INSOLVENȚA – CONDIȚIE ESENȚIALĂ PENTRU

APLICAREA PROCEDURII

Conceptul de insolvență este cunoscut încă din antichitate și reprezintă

imposibilitatea debitorului comerciant de a face față obligațiilor sale de plată,
imposibilitate pusă pe seama lipsei de disponibilități bănești.
Debitorul falit era în trecut considerat vinovat pentru eșecul în afaceri, el fiind
tratat cu dispreț sau chiar decăzut din anumite drepturi comerciale și civile.
De-abia în perioada contemporană începe să fie luată în considerare ideea că nu
este neapărat vina debitorului pentru circumstanțele nefavorabile în care se afla, ci mai
degrabă a contextului economic.
Astfel a fost concepută o noua procedură care vine în ajutorul debitorului, îi oferă
o a doua șansă, și anume procedura de redresare judiciară. În cazul în care nici
această redresare nu dă roade intervine ultima etapă, falimentul.
Noul concept a fost configurat pentru prima oară prin Legea 64/1995 privind
procedura reorganizării judiciare și a falimentului, mai apoi prin Legea 85/2006 privind
procedura insolvenței, iar în prezent este reglementat prin Legea 85/2014 privind
procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.
Potrivit Art.5, punctul 29 din Legea 85/2014 insolvența este acea stare a
patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești
disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile, astfel:
a) insolvența debitorului se prezumă atunci când acesta, după 60 de zile de la
scadență, nu a plătit datoria sa fată de creditor; prezumția este relativă;
b) insolvența este iminentă atunci când se dovedește că debitorul nu va putea plăti la
scadență datoriile exigibile angajate, cu fondurile bănești disponibile la data scadenței.
Starea de insolventa corespunde, așadar, incapacității de plata a debitorului,
datorata lipsei disponibilităților bănești necesare efectuării plații. Nu se confunda cu
refuzul de plata; de exemplu, debitorul care refuza efectuarea plații pentru
nerespectarea conditiilor de calitate convenite pentru marfa ce i-a fost livrata nu poate fi
considerat in insolventa. In schimb, este in insolventa daca neplata se datorează strict
lipsei lichidităților bănești necesare. Spre deosebire de insolventa, starea de
insolvabilitate corespunde unui dezechilibru financiar produs in patrimoniul debitorului,
concretizat in valoarea mai mare a elementelor de pasiv decât a celor de activ
patrimonial. Pentru declanșarea procedurii insolventei nu este necesar ca debitorul sa
fie insolvabil, e suficient ca el sa fie in insolventa, adică:
a)sa nu poate face fata obligației de plata a unei sume de bani din lipsa de
lichidități bănești;

1
 b)datoria sa constea într-o suma de bani certa, lichida si exigibila. Este certa
datoria a cărei existenta nu este contestata, este neîndoielnica, nu face obiectul unui
litigiu. Este lichida datoria al cărei cuantum este determinat. Este exigibila datoria a
cărei scadenta s-a împlinit, creditorul fiind îndreptățit sa pretindă plata ei. Nu se iau, in
considerare, așadar, pentru deschiderea procedurii, datorii care nu au ca obiect o suma
de bani. Nu prezinta relevanta natura juridica a datoriilor debitorului; procedura poate fi
declanșata indiferent daca e vorba de datorii bugetare, comerciale, salariale, etc. In
plus, pentru declanșarea procedurii insolventei, suma neplătita la scadenta trebuie sa
aibă o valoare de minim 40.000 lei, (valoare prag) sau 6 salarii medii brute pe
economie. Datorii situate sub aceasta valoare „prag” nu pot justifica deschiderea
procedurii.

Condițiile aplicării procedurii insolvenței.

Ca procedură special, procedura insolvenței se aplică debitorului, în condițiile

prevăzute de Legea nr. 85/2006. Legea înțelege prin debitor o persoană fizică sau
persoană juridică de drept privat, care face parte din una dintre categoriile prevăzute la
art. 1, al cărei patrimoniu este în stare de insolvență. Rezultă că prin aplicarea
procedurii insolvenței trebuie îndeplinite două condiții:
 Prima condiție este ca debitorul să facă parte din categoriile de persoane
cărora li se aplică procedura insolvenței.
 A doua condiție este ca debitorul să se afle în stare de insolvență sau de
insolvență iminentă.

Dovada insolvenței debitorului.

Cel mai adesea, insolvența se manifestă prin neplata de către debitor a

datoriilor sale ajunse la scadență. Desigur, este vorba nu de o simplă neplată, ci de o
neplată datorată lipsei de lichidități. Întrucât insolvența are la bază faptul material al
neplății la scadență a datoriilor, înseamnă că insolvența se poate proba cu dovezi din
care să rezulte acest fapt, în condițiile art. 46 C. Dar, simpla neplată la scadență a
datoriilor nu este o dovadă suficientă, ci trebuie dovedită și incapacitatea de plată a
debitorului, adică lipsa lichidităților .
Prin urmare, proba insolvenței reclamă administrarea unor dovezi din care să
rezulte cele două elemente: neplata la scadență a datoriilor și lipsa de lichidități. De
obicei, mijloacele de probă folosite fac dovada unuia sau altuia dintre elemente,
prezumându-l pe celălalt.
Un mijloc de probă important în această materie îl constituie înscrisurile. Din
aceste înscrisuri pot să rezulte plăți neefectuate de debitor la scadență, cu precizarea
termenelor de plată și a temeiurilor deosebite ale datoriilor, sau incapacitatea de plată a
debitorului, cum ar fi atestarea lipsei disponibilului în contul debitorului.

2
 Au fost admise ca probe certificatele eliberate de judecătorie privind protestele
consemnate în registrul de proteste, precum și înscrisurile care atestă neexecutarea de
către debitor a unor hotărâri judecătorești .
În cazul declanșării procedurii la cererea debitorului, o dovadă a insolvenței o
constituie însăși mărturisirea debitorului, rezultă din solicitarea aplicării procedurii
insolvenței. Cu toate că neplata la scadență a datoriilor comerciale este un fapt
material, totuși, nu s-a admis dovada încetării plăților prin proba cu martori. S-a
considerat că această probă afectează situația profesională a debitorului.
De asemenea, nu pot fi folosite ca mijloc de dovadă nici registrele comerciale
ținute de comerciant. Într-adevăr, art. 31 C., autorizează comunicarea registrelor în

caz de faliment, dar numai creditorilor care și-au declarat și declarat și verificat
creanțele, dacă se contestă activul sau pasivul falitului.
Deoarece dovada stării de insolvență a debitorului este dificilă, Legea nr.
85/2006 consideră că insolvența este prezumată ca fiind vădită, atunci când debitorul,
după 30 de zile de scadență, nu a plătit datoria sa față de unul sau mai mulți creditori.
Deci, dacă în 30 de zile de la scadență, debitorul nu a plătit datoria față de unul
sau mai mulți creditori, el este prezumat în stare vădită de insolvență. Pentru a avea
beneficiul prezumției de insolvență, creditorul trebuie să prezinte dovezi din care să
rezulte datoria debitorului la scadența obligației.
Prin urmare, simplul fapt al neplății unei datorii în 30 de zile de la scadență
califică pe debitor ca fiind în stare de insolvență și, în consecință, dă dreptul creditorului
să ceară aplicarea procedurii insolvenței, indiferent de motivul neplății datoriei. Soluția
este menită să îl protejeze pe creditor.
Este adevărat că debitorul prezumat în insolvență poate, în apărare, să răstoarne
prezumția, făcând dovada că are lichidități, dar n-a plătit pentru motive întemeiate.

Subiecții procedurii insolvenței.

Dispozițiile legii insolvenței se aplică oricărei persoane fizice sau juridice care
desfășoară o activitate economică sub forma unei întreprinderi, cum ar fi, de exemplu,
comercianții, grupurile de interes economic, inclusiv cele care nu au calitate de
comerciant, societățile comerciale agricole și oricare alte persoane juridice de drept
privat care desfășoară și o activitate economica.
Comercianții
Fără a defini noțiunea de comerciant, legea insolvenței subliniază că sub aspect
organizatoric, comercianții – persoane fizice pot acționa individual sau în structuri
asociative lipsite de personalitate juridică. În cazul în care comerțul este exercitat în
condiții ilicite, este mai necesar ca oricând să se aplice procedura falimentului, care
culminează cu eliminarea din câmpul relațiilor de afaceri a celor care au scurtcircuitat
aceste relații.
Societățile agricole

3
 Societățile agricole care au ca obiect de activitate agricultura sunt, în mod
tradițional, considerate necomercianți. Cu toate acestea, legea insolvenței le include
expres în domeniul său de aplicare.
Grupurile de interes economic
Grupul de interes economic este o persoană juridică cu scop patrimonial,
constituită prin act autentic, pe o perioadă determinată, prin asocierea a două sau mai
multe persoane, fizice sau juridice, în scopul înlesnirii, îmbunătățirii sau dezvoltării
activității economice a membrilor săi.
Alte persoane juridice de drept privat care desfășoară și activitate economică
Procedurile de insolvență se aplică și „altor persoane juridice de drept privat care
desfășoară activități economice”. În rândul acestora, sunt incluse asociațiile și fundațiile,
orice organizații non-guvernamentale care desfășoară în România activități economice,
asociațiile și cluburile de fotbal, societățile civile de avocați, practicieni în insolvență sau
medici care beneficiază de personalitate juridică și care desfășoară activități
economice. În schimb, asociația în participație, grupul de societăți ori societatea civilă,
entități care nu se bucură, în țara noastră, de personalitate juridică nu sunt supuse
procedurii insolvenței.

Organele care aplică procedura insolvenței

Instanțele judecătorești
Toate procedurile prevăzute de această lege, cu excepția recursului prevăzut la
art. 8, când instanța de recurs pentru hotărârile pronunțate de judecătorul sindic este
Curtea de Apel, sunt de competența tribunalului în a cărei rază teritorială își are sediul
debitorul.
Judecătorul sindic
În îndeplinirea îndatoririlor sale, judecătorul sindic va putea desemna, prin
încheiere, persoane de specialitate, stabilindu-le și remunerația.
Conform legii insolvenței, atribuțiile judecătorului sindic sunt limitate la controlul
judecătoresc al activității administratorului judiciar și/sau al lichidatorului și la procesele
și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței. Hotărârile judecătorului
sindic sunt definitive și executorii. Ele pot fi atacate cu recurs.
Administratorul judiciar
În realizarea procedurii insolvenței un rol important revine administratorului
judiciar. Administratorul judiciar este o persoană fizică sau juridică, practician în
insolvență, autorizat în condițiile legii. În concepția Legii nr. 85/2006, administratorul
judiciar acționează ca un mandatar al justiției . În vederea desemnării unui administrator
judiciar, practicienii în insolvență interesați vor depune la dosar o ofertă de preluare a

4
poziției de administrator judiciar în dosarul respectiv, la care trebuie să anexeze dovada
calității de practician în insolvență și o copie de pe polița de asigurare profesională. Prin
ședința de deschidere a procedurii generale, judecătorul sindic va desemna pe unul
dintre ofertanți în calitate de administrator judiciar provizoriu, iar în cazul deschiderii
procedurii simplificate va desemna un lichidator provizoriu. Creditorii pot decide să
confirme administratorul judiciar desemnat provizoriu de către judecătorul sindic.
Lichidatorul
În procedura falimentului, un rol important îl are lichidatorul. Lichidatorul este o
persoană fizică sau juridică, practician în insolvență, autorizat în condițiile legii,
desemnat să conducă activitatea debitorului și să exercite atribuțiile și să exercite
atribuțiile prevăzute de art. 25 din lege, în cadrul procedurii falimentului. Lichidatorul
persoană fizică sau juridică, inclusiv reprezentantul acesteia trebuie să aibă calitatea de
practician în insolvență.
In ceea ce privește valabilitatea plații creanței creditorului introductiv, ulterior
deschiderii procedurii de insolventa, apreciem ca plata trebuie sa fie făcută in
consonanta cu condițiile extrem de restrictive ale art. 46, alin. 1 din legea insolventei.
Conform acestuia, „înafara de cazurile prevazute la art.49, sau de cele autorizate de
judecătorul sindic, toate actele, operațiunile si plățile efectuate de debitor ulterior
deschiderii procedurii sunt nule”. Art. 49 din lege permite efectuarea de plăti care se
încadrează in condițiile obișnuite de exercitare a activităţii curente In practica, de regula,
plata creanței introductive se face fara respectarea exigentei mai sus menționate. In
aceasta din urma ipoteza, sancțiunea legii este una extrem de energica, respectiv
nulitatea absoluta si necondiționata a plații, conform principiului quond nullum est
nullum producit effectum.
Mai trebuie precizat faptul ca nulitatea prevăzută de art. 46 nu este o consecința
a desesizării întrucât ea intervine si in cazul in care debitorul si-a păstrat dreptul de
administrare. Apreciem ca plata unei creanțe anterioare deschiderii procedurii de
insolventa nu poate fi încadrata in categoria plaților efectuate in condițiile obișnuite de
exercitare a activităţii curente. In acest sens in doctrina s-a subliniat faptul ca activitățile
curente, care se încadrează in limitele normale, obișnuite ale afacerii debitorului, vor
putea fi continuate pe perioada de observație.
Afacerea obișnuita a debitorului este cea care rezulta din scopul sau statutar de
activitate, orice depășire a limitelor acestuia fiind o activitate neobișnuita. Deschiderea
procedurii consfințește o delimitare neta intre ce a fost si ce va fi in ceea ce privește
modul de acțiune a debitorului, respectiv modalitățile de achitare a creanțelor anterioare
deschiderii procedurii beneficiază de o reglementare legala clara, care nu poate
interfera cu noțiunea de „activități curente” care prin definiție vizează aspecte ulterioare
deschiderii procedurii. Dimpotrivă, definirea de către legiuitor a noțiunii de activități
curente vine sa precizeze conduita debitorului in perioada de observație si se constituie

5
in definitiv într-o îngrădire a acestuia in ceea ce privește efectuarea de plăti pentru
creanțe anterioare deschiderii procedurii de insolventa.
In esența, luând in considerare si elementele prezentate mai sus, interesează
daca starea de insolventa poate fi infirmata prin fapte petrecute ulterior deschiderii
procedurii de insolventa si pana la data soluționării recursului. Cazul cel mai frecvent
întâlnit in practica este acela reliefat mai sus, respectiv al plații creditorului introductiv.
Jurisprudența romana nu este unitara in aceasta chestiune.
1. O parte a acesteia, apreciază ca starea de insolventa poate fi infirmata prin
fapte survenite ulterior pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii de insolventa si
pe cale de consecința instanța de control admite recursul si respinge cererea de
deschidere a procedurii de insolventa. Un aspect deosebit, de natura procedurala,
legat de soluția pe care are posibilitatea sa o pronunțe instanța ierarhic superioara
apare in cazul admiterii recursului. Întrebarea este daca instanța de recurs trebuie sa
trimită cauza judecătorului sindic cu indicații exprese sau poate sa dispună aceasta
deschiderea procedurii insolventei si desemnarea unui administrator judiciar / lichidator.
In sinteza, aceasta parte jurisprudenței, fundamentata in principal pe
considerente de echitate , recunoaște valabilitatea plaților efectuate ulterior deschiderii
procedurii de insolventa in pofida faptului ca sunt realizate prin nesocotirea unei norme
de ordine publica si considera ca in acest fel este infirmata starea de insolventa stabilita
de judecătorul sindic.
2. O alta parte a jurisprudenței, apreciază, de o maniera mai judicioasa in
opinia noastră, ca faptele intervenite ulterior pronunțării hotărârii de deschidere a
procedurii de insolventa nu au aptitudinea de a anihila starea de insolventa constata de
către judecătorul sindic . Vom prezenta in cele ce urmează o serie de argumente in
susținerea acestei teze.
a) Momentul aprecierii legalității unei hotărâri.
Un prim argument, cardinal in opinia mea , care nu poate fi ignorat de instanța de
control judiciar este acela ca legalitatea unei hotărâri se face prin raportare la momentul
pronunțării acesteia, in cazul nostru data deschiderii procedurii de insolventa. Este
firesc sa fie așa , fiindcă orice element ulterior este străin judecătorului care a pronunțat
hotărârea, nefiind pe cale de consecința justificata casarea hotărârii pronunțate de către
acesta pentru aspecte pe care nu le-a cunoscut si nici nu putea sa le cunoască la
momentul pronunțării acesteia. Retoric ne putem întreba „cu ce a greșit acest
judecător?”. Astfel, apreciem ca instanța de recurs trebuie sa verifice in limitele
motivelor de recurs daca la momentul pronunțării hotărârii atacate , in speța au fost sau
nu îndeplinite condițiile cerute de lege pentru ca judecătorul sindic sa admită cererea
creditorului si sa dispună deschiderea procedurii.
Odată constatata starea de insolventa, plata creanței
creditorului introductiv ulterior deschiderii procedurii nu mai are aptitudinea, cu anumite
rezerve detaliate in cuprinsul prezentului studiu, sa infirme aceasta stare. Starea de

6
insolventa este, in esența, o caracteristica a patrimoniului si nu poate fi înfrânta prin
plata unei singure creanțe daca aceasta plata este neautorizata conform legii si in
condițiile in care exista si alte creanțe invocate împotriva patrimoniului debitorului. In
plus, după cum am arătat, plata creanței introductive, privita ca un fapt de sine stătător,
nu modifica temeinicia si legalitatea hotărârii prin care s-a statuat asupra existentei stării
de insolventa întrucât existenta conditiilor legale care trebuie îndeplinite in vederea
admiterii unei cereri de deschidere a procedurii de insolventa se apreciază la momentul
la care cererea se soluționează . In doctrina mai veche , într-o exprimare concisa dar
grăitoare si inca actuala s-a apreciat ca plata creditorului introductiv nu poate infirma
încetarea de plăti „deoarece falimentul este o materie de ordine publica, iar faptele
posterioare nu pot sa aibă un efect retroactiv si sa reformeze o sentința legal data, nici
sa schimbe in injust ceea ce era just , declarând-se ca nu este falit acela care in ziua
judecații era in mod real falit, pentru ca încetase efectiv si toate plățile”.
b) Plata creditorului introductiv versus starea de insolventa.
Susținătorii primei teze considera ca prin plata creditorului introductiv debitorul
face dovada ca nu se afla in încetare de plăti. Ori, dincolo de discuțiile legate de
legalitatea unei asemenea operațiuni efectuarea de plăti nu echivalează cu inexistenta
stării de insolventa, atât timp cat împotriva debitorului sunt deținute si invocate si alte
creanțe certe, lichide si exigibile de mai mult de 30 de zile.
In viziunea legii romane determinanta pentru existenta stării de insolventa este
insuficienta fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor exigibile. Pe cale de
consecința, pot exista cazuri in care plățile efectuate de către debitor pe o perioada de
referința (zi, luna, etc.)sa fie semnificative însă in măsura in care rămân creanțe certe,
lichide si exigibile neachitate, starea de insolventa este instalata.
Distincția intre insuficienta fondurilor si lipsa lor este importanta, deoarece pot
exista cazuri in care debitorul sa aibă fonduri bănești, mai mult , sa faca plăti si totuși
se afla in stare de insolventa datorita insuficientei acestora si nu lipsei lor.
Soldul contului debitorului la momentul deschiderii procedurii de insolventa poate
fi unul înșelător. Pentru ca acesta sa reflecte situația reala a debitorului apreciem ca
trebuie analizata evoluția soldului contului curent pe o perioada relevanta. Numai in
acest fel vom putea avea o imagine fidela a lichidităților debitorului prin raportare la
pasivul exigibil.
In practica, se întâmpla adesea ca sumele existente in cont la momentul judecării
cererii de deschiderea a procedurii sa provină într-o proporție covârșitoare de la
creditori asociat sau alte surse temporare de bani atrași într-o maniera îndoielnica. Ori,
acest element este un indiciu in sensul lipsei / insuficientei de lichidități din partea
societarii care are un patrimoniu distinct de cel al asociaților.

c) Situație juridica noua.

7
 Odată deschisa procedura de insolventa, ținând cont ca hotărârea prin care se
pronunța este executorie din lege, capătă viată o serie de principii si devin incidente o
serie de texte legale care stabilesc anumite limitări si îngrădiri in modul de acțiune al
parților implicate in procedura de insolventa, fiind vizata cu precădere conduita
debitorului.
Din analiza legii rezulta ca scopul acestuia li reprezinta acoperirea pasivului
debitorului aflat in insolventa si nu acoperirea unei singure creanțe. Așadar, procedura
de executare este una colectiva si concursuală. Pe cale de consecința, pentru a se
atinge scopul legii trebuie ținut cont de toate creanțele formulate împotriva averii
debitorului, care constituie așa zisa „masa credală” , si nu doar de creanța debitorului
introductiv care a stat la baza deschideri procedurii de insolventa. Sunt relevante ,
astfel, toate creanțele existente la dosar.
Din momentul deschiderii procedurii de insolventa,
toate părțile implicate trebuie sa se raporteze la aceasta masa credală.
d) Condiţii necesare pentru a putea fi infirmata starea de insolventa.
Prin urmare, plata către anumiți creditori, ulterior deschiderii procedurii de
insolventa, nu constituie un argument suficient pentru infirmarea stării de insolventa.
Plata sau orice alt acord cu creditorul introductiv privind o eventuala eșalonare a plații
sau stingere a datoriei poate intervenii pana cel mai târziu in ziua deschiderii procedurii
de insolventa.
Ulterior, plățile se pot face cu respectarea rigorilor prevazute de legea
insolventei. In cazul in care, in termenul legal, împotriva debitorului nu a fost formulată
nici o cerere de admitere a creanței apreciem ca ne aflam într-o ipoteza in care ar putea
fi autorizata plata creditorului introductiv cu consecința infirmării stării de insolventa si
implicit a admiterii recursului.
Nu poate fi primita argumentația unei parți a jurisprudenței potrivit căreia chiar
daca la momentul deschiderii procedurii de insolventa creditorul introductiv deținea
împotriva debitorului o creanța certa, lichida si exigibila si avea calitatea de creditor
îndreptățit, acesta nu a mai deține aceasta calitate la momentul soluționării caii de atac,
daca ulterior deschiderii procedurii de insolventa si pana la soluționarea recursului,
creanța creditorului s-a stins ca urmare a unor plăti efectuate de debitor.
Consider ca momentul de referința in ceea ce privește deținerea calităţii de
creditor îndreptățit este data deschiderii procedurii si nu cea a soluționării recursului.
Nici măcar pe cale de interpretare nu putem muta aceasta condiție din faza deschiderii
procedurii in cea a recursului deoarece, pe de o parte, niciun text legal nu permite acest
lucru, iar pe de alta parte, se înfrânge filozofia caii de atac extraordinare a recursului
care este o cale de atac in principal nedevolutiva in cadrul căreia se verifica daca la
data pronunțării hotărârii recurente erau îndeplinite sau nu toate condițiile legale pentru
deschiderea procedurii de insolventa.

8
 De asemenea, o posibila obținere de fonduri care se prefigurează nu semnifica
inexistenta stării de insolventa a debitorului. In acest context, s-a pronunțat si practica
judiciara care a reținut „faptul ca debitoarea si-a respectat obligațiile comerciale
asumate contractual fata de partenerii de afaceri si a efectuat plăti către alți creditori
este irelevant, din perspectiva dispozițiilor legii, atât timp cat debitoare nu a efectuat
plăti către creditoarea care a efectuat deschiderea procedurii. Totodată, s-a statuat ca
nu prezinta relevanta împrejurarea ca debitorului deține stocuri si are de încasat
creanțe, caci in aceasta materie se face diferența intre insolventa si insolvabilitate”.
Potrivit practicii judiciare afirmațiile debitorului cu privire la creanțele pe care le
deține împotriva altor persoane nu pot fi luate in considerare deoarece starea de
insolventa se raportează exclusiv la compararea datoriilor exigibile cu disponibilitățile
bănești.
De asemenea, in doctrina s-a arătat ca este irelevanta dovedirea faptului ca
debitorul ar putea avea capacitatea in viitor sa-si achite datoriile, întrucât insolventa sau
lipsa acesteia se analizează in momentul cererii de deschidere a procedurii si nu la
momente ulterioare sau raportat la expectațiile debitorului.
Deschiderea procedurii de insolventa este condiționata doar de întrunirea
conditiilor legale stricte prevazute de legea insolventei si nu de inițierea in prealabil a
unei acțiuni de drept comun.
Apreciem, de asemenea, ca starea de insolventa mai poate fi
infirmata si daca se dovedește in calea de atac ca la momentul pronunțării hotărârii de
către judecătorul sindic nu erau îndeplinite condițiile prevazute de lege pentru
deschiderea procedurii de insolventa. Cu alte cuvinte, debitorul trebuie sa dovedească
ca nu era in încetare de plăti in momentul când s-a pronunțat hotărârea de deschidere a
procedurii. O alta ipoteza de infirmare a stării de insolventa este
aceea in care, ulterior notificării deschiderii procedurii de insolventa de către
administratorul judiciar/ lichidator, nu este depusa nicio cerere de admitere a creanței
de către vreun creditor. In fine, apreciem ca pot avea relevanta in ceea
ce privește dovedirea inexistentei stării de insolventa fapte noi, dar necunoscute la data
deschiderii procedurii, fiind vorba practic de a se stabili o stare de fapt din momentul
judecații in fond. In concluzie, in lumina celor reliefate in
prezentul referat, apreciem ca faza deschiderii procedurii de insolventa suscita in
continuare multe controverse, însă important este ca soluțiile configurate de practica
judiciara sa fie circumscrise de o maniera mai judicioasa a textelor legale in vigoare si a
principiilor ce guvernează procedura de insolventa si mai putin unor cutume extralegem.