “lumina”, metafora a cunoasterii propriu-zise, ce il va ajuta pe
acesta sa perceapa intr-o maniera superioara ceea ce il inconjoara.
 In finalul poeziei se readuce ideea de “bezna”, corelata cu “fundul noptii” din prima parte
a textului poetic. Descantecul se pare ca incepe sa-si faca efectul intrucat “lacatul simte si
tresare”, insa are loc o alta invocatie retorica, “Stea”, ce contine un element al lumii cosmice,
plasand dorinta pe o treapta inalta, desi finalitatea, patrunderea in incaperea greu accesibila
omului prozaic, a ramas aceeasi.
Din punct de vedere morfologic, se remarca utilizarea verbelor la timpul prezent (“se
apropie”, “atarna”, “aseaza” etc.) ce reprezinta intensitatea trairii si pune in prim-plan clipa
prezentului fata de trecut sau viitor, conferind discursului liric o valoare omnitemporala. Din
punct de vedere stilistic, este notabil imaginarul poetic bogat si multitudinea figurilor de stil, cu
precadere a metaforelor, iar din punct de vedere structural, poezia este alcatuita din douazeci
si doua de versuri cu rima imperecheata si masura variabila.
In concluzie, “Descantec” de Tudor Arghezi este o inovatie in lirica romaneasca in special
prin elementele moderniste si insolite ce confera discursului liric o unicitate si o originalitate
aparte.

Slujitoru Andreea-Elena
Clasa a XII-a E
Colegiul National “Nicolae Grigorescu”