Politica economică şi politica monetară

Unitatea de învăţare Nr. 13

POLITICA ECONOMICĂ

Cuprins
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 13
13.1 Conceptul de politică economică şi conţinutul său
13.2 Tipologia politicilor economice
13.3 Politica monetară

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 13

Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 13

Pagina
386
386
390
392

400
405
405

Macroeconomie
385
 Politica economică şi politica monetară

OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 13

Principalele obiective ale unităţii de învăţare Nr. 13 sunt:
 Definirea conceptului de politica economica
 Familiarizarea cu obiectivele politicii economice
 Recunoaşterea instrumentelor politicii economice
 Evidentierea tipologiei politicilor economice
 Sublinierea obiectivelor si instrumentelor politicii monetare

13.1 Conceptul de politică economică şi conţinutul său

Macroeconomie
386
 Politica economică şi politica monetară

Politica Politica economică reprezintă ansamblul deciziilor puterilor publice adoptate în

economică vederea orientării activităţii economice într-un sens considerat dezirabil de către
toţi. O definiţie mai scurtă a dat-o Jan Tinbergen: ”Politica economică constă în
reunirea unui anumit număr de mijloace pentru a atinge anumite scopuri”.

Pentru a-i fixa mai clar frontierele, este necesară delimitarea politicii economice
de planificarea imperativă şi de economia publică. Xavier Greffe subliniază că
politica economică nu se substituie deciziilor private aşa cum tinde s-o facă
planificarea, ci caută să le orienteze ex ante oferindu-le un sistem de informare, de
stimulare, evitând constrângerea. În acelaşi timp, politica economică nu se poate
confunda cu economia publică, al cărei domeniu cuprinde activităţile întreprinse
de către stat pe propria sa răspundere. Totuşi, deciziile luate de către stat în
sectorul public influenţează ansamblul activităţii economice, astfel încât R.A.
Musgrave le consideră instrumente permanente ale politicii economice.

Deci, în esenţă, politica economică constă în manipularea deliberată de către

stat a unui anumit număr de mijloace puse în aplicare – sau instrumente –
pentru a atinge anumite scopuri – sau obiective. Din această definiţie rezultă
principalele componente ale politicii economice: statul, obiectivele şi
instrumentele folosite pentru atingerea lor.

Statul, cel care pune în aplicare politica economică, este format dintr-un ansamblu
de instituţii care cuprinde puterea legislativă şi executivă la nivel naţional cât şi
autorităţile descentralizate locale. Lor li se adaugă şi unele organizaţii economice
supranaţionale care pot promova uneori o politică economică autonomă. Un
exemplu în acest sens îl constituie Uniunea Europeană.

Politica economică adoptată şi promovată pe plan central diferă de cea a organelor

departamentale şi locale, atât prin perspectiva avută în vedere, cât şi prin
instrumentele folosite. Astfel, de exemplu, autoritatea centrală - guvernul – poate
influenţa situaţia conjuncturală modificând nivelul şi structura cheltuielilor
publice, asupra cărora departamentul sau o autoritate locală nu poate acţiona. Pe
de altă parte, politica economică a puterii centrale poate fi înfăptuită prin
instrumente de care nu dispun administraţiile departamentale şi locale, cum ar fi
decretarea îngheţării preţurilor în scopul frânării inflaţiei.
Obiectivele Obiectivele politicii economice reprezintă scopuri sau năzuinţe politice exprimate
politicii în termeni economici, cum ar fi progresul economic şi social, securitatea naţională,
economice bunăstarea populaţiei sau justiţia socială. Ele se concretizează în niveluri dorite ale
unor mărimi macroeconomice, cum ar fi rata de creştere a venitului naţional,
gradul de ocupare a forţei de muncă, rata inflaţiei, etc. Ele se prezintă în formă
numerică, dar pot îmbrăca şi aspecte calitative.

Obiectivele majore ale politicii economice sunt:

a) asigurarea unei creşteri echilibrate a economiei în general, apreciate
prin rata de creştere a PIB ;
b) controlul şomajului sau realizarea unei pieţe a forţei de muncă

Macroeconomie
387
 Politica economică şi politica monetară

echilibrate, apreciate prin rata şomajului;

c) controlul inflaţiei sau asigurarea unui nivel al preţurilor stabil, apreciat
prin indicele de creştere a preţurilor de consum;
d) realizarea echilibrului extern, adică a unei balanţe de plăţi echilibrate,
apreciate prin cota deficitului balanţei de plăţi faţă de PIB;
e) distribuirea echitabilă a veniturilor;
f) asigurarea protejării mediului înconjurător (deşi acesta ar putea fi
încadrat în primul obiectiv, care presupune, printre altele, şi apărarea mediului prin
evitarea poluării solului, apelor şi aerului).

Primele patru obiective formează ceea ce în literatura occidentală este denumit

”careul magic”. Întrucât toate aceste obiective sunt greu de înfăptuit concomitent,
dovedindu-se puţin conciliabile, guvernele se văd adesea nevoite să privilegieze
unul sau altul dintre ele. În plus, înfăptuirea obiectivelor mai sus enunţate nu poate
fi delimitată cu precizie, conţinutul lor întrepătrunzându-se şi uneori chiar
contrapunându-se, cum ar fi, de exemplu, asigurarea utilizării cât mai depline a
braţelor de muncă şi lupta împotriva inflaţiei. La fel, măsurile restrictive de
stabilizare a creşterii preţurilor ar putea, pe calea unei politici de restrângere a
cheltuielilor, să afecteze nu numai echilibrul pieţei forţei de muncă, ci şi realizarea
creşterii economice şi chiar a balanţei de plăţi echilibrate.

Realizarea obiectivelor are loc prin folosirea instrumentelor politicii economice,

care sunt mărimi sau structuri economice determinabile sau influenţabile direct de
către puterile publice pentru atingerea scopurilor propuse. Principalele instrumente
se referă la finanţele publice, politica monetară, cursul de schimb, controlul direct
al preţurilor, veniturilor sau altor mărimi economice, reformele de structură, etc.

Spre deosebire de obiective, instrumentele folosite sunt mai puţin dezirabile prin
ele însele, putând fi însă mai uşor şi mai imediat manipulabile de către
responsabilii politicii economice.

Punerea în aplicare a unui anumit instrument într-o anumită circumstanţă

reprezintă o măsură de politică economică. Combinaţia mai multor măsuri de
politică economică, pentru realizarea unuia sau mai multor obiective reprezintă o
strategie de politică economică, a cărei aplicare se întinde de regulă pe un anumit
interval de timp. De aceea se vorbeşte adesea despre strategia unui guvern sau a
altuia.

Înţelegerea conţinutului politicilor economice nu poate fi realizată fără cunoaşterea

constrângerilor sau restricţiilor de ordin politic, social, militar etc. Mai acute sunt
însă cele legate mai direct de economie, cum ar fi: constrângerile geografice şi
naturale, demografice, instabilitatea pieţelor mondiale a produselor de bază sau o
serie de constrângeri constituţionale. Nu pot fi neglijate nici constrângerile
internaţionale. De aceea libertatea de iniţiativă a responsabililor politicii
economice este de multe ori restrânsă.

Macroeconomie
388
 Politica economică şi politica monetară

Politica economică apare astfel ca o opţiune economică realizată între obiective şi

instrumente complementare sau concurente de către un agent macroeconomic
deosebit – statul. Acţiunile acestuia nu vor avea însă eficacitatea necesară dacă nu
vor fi suficient de maleabile şi nu se vor desfăşura într-un cadru economic dominat
de comportamente descentralizate adecvate, capabile să reacţioneze la informaţiile
şi deciziile puterii publice. Pornind în ultimă instanţă de la problemele cetăţenilor
şi adresându-se nevoilor lor, fiind concepută şi pusă în aplicare de factori politici
şi tehnocraţi care au şi ei interese proprii, logica politicii economice nu poate fi pur
economică. Nu pot fi neglijate aspectele legate de ciclul electoral, în care
problemele economice se întrepătrund cu cele politice si nici dificultăţile legate de
reacţia pieţei la deciziile de politică economică. În acest sens, Paul Samuelson şi
William Nordhaus tratează teorema ineficienţei politice, bazându-se pe critica
făcută de Robert Lucas regulilor monetariste prin prisma teoriei expectativelor
raţionale. Potrivit acesteia, oamenii, anticipând efectele modificării politicii
economice, îşi pot schimba comportamentul care a fost luat în considerare la
adoptarea deciziei politice, anulând astfel efectele aşteptate de către decidenţi.

Rezultă deci că problematica politicii economice este deosebit de complexă, atât în

conceperea, cât şi în executarea ei.

Test de autoevaluare 13.1.

1) Reprezintă obiective ale politicii economice:

a) realizarea echilibrului extern prin existenţa unei balanţe
externe echilibrate;
b) distribuirea echitabilă a veniturilor;
c) asigurarea protejării mediului înconjurător;
d) controlul şomajului şi inflaţiei;
e) asigurarea unei creşteri echilibrate a economiei.

Alegeţi răspunsul corect:

A (a + b + c + d + e); B (a + b); C (a + b + e); D (a + b + c);
E (a + b + c + e).

2) Principalele componente ale politicii economice sunt:

a) statul;
b) obiectivele;
c) întreprinderile;
d) menajele;
e) instrumentele.

Alegeţi răspunsul corect:

A (a + b + c); B (a + b + e); C (a + b + c + d); D (a + b + d);
E (a + b + c + e).

1) Careul magic este un multiplu obiectiv al politicii economice definit în

Macroeconomie
389
 Politica economică şi politica monetară

literatura occidentală prin următoarele obiective:

a) creşterea echilibrată a economiei;
b) realizarea unei balanţe de plăţi echilibrate;
c) reducerea şomajului;
d) reducerea inflaţiei;
e) creşterea productivităţii marginale a capitalului.

Alegeţi răspunsul corect:

A (a + b + c); B (a + b + c + d); C (a + b + e); D (a); E (a + b).

4) Constituie obiective majore ale politicii economice:

a) asigurarea unei creşteri echilibrate a economiei în general, apreciate prin
rata de creştere a PIB ;
b) controlul şomajului sau realizarea unei pieţe a forţei de muncă echilibrate,
apreciate prin rata şomajului;
c) controlul inflaţiei sau asigurarea unui nivel al preţurilor stabil, apreciat prin
indicele de creştere a preţurilor de consum;
d) realizarea echilibrului extern, adică a unei balanţe de plăţi echilibrate,
apreciate prin cota deficitului balanţei de plăţi faţă de PIB;
e) distribuirea echitabilă a veniturilor;

Alegeţi răspunsul corect:

A (a + b + c); B (a + b + e); C (a + b + c + d); D (a + b + d);
E (a + b + c +d+ e).

5) Combinaţia mai multor măsuri de politică economică, pentru realizarea unuia

sau mai multor obiective reprezintă:
a) un program de politică economică;
b) o strategie de politică economică;
c) nici o variantă nu este corectă.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 405.

13.2 Tipologia politicilor economice

Politici În literatura consacrată acestui domeniu există mai multe clasificări ale politicilor
economice economice, după diverse criterii. Astfel, în funcţie de orientarea doctrinară, s-a
liberale încercat o delimitare a politicilor economice liberale de cele intervenţioniste; sau
clasificarea în funcţie de orizontul de timp al obiectivelor, în politici
intervenţioniste
conjuncturale şi politici structurale, primele considerate pe termen scurt, axate în
special pe influenţarea cererii, iar celelalte pe termen lung, acţionând îndeosebi
asupra ofertei. O asemenea delimitare însă ajunge la includerea în prima categorie

Macroeconomie
390
 Politica economică şi politica monetară

a unor politici cum ar fi cea monetară sau bugetară, iar în a doua categorie a unora
ca politica industrială sau cea agricolă. Or este cunoscut faptul că atât politica
monetară, cât şi cea bugetară au efecte şi asupra structurilor economiei. S-ar mai
putea face o clasificare, în politici globale şi politici sectoriale, dar şi aceasta este
criticabilă, deoarece politicile globale, cum ar fi politica monetară, poate fi folosită
şi pentru influenţarea unor sectoare ale economiei, în timp ce politici sectoriale,
cum ar fi politica industrială sau politica agricolă, au şi influenţe asupra
ansamblului economiei.

O clasificare mai cuprinzătoare, în funcţie de obiectivele urmărite, grupează

politicile economice în trei mari categorii:

A. Politici de salvgardare, care cuprind:

1. Politici de orientare a natalităţii (sau politici demografice) şi de control

al migraţiilor internaţionale;

2. Politici de aprovizionare, în care sunt incluse:

a) politicile agricole;
b) politicile energetice;
c) politicile de aprovizionare cu materii prime industriale.

3. Politicile mediului înconjurător.

B. Politici de creştere economică, grupate, la rândul lor, în trei categorii:

1. Politici de incitare şi adaptare la progresul economic, din care fac
parte:
a) politicile de concurenţă;
b) politicile industriale;
c) politicile de cercetare-dezvoltare;
d) politicile de folosire a forţei de muncă.

2. Politici ale echilibrului teritorial, din care fac parte:

a) politicile regionale;
b) politicile transporturilor.

3. Politici ale realizării consensului social, care exprimă de fapt, aspectul

economic al politicilor sociale, cuprinzând:
a) politicile educaţiei;
b) politicile de protecţie şi de transferuri sociale;
c) politicile care vizează participarea salariaţilor sub forma participării
financiare, la rezultatele financiare sau la capital, şi sub forma
participării la gestiunea întreprinderii.

C. Politicile de reglare conjuncturală, din care fac parte:

1. Politicile monetare;

Macroeconomie
391
 Politica economică şi politica monetară

2. Politicile bugetare;
3. Politicile preţurilor;
4. Politicile veniturilor.

Din simpla prezentare enumerativă a acestor forme ale politicilor economice

rezultă arsenalul de care dispun puterile publice pentru a influenţa cursul vieţii
economice. Viaţa economică este însă cu mult mai complexă, desfăşurându-se prin
acţiunea a mii, sute de mii şi chiar milioane de subiecţi, cărora nu trebuie să li se
îngrădească libera iniţiativă. Alegerea şi aplicarea diferitelor măsuri de politică
economică trebuie realizate cu discernământ şi prudenţă avându-se în vedere
interferenţele politicilor şi dificultatea cuantificării impactului lor. Nu există
”reţete” universal valabile de politică economică şi nici nu este recomandabilă
transpunerea unor experienţe dintr-o ţară în alta sau dintr-o etapă în alta.
Realităţile lumii contemporane oferă suficiente exemple de succes sau eşec, iar
experienţa a scos în evidenţă o serie de învăţăminte: politica monetară, de
exemplu, pare mai eficace pentru temperarea decât pentru relansarea activităţii, în
timp ce politica bugetară pare a avea efecte mai vizibile în reanimare decât în
calmare. Eficacitatea uneia nu poate fi realizată în afara coordonării cu aplicarea
celeilalte. În contextul actualei tendinţe de globalizare a economiei, au crescut
interdependenţele dintre state, astfel că politicile economice interferează între ele,
nu numai pe plan naţional, ci şi internaţional. În plus, dinamismul vieţii economice
determină un proces continuu de metamorfozare a politicilor. Un exemplu al
ultimelor aproape două decenii îl constituie dereglementarea, demarată la sfârşitul
anilor 70 în SUA şi Canada, adoptată apoi de Anglia şi extinsă în continuare la
întreaga lume occidentală, după ce fusese dominată de politicile dirijiste,
intervenţioniste, iar planificarea generase atâtea iluzii.

Instrumentele tradiţionale ale politicii economice sunt componentele bugetare,

cantitatea de monedă, cursul de schimb şi normele de fixare a preţurilor şi
salariilor, concretizate în politica preţurilor şi politica veniturilor. Pentru
coordonarea şi corelarea acestora un rol important îl are programarea economică.

Test de autoevaluare 13.2

1) Constituie politici de reglare conjuncturală:

a) politicile monetare;
b) politicile bugetare;
c) politicile preţurilor;
d) politicile veniturilor;
e) toate variantele de mai sus.

2) În funcţie de orientarea doctrinară politicile economice se delimitează în:

a) politici economice liberale;
b) politici economice intervenţioniste;
c) politici de salvgardare;

Macroeconomie
392
 Politica economică şi politica monetară

d) politici demografice;
e) politici bugetare.

Alegeţi răspunsul corect:

A (a + b + c); B (a + b + e); C (a + c); D (a + b + d); E (a + b).

3) Instrumentele tradiţionale ale politicii economice sunt:

a) componentele bugetare;
b) cantitatea de monedă;
c) cursul de schimb;
d) normele de fixare a preţurilor şi salariilor, concretizate în politica
preţurilor şi politica veniturilor.

Alegeţi răspunsul corect:

A (a + b + c); B (a + b + c+d); C (a + c); D (a + b + d); E (a + b).

. Răspunsul la test se găseşte la pagina 405.

13.3 Politica monetară

Ca principală componentă a politicii economice, alături de politica bugetară,

politica monetară urmăreşte prin modificarea deliberată a variabilelor sale aceleaşi
obiective generale: influenţarea producţiei, a cererii, a preţurilor şi a echilibrului
financiar extern. Se apreciază că prima sa manifestare ar data din 1837, când
Banca Angliei descoperea că variaţia ratei scontului practicată de ea putea avea
influenţă asupra economiei. De aceea, politica monetară este considerată ca una
dintre formele cele mai vechi ale politicii de reglare conjuncturală.

Politica monetară se poate defini ca fiind acţiunea exercitată de către

autorităţile monetare (Banca Centrală şi uneori Trezoreria) asupra masei
monetare şi a anumitor active financiare în vederea orientării economiei pe
termen scurt sau mediu.

Eficacitatea sa a constituit şi mai constituie încă subiectul unor controverse

oscilante între a-i atribui puteri miraculoase (cum o fac monetariştii) şi a o
considera prea puţin valabilă pentru a fi utilizată drept un remediu la probleme atât
de grave cum sunt inflaţia sau şomajul. Pentru neokeynesişti, politica monetară
este mai puţin eficace decât politica bugetară. Monetariştii consideră că politica
monetară are o incidenţă economică importantă pe termen scurt. În schimb,
economiştii promotori ai resurecţiei neoclasice susţin inutilitatea sa totală din
cauza posibilităţii pe care o au agenţii economici de a anticipa efectele sale.

Realitatea economică, mai nuanţată decât aceste poziţii teoretice, demonstrează că

politica monetară poate influenţa activitatea economică, temperându-i evoluţia sa
ciclică şi acţionând pentru restabilirea echilibrului macroeconomic. Condiţia
esenţială însă a unei politici monetare sănătoase o reprezintă asigurarea

Macroeconomie
393
 Politica economică şi politica monetară

stabilităţii puterii de cumpărare a banilor. În acest sens, mentorul şcolii

monetariste de la Chicago, Milton Friedman, considera că sursa tuturor
dezechilibrelor economice manifestate în ultimele decenii în lumea occidentală a
constituit-o marele val inflaţionist din anii ’60. Ministrul britanic al economiei
afirma: ” Dacă mă veţi întreba care este prioritatea majoră actuală şi pentru
totdeauna, răspunsul va fi salvagardarea stabilităţii”.

De altfel, şi în România, în primul articol al Legii nr. 34 din 29 martie 1991

privind Statutul Băncii Naţionale, se stipulează: ”Banca Naţională a României
stabileşte şi conduce politica monetară şi de credit, în cadrul politicii economice şi
financiare a statului, cu scopul de a menţine stabilitatea monedei naţionale”.

Vom face distincţia necesară între politica monetară şi politica bancară. Aceasta
din urmă vizează organizarea profesiunii bancare, funcţionarea sistemului bancar
astfel încât să se asigure protecţia depunătorilor, să se evite riscurile ce ar putea
surveni dintr-o gestionare necorespunzătoare a resurselor monetare şi a creditului,
care ar provoca efecte negative asupra întregii activităţi economice dacă avem în
vedere faptul că economiile contemporane sunt prin excelenţă economii monetare.
Între politica monetară şi cea bancară există o strânsă interdependenţă deoarece
prima este promovată şi aplicată îndeosebi prin intermediul sistemului bancar care
are în frunte banca centrală sau de emisiune, cea care, de regulă, fundamentează şi
conduce politica monetară.

13.3.1. Obiectivele politicii monetare

Pentru atingerea multiplului obiectiv denumit ”careul magic” şi rămas de referinţă

pentru politica economică generală – creştere economică, şomaj scăzut, stabilitatea
preţurilor (inflaţie redusă) şi echilibru extern – politicii monetare îi revine un rol
deosebit, poate cel mai important între toate celelalte componente ale angrenajului
implicării statului în economie. Cele patru vârfuri ale ”careului magic” sunt de fapt
şi obiective ale politicii monetare – primele trei pe plan intern, iar al patrulea cu
acţiune atât pe plan intern cât şi pe cel extern.

Realizarea acestor obiective este cu atât mai dificilă cu cât ele se află în conflict.
Astfel, urmărirea relansării economiei ar putea fi în detrimentul stabilităţii puterii
de cumpărare a monedei naţionale, depreciind-o. Pe de altă parte, revalorizarea
acesteia ar putea avea ca preţ creşterea şomajului sau scăderea competitivităţii
exporturilor şi sacrificarea echilibrului balanţei de plăţi externe. Iată de ce dozarea
atentă a intensităţii acţiunilor pe plan monetar, corelată cu fazele evoluţiei ciclice
a economiei şi cu anticiparea corectă a efectelor, a intervalelor de reacţie,
constituie o condiţie esenţială a succesului politicii monetare. În plus, ea nu poate
fi promovată decât în combinaţie cu alte politici economice şi în special cu cea
bugetară, cu care trebuie să fie perfect armonizată.

În esenţă, politică monetară se realizează prin acţiuni asupra a trei obiective

intermediare: masa monetară, rata dobânzii şi cursul de schimb.

Macroeconomie
394
 Politica economică şi politica monetară

În ceea ce priveşte primul obiectiv, politicile monetare promovate în diferite ţări

ale OCDE diferă în funcţie de agregatul monetar urmărit, considerat cel mai stabil,
şi constau în practica de a fixa în avans o rată de creştere anuală a masei monetare,
mai ales pe baza recomandărilor monetariştilor care o consideră drept singura
modalitate de intervenţie acceptabilă. Acest tip de politică a fost practicat după
1974 într-o serie de state occidentale lovite de primul şoc petrolier, dar, ca urmare
a unei instabilităţi neaşteptate a vitezei de rotaţie a agregatelor monetare, survenită
la începutul anilor 80, încrederea în utilitatea acestora pentru conduita politicii
monetare s-a diminuat.

Politicile de stabilizare a ratelor dobânzii la un nivel scăzut, dar variabil în

funcţie de conjunctură, sunt de inspiraţie keynesistă. Creşterea ratei dobânzii reale,
ajunse la nivelul maxim în anul 1984, a avut drept consecinţe agravarea problemei
îndatorării ţărilor în curs de dezvoltare neposesoare de petrol şi un recul important
pe planul investiţiilor. Tendinţa scăderii lor în toate ţările OCDE, mai ales după
1986, s-a datorat reducerii inflaţiei, asanării finanţelor publice, reducerii
fiscalităţii, care au determinat şi o anumită relaxare a politicilor monetare.

Politicile cursului de schimb vizează mai ales realizarea echilibrului balanţei de

plăţi, putându-se realiza fie prin admiterea variaţiei lui pe termen scurt, pentru a
încuraja intrările sau ieşirile de capitaluri străine, fie prin introducerea controlului
asupra schimburilor valutare, fie prin folosirea conjugată a ambelor căi.
Preocuparea pentru supravegherea cursului de schimb este cu atât mai importantă
cu cât economia este mai deschisă relaţiilor economice internaţionale. Este
evident, de exemplu, că un stat cu o largă deschidere spre piaţa mondială nu poate
rămâne indiferent la aprecierea cursului de schimb al monedei sale, care ar dăuna
economiei naţionale prin faptul că ar descuraja exporturile.

Toate cele trei obiective sunt într-o strânsă interdependenţă, determinându-se

reciproc. Împreună, ele trebuie să fie subordonate unui obiectiv principal:
asigurarea condiţiilor favorabile unei creşteri economice într-un cadru de
stabilitate a preţurilor.

13.3.2. Instrumentele politicii monetare.

Pentru dirijarea sistemului monetar în direcţia realizării obiectivelor politicii

monetare, Banca Centrală în economia contemporană are la dispoziţie trei
instrumente clasice: manevrarea ratei rescontului sau politica de rescont,
operaţiunile ”open market” şi variaţia cotelor rezervelor obligatorii. Alte
instrumente, ca încadrarea creditului bancar şi altor surse de finanţare, controalele
administrative asupra ratelor dobânzii, selectivitatea creditului şi controlul
operaţiunilor cu străinătatea, au început să fie abandonate în practica politicii
monetare a ţărilor occidentale începând cu anii 80.

Manevrarea taxei rescontului a fost considerată ca piesă dominantă a politicii

Macroeconomie
395
 Politica economică şi politica monetară

monetare datorită dublului său efect: asupra volumului creditului ce se putea

acorda în economie, deci asupra mărimii masei monetare dacă avem în vedere
funcţia de emisiune a creditului, şi asupra costului creditului, adică ratei dobânzii.

Scontarea reprezintă operaţiunea prin care o bancă varsă deţinătorului unui

efect de comerţ (trată, bilet la ordin etc.) valoarea acestuia înainte de scadenţă,
după ce a scăzut dobânda aferentă pentru perioada cuprinsă între momentul
preluării efectului de comerţ şi momentul scadenţei lui. Această dobândă scăzută
reprezintă taxa scontului, a cărei mărime se află sub influenţa taxei rescontului.

Rescontarea reprezintă operaţiunea la vedere prin care banca de emisiune

achiziţionează de la băncile comerciale efectele de comerţ deja scontate de
acestea, monetizându-le la o valoare diminuată cu suma corespunzătoare taxei de
rescont, calculate pentru durata creditării băncii comerciale, adică până la
scadenţa efectului de comerţ preluat (în general mai puţin de trei luni).

Taxa rescontului poate fi deci definită ca rată a dobânzii de bază a Băncii

Centrale aplicată la cumpărarea înainte de scadenţă a unui efect de comerţ de
la o bancă comercială (care l-a scontat deja clientului său), ea fiind dedusă din
valoarea nominală a efectului de comerţ respectiv.

Este evident faptul ca nivelul taxei de rescont influenţează în mod direct taxa
scontului, adică preţul la care băncile vând o parte din lichidităţi deţinătorilor de
efecte de comerţ. Acesta din urmă va fi mereu superior taxei de rescont. Banca
Centrală fixează nivelul taxei de rescont în funcţie de impulsurile pe care doreşte
să le imprime pieţei monetare şi, prin intermediul acesteia, economiei. Atunci
când intenţionează să relaxeze creditul, reduce rata de rescont, ieftinindu-l.
Dimpotrivă, atunci când doreşte să tempereze activitatea economică, măreşte
nivelul ratei de rescont, scumpind creditul.

Deşi prin efectele sale cantitative şi valorice politica rescontului pare a fi foarte
eficace, există o serie de factori care-i diminuează eficacitatea ei ca instrument de
control al lichidităţii bancare: în primul rând, Banca Centrală nu-l poate folosi
decât în măsura în care băncile comerciale au nevoie de refinanţare; în al doilea
rând, Banca Centrală nu are întotdeauna puterea de a stabili un nivel al taxei de
rescont care să descurajeze efectiv o cerere excesivă de credite, mai ales într-o
perioadă cu o inflaţie în creştere, când elasticitatea cererii de credite faţă de cost
(de rata dobânzii) este foarte redusă; în al treilea rând, în ţările occidentale, dacă
se măreşte costul creditului intern prin intermediul ratei de rescont, necesarul de
refinanţare al băncilor comerciale la Banca Centrală se poate diminua deoarece
dobânzile ridicate vor atrage capitalurile flotante internaţionale. Astfel băncile
comerciale nu vor fi obligate să apeleze la Banca Centrală, efectul ratei ridicate a
rescontului devenind foarte slab sau chiar nul.

Pentru a-i spori eficacitatea, în ţările dezvoltate politica de rescont se realizează

cu plafoane multiple şi elastice şi cu taxe diferenţiate.

Macroeconomie
396
 Politica economică şi politica monetară

Politica ”open – market” este de origine britanică. Ea reprezintă însă instrumentul

esenţial al politicii monetare americane.

Intervenţiile Băncii Centrale pe ”open-market” constau în vânzarea sau

cumpărarea pe piaţa monetară, către sau de la celelalte bănci, a unor efecte publice
sau private, demonetizându-le, adică retrăgând o anumită cantitate de monedă
atunci când le vinde, sau, dimpotrivă, monetizându-le, adică permiţând
pătrunderea monedei Băncii Centrale în schimbul titlurilor, atunci când le
cumpără. În felul acesta se modifică structura masei monetare din circulaţie în
defavoarea sau favoarea lichidităţii.

Si politica de ”open-market” are un dublu efect-cantitativ şi de preţ: când Banca

Centrală vinde titluri reduce cantitatea de monedă legală pe piaţa monetară şi
provoacă scăderea preţului (cursului) titlurilor tranzacţionate, în timp ce atunci
când cumpără titluri de pe piaţa monetară efectele sunt inverse (creşte cantitatea
de monedă legală şi se majorează cursul titlurilor). Supunându-se mecanismelor
pieţei, politica de ”open-market” este mai eficace decât manevrarea taxei de
rescont. Totuşi, funcţionarea sa presupune un anumit volum de titluri negociabile.

Combinată cu politica de rescont, politica de ”open-market” contribuie la

elasticizarea acesteia şi la potenţarea lor reciprocă. Tendinţa generală este de
creştere a volumului şi de diversificare a structurii de titluri negociabile, ceea ce
determină extinderea pieţei monetare şi creşterea volumului operaţiunilor de
”open-market”.

Variaţia cotei rezervelor obligatorii

Politica rezervelor obligatorii constă în obligaţia pe care o impune Banca Centrală

băncilor comerciale de a-şi deţine sub formă de monedă legală o parte din
disponibilităţile atrase din economie. Această măsură are, pe de o parte, un
caracter prudenţial, mărind gradul de lichiditate al băncilor comerciale, iar pe de
altă parte, diminuează resursele de creditare ale acestor bănci şi, implicit,
capacitatea lor de a crea monedă prin credit. Introdusă pentru prima dată în SUA,
în anul 1913, această politică s-a generalizat după al doilea război mondial în
aproape toate ţările industrializate.

Variaţia cotei rezervelor obligatorii este foarte eficace deoarece afectează direct
multiplicatorul creditului, poate fi practicată sub forma cotelor diferenţiate în
funcţie de structura masei monetare, dând rezultate bune atât în economiile în care
există bilete de bancă într-o proporţie mare, cât şi în cele în care predomină
moneda scripturală.

13.3.3. Instrumente de politică monetară utilizate în România

Macroeconomie
397
 Politica economică şi politica monetară

În România, aflată încă într-o fază incipientă a funcţionării mecanismelor

economiei de piaţă, sunt folosite ca principale instrumente de politică monetară
regimul creditelor de refinanţare acordate de Banca Naţională băncilor comerciale
şi politica rezervelor obligatorii. Într-o mult mai mică măsură se mai foloseşte
selectivitatea creditului, sub forma creditelor direcţionate spre unele activităţi, în
special agricultură sau construcţia de locuinţe, cu dobândă subvenţionată.

Prin regimul creditelor de refinanţare care îmbracă formele creditului structural, a

creditului de licitatie, a creditului special si a creditului lombard (overdraft), se
prefigurează folosirea instrumentelor de politică monetară caracteristice
economiilor de piaţă dezvoltate, cum sunt rata de rescont sau operaţiunile de
”open-market”. Astfel, în cazul creditului structural, banca comercială
beneficiară, autorizată să preleveze în mod succesiv, în limita unui plafon, sume
dintr-un cont deschis la Banca Naţională, garantează aceste credite cu efecte de
comerţ şi alte titluri acceptate de creditor; rata dobânzii în acest caz reprezintă de
fapt rata sau taxa oficială a rescontului. Creditul de licitaţie prefigurează politica
de ”open-market” deoarece, acordat pe o perioadă de maximum 15 zile, este
garantat cu titluri de stat şi alte hârtii de valoare acceptate de Banca Naţională.

Politica rezervelor obligatorii a fost instituită în ianuarie 1992, aplicându-se

nediscriminatoriu, tuturor băncilor, nu atât din motive prudenţiale, cât mai ales
pentru a o folosi în calitate de instrument de politică monetară. Ea vizează
limitarea capacităţii de creditare a băncilor comerciale şi, deci, posibilitatea lor de
a crea monedă. Iniţial, cota rezervelor obligatorii a fost fixată la 10%, iar apoi
aceasta a înregistrat o tendinţă de scădere.

Confruntată cu problemele marilor dezechilibre provocate de economia de

comandă, politica monetară românească, pe fondul restructurării sistemului
financiar – bancar, a urmărit ca obiectiv fundamental stabilizarea
macroeconomică. Prin politica dobânzilor real-pozitive, s-a reuşit în anul 1994 o
diminuare semnificativă a inflaţiei, ajungându-se la o relativă şi efemeră
stabilizare macroeconomică. Rămânerea în urmă a restructurării sectorului real al
economiei, tendinţele de folosire a instrumentelor monetare pentru compensarea
efectelor întârzierilor în reforma economică au provocat recrudescenţa inflaţiei în
prima parte a anului 1997 şi, în consecinţă, un nou salt al ratelor dobânzii pentru
temperarea şi recâştigarea încrederii în moneda naţională. Este de subliniat însă, că
şi politica monetară restrictivă are reversul său deoarece, pe fondul decapitalizării
agenţilor economici datorită inflaţiei şi deprecierii monedei naţionale, dobânzile
ridicate descurajează procesul investiţional, accentuând scăderea producţiei
afectată deja de diminuarea drastică a puterii de cumpărare a populaţiei care
restrânge cererea de pe piaţa internă.

Iată de ce politica monetară nu poate avea eficacitate pe termen lung în absenţa

unei coordonări cu toate celelalte componente ale politicii economice, orientate
strategic pe direcţia creşterii economice reale.

Macroeconomie
398
 Politica economică şi politica monetară

Test de autoevaluare 13.3.

1) Prin politica open-market, atunci când Banca Centrală cumpără titluri de pe

piaţa financiară:
a) creşte cantitatea de monedă de pe piaţa monetară;
b) reduce cantitatea de monedă de pe piaţa monetară;
c) se majorează cursul titlurilor;
d) se micşorează cursul titlurilor.

Alegeţi răspunsul corect:

A (a + c); B (a + b); C (a + d); D (a + b + c); E (a + b + d).

2) Instrumentele politicii monetare sunt:

a) manevrarea taxei rescontului;
b) politica open-market;
c) variaţia cotelor rezervelor obligatorii;
d) masa monetară;
e) cursul de schimb.

Alegeţi răspunsul corect:

A (a + b + c + d + e); B (a + b); C (a + b + e); D (a + b + c);
E (a + b + c + e).

3) Taxa rescontului:
a) reprezintă operaţiunea prin care Banca de Emisiune achiziţionează
la vedere de la băncile comerciale efecte de comerţ deja scontate de
acestea, monetizându-le la o valoare diminuată cu suma
corespunzătoare taxei de rescont;
b) este rata dobânzii de bază a Băncii Centrale aplicată la cumpărarea
înaintea de scadenţă a unui efect de comerţ de la o bancă
comercială (care l-a scontat deja clientului său), ea fiind dedusă din
valoarea nominală a efectului de comerţ respectiv ;
c) influenţează în mod direct taxa scontului;
d) este mai mare decât taxa de scont.

Alegeţi răspunsul corect:

A (a + b); B (b + c); C (a + b + c); D (a); E (a + c).

4) Variaţia cotei rezervelor obligatorii constituie un instrument al

politicii monetare care:
a) constă în obligaţia pe care o impune Banca Centrală băncilor
comerciale de a-şi deţine sub formă de monedă legală o parte din
disponibilităţile atrase din economie;
b) are un caracter prudenţial, mărind gradul de lichiditate al băncilor
comerciale;

Macroeconomie
399
 Politica economică şi politica monetară

c) oferă bune rezultate atât în economiile în care există bilete de bancă

într-o proporţie mare, cât şi în cele în care predomină moneda
scripturală.
d) diminuează resursele de creditare ale băncilor comerciale;
e) diminuează capacitatea băncilor comerciale de a crea monedă prin
credit.

Alegeţi răspunsul corect:

A (a + b + c + d + e); B (a + b); C (a + b + e); D (a + b + c);
E (a + b + c + e).

5) Politica ”open – market” este un instrument de politică monetară:

a) de origine britanică;
b) de origine americană;
c) care constă în vânzarea sau cumpărarea pe piaţa monetară, către
sau de la celelalte bănci, a unor efecte publice sau private,
demonetizându-le, adică retrăgând o anumită cantitate de monedă
atunci când le vinde, sau, dimpotrivă, monetizându-le, adică
permiţând pătrunderea monedei Băncii Centrale în schimbul
titlurilor, atunci când le cumpără;
d) care determină modificarea structurii masei monetare din
circulaţie în defavoarea sau favoarea lichidităţii;
e) constă în obligaţia pe care o impune Banca Centrală băncilor
comerciale de a-şi deţine sub formă de monedă legală o parte din
disponibilităţile atrase din economie;

Alegeţi răspunsul corect:

A (a + b + c + d + e); B (a + b); C (a + b + e); D (a + b + c+d);
E (a + b + c + e).

Răspunsul la test se găseşte la pagina 405.

În loc de Am ajuns la sfârşitul unităţii de învăţare nr. 13.
rezumat Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această
unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare nr. 1 pe care urmează să o
transmiteţi tutorelui.

Lucrare de verificare unitate de învăţare nr. 13

Macroeconomie
400
 Politica economică şi politica monetară

Subiecte teoretice:
1. Tipologia politicilor economice

2. Instrumentele politicii monetare

Macroeconomie
401
 Politica economică şi politica monetară

Test grilă:
1) Prin politica open-market, atunci când Banca Centrală cumpără titluri
de pe piaţa financiară:
a) creşte cantitatea de monedă de pe piaţa monetară;
b) reduce cantitatea de monedă de pe piaţa monetară;
c) se majorează cursul titlurilor;
d) se micşorează cursul titlurilor.

Macroeconomie
402
 Politica economică şi politica monetară

Alegeţi răspunsul corect:

A (a + c); B (a + b); C (a + d); D (a + b + c); E (a + b + d).

2) Instrumentele politicii monetare sunt:

a) manevrarea taxei rescontului;
b) politica open-market;
c) variaţia cotelor rezervelor obligatorii;
d) masa monetară;
e) cursul de schimb.

Alegeţi răspunsul corect:

A (a + b + c + d + e); B (a + b); C (a + b + e); D (a + b + c);
E (a + b + c + e).

3) Taxa rescontului:
a) reprezintă operaţiunea prin care Banca de Emisiune
achiziţionează la vedere de la băncile comerciale efecte de
comerţ deja scontate de acestea, monetizându-le la o
valoare diminuată cu suma corespunzătoare taxei de
rescont;
b) este rata dobânzii de bază a Băncii Centrale aplicată la
cumpărarea înaintea de scadenţă a unui efect de comerţ de
la o bancă comercială (care l-a scontat deja clientului său),
ea fiind dedusă din valoarea nominală a efectului de
comerţ respectiv ;
c) influenţează în mod direct taxa scontului;
d) este mai mare decât taxa de scont.

Alegeţi răspunsul corect:

A (a + b); B (b + c); C (a + b + c); D (a); E (a + c).

4) Variaţia cotei rezervelor obligatorii constituie un instrument al

politicii monetare care:
a. constă în obligaţia pe care o impune Banca Centrală băncilor
comerciale de a-şi deţine sub formă de monedă legală o parte din
disponibilităţile atrase din economie;
b. are un caracter prudenţial, mărind gradul de lichiditate al băncilor
comerciale;
c. oferă bune rezultate atât în economiile în care există bilete de bancă
într-o proporţie mare, cât şi în cele în care predomină moneda
scripturală.
d. diminuează resursele de creditare ale băncilor comerciale;
e. diminuează capacitatea băncilor comerciale de a crea monedă prin
credit.

Alegeţi răspunsul corect:

Macroeconomie
403
 Politica economică şi politica monetară

A (a + b + c + d + e); B (a + b); C (a + b + e); D (a + b + c);

E (a + b + c + e).

5) Politica ”open – market” este un instrument de politică monetară:

a) de origine britanică;
b) de origine americană;
c) care constă în vânzarea sau cumpărarea pe piaţa
monetară, către sau de la celelalte bănci, a unor efecte
publice sau private, demonetizându-le, adică retrăgând o
anumită cantitate de monedă atunci când le vinde, sau,
dimpotrivă, monetizându-le, adică permiţând pătrunderea
monedei Băncii Centrale în schimbul titlurilor, atunci
când le cumpără;
d) care determină modificarea structurii masei monetare din
circulaţie în defavoarea sau favoarea lichidităţii;
e) constă în obligaţia pe care o impune Banca Centrală
băncilor comerciale de a-şi deţine sub formă de monedă
legală o parte din disponibilităţile atrase din economie;

Alegeţi răspunsul corect:

A (a + b + c + d + e); B (a + b); C (a + b + e); D (a + b + c+d);
E (a + b + c + e).

6) Instrumentele tradiţionale ale politicii economice sunt:

a) componentele bugetare;
b) cantitatea de monedă;
c) cursul de schimb;
d) normele de fixare a preţurilor şi salariilor, concretizate în
politica preţurilor şi politica veniturilor.

Alegeţi răspunsul corect:

A (a + b + c); B (a + b + c+d); C (a + c); D (a + b + d); E (a + b).

7) Reprezintă obiective ale politicii economice:

a) realizarea echilibrului extern prin existenţa unei balanţe
externe echilibrate;
b) distribuirea echitabilă a veniturilor;
c) asigurarea protejării mediului înconjurător;
d) controlul şomajului şi inflaţiei;
e) asigurarea unei creşteri echilibrate a economiei.

Alegeţi răspunsul corect:

A (a + b + c + d + e); B (a + b); C (a + b + e); D (a + b + c);
E (a + b + c + e).

Macroeconomie
404
 Politica economică şi politica monetară

8)Principalele componente ale politicii economice sunt:

a) statul;
b) obiectivele;
c) întreprinderile;
d) menajele;
e) instrumentele.

Alegeţi răspunsul corect:

A (a + b + c); B (a + b + e); C (a + b + c + d); D (a + b + d);
E (a + b + c + e).

9) Careul magic este un multiplu obiectiv al politicii economice

definit în literatura occidentală prin următoarele obiective:
a) creşterea echilibrată a economiei;
b) realizarea unei balanţe de plăţi echilibrate;
c) reducerea şomajului;
d) reducerea inflaţiei;
e) creşterea productivităţii marginale a capitalului.

Alegeţi răspunsul corect:

A (a + b + c); B (a + b + c + d); C (a + b + e); D (a); E (a + b).

10) Constituie obiective majore ale politicii economice:

a) asigurarea unei creşteri echilibrate a economiei în general, apreciate prin
rata de creştere a PIB ;
b) controlul şomajului sau realizarea unei pieţe a forţei de muncă echilibrate,
apreciate prin rata şomajului;
c) controlul inflaţiei sau asigurarea unui nivel al preţurilor stabil, apreciat prin
indicele de creştere a preţurilor de consum;
d) realizarea echilibrului extern, adică a unei balanţe de plăţi echilibrate,
apreciate prin cota deficitului balanţei de plăţi faţă de PIB;
e) distribuirea echitabilă a veniturilor;

Alegeţi răspunsul corect:

A (a + b + c); B (a + b + e); C (a + b + c + d); D (a + b + d);
E (a + b + c +d+ e).

Răspunsurile testelor de autoevaluare

Macroeconomie
405
 Politica economică şi politica monetară

Răspuns 13.1
Test grilă:
1. A(a+b+c+d+e);
2. B(a+b+c);
3. B(a+b+c+d);
4. E(a+b+c+d+e);
5. c.

Răspuns 13.2
Test grilă:
1. e;
2. E(a+b);
3. B(a+b+c+d).

Răspuns 13.3
Test grilă:
1. A(a+c);
2. D(a+b+c);
3. B(b+c);
4. A(a+b+c+d+e);
5. D(a+b+c+d).

Bibliografie unitate de învăţare nr. 13

 Barre R., Economie politique vol. 1, PUF, Paris, 1969

 Bădeanu M., Pârvu Gh., Economia politică – Ed. Mondo-Ec, Craiova,
1996
 Băcescu M., Băcescu Cărbunaru A., Macroeconomie şi politici
macroeconomice, Ed. All Educational, Bucureşti, 1988
 Cornescu V. coordonator, Introducere în economie, Ed. Actami,
Bucureşti, 1997
 Dobrotă N., Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1997
 Frois G.A., Economie politică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994
 Genereaux J., Economie politique, Vol. 1,2, Hachete, Paris, 1990
 Gogoneaţă C., Gogoneaţă A., Economia politică – teorie micro şi
macroeconomică, politici economice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A.
Bucureşti, 1995
 Guitton H., Economie Politique, Dalloz, Paris, 1991
 Ignat I., Pohoaţă I., Clipa N., Luţac Gh., Economie Politică, Ed. Fundaţiei
“Gh. Zane”, Iaşi, 1997

Macroeconomie
406
 Politica economică şi politica monetară

 Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor şi a

banilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970
 Moldovanu D., Curs de teorie economică, Ed. ARC, 2006
 Ploae V. , Economie politică – Macroeconomie, Editura Ex Ponto, 1999.
 Ploae V, Popovici V., Bunda R.N., Economie politică – Macroeconomie-
Elemente de teorie, teste grilă şi aplicaţii, Editura Muntenia, 2004.
 Samuelson A., Nordhaus W.D., Economie politică, Ed. Teora, 2000

Macroeconomie
407