NICOLAE VOLONCIU

TRATAT
DE
PROCEDURĂ
PENALĂ

Parte generală

Vol.I

Această lucrare apare sub îngrijirea Universităţii Independente Titu

Maiorescu din Bucureşti PAIDEIA
Bucureşti, 1996
 ABREVIERI PRINCIPALE

ISBN 973-9131-01-8 - Annuaire de la Convention Europeenne de Droits de

l'Homme
- Analele Universităţii din Bucureşti
- Buletinul Oficial al R.S.R., partea I
- Cod civil
- Cod penal
- Cod procedură civilă
- Cod procedură penală
- Curtea de Casaţie - Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică
Belgiană - Justiţia Nouă
- Curtea de Casaţie - Journale des Tribuneaux
Franceză - Judecătoria
- Culegere de decizii ale - Legalitatea populară
Tribunalului Suprem * Monitorul Oficial al României, Partea I
- Curtea Supremă de - Pasicresie belge
Justiţie - Recueil des decisions de la Commission Europeenne
- Ed. Dalloz, Paris des Droits de l'Homme-Strasbourg
- decizie - Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie
- decizie penală penală pe anii 1969-1975
- Dalloz Hebdomadaire - Idem, pe anii 1976-1980
- Editura Academiei - Revue de droit penal et criminologie
- Editura Didactică şi - Revue internaţionale de droit penal
Pedagogică - Revue internaţionale de police criminelle
- Editura Ştiinţifică - Revista română de drept
5
R.S. - Recueil Sirey CAPITOLUL I
R.S.C. - Revue de science criminelle et de droit
penal compare. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
sect. -secţie PRIVIND DREPTUL
sect.pen. - secţia penală PROCESUAL PENAL
sent.pen. - sentinţa penală
S.C.J. - Studii şi cercetări juridice
Trib.jud. - Tribunalul judeţean Secţiunea I PROCESUL PENAL ŞI DREPTUL
Trib.Mun.Buc. - Tribunalul Municipiului Bucureşti
Trib.Suprem. - Tribunalul Suprem PROCESUAL PENAL
T.U.B. - Tipografia Universităţii din Bucureşti
§ 1. Justiţia penală, activitatea judiciară şi actul
jurisdicţional
Notă: Dacă se indică un articol fără a se preciza legea
corespunzătoare, norma se referă la codul de procedură 1. Săvîrşirea infracţiunilor duce la naşterea raportului juridic
penală. de drept penal în virtutea căruia apare dreptul statului de a
trage la răspundere penală pe făptuitor şi obligaţia acestuia de
a suporta consecinţele faptei sale.
Pentru ca tragerea la răspundere penală să se materializeze
în sancţiunea prevăzută de lege este nevoie atît de o activitate
statală, cît şi de un organism specializat care realizează
mecanismul de soluţionare a conflictului ivit între societate
(respectiv stat) şi infractor. De aceea, în orice organizare statală
şi cu atît mai mult în cadrul unui stat de drept există o putere
sau autoritate judecătorească a cărei sarcină fundamentală
este înfăptuirea justiţiei.
 Justiţia s-a impus din cele mai vechi timpuri ca o
funcţie de judecare a proceselor izvorîte din încălcarea
legilor. Statul de drept a devenit de neconceput fără justiţie,
lipsa unei asemenea autorităţi însemnînd arbitrariu şi
nedreptate. Dacă viaţa socială trebuie să se desfăşoare
potrivit constituţiei şi legilor, este necesar să existe o putere
care să le cunoască şi să le poată interpreta şi aplica
concret atunci cînd sînt încălcate, cînd drepturile şi liber-
tăţile cetăţenilor sînt periclitate sau neglijate .
Justiţia, reprezentînd modalitatea în care se manifestă în
mecanismul statal puterea judecătorească, era firesc ca în
Constituţie să se înscrie norme care evocă această
infracţiunii, art. 130 alin. 1 subliniază că în activitatea
juridică Ministerul Public reprezintă interesele generale ale
societăţii.
în statul de drept justiţia capătă o pondere deosebită pentru
că potrivit principiului democratic al separaţiei puterilor în stat
autorităţii judecătoreşti îi revine dreptul de a soluţiona litigiile
de drept intervenite în urma manifestării ilicite.
Justiţia trebuie să fie în cel mai înalt grad la îndemîna
tuturor celor interesaţi. Aceasta a şi determinat introducerea în
Constituţia României a tezei potrivit căreia accesul la justiţie
este liber. în art. 21 din Constituţie se stipulează expres că
orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea
drepturilor şi intereselor sale legitime. Pentru ca cei interesaţi
să nu fie obstrucţionaţi sub nici o modalitate sau pretext, alin.
2 mai subliniază că exercitarea dreptului respectiv nu poate fi
îngrădit prin nici o lege.
în statul de drept autoritatea judecătorească reprezintă o
adevărată putere pentru că litigiile ivite din încălcarea legilor
nu pot fi soluţionate de către alte organe ale statului decît cele
de judecată. Instanţele judecătoreşti soluţionează toate
procesele privind raporturile juridice civile, comerciale, de
muncă, de familie, administrative, penale şi orice alte cauze
pentru care legea nu stabileşte o altă competenţă.
Justiţia penală este evident aspectul de justiţie care
interesează primordial (dar deseori nu exclusiv) în cazul
săvîrşirii unor infracţiuni , motiv pentru care toate
consideraţiile ce urmează se circumscriu - dacă nu se
menţionează altfel - acestei mari instituţii juridice.
Săvîrşirea infracţiunii, chiar cînd este descoperită şi pusă
prin probe în seama unui făptuitor, nu atrage aplicarea
autoritate atît sub aspectul ei organizatoric cît şi funcţional .
Astfel, art. 125 alin. 1 precizează că justiţia se realizează prin
Curtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti
stabilite de lege. De asemenea, art. 123 alin. 1 înscrie teza că
justiţia se înfăptuieşte în numele legii; la fel, referindu-se la
conflictul dintre colectivitate şi infractor, izvorît din săvîrşirea
1 I.MURARU, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Naturismul,
Bucureşti, 1991,
2 Justiţia este privită sub ambele ei aspecte, ca sistem al organelor
judecătoreşti şi ca activitate desfăşurată de aceste organe (vezi
I.STOENESCU, S.ZILBERSTEIN, Drept procesual civil, Teoria
generală, voi. I, Ed. II, Ed.Did.Ped., Bucureşti, 1983, p. 19).
7
automată a pedepsei. Pentru a se ajunge la sancţionarea
infractorului este nevoie de intervenţia justiţiei penale, în
sensul condamnării acestuia de către instanţa competentă pe
baza unei judecăţi. Reacţia societăţii faţă de infracţiune nu
este instinctivă, arbitrară şi oarbă; ea este totdeauna chibzuită
şi reglementată avînd un caracter esenţialmente judiciar .
De aceea, a soluţiona o cauză penală înseamnă a efectua o
activitate de justiţie şi în măsura în care aceasta se face prin
hotărîrea instanţei de judecată avem de a face cu un act
jurisdicţional.
3 Realizarea prin constrîngere a ordinii de drept nu este posibilă fără
preexistenta unui conflict între voinţa colectivă exprimată prin regula de
conduită încălcată şi voinţa persoanei care a săvîrşit încălcarea, deci fără
existenţa unui raport juridic de contradicţie izvorît din săvîrşirea unei fapte
ilicite. (V. DONGOROZ, S.KAHANE, G.ANTONIU, C.BULAI,
N.ILIESCU, R.STĂNOIU, Explicaţii teoretice ale codului de
procedură penală română, Parte generală, voi. I, Ed.Academiei,
Bucureşti, 1975, p. 7).
4 G.STEFANI, G.LEVASSEUR, Procedure penale, voi. II, Ediţia IX,
Paris, Ed.Dalloz, p.l.
8
 2. Activitatea judiciară în materie penală.
Pentru a se ajunge la actul de justiţie, în cele mai multe
situaţii, nu este suficientă numai activitatea instanţei, după cum
există numeroase cazuri în care conflictul juridic penal născut
din săvîrşirea reală sau presupusă a unei infracţiuni se poate
stinge înainte de pronunţarea unui act jurisdicţional.
Descoperirea infracţiunilor, stabilirea vinovăţiei
infractorilor pe bază de probe şi realizarea tragerii la
răspundere penală a celor vinovaţi nu are loc exclusiv prin
activitatea de judecată, respectiv prin înfăptuirea justiţiei.
Statul organizează combaterea fenomenului infracţional printr-
o activitate mai largă şi complexă în care antrejiează şi alte
organe specializate. Aceasta are Ioc prin activitatea judiciară
desfăşurată conjugat de către toate organele judiciare.
Actul de justiţie penală este precedat de o activitate
prealabilă de urmărire penală, auxiliară dar necesară, avînd ca
finalitate pregătirea condiţiilor care să asigure desfăşurarea
optimă a judecăţii.
Organele statului împuternicite să realizeze ansamblul
activităţilor menţionate mai sus poartă denumirea generică de
organe judiciare iar activitatea lor constituie o activitate
judiciară.
Noţiunea de organ judiciar este mai largă decît cea de organ
judecătoresc. Interpretarea rezultă din sensul larg,
Organele amintite mai sus (instanţe, Minister Public, organe
de cercetare) îndeplinindu-şi sarcinile în baza reglementărilor
procesual penale, natura juridică a activităţii lor nu poate fi
decît judiciară .
în concepţia tradiţională română - avem în vedeje codurile
de procedură penală din anii 1864 şi 1936 - organele de
poliţie, care participau în desfăşurarea procesului penal cu
atribuţiuni corespunzătoare, aveau denumirea de organe de
poliţie judiciară, iar activitatea lor era o activitate evident
judiciară.
Argumente numeroase demonstrează că activitatea
procesual penală a organelor de poliţie sau generic vorbind a
organelor de urmărire penală este o activitate judiciară. De
pildă, ar fi greu de presupus că o urmărire penală efectuată de
un organ de cercetare al poliţiei, sub supravegherea
procurorului nu constituie o activitate judiciară, pe cînd
aceeaşi urmărire penală efectuată obligatoriu de către procuror
constituţional, potrivit căruia toate organele judiciare,
indiferent că realizează sau nu direct şi nemijlocit actul de
justiţie penală prin pronunţarea unei hotărîri, ţin de puterea
judecătorească si sînt grupate sub aspectul sistematizării în
Capitolul VI al Titlului III din Constituţie. în cuprinsul
normelor referitoare la autoritatea judecătorească se disting, în
primul rînd acele organe care au evident caracter judiciar,
respectiv instanţele judecătoreşti şi Ministerul Public, ele fiind
formate din magistraţi adică persoane avînd calitatea de
reprezentanţi tipici şi deţinători exclusivi ai acestei autorităţi.
Organele judiciare cuprind şi organele de poliţie. Art. 129
din Constituţie prevede că instanţele judecătoreşti dispun de
poliţia pusă în serviciul lor şi care nu trebuie confundată cu
poliţia, în ansamblul său, ca organ administrativ. Organele de
poliţie, la care fac referire normele constituţionale şi cele din
codul de procedură penală, sînt organizate potrivit unor
reglementări distincte; ele îşi îndeplinesc atribuţiunile de
regulă în cadrul urmăririi-penale, dar au sarcini şi în realizarea
altor activităţi procesuale, motiv pentru care se includ în
noţiunea largă de organe judiciare folosita de însăşi legea
procesuală penală .
5 GR.THEOIX>RU,LMOLrX)VAN,r>eptproce^^
6 Codul de procedură penală foloseşte, deseori, expresia de "organe
judiciare" (vezi: art. 7, 80,105,106,111,139,152, etc).
9
în condiţiile art. 209 c.pr.pen. are o natură juridică ce corespunde
unui asemenea conţinut.
Organele judiciare sînt mai numeroase şi diversificate în
materie penală datorită şi structurii diferite a procesului penal
faţă de procesul civil.
în majoritatea reglementărilor din lume, judecata constituie
singura fază la care se reduce procesul civil, fără ca aceasta să fie
precedată de o altă activitate judiciară diversificată şi complexă,
realizată de organe specializate. în procedura penală modernă
de pretutindeni o asemenea modalitate de realizare a justiţiei
penale, deşi posibilă în cadrul unor procese penale de formă
atipică, constituie numai o excepţie destul de limitată.
Totalitatea sistemelor procesual penale contemporane
organizează în forme dintre cele mai variate activităţi care
premerg judecarea cauzelor de către instanţele penale. Aceste
forme procesuale, indiferent de conţinut sau denumire
(cercetare, anchetă, instrucţie, investigaţie, informaţie, prime
cercetări, acte prealabile etc), deşi neîndeplinite de către o Actul jurisdicţional are ca temei de existenţă un litigiu care
instanţă şi nerezolvate printr-un act jurisdicţional au în mod este dedus spre soluţionare totdeauna în faţa organului de
cert natura juridică a unor activităţi judiciare. jurisdicţie. Dacă urmărirea penală nu conturează şi confirmă
existenţa litigiului penal dintre stat şi persoana care a încălcat
3. Actul jurisdicţional penal. în centrul activităţii judiciare legea penală, nu se ajunge la trimiterea în judecată a
penale şi ca o finalizare a acesteia se remarcă actul infractorului, respectiv la actul jurisdicţional prin care să se
jurisdicţional. în ştiinţa dreptului s-a cristalizat de mult rezolve litigiul.
diferenţierea actului jurisdicţional de actele celorlalte organe Actul jurisdicţional nu se realizează în forme particulare
ale statului, referinţele distinctive făcîndu-se mai ales faţă de stabilite de organele competente în funcţie de elementele
actul administrativ. concrete ale litigiului (aşa cum se întîmplă în cazul actului
7 Instanţele judecătoreşti, procurorul şi organele de cercetare penală administrativ) existînd o procedură precis reglementată,
poartă denumirea de organe judiciare (I.NEAGU, Drept procesual obligatoriepentru toţi participanţii la rezolvarea cauzei. Această
penal, Ed.Academiei, Bucureşti, 1988, p.
procedură asigură subiecţilor faţă de care hotărîrea produce
efecte anumite drepturi procesuale, dintre care se detaşează
acela de a participa în cauză şi a folosi mijloacele legale
pentru apărarea intereselor legitime .
Spre deosebire de actele celorlalte organe de stat, actul
jurisdicţional nu poate avea ca obiect rezolvarea de
împrejurări generale, abstracte şi viitoare, sub forma edictării
unor norme de conduită, pentru că actul jurisdicţional rezolvă
totdeauna un caz determinat şi concret, respectiv o speţă.
Decizia luată pe calea actului jurisdicţional nu are
obligativitate decît în cazul dedus soluţionării, practica
judiciară neconstituind izvor de drept.
între actul jurisdicţional şi cel administrativ există
deosebiri esenţiale de ordin procedural intern cu privire la
modul de sesizare şi dezinvestire a organelor respective,
caracterul independent sau subordonat al acestora în
soluţionarea cauzei, putinţa înlocuirii ulterioare a actului
adoptat în opoziţie cu instituţia autorităţii lucrului judecat
impus de necesitatea stabilităţii actului jurisdicţional etc.
Astfel, spre deosebire de organul administrativ care se
poate sesiza şi singur, o instanţă nu se sesizează niciodată din
oficiu. Regulile "nemo judex sine actore" (nici un judecător
fără un reclamant) şi "judex ne procedat ex officio"
(judecătorul nu judecă din oficiu) sînt adagii care atrag atenţia
asupra faptului că instanţa penală nu judecă şi realizează actul
jurisdicţional decît în virtutea unei acţiuni injustiţie exercitate
de către subiectul îndrituit şi pe baza sesizării
corespunzătoare.
De asemenea, odată soluţionată cauza penală judecătorul
se desesizează fără a putea reveni asupra rezolvării date, chiar
dacă ulterior şi-ar da seama de modul defectuos în care a posibilă ^cîtprin intermediul căilor de atac. Spre deosebire de
procedat ("semel lata sententia, judex dessinit esse judex"). aceasta, organul 8 Vezi I.STOENESCU, S.ZILBERSTEIN, op.cît., voi.
Orice modificare a soluţiei date prin actul jurisdicţional nu e I, p. 28.

administrativ nu se desesizează în urma emiterii actului
administrativ şi ca atare poate reveni în principiu oricînd
asupra celor dispuse anterior.
în timp ce în cadrul actului jurisdicţional judecătorul este
independent în luarea hotărîrii, el supunîndu-se exclusiv legii,
organele administrative se supun ierarhic, dispoziţiile
superioare impunîndu-se organelor subordonate, cărora cele
dintîi chiar pot să li se substituie.
Actul jurisdicţional are o asemenea importanţă socială încît
el se investeşte cu autoritate de lucru judecat în vederea
asigurării stabilităţii celor hotărîte de justiţie. Dimpotrivă,
actele administrative nu au o astfel de putere, neexistînd
prezumţia legală că ele rezolvă totdeauna corect cazul şi că
deci păstrarea lor nealterată şi permanentă constituie ceva
necesar.
11
parte vătămată, parte civilă, parte civilmente responsabilă)
precum şi a diferitelor alte persoane cuprinse în mecanismul
judiciar (martori, experţi, interpreţi, agenţi procedurali, apărători,
reprezentanţi, substituiţi procesuali etc).
în activitatea desfăşurată cu participarea subiecţilor amintiţi
apar relaţii juridice cu drepturi şi obligaţii decurgînd din
dispoziţiile legale care configurează conţinutul unor raporturi
de drept specifice.
Pe de altă parte, activitatea judiciară excede uneori ca obiect
soluţionarea de cauze penale, întrucît în anumite proceduri nu
apare un conflict penal izvorît din săvîrşirea unei infracţiuni,
care să atragă nevoia tragerii la răspundere
12

§ 2. Procesul penal.
Noţiune şi elemente definitorii, scop şi
rol educativ.

4. Definiţia procesului penal. Activitatea prin care

organele specializate ale statului descoperă infracţiunile,
identifică şi prind pe infractori, strîng şi administrează
probele, realizează tragerea la răspundere penală şi aplică
pedepsele este o activitate foarte complexă, care depăşeşte
limitele stricte ale soluţionării cauzei penale în cadrul strict
jurisdicţional.
Noţiunea de activitate judiciară nu este întru totul
conformă cerinţelor teoretice, practice şi legislative în
domeniul procesual penal, fiind uneori insuficient de
cuprinzătoare, iar alteori excedînd limitele care se impun.
Astfel, dacă referirile s-ar face exclusiv la activitatea
judiciară, ca totalitate a manifestărilor organelor judiciare, în
eforturile de rezolvare a cauzelor penale nu s-ar cuprinde şi
participarea, deseori foarte activă şi eficientă, a altor subiecţi
menţionaţi de legea procesuală. La activitatea desfăşurată de
organele judiciare se adaugă atitudinea şi implicarea uneori cu
valenţe procesuale deosebite a părţilor în cauză (inculpat,
 penală a făptuitorului. Există numeroase activităţi judiciare
în care scopurile urmărite sînt felurite, dar în nici un caz ele
nu se înscriu în rezolvarea unei cauze penale. Pot fi date ca
exemple activităţile judiciare desfăşurate în cazul reabilitării
unui condamnat pe cale judecătorească, a reparării
pagubelor suportate de o persoană arestată sau condamnată
pe nedrept, a înlocuirii sau reconstituirii unor înscrisuri
dispărute, a recunoaşterii unor acte judiciare străine, a
rezolvării unor contestaţii la executare, a amînării sau
întreruperii pedepsei închisorii şi în alte numeroase situaţii.
Argumentele menţionate impun includerea în vocabularul
de specialitate, legislativ, ştiinţific şi practic a unei noţiuni
mai exacte decît cea de activitate judiciară şi prin care să se
desemneze cu mare precizie activitatea de soluţionare a
oricărei cauze penale determinate de un- litigiu penal real sau
ipotetic. Această categorie juridică atotcuprinzătoare şi foarte
complexă este procesul penal.
Procesul penal este activitatea reglementată de lege,
desfăşurată într-o cauză penală, de către organele judiciare
cu participarea părţilor şi a altor persoane, ca titulare de
drepturi şi obligaţii, avînd ca scop constatarea la timp şi
în mod complet a infracţiunilor şi tragerea la răspundere
penală a celor care le- au să vîrşit, în aşa fel încît prin
aceasta să se asigure ordinea de drept precum şi apărarea
ţinînd seama că ea este folosită foarte frecvent şi în
vocabularul uzual, dar într-o accepţiune mai puţin conformă
cu rigurozitatea ştiinţifică.
a) Procesul penal constituie în primul rînd o activitate.
însuşi termenul de
proces este derivat din latinul "procedere" care înseamnă a
progresa, a avansa,
a evolua. Deşi de origine latină cuvîntul nu era folosit în
dreptul roman în
accepţiunea sa juridică actuală, pentru judecată fiind utilizat
termenul de
"judicium". Cuvîntul a intrat în vocabularul juridic şi a devenit
tradiţional prin
intermediul glosatorilor din Evul mediu (aproximativ sec.XII).
Noţiunea de
proces este folosită chiar în afara vocabularului juridic,
totdeauna în sensul
desemnării unui fenomen în plină mişcare, dezvoltare,
devenire.
drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor.
în literatura juridică de specialitate din ţara noastră
definiţia procesului penal dată de diverşi autori este în general
foarte apropiată de cea enunţată, neînregistrîndu-se deosebiri
esenţiale .t Convergenţa de opinii este determinată, pe de o
parte de faptul că cele mai multe elemente ale definiţiei se
regăsesc enunţate expresis verbis în normele legale, pe de altă
parte de împrejurarea că mecanismul general, sarcinile mari şi
instituţiile fundamentale ale procesului penal sînt bine
conturate şi elucidate de multă vreme în ştiinţa juridică.
5. Elementele definitorii care caracterizează procesul
penal. Definiţia adoptată cuprinde principalele elemente care
caracterizează procesul penal. Analizarea acestora este
necesară pentru a avea imaginea corectă a noţiunii,
9 Vezi în acest sens: V.DONGOROZş.a., Explicaţii teoretice, voi. I, p. 14;
GR.THEODORU, T.PLĂEŞU, Drept procesual penal, Partea
generală, Tip.Univ., "Al.I.Cuza", Iaşi, 1986, p. 1; GR.THEODORU,
L.MOLDOVAN, op.ciţ, p. 20; I.NEAGU, op.cit, p. 35; M.BASARAB,
Drept procesual penal, voi. I, Tip.Univ., Babeş- Bolyai, Cluj-Napoca,
1973, p.5; N.VOLONCIU, Drept procesual penal, voi. I, Tip.Univ.,
Bucureşti, 1987, p. 8; GR.THEODORU, Drept procesual penal român,
voi. I, Tip.Univ. "Al.I.Cuza", Iaşi, 1971, P-11-12; S.KAHANE, Dreptul
procesual penal, Ed.Did.Ped., Bucureşti, 1963, p. 8.
13
Procesul penal este un fenomen dinamic, tipic evolutiv şi care
se manifestă ca o activitate foarte complexă. In cadrul său se
desfăşoară o seamă de activităţi mai restrînse. Fiecare dintre ele
are menirea să împingă, să propulseze procesul spre atingerea
scopului său final .
Denumirea de proces penal provine de la specificul
activităţii judiciare, care se desfăşoară progresiv de la
descoperirea infracţiunii şi pînă la condamnarea inculpatului şi
punerea în executare a hotărîrii judecătoreşti penale .
b) Procesul penal este o activitate reglementată de lege.
Instituţiile proce
suale cît şi activitatea de ansamblu se desfăşoară în limitele
celei mai stricte
legalităţi. Legea reglementează amănunţit drepturile şi obligaţiile
participan
ţilor, modul de efectuare a activităţilor, succesiunea acestora,
conţinutul
diferitelor acte procedurale etc.
între activităţile procesuale şi normele juridice care le
reglementează există o legătură indisolubilă. Principiul legalităţii
trebuie să aibă în procedura penală aceeaşi implicaţie şi
rezonanţă ca în dreptul penal sau în orice altă ramură de drept.
Dacă în dreptul penal există încă de multă vreme dictonul
"nullum crimen sine lege" şi "nulla poena sine lege", în
mod similar este îndeobşte cunoscută şi admisă legătura dintre
formele procesuale şi modul lor de reglementare prin norme
juridice şi care s-a materializat şi ea în adagiul "nullum
judicium sine lege".
Legea indică şi dispune formele în care se manifestă şi
realizează activităţile procesuale. Formele reglementate de lege
în care se desfăşoară procesul
12
penal sînt denumite forme procesuale .
10 VTNCENZO MANZINI, Tratatto di diritto procesuale penale, voi. I,
Ed.VII, Torino, 1968, p. 69. -
10 GR.THEODORU, L.MOLDOVAN, op.cit, p. 20.
11 Forma trebuie să servească la conservarea şi valorificarea substanţei,
(TRAIAN POP, Dreptul procesual penal, voi. I, Tipografia Naţională,
Cluj, 1946, p. 19). -
14
c) Procesul penal se realizează într-o cauză penală. Ceea
ce determină
desfăşurarea procesului penal este împrejurarea că organul
judiciar este sesizat
de existenţa litigiului penal izvorît din săvîrşirea unei
infracţiuni; Nici un
proces penal nu se poate realiza pe o altă bază.
Fapta săvîrşită sau presupusă ca fiind săvîrşită constituie
obiectul material al procesului penal, iar raportul juridic de
drept penal ca manifestare a conflictului de drept survenit
reprezintă obiectul juridic al acestuia. Obiectul material şi cel
juridic determinînd declanşarea şi întreaga desfăşurare a
procesului penal poartă denumirea de cauză penală, denumire
sinonimă cu cea de litigiu penal sau pricină penală folosite în
practica judiciară .
Inserarea în definiţie a precizării este necesară pentru a
marca diferenţierea procesului penal de procesul civil sau
procedura de contencios administrativ, care sînt de asemenea
activităţi reglementate de lege, desfăşurate de anumiţi
participanţi dar în cauze cu alte naturi juridice.
d) Activitatea procesuală se realizează de diverşi subiecţi
procesuali.
Potrivit definiţiei procesul penal se desfăşoară de către organele
judiciare cu
participarea părţilor şi altor persoane. în procesul penal
întîlnim organe cum
sînt: organele de cercetare penală, Ministerul Public, instanţele
judecătoreşti,
în cadrul organelor judiciare se constată o anumită ierarhizare,
care determină
în fiecare cauză şi în raport cu activitatea îndeplinită o anumită
competenţă.
Persoanele care participă la procesul penal pot fi
numeroase. Unele participă din proprie iniţiativă, altele sînt
chemate de organele judiciare, unele sînt interesate în modul de
soluţionare al procesului, altele nu au nici un interes în cauză. Ca
persoane care participă în procesul penal pot fi date ca
exemplu: inculpatul, partea vătămată, apărătorul, martorul,
expertul etc.
Activitatea judiciară este desfăşurată de organele judiciare
cu participarea altor subiecţi procesuali avînd calitatea unor
titulari de drepturi şi obligaţii. Precizarea este necesară pentru
a se marca diferenţa dintre activitatea judiciară şi procesul
penal, iar pe de altă parte pentru a se sublinia faptul că celorlalţi participanţi procesuali. în acelaşi timp, părţile,
raporturile procesuale reprezintă elemente intrinseci ale eventual celelalte persoane participante, pot acţiona din
procesului penal. proprie iniţiativă, exercitîndu-şi drepturile acordate prin lege
Noţiunea de proces penal este mult mai largă decît în faţa organelor judiciare .
activitatea organelor judiciare, întrucît aceste organe, în J3 V.DONGOROZ, ş.a., Explicaţii teoretice,
exercitarea atribuţiunilor lor legale au o serie de drepturi voi. I, p. 11. 14 GR.THEODORU,
L.MOLDOVAN, op.cit, p. 20.
cărora le corespund anumite obligaţii corelative din partea
Procesul penal constituie atît un ansamblu de activităţi şi precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor.
situaţii juridice, cît şi un complex de relaţii specifice
manifestate sub forma unor raporturi procesuale. . 10. Spiritul de umanism degajat din reglementarea
procesuală nu trebuie
9. Scopul procesului penal. Definiţia examinată anterior interpretat ca un factor de slăbiciune sau încurajare a
indică o finalitate elementelor infractoare.
precis delimitată pe care legea de procedură penală o înscrie în Lipsa de măsuri împotriva acelora care încalcă legile sau aduc
prima sa normă prejudicii
sub titlul marginal de "scopul procesului penal" (art. lc.pr.pen.). ordinii de drept este tot atît de gravă ca şi pedepsirea unor
Din context persoane nevinovate.
rezultă că procesul penal tinde să aducă la îndeplinire două A nu aplica sancţiunile penale celor vinovaţi de săvîrşirea
sarcini : unul unor infracţiuni constituie ea însăşi o atitudine care contrazice
dintre acestea este mai apropiat şi este formulat în mod concret, ordinea de drept şi constituie în cele din urmă tot o încălcare a
celălalt fiind legilor. Umanismul, grija faţă de marile drepturi, libertăţi şi
enunţat în termeni generali indică scopul limită către care tinde prerogative umane ale fiecăruia în parte şi a întregii colectivităţi
activitatea nu au nimic comun cu toleranţa faţă de încălcarea legilor.
procesuală sub aspect politico-social şi dincolo de cazul de 15 Vezi, EUGENIO FLORIAN, Diritto procesuale penale, Ed.3, Unione tip.,
speţă. Edit. Torinese, Torino, 1939, p. 84 şi urm.
Scopul imediat al oricărui proces penal rezidă în constatarea 16 Procesul penal are un scop general §i unul specific (vezi, E.FLORIAN,
op.cit, p.60-65).
infracţiunilor şi justa pedepsire a infractorilor. Legea subliniază
că activitatea procesuală urmează să se desfăşoare la timp,
prefigurîndu-se astfel operativitatea ca unul dintre principiile
fundamentale ale activităţii judiciare, şi în mod complet,
respectiv în aşa fel încît faptele să fie cunoscute sub toate
aspectele care interesează şi se impun în vederea soluţionării
cauzei.
Scopul procesului penal se înfăptuieşte cel mai aproape de
înţelegerea şi opţiunea fiecărei persoane oneste şi doritoare de
dreptate, atunci cînd întreaga procedură judiciară dintr-o cauză
penală se desfăşoară în aşa mod încît oricine care a săvîrşit o
infracţiune este pedepsit potrivit vinovăţiei sale şi nici o
persoană nevinovată nu este trasă la răspundere penală.
Scopul general al procesului penal este înscris expres în art. 1
alin. 2 c.pr.pen. Potrivit acestei norme procesul penal trebuie să
contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a
drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor,
 Lipsa de fermitate faţă de cei care nesocotesc legea penală
aduce cel mai mare deserviciu spiritului de dreptate, faţă de
care nici o opinie publică nu rămîne vreodată nepăsătoare şi
constituie un factor de încurajare şi proliferare a
infracţionalităţii. Cu multă vreme înainte, în gîndirea social-
juridică s-a conturat cu claritate ideea că recrudescenţa
fenomenului infracţional din anumite momente, nu rezultă în
principal din blîndeţea represiunii penale (aşa cum se consideră
de unii observatori superficiali şi neavizaţi ai fenomenului), ci
din împrejurarea că o seamă de fapte penale - al căror număr,
din păcate, uneori este mare - rămîn nepedepsite .
Aceste teze sînt de actualitate şi în prezent. Literatura de
specialitate a secolului nostru reconfirmă ataşamentul faţă de
susţinerile lui Beccariâ, care în urmă cu două veacuri precizau
că în politica penală rigoarea pedepsei este mai puţin necesară
şi importantă pentru eficacitatea represiunii, decît organizarea
unui sistem procesual penal menit să nu permită răufăcătorilor
sustragerea de sub braţul drept şi ferm al justiţiei .
Interesul societăţii pretinde ca represiunea în cazul săvîrşirii
infracţiunii să fie rapidă şi sigură. Pentru rapiditatea
represiunii în procesul penal funcţionează principiul
operativităţii, care totdeauna are limitele obiective, determinate
de factori care trebuie să împace exigenţele activităţii judiciare
de bună calitate cu necesităţile represiunii corecte şi exacte
16
precum şi cu interesele respectării drepturilor şi libertăţilor
persoanei.
De aceea, numeroşi autori subliniază că dacă operativitatea
procesuală reprezintă o cerinţă variabilă şi apreciată concret de
la caz la caz, constituind un scop al procesului penal, nu în sine
ci în vederea realizării unor multiple alte cerinţe, nu acelaşi
lucru se poate susţine despre imperativul prevăzut în art. 1
c.pr.pen. care precizează că nici o persoană vinovată nu trebuie
să scape rigorilor legii penale.
Certitudinea represiunii este şi trebuie să rămînă unul
din scopurile de la care o bună ofganizare procesual penală nu
poate abzice .
11. Tipic pentru statul de drept nu este să asigure numai
cerinţele generale ale societăţii, oricît de importante ar fi
acestea şi să sacrifice în totul sau în parte drepturile, libertăţile
şi feluritele interese legitime ale persoanei. Teza este de o
importanţă sporită în domeniul represiunii penale, în care
necesitatea aplicării de pedepse poate avea grave repercusiuni
asupra libertăţii, demnităţii
17 Vezi, MONTESQUIEU, L'esprit des lois, (cartea VI, capitolul XII).
}8 Vezi H.DONNEDIEU de VABRES, Precis de droit criminel, Ed. Dalloz,
Paris, 1946, p. 253;
19 G.STEFANI, G.LEVASSEUR, op.ciU p. 2.
17
 \
sau intereselor legitime ale persoanei, eventual chiar asupra vieţii sale, într-
un sistem sancţionator ce poate ajunge pînă la pedeapsa capitală.
Nu întîmplător numeroase legislaţii pun un accent atît de mare pe scopul
major înscris şi în art. 1 c.pr.pen., care prevede ca o axiomă regula de neclintit
că nici o persoană nevinovată nu trebuie să fie trasă la răspundere penală.
Dacă spiritul de dreptate, echitate şi justeţe cere ca orice vinovat să fie
totdeauna pedepsit, acelaşi spirit impune ca vinovăţia celui în cauză să
reprezinte o certitudine pentru a nu se ajunge la eroare judiciară.
înţelepciunea populară şi folclorul, care circulă în multe limbi din cele mai
felurite locuri de pe glob, au.subliniat într-o exprimare de esenţă ideea că "e
preferabil să scape o sută de vinovaţi nepedepsiţi decît să fie pedepsit un singur
nevinovat".
Procesul penal care apără societatea trebuie în mod egal să garanteze
libertatea şi drepturile legitime ale individului, fără de respectarea cărora nu
se poate concepe o adevărată justiţie represivă .
12. Rolul educativ al procesului penal. în art. 1 alin. 2 c.pr.pen., sub
titulatura marginală referitoare la indicarea scopului procesului penal se
prevede că acesta trebuie să se desfăşoare în aşa fel încît să contribuie la
educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor.
Pedepsele aplicate în cadrul procesului penal pe calea unei individualizări
judiciare realizează în mod necesar şi valenţe educative. Funcţia educativă a
pedepsei nu este un deziderat, ci o cerinţă legală pe care norma penală o pune
în faţa organului de stat chemat să pronunţe şi să aplice executarea sancţiunii
penale. Din art. 52 c.pen. rezultă explicit că pedeapsa nu este numai o măsură
de constrîngere dar şi un mijloc de reeducare a condamnatului. Art. 52 alin. 2
c.pen. completează ideea de mai sus cu dispoziţia care precizează că prin
executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de
ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială.
în literatura de specialitate s-a subliniat că funcţia de constrîngere a
pedepsei nu trebuie opusă caracterului educativ al acesteia, întrucît
constrîngerea apare numai ca un mijloc sau instrument de continuare, în
condiţii speciale, a procesului educativ . Numai prin funcţia educativă a
pedepsei se ajunge la transformarea condamnatului. Pedeapsa trebuie să
influenţeze asupra conştiinţei şi voinţei condamnatului, determinînd o schim-
bare a comportamentului său începînd cu atitudinea faţă de valorile sociale pe
20 Ibidem, p. 3.
21 G.ANTONIU, Sancţiunea penală - concept şi orientări, R.R.D. nr.10/1981, p. 5.
18
şedinţelor de judecată nu asigură numai obiectivitatea justiţiei, punînd ac-
tivitatea judiciară sub controlul cetăţenilor, dar este şi o metodă care permite
care le negase prin săvîrşirea infracţiunii şi continuînd cu dirijarea în sens
pozitiv a tuturor actelor sale de conduită .
13. Din dispoziţiile exprese ale codului penal şi ale celui de procedură
penală rezultă că rolul educativ al dreptului penal şi al procesului penal se
realizează fiecare prin mijloace specifice.
Dacă pentru organele statului care contribuie la realizarea efectivă a
pedepselor, înfăptuirea funcţiei educative se plasează în timpul executării,
valenţele educative ale organelor care desfăşoară o activitate judiciară în
finalul căreia, în caz de condamnare, se ajunge la o individualizare jude-
cătorească a pedepsei printr-o hotărîre penală definitivă, se materializează pe
parcursul întregului proces.
Sarcina educării persoanelor participante la proces nu se realizează ex-
clusiv în faza de judecată şi numai de către instanţă. Caracterul educativ al
procesului se manifestă pe tot parcursul său şi deci şi în cadrul urmăririi penale,
cu toate caracterele deosebite ale acestei faze (de exemplu, lipsa de publicitate).
Procesul penal reprezintă un instrument specific de educare socială cu totul
deosebit de ceea ce este educaţia în genere. Legînd rolul educativ al procesului de
acţiunea de prevenţie specială a infracţionalităţii, se poate conchide că procesul
penal constituie, cel puţin pentru inculpatul corect tras la răspundere penală, o
modalitate prin care organele judiciare contribuie la reeducarea acestuia încă
înainte de definitiva lui condamnare şi începerea executării pedepsei.
Activitatea procesuală îşi atinge pe deplin rolul educativ, dacă pe parcurs
inculpatul ajunge la înţelegerea corectitudinii, justeţei şi caracterului echitabil
al tragerii sale la răspundere penală şi recunoaşterea spiritului de dreptate
încorporat în hotărîrea pronunţată. Chiar dacă în multe cazuri aceasta pare un
deziderat greu de atins, întreaga desfăşurare a procesului penal trebuie să aibă
pe linie educativă cel puţin efectul de a-1 convinge pe inculpat de caracterul
implacabil al tragerii sale la răspundere penală ca urmare a săvîrşirii in-
fracţiunii. Dacă procesul penal se desfăşoară potrivit cu toate cerinţele, incul-
patul înţelege măcar faptul că statul intervine cu promptitudine şi în modalităţi
specifice de cîte ori ordinea de drept este încălcată şi că deci există o ine-
vitabilitate a represiunii penale.
Rolul educativ al procesului penal are o strînsă legătură şi cu prevenţia
generală a fenomenului infracţional. Procesul penal exercită indirect o in-
fluenţă educativă şi asupra celor neangajaţi în activitatea procesuală. Pentru a
ne referi doar la un singur aspect, este bine cunoscut faptul că publicitatea
22 C.BULA1, Drept penal. Partea generală, voi. III, Tip. Univ. Bucureşti, 1982, p. 111.
19
educarea specifică a unor pături largi ale populaţiei în spiritul respectării
normelor de drept. De aceea, cînd legea a considerat că rolul educativ al
 procesului penal ar fi periclitat prin publicitatea şedinţei sau participării unor
anumite categorii de persoane, a intervenit cu dispoziţii corespunzătoare. (De
exemplu, publicitatea şedinţei de judecată poate fi înlăturată în cauzele de
natură a leza moralitatea, după cum persoanele sub 16 ani, nefiind suficient de
mature pentru a înţelege mesajul educativ al unui proces penal, nu au dreptul
să fie prezente în rîndul publicului din sala de judecată - art. 290 c.pr.pen.).
Urmărirea unei cauze penale prin mijloacele mass-media constituie un
factor deloc de neglijat, deoarece se cunoaşte cît de mult este influenţată opinia
publică de identificarea, prinderea şi tragerea la răspundere penală grabnică şi
eficientă a celor care încală legea penală. Un proces penal în care rolul educativ
se realizează în sensul preconizat de lege constituie totdeauna o satisfacţie
pentru oamenii cinstiţi şi un avertisment pentru elementele slabe ale societăţii.
§ 3. Sistemul procesual penal
14. Noţiunea de fază procesuală. Procesul penal cuprinde numeroase
activităţi ce se desfăşoară într-un angrenaj de acte procesuale. Multitudinea
componentelor impune o grupare a acestora, astfel încît întregul - foarte
complex dar reprezentînd totuşi o unitate - să fie despărţit în mai multe
diviziuni.
împărţirea procesului penal în faze nu răspunde numai unor necesităţi
metodologice de analiză, prezentare sau studiu . Fazele procesului penal se
manifestă efectiv în realitatea desfăşurării procesuale şi se impun în realizarea
acestei activităţi. Reglementarea modernă, în contradicţie cu construcţiile şi
sistemele procesuale din vechime, a scos în evidenţă necesitatea ca'procesul
să fie alcătuit din mai multe faze. Procesul penal, astfel alcătuit, s-a dovedit
mai eficace şi maleabil în realizarea consecinţelor raportului juridic penal .
în opoziţie cu procesul civil, procesul penal se caracterizează prin desfăşurarea
activităţilor judiciare înaintea mai multor organe .
23 Tendinţa periodizării procesului penal apare evidentă Ia toţi autorii. De pildă, TR.POP
împarte procesul în perioade şi pe acestea în faze (vezi, op.ciL, voi. IV, p. 2-3).
24 Cercetarea constituie actul întîi al dramei penale; judecata va fi actul doi, iar executarea în
caz de condamnare, epilogul (I.TANOVICEANU, Tratat de drept şi procedură penală,
voi. IV, Tip. Curierul judiciar, Bucureşti, 1924-1927, p. 492).
25 R.MERLE, A.VITU, Trăite de droit criminel, Editions Cujas, Paris, 1967, p. 636.
20
oarecare, ele constituind momente importante, nodale, care schimbă elemen-
tele structurale interne de bază ale procesului penal.
Raporturile juridice procesuale au anumite caractere specifice în fiecare
fază. O particularitate importantă reprezintă faptul că procesul penal este
condus în fiecare fază de un alt organ judiciar, raporturile juridice procesuale
Fazele procesului penal constituie diviziuni ale acestuia, în care se
efectuează un complex de activităţi desfăşurate succesiv, progresiv şi coor-
donat, între două momente proeminente ale cauzei penale, pe bază de raporturi
juridice caracteristice, în vederea realizării unor sarcini specifice.
Se mai poate adăuga, că fazele sînt componente ale procesului penal în
care îşi desfăşoară activitatea o anumită categorie de organe judiciare în
îndeplinirea atribuţiilor ce se înscriu în funcţia lor procesuală (de a urmări,
judeca sau pune în executare hotărîrea) şi după epuizarea cărora pot fi date
diverse soluţii privind cauza penală .
15. Activităţile din cadrul fazelor se desfăşoară într-o anumită succesiune.
Ordinea activităţilor procesuale este prestabilită de lege. De exemplu, art. 340
c.pr.pen. prevede că, la judecata în primă instanţă, părţilor li se dă cuvîntul în
următoarea ordine: procuror, parte vătămată, parte civilă, parte civilmente
responsabilă şi inculpat. De asemenea, nerespectarea succesivităţii poate
împiedica îndeplinirea unor activităţi, dacă ele nu sînt întreprinse la momentul
cuvenit. (De pildă, arestarea preventivă a inculpatului nu poate avea loc înainte
de a se porni acţiunea penală).
Activităţile proprii fazelor se desfăşoară progresiv. Fiecare nouă activitate
întreprinsă propulsează procesul însemnînd un pas către atingerea scopului şi
obiectivelor fazei respective, cît şi către ţelul final al procesului penal. Procesul
penal fiind o activitate în devenire, constituie un fenomen complex, într-o
continuă dinamică şi transformare.
între componentele fazelor procesuale există o interdependenţă şi o
continuă determinare dialectică. Coordonarea activităţilor face ca fiecare act
să reprezinte o condiţie şi într-o anumită măsură o consecinţă a unei alte
activităţi. De exemplu, este evidentă coordonarea şi influenţa reciprocă dintre
instituţii cum ar fi punerea în mişcare a acţiunii penale, prezentarea
materialelor de urmărire penală, întocmirea rechizitoriului şi trimiterea în
judecată, judecata în primă instanţă şi limitele acesteia.
16. Momentele limită ale fazelor procesului penal sînt marcate prin
activităţi de natură a determina modificări calitative în conţinutul procesului.
Aceste limite se determină în mod obiectiv, printr-un anumit act procesual
capital, printr-o activitate proeminentă a procesului penal. Activităţi ca,
începerea urmăririi penale, trimiterea în judecată a inculpatului, pronunţarea
"Jţei hotărîri judecătoreşti definitive, nu reprezintă activităţi procesuale
26
Vezi I.NEAGU, op.cit, p. 39.
21
legîndu-se prin intermediul acestor subiecţi dominanţi.
Fazele procesului penal realizează obiective specifice subsumate sarcinii
generale a procesului penal. Astfel, art. 200 c.pr.pen. prevede expres care este
obiectul urmăririi penale, iar pentru faza judecăţii Constituţia şi legea de
organizare judecătorească fixează sarcinile concrete ale justiţiei. Procesul
penal trece în faza următoare numai după realizarea sarcinilor fazei prece-
dente. Neîndeplinirea corespunzătoare a acestor sarcini poate determina
reîntoarcerea cauzei la o fază deja parcursă.
17. Cerinţele de sistematizare ale procesului penal în reglementarea legală
şi în studierea acestuia de către ştiinţa dreptului impun o periodizare mai
minuţioasă a activităţilor cronologice şi gruparea lor în diviziuni încă mai
reduse. De aceea, fiecare fază a procesului penal se subdivide la rindul ei în
anumite etape, stadii, momente, niveluri etc.
întrucît terminologia legală nu foloseşte aceste noţiuni ele nu sînt nici
anume definite sau explicate, înţelesul lor fiind variabil de la un autor la altul.
Utilizarea terminologiei în determinarea unor subdiviziuni trebuie interpretată
în funcţie de contextul exprimării şi numai pentru a face mai clară etapizarea
anumitor activităţi complexe. Astfel, faza judecăţii poate parcurge etapa
judecăţii în primă instanţă şi a judecăţii în căile de atac. La rîndul ei judecata
în primă instanţă cuprinde măsurile premergătoare judecăţii, şedinţă de
judecată şi apoi deliberarea şi pronunţarea hotărîrii. Subîmpărţirea şedinţei de
judecată e posibilă în continuare în: începutul judecăţii, cercetarea
judecătorească, dezbaterile şi ultimul cuvînt al inculpatului.
18. Totalitatea fazelor şi ansamblul etapelor pe care le parcurge procesul
penal constituie sistemul acestuia. Sistemul procesului penal este destul de
diferit de la o reglementare la alta, mai ales dacă se au în vedere diverse epoci
istorice sau norme juridice cu esenţe deosebite.
Deosebiri, uneori importante, apar în structura procesului penal atît în
conţinutul propriu-zis al acestuia, cît şi în modul în care sistemul legii
-respectiv al părţii speciale a codurilor de procedură penală - reflectă diviziunile
prin care trece cauza penală.
22
§ 4. Dreptul procesual, penal ramură distinctă de drept
20. Definiţia şi sistemul dreptului procesual penal. Gravitatea tulburării
ordinii de drept prin săvîrşirea de infracţiuni, deosebita rezonanţă a faptelor
■ Astfel, trimiterea în judecată în reglementarea noastră actuală este dispusă
de procuror ca o ultimă activitate prin care se epuizează faza de urmărire
penală. Dimpotrivă, în unele reglementări, mai ales est-europene , speci-
ficitatea constă în faptul că trimiterea în judecată o realizează instanţa printr-o
activitate desfăşurată anterior judecăţii într-o şedinţă pregătitoare sau
dispozitivă, care se constituie ca o fază procesuală distinctă, intercalată între
urmărirea penală şi judecată .
19. Fazele procesului penal român. Sistemul actual al codului de proce-
dură penală reflectă împărţirea obiectivă, a procesului penal în cele trei mari
faze ale sale: urmărirea penală, judecata şi punerea în executare a hotărîrilor
judecătoreşti.
Urmărirea penală reprezintă prima fază a procesului penal şi se situează
între începutul urmăririi penale şi trimiterea inculpatului în judecată prin
rechizitoriul procurorului.
Judecata începe odată cu sesizarea instanţei şi cuprinde toate activităţile
procesuale ce se desfăşoară pînă în momentul rămînerii definitive a hotărîrii
penale.
Punerea în executare a hotărîrilor constituie ultima fază cuprinzînd întreaga
procedură prin care hotărîrea penală definitivă se pune în aplicare, pînă în
momentul în care este' sesizat organul de executare; executarea propriu-zisă
nu este reglementată de normele de procedură plasîndu-se în afara procesului
penal.
Trecerea p'rocesului penal prin cele trei faze rep'rezintă schema sa tipică.
Este posibil ca procesul penal să nu parcurgă toate aceste faze. De pildă,
încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală pot întrerupe
continuarea cauzei în celelalte faze; de asemenea, pronunţarea unei achitări Ia
judecată poate înlătura realizarea fazei de punere în executare a hotărîrii
penale. în unele cauze, procesul penal poate începe direct cu faza judecăţii,
lipsind în acest caz faza urmăririi penale. De exemplu, în procedura plîngerii
prealabile, în ipoteza cînd declanşarea procedurii de către procuror sau or-
ganele de cercetare nu este permisă, plîngerea se va adresa instanţei de judecată
procesul penal demarînd direct în faţa organului respectiv.
ţi Vezi, de pildă codurile de procedură penală bulgar, cehoslovac, ungar, al Federaţiei ruse etc.
■"> Trimiterea în judecată prin şedinţa pregătitoare a fost cunoscută şi în legislaţia română o
perioadă relativ scurtă, fiind introdusă prin Decretul nr. 506 din 14 decembrie şi ulterior
abrogată prin Decretul nr. 473 din 30 septembrie 1957.
23
penale şi severitatea sancţiunilor pe care acestea lcatrag, impun ca represiunea
să fie folosită cu atenţie şi cu suficiente garanţii. A restabili ordinea de drept
pe cale de represiune înseamnă a disciplina procesul penal în complexul său
prin norme juridice corespunzătoare.
întreaga activitate procesuală este înscrisă în anumite norme juridice.
Ansamblul acestor norme formează dreptul procesual penal. Dreptul
procesual penal cuprinde totalitatea normelor juridice care
reglementează procesul penal.
Dreptul procesual penal cuprinde în conţinutul său normativ atît reguli
procesuale cît şi reguli procedurale.
Regulile procesuale prescriu actele ce se îndeplinesc pentru dinamizarea
procesului penal, respectiv al declanşării desfăşurării şi stingerii acestuia.
Totodată regulile procesuale indică în ce condiţii intervin actele procesuale şi
căror organe sau persoane le revin dreptul, sarcina sau facultatea de a le
îndeplini .
Reguli procedurale avînd caracter de reguli complementare faţă de regulile
procesuale prevăd modul cum trebuie procedat pentru a se aduce la îndeplinire
actele procesuale în vederea atingerii de către acestea a finalităţii lor.
Spre deosebire de procesul penal care este un fenomen al vieţii juridice, o
realitate vie, respectiv o activitate concretă în curs de permanentă devenire,
dreptul procesual penal face parte din sfera ordinii de drept normative
constituind cadrul legal obligatoriu de evoluţie şi realizare al procesului penal.
21. Implicaţii terminologice. în exprimările legii şi chiar în practica
judiciară foarte adeseori alături de terminologia de drept procesual penal, cu
sensul mai sus precizat, apare şi cel de "procedură penală". însăşi codul român
actual ca şi cel anterior, precum şj, marea majoritate a codurilor care regle
mentează desfăşurarea procesului penal în diverse ţări, poartă denumirea
consacrată şi arhicunoscută de cod de procedură penală.
Precizările făcute ajută la departajarea dar şi apropierea noţiunilor de procesual şi
procedural, precum şi a celor de drept procesual şi procedură. De aici şi
obişnuinţa de a nominaliza ramura de drept care reglementează procesul penal afit
cu denumirea de drept procesual penal cît şi cu aceea de procedură penală.
29 V.DONGOROZ, ş.a., Explica}» teoretice, voi. I, p. 7.
suplimentul analogic funcţionînd din plin, pentru că ceea ce se urmăreşte este
realizarea în cît mai bune modalităţi a activităţii concrete de justiţie.
La fel, dacă este vorba de aplicarea în timp a normelor penale de fond,
retroactivitatea devine posibilă atît în condiţiile art. 12 c.pen. (dezincriminarea
faptei penale de către legea nouă) cît şi a celor din art. 13 c.pen. (aplicarea legii
în sens larg, diferenţele de nuanţă se estompează şi modalităţile de expri-
mare ajung cvasisinonime, tendinţa de folosire a terminologiei de specialitate
într-un dublu sens decurgînd din mai multe împrejurări.
Este de semnalat în primul rînd că, deşi regulile procedurale au caracter
complementar faţă de cele procesuale, există obişnuinţa de a se înlocui
termenul de procesual cu cel de procedură (procedural) fiindcă în vocabularul
uzual (acoperit corect din punct de vedere lexical) noţiunea are corespondent
exact, pe cînd cel de procesual (proces) duce în exprimarea curentă la ideea
de "cauză judiciară", "de pricină în faţa justiţiei", de "judecată aflată în curs
de desfăşurare" etc.
în al doilea rînd, termenul "procedură", întrebuinţat ca denumire generică*
se explică şi prin aceea că regulile procedurale sînt mai numeroase decît cele
procesuale. Pe de altă parte, actele procedurale concrete implică existenţa
actelor procesuale, în timp ce prezenţa unor acte procesuale nu presupune
totdeauna şi îndeplinirea actelor de procedură.
în referirile Ia dreptul procesual penal ca ramură de drept sau ramură a
ştiinţei juridice se poate corect folosi ca termen echivalent aşa numita "proce-
dură penală", este însă cu totul impropriu şi neştiinţific a se vorbi de un "drept
procedural", o asemenea noţiune devenind acceptabilă numai în măsura în care
regulile procedurale nu ar funcţiona în cadrul unui proces penal .
22. Dreptul procesual penal este format dintr-un ansamblu de norme
juridice de formă, în raport de dispoziţiile de drept penal care sînt considerate
norme de fond. Se obişnuieşte a spune că în opoziţie cu dreptul penal care
constituie dreptul substanţial sau material dreptul procesual penal este un
drept formal.
Sînt considerate norme juridice de formă toate normele care tratează
organizarea jurisdicţiei represive, competenţa acesteia precum şi modul de
desfăşurare a procedurii în faţa organelor respective.
împărţirea normelor penale în norme sau legi de fond şi norme sau legi de
formă are o importanţă teoretică şi practică deosebită, pentru că diferenţierile
care se fac au implicaţii în cele mai deosebite domenii .
Astfel, în ceea ce priveşte interpretarea normelor penale consecinţele vor fi
mult diferenţiate. Normele sau legile de fond sînt de cea mai strictă interpretare
explicarea lor avînd de regulă un sens restrictiv. Opus acestei tendinţe, în
interpretarea normelor de formă explicarea sensului legii poate fi extensivă,
-----0
3° Ibidem, p. 9.
3
1 G.STEFANI, G.LEVASSEUR, op.cit, p. 5.
25
penale mai favorabile). Dimpotrivă, normele de formă şi deci legea de procedură
penală este în principiu de imediată aplicare, formele procesuale promulgate de
legea în vigoare fiind aplicabile situaţiilor viitoare, ulterioare intrării ei în
vigoare, dar rămînînd cîştigat cauzei tot ce s-a îndeplinit procesual valabil anterior,
potrivit legii ieşite din vigoare.
 23. Dreptul procesual penal, în sensul cel mai larg, respectiv legea de
procedură penală cum se mai obişnuieşte a se determina acest ansamblu de
norme, se compune din diverse categorii de dispoziţii legale, în care criteriul de
împărţire îl constituie obiectul reglementării acestora.
După cum e îndeobşte admis şi subliniat în întreaga doctrină procesuală,
inclusiv literatura de specialitate din domeniul procedurii civile , legile de
procedură cuprind trei categorii de norme: a) de organizare judiciară; b) de
competenţă; c) de procedură propriu-zisă.
La recunoaşterile şi poziţiile doctrinal incontestabile cristalizate încă de
multă vreme, se adaugă un argument de ultimă oră desprins din sistematizarea
dată diverselor categorii de legi de către însăşi normele constituţionale. Astfel, în
art. 72 alin. 3 (care face o enumerare directă a legilor organice adoptate de
parlament) se face o diferenţiere între normele care reglementează represiunea
penală (respectiv normele de procedură propriu-zisă şi în parte referitoare la
competenţă) şi cele organizatorice (care înglobează organizarea şi funcţionarea
instanţelor judecătoreşti şi a Ministerului Public, inclusiv alte norme de
competenţă decît cele cuprinse în Codul de procedură penală).
Normele de organizare sînt înscrise de regulă în legile de înfiinţare şi
funcţionare a organelor judiciare. Constituie asemenea norme cele înscrise în
legea de organizare judecătorească, (cuprinzînd referiri şi la Ministerul Public) în
actele normative vizînd organizarea şi funcţionarea organelor de cercetare
poliţieneşti (în mod obişnuit din cadrul Ministerului de Interne), precum şi a
altor organe de cercetare speciale (organe militare de cercetare, căpitani de
porturi etc). De exemplu, în Legea de organizare judecătorească se indică
ierarhia instanţelor judecătoreşti sau a procurorilor de la diverse niveluri, se
32 Vezi, I.STOENESCU, S.ZILBERSTEIN, op.cit, p. 67-68; V.CIOBANU, Dftpt procesual
civil, voi. I, Tip.Univ. Bucureşti, 1986, p. 17; V.NEGRU, I.RADU, Drept procesual civU,
Ed.Did.Ped., Bucureşti, 1972, p. 17-19.
26
stabilesc modul de compunere aljnstanţelor dejudecată, seprecizează cum se
accede la funcţia de judecător şi cum se poate pierde această funcţie, se fac
referiri la atribuţiunile principale ale procurorilor în supravegherea urmăririi
penale, în activitatea de judecată, şi în cadrul restrîngerii libertăţii persoanei
prin intermediul măsurilor de prevenţie.
Normele de competenţă stabilesc drepturile şi obligaţiile organelor judiciare de
a desfăşura activităţile care le intră în atribuţii în funcţie de diferite criterii cum ar fi:
natura cauzei penale şi complexitatea acesteia, gradul sau specializarea organului
judiciar îndrituit, calitatea persoanei implicate şi altele.
Normele de procedură penală propriu-zise reprezintă cele mai multe dis-
poziţii din cuprinsul dreptului procesual penal, ele disciplinînd de obicei
desfăşurarea urmăririi penale, a judecăţii şi a punerii în executare a hotărîrilor
penale definitive.
24. Cele mai multe norme juridice procesuale penale sînt concentrate în
codul de procedură penală prin cuprinderea marii majorităţi a normelor
propriu-zise de procedură care reglementează mecanismul desfăşurării
procesului penal. Codul cuprinde însă şi numeroase norme de competenţă
precum şi de ordin organizatoric. Astfel, dispoziţiile înscrise în art. 25-31
c.pr.pen. cuprind reglementarea competenţei materiale şi teritoriale a in-
stanţelor judecătoreşti, după cum normele de incompatibilitate prevăzute în art.
46-49 c.pr.pen. înglobează norme de ordin organizatoric ce trebuie avute în
vedere la compunerea instanţei judecătoreşti, precum şi a situaţiilor cînd din
motivele arătate în lege un procuror, grefier sau organ de cercetare, deşi
competent, nu poate desfăşura o activitate judiciară.
Actualul cod de procedură penală din România a intrat în vigoare la 1
ianuarie 1969 înlocuind cu această ocazie codul din 1936. în legătură cu codul pe
care îl aplicăm azi, nu trebuie uitat că el a fost edictat în condiţiile social-
politice corespunzătoare ale statului totalitar. De aceea, la relativ scurtă vreme
după evenimentele din decembrie 1989 a fost nevoie de intervenţia unor
modificări legislative cafe să pună legea de procedură de acord cu nevoile
imediate ale tranziţiei . Aceste modificări, precum şi cele viitoare vor impune
33 Vezi, Decretul-Lege nr. 12/1990 privind abrogarea şi modificarea unor dispoziţii din Codul
penal şi Codul de procedură penală, publicată în M.Of. nr. 7 din 12 ianuarie 1990;~Legea nr.
20/1990 pentru modificarea şi completarea Codului penal şi Codului de procedură penală,
publicat în M.Of. nr. 112 din 10 octombrie 1990; Legea nr. 32/1990 pentru modificarea şi
completarea unor dispoziţii ale codului de procedură penală, publicat în M.Of., nr. 128 din 17
noiembrie 1990; Legea nr. 104/1992 pentru modificarea şi completarea Codului penal, a
Codului de procedură penală şi a altor legi precum şi pentru abrogarea Legii nr. 59/1968 şi a
Decretului nr. 21-8/1977, publicată în M.Of. nr. 244 din 1 octombrie 1992 etc.
27
 $F
9, J , .
în cele din urmă elaborarea unui nou cod de procedură în care activitatea
judiciară să fie reglementată în cele mai bune condiţii, în conformitate cu
prefacerile social-economice şi politice ale societăţii româneşti şi potrivit cu
toate largile valenţe democratice ale statului de drept.
25. Codul actual de procedură penală este împărţit în două mari părţi: partea
generală şi partea specială.
Partea generală cuprinde principiile fundamentale, instituţiile de bază ale
procesului penal, precum şi regulile comune cele mai însemnate care se aplică
în tot cursul procesului penal, în mod obişnuit independent de fazele
procesuale sau momentele acestora şi neurmînd în reglementare o anumită
cronologie. Partea generală este formată din următoarele titluri:
- regulile de bază şi acţiunile în procesul penal (art. 1-24);
- competenţa (art. 25-61);
- probele şi mijloacele de probă (art. 62-135);
- măsurile preventive şi alte măsuri procesuale (art. 136-170);
- acte procesuale şi procedurale comune (art. 171-199).
Partea specială reprezintă o reglementare cronologică a procesului penal
în dinamica sa concretă, urmînd evoluţia activităţilor şi formelor procesuale,
astfel cum ele se realizează în mod obişnuit şi cuprinde următoarele titluri:
- urmărirea penală (art. 200-286);
-judecata (art. 287-414);
- executarea hotărîrilor penale (art. 415-464);
- proceduri speciale (art. 465-524).
26. Dreptul procesual penal, ramură distinctă a sistemului de drept.
Multă vreme normele de procedură penală nu se materializau în dispoziţii
legale deosebite de cele de drept penal substanţial, reglementarea tuturor
aspectelor realizării justiţiei penale făcîndu-se nediferenţiat. în asemenea
condiţii, nu se putea admite existenţa unei ramuri distincte a dreptului
procesual penal în sistemul dreptului.
Deşi dispoziţii de procedură penală mai mult sau mai puţin complexe, se
regăsesc în diverse norme de drept din perioade istorice îndepărtate, totuşi, o
reglementare procesual penală completă, sistematizată şi independentă de
dreptul material, eventual de alte dispoziţii legale, nu apare decît în dreptul
modern. Codurile de procedură penală, în accepţiunea actuală a acestor legi
cu caracter general, nu se întîlnesc propriu-zis în istoria dreptului decît în
secolele XIX şi XX.
28
şi autonomă a dreptului - care acoperă întreaga activitate judiciară sub toate
Nu urmărim lungul proces de autonomizare şi maturizare a procedurii
penale în sistemul ramurilor dreptului, ci doar subliniem că în dreptul
românesc se recunoaşte în mod constant, mergînd înapoi încă în Veacul trecut,
că dreptul procesual penal este o ramură de drept distinctă.
Pentru a aprecia just dreptul procesual penal ca ramură de drept se foloseşte
criteriul principal de clasificare a normelor juridice, respectiv specificitatea
trăsăturilor raporturilor deosebite pe care le reglementează .
27. Critica teoriilor care neagă sau restrîng autonomia dreptului
procesual penal în sistemul dreptului. Varietatea punctelor de vedere mai
vechi sau mai noi în acest domeniu pot fi grupate în două tendinţe: a) concepţii
potrivit cărora dreptul procesual penal reprezintă o subramură a unui drept
procesual general; b) concepţii potrivit cărora dreptul procesual este o
componentă a unui aşa-zis drept judiciar.
Avînd în vedere că în fiecare domeniu de reglementare juridică (drept civil,
drept penal, drept constituţional, drept administrativ, drept financiar, drept
internaţional etc.) sînt înscrise pe lîngă norme substanţiale care se referă la
aspectele de fond şi dispoziţii - mai mult sau mai puţin numeroase - cuprinzînd
disciplinarea formelor procedurale, s-a conchis că există o ramură de drept
foarte generală care înglobează totalitatea normelor procesuale. Ansamblul
acestor dispoziţii ar constitui o ramură distinctă şi cuprinzătoare care ar putea
avea denumirea de drept procesual. în această viziune , dreptul procesual
penal, dreptul procesual civil, procedura administrativă, procedura fiscală şi
orice altă procedură nu constituie decît o subramură de drept.
Cea mai importantă critică ce se poate aduce concepţiei cu privire la existenţa
unui drept procesual general se bazează pe imputarea cu totul întemeiată că
admiterea unei asemenea ramuri de drept nu este normală datorită înglobării
forţate într-un sistem unic a unor norme de drept foarte eterogene şi care au fiecare
un alt obiect de reglementare36.
Pornindu-se de la legătura foarte strînsă dintre diversele aspecte ale
activităţii judiciare (penale şi civile) şi ţinîndu- se seama că în aceasta se
conturează o latură organizatorică, respectiv de competenţă, precum şi una
funcţională, procedurală propriu-zisă, s-a considerat în literatura de
specialitate, îndeosebi cu cîteva decenii în urmă, că există o ramură distinctă
34 GR.THEODORU, L.MOLDOVAN, op.cit, p. 22.
Pentru opiniile unor autori mai vechi vezi, TR.POP, Drept procesual penal, voi. I, Cluj,
1946, p. 30; în legătură cu punctele de vedere din literatura de specialitate est-europeană a
se vedea, M.S.STROGOVICI, Dreptul procesual penal în sistemul dreptului sovietic, în
revista "Statul şi dreptul sovietic", nr. 4/1957, p. 178.
J0
GR.THEODORU, T. PLÂEŞU, op. cit, p. ,15
29
aspectele sale - şi care în consecinţă trebuie recunoscută sub denumirea de
drept judiciar.
Critica fundamentală care se aduce acestor opinii constă în faptul că
diversitatea normelor care sînt cuprinse în reglementările procesual penale,
civile, de organizare judecătorească şi de organizare a procuraturii este
determinată de specificitatea raporturilor juridice caracteristice fiecărui
domeniu în parte şi care ridică greutăţi insurmontabile posibilităţilor de reunire
a unor aspecte atît de diferenţiate într-o ramură unitară a dreptului .
§ 5. Legătura dreptului procesual penal cu alte ramuri de drept
28. Dreptul din România constituie un sistem unitar în care între diferitele
ramuri există o strînsă legătură.
Această caracteristică fundamentală face ca şi dreptul procesual penal să
aibă numeroase legături cu celalte ramuri ale dreptului, întrepătrunderile fiind
mai mult sau mai puţin pronunţate în funcţie de apropierea domeniului
diferitelor reglementări juridice de activitatea procesual penală. întrucît aceste
legături nu se manifestă la fel de puternic şi semnificativ în toate privinţele, în
continuare se vor analiza numai aspectele mai importante urmînd ca im-
plicaţiile de amănunt derivate din interdisciplinaritatea dreptului procesual
penal să fie examinate în concret în cadrul trăsăturii fiecărei instituţii.
29. Dreptul procesual penal şi dreptul constituţional. Ca toate normele
juridice din oricare ramură de drept şi reglementarea procesual penală găseşte
temeiul legislativ în Constituţie ca lege fundamentală a statului. împrejurarea
este întărită de înscrierea în Constituţie a unor dispoziţii consacrate nemijlocit
activităţii de justiţie deci şi dreptului procesual penal. Trebuie subliniat că un
capitol din Constituţia României (Cap. VI din Titlul III) este consacrat
autorităţii judecătoreşti.
37 Luări de poziţie evidentă împotriva dreptului judiciar ca ramură distinctă în sistemul
dreptului s-au manifestat atît în teoria generală a dreptului cît şi în ramurile corespunzătoare
de specialitate (Vezi, I.CETERCHI, M.LUBURICI, Teoria generală a statului şi
dreptului, voi. II, Tip.Univ. Bucureşti, 1977, p. 335; GH.BOBOŞ, Teoria generală a
statului şi dreptului, Ed.Did.Ped., Bucureşti, 1983, p. 164; I.STOENESCU, GR.PORUMB,
Procesul civil român, Ed.Did.Ped., Bucureşti, 1966, p. 16; GR.THEODORU,
L.MOLDOVAN, op.cit, p. 23; A.NEGOIŢĂ, I.MURARUj Organizarea instanţelor
judecătoreşti şi a procuraturii, Ed.Did.Ped., 1967, p. 8; V.PACURARU, A.MUREŞAN,
Dreptul procesual penal, ramură a sistemului de drept român şi problema dreptului
judiciar, Studia Univ. Babeş-Bolyai, Iurisprud., 1966, p. 181.
30
urmă stabileşte care fapte sînt considerate infracţiuni şi ce sancţiuni penale se pot
aplica celor traşi la răspundere penală .
Intre cele două ramuri de drept există legături de interdependenţă şi
interacţiune în apărarea aceloraşi valori şi relaţii sociale. Deşi au de îndeplinit
sarcini specifice, cele două ramuri de drept urmăresc realizarea aceluiaşi scop
şi dau expresie aceleiaşi politici penale .
în afara normelor amintite Constituţia mai cuprinde şi alte reglementări cu
^portante implicaţii procesuale. Pot fi evocate astfel dispoziţiile care asigură
libertatea persoanelor (art. 23), dreptul la apărare (art. 24) sau inviolabilitatea
domiciliului (art. 27).
Referindu-se la probleme de procedură penală, normele constituţionale
abordează aspectele de pe poziţiile dreptului constituţional, în contextul celor-
lalte dispoziţii din legea fundamentală, cu scoaterea în evidenţă a implicaţiilor
majore politico-juridice ale diferitelor instituţii şi cu indicarea orientativă şi
principială a direcţiilor în care chestiunile de amănunt urmează a fi rezolvate
în normarea juridică specifică de ramură .
30. Dreptul procesual penal şi dreptul penal. Legătura indisolubilă
dintre normele de drept material şi cele de drept procesual este evidentă şi
cunoscută de multă vreme . Această legătură reliefează corelaţia dintre
aspectele de conţinut şi cele de formă ale unei reglementări, nefiind deloc
întîmplătoare referirea în limbajul de specialitate, într-un anumit sens, la
dreptul substanţial alături de aşa numitul drept formal. Legătura conţinut-
formă se materializează şi în corelaţia existentă între dreptul penal şi dreptul
procesual penal.
Este explicabilă concepţia manifestată de multă vreme în doctrina juridică
potrivit căreia, pornindu-se de la interdependenţa celor două ramuri de drept,
dreptul procesual penal poate fi privit în mod figurat şi dintr-un anumit punct
de vedere ca un drept penal în plină acţiune ' .
Ştiut fiind că drepturile şi obligaţiile subiecţilor din cadrul raportului juridic
penal se realizează numai prin intermediul raportului procesual penal s-a susţinut
pe bună dreptate că sub acest aspect dreptul penal substanţial nu este de aplicaţiune
imediată, el se transpune în viaţă prin intermediul dreptului procesual penal . S-a
arătat, că dreptul penal apare ca un drept potenţial care îşi îndeplineşte funcţiunea
socială prin intermediul dreptului procesual penal . La rîndul lui dreptul
procesual penal fără dreptul penal ar fi steril şi fără conţinut, deoarece acesta din
38
Vezi, I.MURARU, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Naturismul, Bucureşti,
1991, p. 72-73.
Intre infracţiunea săvîrşită şi pedeapsa aplicată se interpune totdeauna un proces penal
(G.ŞTEFANI, G.LEVASSEUR, op.cit, p.1.
Dreptul penal reprezintă energia potenţială iar procedura mijlocul prin care această energie 41
^ ate fi
Pusă în acţiune (V.MANZINI, ori.cit, voi. I, p. 80).
Dreptul penal fără procedura penală este ca un cuţit fără mîner iar procedura fără drept penal
ca un mîner fără tăiş (MOMMSEN, Droit penal des Romains, traduit par J.DUQUESNE, .,
fans, 1907, voi. I,p. XIV). 43 H^™. op.cit, p. 46. 43 TR.POP>0p.cit,vol.I,p.l6.
31
31. Dreptul procesual penal şi dreptul procesual civil. Esenţa unică a
actului de justiţie face ca activitatea judiciară care rezolvă conflictul juridic
civil sau penal să aibă un conţinut destul de asemănător . Uneori aspectele se
întrepătrund atît de mult încît se reunesc în acelaşi cadru organizatoric prin
exercitarea în procesul penal şi a unei acţiuni civile.
Intre dreptul procesual penal şi dreptul procesual civil există numeroase
legături mergînd de la aspecte şi instituţii în care se găsesc anumite regle-
mentări comune pînă la similitudini dintre cele mai izbitoare uneori chiar în
privinţa chestiunilor de detaliu .
De pildă, unele principii ale activităţii judiciare se manifestă aproape
identic în ambele procese (principiul legalităţii, principiul aflării adevărului,
principiul egalităţii în drepturi a tuturor persoanelor, participante în cauză,
garantarea dreptului de apărare şi altele). De asemenea, unele principii de ordin
organizatoric privind activitatea instanţelor se regăsesc în ambele reglemen-
tări, pornindu-se de la aceleaşi dispoziţii constituţionale. în acest sens, se pot
aminti normele cu privire la independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai
legii, publicitatea şedinţelor de judecată, realizarea judecăţii într-un sistem cu
mai multe grade de jurisdicţie, existenţa alături de căile de atac ordinare şi a
celor extraordinare şi altele.
32. Cu toate numeroasele afinităţi dintre dreptul procesual penal şi dreptul
procesual civil caracterul autonom al fiecărei ramuri este de necontestat şi
aceasta duce la admiterea alături de legăturile amintite a foarte multe deosebiri.
Principalul factor care justifică şi explică deosebirile decurge din natura
distinctă a normelor de drept material care reglementează cele două conflicte cu
esenţe diferite. In funcţie de raportul civil sau penal care se deduce justiţiei pe cale
judiciară vor fi marcate de evidente deosebiri de conţinut şi raporturile procesuale
44 I.OANCEA, Drept penal, Ed.Did.Ped., Bucureşti, 1971, p. 25.
45 C.BULAI, Drept penal, Partea generală, voi. I, Tip.Univ., Bucureşti, 1979, p. 44-45.
46 în doctrina modernă se evidenţiază ca o caracteristică a sistemelor judiciare unitatea justiţiei
penale şi civile (vezi, H.DONNEDIEU, de VABRES, op.cit, p. 254).
47 I.STOENESCU, S.ZILBERSTEIN, opxit, p. 40.
Tip.Univ. Bucureşti, 1983, p. 11.
I.VINŢU, Organizarea!
AL.NEGOIŢA, Drept i
Bucureşti, 1981, p. 230.
32
cu atribuţiuni de cercetare . Pe lîngă litigiile penale şi civile deduse juris-
dicţiei generale pot apare şi numeroase situaţii de contencios administrativ,
care pot ridica chiar necesitatea apariţiei unui cod de procedură
52
administrativă .
Contenciosul administrativ a fost recent reglementat în ţara noastră prin
Legea nr. 29/1990 publicat în M.Of. nr. 122 din 8 noiembrie 1990. Potrivit art.
dementate pe calea celor două ramuri de drept şi care se traduc în deosebiri
multiple manifestate pe plan structural, organizatoric şi instituţional.
33. Dreptul procesual penal şi dreptul civil. Numeroase infracţiuni
nroduc prejudicii materiale care angajează răspunderea civilă a făptuitorilor şi
învederează legătura strînsă ce există între dreptul procesual pejnal şi dreptul
civil. Faptul că dreptul la dezdăunare al persoanelor vătămate se poate realiza
si pe calea exercitării unei acţiuni civile în procesul penal este un element care
amplifică şi mai mult această legătură.
între acţiunea civilă şi acţiunea penală căreia prima îi este alăturată se
menţine în tot cursul procesului penal o interdependenţă care merge uneori
pînă la determinarea modului de desfăşurare sau rezolvare a cauzei respective.
De asemenea, existenţa unor instituţii, reglementări sau concepţii ale
dreptului civil au influenţat în mod direct conţinutul unor anumite instituţii sau
dispoziţii pe planul dreptului procesual. De exemplu, dacă în dreptul civil nu
ar exista reglementarea răspunderii civile pentru fapta altuia, dreptul procesual
penal nu ar fi cunoscut partea responsabilă civilmente.
34. Dreptul procesual penal şi dreptul administrativ. între diversele
forme de realizare ale activităţii jurisdicţionale există, fără îndoială,
numeroase aspecte comune; acestea constituie elementele adiacente care
apropie dreptul procesual penal de dreptul administrativ determinînd între ele
multiple legături .
Principala interdependenţă dintre cele două ramuri de drept rezultă din
caracterul complementar al celor două jurisdicţii corespunzătoare ale acestora.
Astfel dacă jurisdicţia judiciară realizată şi prin intermediul procesului penal
este o activitate jurisdicţională generală (care soluţionează "pricini civile,
penale şi orice alte pricini"), activitatea jurisdicţională administrativă este o
jurisdicţie specială sau de atribuţie , prin care se soluţionează numai litigiile
prevăzute în mod expres de lege.
Intre dreptul administrativ şi dreptul procesual penal există un cîmp larg
de interacţiune mai ales pentru viitor. Astfel, modificările legislative care sînt
previzibile pentru anii care urmează pot cuprinde - după modelul a numeroase
legislaţii străine - în rîndul organelor judiciare anumite organe administrative
48
V.GILESCU, A.IORGOVAN, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, voi. II,
^ I.VINŢU, Organizarea şi activitatea de stat ta România, EdAcad., Bucureşti, 1974, p. 348.
AL.NEGOIŢA, Drept administrativ şi elementele de ştiinţa administraţiei, Tip.Univ.
33
1 din această lege orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată
în drepturile sale printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei
autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunos-
cut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente pentru anularea
actului, recunoaşterea dreptului, precum şi repararea pagubei ce i-a fost
cauzată.
Legea nr. 29/1990 cuprinde numeroase norme procedurale dintre care
amintim că: soluţionarea cauzelor revine tribunalelor judeţene şi a
Municipiului Bucureşti, acestea judecînd de urgenţă, în şedinţă publică, în
complet format din 2 judecători şi redactînd hotărîrea în 5 zile de la pronunţare
(art.6); termenul de declarare a recursului este de cel mult 15 zile de la
comunicarea hotărîrii, cu manifestarea efectului suspensiv asemănător cu
oricare cale de atac ordinară din procedura penală sau civilă (art. 14); la toate
instanţele care judecă litigii administrative, inclusiv instanţa supremă se
înfiinţează secţii de contencios administrativ (art.17); dispoziţia Legii nr.
29/1990 - ca lege specială - se completează cu toate normele cuprinse în codul
de procedură civilă (art. 18). * sistemului dreptului din ţara noastră, ţinînd seama de diversitatea deosebită a
în dispoziţiile procesual penale actuale din ţara noastră apar frecvente
situaţii cînd o activitate judiciară, reglementată de codul de procedură penală,
se înfăptuieşte de un organ administrativ. Dintre numeroasele cazuri pot fi date
ca exemplu: executarea mandatului de arestare preventivă de către poliţie (art.
152 c.pr.pen.); înmînarea citaţiilor prin intermediul serviciului poştal (art. 175
c.pr.pen.); încheierea unor acte de constatare de către organele inspecţiilor de
stat şi cele de control sau conducere ale administraţiei de stat, precum şi a
comandanţilor de nave sau aeronave (art. 214-215 c.pr.pen.); efectuarea de
acte premergătoare începerii urmăririi penale de către lucrătorii operativi din
Ministerul de Interne (art. 224 c.pr.pen.); activitatea direcţiei sanitare judeţene
51 De exemplu, în Franţa primarii, viceprimarii şi în anumite limite prefecţii pot avea calitatea
de ofiţeri de poliţie judiciară la fel în Elveţia anumite organe cantonale se manifestă ca atare,
în Italia, carabinierii, deşi îndeplinesc în principiu atribuţiuni administrative, se pot manifesta
şi ca agenţi judiciari etc.
52 Legi de procedură administrativă sub formă codificată există în numeroase ţări şi au fost
admise chiar în legislaţii din estul Europei (vezi codul polonez de procedură administrativa
din anul 1960).
34
37. Structura normelor procesual penale. Teoria generală a normei
juridice este aplicabilă şi normelor procesuale.
O problemă importantă a teoriei privitoare la normele juridice o constituie
determinarea structurii logico-juridice a acestora. Structura logico-juridică a
normei arată în ce elemente componente este logic organizată prescripţia
juridică, indiferent de formularea ei textuală, de ramura de drept căreia îi
aparţine .
Opinia dominantă a doctrinei admite o componenţă trihotomică a acesteia,
care ni se pare în general aplicabilă şi în materia pe care o analizăm. în
consecinţă, se poate considera că din punct de vedere structural, norma
în legătură cu punerea în executare a măsurilor de siguranţă referitoare la
obligarea la tratament medical şi internare medicală (art. 429- 432 c.pr.pen.);
propunerea de liberare condiţionată făcută de comisia administrativă ce
funcţionează la locul de deţinere (art. 450 c.pr.pen.); transmiterea comisiilor
rogatorii internaţionale de către sau de la autorităţile străine prin intermediul
Ministerului de Externe (art. 515 c.pr.pen.) etc.
35. Dreptul procesual penal şi celelalte ramuri de drept. Legătura
dreptului procesual penal se poate realiza practic cu orice altă ramură a
relaţiilor sociale în domeniul cărora se pot săvîrşi faptele penale care formează
obiectul procesului penal. Aceste legături, spre deosebire de cele analizate
anterior, nefiind organice sînt desigur mai rare ca frecvenţă şi mai reduse în
implicaţii.
O deosebită semnificaţie capătă în acest context instituţia chestiunilor
prealabile care se poate întîlni în procesul penal, mai ales în legătură cu domenii
de reglementare aparţinînd dreptului familiei, dreptului muncii, dreptului
transporturilor sau dreptului financiar. Practic, pe calea chestiunilor prealabile
poate fi implicată în rezolvarea unei cauze penale orice ramură de drept.
Secţiunea II
NORME, FAPTE, RAPORTURI ŞI GARANŢII PROCESUALE
§ 1. Normele juridice procesual penale
36. Generalităţi. Normele juridice procesual penale sînt norme care au
ca obiect de reglementare desfăşurarea procesului penal.
Normele dreptului procesual penal sînt reguli de conduită particulară
fiindcă se adresează numai celor care participă la activitatea procesuală, pe
cînd normele dreptului substanţial se adresează în general tuturor cetăţenilor
(nelimitat)53.
In ştiinţa dreptului procesual penal s-a evidenţiat că normele procesuale nu
reglementează exclusiv formele procesuale, mecanismul în care se desfăşoară
activitatea judiciară, ci acestea sînt totodată norme de conduită, de comportare54.
35
procesual penală cunoaşte trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Alături de structura logico-juridică a normei există şi o structură tehnico-
juridică a acesteia care se referă la forma exterioară de exprimare a conţinutului
normativ, la modul de redactare în expresii şi la formulările date. Neluarea în
considerare a raportului complex dintre norma procesual penală şi formularea
ei în lege, precum şi modalităţile specifice de redactare, deseori particulare,
au determinat unele interpretări neuniforme manifestate îndeosebi în două
direcţii: fie a contestării posibilităţii de divizare a structurii normei în ipoteză,
dispoziţie şi sancţiune, fie a fetişizării schemei la orice modalitate de ex-
primare.
 38. Ca şi în alte ramuri de drept, gradul de determinare a ipotezei şi
dispoziţiei din normă poate fi mai mare sau mai redus. în consecinţă, normele
procesual penale atît ipoteza cît şi dispoziţia pot fi determinate sau numai
relativ determinate. Astfel, în redactarea art. 85 alin. 4 c.pr.pen. atunci cînd
se prevede că minorul care nu a împlinit 14 ani, nu depune jurămînt, atît ipoteza
cît şi dispoziţia sînt determinate în modul cel mai categoric. Dimpotrivă,
ipoteza este relativ determinată în cazul normei din art. 467 alin. 2 c.pr.pen.
potrivit căreia, dacă este cazul, organul de urmărire penală strînge şi alte
probe. Dispoziţia poate fi şi ea numai relativ determinată, aşa cum este
formulată în art. 368 alin. 1 c.pr.pen. unde se prevede că după pronunţarea
hotărîrii şi pînă la expirarea termenului de declarare a recursului, părţile pot
renunţa în mod expres la această cale de atac.
Puţine norme juridice procesuale au o structură tipică din punct de vedere
formal , majoritatea lor neexprimînd în context sancţiunea. în unele cazuri,
55 I.CETERCHI, M.LUBURICI, Teoria generală a statului §i dreptului, Tip.Univ. Bucureşti,
1983, p. 329.
56 Vezi, LUDOVIC BIRO, Contribuţii la studiul structurii normelor penale d«
încriminare, R.R.D., nr. 9/1968, p. 147-153.
36
§ 2. Faptele juridice procesual penale
41. întrucît normele juridice au în vedere numai situaţii ipotetice, ele nu
creează raporturile juridice, care au totdeauna un caracter concret. Pentru a
putea apare un raport juridic este necesară şi existenţa împrejurării de fapt,
nctiunea este prevăzută şi indicată totuşi expres, dar într-un alt text de lege.
Astfel, art. 315 c.pr.pen. dispune asupra participării obligatorii a procurorului
la unele şedinţe de judecată. Sancţiunea este prevăzută însă în mod explicit în
art 197 c.p.r.pen. arătîndu-se că încălcarea dispoziţiei privitoare la par-
tjcjparea procurorului atrage nulitatea judecăţii.
39. Clasificarea normelor procesual penale. Ştiinţa dreptului procesual
penal se preocupă de această problemă pornind de la diferenţierile obiective
care există între înţelegerea normelor de procedură penală (avînd importanţă
deosebită în acţiunea de interpretare) şi aplicare corectă a legii.
După sfera lor de aplicabilitate, normele de procedură pot fi generale şi
speciale. Normele generale mai poartă şi denumirea de norme de drept
comun. Ele se aplică totdeauna, orice excepţie sau derogare urmînd să fie
marcată în mod expres.
Normele speciale avînd aplicabilitate numai în anumite cauze speciale sau
situaţii au caracter derogator. De exemplu, normele înscrise în art. 465-479
c.pr.pen. se aplică numai pentru urmărirea sau judecarea unor infracţiuni
flagrante.
Categoriile juridice de normă generală şi specială nu trebuie confundate
cu cele de lege generală şi specială. Majoritatea normelor generale de proce-
dură penală se găsesc, cum este firesc, în codul de procedură penală, care este
legea generală în materie cuprinzînd cele mai multe dintre reglementările
procesual penale existente în legislaţie. Legea generală poate însă cuprinde şi
norme speciale, aşa cum s-a exemplificat chiar mai sus.
în sfîrşit, normele generale şi speciale nu trebuie confundate cu normele
de parte generală şi parte specială ale codului de procedură penală. Dacă o
asemenea diferenţiere este mai mult sau mai puţin categorică în materia
normelor penale , similitudinea nu se regăseşte cu tot atîta claritate putînd fi
chiar disimulată în domeniul dreptului procesual penal.
40. Teoria generală a normei juridice şi a clasificării ei este aplicabilă şi în
domeniul dreptului procesual penal, motiv pentru care doar cu titlu informativ
amintim că în cadrul acestor reglementări se mai întîlnesc norme imperative
(onerative sau prohibitive), norme permisive, norme divizate (mai ales în
^jŢanţa normelor de trimitere) , norme de excepţie etc.
II
v
SRTHEODORU,op.c\u,voi.I,p.50. *j
«i C.BULAI, op.cit, voi. I, p. 103.
'•PETCU, Normele de referire şi normele de trimitere in legislaţia penală, Justiţia nouă,
w-9/1953, p. 47. .
37
arătate în ipoteza normei .
Raporturile juridice se nasc, modifică şi desfiinţează pe baza faptelor
juridice. Raporturile procesuale, fiind raporturi juridice, sînt determinate de
preexistenta unor fapte juridice procesuale. Prin fapte juridice procesuale se
înţeleg acele împrejurări care atrag apariţia, modificarea sau stingerea rapor-
turilor juridice procesuale.
 Clasificarea faptelor juridice în evenimente şi acţiuni, clasificarea care ţine
seama de raportarea acestora la voinţa oamenilor este aplicabilă şi în dreptul
procesual penal.
42. Marea majoritate a raporturilor procesuale penale se naşte, modifică
sau stinge ca urmare a activităţii umane purtînd denumirea generală de acţiuni.
Acţiunile, în funcţie de conformarea lor la dispoziţiile legale în vigoare, pot fi
licite sau ilicite. De exemplu, săvîrşirea unei infracţiuni constituie o acţiune
ilicită care poate duce chiar la naşterea raportului procesual principal.
Cele mai multe acţiuni sînt licite constituind manifestări de voinţă ale
persoanelor care înţeleg şi doresc producerea anumitor consecinţe pe plan
juridic procesual penal. De pildă, persoana vătămată prin infracţiune se poate
constitui parte civilă exprimînd în acest fel voinţa expresă a dezdăunării sale.
Evenimentele, adică faptele juridice produse independent de voinţa
oamenilor, pot şi ele determina consecinţe juridice reglementate de norma
procesuală şi deci pot constitui fapte procesual penale . Astfel, starea de boală
a învinuitului sau inculpatului constituie un eveniment căruia legiuitorul
înţelege să-i dea semnificaţie juridică instituind - cînd condiţiile prevăzute în
art. 239 c.pr.pen. sînt întrunite - obligaţia pentru procuror de a dispune
suspendarea urmăririi penale.
43. Faptele juridice procesuale sînt constitutive, modificatoare sau ex-
tinctive, după cum nasc, modifică sau sting existenţa raporturilor procesuale.
Sesizarea organului judiciar printr-o plîngere prealabilă, făcută de per-
soana vătămată prin infracţiune, naşte anumite raporturi procesuale între
60 I.CETERCHI,M.LUBURICI,op.cit,p.373.
I
61 Pot influenta asupra raporturilor procesuale şi unele fapte naturale ca locul şi timpul
(V.MANZ1N1, op.ciL, voi. I, p. 77).
38
uneori raporturi juridice procesuale şi în afara acestui raport. De exemplu, cînd
inculpatul este achitat pentru inexistenţa faptei s-au manifestat raporturi
procesuale, deşi raportul penal nu a existat, infracţiunea fiind presupusă şi nu
săvîrşită în realitate.
46. Asupra întinderii şi complexităţii raportului juridic procesual penal s-au
exprimat puncte de vedere diverse pornindu-se îndeosebi de la modul
acestea şi organele competente; emiterea unei citaţii şi transmiterea ei dă
naştere unui raport procesual între cel chemat şi organul judiciar care a emis
actul etc. Aceste împrejurări constituie fapte juridice procesuale constitutive.
Alteori faptele juridice-procesuale sînt modificatoare, cum ar fi
împrejurarea că în timpul procesului penal inculpatul minor împlineşte o
anumită yîrstă sau devine major, ceea ce poate duce la unele schimbări în
conţinutul raporturilor juridice. De exemplu, depăşirea vîrstei de 16 ani
modifică raportul procesual dintre organul de urmărire şi învinuit, absolvindu-1
pe primul de obligaţia prevăzută de art. 481 c.pr.pen. (citarea la ascultarea
învinuitului, dacă se consideră necesar, a delegatului autorităţii tutelare, a
părinţilor sau reprezentanţilor legali).
Poate fi dat ca exemplu de fapt juridic procesual extinctiv retragerea
plîngerii prealabile de către partea vătămată, împrejurare care, alături de
numeroase alte fapte care s-ar putea ivi (scurgerea timpului de prescripţie,
moartea învinuitului sau inculpatului etc.) duce, prin imposibilitatea exercitării
acţiunii penale, la stingerea raportului juridic procesual.
44. în unele situaţii, deşi există condiţiile naşterii raportului juridic, acesta
este blocat în posibilitatea apariţiei sale de anumite împrejurări, cunoscute în
literatura de specialitate sub denumirea de fapte juridice impeditive62.
Faptele juridice impeditive pot apare şi în domeniul procesului penal. De
pildă, amnistierea infracţiunii înainte de începerea urmăririi penale a acesteia
va împiedica ab initio naşterea raportului juridic procesual penal. Trebuie însă
menţionat, că unul şi acelaşi fapt procesual poate fi considerat impeditiv sau
extinctiv în funcţie de momentul intervenţiei sale63.
§ 3. Raporturile juridice procesual penale
45. Raporturile juridice care apar în cadrul procesului penal şi sînt
reglementate de normele procesual penale poartă denumirea de raporturi
juridice procesuale.
Au existat păreri care negau autonomia raportului procesual penal,
Pretmzînd că acesta decurge din raportul de drept penal material, fără a
constitui un raport juridic distinct. Alţii consideră procesul penal o "situaţie
JJj^jică^derivată în mod necesar din raportul juridic penal, deşi pot exista
UHRO, M.BASARAB, Curs de drept penal, partea general?, Ed.Did.Ped., Bucureşti, w
lNEAGU,op.cit,p.48.
39
diferenţiat de a se aprecia calitatea de subiect al raporturilor procesuale pentru
diferiţii participanţi în cauzele penale.
într-o opinie mai veche s-a susţinut că în procesul penal există un raport
procesual unic; în doctrina de dată mai recentă domină părerea multitudinii de
raporturi procesuale. Există şi opinii eclectice după care raportul procesual
unic se subdivide în mai multe raporturi minore .
Relaţiile juridice între subiecţii implicaţi în conflictul penal şi eventualul
litigiu civil derivat din acesta constituie grupa raporturilor procesuale
penale principale dintre subiecţii procesuali principali (statul prin organele
judiciare şi părţile).
Dintre raporturile juridice procesual penale principale se detaşează raportul
procesual fundamental existent între organele judiciare, ca reprezentante ale
statului şi învinuit sau inculpat. Celelalte raporturi principale apar în măsura
în care în cauză sînt implicate şi alte persoane în calitate de parte vătămată,
parte civilă şi parte responsabilă civilmente.
In procesul penal pot apare şi multe raporturi juridice, în care alături de
subiecţii amintiţi participă şi alte persoane ca de exemplu: martori, experţi,
interpreţi, apărători, agenţi procedurali etc. Raporturile procesuale în care
participă asemenea subiecţi procesuali ocazionali constituie raporturi
juridice procesuale accesorii, fiind în afara raportului juridic de conflict
formînd obiectul procesului penal, dar pe care îl completează. Fiecărui raport
accesoriu îi corespunde o situaţie procesuală proprie, în sfera căreia subiecţii
au poziţii individuale precise .
47. Elementele raporturilor procesuale penale. Teoria generală a rapor
turilor juridice este întru totul aplicabilă şi raporturilor procesuale. Ca orice alt
raport juridic raporturile procesuale penale au trei elemente: subiecţi, obiect
şi conţinut.
64 Vezi, V.MANZINI, op.cit, voi. I, p. 74; în acelaşi sens, TR.POP se referă Ia un raport juridic
unic, dar complex, pluriform, avansînd opinia unui caracter conciliabil al celor două puncte
de vedere opuse (vezi, op.cit., voi. II, p. 22).
65 V.DONGOROZ, §.a., Explicaţii teoretice, voi. I,p.l3.
40
a) Raporturile juridice procesuale penale sînt raporturi juridice de
autoritate a căror natură derivă din caracterul de putere pe care îl are raportul
de drept penal material ce stă la baza celor dintîi. Pentru raportul juridic penal
caracterul de autoritate este evident, tragerea la răspundere penală a per
soanelor care săvîrşesc infracţiuni reprezentînd o manifestare a puterii şi
autorităţii statului în acest domeniu.
Caracterul de autoritate al raporturilor juridice procesuale nu exclude din
conţinut existenţa pentru subiecţi a unor drepturi şi obligaţii corelative .
b) în cadrul raporturilor procesuale penale se întîlneşte de regulă un subiect
dominant, care îşi trage poziţia specială din faptul că din punct de vedere
funcţional procesul penal trebuie condus în orice moment de un anumit organ
Subiecţii raportului juridic procesual sînt participanţii la activitatea
ocesuală - organe şi persoane - între care se leagă numeroase relaţii sociale
reglementate de norme juridice.
Conţinutul raportului juridic procesual cuprinde drepturile şi obligaţiile
conferite prin norma juridică subiectelor raporturilor respective. De exemplu,
ocazia dispunerii unei expertize, organul judiciar are dreptul să pretindă
expertului să se prezinte la chemarea organului, să răspundă la întrebările ce i
se formulează, să întreprindă expertiza într-un anumit termen etc; tuturor
acestor drepturi le corespund obligaţii corelative inverse din partea expertului.
Expertul are dreptul să cunoască în anumite limite cauza, are dreptul la o
remunerare etc, existînd şi în acest caz la celălalt subiect al raportului obligaţii
corespunzătoare.
Obiectul raportului juridic procesual este acţiunea sau conduita asupra
căreia sînt îndreptate drepturile subiective şi obligaţiile participanţilor la
raportul respectiv . Raportul procesual penal urmăreşte realizarea unei
anumite acţiuni sau conduite din partea subiecţilor acestuia. în exemplul de
mai sus obiectul raportului analizat îl constituie atît conduita organului care
foloseşte expertiza în vederea soluţionării cauzei penale, cît şi conduita exper-
tului care prin cunoştinţele sale contribuie la aflarea adevărului.
Dacă se are în vedere raportul procesual penal fundamental în strînsă
legătură şi determinare cu raportul juridic penal principal, obiectul raportului
procesual penal constă, pe de o parte în stabilirea existenţei (eventual inexis-
tenţei) raportului juridic penal, pe de altă parte în valorificarea pretenţiilor
statului referitoare la tragerea la răspundere penală a inculpatului, respectiv
determinarea conţinutului raportului juridic de drept penal material (adică
determinarea concretă a cuprinsului drepturilor şi obligaţiilor corelative ale
statului şi infractorului)67.
48. Caracteristicile raporturilor procesuale. în afara trăsăturilor
generale şi comune tuturor raporturilor juridice, raporturile procesual penale
reprezintă şi unele aspecte diferenţiate . Particularităţile lor sînt reflectate în
structura, subiecţii, conţinutul. şi obiectul acestora reprezentînd aspecte
Jîggebjţejaţă de elementele altor categorii de raporturi juridice69.
67
judiciar.
în opoziţie cu raporturile juridice bazate pe echivalent, raporturile
procesuale nu pot fi înfăptuite de obicei în condiţiile parităţii depline a
subiecţilor. în raportuTprocesual penal unul din subiecţi - organul judiciar - îşi
exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile nu ca persoană juridică, ci ca
organ de stat, investit cu puterea de constrîngere a statului .
Aceasta are importanţă sub aspectul delimitării relaţiilor procesuale dintre
subiecţi în diverse momente procesuale. De pildă, diferite vor fi relaţiile dintre
procuror şi inculpat în faza de urmărire penală în comparaţie cu judecata, cînd
procurorul pierde calitatea de subiect dominant avută în faza procesuală
anterioară .
 c) Activitatea procesuală este disciplinată în primul rînd de lege dar şi de
voinţa subiectului dominant. Subiecţii raporturilor procesuale nu pot intra în
relaţii exercitînd drepturi şi asumînd obligaţii despre care subiectul dominant
nu are cunoştinţă şi faţă de care să nu-şi fi manifestat direct sau implicit
asentimentul. Practica aceasta duce la concluzia că subiectul dominant
trebuie să fie prezent în toate raporturile procesuale.
Această caracteristică este tipică în măsura în care relaţiile au natură
juridică procesuală, pentru că este posibil ca în legătură cu un proces penal
să apară şi alte raporturi juridice între diferiţi participanţi şi care se nasc,
modifică sau sting în afara prezenţei la ele a subiectului dominant .
70 TIBOR KIRALY, PETER BÂRNA, SZABO LASZLONE, Magyar bunteto eljărăsi jog,
(Drept procesual penal ungar), Tankonyvkiado, Budapest, 1966, p. 26.
71 GR.THEODORU, op.ciL, voi. I, p. 26.
72 De exemplu, procurorul, care - în condiţiile legii - putea dispune în cursul urmăririi penale
arestarea inculpatului, pierde ulterior acest drept, măsura arestării putînd fi hotărîtă numai
de instanţă.
73 Subiectul dom inant nu participă la multe relaţii dintre apărătosr şi partea care 1-a angajat, y6
exemplu, raportul juridic în care apărătorul are obligaţia acordării asistenţei juridice
calificate în schimbul unei remuneraţii excede domeniul strict procesual penal, relaţia fii1"1
42
toate celelalte drepturi şi interese, trebuie apărate printr-un sistem eficace de
garanţii împotriva oricăror limitări.
Existenţa unor mijloace de asigurare a drepturilor pe care le au persoanele
în procesul penal reprezintă o necesitate dintre cele mai stringente a legislaţiei
române contemporane, o expresie a democratismului doctrinei juridice actuale.
50. în literatura de specialitate s-a subliniat că noţiunea de garanţie
.\ Raportul procesual penal ia naştere peste şi în afara acordului de 'ntă
al părţilor. în majoritatea raporturilor procesuale manifestarea de intă a
subiecţilor este unilaterală, venind în cele mai multe cazuri din partea
obiectului dominant şi ca o consecinţă a aplicării principiului oficialităţii.
Uneori manifestarea de voinţă, în sensul intrării în raportul juridic ocesual,
vjne şj djn partea altor participanţi, care pot avea iniţiativă, ca de exemplu la
constituirea de parte civilă, intervenţia părţii civilmente responsabilă în
procesul penal, sesizarea prin plîngere prealabilă etc.
Pot apare şi împrejurări care duc la închegarea raportului juridic pe baza
acordului de voinţă a subiecţilor. Un exemplu îl oferă art. 80 c.pr.pen. referitor
la audierea ca martori a rudelor învinuitului sau inculpatului. în acest caz,
pentru realizarea raportului juridic specific ascultării martorului nu-este
suficientă voinţa organului judiciar, ci trebuie să se adauge acordul persoanei
audiate, care potrivit legii are dreptul să şi refuze depoziţia.
e) Drepturile subiective ale organelor judiciare au pentru ele şi valoare
de obligaţii. Acest caracter al drepturilor organelor judiciare este explicabil
prin natura obiectivelor procesului penal . De pildă, spunînd că procurorul
are dreptul să pună în mişcare acţiunea penală înţelegem că el este obligat să
procedeze ca atare atunci cînd condiţiile legale sînt îndeplinite.
§ 4. Garanţiile procesual penale
49. Pentru desfăşurarea procesului penal este deosebit de important ca
organele judiciare să nu aibă posibilitatea unor abuzuri, iar persoanele par-
ticipante să-şi realizeze drepturile şi interesele legale fără nici o îngrădire.
Această concepţie a fost constant şi repetat subliniată în toate doctrinele
democratice şi se impune cu atît mai mult în gîndirea noastră juridică procesual
penală, în măsura în care ea se sprijină pe fundamentele statului de drept.
Deşi comandamentul social impune o represiune rapidă şi sigură a
fenomenului infracţional, acelaşi comandament nu permite sacrificarea drep-
turilor şi intereselor legitime ale persoanei . într- un proces perîal pot fi
intersectate prin activitatea organelor judiciare foarte numeroase drepturi şi
'bertăţii dintre care, îndeosebi pentru inculpat, se desprind cu precumpănire
^J|les_două: dreptul de apărare şi libertatea individuală. Acestea, ca de altfel
reglementată de normele de drept care se referă Ia angajarea avocatului. De aceea, organul
judiciar n-ar putea, de pildă, lua măsuri procesuale împotriva părţii care nu ar plăti onorariul
74 \??re s-a obligat.
75 i>NEAGU,op.cit,p.50.
v
<*', G.STEFANI, G.LEVASSEUR, op.cit, p. 2.
procesuală are un dublu sens.
într-o accepţiune deosebit de cuprinzătoare, garanţii pot constitui orice
elemente care concură la rezolvarea optimă a cauzei penale, în conformitate
cu legea, cu adevărul şi cu necesităţile realizării scopurilor politicii penale.
Referindu-ne la un sens atît de larg se vor cuprinde în această noţiune atît
normele de organizare judiciară, cît şi cele de competenţă sau reglementare
procesuală propriu-zisă, inclusiv cele referitoare la drepturile participanţilor
în cauza penală.
într-un asemenea sens, garanţiile procesuale constituie mai degrabă măsuri
pentru asigurarea înfăptuirii în genere a unei justiţii de calitate, motiv pentru
care în vocabularul tehnic de specialitate, de regulă, noţiunea este folosită
foarte rar ca atare. Totuşi, uneori legea foloseşte terminologia şi în acest sens,
mai ales cînd se urmăreşte o maximă generalizare a anumitor reglementări de
principiu. De exemplu, art. 6 din Legea de organizare judecătorească prevede
că cetăţenii aparţinînd minorităţilor naţionale, precum şi persoanele care nu
înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate
actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii prin
interpret; în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit.
în mod obişnuit, noţiunea este folosită în ştiinţa dreptului procesual penal
într-un sens mai restrîns, înţelegîndu-se prin garanţii procesual penale numai
mijloacele care asigură drepturile participanţilor în cauza penală, adică mijloacele
legale care permit efectiva, reala şi consecventa exercitare a tuturor drepturilor
procesuale în concordanţă cu interesele legitime ale fiecărei persoane.
51. în literatura de specialitate s-au conturat diferite categorii de garanţii
procesuale concretizate în următoarele :
a) Obligaţia organelor judiciare de a desfăşura din oficiu activităţi care
asigură realizarea şi cunoaşterea drepturilor procesuale de către părţi. D e
exemplu, în vederea garantării despăgubirilor cuvenite părţii civile organul de
76 Vezi, GR.THEODORU, ST.COSTACHESCU, T.CERNESCU, Garantarea şi realizare»
drepturilor acordate părţilor în procesul penal, R.R.D., nr. 12/1971, p. 41-52.
Orice ştiinţă se justifică în măsura în care are un obiect propriu de studiu
şi foloseşte metode specifice în cercetarea fenomenelor.
Dreptul procesual penal reprezintă o ramură distinctă a ştiinţei dreptului
avînd un obiect propriu de studiu. Obiectul acestei ştiinţe îl formează studierea
normelor juridice care reglementează desfăşurarea procesului penal şi care în
totalitatea lor constituie dreptul procesual penal.
Dreptul procesual penal român ca ştiinţă juridică, cuprinde un sistem de
cunoştinţe cu valoare de adevăr obiectiv despre dreptul procesual penal ca
ărire penală poate aplica din oficiu un sechestru asigurător (art. 163
r oen.); preşedintele completului de judecată lămureşte pe inculpat cu
ivire la dreptul pe care îl are de a pune întrebări coinculpaţilor, celorlalte
ărti martorilor, experţilor, precum şi de a da explicaţii în tot cursul judecăţii,
cînd socoteşte necesar (art. 322 c.pr.pen.).
b) Realizarea de către organele judiciare a formelor procesuale care duc
la respectarea drepturilor părţilor. De pildă, pentru părţi condiţie elementară în
susţinerea intereselor este prezenţa în proces, motiv pentru care legea a instituit
o procedură de citare pe care organul judiciar trebuie să o îndeplinească în
conformitate cu art. 175 şi urm. c.pr.pen.
c) Instituirea unui sistem de control judiciar integral şi eficient care asigură
descoperirea încălcării obligaţiilor legale şi formelor procedurale de ocrotire
a drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor. Supravegherea urmăririi penale
de către procuror, exercitarea căilor de atac şi realizarea pe această cale a
controlului jurisdicţional constituie exempfe care ilustrează caracterul de
garanţie procesuală a instituţiilor respective.
d) Prevederea de către legea procesuală a unor sancţiuni tipice cores-
punzătoare pentru asigurarea desfiinţării sau refacerii actelor sau măsurilor
luate cu încălcarea drepturilor şi intereselor legale ale părţilor. înscrierea
sancţiunii nulităţii în art. 197 c.pr.pen., atît sub forma ei absolută cît şi relativă,
este de natură a asigura înlăturarea vătămării intereselor la care ar putea fi
expuşi unii participanţi în cauza penală prin încălcarea dispoziţiilor legale care
reglementează desfăşurarea procesului penal.
Sporirea garanţiilor procesuale şi adîncirea eficacităţii acestora constituie
o tendinţă permanentă a legislaţiei din ţara noastră în vederea asigurării în
condiţii mereu mai bune a democratismului şi umanismului procesului penal.
Secţiunea III
ŞTIINŢA DREPTULUI PROCESUAL PENAL
§ 1. Obiectul şi metodele dreptului procesual penal
. Obiectul ştiinţei dreptului procesual penal. Fiecare ramură a drep-Ul>
ca ansamblu de norme juridice, este studiată de o anumită ramură a §tanţei
dreptului.
Ştiinţa dreptului procesual penal se preocupă de studierea dreptului
Procesual penal ca ramură a sistemului de drept.
ramură a sistemului de drept din România. în timp ce obiectul de reglementare al
dreptului procesual penal, ca ramură de drept, îl constituie procesul penal,
obiectul de studiu al dreptului procesual penal, în înţelesul de ştiinţă juridică, îl
constituie normele de drept procesual penal .
53. în studiul actual al ştiinţei juridice dreptul procesual penal este unanim
recunoscut ca o ştiinţă de sine stătătoare, cu o poziţie independentă şi cu o
fizionomie proprie.
 în trecut, dreptul procesual penal nu reprezenta o ştiinţă distinctă de dreptul
penal, neconturîndu-se cu precizie obiectul său . Nu se făcea distincţie între
necesitatea studierii separate a tragerii la răspundere penală şi pedepsirii
infractorului pe de o parte şi modalitatea concretă de realizare a acestei
activităţi. Deşi norme juridice cu conţinut procesual au existat în cele mai vechi
reglementari, apariţia legislaţiei penale procesuale propriu-zise şi sis-
tematizarea ei în coduri de procedură penală este o realizare a dreptului modern
(începînd cu sec. XIX). împrejurarea a determinat şi o întîrziere a desprinderii
ştiinţei dreptului procesual penal de ştiinţa dreptului penal.
Conturarea independentă a acestei ramuri a ştiinţei dreptului a fost
îngreunată şi de faptul că adesea în trecut normele procedurii şi organizării
judiciare nu erau diferenţiate. De asemenea, procesul penal se desfăşoară în
condiţiuni foarte asemănătoare cu procesul civil, ceea ce făcea ca dreptul
79
procesual penal şi civil să nu fie deosebite prea mult .
Un ecou al acestor situaţii care a răzbătut pînă în prezent se întrevede în
teoriile care susţin existenţa aşa-numitului drept judiciar, ca o ramură a
77 GR.THEODORU, L.MOLDOVAN, op.cit, p. 24.
77 Cu cîteva decenii în urmă se mai afirma că procedura penală este o ramură de drept cvasi
autonomă faţă de dreptul substanţial, punct de vedere care era criticat în lucrările de
specialitate (vezi, V.DONGOROZ, op.cit, p. 24).
78 Multă-vreme s-a susţinut chiar că dreptul procesual civil constituie în materie de procedura
dreptul comun. Această concepţie nu mai poate fi admisă în dreptul contemporan "cin"
procedura penală este categoric separată de procedura civilă". (V.DONGOROZ, op.cit-, P-
24>
social, la totalitatea socială şi la conexiunile lui cu celelalte fenomene sociale
integrante .
în efectuarea cercetărilor sociologice concrete se folosesc din ce în ce mai
mult metode statistice, care furnizează date complexe şi importante pentru
orientarea principială a legislaţiei şi a unei practici judiciare cît mai eficace.
56. Părţile ştiinţei dreptului procesual penal. în funcţie de conţinutul lor,
numeroase ştiinţe cuprind două mari părţi: o parte generală şi o parte specială.
tului în care s-ar cuprinde dreptul procesual penal, dreptul procesual civil
d organizarea instanţelor şi a procuraturii.
54 Metodele ştiinţei dreptului procesual penal. Specificitatea etodelor
ştiinţei dreptului procesual penal nu constă în folosirea unor metode narte
neîntîlnite la alte ştiinţe, ci în modalitatea particulară în care acestea înt
utilizate în cercetarea fenomenului juridic procesual.
Ca metode logice concrete ştiinţa dreptului procesual foloseşte, ca şi
celelalte ştiinţe ale dreptului, analiza şi sinteza, inducţia şi deducţia. Aceste
metode funcţionează adecvat necesităţilor studierii conţinutului normelor
procesuale.
Metoda istorică duce la studierea fenomenului procesual în evoluţia lui în
timp, stabilind condiţiile istorice ale apariţiei normei şi aplicarea ei în diferite
perioade. ■ .
Metoda comparativă permite studierea normelor juridice procesuale în
comparaţie cu alte norme din acelaşi sistem de drept şi mai ales cu normele
corespunzătoare din legislaţiile unor alte state. Folosirea elementelor de drept
comparat trebuie să fie făcută în mod diferenţiat şi cu deosebită atenţie, mai
ales cînd este vorba de sisteme de drept care aparţin unor reglementări din state
cu regimuri politice diferite. Astfel, nu se poate face abstracţie de faptul că
într-un stat totalitar sistemul de drept, inclusiv cel judiciar, serveşte scopurilor
politice ale rînduielii sociale şi chiar instituţiile procesual penale"relativ tehnice
au o încărcătură normativă şi valenţe care urmează a fi examinate critic şi cu
rezervele cuvenite.
55. In cercetarea fenomenului juridic procesual penal dobîndesc pondere
crescîndă metodele elaborate şi aplicate în cadrul altor discipline sociale,
ţinind seama de împrejurarea că în ştiinţa modernă caracterul de interdis-
ciplinaritate sporeşte mereu. Printre aceste metode se numără* şi cercetarea
sociologică concretă ca metodă ce capătă importanţă sporită în studiul şi
eterminarea esenţei şi eficienţei instituţiilor procesual penale.
Acelaşi obiect pe care ştiinţele juridice de ramură îl analizează din interior,
sociologia juridică îl observă din afară. Studiind fenomenul juridic în totalitate
Ş u m individualitatea componentelor sale, aşa cum procedează ştiinţele
^_Jţţjie ramură, sociologia juridică raportează acest fenomen la întregul
in,jJ! ^"FIA POPESCU, Metoda comparativă în domeniul dreptului, Studii şi cercetări
jund,ce,nr. 4/1970, p. 553-564.
Această departajare este aplicabilă şi la multe ramuri ale ştiinţei juridice. Aşa
de pildă, este foarte cunoscută şi unanim admisă împărţirea după această
modalitate a dreptului penal.
Ştiinţa dreptului procesual penal cunoaşte de asemenea această împărţire.
Teoretic, diviziunea era folosită încă înainte de sistematizarea ca atare a
legislaţiei . Ea se impune cu atît mai mult în prezent cînd însuşi codul nostru
de procedură penală este astfel sistematizat, cuprinzînd o parte generală (art.
1 -199) şi o parte specială (art. 200-524).
 Partea generală a dreptului procesual penal studiază principiile fundamen-
tale ale organizării şi desfăşurării activităţii procesuale, precum şi principalele
reglementări şi instituţii aplicabile pe tot parcursul procesului penal fără a fi
proprii unei singure faze. Sînt analizate în această ordinei de idei: regulile de
bază ale procesului penal, participanţii la cauza penală, exercitarea acţiunilor
în procesul penal, reglementarea competenţei, sistemul de probaţiune,
măsurile de prevenţie şi alte măsuri procesuale, actele procesuale şi proce-
durale comune precum şi altele.
Partea specială are un caracter mai dinamic supunînd studiului activitatea
procesuală în plină mişcare. în această parte, se examinează desfăşurarea
concretă a procesului penal, în evoluţia sa cronologică, fază cu fază şi moment
cu moment, analizîndu-se succesiunea activităţilor procesuale. în acest sens,
formează obiect de studiu urmărirea penală, judecata, punerea în executare a
hotărîrilor penale şi procedurile cu caracter special. Fiecare moment procesual
îşi are în partea specială reglementarea sa proprie, care se îmbină cu dispoziţiile
din partea generală. De aici, necesitatea cunoaşterii corelate a ambelor părţi
ale ştiinţei dreptului procesual penal, întrucît diviziunea în părţi răspunde in
81 Vezi, NICOLAE POPA, Prelegeri de sociologie juridică, Tip.Univ.Buc, 1983, p. 83.
81 Codul nostru anterior nu era împărţit după acest criteriu de diviziune; cu toate acestea,
numeroşi autori au folosit sistematizarea ştiinţei dreptului procesual penal, într-o pa*
generală şi alta specială şi anterior intrării în vigoare a actualului cod (vezi TR-PO"'
S.KAHANE, GR.THEODORU şi alţii).
aces *e ^ementări, determinate de condiţiile concrete diferenţiate în care se
reali^ Wsul penal de la ţară la ţară, potrivit cu particularităţile tradiţiei
juric*'^ ii morale locale, cu momentul istoric în care are loc analiza
feno*11^ % sau cu necesităţile impuse de o anumită politică penală. Exa-
min3r6 %enţelor este importantă pentru că reprezintă o experienţă pozitivă
care c<^. 'ihiiela dezvoltarea dreptului şi gîndirii juridice în ansamblul său.
Ştn '(raptului procesual penal din ţara noastră trebuie să supună unui
' ipal necesităţii de prezentare, studiu şi sistematizare, constituind în ultimă
analiză un aspect metodologic.
§ 2. Sarcinile ştiinţei dreptului procesual penal român
57. Fiecare ramură de ştiinţă are anumite sarcini concrete legate de cer-
cetarea obiectului specific şi studierea fenomenelor la care se referă. Prin-
cipalele sarcini ale ştiinţei dreptului procesual penal din ţara noastră sînt
următoarele:
a) Studierea multilaterală şi creatoare a normelor de drept procesual
penal. în acest sens urmează a se cerceta: conţinutul exact al normelor
procesuale, cauzele care au determinat o anumită reglementare, corespondenţa
reglementării cu necesităţile practice, acţiunea exercitată de normarea
respectivă asupra fenomenelor Ia care se referă, eventuala îmbunătăţire a
reglementării pozitive prin propuneri de lege ferenda etc.
Ştiinţa dreptului procesual penal trebuie să fie o călăuză atît pentru ac-
tivitatea practică de aplicare a normelor existente cît şi pentru viitoarea
activitate de legiferare. Atunci cînd tezele şi interpretările susţinute în doctrină
sînt juste ele sînt însuşite de practica judiciară. Puterea de influenţare a
cercetării ştiinţifice constă în justeţea şi viabilitatea ideilor promovate.
Valabilitatea tezelor ştiinţifice verificate de practică au dus în numeroase
cazuri la intervenţii de ordin legislativ, multe reglementări fiind preconizate
în doctrina de specialitate înainte ca ele să fi îmbrăcat haina juridică a unor
norme procesuale.
b) îmbinarea teoriei ştiinţifice cu practica şi adîncirea caracterului
aplicativ. Organele care realizează procesul penal desfăşoară o activitate vie
de aplicare concretă a normelor procesuale. Ştiinţa dreptului procesual penal
trebuie să analizeze această practică, să teoretizeze şi să promoveze tot ceea
£e este nou şi înaintat, criticînd în acelaşi timp practicile greşite. în literatura
de specialitate apar numeroase asemenea preocupări în care sînt supuse
analizei soluţiile practicii judiciare.
Numeroase curente filozofice insistă asupra concepţiei potrivit căreia
Practica reprezintă unul din criteriile principale de verificare ale adevărului,
ezele teoretice ale ştiinţei dreptului procesual îşi verifică valabilitatea în
Practica judiciară şi constituie un îndreptar preţios pentru aceasta.
c
) Studierea dreptului procesual penal dfn celelalte ţări. Dreptul
oce
sual penal din ţara noastră are trăsături comune cu numeroase
e
gementări procesual penale din alte state. Există şi multiple deosebiri în
studiu ^ %n|it mai ales reglementările din ţările în care statul de drept şi
normel itţii juridice şi sociale au o veche tradiţie democratică. Nu se vor
neglij3 . 'sigur nici examinarea sistemelor de drept recent create în urma
apari J,e "Harta politică a lumii a numeroase state independente noi. în sfîrşit,
analii3 Vată a instituţiilor procesuale, urmează să ţină seama de faptul
că sist^'tostru judiciar din ultimele patru decenii a avut o mare asemănare
cu cel el^ t tcglementări est-europene, care se află în acelaşi proces de tranziţie
 ca şi dreJP Românesc. De aceea, experienţa şi căutările acestor state merită a
fi avUte ffdere pentru a găsi soluţii de optimizare ale procedurii penale din
ţara noa&H.
d) k *lerca în evidenţă şi promovarea tradiţiei şi gîndirii juridice
înaintat. Manifestată în ştiinţa dreptului procesual penal român din
trecut- * %ările unor jurişti români din trecut se regăsesc susţineri care
oglindes ."mentalitate înaintată în interpretarea reglementării procesului
penal. E^ § luări de poziţie în vederea atenuării caracterului complicat şi
formal,s^ Hormelor procesuale, critici la adresa încălcării unor drepturi ale
părţilor ,f^ torjces, manifestări de grijă pentru stabilirea adevărului în cauza
penală» s. lineri pentru o promovare mai consecventă a prezumţiei de
nevinovăî;eetc,
Atituc* ile sînt desigur încorsetate de limitele legislaţiei şi concepţiilor
juridice al Perioadei în care au avut loc luările respective de poziţie. Totuşi,
este de ^at ^ştiinţei dreptului procesual penal din ţara noastră de a descoperi,
scoate în ^v%nţă şi prelua cu tot discernămîntul manifestările înaintate care
au apărut t Ştiinţa juridică românească.
§ 3. pătura ştiinţei dreptului procesual penal cu alte ştiinţe
58. £*a ^importantă legătură a ştiinţei dreptului procesual penal cu o ştiinţă
juridicâ^g£j-^nifestă principial în direcţia teoriei generale a dreptului .
83 în n0IT!e .-e^e programe de învăjămînt juridic superior i se dă ca disciplină şi denumirea de
"Introduce în studiui dreptului".
50
61. Criminalistica poate fi definită 51 ca o ştiinţă cu caracter autonom,
şi
unitar, ce însumează un ansamblu de cunoştinţe materializate în metodele
mijloacele tehnico-ştiinţifice şi procedeele tactice de prevenire, descoperire
cercetare a infracţiunilor şi de identificare a autorilor acestora 86. într-o for
mulare mai succintă criminalistica se prezintă ca o ştiinţă care elaborează
metodele tactice şi mijloacele tehnico-ştiinţifice de descoperire, cercetare şi
Relaţia dintre teoria generală a dreptului şi ramurile ştiinţei juridice se
regăseşte şi în cadrul legăturii pe care această disciplină o are faţă de ştiinţa
dreptului procesual penal, ea mergînd de la general la particular.
Tezele, conceptele şi instituţiile juridice de ansamblu cu care operează
teoria generală a dreptului sînt aplicabile şi în ştiinţa dreptului procesual penal.
Este suficient să ne referim numai la aspecte cum ar fi: teoria generală a
raportului şi a normei juridice, izvoarele dreptului, interpretarea normelor
juridice, aplicarea normelor juridice în timp şi spaţiu etc, pentru a ne da seama
că în doctrina procesuală penală analiza acestor probleme nu s-ar putea realiza
fără a se porni de la referirile de maximă generalitate desprinse din studiul
teoriei generale a statului şi dreptului.
Corelaţia dintre cele două ştiinţe este reversibilă pentru că nici generalul
nu-se justifică fără particular. Teoria generală a dreptului nu ar fi posibilă şi
nici necesară în absenţa numeroaselor ramuri distincte de drept avînd fiecare
particularităţile sale.
59. Legătura ştiinţei dreptului procesual penal cu ştiinţele juridice de
ramură se bazează pe legătura manifestată între dreptul procesual penal şi
celelalte ramuri de drept. întrucît aceste legături au fost examinate , iar
demonstraţiile acolo făcute sînt valabile mutatis mutandis şi în cadrul prezen
tei analize, ele nu vor forma obiectul unei cercetări separate, concluziile expuse
cu acea ocazie aplicîndu-se corespunzător şi în cazul de faţă.
60. Dreptul procesual penal şi ştiinţele juridice auxiliare. Dreptul procesual
penal are raporturi apropiate cu unele ştiinţe .nejuridice, care au însă o mare
importanţă în studierea unor aspecte strîns legate de activitatea judiciară.
Caracterul interdisciplinar al ştiinţei juridice moderne se vădeşte deosebit
în studiul activităţii judiciare la care în afara ştiinţelor dreptului îşi dau
concursul tot mai mult, odată cu dezvoltarea impetuoasă a patrimoniului
ştiinţific foarte complex şi bogat al zilelor noastre, atît celelalte ştiinţe sociale
cît şi numeroase ştiinţe ale naturii. Unele dintre aceste ştiinţe îşi manifestă
caracterul autonom tocmai din desprinderea realizată dintr-un trunchi comun
şi subordonarea obiectului de cercetare necesităţilor judiciare. Aceasta şi
explică faptul că adjectivul "judiciar" apare ca o completare în nomenclatorul
Ştiinţific a tot mai multe discipline cum ar fi psihologia judiciară , psihiatria
judiciară, chimia judiciară, statistica judiciară etc.
84 Vezi, supra, pct. 28-35, din acest capitol.
w Vezi, TIBER1U BOGDAN, Probleme de psihologie judiciară, Ed.Ştiinţjfică, Bucureşti,
1973.
prevenire a infracţiunilor .
Scopul imediat al procesului penal fiind combaterea la timp şi în mod
complet a faptelor care constituie infracţiuni în vederea tragerii la răspundere
penală a făptuitorilor apare evident că aceasta se interferează îndeaproape cu
obiectul criminalistica .
Elemente de avangardă din ştiinţa mondială, tot ce reprezintă inedit şi
tehnică de vîrf este preluat cu rapiditate de criminalistică şi adaptat
necesităţilor judiciare, noile descoperiri sau invenţii fiind folosite în com-
baterea infracţiunii.
împrejurarea că activitatea criminalistică se încadrează într-o riguroasă
legalitate nu conferă însă acestei ştiinţe caracter juridic pentru că obiectul său
de preocupare este altul decît cercetarea, interpretarea şi corecta aplicare a
normelor de drept.
62. Legătura medicinei cu studiul şi practica dreptului se poate urmări în
decursul dezvoltării istorice ale ambelor ramuri de ştiinţă pornind din cele mai
îndepărtate timpuri şi pînă în zilele noastre. Obiectul medicinei legale determină
conexiunea cea mai intimă a acesteia cu dreptul procesual penal , normele
juridice procesuale făcînd dese referiri la intervenţia expertului medico-legal în
proces. Necesitatea, uneori chiar obligativitatea efectuării anumitor constatări sau
expertize medico-legale este expres prevăzută în lege impunînd dreptului
procesual penal o apropiată colaborare cu ştiinţa medicinei legale.
Medicina legală stabileşte un raport ştiinţific între normele şi preocupările
dreptului, care includ interrelaţiile umane ocrotite de lege, cu datele ştiinţei
medicale privind soluţionarea lor. Medicina legală corelează obligatoriu
gîndirea concretă medico- biologică, a cazului în speţă, cu gîndirea abstractă
social- juridică a principiilor normative. Conjuncţiunea dreptului cu medicina
86 E.STANCU, Criminalistica, voi. I, Tip.Umv. Bucureşti, 1981, p. 11.
87 ION MIRCEA, Criminalistica, Ed. fundata "Chemarea", Iaşi, 1992.
88 Vezi în acest sens, CAMIL SUCIU, Criminalistica, Ed.Did.Ped., Bucureşti, 1972, p. 6.
89 Vezi, GH.SCRIPCARU, M.TERBANCEA, Medicină legală, Ed.Did.Ped., Bucureşti, 1970,
p.22.
52
Dreptului procesual penal i se aplică întru totul această teză generală motiv
pentru care studiul introductiv al ramurii respective de drept urmează să
identifice şi precizeze în mod concret izvoarele sale, pentru a se cunoaşte care
sînt şi unde se exprimă normele avînd menirea să reglementeze desfăşurarea
procesului penal din ţara noastră.
Hrul preocupărilor şi problematicii medicinei legale se face în focul unei
'" ^ tice utilităţi sociale din care decurge mesajul său social-uman şi misiunea
ca social-juridică . . . . . , , . , . _
Ştiinţa dreptului procesual şi practicienii dreptului trebuie sa cunoască
^>ilitâţile reale şi limitele obiective în care medicina legală poate da
^'unsuri exacte la problemele ridicate de cazuistica judiciară în funcţie de
"adiul dadezvoltare a ştiinţei medicale în general şi a celei medico-legale în
particular.
63. Dreptul procesual penal are legături şi cu alte ştiinţe. Statistica
Judiciară se ocupă de fenomenele juridice din punct de vedere cantitativ,
statistic. Prin intermediul ei se poate cunoaşte frecvenţa şi dinamica
fenomenului procesual (numărul cauzelor penale desfăşurate într-un interval
de timp pe un anumit teritoriu, soluţiile adoptate în rezolvarea cauzelor şi
dinamica acestora în diverse faze procesuale, evoluţia cazurilor în care s-au
luat măsuri preventive, frecvenţa folosirii căilor de atac etc).
Psihologia judiciară pune la dispoziţia procesului penal explicaţii impor-
tante cu privire la atitudinea şi motivaţia psihică a participanţilor în cauza
penală. De exemplu, orice organ judiciar care audiază o parte sau un martor
trebuie să cunoască elementele de ordin psihologic care pot influenţa
depoziţiile acestor persoane 91.
Secţiunea IV
IZVOARELE, INTERPRETAREA ŞI APLICAREA
DREPTULUI PROCESUAL PENAL
§ 1. Izvoarele dreptului procesual penal
64. Noţiunea de izvor al dreptului procesual. Normele juridice trebuie
să fie cuprinse în modalităţi de exprimare a căror recunoaştere de către toţi să
le dea caracterul de obligativitate, fără de care impunerea prin forţa autorităţii
statale nu ar fi posibilă. Aceste forme de exprimare a normelor juridice
obligatorii reprezintă ceea ce în teoria generală a dreptului poartă denumirea
de izvoare de drept.
90
?0"-SCRlpCARU, M.TERBANCEA, Patologia medico-legală, Ed.Did.Ped., Bucureşti,
91 v • P'9'
v
ez!, AUREL CIOPRAGA, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Ed.
Junimea, Iaşi, 1979.
53
In cadrul explicaţiilor date în continuare sînt avute în vedere numai
izvoarele principale, cu identificarea lor generică, fără a se evoca fiecare normă
în parte, ceea ce ar face necesară o indicare exhaustivă a tuturor normelor
procesuale.
Analiza izvoarelor dreptului procesual din prezentul paragraf nu trece în
revistă tabla de materie a întregii proceduri penale din România, aceasta
constituind obiectul concret şi amănunţit al studiilor consacrate în capitolele
viitoare fiecărei instituţii.
65. Formele de exprimare ale normelor procesuale penale. Procesul
penal avînd o importanţă deosebită pentru activitatea de stat, normele
procesuale penale sînt edictate prin lege. Pentru dreptul procesual penal român
legea este singurul izvor de drept.
Constituţia ţării noastre cuprinde numeroase dispoziţii cu caracter general,
care constituie izvoare directe de drept procesual şi norme fundamentale a
căror dezvoltare se face în alte legi.
Anumite norme constituţionale devin izvoare de drept procesual penal prin
intermediul aspectelor judiciare care interferează drepturile, inviolabilităţile şi
libertăţile consacrate de Legea fundamentală tuturor persoanelor.
Astfel, art. 16 din Constituţie consfinţeşte egalitatea în drepturi a cetă-
ţenilor în faţa legii, ceea ce face ca nici un fel de discriminare sau privilegiu
să nu fie posibil în cadrul activităţii judiciare pe nici un criteriu, care formal
ar putea diferenţia participanţii într-un proces penal (de exemplu, o anumită
calitate sau stare a inculpatului). Art. 23 asigură libertatea individuală a
persoanei garantînd-o îndeosebi împotriva unor acte sau măsuri procesuale. In
acest sens, alin. 2 prevede că percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei
persoane sînt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege.
Alineatele următoare detaliază chiar acest cadru general precizînd că: reţinerea
nu poate depăşi 24 de ore; arestarea are o durată de cel mult 30 de zile;
prelungirea măsurii arestării este numai de competenţa instanţei de judecata;
celui privat de libertate trebuie să i se indice de îndată motivele care au
determinat măsura, iar învinuirea i se aduce la cunoştinţă în cel mai scurt timp
în prezenţa unui avocat; arestatul poate cere punerea în libertate provizorie sub
54
68. Codul de procedură penală cuprinde marea majoritate a normelor
procesuale constituind principalul izvor al dreptului procesual penal. întreaga
desfăşurare a procesului precum şi majoritatea problemelor de procedură
găsesc o reglementare sistematizată în Codul de procedură penală, aceasta
reprezentînd legea generală în materie . Alături de Codul de procedură penală
pot cuprinde dispoziţii care interesează dreptul procesual penal şi alte coduri.
1 iudiciar sau pe cauţiune iar persoana implicată într-o cauză penală este
C
° Herată nevinovată pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii.
con
.rt 24 din Constituţie garantează dreptul de apărare pe întreg parcursul
' nroceduri judiciare. Art. 27 consacră inviolabilitatea domiciliului ori a
UI1
dintei persoanei, cu indicarea limitativă a situaţiilor şi motivelor care
rmit derogatoriu efectuarea de percheziţii. Art. 28 înscrie inviolabilitatea
respondenţei şi a celorlalte mijloace legale de comunicare.
66. în vederea respectării separaţiei puterilor în stat normele constituţionale
înscris dispoziţii referitoare la particularităţile desfăşurării unor proceduri
udiciare (respectiv manifestări ale puterii judecătoreşti) faţă de membrii
autorităţii executive sau legislative.
Art. 69 asigură imunitatea judiciară a parlamentarilor stabilind regula că
deputatul sau senatorul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în
judecată penală sau contravenţională, fără încuviinţarea camerei din care face
parte şi numai după ascultarea sa.
Art. 84 din Constituţie reglementează imunitatea Preşedintelui României,
iar art. 108 se referă la modul în care se poate declanşa urmărirea penală a
membrilor guvernului pentru faptele săvîrşite în exerciţiul funcţiei lor. Cu
privire la toate persoanele indicate în art. 69, 84 şi 108 Constituţia stabileşte
în caz de judecată competenţa Curţii Supreme de Justiţie. .
67. în capitolul din Constituţie consacrat autorităţii judecătoreşti există
numeroase articole care se referă fie la aspectele organizatorice ori de com
petenţă legate de procesul penal, fie însăşi la aspectele procedurale propriu-
zise de mecanism judiciar. Astfel, art. 123 precizează că justiţia se înfăptuieşte
în numele legii de către judecători independenţi şi care se supun exclusiv legii;
art. 126 subliniază caracterul public al şedinţelor de judecată; art. 127 asigură
tuturor persoanelor necunoscătoare a limbii române implicate în procedura
judiciară, dreptul de folosire a interpretului în .orice moment al unui proces;
art. 128 permite utilizarea căilor de atac împotriva hotărîrilor judecătoreşti atît
de către părţile interesate cît şi de Ministerul Public.
Art. 125 arată că justiţia se realizează de către instanţele judecătoreşti care
au in fruntea lor Curtea Supremă de Justiţie şi interzice totodată înfiinţarea de
mstanţe extraordinare. Art. 124 înscrie principiul numirii judecătorilor şi al
inamovibilităţii acestora, iar art. 130 precizează că Ministerul Public repre-
»n a interesele generale ale societăţii în activitatea judiciară, apărînd ordinea
e df
ept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
' 55
69. Codul penal cuprinde unele norme cu conţinut procedural. Pot fi
amintite în acest sens anumite dispoziţii din Titlul referitor la înlocuirea
răspunderii penale (art. 98-99 c.pen.) sau din capitolul referitor la lipsa
plîngerii prealabile şi împăcarea părţilor (art. 131-132 c.pen.). De asemenea,
art. 304 c.pen. privitor la adulter conţine norme procesuale cuprinzînd
reglementări referitoare la probaţiune.
 Codul de procedură civilă constituie izvor de drept în măsura în care
anumite aspecte procesuale nu sînt reglementate în Codul de procedură penală, în
schimb sînt cuprinse în Codul de procedură civilă şi aplicarea lor
corespunzătoare nu ridică piedici principiale . Uneori însuşi Codul de proce-
dură penală face trimitere la Codul de procedură civilă. Art. 163 c.pr.pen.
prevede că nu pot fi sechestrate acele bunuri care sînt exceptate prin lege. O
parte din aceste excepţii sînt cuprinse în Codul de procedură civilă în art. 406 şi
urm., care prevăd o enumerare a bunurilor nesupuse executării silite. De
asemenea, art. 446 c.pr.pen. menţionează că dispoziţiile din hotărîrea penală
privitoare la despăgubirile civile şi la cheltuielile judiciare cuvenite părţilor se
execută potrivit legii civile.
Codul civil şi Codul familiei pot constitui izvoare de drept procesual.
Astfel, dacă în procesul penal se rezolvă anumite chestiuni prealabile, pot
deveni aplicabile dispoziţiile din codurile respective. Potrivit art. 44 c.pr.pen.
chestiunile prealabile se judecă potrivit regulilor privitoare la materia căreia
aparţin aceste chestiuni. De pildă, în cazul dovedirii prin martori, bunăoară a
unei împrejurări de natură civilă, se vor aplica dispoziţiile din Codul civil cu
privire la ascultarea acestora .
92 Codul de procedură penală este izvorul ihtegrativ al dreptului procesual penal
(E.FLOR1AN, op.cit, p. 34).
93 Codul de procedură penală şi cel de procedură civilă nu constituie două reglementări riguros
închise - lacunele primului puţind fi complinite de al doilea (R.MERLE, A.VITU, op.cit, p.
637).
94 în timp ce în materie penală proba testimonială nu este îngrădită de obiectul cauzei, în materie
civilă există unele limitări, ca de exemplu valoarea pînă la care se poate face proba cu martori.
56
70. Alături de coduri pot fi amintite printre izvoarele dreptului procesual
al şi normele cu conţinut organizatoric. Cele mai importante dispoziţii din
ceasta categorie sînt cuprinse în Legea nr. 92 pentru organizarea judecă-
torească publicată în M.Of. nr. 192 din 13 august 199295.
Legea prevede structura organizatorică a instanţelor judecătoreşti şi a
Ministerului Public din ţara noastră, modul de constituire a completelor de
judecată, competenţa generală a organelor de judecată şi atribuţiile par-
chetelor, numirea şi avansarea, transferarea şi delegarea magistraţilor, drep-
turile şi îndatoririle acestora cu întregul lor statut personal, acţiunea
disciplinară îndreptată împotriva acestora şi alte asemenea norme.
întrucît Legea de organizare sub aspect funcţional nu se referă decît la
judecătorii, tribunale judeţene, curţi de apel, izvoare de drept procesual trebuie
considerate şi legile organice care reglementează organizarea şi funcţionarea
Curţii Supreme de Justiţie precum şi a instanţelor militare şi parchetelor
militare care se constituie pe lîngă acestea.
Este de semnalat, că deoarece în autoritatea judecătorească se cuprind şi
membrii Ministerului Public, pentru organizarea şi funcţionarea parchetelor
nu este necesară o lege organică distinctă, normele corespunzătoare înscriindu-se
în cadrul Legii de organizare judecătorească (parchetele se constituie pe lîngă
fiecare instanţă) . De asemenea, justiţia fiind realizată exclusiv de instanţele
judecătoreşti ca organe ale statului, în actuala reglementare nu se regăsesc
dispoziţii de natura celor din trecut referitoare la activitatea unor organisme
de jurisdicţie obştească .
71. Potrivit Constituţiei din 1965 fostul Consiliu de Stat (organ subordonat
Marii Adunări Naţionale şi exercitînd puterea de stat între sesiunile acesteia)
putea emite norme juridice ca putere de lege. Normele Consiliului de Stat
purtau denumirea de decrete şi în urma ratificării lor de către Marea Adunare
Naţională (organ suprem al puterii de stat) dobîndeau autoritate şi produceau
efectele juridice ale oricărei legi.
°5 Pînă la intrarea în vigoare a actualei legi de organizare judecătorească au fost incidente în
această materie dispoziţiile din Legea nr. 68/1968 care s-a aplicat începînd cu 1 ianuarie
*° |n trecut, organizarea şi funcţionarea procuraturii era reglementată prin Legea nr. 60/1968
intrată în vigoare la 1 ianuarie 1969.
Prin Legea nr. 59/1968 au fost înfiinţate comisiile de judecată care au funcţionat ca organisme de
jurisdicţie obştească începînd cu 1 ianuarie 1969. După decembrie 1989 în condiţiile
statului de drept şi ale dispoziţiilor constituţionale exprese activitatea jurisdicţională nu putea fi
îndeplinită decît de către organele justiţiei (nu şi de organe cu caracter obştesc), ceea ce a dus
la înlăturarea tacită a vechilor reglementări, iar prin Legea nr. 104/1992 a fost abrogată expres
şi fosta Lege nr. 59/1968 privind comisiile de judecată.
57
 în materie procesual penală numeroase norme juridice au fost edictate îi, 6 /j 99O pentru abolirea pedepsei cu moartea100, Decretul-Lege nr.7/1990
101
trecut pe această cale şi în consecinţă măcar pentru o anumită perioadă de rivind înfiinţarea unor tribunale militare excepţionale şi Decretul-Lege nr
tranziţie, ele urmează a fi reţinute ca izvoare de drept procesual penal. 12/1990 privind abrogarea şi modificarea unor dispoziţii din Codul penal şi
Poate fi dat ca exemplu Decretul nr. 203 din 31 octombrie 1974 pentru f0Cju] de procedură penală. .
organizarea şi înfiinţarea de secţii maritime şi fluviale la unele instanţe Normele procesual penale fiind de aplicaţie generală pe întreg teritoriul
judecătoreşti şi unităţi de procuratură. Numeroase modificări ale Codului de ării este de neconceput ca organele locale ale administraţiei publice să
procedură penală au intervenit pe aceeaşi cale legislativă, în urma unor norme edicteze asemenea norme, motiv pentru care ele nu constituie izvoare de dreDt
edictate de Consiliul de Stat (de pildă, Decretul nr. 83/1973, Decretul nr, rocesual penal.
P
235/1974, Decretul nr. 355/1976, Decretul nr. 210/1977 etc).
. _ . . . 73. Unele Convenţii internaţionale încheiate de ţara noastră, cum ar fi
72. In statul de drept este firesc ca numai legea sa const.tuie izvor de drept, - ţiile de asistenţă juridică, cuprind şi norme procesual penale Pentru ca
Conve n
ma. ales intr-un domeniu aţît de important cum este cel al realizării justiţiei normele înscrise în actde internationale să devină obli torii există .„
penale. Legile sint norme juridice care se adopta de către organul de stai -eternele de dreotreeulaeenerală ' 't " ' H' ' 1 • •
îndreptăţit să exercite puterea legislativă şi aceasta în condiţiile actualei *tificatedeorganu]cared inepZTlŢsZV^iîn'Ztldnortele
Constituţii a României este Parlamentul. Modificările Codului de procedura - at j nd puterea o r j g - .• . . . .

nr. 20/1990 Legea nr. 32/990 sau Legea nr. 104/1992, toate pentru mod,- unde se sti ,ează ^ ^^ ratificate de | legHTac pa te'
ficarea codului, respectiv Legea nr. 45/1991 privind modificarea unor dis- ■• . t ■ • ^ & ' ldt-Pdne
poziţii referitoare la activitatea de judecată). Alte norme juridice decît cele n ,-. • • ' , , , ,
adoptate de Parlament pot constitui izvoare de drept procesual penal numai în . a>nsMuie izvoare de drept procesual penal in acest sens Convenţiile de
A .-i »• « •» •• •» J u-. asistenţa juridica pe care ţara noastră e-a încheiat cu numeroase altr târî atît
mod excepţional, respectiv in anumite limite deosebite. .. . ,. . „ ""-«mu tu numeroase aite ţari aut
din im
A *f 1 - A 1 1 ui - A ■ i- .•• 1 ediata vecinătate a României, cît si din zone eeoprafire mai
Astfel, in mod excepţional unele probleme avind implicaţii procesual « . . 103 . gcugrance mai
penale pot fi reglementate prin acte normative subordonate legii edictate de -----------------_________________
organele administrative. în acest sens, Legea pentru organizarea judecă- urmărirea şi judecarea acestor fapte penale procedura specială (urgentă) prevăzută pentru
torească prevede numărul şi reşedinţa judecătoriilor din fiecare judeţ, urmînc1 înn rwL!!!/?»™"1 i^ra.n-te'w™ ..• c- ■ ,™„
,.,.,- ♦ • t ♦ - ♦ u-i -t • • . 1 Decretul-Lege publ.cat in M.Of. din 5 .anuane 1990 prevede în art. 2 că toate dispoziţiile
Ca raza teritoriala a acestor instanţe sa se Stabilească Ia propunerea ministrului privind pedeapsa cu moartea din Codul penal, Codul de procedură penală şi alte acte
justiţiei prin Hotârîre a Guvernului98. normative, sînt considerate că se referă la pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Această dispoziţie,
îi- . .A u . A 1 IM u- -t tf • •♦ T-. .i |n cazul pronunţam unei detenţiuni pe viaţă, duce la aplicarea art. 424 cpr.pen care anterior
In acelaşi context de abatere de la regulile obişnuite pot fi privite Decretele- Decretului-Lege nr. 6/1990 se referea la punerea în executare a pedepsei cu moartea
Legi care au fost edictate în perioada următoare evenimentelor din decembrie . Decreţul-Lege publicat în M.Of. nr.4 din 8 ianuarie 1990 dă... infracţiunile de terorism
1989 şi dinainte de constituirea primului Parlament. Pot fi amintite în acesl ^oneazăffiar^
sens ca izvoare de drept procesual penal Decretul-Lege nr.5/1990 pentru 5 persoane (2 judecaton de la Tribunalul judeţean sau în Bucureşti, Timişoara, Cluj şi Iaşi
urmărirea, judecarea şi pedepsirea unor infracţiuni", Decretul-Lege nr ^ £'Pa™ş^
02
OQ „ .,,•..., , . -. c -A A, ■■ -.. Decretul-Lege publicat în M.Of. nr.7 din 12 ianuarie 1990 prevede în art 2 alin 2 că sînt si
98 O asemenea modahtate de reglementare intr-o forma de delegare a unor sarcini către ramîn abrogate dispoziţiile art. 206 cpr.pen. privind competenţa organelor de cercetare Le
executiv,chiannmasurasponta,eracunoscutaşidefostalegedeorganizareiudecatoreasca securităţii Intervenţia modificării Irofclativ» c o .rr,™,» £ „i- • }■ ■ ~ , ..
As/el, potrivit ^creţului nrl^
judiciare, ci stabilea întreaga organizare a instanţelor prin fixarea numărului de judecătorii nr. 8 din 31 decembrie 1989 Fuum.<ii w m.ur.
precum şi a reşedinţelor acestora, ceea ce actualmente se face numai prin lege (vezi H.C.M 103 Cutitlu de exemplificare amintim Convenţiile încheiate cu: R.P Bulgaria publicată în B Of
nr. 367 din 19 februarie 1968). nr. 11/1953- cu RS Cehoslovacă mihlimis în R nr „A/ioţo nD??^Lr .. „„,
99 . Decretul-Lege publicat în fU nr.7 din 30 decembrie !989 care după ce prevede ci n,30/l9T^
infracţiunile de furt, tilhane şi distrugere a proprietăţii personale şi obşteşti sayirşite . >">i^publicaataROtnr.lV1972;Iiali»publicaaiaB.Of.nr.77/1973-G^™W^
condiţiile tulburi ale revoluţiei se pedepsesc mai aspru decit in mod obişnuit, instituie pentru în B.Of. nr.78/1973 etc. ••i^u, wici.wpuoiiuiia

74. Dreptul din ţara noastră nu recunoaşte caracterul de izvor de drept
practicii judiciare. Supremaţia legii impune organelor judiciare să
desfăşoare procesul potrivit legii şi acestea nu pot edicta reguli procesuale
penale. De asemenea, nu se poate invoca drept obligatorie într-o cauză,
modul cum a procedat un organ judiciar într-o altă cauză, chiar similară. în
măsura în care o anumită practică judiciară este corectă şi conformă cu
legea, aceasta va influenţa asupra modului de rezolvare a altor cauze
penale.
Deoarece în multe constituţii est-europene s-a stipulat că instanţa
supremă are un rol de supraveghere şi îndrumare a practicii judiciare,
literatura de specialitate din aceste ţări a dezbătut pe larg problema dacă
deciziile de îndrumare ale Plenului Tribunalului Suprem constituie izvor
de drept . Fără a relua discuţia menţionăm numai că în doctrina
românească s-a considerat aproape constant şi în marea majoritate a
opiniilor că răspunsul este negativ. Dintre argumente menţionăm pe cel mai
semnificativ şi anume că instanţa supremă nu poate prin aceste decizii nici
crea norme noi, nici îndruma contrar normelor legale existente.
75. în dreptul românesc contemporan obiceiul (cutuma) are un rol
foarte
restrîns şi numai în anumite ramuri de drept. în dreptul procesual penal
obiceiul
nu constituie niciodată un izvor de drept . Aceasta este explicabil datorită
faptului că procesul penal fiind o activitate organizată şi condusă de
organele
statului, realizarea lui nu poate fi lăsată la latitudinea unor reguli de
conduită
oarecare, chiar dacă acestea ar avea puternice legături şi s-ar baza pe o
îndelungat! tradiţie.
§ 2. Interpretarea dreptului procesual penal
76. Normele juridice procesuale reglementează situaţii generale şi
abstracte fiind de obligaţia organelor care participă în procesul penal să
aplice
împrejurării de fapt concrete cazul tipic prevăzut în aceste norme.
Interpretarea
este inseparabil legată de aplicarea normelor juridice . De cele mai multe
ori normele procesuale cuprind indicaţiile necesare pentru ca dispoziţiile
lor
104 Vezi, A.NASCH1TZ, I.FODOR, Rolul practicii judiciare in formarea şi
perfecţionarea normelor dreptului, Ed.Academiei, Bucureşti, 1961.
105 Consuetudinea şi jurisprudenţa nu constituie niciodată norme procesuale, cel mult
norme de practică (TR.POP, op.cit, voi. I, p. 154).
106 Pentru o analiză amplă a problemelor legate de interpretarea dreptului, vezi
monografia "Interpretarea normelor juridice" (I.SZABO, Ed.Ştiinlifică, Bucureşti,
1964).
60
reabilitarea, fie instanţei corespunzătoare în a cărei rază teritorială domiciliază
condamnatul (art. 494 c.pr.pen.).
Nici o normă de procedură penală nu precizează expres dacă procurorul
poate sau nu dispune luarea măsurii preventive a reţinerii. O asemenea
dispoziţie nici nu este necesară pentru că o interpretare raţională în varianta ei
a fortiori dă un răspuns afirmativ evident şi concludent la întrebare.
Raţionamentul constă în a admite că dacă ceva este posibil sau interzis într-un
caz, va fi cu atît mai mult într-o altă împrejurare de acelaşi gen. Astfel, dacă
se admite că procurorul, în condiţiile legii, poate priva de libertate pe cineva
o lună prin măsura arestării preventive, cu atît mai mult are dreptul să
folosească o măsură în care restrîngerea libertăţii se limitează la cel mult 24
de ore. Acelaşi mecanism al raţionamentului face să considerăm că dacă
reţinerea poate fi dispusă, după lege, de organele de cercetare, nu se vede de
ce această măsură ar fi interzisă procurorului care este organ de
62
sâ fie suficient de clare şi aplicabile tuturor împrejurărilor practice. Nici o
legislaţie, oricît de perfectă, nu poate anticipa toate cazurile care se pot ivi în
legătura concretă a relaţiilor sociale şi deci nu poate elimina necesitatea
interpretării .
Această necesitate obiectivă se evidenţiază chhtz în cazul unei legislaţii
noi aşa cum este cazul în prezent în materie procesuală, pentru normele nou
apărute în condiţii postrevoluţionare. Cu atît mai mult se impune interpretarea
actualului cod care cuprinde norme cu oarecare vechime, edictate în
condiţiile concepţiilor juridice ale unui sistem de drepţi totalitar, dar care
urmează a se aplica astăzi în spirit consecvent democratic şi corespunzător
unui sistem juridic aparţinînd statului de drept.
Interpretarea are ca obiect numai explicarea şi lămurirea exactă a înţe-
lesului normelor procesuale şi nu intră în sarcinile acesteia, crearea unor noi
norme sau modificarea celor existente. .
77. în interpretarea normelor procesual penale trebuie avute în vedere
orientările de principiu cuprinse în teoria generală a dreptului . Atît formele
de interpretare a normelor juridice cît şi metodologii! utilizată sînt cele
îndeobşte cunoscute şi folosite în toate ramurile de drept, particularităţile
decurgînd mai mult din natura deosebită a reglementării procesuale, din
sistemul său specific şi modalităţile caracteristice în care apare structura
tehnico-juridică de redactare a normelor procesuale.
în dreptul procesual penal se recunoaşte atît o interpretare oficială sau
obligatorie a normelor juridice (interpretare autentică şi interpretare cazuală
sau judiciară) cît şi o interpretare neoficială, facultativă, ştiinţifică, ori
doctrinală. De asemenea, sub aspect metodologic, sînt folosite în procedura
penală interpretarea gramaticală, sistematică, istorică, logică sau raţională,
analogică, ş.a.m.d. în sfîrşit, din punctul de vedere al efectelor interpretării
aceasta poate fi declarativă, extensivă sau restrictivă.
78. Dăm în continuare unele exemple ilustrative în sensul celor precizate
anterior. De pildă, într-o interpretare gramaticală funcţia conjuncţiilor "sau",
ori', "fie", determină totdeauna o alternanţă, motiv pentru care competenţa
ln
materie de reabilitare se consideră alternativă, revenind la alegerea celui
care introduce cererea, fie judecătoriei sau tribunalului care a judecat în
primă lîî^nţăcauza în care s-a pronunţat condamnarea pentru care se cere
Normele procesuale, ca toate celelalte norme juridice, au nevoie de interpretare, in»
&FLORIAN, op.cit, p. 34). "" 'CETERCHI, M.LUBUR1CI, op.cit, p. 416-424.
61
supraveghere a urmăririi penale şi deci superior pe plan judiciar organului de
cercetare.
79. Pentru o exactă înţelegere şi aplicare a normelor procesuale anumiţi
termeni din lege se explică chiar în cuprinsul acesteia, ceea ce duce la o
interpretare autentică şi obligatorie, sensul putînd fi exclusiv cel pe care însăşi
legea îl dă exprimării. Astfel, art. 30 alin. ultim c.pr.pen. arată ce se îifţelege
prin "locul săvîrşirii infracţiunii", iar art. 523 c.pr.pen. prevede că termenii sau
expresiile al căror înţeles este anume explicat în codul penal au acelaşi înţeles
şi în legea de procedură penală. (De pildă, art. 46 c.pr.pen. privitor la incom
patibilitate utilizează expresia "rude apropiate" explicată în art. 149 c.pen.).
Uneori termeni sau expresii cu un conţinut identic la prima vedere pot avea
înţelesuri diferite. Astfel, art. 154 c.pen. se referă la "calcularea timpului", iar
art. 186 c.pr.pen. la "calculul termenelor", ceea ce pare a fi acelaşi lucru.
Totuşi, se vor constata reglementări diferite determinate de modul diferenţiat Legea procesuală penală română se aplică pe întreg teritoriul ţării noastre.
de calcul al termenelor procedurale şi substanţiale Legea procesuală penală română nu se poate aplica pe teritdriul altui stat, după
cum nici legea străină de procedură nu acţionează pe teritoriul nostru. Rezultă
§ 3. Aplicarea legii procesual penale în spaţiu că legea procesuală este în principiu strict teritorială . Principiul
teritorialităţii legii de procedură penală - ca şi a legii penale - decurge dintr-un
principiu absolut şi mai general, acela al suveranităţii statului . în privinţa
80. Acţiunea legii în spaţiu ridică probleme cînd raportul de drept se
aplicării legii procesuale noţiunea de teritoriu nu trebuie înţeleasă din punct
prelungeşte pe teritoriul aparţinînd unor state diferite, ori interesează asemenea
de vedere geografic, ci în sensul noţiunii juridice . Sub acestaspect teritoriul
state, pentru că numai în asemenea cazuri ea vine în concurenţă cu aplicarea
se cuprinde în limitele în care statul nostru îşi exercită suveranitatea.
- no în lămurirea noţiunii de teritoriu, de un real folos este explicaţia dată
unei alte legi străine acesteia de art. 141 c.pen., care trebuie acceptată în acelaşi sens şi în domeniul
109 Pentru detalii, a se vedea Cap. VIII.
procesual. Prin teritoriu se înţelege întinderea de pămînt şi apele cuprinse între
frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială (12 mile de
110 C.BARBU, Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1972,
la ţărm) cu solul, subsolul şi spaţiul aerian ale acesteia. în completare,
p. 15'
urmează a se avea în vedere şi precizarea făcută în art. 143 c.pen. în legătură
cu expresia de "infracţiune săvîrşită pe teritoriul ţării" şi unde sînt incluse şi
infracţiunile sâvîrşite de navele şi aeronavele aflate sub pavilion românesc.
Faţă de această precizare, apare evident că pe navele şi aeronavele româneşti
se aplică în mod corespunzător legea noastră de procedură penală.

81. în materie procesuală nu se aplică dispoziţiile din codul penal în

legătură cu acţiunea legii penale în spaţiu. Pentru normele de procedură nu se
pune problema personalităţii, realităţii şi universalităţii, aşa cum aceste reguli
sînt aplicabile legii penale.
Justificarea unor raţiuni diferite se explică prin faptul că în domeniul
dreptului penal prezintă importanţă, în primul rînd locul săvîrşirii infracţiunii
(alături de care interesează şi alte aspecte cum ar fi cine a comis fapta,
împotriva căror interese etc), pe cînd în materie procesual penală singura
implicaţie decurge din locul desfăşurării procedurii judiciare. De aceea, dacă
in dreptul penal o infracţiune se poate săvîrşi atît pe teritoriul statului căruia îi
aparţine legea dar şi în afara acestui teritoriu, fapta se poate comite atît de
cetăţeanul statului respectiv cît şi de cetăţenii unor alte state sau chiar persoane
fără cetăţenie, implicaţiile putînd merge şi în alte direcţii, sub aspectul proce-
jurjijudiciare fiecare organ judiciar, ca organ în care se materializează
Extrateritorialitatea legii de procedură nu trebuie dedusă din împrejurarea că legea se aplică
11? r??r fapte P6'"101"6 Pe teritoriu străin (I.TANOVICEANU, op.cit, voi. IV, p. 87).
* CONSTANTIN BARBU, Principiul teritorialităţii legii penale în noul cod penal, R.R.D., n
nr. 9/1969, p. 14.
'R.M.STĂNOIU, Problema locului în aplicarea principiului teritorialităţii legii penale,
studii şi cercetări juridice, nr. 2/1967, p. 181.
autoritatea statală, nu desfăşoară activitatea decît pe teritoriul statului statelor care intră în relaţii, ci dimpotrivă le amplifică în măsura în care
respectiv, adică în limitele în care acesta îşi exercită suveranitatea. cooperarea este bazată pe respectarea neabătută a principiului suveranităţii.
Organul judiciar român nu poate desfăşura o activitate procesual penala Acest deziderat trebuie să se manifeste şi în domeniul asistenţei juridice
decît pe teritoriul românesc şi nu în afara acestor limite, după cum, ca un internaţionale
corolar, trebuie admis că pe teritoriul nostru nu poate realiza o activitate Lupta contra infracţionalităţii pe plan mondial atrage colaborarea între
judiciară nici un organ străin. Un asemenea punct de vedere se regăseşte în state. Aceasta duce la urmărirea şi judecarea infractorilor în altă ţară decît unde
toate reglementările procesual penale. Devine astfel dominantă, în principiu s-a săvîrşit infracţiunea, ceea ce impune sprijinirea activităţii desfăşurate de
fără rezerve, regula teritorialităţii legii de procedură penală potrivit dictonului organele judiciare ale unui stat de către organele judiciare ale altor state
locus regit actum. (înmînarea de citaţii, ridicarea unor obiecte sau înscrisuri, ascultarea de martori
sau părţi, extrădarea unor persoane, tranzitarea de arestaţi etc. ' Pentru
82. Aplicarea principiului teritorialităţii legii procesual penale nu poate asemenea situaţii atît legislaţiile interne (de pildă, în cazul legii române
fi limitată decît în mod excepţional şi în măsura în care derogarea se capitolul "Asistenţa judiciară internaţională", art. 513-522 c.pr.pen.) cît şi
justifica obiectiv, oferind soluţii singulare pentru realizarea unor interese convenţiile internaţionale încheiate între cei interesaţi prevăd norme care
majore. cuprind derogări de la teritorialitatea legii procesual penale.
Astfel, colaborarea internaţională în toate domeniile nu încalcă drepturile a) O primă excepţie în acest sens o constituie comisiile rogatorii inter-
naţionale care în ambele lor modalităţi de realizare - activă şi pasivă - necesita
obiectiv restrîngerea teritorialităţii legii de procedură penală. Astfel, dacă la
solicitarea organului judiciar român, organul judiciar străin va îndeplini acte
procedurale pe teritoriul său şi evident după legea acelui loc, acestea voi
114 Vezi, R.STĂNOIU, Asistenţa juridică internaţională în materie penală,
Ed.Academiet Bucureşti, 1975, p. 11-18.
115 Vezi, V.RÂMUREANU, Aplicarea normelor procesual penale în spaţiu, R.R.D.
nr
1/1975, p. 20-26.
,
, pasivă). în legislaţia română extrădarea este reglementată de Legea nr. 4/1971.
116 Vezi de pildă, Decretul nr. 334/1958, Decretul nr. 496/1.958, Decretul nr. 505/1958, Decretul
nr. 506/1958 prin care s-au ratificat convenţiile de asistenţă juridică ale ţării noastre c
U.R.S.S., R.P.Ungară, R.D.Germană, R.S.Cehoslovacă.
legătură cu fapta respectivă legea procesuală penală rămînînd fără aplicaţie.
Este deci posibil ca pe teritoriul român să se săvîrşească fapte penale pentru
care nu se va declanşa procesul penal ori nu se vor realiza activităţi judiciare.
O asemenea situaţie intervine în toate cazurile de imunitate de jurisdicţie,
printre care se remarcă în primul rînd cele aplicabile personalului
diplomatic. Astfel, prin Convenţia de la Viena din 1961, ratificată şi de
România în 1968, personalul diplomatic se bucură de imunitate de jurisdicţie
penală absolută în sensul că acesta nu poate fi reţinut, arestat, chemat în
instanţă sau să depună ca martor (art. 31 din Convenţie) . Principiile juridice
ale acestei imunităţi sînt în parte extinse şi la personalul consular prin
Convenţia internaţională de la Viena din 1963 şi prin convenţii consulare
bilaterale ale statului nostru
produce totuşi efecte juridice în procesul penal din ţara noastră şi în faţa
organului judiciar român. în mod similar, activităţile judiciare îndeplinite de
organul român potrivit dispoziţiilor legii române, vor determina consecinţe
juridice în procesul penal desfăşurat într-o ţară străină, dacă acele activităţi
ale organului nostru au fost solicitate de organul judiciar străin.
b) Extrădarea, este un act de reciprocă asistenţă judiciară inter
naţională . Ea implică o cerere din partea unui stat de a i se preda un infractor
(extrădare activă) şi o remitere a acestuia de către statul solicitat (extrădare
Potrivit art. 2 din lege, normele ei au un caracter subsidiar, dispoziţiile
aplicîndu-se în măsura în care nu se stabileşte altfel pe baza convenţiilor
internaţionale sau pe baza regulilor de reciprocitate.
Potrivit art. 9 din Legea nr. 4/1971 la cererea de extrădare se anexează
anumite acte (de exemplu, copia certificată a mandatului de arestare sau a
hotărîrii de condamnare) şi date (de pildă, elemente de identificare exactă a
persoanei extrădate). Actele şi datele organului străin produc efecte juridice
conform legii noastre, pentru că pe baza lor procurorul dispune arestarea
persoanei a cărei extrădare se cere (art. 13) iar tribunalul judeţean constată
îndeplinirea condiţiilor legale de extrădare (art. 21).
c) Recunoaşterea hotărîrilor penale străine sau a actelor judiciare
străine, constituie o instituţie în cadrul căreia apare o altă situaţie de
excepţie
la regula teritorialităţii legii procesual penale. Instituţia este reglementată cu
caracter subsidiar prin dispoziţiile art. 519 şi urm. c.pr.pen. care capătă aplicare
ca şi în cazul comisiilor rogatorii internaţionale, numai dacă pe cale de
convenţii sau pe baza reciprocităţii nu s-a stabilit altfel.
Este de menţionat diferenţa între actele procedurale realizate de organul
judiciar străin la cererea organului judiciar român în cadrul comisiei rogatorii
(art. 514 c.pr.pen.) şi actele judiciare (art. 519 c.pr.pen.) care se efectuează în
străinătate independent de o asemenea solicitare . Recunoaşterea se impune
numai pentru acestea din urmă, întrucît în cadrul adresării comisiei rogatorii
e
a este presupusă implicit prin însăşi solicitarea făcută.
°3. Aplicarea legii procesual penale în spaţiu, cu toate particularităţile pe
care le are, nu poate face abstracţie de dispoziţiile legii penale. în măsura
în
re
potrivit normelor de aplicare în spaţiu a legii penale române, aceasta nu
—£_jncidentă pentru o infracţiune, nu se va desfăşura un proces penal în
ROZ 0p cit 160
î'8n?FAru°
J
NEAGU, 'op.cit,
- 'P p.-63-64.
65
Nu se aplică legea penală română şi pe cale de consecinţă nici legea
procesual penală unor infracţiuni săvîrşite pe teritoriul nostru în cazul comi-
terii lor pe o navă sau aeronavă militară străină sau chiar civilă în anumite
condiţii (reciprocitate, nevătămarea intereselor statului român) precum şi
cazul săvîrşirii infracţiunii de către persoane aparţinînd unor armate străine
staţionate sau aflate în trecere pe teritoriul ţării .
84. în condiţiile în care pe baza principiului universalităţii legii penale
prevăzut de art. 6 c.pen. se pune în discuţie aplicarea legii penale române unei
infracţiuni, alta decît cele prevăzute în art. 5 alin. 1 c.pen. săvîrşite în afara
teritoriului ţării, de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu
domiciliază în România, se cere pe lîngă condiţia dublei încriminări şi a
prezenţei făptuitorului în ţară şi condiţia ca potrivit legii statului în care
infractorul a săvîrşit infracţiunea să nu existe o cauză care împiedică punerea
în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal ori executarea
pedepsei, precum şi să nu să fi executat pedeapsa sau aceasta să nu se fi
considerat executată.
Aceasta înseamnă că organul judiciar român trebuie să cunoască şi să
aplice norma procesual penală străină, interdicţiile acolo cuprinse, fiind im-
pedimente pentru aplicarea legii penale române şi pe cale de consecinţă a
realizării procedurii judiciare pentru o asemenea infracţiune în ţara noastră.
119 Pentru amănunte a se vedea, GR.GEAMANU, Drept internaţional public, voi. I,
Ed.Did.Ped., Bucureşti, 1981, p. 439-445.
120 Pentru detalii a se vedea, I.ANGHEL, Dreptul consular, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1978.
121 A se vedea, C.BULAI, op.cit., voi. I, p. 175-178; G.ANTONIU în Codul penal al
României, comentat şi adnotat, partea generală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 26;
C.BARBU, op.cit, p. 101,107.
66
Regula generală aplicabilă tuturor normelor juridice, potrivit căreia acestea sînt
active , se aplică şi legii de procedură penală. Activitatea legii înseamnă
aplicarea ei din momentul intrării în vigoare şi pînă în momentul ieşirii din vigoare.
Principiul activităţii legii, ca regulă generală de aplicare a normei juridice
în timp, este consacrat în art. 15 alin. 2 din Constituţie care prevede că
legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile.
Spre deosebire de legea penală, care poate fi şi altfel decît activă, legea
procesuală în principiu nu poate fi retroactivă, nici ultraactivă. O anumită
procedură, reglementată de legea aflată în vigoare, nu se aplică actelor
procedurale îndeplinite anterior; nu este posibilă nici situaţia inversă, ca o lege
ieşită din vigoare sa producă efecte procesuale în continuare aplicîndu-se pentru
viitor. Caracterul activ al legii de procedură penală nu poate fi examinat în
raport cu data cînd s-a săvîrşit infracţiunea, ca în cazul legii penale, ci cu data
85. Normele juridice edictate în legătură cu aplicarea în spaţiu a legii sînt
de natură a preîntîmpina conflictele de legislaţie, cu alte cuvinte de a determina
care lege se aplică. Sub aspectul reglementării procesuale poate însă apare şi
un al doilea conflict, aşa numitul conflict de jurisdicţie, materializat în
conflictul unor competenţe judiciare, care duce la necesitatea de a şti care
organe judiciare sînt abilitate a desfăşura o activitate procesuală.
Un asemenea conflict de jurisdicţie poate decurge din împrejurarea că
urmînd dispoziţiile legii penale, se pot considera competente organe judiciare
din state diferite.
Situaţia se asemănă cu conflictele de competenţă care pot apare pe plan
intern, cu deosebirea că regulile aplicabile în acest ultim domeniu devin
inoperante întrucît nu se poate admite existenţa unui organ superior şi comun
de arbitrare, care să reglementeze conflictul fără a încălca principiul
suveranităţii. De aceea, rezolvarea conflictelor de jurisdicţie constituie o
problemă spinoasă a cărei evitare pe plan internaţional rămîne deocamdată un
deziderat.
Pornind de la ideea că legea procesuală are un caracter derivat, în sensul
presupunerii preexistentei unor norme juridice de drept penal material, con-
flictele de jurisdicţie nu pot căpăta în nici un caz rezolvări practice care să
înfrîngă regulile privitoare la acţiunea în spaţiu a legii penale
86. în trecut, au fost cazuri cînd pe teritoriul ţării noastre se aplicau norme
de procedură penală străine. Spre pildă, în secolul trecut pe teritoriul Prin
cipatelor Române s-a aplicat regimul Capitulaţiilor, în favoarea cetăţenilor
marilor puteri europene, pînă la abolirea acestui regim, prin dobîndirea suve
ranităţii de stat în urma războiului de independenţă din 1877. De asemenea,
după primul război mondial, în Transilvania şi Bucovina s-au aplicat încă o
vreme normele procesual penale ale fostului Imperiu Austro-Ungar. Acestea
au fost abrogate cu totul abia la 1 ianuarie 1937 prin art. 573 al Codului ce a
intrat în vigoare la acea dată.
§ 4. Aplicarea legii procesual penale în timp
87. Continua modificare a legislaţiei în domeniul procedurii penale implică
rezolvarea unor aspecte legate de aplicarea în timp a normelor procesual penale123.
22
V.RÂMUREANU, Aplicarea normelor de competenţă penală în spaţiu, R.R.D. nr.
67
cînd se desfăşoară activitatea procesuală, faţă de care legea de procedură este
activă .
Se consideră că procedura îndeplinită sub imperiul unei anumite legi şi în
condiţiile stipulate de aceasta, dau rezolvarea corespunzătoare activităţilor
supuse reglementării, fără să prejudicieze drepturile şi interesele părţilor sau
posibilităţile organelor judiciare. Ceea ce s-a îndepîinit în mod legal sub
vechea lege, rămîne valabil şi în condiţiile apariţiei unei alte legi. Regula
tempus regit actum este de generală aplicare în privinţa normelor juridice
de
procedură penală , avîndu-se în vedere totdeauna legea în vigoare în
127 rnomentul efectuării actului
procesual . Uneori e posibil, ca pe parcursul
desfăşurării unui proces penal să apară chiar mai multe legi procesuale
 succesive. Acestea sînt cunoscute sub denumirea de legi intermediare. în
cazul unor asemenea situaţii regula generală a imediatei aplicări a legii are
acelaşi cîmp de manifestare
123 în desemnarea acestor probleme, în literatura de specialitate s-a folosit şi denumirea de "drept
procesual penal tranzitoriu", (vezi, V. MANZINI, op.cit, vol.I, p. 162; H. DONNEDIEU de
VABRE, Trăite de droit criminel et de legislation penale compare, Paris, 1947, p.912
124 Activitatea legii este o consecinţă a principiului legalităţii (I. TANOVICEANU, op. cit, voi.
IV, p. 36)
123 GR.THEODORU, op.cit, voi. I,p. 64.
125 S.KAHANE, Situaţiile tranzitorii în succesiunea legilor de procedură penală, R.R.D.,
nr.6/1967, p. 50.
126 Sesizarea instanţei făcută de partea vătămată prin plîngere adresată direct instanţei, înainte de
intrarea în vigoare a noului cod, este valabilă, deşi potrivit noii legi plîngerea pentru infracţiunea
respectivă (distrugere) se adresează organelor de cercetare sau procurorului, instanţa urmînd a fi
sesizată prin rechizitoriu (TribJud.Bacău, decpen. nr. 708/1969, R.R.D. nr. 2/1970, p. 170).
124 Asevedea,V.MANZlNI,op.cit,p. 166.
68
Oficial, partea I, nr. 145-146 din 12 noiembrie 1968, dar ultimul său
articol (524) prevede că legea intră în vigoare numai de la 1 ianuarie
1969.
Ieşirea din vigoare a legii de procedură penală se face în aceleaşi
condiţii ca şi în cazul altor legi adică prin: abrogarea (totală sau parţială),
modificare, precum şi ajungere la termen sau încetarea împrejurărilor
excepţionale pentru care legea a fost edictată.
Un exemplu de abrogare este oferit de art. 1 din Legea nr. 31 pentru
88. Legea procesuală penală ar putea avea un caracter retroactiv în cazul
xcepţional al legii interpretative. în acest caz, retroactivitatea nu decurge însă
din caracterul legii de procedură, ci din faptul că orice lege interpretativă se
consideră ca făcînd corp comun cu legea interpretată, dispoziţiile ei
aplicîndu-se şi împrejurărilor dinaintea apariţiei acestei legi.
în materie procesuală nu se pune problema legii mai blînde (mitior lex).
Totuşi implicaţiile procedurale pot duce într-o cauză penală la aplicarea legii
mai favorabile inculpatului. Astfel, în practică s-a hotărît că întrucît în dosar
există declaraţia părţilor care acceptă să se împace, încadrarea în legea noua
pare mai favorabilă, ducînd la încetarea procesului penal, din moment ce în
această leee nu mai există interdicţia împăcării prevăzută anterior pentru cauza
respectivă .
în afara considerării în principiu a legii de procedură penală ca activă în
literatura de specialitate s-au emis şi alte puncte de vedere. Din împrejurarea
că legea procesuală nouă se aplică şi în cauze penale referitoare la fapte
săvîrşite anterior apariţiei legii, s-a tras concluzia că legile de procedură pot
avea caracter retroactiv . Considerăm că aceasta s-ar putea susţine numai în
măsura în care noua lege de procedură s-ar aplica şi actelor procesuale
îndeplinite anterior apariţiei legii
Legea de procedură cu conţinut tranzitoriu poate cuprinde pentru
cazurile excepţionale pe care le reglementează şi unele norme cu caracter
retroactiv sau ultraactiv . Asemenea dispoziţii nu pot avea de regulă însă
un caracter de aplicare generală limitîndu-se la cazul de tranziţie expres
prevăzut de lege.
89. Ca orice altă lege, legea de procedură penală intră în vigoare de regulă
de la data publicării. Legile de mare întindere sau cele care aduc modificări
numeroase şi structurale intră de obicei în vigoare ulterior, la un termen ce se
fixează în cuprinsul legii. De exemplu, actualul cod a fost publicat în
Buletinul
129 TribJud.Bacău, dec.peh. nr.41/1969, R.R.D., nr. 4/1969, p. 185.
130 Ase vedea, R.GARREAUD, op.cit., p. 332; J.A.RAUX, Cours de droit criminel franţais,
Paris, 1927, p. 10; V.MANZIN1, op.cit, p. 165; E.FLORIAN, op.cit, p. 38; P.BOUZAT, J.PINATEL,
op.cit, p. 1288.
131 In acest sens: V.DONGOROZ, Drept penal, Ed. 1939, p. 126.
132 De exemplu, art. 2 alin. 2 din Legea pentru punerea în aplicare a Codului de procedură
penală prevede dispoziţii retroactive; art. 3 din aceeaşi lege în partea sa finală, cuprinde în schimb o
normă care poate ultraactivă (vezi DORU PA VEL), Norme tranzitorii privind punerea m aplicare
a Codului penal şi a Codului de procedură penală R.R.D. nr. 1/1969, p. 13-29.De asemenea,
practica a interpretat în unele situaţii altfel decît activ aplicarea anumitor norme procesuale. De pildă,
s-a hotărît că dacă plîngerea prealabilă a fost introdusă Ia corn isia de judecată înainte de data
modificării codului (prin Decretul nr. 83 din 6 aprilie 1973), Potrivit regulilor procedurale în vigoare
la acea dată, iar sesizarea instanţei a avut loc tot înainte de modificare, sesizarea acesteia trebuie
considerată legală, deşi potrivit normei noi, plîngerea se adresează organului de cercetare sau
procurorului (Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 2828/1973, R.R.D. nr. 1/1974, p. 163).
69
punerea în aplicare a noului cod din 12 noiembrie 1968, care prevede
abrogarea Codului de procedură penală din 19 martie ,1936, precum şi a
tuturor dispoziţiilor contrare din alte legi. în legislaţia noastră sînt întîlnite
şi cazuri de modificare a codului de procedură penală, măsura fiind
necesară pentru a
menţine o concordanţă între realităţile social-economice şi politice în
necon-
133 tenită
prefacere şi reflectarea lor pe planul normelor juridice . Ajungerea la
termen sau încetarea împrejurărilor excepţionale are în vedere fie
edictarea
unor legi temporare, fie nemenţinerea împrejurărilor care au determinat stările
de excepţie (război, asediu, revoluţie etc.)
90. Situaţiile tranzitorii reprezintă acele momente în care dispoziţiile
unei legi sînt înlocuite de dispoziţiile unei alte legi noi . în materie
procesuală situaţiile tranzitorii prezintă interes datorită următoarelor
consideraţii:
- legea procesuală fiind în principiu strict activă, are mai puţină
maleabilitate în privinţa reglementării situaţiilor aflate în zona de
interferenţă a două norme consecutive. Aplicîndu-se numai legea în
vigoare, făcîndu-se abstracţie de dispoziţiile ieşite din vigoare şi
nepunîndu-se problema reglementării mai blînde sau mai convenabile
părţilor (mitior lex), este posibil
133 Dintre modificările exprese ale Codului de procedură penală am intim pe cele
intervenite prin Legea nr. 7/1973, prin Decretele: nr. 154/1970, nr. 366/1971, nr. 542/1972,
nr. 83/1973, nr. 203/1974, nr. 235/1974, nr. 375/1976, precum şi prin Decretul-Lege nr.
6/1990, Decretul-Lege nr. 12/1990, Legea nr. 32/1990, Legea 104/1992.
134 Un exemplu de normă temporară îl poate constitui Decretul Lege nr. 5/1989 pentru
urmărirea, judecarea şi pedepsirea unor infracţiuni, publicat în M.Of. nr. 7 din 30
decembrie 1989. In expunerea de motive a legii se arată că în condiţiile tulburi ale
zilelor revoluţiei anumite elemente s-au dedat la acte de devastare, distrugere, incendiere
a unor unităţi economice şi instituţii social-culturale, de însuşire a unor bunuri cu valoare
deosebită pentru patrimoniul ţării, la acte de furt, tîlhărie şi violenţă asupra cetăţenilor şi
bunurilor acestora. Acestea, sub aspect procesual au determinat pentru infracţiunile de
furt, tîlhărie şi distrugere în daunş proprietăţii personale şi obşteşti aplicarea procedurii
speciale urgente urmăririi şi judecării infracţiunilor respective (prin asimilare cu unele
infracţiuni flagrante). Din însăşi motivarea legii rezultă că dispoziţiile ei încetează de
îndată ce situaţia excepţională la care se referă nu se mai menţine.
135 Vezi, S.KAHANE, Situaţiile tranzitorii în succesiunea legilor de procedură
penală, R.R.D., nr. 6/1967, p. 48-58.
70
de procedură penală. Noua dispoziţie deci retroactivează aplicîndu-se unor
împrejurări intervenite în momentul cînd legea nu era în vigoare
în lipsa unor dispoziţii exprese contrarii, regula activităţii legii
procesuale penale funcţionează chiar în cazul cînd prin consecutivitatea
normelor juridice se modifică circumscripţiile teritoriale ale organului
judiciar, căile de atac extraordinare sau procedura de punere în executare a
hotărîrilor penale
în legea pentru punerea în aplicare a codului sînt cuprinse şi dispoziţii cu
prin aplicarea la cauzele în curs a legii noi, fără nici o distincţie, să se
aducă un prejudiciu intereselor legitime ale părţilor;
- cauzele penale au o anumită durată în timp, de care nu se poate face
abstracţie; aceasta poate avea drept consecinţă ca o cauză să se desfăşoare
pînă la un punct după dispoziţiile legii vechi, iar în continuare potrivit legii
noi. în acest caz, prezintă interes determinarea modalităţii de trecere de la
regimul legii ieşite din vigoare la regimul legii intrate în vigoare, precum
şi a valabilităţii actelor deja îndeplinite.
91. Dispoziţiile tranzitorii sînt norme juridice care reglementează
situaţiile
tranzitorii. Datorită importanţei situaţiilor tranzitorii în materie procesual
penală, dispoziţiile tranzitorii sînt frecvente în acest domeniu. Dispoziţiile
tranzitorii apar de obicei în cuprinsul legii noi, însă pot fi cuprinse şi într-o
normă aparte, prin care se pune în aplicare o lege procesuală importantă.
Un
exemplu în acest sens prezintă Legea pentru punerea în aplicare a Codului
de
procedură penală din 12 noiembrie 1968.
în unele reglementări, ca de pildă Codul de procedură penală român din
1936, s-au inserat dispoziţii generale aplicabile în orice situaţie tranzitorie.
Ele nu constituie dispoziţii tranzitorii propriu-zise, întrucît nu
reglementează un anumit regim de trecere de la o lege determinată la alta,
ci cuprind norme cu caracter general, aplicabile ori de cîte ori intervine o
lege nouă. Actualul cod nu a menţinut acest mod de a reglementa
problema subliniind astfel mai pregnant caracterul activ al legii procesual
penale.
92. Pentru ca reglementarea procesuală penală să fie cît mai aproape de
apărarea concomitentă a intereselor părţilor şi orientările legislative nou
introduse, prin dispoziţiile tranzitorii din Legea pentru punerea în aplicare a
Codului de procedură penală au fost prevăzute norme atît retroactive cît şi
ultraactive.
Astfel, după ce art. 2 alin. 1 din lege consfinţeşte regula tempus regit
actum precizînd că actele şi lucrările efectuate potrivit legii anterioare
rămîn valabile , în alin. 2 se menţionează că nulitatea oricărui act sau
lucrări, gfectuate sub legea anterioară, poate fi invocată numai în condiţiile
noului Cod
136 Dispoziţii tranzitorii asemănătoare cuprinde şi art. 2 din Legea nr. 7/1973. în baza lor s-a
statuat că este valabilă sesizarea instanţei de judecată făcută prin plîngere prealabilă,
dacă ea a avut loc înainte de intervenirea legii noi, deşi prin aceasta s-a dispus că sesizarea
pentru cazul în speţă, urmează a se face numai prin rechizitoriu. (Trib.Supr., secţ.pen.,
dec. nr. 2828/1973, CD. 1973, p. 498).
71
caracter ultraactiv prevăzîndu-se că normele referitoare la competentă, căi
de atac şi termene pot rămîne incidente şi după ieşirea lor din vigoare .
în practică, s-a ridicat problema de a stabili dacă ultraactivitatea
normelor prevăzute în dispoziţia tranzitorie poate fi extinsă pe cale de
interpretare şi la alte cazuri decît cele expres avute în vedere, răspunsul a
fost însă negativ
137 Dacă o cauză a fost judecată în primă instanţă de către un organ necompetent după
materie, însă ulterior, modificîndu-se legea, instanţa a căpătat competenţa de a judeca
acea cauză, nulitatea anterioară nu mai poate fi invocată (Trib.Supr., secţ.pen., Dec. nr.
689/1971, CD. 1971, p. 430.).
138 V.RAMUREANU, Aplicarea în timp a normelor de competenţă în materie
penală, R.R.D. nr. 5/1974, p. 12-20.
139 Pentru infracţiunile cu piîngere prealabilă săvîrşite anterior lui 1 ianuarie 1969,
termenul privind introducerea plîngerii este cel prevăzut de legea în vigoare Ia data
săvîrşirii infracţiunii adică legea în vigoare în momentul cînd termenul a început să
curgă. (Trib.Jud.Arad, decpen. nr. 400/1969, R.R.D., nr. 1/1970, p. 184).
140 Dacă norma modificatoare a compunerii completului de judecată a intervenit în
perioada dintre închiderea dezbaterilor şi pronunţarea hotărîrii, instanţa nu mai poate
soluţiona cauza în compunerea anterioară, fiind necesară reluarea dezbaterii în faţa
completului constituit potrivit noilor dispoziţii. (Trib Jud-Bihor, decpen. nr. 793/1973,
R.R.D. nr. 3/1974, p. 146.).
72
penal . în mod asemănător, s-a arătat că în vederea realizării scopului său,
procesul penal este călăuzit de anumite principii fundamentale ce fixează
cadrul politico-juridic în conformitate cu care urmează să aibă loc reacţia
societăţii faţă de cei ce încalcă legea penală . Principiile procesului penal
constituie idei diriguitoare şi fundamentale potrivit cărora este organizat
sistemul judiciar şi se desfăşoară activitatea procesual penală , în acestea
fiind cuprinse normele fundamentale pe care este clădită întreaga
construcţie a procesului penal . Principiile fundamentale ale procesului
penal oglindesc trăsăturile sale esenţiale .
CAPITOLUL II
PRINCIPIILE FUNDAMENTALE
(REGULILE DE BAZĂ) ALE PROCESULUI PENAL
Secţiunea I
ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND PRINCIPIILE
PROCESULUI PENAL
§ 1. Noţiunea de principiu fundamental al procesului penal
93. Pentru atingerea obiectivelor sale, activitatea procesual penală trebuie
reglementată în concordanţă cu anumite idei şi reguli diriguitoare, întreaga
desfăşurare a cauzei penale subordonîndu-se cerinţelor majore de realizare în
condiţii optime a scopurilor şi sarcinilor justiţiei, potrivit cu orientările gene
rale de înfăptuire a politicii penale. Acest comandament impune ca fiecare
reglementare procesuală să aibă la temelie anumite principii fundamentale
care să materializeze regulile sale de bază.
Noţiunea de principiu al procesului penal reprezintă o categorie
teoretică cu largi implicaţii practice care s-a conturat mai de mult în
gîndirea juridică şi în ştiinţa dreptului procesual penal. Pentru legislaţiile
din multe ţări prezintă o trăsătură caracteristică faptul că în frontispiciul
normelor juridice de mare amplitudine cum sînt codurile se înscriu prin-
cipiile fundamentale care reflectă concepţia generală a întregii
reglementări. Fidel unei asemenea concepţii, Codul român de procedură
penală cuprinde în primul său capitol intitulat "Scopul şi regulile de bază
ale procesului penal", norme în care sînt înscrise principiile sale fundamen-
tale (art. 2-8 c.pr.pen.).
94. In literatura de specialitate definirea şi explicarea noţiunii de principiu
fundamental al procesului penal nu a ridicat dificultăţi conturarea
conţinutului
§' explicarea esenţei acestei categorii fiind relativ lesnicioasă. Deşi
modurile
de exprimare ale autorilor sînt uneori diferite în fond ele vehiculează
aceleaşi
concepţii, deosebirile referindu-se nu atît la definirea noţiunii, cît mai ales la
sistemul principiilor.
Prin principiile de bază ale procesului penal se înţeleg regulile cu caracter
general în temeiul cărora este reglementată întreaga desfăşurare a
procesului
73
Categoria juridică de principiu al procesului penal constituie o opţiune care
a fost folosită mai ales în dreptul est-european. Noţiunea s-a conturat cu acelaşi
conţinut în doctrină, explicaţiile date de diverşi autori scoţînd în relief şi alte
implicaţii ale acestei problematici. Astfel, s-a subliniat că principiile
procesului penal constituie teze fundamentale care au un rol important atît în
elaborarea cît şi în aplicarea normelor procedurale ; ele nu constituie numai
norme procesuale în vigoare ci reprezintă în primul rînd idei şi orientări
fundamentale cu conţinut juridic. Din aceste principii, rezultă rolul imens pe
care îl au în societate concepţiile juridice, precum şi conştiinţa individuală şi
colectivă care se formează în legătură cu instituţiile juridice .
 95. Principiile fundamentale ale procesului penal prezintă o deosebită
importanţă teoretică şi practică.-Pentru studiul teoretic al dreptului procesual
penal înţelegerea şi cunoaşterea corectă a principiilor safe dezvăluie
conţinutul şi esenţa mai mult sau mai puţin democratică a acestei famuri de
drept. Data fiind sursa lor (politica judiciară a statului) precum şi rolul pe
care îl au în fundamentarea întregii reglementări a procesului penal,
principiile de bază apar ca orientări absolute, irefragrabile, de la care nu
trebuie să existe nici o abatere .
Principiile procesului penal se deosebesc de la un sistem judiciar la
altul nu atît prin numărul sau denumirea lor, cît mai ales prin conţinut,
respectiv esenţa acestora. în procesul penal contemporan marea majoritate a
principiilor
1 GR.THEODORU,T.PLĂEŞU,op.cit,p.38.
2 I.NEAGU, op.ciL, p. 69.
3 N.VOLONCIU, Drept procesual penal, Ed.Did.Ped., Bucureşti, 1972, p. 44.
4 S.KAHANE, op.cit, p. 37.
5 Vezi, M.MAYO, Regulile de bază ale procesului penal în noul cod de procedură
penală R.R.D. nr. 1/1969, p. 29-38.
6 T.KIRALY,ş.a.,op.cit,vol.I,p.80.
7 M.S.STROGOVICI, Unele probleme teoretice ale procesului penal, Justiţia nouă. însăşi consacrarea lor constituţională .
nr.5/1962,p. 717-718.
8 V.DONGOROZ, ş.a., Explicaţii teoretice, voi. I, p. 40.
74
se regăseşte sub titulaturi comune sau relativ apropiate şi totuşi
deosebirile interioare pot fi uneori foarte importante.
între proclamarea formală a unor principii şi realizarea lor efectivă sînt
posibile mari deosebiri decurgînd în primul rînd din modalităţile în care
normele existente asigură protecţia drepturilor şi intereselor părţilor din
proces. Această realitate trebuie avută în vedere şi în abordarea principiilor
procesului penal român, cu menţiunea că faţă de nivelul reglementărilor din
trecut se impun modificări legislative care să determine în materie atingerea
unor baremuri universal admise.
Următoarele exemple sînt edificatoare în ilustrarea celor menţionate.
Astfel, dreptul de apărare şi garantarea libertăţii persoanei au fost înscrise ca
principii atît în Constituţiile din 1952 şi din 1965 cît şi în reglementările
procesuale premergătoare evenimentelor din decembrie 1989. După această
dată, primele norme la care s-a simţit nevoia înnoirilor exprese, au vizat tocmai
aceste două principii. Este suficientă compararea actualelor redactări ale art.
5 şi art. 6 c.pr.pen. pentru a se constata diferenţele mari şi principiale*care se
manifestă faţă de modalităţile anterioare de abordare. Atît de imperioase au
, fost modificările de esenţă în privinţa aducerii celor două principii la nivelul
N unor reglementări procesuale proprii unui stat de drept, încît ele au premers
Deosebirile între un sistem procesual şi altul nu apar atît din
reglementările lor de amănunt, care au deseori un caracter de tehnică juridică
(uneori, în parte, chiar asemănătoare sub aspect formal) cît din confruntarea
principiilor lor de bază . Numeroase norme de drept procesual, luate izolate,
sînt reguli tehnice, care pot fi similare în diferite sisteme procesuale;
principiile de bază exprimă însă esenţa normelor, luate în ansamblul lor şi
constituie un temei ştiinţific de apreciere a unui sistem procesual .

96. Sub aspectul sistematizării multe reglementări procesual penale nu

stâng normele definitorii ale principiilor într-o diviziune comună, plasată
de regulă la începutul codurilor de procedură penală. De pildă, în legislaţia
franceză, elveţiană, italiană, belgiană, spaniolă etc, codurile de procedură
penală nu debutează cu un titlu sau un capitol în care să fie înscrise
asemenea Principii.
Modificarea art. 5 şi 6 c.pr.pen. a avut loc prin Legea nr. 32/1990 cu mai bine de un an înainte
de adoptarea Constituţiei. }" Vezi, I.STOENESCU,
S.ZILBERSTEIN, op.cit, voi. I, p. 87. u
GR.THEODORU,op.cit,vol.I,p.72.

Aceasta nu înseamnă că în procedurile penale corespunzătoare nu se
regăsesc principii importante ale activităţii judiciare, indispensabile şi
prezente de altfel în toate reglementările contemporane. Reguli de bază
ale procesului penal ca legalitatea, oficialitatea, garantarea libertăţii
persoanei, asigurarea dreptului de apărare, prezumţia de nevinovăţie şi altele
sînt prezente în toate reglementările democratice din price stat de drept.
Fiecare principiu este înscris şi detaliat de regulă în strînsă corelaţie cu
instituţiile procesuale în care au implicaţiile sau incidenţa cea mai mare.
Pentru ilustrare ne referim la legislaţia elveriană luînd ca exemplu codul de
procedură penală din 1967 al Cantonului Vaud . Potrivit acestui cod
principiul legalităţii este abordat în legătură cu normele referitoare la
Ministerul Public (art. 49-53), principiul aflării adevărului se regăseşte în
domeniul desfăşurării anchetei (art. 189-259) principiul garantării libertăţii
persoanei se înscrie în cadrul măsurilor de prevenţie (art. 56-92) iar principiul
asigurării dreptului de apărare la asistenţa judiciară acordată părţilor din
proces (art. 99-113).
în doctrina occidentală regulile de bază ale procesului penal sînt
enunţate obişnuit în noţiunile introductive sau preliminare ale cursurilor,
manualelor sau tratatelor de procedură penală şi se referă mai ales la
anumite caractere generale mai degrabă de ordin organizatoric ale
activităţii judiciare. Astfel, sînt evidenţiate aspecte legate de unitatea
organizatorică a jurisdicţiei în materie penală şi civilă, diversitatea
fazelor procesuale şi organelor judiciare în materie represivă, separaţia
funcţiilor procesuale în activitatea judiciară penală şi altele .
97. Principiile fundamentale ale procesului penal constituie un temei
neîndoielnic şi principial pentru orientarea în practică a organelor
judiciare în numeroase situaţii complexe şi uneori deosebit de
 complicate care nu sînt integral reglementate sau cu privire la care nu
există norme judiciare de amănunt. în asemenea situaţii principiile
fundamentale ale procesului penal vor constitui o călăuză sigură în
orientarea organelor judiciare, deoarece rezolvarea în conformitate cu
aceste principii se înscrie în tendinţa generală de soluţionare a cauzelor
penale, fiind corespunzătoare cu realizarea sarcinilor justiţiei şi înfăptuirea
politicii penale a statului.
12 în federaţia helvetică constituită din 27 cantoane în afara legislaţiei federale există în
materie judiciară şi o legislaţie cantonală, în majoritatea cauzelor fiind aplicabile
codurile de procedură penală a diverselor cantoane.
13 Vezi, G.STEFANI, G.LEVASSEUR, op.cit, p. 12-40; A.VITU, Les rapports de la
procedure penale et de la procedure civile, Melanges Voisin 1967, p. 812.
mai generale sau import31116 din codul de procedură penală. Opiniile, deşi în
linii esenţiale necontradictorii, duceau în condiţii de amănunt la o varietate de
păreri privitor la numărul principiilor, la determinarea conţinutului sau
efectele practice ale acestora.
100. într-o primă părere , sistemul principiilor procesului penal trebuie
98. în literatura de specialitate s-a atras atenţia asupra faptului că
noţiunii
de principiu al procesului penal i se pot da amplitudini deosebite şi un
conţinut
diferenţiat, ţinînd seama că trăsătura ei esenţială, aceea de a avea caracter
fundamental, poate duce la accepţiuni diferite.
într-un sens foarte larg (şi din această cauză nu suficient de bine
conturat) principiul constituie orice regulă cu oarecare grad de
generalitate şi cu o importanţă mare în procesul penal. în mod obişnuit,
în ştiinţa dreptului procesual penal noţiunea nu este folosită într-o
accepţiune atît de întinsă pentru că pe de o parte prea numeroase reguli ale
procesului penal ar fi ridicate la rangul de principiu fundamental, pe de
altă parte ar căpăta relevanţă şi însemnătate sporită dispoziţii legale,
cărora legiuitorul - cu toată importanţa lor - nu a dorit să le confere un
asemenea conţinut.
Pornind de la această concepţie în literatura juridică de specialitate s-a
subliniat că noţiunea de principiu fundamental al procesului penal poate fi
reţinută numai în sensul de regulă care stă la baza întregii activităţi
procesuale şi de aceea nu pot fi considerate ca fiind asemenea principii
regulile care privesc una din fazele procesului penal .
în unele lucrări de specialitate s-a încercat chiar o diferenţiere a
principiilor procesului penal în funcţie mai ales de gradul de generalitate în
aplicarea categoriilor respective. Există autori care se referă la principii
derivate, principii generale, principii comune şi principii instituţionale .
§ 2. Sistemul principiilor procesual penale
99. în evoluţia concepţiilor juridice din doctrina română cu privire la
sistemul principiilor procesului penal se conturează două perioade, după
cum
opiniile autorilor au fost emise anterior sau ulterior lui 1 ianuarie 1969,
momentul cînd a intrat în vigoare actualul cod de procedură penală.
întrucît
legislaţia procesual penală mai veche nu înscria expres aceste principii, în
sistemul codului din 1936 neexistînd o diviziune consacrată anume
acestor
reguli fundamentale, părerile exprimate în literatura juridică din ţara
noastră
erau destul de diverse.
In absenţa unor norme juridice magistrale, autorii au încercat să
închege sistemul principiilor pornind de la anumite dispoziţii din
Constituţie, din legile rlPfg^rnzare judecătorească ori ale procuraturii sau
din normele considerate
I.NEAGU, op.cit, p. 69.
V.DONGOROZ, §.a., Explicaţii teoretice, voi. I, p. 30; vezi, G. ANTONIU,
N.VOLONC1U, N.ZAHARIA Dicţionar de procedură penală, Ed.ŞtEnc, Bucureşti,
1988, p. 217-218, Wre explică în parte fiecare, dintre acestş categorii de principii.
77
considerat cel pe care '"a consacrat legiuitorul prin dispoziţiile codului (art.
2-8). Sistemul principi''01" ^ln §tlinta dreptului procesul penal nu poate şi nici nu
trebuie să fie altul decît sistemul legii procesuale. Concluzionînd această
opinie s-a arătat că regun'e de bază înscrise în codul de procedură penală, în
denumirea ordinea şi numărul în care au fost prevăzute constituie unicul
criteriu pe care trebuie să-' 'a în considerare autorii români de drept procesual
penal la constituirea sistemu'u> de principii de bază ale procesului penal .
Chiar în această opinie s"a admis că primul capitol al codului nu oferă în
prezent cadrul optim pentru a îngloba toate prevederile de principiu şi o
perfecţionare legislativă a materiei se impune1 .
O a doua părere19 s"a conturat în sensul că, principiile pe care doctrina le
atribuie procesului pena' român nu trebuie să fie în mod necesar şi o copie
fidelă a sistematizării înscrise în lege, această viziune pledînd pentru mai multă
elasticitate în abordare3 problemei.
Fiecare dintre ce'e două opţiuni oferă avantaje incontestabile şi este
susceptibilă de anumite critici. Criteriul legal este mai riguros, păstrarea lui
ducînd la o unitate de vederi şi la o mare constanţă în abordarea problematicii.
A da însă unei chestiun' atît de ample şi de complexe ca cea a principiilor
procesului penal o restrmgere doar la normele pe care codul le consacră anume
în primul său capitol» fără a se vedea contextul general al reglementării
mergînd pînă la dispOzlt" de importanţă constituţională, face ca viziunea de
ansamblu să se îngusteze mult, aspectele prospective să se reducă şi abordarea
să se facă exclusiv de 'ege la*a diminuînd consideraţiile de perfecţionare atît
de necesare în orice ramură de drept.
Celei de a doua opinn'se poate reproşa lipsa de unitate a abordării, întrucît
e posibil ca la autori să apară diferenţe în enumerarea, gruparea, ordinea
şi
1 fi Ase vedea în acest sens:GR.THEODORU, op.cit, voi. I, p. 7-120; V.DONGOROZ,
op.cit, voi. I p. 40-53; GRTHE0DORU> L.MOLDOVAN, op.cit, p. 33-45,
GR.THEODORU, T.PLAEŞU, op.cit, Pf0- ,, „
17 GR.THEODORU,«P;«'VcV,?,, 'P'7.4' .,
18 GR.THEODORU,TpLÂ^U'0P-clt-P-41-
17 Vezi M.BASARAft 0P>c|t> P- 32-37; N.VOLONCIU, Drept procesual penal, voi. 1,
Tip Univ. Bucureştii 1987, p. 55; I.NEAGU, Dreptul procesual penal, voi. I, Tip.Univ.
Bucureşti, 1979, pJ1"61
78
informaţie, referitoare la evoluţia instituţiilor şi poziţia legislativă sau
doc-trinală contemporană în materie.
§ 3. Interacţiunea principiilor procesului penal
102. Necesitatea analizelor ştiinţifice din domeniul cercetării precum
şi
cerinţele reglementării legislative fac ca principiile procesului penal să fie
prezentate sau abordate individual şi separat. în activitatea practică însă
un
principiu procesual nu se manifestă niciodată izolat, organele judiciare
realizînd concomitent un mănunchi de asemenea principii.
tual chiar denumirea principiilor. Este însă neîndoielnic că lipsa de
nformism faţa de un model rigid permite o abordare mai nuanţată în care
ndinţa continuă de perfecţionare, proprie oricărei cercetări ştiinţifice, se
manifestă mult mai pregnant °.
101. în legătură cu abordarea sistemului principiilor procesului penal
român este de reţinut că deosebirile de vederi sînt nesemnificative accentul
nunîndu-se în toate opiniile pe perfecţionarea necontenită a cadrului respectiv.
Aşa cum s-a semnalat constant, nu este cazul a se contrapune sistemul legii cu
cel al teoriei. Pornindu-se de la normele actuale trebuie avut în vedere un
sistem teoretic principial corespunzător, iar viitoarea reglementare să dea
acestui sistem tiparul legislativ cel mai adecvat .
Avînd în vedere că se parcurge o perioada de tranziţie cu adînci prefaceri
în legislaţia procesuală care fără îndoială are la capătul drumului un nou
cod de procedură penală, prezentul capitol urmează să fie structurat şi tratat
potrivit cu reflectarea tuturor acestor idei.
în consecinţă, după aspectele introductive se va trece la o secţiune care
analizează principiile procesului penal strict înscrise în primul capitol al
Codului actual şi anume: legalitatea, oficialitatea, aflarea adevărului, rolul activ,
garantarea libertăţii, garantarea dreptului de apărare şi folosirea limbii materne.
într-o secţiune distinctă se vor face referiri la principii pe care doctrina le
consideră de pe acum cîştigate procesului penal şi care sînt înscrise fie în
Constituţie, fie în alte norme decît primul capitol din cod şi cu privire la
care se apreciază neîndoielnica lor înglobare viitoare în frontispiciul legii
de procedură penală.
Reprezintă obiect de abordare în această ordine de idei referiri la
principii cum sînt: egalitatea cetăţenilor în procesul penal, prezumţia de
nevinovăţie, operativitatea, asigurarea inviolabilităţilor care garantează în
procesul penal viaţa intimă, familială şi privată a persoanelor.
In sfîrşit, o ultimă secţiune se referă la o problematică deosebit de sensibilă
cu privire la care diversele legislaţii din lume, atît în trecut cît şi în prezent,
au adoptat poziţii dintre cele mai diferite. Este vorba de înfăptuirea justiţiei
represive de către nespecialişti, respectiv de cetăţeni oarecare, problemă cu
Pnvire la care oricare jurist trebuie să aibe cunoştinţe, măcar şi de succintă
VASILE VARGA, Propuneri de perfecţionare a normelor de procedură penală în
conformitate cu cerinţele înfăptuirii justiţiei şi apărării ordinii de drept, R.R.D. nr.
,, 3/1978, p. 8-12.
Z1
Vezi, 1.NEAGU, op.cit, p. 74-75.
79
In faza de urmărire penală şi în faza de judecată principiile procesului
penal se aplică într-o continuă interacţiune şi condiţionare reciprocă.
Conţinutul fiecărui principiu este determinat de existenţa şi a celorlalte
reguli de bază, după cum aplicarea consecventă a uneia dintre ele nu se
poate face fără respectarea riguroasă a tuturor.
Intre diferitele principii ale procesului penal există o amplă reţea de
legături. Examinarea acestor conexiuni structurale în toată complexitatea
lor nu se poate face într-un spaţiu restrîns, motiv pentru care se vor scoate
în evidenţă în continuare numai cîteva aspecte majore.
103. în cadrul numeroaselor legături pe care le prezintă principiile
procesului penal o poziţie deosebită ocupă principiul legalităţii prin inter
acţiunea sa cu toate celelalte reguli fundamentale cît şi cu întreg complexul
de
reglementări ale procesului.
Principiul legalităţii constituie un principiu cadru în sensul că
interdependenţa sa cu celelalte principii depăşeşte simpla legătură cu
acestea. Legalitatea constituie un cadru înăuntrul şi cu respectarea căruia
se realizează celelalte principii. Toate principiile procesului penal sînt
înscrise în lege. Nici un principiu nu se poate plasa în afara legalităţii, după
cum oricare principiu, oricît de important ar fi, nu se realizează decît în
formele prevăzute de lege.
104.0 caracteristică generală a îmbinării principiilor procesului penal
constă în faptul că în reţeaua multilaterală a legăturilor se observă o deosebită
interdependenţă între aflarea adevărului pe de o parte şi toate celelalte
principii. In această interacţiune se vădeşte importanţa principiului aflării
adevărului, în raport cu care celelalte pot fi considerate condiţii de realizare
ale primului.
22 în lucrări anterioare unii autori au folosit ideea in prezentarea sistemului principiilor
procesuale (vezi S.KAHANE, op.ciL, p. 42 şi urm.).
■ - .*.*............._^_,...................,_,........„. 80 . ,_.._,_.................,„ _,„„, .,„............._ ,
SECŢIUNEA II
PRINCIPIILE ÎNSCRISE EXPRES CA REGULI DE BAZĂ
ÎN CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ
§ 1. Principiul legalităţii procesuale
107. în definiţia procesului penal se precizează că procesul constituie o
activitate reglementată de lege. Principiul legalităţii presupune ca întreaga
desfăşurare procesuală, toate activităţile participanţilor la procesul penal,
să aibă loc şi să se realizeze numai în conformitate cu dispoziţiile legii
Fiecare principiu în parte, cît şi ansamblul acestora, concură la
stabilirea fantelor în cauză, nici unul nefiind neutru faţă de cerinţa aflării
adevărului. Principii ca rolul activ al organelor judiciare, garantarea
dreptului de apărare, folosirea limbii materne, oficialitatea şi altele au
strînsă legătură cu aflarea adevărului . în doctrină s-a subliniat că aflarea
adevărului străbate ca un fir roşu întreaga activitate procesuală.
Cu toată importanţa principiului nu se poate considera că celelalte ar fi
numai condiţii ale aflării adevărului. în măsura în care un principiu nu s-ar
justifica prin el însuşi rămînînd doar o condiţie a stabilirii adevărului, ar
înceta să se justifice autonom.
105.0 altă direcţie a legăturii dialectice dintre principiile procesului
penal se manifestă în interacţiunea acestora între ele. Fiecare principiu are
contingenţa cu toate celelalte. Există principii în conexiune atît de strînse
între ele încît îşi determină reciproc conţinutul şi întinderea. Mai mult,
unele nu- şi găsesc explicaţia decît în măsura aplicării celorlalte. Folosirea
limbii materne se leagă de principiul egalităţii participanţilor în cauza
penală, ambele de dreptul de apărare şi toate de oficialitatea procesului
penal. Oficialitatea nu poate fi ruptă la rîndul ei de principiul operativităţii,
iar acesta de garantarea libertăţii persoanei. între legalitatea procesului
penal, garantarea dreptului la apărare şi prezumţia de nevinovăţie există de
asemenea incontestabile relaţii şi exemplificările ar putea evoca încă
numeroase legături.
106.0 seamă de raporturi există între principiile fundamentale şi
celelalte numeroase principii procesuale de diverse dimensiuni şi implicaţii
(principii derivate, generale, comune, instituţionale etc). Regulile de bază ale
procesului penal au de asemenea legătură cu toate principiile avînd conţinut
de organizare judecătorească şi cu care la rîndul lor se intercondiţionează.
Viziunea sistemică de abordare şi complexitatea principiilor procesului
penal nu poate duce decît la concluzia existenţei între ele a unei legături
interne inseparabile, care obligă nu numai la consideraţii teoretice în acest
sens, cît mai ales la o aplicare practică a acestora în mod interdependent.
23
G.ANTONIU, N.VOLONCIU, N.ZAHARIA, Dicţionar de procedură penală, Ed.Şt. Enc,
Bucureşti, 1988, p. 16.
81
("nullum judicium sine lege", "nemo judex sine lege").
Principiul legalităţii nu se poate analiza fără a se evoca îndatorirea
cetăţenească fundamentală înscrisă în art. 51 din Constituţie, potrivit căreia
respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.
Obligaţia respectării legii este aceeaşi în toate domeniile vieţii sociale. Aşa
se explică faptul că principiul legalităţii procesuale nu este decît o transpunere
pe plan judiciar a principiului general de drept al supremaţiei şi respectării
necondiţionate a legii.
Principiul cuprins în această regulă de bază priveşte legalitatea
procesuală în realizarea justiţiei penale, legalitatea substanţială a acesteia
fiind asigurată prin incidenţa principiului fundamental de drept penal al
legalităţii încriminărilor şi sancţiunilor de drept penal . Legalitatea
procesuală trebuie să asigure desigur şi respectarea legalităţii substanţiale,
fără a i se substitui acesteia din urmă. Principiului nullum crimen sine lege şi
nulla poena sine lege din dreptul penal îi corespunde în dreptul procesual
penal principiul nulla justiţia sine lege .
Principiul legalităţii se desprinde implicit din întreaga reglementare
constituţională. Fără a proclama expres legalitatea ca principiu al procesului
penal, legea fundamentală se referă totuşi la aceasta chiar într-o normă
concretă. în art. 23 alin. 9 se înscrie regula că nici o pedeapsă nu poate fi
stabilită sau aplicată decît în condiţiile şi temeiul legii. Cum aplicarea de
pedepse este realizabilă exclusiv pe calea unui proces penal, constituţia
consacră în felul acesta de fapt principiul legalităţii în activitatea judiciară.
Aplicarea consecventă a legalităţii pe tot parcursul procesului penal este
o trăsătură caracteristică a acestui principiu. Art. 2 c.pr.pen. prevede că
prin-
24 V.DONGOROZ, s.a., Explicaţii teoretice, voi. I, p. 42.
24 GR.THEODORU, L.MOLDOVAN, op.cit, p. 35.
supraveghează activitatea organelor de urmărire penală, iar între
procuror şj instanţă există un control 83 reciproc cunoscut în doctrină
sub denumirea de control încrucişat .
La asigurarea legalităţii contribuie în mare măsură şi sistemul larg de
garanţii procesuale existente, precum şi numeroasele sancţiuni juridice
care pot interveni pe diverse planuri, cînd legea de procedură penală este
încălcată.
în cadrul procedurilor judiciare se pot aplica sancţiuni procesuale
specifice, dar alături de acestea subzistă posibilitatea angajării răspunderii
penale, civile, administrative sau disciplinare a unor subiecţi. De pildă,
•piui legalităţii se aplică atît în cursul urmăririi cît şi al judecăţii.
Respectarea rjncipiului legalităţii se verifică în raport cu toate normele care
reglementează un act şi nu numai în raport cu o anumită dispoziţie de lege
.
în literatura de specialitate s-a observat justificat că norma care înscrie
principiul legalităţii procesuale în art. 2 c.pr.pen. prezintă o inadvertenţă
de eXprimare, atunci cînd cantonează respectarea legii numai la urmărirea
penală si la judecarea cauzelor. în realitate, legalitatea este o regulă de
bază a întregului proces penal aplicîndu-se în egală măsură şi după
rămînerea definitivă a hotărîrii, pentru că punerea în executare se supune
cu tot atîta rigurozitate tuturor prevederilor legii ca şi urmărirea penală,
respectiv judecarea cauzelor. O ilustrare a acestei concluzii o dă însăşi
reglementarea din codul de procedură penală, care nu întîmplător a
disciplinat faza de punere în executare a hotărîrilor penale atît de strict şi
amplu .
Legalitatea este mai mult decît un principiu explicit al procesului penal,
întinderea sa acoperind de fapt întreaga activitate judiciară inclusă în
normele de procedură penală, indiferent dacă prin procedurile respective se
realizează sau nu un proces penal prin care se soluţionează litigiul izvorit
din săvîrşirea unei infracţiuni. Este neîndoielnic că atunci cînd se desfăşoară
o procedură de reabilitare judecătorească (art. 494- 503), o reparare a
pagubei pricinuite de condamnarea sau arestarea pe nedrept (art. 504-507),
se recunoaşte o hotărîre sau alt act judiciar străin (art. 519-522) sau se
procedează la înlocuirea ori reconstituirea unor înscrisuri (art. 508-512),
principiul legalităţii se aplică tot aşa de consecvent, nici una din procedurile
speciale amintite neputîndu-se realiza decît în strictă conformitate cu
legea.
108. Respectarea legalităţii în procesul penal prezintă importanţă cu
atît mai mult cu cît în acest domeniu necesită apărare unele drepturi şi
libertăţi cetăţeneşti dintre cele mai importante, iar pe de altă parte sînt
conferite organelor judiciare posibilităţi de luare împotriva împricinaţilor a
unor măsuri de maximă gravitate cum ar fi: reţinerea, arestarea preventivă,
aplicarea de sechestre, efectuarea de percheziţii, ridicarea de obiecte etc.
Avînd în vedere importanţa deosebită a respectării normelor juridice în
acest domeniu şi pentru a întări aplicarea neştirbită a legilor au fost
împletite sarcinile organelor judiciare în supravegherea legalităţii. Astfel,
procurorul
26 V.DONGOROZ, G.DARINGA, S.KAHANE, A.NEMEŞ, M.POPOVICI,
P.S1RBULESCU, V.STOICAN, Noul cod de procedură penală şi codul de procedură
penală anterior, Ed. Politică, Bucureşti, 1969, p. 12. .
ţ* GR.THEODORU,T.PLĂEŞU,op.cit,p.44.
ijjodul cuprinde aproape 40 de articole care sînt consacrate executării hotărîrilor penale
(vezi
Titlul 111 din Partea specială, art. 415,464).
nerespectarea normelor de procedură penală poate determina nulitatea unor
acte procedurale iar încălcarea obligaţiilor de către unii participanţi la
cauza penală poate atrage amenzi judiciare; încălcările grave ale legii
procesuale reprezentînd o periculozitate socială pot constitui infracţiuni
(arestare nelegală - art. 266 c.pen.; mărturie mincinoasă - art. 260 c.pen.;
omisiunea sesizării organelor judiciare - art. 263 c.pen.; represiune
nedreaptă - art. 268 c.pen.; nerespectarea hotărîrilor judecătoreşti - art. 277
c.pen.; sustragerea de sub sechestru - art. 244 c.pen.; violare de domiciliu -
art. 192 c.pen. etc).
 § 2. Principiul oficialităţii
109. Săvîrşirea de infracţiuni dă dreptul statului să tragă la răspundere
penală pe infractor . în acelaşi timp, legea prevede că scopul procesului
pena! este constatarea la timp şi în mod complet a faptelor penale.
Rezultă că organele judiciare au obligaţia de a desfăşura activitatea
procesuală ori de cîte ori s-a săvîrşit o infracţiune. Pe acest temei se bazează
existenţa principiului oficialităţii sau obligativităţii .
Art. 2 c.pr.pen. prevede că actele necesare desfăşurării procesului penal
se îndeplinesc din oficiu afară de cazul cînd prin lege se dispune altfel.
Procesul penal începe din oficiu, fără a fi nevoie de o sesizare venită din
partea cuiva sau de o solicitare anume ca organul judiciar să pornească
procesul.
După începerea urmăririi penale, procesul se desfăşoară din oficiu,
activităţile şi măsurile procesuale înfăptuindu-se din iniţiativa organelor
judiciare. Deşi unele
29 Vezi în acest sens, S.KAHANE, op.cit, p. 39.
30 Statul ara dreptul şi obligaţia de a realiza pretenţia punitivă, care rezultă din infracţiune,
prin mijlocul procesului penal (TRAIAN POP, op.cit, voi. I, p. 99).
31 Principiul cunoaşte şi alte denumiri. De exemplu, în doctrina franceză i se mai spune şi
principiul iniţiativei oficiale sau principiul autorităţii (vezi, R.MERLE, A.VITU, op.cit.,
p. 634).
....„ ,,...._..._ 84
voinţă din partea organului îndrituit a da încuviinţarea sau autorizaţia,
organul judiciar nu poate acţiona, chiar dacă are cunoştinţă despre
săvîrşirea unei infracţiuni. Astfel, art. 69 din Constituţie prevede imunitatea
parlamentară a senatorilor şi deputaţilor. Potrivit acestor norme membrii
corpurilor legiuitoare nu pot fi reţinuţi, arestaţi, percheziţionaţi sau trimişi
în judecată penala ori contravenţională, fără încuviinţarea Camerei din care
ctivităţi se îndeplinesc la cererea părţilor, aceasta nu exclude posibilitatea,
uneori chiar obligaţia realizării lor şi din iniţiativa organului.
Aplicarea oficialiKHH face ca stingerea procesului penal să aibă loc
numai nrin soluţionarea defirvsîvă st cauzei sau prin intervenţia unor
împrejurări de natură a împiedica exercitarea în continuare a acţiunii
penale. Oficialitatea presupune excluderea posibilităţii pentru părţi de a opri
continuarea procesului penal, stingerea cauzei intrînd exclusiv în atribuţiile
organului judiciar.
110. în cadrul procesului penal nu se aplică principiul disponibilităţii,
propriu - de regulă - acţiunii civile .
Disponibilitatea este principiul în virtutea căreia persoanele au
libertatea, ca pentru ocrotirea drepturilor sau intereselor lor legal
proteguite, încălcate sau contestate, să se adreseze - dacă vor - organelor
judiciare şi după ce au pornit procesul, fie să urmărească dreptul reclamat
pînă la recunoaşterea sau realizarea lui efectivă, fie să renunţe la obiectul
litigiului sau numai la mijloacele procesuale pe care legea le pune la
îndemînă pentru apărarea drepturilor subiective .
Conţinutul disponibilităţii este alcătuit pentru părţi din următoarele
drepturi: de a intenta acţiunea; de a determina limitele acţiunii; pentru
reclamant de a renunţa la acţiune şi pentru pîrît de a recunoaşte acţiunea;
de a stinge litigiul prin tranzacţie; de a ataca hotărîrea judecătorească; de a
cere executarea silită a hotărîrii judecătoreşti .
111. în procesul penal din ţara noastră principiul oficialităţii cunoaşte
anumite excepţii. Acestea reprezintă uneori numai restrîngeri ale
principiului,
în alte cazuri ducînd la o înlăturare aproape totală a oficialităţii. La
principiul
oficialităţii se formulează o rezervă' de către însuşi art. 2 alin. 2 care
stabileşte
că regula de bază înscrisă în această normă devine inaplicabilă cînd legea
dispune altfel.
O restrîngere a principiului oficialităţii se manifestă dacă legea nu
permite organului judiciar să declanşeze acţiunea penală din oficiu, fiind
necesară o încuviinţare sau autorizare prealabilă. în aceste cazuri, în lipsa
manifestării de
3
2 In anumite cazuri, disponibilitatea este înlăturată sau îngrădită chiar în materie civilă
(de
exemplu, exercitarea acţiunii civile în legătură cu promovarea intereselor persoanelor
incapabile).
33
ALEXANDRU VELESCU, Disponibilitatea în dreptul procesual civil român, R.R.D.
nr.
, W1971, p. 15-27.
34
l.STOENESCU, S.Z1LBERSTEIN, op.cit, voi. I, p. 126-130. Caracterizarea are în
vedere
procesul civil şi nu se poate extrapola tale pvale procesului penal.
35
GR.THEODORU,T.PLÂEŞU,op.cit,p. 47.
fac parte. Chiar în caz de infracţiuni flagrante deputatul sau senatorul poate fi
doar reţinut şi supus percheziţiei. Dacă s-au luat asemenea măsuri, Ministerul
Justiţiei are obligaţia să informeze neîntîrziat, după caz, pe preşedintele
Camerei ori a Senatului. Cînd organul legiuitor sesizat constată că nu există
temei pentru reţinere va dispune imediat revocarea măsurii de prevenţie.
In art. 84 alin. 2 din Constituţie se prevede imunitatea preşedintelui
 României. La această dispoziţie alin. 3 al aceluiaşi articol prevede o singura
derogare potrivit căreia Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţa comună
pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României, pentru înaltă
trădare, cu votul a cel puţin două treimi din numărul total al membrilor
Parlamentului.
Pentru faptele săvîrşite în exerciţiul funcţiei lor membrii Guvernului pot
fi urmăriţi penal. Dreptul de a cere o asemenea urmărire revine numai
Camerei Deputaţilor, Senatului şi Preşedintelui României (art. 108 alin. 2
din Constituţie).
Pentru a asigura întreaga autoritate în stat puterii judecătoreşti Constituţia
în art. 124 a înscris inamovibilitatea judecătorilor. Se determină astfel o poziţie
specială a acestor magistraţi chiar în cazul cînd împotriva lor se pune în mişcare
acţiunea penală. Exercitarea acţiunii penale nu duce decît la suspendarea
din funcţie a judecătorului pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii. Dacă se
constată nevinovăţia judecătorului suspendarea acestuia din funcţie
încetează. în numeroase legi de organizare judecătorească din diverse ţări
se înscrie dispoziţia potrivit căreia magistraţii nu pot fi cercetaţi, reţinuţi sau
arestaţi fără avizul ministrului justiţiei .
Potrivit art. 5 c.pr.pen. punerea în mişcare a acţiunii penale se face cu
autorizarea prealabilă a Procurorului General pentru infracţiunile contra
statului nostru sau contra vieţii unui cetăţean român, ori prin care s-a adus
o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român,
cînd sînt săvîrşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean străin sau o
persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării.
36 O asemenea orientare se are în vedere şi în ţara noastră, o normă similară înscriindu-se şi >"
Legea de organizare judecătorească (Art. 75 alin.2).
Cînd acţiunea penală se pune în mişcare în urma plîngerii prealabile a părţii
vătămate, această parte poate împiedica exercitarea acţiunii prin retragerea
plîngerii. Retragerea plîngerii prealabile produce efecte in rem, determinînrj
oprirea desfăşurării în continuare a cauzei penale în întregul său, cu privire la
toţi inculpaţii.
Dacă partea vătămată vrea să oprească exercitarea acţiunii penale numai
în privinţa unui inculpat, poate interveni împăcarea părţilor. împăcarea părţilor
înlătură răspunderea penală la infracţiunile pentru care legea penală prevede
expres această posibilitate.
în vederea ocrotirii sporite a intereselor unor categorii de persoane in-
capabile, legea a dublat pentru anumite situaţii disponibilitatea cu posibilitatea
punerii în mişcare din oficiu a acţiunii penale. Astfel, potrivit art. 131 alin. 5
în cazul unei infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii,
libertăţii sau demnităţii reprezentantului unui stat străin (art. 171 c.pen.) acţiunea
penală se pune în mişcare numai la dorinţa exprimată de guvernul străin.
pentru unele infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate (art.
273-275 c.pen.), acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea
organelor competente ale căilor ferate.
Acţiunea penală se porneşte în urma^sesizării organului judiciar de către
comandantul militar, în legătură cu infracţiunile săvîrşite de militari contra
ordinii şi disciplinei militare prevăzute în art. 331-336 c.pen. (de ex.
absenţa nejustificată, dezertarea, călcarea de consemn etc), precum şi
pentru infracţiunea de sustragere de la serviciul militar (art. 348 c.pen.),
indiferent dacă a fost săvîrşită de un civil sau de un militar.
Pentru infracţiuninile săvîrşite de civili contra capacităţii de apărare a
ţării, prevăzute în art. 353-354 c.pen. (sustragerea de la recrutare,
neprezentarea la încorporare sau concentrare), acţiunea penală se pune în
mişcare numai la sesizarea comandantului.
în toate aceste cazuri, oficialitatea este îngrădită numai în legătură cu
declanşarea acţiunii, în sensul că ulterior acelui rnoment.,procesui4ienal se
'desîâfoarl" din oficiu, organele care au dat încuviinţarea neintervenind în
exercitarea acţiunii penale..
112. Principiul oficialităţii nu se regăseşte cînd legea condiţionează
desfăşurarea procesului penal de existenţa unei plîngeri prealabile făcute de
partea vătămată. în asemenea cazuri oficialitatea este înlocuită cu aspecte
proprii disponibilităţii. Aceasta, deşi apropiată de cea din procesul civil, nu se
confundă cu ea, avînd caractere proprii. De pildă, partea vătămată nu poate
determina limitele acţiunii penale declanşate în condiţiunile în care
reclamantul limitează sfera acţiunii civile; executarea hotărîrii penale nu
trebuie solicitată, ea realizîndu-se din oficiu chiar la cauzele în care
acţiunea penală s-a pus în mişcare la plîngerea prealabilă etc.
Instituţia plîngerii prealabile este întîlnită numai în legătură cu anumite
infracţiuni, de regulă cu o periculozitate socială mai redusă, la care legiuitorul a
înţeles să condiţioneze întreaga represiune penală de atitudinea părţii vătămate.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plîngere prealabilă în cazul unor
infracţiuni ca: lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală, violarea de
domiciliu, ameninţarea, violarea secretului corespondenţei, violul, insulta,
calomnia, abuzul de încredere etc.
87
c.pen. în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de
exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrînsă, acţiunea penală se pune în
mişcare şi din oficiu .
113. Art. 13 c.pr.pen. dă dreptul învinuitului sau inculpatului
ca în caz de retragere a plîngerii prealabile să ceară continuarea procesului
penal. Continuarea cauzei în aceste condiţii nu constituie o excepţie a
disponibilităţii, care să determine revenirea la principiul oficialităţii. în
acest caz, retragerea plîngerii produce acelaşi efect juridic, respectiv
împiedică tragerea la răspundere penală a făptuitorului; ceea ce se poate
schimba este numai modalitatea şi forma stingerii acţiunii, înlocuindu-se
încetarea procesului penal cu scoaterea de sub urmărire sau achitarea, care
reprezintă soluţii mai favorabile pentru inculpat. Cererea de continuare a
procesului penal survenită după retragerea plîngerii nu duce la aplicarea
oficialităţii, pentru că potrivit acestui principiu cel găsit vinovat ar trebui
tras la răspundere penală şi condamnat, soluţie care este însă interzisă
expres de art. 13 alin. 3 cpr.pen.
114. După gradul de aplicabilitate a principiului oficialităţii
cauzele penale se pot împărţi în trei categorii: cauze de acuzare publică,
cauze de acuzare privată şi cauze de acuzare privat- publică (public-
privată).
a) Cauzele de acuzare publică sînt acelea în care principiul oficialităţii se
aplică integral, procesul penal desfăşurîndu-se pe tot parcursul său potrivit
acestui principiu.
37 In asemenea cazuri, cînd acţiunea a fost pusă în mişcare de procuror, retragerea plîngerii
prealabile (dacă s-a făcut şi o astfel de plîngere), nu duce la încetarea procesului penal,
principiul oficialităţii manifestîndu-se din plin (Trib. Suprem, secţ.pen., dec. nr. 2524/1976,
Repert. pract. II, p. 315).
88
aflarea adevărului cu privire la împrejurările cauzei înseamnă c t ţ^rea
existenţei sau inexistenţei faptei pentru care se desfâşo-
cesul penal (ceea ce presupune cunoaşterea exactă a circumstanţei K \
0c, de timp, de mod, de mijloace, de scop care caracterizează fap t. forfli
3
v nov
' ăţiei, mobilul şi scopul faptei, natura şi întinder
judieiului cauzat, precum şi aspectele care influenţează asuD,
~ punderii făptuitorului. Aflarea adevărului cu privire la persoan!
«Dtliitorului înseamnă deplină certitudine asupra vinovăţiei celui l
za, asupra datelor sale de identitate, de stare civilă, materială, antec e,
■ente §i alte împrejurări care duc la cunoaşterea multilaterală rS0nalităţii
acestuia . '
^ afla adevărul în cauza penală înseamnă a realiza o concordam /
pfapunere) deplină între situaţia de fapt, aşa cum s-a petrecut aceasta |
b) Cauzele de acuzare privată sînt cauzele în care acţiunea penală se
pune
. mişcare sau se stinge prin voinţa părţii vătămate. Partea vătămată susţine
cuzarea alături de procuror, în cazul participării acestuia în cauză sau
chiar
i singură în lipsa procurorului la judecarea procesului.
Cauzele de acuzare privată sînt deci acelea în care acţiunea penală se pune
în mi§care 'a P'îngerea prealabilă; retragerea plîngerii prealabile sau împăcarea
cărţilor înlătură răspunderea penală şi duce la stingerea acţiunii în aceste
cauze.
c) Cauzele de acuzare privat-publică (sau public-privată) reprezintă o
categorie mixtă, în care sînt prezente elemente ale ambelor categorii
anterioare. Pornirea procesului are loc numai pe baza plîngerii prealabile, dar
odată declanşată acţiunea penală, ea se desfăşoară în continuare din oficiu,
partea vătămată pierzînd dreptul exercitării sau stingerii acţiunii penale,
începerea procesului penal se face ca în cauzele de acuzare privată dar
continuarea procedurii aplică regulile din cauzele de acuzare publică.
Un exemplu tipic în acest sens se întîlnea în codul penal anterior în cazul
infracţiunii de viol. Potrivit legii, pentru punerea în mişcare a acţiunii penale
era necesară plîngerea prealabilă, aceasta însă odată introdusă nu mai putea fi
retrasă în nici un caz .
Există în legislaţia penală reglementări mixte inverse celor de mai sus. în
aceste cazuri, punerea în mişcare a acţiunii penale şi exercitarea ei are loc din
oficiu, ca în cazurile de acuzare publică, partea vătămată avînd însă dreptul
de a stinge acţiunea prin împăcare. Un exemplu în acest sens se întîlneşte la
infracţiunea de seducţie (art. 199 c.pen.), unde legea penală nu condiţionează
pornirea acţiunii de introducerea plîngerii prealabile, dar prevede că împăcarea
părţilor înlătură răspunderea penală.
§ 3 Principiul aflării adevărului
115. Soluţionarea cauzei penale este imposibilă fără ca organul judiciar să
nu stabilească realitatea situaţiei de fapt, precum şi toate împrejurările
referitoare la persoana făptuitorului. Adevărul, în orice domeniu de activitate
umană, nu se relevă spontan; el trebuie descoperit şi dovedit sub toate aspectele
!^[numai în felul acesta se poate spune că adevărul a fost aflat.
S-a avut în vedere numai violul simplu, întrucît în cazul formelor mai grave acţiunea penală
■iq je pornea, ca şi în legea actuală, din oficiu. 4y Vezi, I.NEAGU, op.cit, p. 83.
v
-DONGOROZ, ş.a., Explicaţii teoretice., voi. I, p. 44.
89
terialitatea ei şi concluziile la care a ajuns organul judiciar cu privire]) „
r6jurările respective.
|j6. Principiul aflării adevărului este consacrat legislativ în numeroast
texte' P'sP°z'î'a legală fundamentală care prevede principiul aflării adevărului
rintf6 regu'''e de Daza a'e procesului penal s&igăseşte înscrisă în art.]
^go., unde se arată că în desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure
rjar6a adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu
•vjf6 la persoana făptuitorului.
^devărul trebuie aflat numai în condiţiile prevăzute de lege, fără a gjjtăţile
principiului să poată depăşi legalitatea şi cadrul impus de aceasta, ricît ^e Presante ar
fi nevoile practice ale organului judiciar de a face lumină în cauză*
Aflarea adevărului poate fi împiedicată de implicaţiile a numeroase dis-
jţjj legale care reglementează anumite instituţii procesuale. De pildă, unele
nerad'" ale oficialităţii în cazul neintroducerii plîngerii prealabile, a retragerii
steja sau a împăcării părţilor poate zădărnici eforturile organului judiciar
, a afla adevărul. în mod similar, într-un recurs nu se va putea stabili
teIÎ)einicia hotărîrii primei instanţe şi modifica situaţia de fapt în mod
espunzător, dacă prin aceasta s-ar impieta asupra regulei "non reformat»
. r6jus" înscrisă în art. 372 cpr.pen.
jj7. Aflarea adevărului constituie un principiu al procesului penal pe care
"I abof^eaz^ 'ntrea8a doctrină modernă. Denumirile care etichetează stabilirea j
yezi. GR.THEODORU, L.MOLDOVAN, op.cit, p. 37-38.
90
contribuie la aflarea adevărului în cauza penală. Dintre aceste garanţii pot
j evidenţiate ca mai importante următoarele:
a) Asigurarea aflării adevărului de-a lungul întregului proces penal ca
bazj
principială a activităţii organelor judiciare.
Pornind de la acest imperativ legea înscrie explicit obligaţia organului d e
urmărire penală de a strînge probele necesare pentru aflarea adevărului j
pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele (art. 202 c.pr.pen.). De
asemenea, art. 287 c.pr.pen., prevede că instanţa îşi exercită atribuţiile în
mod activ, \ vederea aflării adevărului şi al realizării rolului activ al
judecăţii.
b) Acordarea pentru părţi a dreptului ca în tot cursul procesului penai să
lui ţn Cauza penală sînt destul de variate. De pildă, în literatura română
cialitate interbelică se obişnuia ca această regulă de bază să fie etichetată
H numirea de principiul "veracităţii" sau principiul "realităţii" .
CU
T £eislaţiile contemporane prezintă o mare diversitate în legătură cu con-
area legislativă a aflării adevărului, mai ales cînd este vorba de a-1 insera
- e regulile fundamentale înscrise în frontispiciul codurilor de procedură
nală. Asemănător codului român, majoritatea codurilor est-europene au
elementari similare în care cuprind normele de bază referitoare la stabilirea
adevărului în cauza penală.
Astfel, art. 9 cpr.pen. iugoslav menţionează că organele de stat participante
la procesul penal sînt obligate să constate realitatea faptelor care au importanţă
la pronunţarea unei soluţii legale. în mod identic, se prevede, că tribunalele şi
organele de urmărire penală sînt obligate să ia măsuri care asigură dezvăluirea
adevărului obiectiv (art. 12 cpr.pen. bulgar). în 8 cpr.pen. est-german se statua
că tribunalul, procurorul şi organele de urmărire penală sînt obligate, pentru a
îndeplini condiţia esenţială a unei hotărîri obiective asupra răspunderii penale,
să constate exact, complet şi fără prejudecăţi, infracţiunea, cauzele ei,
condiţiile care au favorizat comiterea, precum şi datele personale ale
învinuitului sau acuzatului.
Concepţia că orice act de justiţie nu se poate fundamenta decît pe o
reflectare exactă şi adevărată a împrejurărilor de fapt ale cauzei este cîştigată
de multă vreme în gîndirea juridică. Cea mai puternică ilustrare a concepţiei
rezidă în cunoscutul şi unanim admisul adagiu "res judicata pro veritate
habetur", care consfinţeşte prezumţia că orice hotărîre judecătorească
definitivă stabileşte adevărul fiind echivalentul fidel al acestuia.
întrucît veridicitatea faptelor se stabileşte pe baza probelor, din punct de
vedere formal majoritatea legislaţiilor evocă problematica adevărului, direct
dar mai ales indirect, odată cu reglementarea probaţiunii. De exemplu, pentru
a se da o linie de conduită organelor judiciare în aflarea adevărului în baza
probelor administrate, marea majoritate a codurilor de procedură penală
contemporane înscriu regula liberei aprecieri a probelor.
118. Garantarea aflării adevărului în procesul penal. Principiul înscris
in art. 3 cpr.pen. este reluat pe diferite aspecte şi de numeroase alte dispoziţii
ale Codului, unele din reglementări instituind un real sistem de garanţii care
|2 V.DONGOROZ, op.cit, p.l 9.
« ION IONESCU-DOLJ, Curs de procedură penală român, Ed. Socec, 1937, p. 12.
dovedească împrejurările care duc la aflarea adevărului, ori care demonstrează
realitatea declaraţiilor făcute sau caracterul întemeiat al cererilor ori
pretenţiilor formulate. Dispoziţia care prevede că părţile pot propune prob; şi
cere administrarea lor în tot cursul procesului penal (art. 67 c.pr.pen.) trebuie
considerată ca o garanţie a aflării adevărului.
Contribuţia părţilor la aflarea adevărului poate fi esenţială, cu condiţia ca
acestea să se comporte corect în folosirea drepturilor conferite de lege. Impor-
tanţa atitudinii corecte, nepărtinitoare, corespunzătoare cu rigurozitatea exactă
a adevărului constituie o cerinţă deosebită pe care unii autori au desemnat-o
chiar ca un principiu derivat al regulii de bază a aflării adevărului şi pe care
au denumit-o principiul loialităţii procesuale.
c) Obligarea oricărei persoane ca la iniţiativa organului judiciar să con
tribuie la aflarea adevărului.
Sarcina probaţiunii revine exclusiv organelor judiciare, părţile - şi cu atît
mai puţin alte persoane - neavînd obligaţia ci numai dreptul de a propune
probe şi de a cere administrarea lor. Cu toate acestea, cînd organul judiciar
îşi manifestă rolul său activ şi adresează o solicitare în acest sens, orice
persoană care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă este
obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze (art. 65 alin. 2
c.pr.pen.).
d) Instituirea în cadrul procesului penal a unui sistem de permanentă
verificare a modului cum organele judiciare au stabilit situaţiile de fapt şi au
dat urmare dispoziţiei de a afla adevărul în cauză. In acest sens, procurorul
cu
ocazia trimiterii în judecată, verificînd lucrările de urmărire penală, trebuie sa
constate că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea
adevărului şi că urmărirea penală este completă existînd probele necesare
şi
legal administrate (ârt. 262c4»vperu); dacă în cursul deliberării instanţa
găseşte că o anumită împrejurare trebuie lămurită şi că este necesară
reluarea
cercetării judecătoreşti, repune cauza pe rol (art. 344 c.pr.pen.); Instanţa
de
In vederea rezolvării cauzei penale organul judiciar nu trebuie să stabilească
decît un adevăr faptic limitat la împrejurările speţei. In consecinţă, în acest proces
de stabilire a verditităţii faptelor, care duce de la necunoaştere la realitate, nu se
pun marile probleme filozofice ale adevărului absolut şi relativ şi nici tezele
generale ale gnoseologiei în sensul dării unui răspuns la suprema problemă a
posibilităţii cunoaşterii corecte şi exacte a lumii înconjurătoare.
Chestiunea simplificată la asemenea dimensiuni încetează să aibă valenţele
filozofice de amploare cu care aceasta era încărcată, voit sau nu, de doctrina
juridică est-europeană. De aceea, indiferent de poziţiile filozofice în domeniul
gnoseologic, nici o teorie juridică din vreo epocă istorică şi cu atît mai puţin în
contemporaneitate nu a negat faptul că în procesul penal adevărul poate fi
cunoscut, mai mult, a susţinut că este o datorie a organelor judiciare de a afla acest
i examinează dacă în cauză au fost administrate toate probele necesare
„entru aflarea adevărului (artj-35'8^.pr.pen»)€tc. f>tri-'-
'>-.-,<
119. Reprezentarea şi aplicarea corectă a principiului aflării adevărului în
nrocesul penal nu poate face abstracţie de înţelegerea eraectă a locului pe
care
teoria adevărului îl ocupă în gnoseologia filozofică.
înainte de a fi o categorie juridică adevărul, după cum este îndeobşte
admis, constituie o noţiune filozofică. Adevărul în procesul penal reprezintă
o reflectare exactă a realităţii obiective în reprezentările şi concluziile pe care
organele judiciare le desprind din administrarea probelor
Delimitînd adevărul de nonadevăr marea majoritate a filozofilor, de-a
lungul a mai bine de două milenii, au subliniat caracterul obiectiv al adevărului
care nu depinde de voinţa omului, de umanitate în genere. încă din
antichitate Aristotel afirma că "adevărul aparţine acelui care consideră
despărţit ceea ce este în realitate despărţit şi ca unit ceea ce este unit, precum
este în eroare acela ce gîndeşte contrar de cum sînt lucrurile în realitate" ,
iar cu multe veacuri mai tîrziu Descartes preciza că nu trebuie acceptat ca
adevărat niciodată un lucru care este cunoscut evident ca atare, urmînd a se
?v;:j cu grijă graba şi prejudecata şi orice prilej de îndoială '.
într-o chintesenţă de maximă abstractizare a definiţiei nominale a adevărului
s-a susţinut că acesta constă în "acordul conştiinţei cu obiectul ei' . La fel de
rezumativ s-a conchis în esenţă că "adevărul este corespondenţa gîndirii cu
obiectul, iar pentru a produce această corespondenţă - căci ea nu e dată în sine şi
pentru sine - gîndirea trebuie să se supună şi să se conformeze obiectului .
120. Chestiunea filozofică principală axată pe adevăr nu se rezumă la conţinu
tul noţiunii, în privinţa căreia opiniile majorităţii gînditorilor sînt destul de
concordante. Importanţă practică pentru activitatea judiciară prezintă mai ales
răspunsul teoretic şi de principiu la întrebarea dacă adevărul poate fi cunoscut.
Problematica juridică a cunoaşterii adevărului în cauza penală este desigur
mult simplificată faţă de teoria generală a cunoaşterii, care din punct de vedere
filozofic merge de la tezele de maxim agnosticism, pînă la recunoaşterea totală
P^ţŢujspintul uman a descifrării esenţei tuturor fenomenelor .
44
Vezi, G.ANTONIU, N.VOLONCIU, N.ZAHARLA, Dicţionar de procedură penală,
. Ed.Şt.Enc, Bucureşti, 1988, p. 15.
£ ARISTOTEL, Metafizica, Ed. Acad., Bucureşti, 1965, p. 301-302.
T? RENE DESCARTES, Discurs asupra metodei, Ed.Şt., Bucureşti, 1957, p. 48.
' JMMANUEL KANT, Critica raţiunii pure, Ed.Şt., Bucureşti, 1969, p. 96-97.
™ FR.HEGEL, Ştiinţa logicii, Ed.Acad., Bucureşti, 1966, p. 27.
uirajul adevărului, credinţa în puterea spiritului constituie prima condiţie a filozofiei;... nu
93
adevăr.
în procesul penal calea pînă la stabilirea corectă a faptelor pe bază de
probe nu este uşoară, putînd duce în extremis chiar la situaţia nedorită a
erorii judiciare. Nimeni şi niciodată nu a emis teza infailibilităţii justiţiei
omeneşti. Această îndoială de principiu asupra veridicităţii absolute a
celor stabilite de organul judiciar nu are nimic comun cu admiterea ideei că
o cauză penală s-ar putea soluţiona legal şi corect fără o stabilire reală a
faptelor din speţă.
Despre îndoiala amintită mai sus în evaluarea realităţilor se găsesc
numeroase referiri şi în literatura română de specialitate din trecut. Astfel, s-a
arătat că judecata omenească oricîte precauţii şi garanţii procesuale şi-ar lua
poate fi supusă erorii şi | injustiţiei ; de asemenea, s-a precizat că "justiţia nu
 poate porni de" la criterii absolute, fiindcă tot materialul din care ea este durată,
nu cunoaşte absolutul. Chiar atunci cînd adevărul obiectiv este statornicit, opera
justiţiei rămîne relativă, fiindcă în dosul realităţii obiective stă o realitate
subiectivă atît de greu de pătruns .
121. Ceea ce influenţează cel mai mult stabilirea adevărului în cauzele
penale este sistemul probator. Evoluţia concepţiilor juridice şi a normelor
scrise sau consuetudinale au un istoric care diferenţiază foarte mult regimul
juridic al probaţiunii din diverse epoci, faţă de regulile care ni se par azi
normale şi sînt îndeobşte admise în întreaga reglementare contemporană.
Sistemele probatorii cunoscute în istoria judiciară au dus la modalităţi
concrete diverse de manifestare a adevărului în cauzele penale .
există nimic atît de tare şi de rezistent încît spiritul omului să fie incapabil să-1
deschidă (FR.HEGEL, Prelegeri de istorie a filozofiei, voi. 1, Ed. Acad., Bucureşti,
1963, p. 7.
50 TR.POP, op.cit., voi. IV, p. 338.
51 I.TANOVICEANU, op.cit, voi. IV, p. 609.
52 Pentru o mai amplă dezvoltare a istoricului dreptului probator a se vedea Cap. VI din
aces
volum.
94
Adevărul judiciar, adică adevărul stabilit într-o cauză judiciară poate.; 123. Critica unor concepţii cu privire Ia aflarea adevărului. Djn
trebuie să fie un adevăr obiectiv. A da un alt sens adevărului judiciar înseamm împrejurarea că într-o cauză concretă obiectul probaţiunii se circumscrie
a schimba conţinutul noţiunii şi desigur prin aceasta se poate ajunge şi ]. numai la stabilirea anumitor stări de fapt, s-a conchis de către unii că adevăru]
aspecte discutabile sau criticabile, aşa cum se menţionează mai jos. poate fi fragmentat în funcţie de cerinţele speţei.
Adevărului judiciar i s-a dat un sens de adevăr îngustat la necesităţile
în procesele de tip acuzatorial şi inchizitorial, situate istoriceşte înainte de
„oca modernă, dominante erau concepţiile adevărului mistic sau discreţional
; al adevărului formal. "Adevărul mistic? rezulta din sistemul probator bazat
oe ordalii, pe duelul judiciar, pe elemente mistice, iar "adevărul formal"
mai
ales din ceea ce este cunoscut sub denumirea de sistem al probelor
formale .
Probele formale erau probe cărora legea le dădea o anumită tărie sau grad
de credibilitate prestabilit în funcţie de anumite interese manifestate,
deseori
exprimate făţiş de regulile de drept. Astfel, declaraţiile martorilor sau
împricinaţilor nu aveau aceiaşi greutate. De pildă, seniorul era crezut
înaintea
iobagului, clericul înaintea laicului, bărbatul înaintea femeii, mai mulţi martori
înaintea celor mai puţini, declaraţia unui martor nu era avut în vedere (testis
unus testias nullus) etc; cea mai puternică probă era mărturisirea socotită
regina probelor (proba probatissima). Aşa-zisul adevăr care decurgea din
jocul
acestor probe reprezenta un adevăr formal şi era departe de a oglindi
realitatea
necontestată a faptelor, respectiv un adevăr
obiectiv.
122. Una din problemele cele mai controversate şi artificial complicate în
gîndirea juridică procesual penală este cea a aşa-numitului adevăr judiciar,
adică a concordanţei care se realizează între aspectele reţinute de organele
judiciare şi care determină convingerea lor în cauza şi probele strînse şi
administrate în speţă .
Dacă obiectul probaţiunii este corect delimitat (în sensul că în cauză se
dovedesc exact acele împrejurări faptice care urmează a fi relevate), dacă
probele sînt de bună calitate (adică lămuresc realităţile exact aşa cum sînt
ele, fără a le distorsiona) şi dacă operaţiunea de apreciere a probelor se face
corect de către organul judiciar evident că ceea ce rezultă, adică aşa numitul
adevăr judiciar, este echivalentul celui obiectiv.
Cînd acest lanţ de ipoteze - toate legate de probaţiune - nu funcţionează
corespunzător, respectiv apar hiatusuri, erori sau evaluări incorecte rezultatul
v
a fi un adevăr parţial sau, chiar mai rău, un nonadevăr.
Trebuie observat, că ceea ce determină neajungerea la realitate nu este
noţiunea de adevăr judiciar, care eronat se contrapune celui obiectiv, ci
ţnodul inexact în care funcţionarea mecanismului procesual duce organul
l^diciar în planul convingerii la reprezentarea unor împrejurări neadevărate.
Teoria probelor formale s-a conturat în sec. XIII, ajungînd la o deosebită înflorire în
sec. , XVI-XVIII (T.KIRALY j.a., op.cit, voi. I, p. 227). 04
GR.THEODORU,T.PLAEŞU,op.cit,p.49.
95
impuse de soluţionarea cauzei. De la acest stadiu a fost suficient un mic paj
pentru ca noţiunea de adevăr judiciar să fie contorsionată şi redusă la o anumită
suficienţă, acomodată nevoilor concrete ale justiţiei. Aceasta a dus adevărul
judiciar la un sens peiorativ, pentru că au fost întrepătrunse şi folosite două
elemente, care deşi apropiate şi interdependente nu sînt echivalente.
în realitate, ceea ce este variabil şi prezintă grade diferite de la insuficienţă
pînă la supradimensionare este obiectul probaţiunii şi conţinutul datelor pe
care fiecare probă le încorporează. Se pot deci dovedi aspecte mai mult say
mai puţin numeroase, revelatoare, utile, concludente sau pertinente, şi evident
concluziile pe care şi le formează pe această bază organul judiciar vor fi
variabile putînd prezenta un anumit grad de suficienţă. Adevărul în procesul
penal este şi trebuie să fie însă totdeauna unic, fără a comporta grade difciite
ale realităţii date în mod obiectiv.
Sensul deturnat al categoriei de adevăr judiciar- aşa cum a fost uneori greşii
interpretat - a determinat critici virulente la adresa acestei noţiuni în doctrina
juridică est-europeană. Astfel, s-a ajuns a se eticheta categoria respectivă ca
un "surogat" de adevăr, care nu are nimic comun cu fidelitatea realităţilor53;
la fel s-a arătat că potrivit conceptului de adevăr judiciar organele de urmărire
penală sau de judecată se mulţumesc numai cu un grad de probabilitate,
respectiv cu o anumită apropiere de realitate .
Criticile formulate pot fi reţinute numai în măsura în care adevărului
judiciar i se dă un alt sens decît cel îndeobşte admis în majoritatea doctrinei.
124.0 altă direcţie în care s-au manifestat opinii care comportă numeroase
rezerve se referă la impactul materialului probator în conştiinţa individuală a
organului judiciar şi în cea colectivă a opiniei publice. Citatele următoare sînt
55 M.S.STROGOVICI, Unele probleme teoretice ale procesului penal, Justiţia ::62
nouă, nr 5/1952.
56 Vezi,S.KAHANE,op.ciL,p.40.
96
&
^.CT%^Ş!^ lit.g.înscne leg» constituit prilej pentru desfiinţarea unor hotărîri instanţele de judecată sînt obligate să aibă rol activ în desfăşurarea
judecătoreşti în practica procesului penal.
. Principiul rolului activ al organelor judiciare
vinovăiia ri dea deClarat ,mP0
îetatWh ÂS^.f^ig'SffiS"* ° * " '? V.DONGOROZ, §.a., Explicaţii teoretice, voi. I, p. 46,47.
Ve^G-BRlEREdeViStE,,^,^.-
că "nimeni nu poate n «» & _ l\ ldem,p.47.
125. persoanei
6
proprii .
GR TkEODORU,RolulactivalorganelorJud.c>are5.sarc.
Potrivit R.R.D. nr. 4/1968, p. 12. Hcaţa teoretice; Vol. I, p- 45.
art. 4 £r£îTTWia£l*» droits de la defense en mat.ere pe
c.pr.pen. 1985,P-132-158- ^^ Jouma,desŢribuneaux 1 W,p.5^^^^^ ^ aspectde.
organele SS^«.o^*i»*^5wi. . Pactuli
de
urmărire
penală şi
Hfîcatoare în direcţia menţionată. Astfel, s-a susţinut că "probele nu sînt
hemate a reda obiectiv realitatea, ci a determina numai cerinţa că realitatea
ebuie să fi fost într-un anumit sens" . De asemenea, s-a acreditat ideea că
'ntrucît există tedinţa de a se accepta în justiţie acele puncte de vedere care
înt admise de opinia publică, duelul părţilor pe planul probaţiunii se
nolarizează în a face să fie admise spre administrare acele dovezi care sînt în
concordanţă cu ideile dominante în societate. Pe această bază s-a afirmat că
"proba judiciară are ca obiect obţinerea de către cel interesat a ratificării,
omologării colectivităţii... iar cercetarea adevărului, trecînd pe al doilea plan,
nu joacă decît un rol secundar" .
Există luări de poziţii în sensul supraevaluării subiectivismului organului
judiciar conchizîndu-se că el poate permite ca tocmai argumentele neadevărate să
facă impresie şi să determine convingerea judecătorului . La aceasta se adaugă
adeseori ambianţa pasională care se creează în jurul anumitor procese... şi care nu
este favorabilă seninătăţii indispensabile unui examen critic al probelor .
Toate cele menţionate întregesc negarea conţinutului obiectiv al senzaţiilor
cu neîncredere în posibilitatea gîndirii raţionale de a stabili adevărul şi de a
cunoaşte realitatea .
La extrema punctelor de vedere criticabile se situează opiniile care împing
anumite teze filozofice dincolo de limitele fireşti. De pildă, pentru un prag-
matism exagerat adevărul este ceea ce "recompensează" sau ceea ce duce la
atingerea scopurilor practice. în felul acesta adevărul poate deveni orice este
convenabil gîndirii noastre, întocmai cum dreptul constituie ceea ce este
convenabil comportării noastre.
în sfîrşit, unele poziţii de idealism extremist introduc în problematica
adevărului din cauza penală aspecte obscurantiste sau mistice, făcînd referiri
la forţe supranaturale, la parapsihologic, la aspecte cărora cunoaşterea umană
nu le poate da explicaţii ştiinţifice sau care sînt rezultatul unor revelaţii
57
58
I.TANOVICEANU, op.cit, voi. IV, p. 610.
HENRY LEVY BRUHL, La preuvejudiciaire, Etude de sociologie judiciaire, Paris, 1964,
p. 29.
Wem, p. 30.
Ibidem, p. 56.
G.LAVROV, O concepţie greşită despre adevăr în procesul judiciar, Justiţia nouă nr.
5/1965, p. 71.
Vezi, ANDRE TRENT, International Criminal Police Review, nr. 84, 1955, p. 3-10;
WlLUAM SEGALE, Law the Science of Inefficience, New York, 1952, p. 122 etc.
97
mprocesulptnal
a ro.ulu, activ.
^ Jeune Batreau, \M Potrivit art. 202 c.pr.pen. organul de urmărire este obligat să aibă
, ^ ^ ^^ adevănj]uj strîngînd probeie necesare lămuririi cauz(
„tio»> Nerespectarea de către instanţă a rolului activ în aflarea adevărului a
 Principiul rolului activ al organelor judiciare este tipic pentru procesul
penal modern. în sistemele procesuale mai vechi acest principiu este înlocuit
cu reguli potrivit cărora organele judiciare au un simplu rol de arbitru între
părţi .
în sistemele procesuale în care rolul activ al organelor judiciare nu se
manifestă, sarcina administrării probelor revine părţilor, organele de
urmărire penală şi instanţele observînd numai dacă probele au fost
administrate h conformitate cu dispoziţiile legale . Regula după care se
conduc organele judiciare care au numai rol de arbitru între părţi este aceea
a atitudinii neutre şi pasive, de egală indiferenţă faţă de subiecţii procesuali
. efectua acele acte (de exemplu: constituirea persoanei vătămate ca parte
Doctrina şi practica judiciară de pretutindeni atrag atenţia asupra importanţei
atitudinii active a organelor judiciare mai ales în desfăşurarea procesului penal.
Aşa cum remarcă literatura de specialitate aspectele principale (dar nu exclusive)
la care se referă rolul activ se cantonează mai ales în domeniul aflării adevărului
şi implicit în materia probaţiunii. Astfel, s-au subliniat implicaţiile rolului activ în I
libera apreciere a probelor , ca şi în aşa-zisul "drept la tăcere" al inculpatului ;
s-a scos în evidenţă obligaţia legală a instanţelor de a avea o atitudine plină de
iniţiativă în administrarea probelor ; s-a precizat de asemenea că rolul activ
manifestat de organele judiciare poate determina o atenuare a anumitor reguli,
uneori mai rigide, legate de sarcina probaţiunii .
126. Fiind caracteristic pentru dreptul contemporan, rolul activ s-a regăsiţi»
legislaţia noastră şi anterior consacrării sale exprese în actualul cod ca o regulă
de bază a procesului penal. încă din 1948 pentru instanţele de judecată a fost
introdusă o dispoziţie care preciza că "preşedintele completului va avea un rol
activ, stăruind Vezi, G.BR1ERE de 1'ISLE, P.COGN1ARD, Procedure penale, Ed. Colin,
Paris, 1971, P
! părţi instanţa nu poate rămîne un simplu arbitru care înregistrează şi
' ■"■■"«■in» nrobei în procesul pei
64
65
66
67
68 un rol
69 cauzei sub
judiciară. Instanţele de casare au dat numeroase îndrumări, din care
amintim:
- instanţa este obligată în stabilirea adevărului să cerceteze toate
probele necesare în cauză, chiar dacă inculpatul recunoscînd fapta
renunţă la administrarea probelor ;
- instanţa este obligată să stabilească toate faptele care au concurat la
producerea rezultatului, chiar dacă unele au fost săvîrşite de persoane
netrim ise în judecată ;
- instanţa nu are dreptul să respingă cererea de despăgubiri formulată
de partea civilă pentru motivul că matorii nu pot da relaţii clare cu privire
la prejudiciu, ci instanţa trebuie să stăruie, exercitîndu-şi rolul activ, în
administrarea şi al altor probe pentru a stabili exactitatea cererilor
părţii. .
b) în legătură cu asigurarea drepturilor părţilor prin luarea de către
organele judiciare a unor măsuri. Astfel, în practică s-a stabilit că prima
instanţă este obligată să stabilească în baza rolului activ, căror persoane le
prin toate mijloacele pentru descoperirea adevărului şi prevenirea oricăror
erori în cunoaşterea, dovedirea şi caracterizarea faptelor" (art. 298 alin. 3
c.pr.pen. anterior). Principiul a fost extins şi la fază de urmărire penală în
cadrul modificărilor survenite în anul 1956.
127. Conceptual rolul activ apare ca un principiu aosoiut, imuşi
legislativ şi practic el capătă un oarecare coeficient de relativitate. Sînt
acte procesuale care pot fi evident necesare desfăşurării procesului penal
dar care uneori au un caracter cu totul strict personal, aşa încît organul
judiciar nu se poate substitui subiecţilor procesuali interesaţi pentru a
civilă; acceptarea unui apărător atunci cînd asistenţa judiciară nu este
obligatorie; prezenţa în instanţă a părţii care poate fi reprezentată sau a
cărei prezenţă nu este obligatorie; folosirea sau retragerea unei căi de
atac .
Practic, rolul activ nu este incident cînd organul judiciar apreciază că
actul pe care l-ar putea provoca printr-o intervenţie activă nu este necesar
desfăşurării procesului (de exemplu: audierea unor martori la care părţile au
renunţat fiind administrate suficiente probe; relevarea încălcării unei
dispoziţii procesuale atunci cînd este vădit că nu a adus nici o vătămare) .
128. Principiul potrivit căruia organele judiciare trebuie să aibă un rol
activ
este un principiu complex, înglobînd numeroase aspecte care se realizează
pe
trei laturi principale:
a) In legătură cu stabilirea adevărului; în duelul contradictoriu dintre
cîntăreşte probele deduse de părţi, avînd obligaţia, ca dincolo de
propunerile acestora, să stabilească adevărul din oficiu dispunînd ad-
ministrarea de noi probe. Această iniţiativă, pe care trebuie să o aibă orice
°rgan judiciar în legătură cu aflarea adevărului, reprezintă o manifestare a
rolului activ.
revine obligaţia legală de prevenire a prejudiciilor ce s-ar putea aduce
avutului
public şi - în folosul unităţilor păgubitoare - să le introducă din oficiu în
cauză
în calitate de părţi civilmente responsabile .
De asemenea, s-a decis că instanţa nu se poate mulţumi cu declaraţia
mamei minorului rămas orfan în urma unui omor, că nu are pretenţii la
despăgubiri, deoarece acestuia i s-a fixat o pensie de urmaş. Instanţa are
obligaţia să verifice dacă victima nu afecta pentru întreţinerea şi educarea
minorului mai mult decît pensia stabilită şi în caz afirmativ să oblige pe
inculpat din oficiu la plata diferenţei .
c) în legătură cu îndrumarea, sprijinirea, şi informarea părţilor în
vederea exercitării de către aceştia a drepturilor conferite de lege;
organele
judiciare care desfăşoară activitatea procesual penală nu trebuie să
abandoneze
părţile şi să le lase să se descurce în cauză "cum pot" sau "cum ştiu" avînd
obligaţia de a le atrage atenţia asupra drepturilor pe care le au şi asupra
posibilităţilor de realizare.
Organul de urmărire penală este obligat să explice învinuitului sau
inculpatului precum şi celorlalte părţi drepturile lor procesuale (art. 202). De
exemplu, învinuitul sau inculpatul trebuie informat că are dreptul să
administreze probe în apărare, să dea explicaţii în legătură cu învinuirile care i
se aduc, să exercite o serie
72 Plen Trib.Suprem, dec. îndrumare nr.19/1966, R.R.D. nr.1/1967, p. 116.
73 Trib.Suprem, sect.pen., dec. nr. 8/1969, R.R.D. nr.4/1969, p. 184.
74 Trib.Suprem, sect.pen., dec. nr. 66/1972, R.R.D. nr. 5/1972, p. 160-161.
75 Trib.Suprem, complet de 7 judecători, dec. nr. 5/1978, R.R.D. nr. 7/1978, p. 54.
76 Trib.Suprem, sect.pen., dec. nr. 5442/1971, R.R.D. nr. 6/1972, p. 167.
81
în acord cu această idee,-artJă(Win vtonstituţieTnscrie regula că
dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi
interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Remania este
parte. Alineatul următor al aceluiaşi articol precizează ca o adevărată
garanţie a respectării tezei enunţate, că dacă există neconcordanţă între
legile interne şi pactele ori tratatele privitoare la drepturile fundamentale
ale omului, la care România este parte, au prioritate reglementările
internaţionale.
130. Libertatea individuală este consacrată şi larg asigurată de
(je drepturi la efectuarea unor eventuale expertize, să ia cunoştinţă în condiţiile
art. 250 cpr.pen. de materialele de urmărire penală etc.
Aceeaşi obligaţie de a avea un rol activ, în sensul celor de mai sus, are şi
instanţa judecătorească. De exemplu, în conformitate cu art. 320 cpr.pen.
preşedintele completului explică persoanei vătămate că se poate constitui
parte civilă sau că poate participa în proces ca parte vătămată. în practică, s-a
admis recursul pentru că prima instanţă nu a îndrumat părţile în legătură cu
posibilităţile de recuperare a cheltuielilor judiciare . De asemenea, s-a admis
recursul extraordinar întrucît partea civilă neasistată de apărător nu a fost
îndrumată de instanţă să ceară introducerea în cauză a comitentului, pentru a
răspunde ca parte civilmente responsabilă de daunele cauzate de prepusul
său .
§ 5. Principiul garantării libertăţii persoanei
129. Libertatea persoanei reprezintă o valoare socială de a cărei
importanţă dreptul roruâraese-este adînc pătruns, normele legale asigurînd o
consecventă realitate a acestora, iar organele judiciare avînd obligaţia
respectării întocmai a tuturor dispoziţiilor referitoare la realizarea ei.
Libertatea persoanei face parte din drepturile fundamentale ale
omului. Acestea, după cum s-a arătat în doctrina contemporană, sînt drepturi
subiective şi indispensabile pentru libera dezvoltarea a personalităţii
umane, care sînt înscrise şi garantate de norme avînd o deosebită valoare
juridică (declaraţii de drepturi, constituţii, alte legi fundamentale) .
Preocuparea pentru asigurarea libertăţii persoanei trece peste limitele
teritoriale ale unui stat, motiv pentru care acest drept fundamental este
ocrotit în mod special de foarte numeroase documente internaţionale .
Importanţa acestor documente este atît de mare încît legislaţiile interne
ale statelor care respectă drepturile şi libertăţile omului se aliniază de
regulă la normele unanim admise pe plan internaţional.
77 Neprocedînd astfel instanţa nu a manifestat rol activ, aşa cum s-a hotărît constant în practica
judiciară.
78 Trib.Suprem, sect.pen., dec. nr. 905/1982, CD. 1982, p. 299-300.
79 Trib.Suprem, sect.pen. dec. nr. 1277/1985 (nepublicată).
Vezi, Î.MURARU, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Naturismului,
Bucureşti, 1991, p. 56-57.
Vezi, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, (1948); Convenţia Europeană
asupra Drepturilor Omului (1959); Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi
Cooperare din Europa (Helsinki, 1975); Documentul final al Reuniunii de la Viena al
reprezentanţilor statelor participante la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în
Europa (1989), ş.a.
101
numeroasele
dispoziţii pe care Constituţia le cuprinde «tartr-23-. în acest context se arată
că
reţinerea sau arestarea unei persoane sînt permise numai în cazurile şi
modalităţile indicate de lege.
Reţinerea fiind privaţiunea de libertate cea mai scurtă nu poate depăşi
ca durată 24 de ore, iar arestarea care are loc exclusiv în temeiul unui
mandat emis de magistrat poate priva de libertate o persoană pînă la 30
de zile, orice prelungire peste această limită fiind posibilă numai pe baza
aprobării unei instanţe de judecată.
 Art. 23 alin. 5 din Constituţie se referă la dreptul celui privat de
libertate de a cunoaşte exact motivele măsurilor luate faţă de persoana sa.
De aceea, se prevede că celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la
cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau arestării.
Cum orice măsură de prevenţie este legată de săvîrşirea unei infracţiuni,
învinuirea pentru care urmează să fie tras la răspundere penală i se aduce
la cunoştinţă celui în cauză, în cel mai scurt termen, numai în prezenţa
unui avocat ales sau numit din oficiu.
Persoanele arestate preventiv care îndeplinesc condiţiile legale pot cere
punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune (art. 23-
alin. 7). Pentru a evita menţinerea stării de privaţiune a libertăţii peste
limitele legale, Constituţia obligă organele judiciare la eliberarea celui
reţinut sau >
arestat, dacă au dispărut motivele care justifică luarea măsurilor de prevenţie.
| parte există alte norme care asigură dreptul la viaţă, la integritatea fizică şi
i
131. în literatura juridică de specialitate anterioară actualei
Constituţii,
(datorită şi modului mai puţin clar al redactării fostului art. 31 din
Constituţia
anului 1965) s-au dat inviolabilităţii persoanei sensuri diferite, uneori mai
largi
decît cele anume determinate de legea fundamentală.
102
fi reţinută sau arestată şi nici nu poate fi supusă vreunei forme de
restrîngere a libertăţii decît în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
Toate aceste cazuri şi condiţii vor fi examinate detaliat cu ocazia
studiului consacrat măsurilor de prevenţie, ca unele dintre măsurile cele
mai importante şi severe care se iau în cadrul procesului penal.
Pentru a evita posibilitatea unor abuzuri şi pentru a da dreptul
persoanei care consideră că faţă de ea s-a luat o măsură ilegală de
privaţiune a libertăţii legea permite celui interesat să se adreseze instanţei
competente în tot cursul procesului penal.
Dincolo de posibilitatea contestării legalităţii măsurii de prevenţie,
orice persoană faţă de care s-a luat ilegal o asemenea măsură are dreptul în
condiţiile prevăzute de lege , la repararea pagubei suferite (art. 5 alin.
Unii au considerat că inviolabilitatea persoanei trebuie înţeleasă în
sensul respectării integrităţii fizice, psihice sau morale a persoanei . Alţii au
integrat -n această sferă dreptul la viaţă şi la integritatea corporală .
Opus acestor luări de poziţii s-a precizat, chiar înainte de actuala Con-
stituţie, că normele legii fundamentale apărau persoana în primul rînd
împotriva violării libertăţii fizice. Corect s-a argumentat de anumiţi autori
că depăşirea sferei libertăţii fizice a persoanei ar include în conţinutul
inviolabilităţii persoanei conţinutul concret al altor libertăţi (a conştiinţei,
a cuvîntului, a presei etc.) .
Faţă de actuala redactare a normelor constituţionale înscrise sub
marginalul "Libertatea individuală" aceste nelămuriri nu se mai ridică,
pentru că pe de o parte, conţinutul art. 23 dă foarte multe detalii care
evident se referă la starea de libertate fizică a persoanei, toate trimiterile la
reţinere, arestare, durata acestora, organele care le dispun, eliberarea
obligatorie a celor privaţi de libertate, liberare provizorie etc, pe de altă
psihică a persoanei şi care sînt prevăzute în art. 22.
132. Principiile generale înscrise în a*t»^3-dtn-Constituţie sînt preluate
şi dezvoltate de Codul de procedură penală tn-arfc~§-,-mai ales din punctul
de vedere al garantării libertăţii, ţinînd seama că majoritatea aspectelor legale
care permit organului de stat să intervină faţă de libertatea persoanei, se
regăsesc în cadrul activităţii judiciare penale.
în prezent art. 5 c.pr.pen. are redactarea dată codului prin modificarea
adusă de către Legea nr. 32/1990, publicată în M.Of. nr.128 din 17
noiembrie 1990. în conformitate cu această dispoziţie libertatea persoanei
urmează să fie asigurată pe întreg parcursul procesului penal (art. 5 alin. 1).
Dacă o cauză penală se află în curs de urmărire penală, în faza judecăţii,
(indiferent că este cazul unei judecări în primă instanţă ori a unei căi de
atac) ori chiar în curs de punere în executare a hotărîrii, măsurile de
prevenţie privative de libertate luate cu titlu procesual nu pot fi dispuse
sau menţinute decît în condiţiile codului de procedură penală şi în limitele
generale restrictive ale Constituţiei. Faţă de redactarea iniţială a art. 5
c.pr.pen. actuala reglementare a extins substanţial garanţiile legale ale
libertăţii persoanei făcînd în continuare numeroase precizări. Astfel, se
menţionează expres că nici o persoană nu poate
°2 Vezi, E.FERARU, Inviolabilitatea persoanei, atribut esenţial al dreptului de
libertate,
R.R.D. nr. 2/1967, p. 6. °3 Vezi, N.PR1ŞCÂ, Dreptul constituţional,
Tip.Univ.Buc, 1969, p. 249. 84 IMURARU, Curs de drept constituţional,
Tip.Univ.Bucureşti, 1976, p. 369.
40).
Intrucît starea de libertate a persoanei este cea firească, codul a învederat regula
că în cadrul procesului penal trebuie să existe modalităţi şi forme, care să permită
persoanei arestate să ceară şi să obţină, dacă condiţiile legale sînt întrunite, punerea
în libertate provizorie fie sub control judiciar, fie pe cauţiune (art. 5 alin. 5).
133. Garanţiile libertăţii persoanei. Numărul şi diversitatea garanţiilor
care asigură libertatea persoanei în procesul penal este foarte mare, putînd fi
grupate în cîteva aspecte semnificative.
a) Cazurile şi condiţiile generale ale luării măsurilor de prevenţie sînt strict
enumerate şi explicate de lege, în aşa fel încît nimănui să nu i se poată restrînge
libertatea decît în împrejurările prevăzute şi prescrise limitativ. Un
asemenea cadru bine, determinat completînd dispoziţiile art. 23 din
Constituţie se află în art. 136,143> 145,146 şi 148 c.pr.pen.
b) Măsurile de prevenţie intră în atribuţiile celor mai calificate'
organe judiciare. Măsurile de prevenţie, cu excepţia reţinerii care poate fi
luată şi de organele de cercetare penală, se dispun exclusiv de magistrat
(judecător sau procuror).
c) Durata măsurilor de prevenţie este diversificată în funcţie de caracterul
lor restrictiv existînd o limitare destul de scurtă în timp a acestora. Reţinerea nu
poate depăşi 24 de ore, arestarea învinuitului 5 zile, iar obligarea de a nu părăsi
localitatea 30 de zile. Numai în cazul arestării inculpatului subzistă
posibilitatea depăşirii duratei iniţiale, fiecare prelungire fiind tot de cel mult
30 de zile.
d) Existenţa unui mecanism de realizare a privaţiunii de libertate
limitat de anumite forme procesuale, determină o eficienţă sporită în
aplicarea prin-
85 Vezi, art. 504-507 cpr.pen.
Consecinţa pe planul represiunii penale a aderării României la
amintita Convenţie a fost modificarea atît a Codului penal cît şi a Codului
de procedură penală. Modificările legislative au intervenit în baza Legii
nr. 20/1990 .
135. Sub aspectul legii penale importanţă are incriminarea pe care o
cjpiului legalităţii impunînd cea mai mare atenţie în modul în care
organele judiciare urmează să procedeze la luarea măsurilor de
prevenţie.
e) Pentru a nu parcurge procesul penal în stare de arest, inculpatul
privat de libertate care îndeplineşte anumite condiţii legale poate fi pus în
libertate provizorie.
f) Posibilitatea menţinerii măsurilor de prevenţie este înlăturată, cînd nu
mai sînt întrunite temeiurile care le justifică precum şi atunci cînd aceste
temeiuri s-au schimbat. Alături de înlocuirea şi revocarea măsurilor de
prevenţie norma procesual penală a prevăzut şi numeroase cazuri în care
acestea încetează de drept.
§ 6. Principiul respectării demnităţii umane
134. ©H^amrri^99principiul respectării demnităţii umane este înscris
expres printre principiile fundamentale ale codului de procedură penală ,
priiu^ intercalarea unej norme supjjmeşfare după art. 5 din redactarea
anterioară.
Actual^ajt^^îwevede ci orice persoană care se află în curs de
urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii
umane. Supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu cruzime,
inumane sau degradante este pedepsită prin lege.
Consacrarea expresă a acestui principiu ca regulă de bază a
procesului penal reprezintă o consecinţă atît a normelor constituţionale,
cît şi a celor înscrise în Convenţiile internaţionale la care Romama este
parte.
înscrierea în codul de procedură penală a unei reguli fundamentale care
să oblige organul judiciar, ca în cadrul activităţii judiciare, să aibă o
atitudine de respect faţă de demnitatea oricărei persoane implicate în
cauză este în primul rînd un reflex al dreptului persoanei la integritate
fizică şi psihică, aşa cum se înscrie acest drept în art. 2^ alin. 1 din
Constituţie. Tot Constituţia mai precizează că nimeni nu poate fi supus
torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman sau degradant
(art. 2# alin. 2).
Obligaţiile asumate de România pe plan internaţional, mai ales pe
linia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, amplifică
necesitatea ca normele dreptului intern să se alinieze reglementărilor
internaţionale.
în speţă este vorba de Convenţia adoptată la New York în 1984
împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane
sau degradante. Xara noastţă a aderat la acest document prin Legea nr.
19/1990 .
86 Vezi, Legea nr. 32/1990, publicată în M.Of. nr. 128 din 17 noiembrie 1990.
87 Legea nr. 19/1990 s-a publicat în M.Of.,nr.ll2 din 10 octombrie 1990.
105
dă infracţiunii de "tortură" art. 267 C.pen. Noţiunea de tortură aşa cum a
fost preluată din conţinutul convenţiei amintite are numeroase implicaţii
legate de activitatea judiciară. Pentru acest motiv evocăm infracţiunea aşa
cum o sancţionează Codul penal.
Tortura este fapta prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o
durere sau suferinţe puternice, fizice ori psihice, îndeosebi cu scopul de a
obţine de la această persoană sau de la o terţă persoană informaţii sau
mărturisiri, de a intimida sau de a face presiuni asupra ei, ori de a intimida
sau de a face presiuni asupra unei terţe persoane, sau pentru oricare alt
motiv bazat pe o formă de discriminare indiferent care ar fi, atunci cînd o
asemenea durere sau astfel de suferinţe sînt aplicate de către un agent al
autorităţii publice sau de orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial
sau la instigarea ori cu consimţămîntul expres sau tacit a unor asemenea
persoane.
în legătură cu infracţiunea de tortură legea penală mai face
următoarele precizări:
- nici o împrejurare excepţională (stare de război sau de ameninţare
cu războiul, de instabilitate politică, ordinul superiorului sau a autorităţii
publice) nu poate fi invocată pentru a justifica tortura;
- nu constituie infracţiune de tortură cînd durerea sau suferinţele
provocate de faptele arătate mai sus rezultă exclusiv din
136.
C^ sancţiuni legale sau sînt inerente acestora.
Pe plan procesual este de reţinut că infracţiunea de
tortură prevăzută în art. 267 C.pen. a fost dată în competenţa de judecată
a tribunalului judeţean , ţinînd seama de gravitatea faptelor respective.
Principala consecinţă procesuală care produce importante implicaţii
în legătură cu acest principiu rămîne teza înscrisă în art. 5 c.pr.pen.
într-o urmărire penală sau judecată relativ foarte rar se ajunge la
asemenea atitudini sau fapte din partea organelor judiciare care să se înscrie
în elementele constitutive ale infracţiunii de tortură. în schimb, ceea ce
devine hotărîtor pentru conduita organelor judiciare, mai ales în legătură cu
relaţia acestora faţă
88 Legea nr. 20/1990 este publicată tot în M.Of. nr.l 12 din 10 octombrie 1990.
89 Legea nr. 20 /1990 a modificat şi art. 27 pct. 1 lit. a, c.pr.pen. referitoare la
competenţa tribunalului judeţean.
morală şi juridică, dar şi necesităţii de a evita erorile şi de a realiza o
justiţie cît mai eficace .
138. Dreptul de apărare este consacrat în toate normele legale
moderne, întrucît de mult a fost repudiată în concepţiile contemporane
arhaica dilemă sofistică prin care se nega necesitatea apărării pornindu-
se de la aprecierea greşită că: sau acuzatul e nevinovat şi atunci nu are
nevoia unui apărător, ori e vinovat şi atunci apărarea sa nu mai e
necesară.
în concepţia juridică a secolelor XVIII şi XIX dreptul la apărare a
fost considerat ca un drept natural inerent personei umane . Fără a se
de învinuit sau inculpat, este că acesta trebuie tratat cu întreg respectul
demnităţii sale umane.
Chiar fără a se înscrie expres în cod principiul respectării demnităţii
umane existau pînă la inserarea art. 5 numeroase norme procesual penal
care, direct sau indirect, contribuiau la aceasta. Pot fi date ca exemple în
sensul celor menţionate dispoziţiile art. 68 alin. 1 c.pr.pen. care interzic
întrebuinţarea de violenţe, ameninţări sau alte mijloace de constrîngere,
respectiv promisiuni sau îndemnuri în scopul obţinerii de probe. La fel,
norme cum sînt cele referitoare la suspendarea urmăririi penale (art. 239 -
241) şi suspendarea judecăţii (art. 303) ori cele referitoare la amînarea sau
întreruperea executării închisorii (art. 453 şi 455) nu au în vedere exclusiv
aspecte legate de buna desfăşurare a procedurii sau garantarea dreptului
de apărare în mod indirect contribuind şi la respectarea demnităţii
umane.
ncipiul garantării dreptului de apărare
137. Exercitarea acţiunii penale împotriva unei persoane atrage
consecinţe, avînd drept urmare tragerea la răspundere penală şi aplicarea
de pedepse. Interesul general şi al fiecărei persoane în parte este ca să fie
supuşi acestui tratament juridic numai cei vinovaţi şi numai în măsura
gravităţii faptelor săvîrşite. Nici o persoană nevinovată nu trebuie
condamnată şi de asemenea nici un vinovat nu trebuie să sufere rigorile
legii penale în măsură mai mare decît se cuvine.
Pornind de la această idee plină de umanism, procesul penal cunoaşte
ca regulă de bază principiul garantării dreptului de apărare .
Ideea dreptului la apărare este adînc ancorată în mentalitatea juridică,
rădăcinile sale regăsindu-se în cele mai vechi timpuri. Urme serioase ale
acestui drept se regăsesc încă în dreptul roman, care înscria regula că
nimeni nu poate fi judecat, în anumite condiţii nici măcar sclavul, fără a
fi apărat .
Respectul dreptului de apărare se impune de o manieră absolută pentru
că în felul acesta se răspunde nu numai unei exigenţe imperioase de
corectivitate
"O Dreptul de apărare se realizează nu numai în procesul penal ci în orice procedură
judiciară, chiar în materie contravenţională existînd dispoziţii legale care fac referire
expres la aspecte ale dreptului de apărare. Astfel, Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea
faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice,
publicată în M.Of., nr. 196 din 27 septembrie 1991, prevede că persoana contravenientă,
dacă este arestată, i se asigură asistenţa juridică necesară în condiţiile legii.
91
MICHEL FRANCHIMONT, ANN JACOBS, ADRIEN MASSET, Manuel de
procedura penale, Ed. Collection Scientifique de la Faculte de droit, Liege, 1989, p.
803.
^..........,., ..,.__,.,_„,„_...., 107.........................................,........ .......i-....-..-.....—....-....
nega importanţa covîrşitoare a dreptului la apărare pentru persoana
umană, în teoriile moderne contemporane s-au abandonat referirile la aşa-
numitul drept natural, considerîndu-se pe bună dreptate că dreptul la
apărare constituie un principiu juridic general inerent ordinii de drept şi
fără de care ordinea democratică instaurată într-un stat de drept nu se poate
concepe .
Aceste consideraţii au făcut ca problematica dreptului de apărare să fie
abordată în majoritatea legislaţiilor interne în primul rînd în normele con-
stituţionale (codurile de procedură şi celelalte legi detaliind numai aspectele
concrete ale acestui drşpt).
întrucît dreptul la apărare nu a fost considerat în doctrina modernă un
simplu drept cu implicaţii şi rezonanţe exclusiv judiciare, ci un
principiu inerent ordinii de drept care se aliniază concepţiei
contemporane asupra drepturilor omului, el a fost înscris în multe norme
de drept internaţional. Din evocarea acestor documente nu poate lipsi
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948) şi Convenţia
Europeană asupra Drepturilor Omului (1959).
Astfel, din art. 6 al Convenţiei Europene rezultă că beneficiază de
dreptul la apărare orice persoană care este supusă statuării în mod public
în legătură cu o cauză judiciară, relativă la contestarea unor drepturi sau
obligaţii cu caracter civil, respectiv în legătură cu temeinicia unei
acuzări în materie penală. în virtutea unei asemenea ample prevederi se
bucură de dreptul la apărare orice persoană, indiferent de apartenenţa sa ia
o cetăţenie, atunci cînd este dedusă jurisdicţiei oricărui stat .
92 WJ.GANSHOF van der MEERSCH, Le droit de ia defense, un principe general de
droit, in Melanges J.Dabin, Bruxelles, 1963, p. 599.
93 FAUST1N HELIE, Trăite de l'instruction criminelle, Ed.Dalloz, Paris, 1863, § 614.
94 J.G.RENAULD, Les droits de l'homme au regard de la theorie generale du droit,
Journal de Tribunaux, Bruxelles, 1965, p. 417.
95 F.STRYCKMANS, La Commission europeenne des droits de l'homme et le
proces equitable, Journal des Tribunaux, 1966, p. 536.
108
potrivit normelor care reglementează cheltuielile judiciare (vezi art. 189-
193 c.pr.pen.).
Lipsa reală a mijloacelor materiale nu trebuie să constituie o piedică
în realizarea dreptului de apărare, motiv pentru care în normele privind
organizarea şi funcjionarea avocaturii există dispoziţiile care se referă
la acoperirea drepturilor băneşti cuvenite avocatului, atunci cînd acesta
este desemnat din oficiu şi partea nu-1 poate plăti.
Motive temeinice de protecţie socială determină, de lege ferenda,
propunerea ca în art. 5 c.pr.pen. să se insereze teza că lipsa mijloacelor
139. Baza dreptului de apărare în legislaţia internă romfinăse
găseşte în dispoziţiile art. 24^din Constituţie, reluate şi în art. 7 din
Legea pentru (gganizare.a4udecăterească. Aceste norme consfinţesc în
primul rînd faptul că dreptul de apărare este garantat, pentru ca în
continuare să precizeze că în tot cursul procesului penal părţile au dreptul
să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu ori reprezentate de
un apărător.
Fiind unul din principiile fundamentale ale procesului penal garantarea
dreptului de apărare a fost înscris şi în art.f#jc.pr.pen., care în actuala sa
redactare are un conţinut evident sporit faţă de modul anterior de
exprimare. Coroborînd normele constituţionale cu cele ale codului apare
limpede voinţa legiuitorului de a da un spor de substanţă îndeosebi acelor
aspecte care asigură, garanţiile dreptului de apărare.'
Ş; Art] ţ> alin. Jusi.alin.i4* c.pr.pen. reiai| ideea constituţională că dreptul
de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot
cursul procesului penal, oricare avînd dreptul să fie asistată de apărător
în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, fără a se face deosebiri între
fazele sau momentele cqncrete în care s-ar găsi procesul penal.
Tot art. $ c.pr.pen. mai precizează expres că organele judiciare sînt
obligate: să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în
condiţiile prevăzute de lege şi să administreze probele necesare în
apărare (alin. 2); să încunoştinţeze pe învinuit sau inculpat despre fapta
pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure
posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării (alin. 3)7 .
Asistenţa juridică fiind una din componentele cele mai importante ale
dreptului de apărare, la care însăşi Constituţia face referire, art*-&-alin.J>
cpr.pen. prevede că învinuitul sau inculpatul trebuie încunoştinţat, încă
înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un
apărător, consemnarea că organul judiciar a realizat această obligaţie
făcîndu-se chiar în procesul verbal de ascultare. Dacă învinuitul sau
inculpatul nu are apărător ales, dar se află în ipotezele în care asistenţa sa
juridică este obligatorie, sarcina îndeplinirii cerinţelor legii revine tot
organelor judiciare, care vor fi ţinute să ia toate măsurile pentru ca cel în
cauză să fie asistat de un apărător.
140..Activitatea de asistenţă juridică desfăşurată de apărător urmează
a fi retribuită de părţile cărora această asistenţă se acordă. Sumele plătite
de cei care beneficiază de asistenţa avocatului sînt avansate de părţi şi
apoi suportate
96 Art. 6 c.pr.pen. a fost modificat faţă de redactarea iniţială prin Legea nr. 32/1990,
publicată în M.Of. nr. 128 din 17 noiembrie 199/).
109
băneşti de acoperire a retribuţiei avocatului să nu constituie o piedică în
realizarea neîngrădită a acestui drept atît de cel avut cît şi de persoanele cu
situaţie materială precară. Legea trebuie să stipuleze evident în mod exact
cine şi îr ce condiţii suportă plata sumelor cuvenite avocatului pentru
activitatea depusă.
Inechitatea care poate apare între cei bogaţi şi cei fără mijloace
materiale a fost de multă vreme şi constant semnalată de mai mulţi autori
care permanent au pledat în favoarea unor măsuri de protecţie socială şi în
această materie, sărăcia neurmînd să constituie un motiv de inegalitate a
persoanelor în faţa legii sau să ducă la ;imposibilitatea realizării
drepturilor procesuale şi îndeosebi a dreptului de apărare .
141. Dreptul de apărare este un drept complex. Este eronată şi
simplistă părerea care reduce dreptul de apărare numai la obţinerea de
asistenţă juridică din partea unui apărător calificat. Dreptul de a folosi
serviciile unui apărător, deşi reprezintă o componentă importantă, nu
epuizează conţinutul dreptului de apărare.
Dreptul de apărare se manifestă sub următoarele aspecte principale:
97 Iată cîteva opinii în acest sens: Rene Garraud şi Pierre Garraud referindu-se la
asistenţa avocatului arată că aceasta "profită mai cu seamă inculpaţilor avuţi care pot
plăti un avocat experimentat" (Trăite theorique et practique d'instruction criminelle,
voi. III, Recueil Sirey, Paris, 1928, nr. 767). Apreciind situaţiile din ţara noastră de la
începuturile acestui veac I.TANOVICEANU scria: "Actualmente apare o inegalitate
între apărarea bogatului care este foarte meşteşugită şi a săracului care uneori se
înfăţişează ca o apărare de rechiziţiune", (op.cit, voi. IV, p. 595). Examinînd
procesul penal anglo-saxon MfTTERMAYER, cu peste un veac în urmă, constata
referitor la asistarea de către un apărător: "că numai acuzatul care are oarecare avere
poate să se folosească plenar de această facultate. Nu este destul de îngrijită de lege
apărarea săracului" (Trăite de la procedura criminelle en Angletere, Paris, 1868, p.
207).
98 Literatura de specialitate occidentală cea mai recentă se aliniază aceloraşi concepţii
pornind îndeosebi de la referirile exprese pe care multe documente internaţionale le
fac privitor la asistenţa gratuită de către apărător a persoanelor lipsite de mijloace
materiale (vezi, M.FRANCHIMONT, ş.a., op.cit, p. 839; Hotărirea Curţii europene
în afacerea ARTICO din 13 mai 1980, Journal des Tribunaux, 1980, p. 547 etc).
110
a) Dreptul de apărare este garantat în tot cursul procesului;
sublinierea
legală este importantă pentru a atrage atenţia că acest principiu nu este de
parţială
aplicabilitate, întrucît nici o fază a procesului penal nu se poate înfăptui fără
o b) Dreptul de apărare este garantat tuturor părţilor, indiferent de
realizare consecventă şi corespunzătoare a dreptului de apărare.
Există desigur unele particularităţi în ce priveşte realizarea concretă a
acestui drept în diversele faze ale procesului penal. De pildă, asistenţa
a) Partea are dreptul să-şi apere singură interesele legale; partea nu
este obligată, de regulă să aibă un apărător, făcînd excepţie la aceasta
cauzele cu apărare obligatorie. Partea are la îndemînă o serie de drepturi
şi garanţii procesuale care îi permit să se apere prin mijloace proprii .
învinuitul sau inculpatul are dreptul să cunoască în faza de urmărire
învinuirea şi conţinutul materialelor de urmărire penală, să propună ad-
ministrarea de probe şi să se plîngă împotriva actelor de urmărire penală,
să recuze organele de urmărire penală etc; în faza de judecată inculpatul
are dreptul de a fi ascultat, posibilitatea să dea explicaţii cu privire la
învinuirile ce i se aduc, să ceară administrarea unor probe, să ia cuvîntul la
dezbateri şi să pună concluzii în cauză, poate folosi căile de atac împotriva
hotărîrii pronunţate etc. Practica judiciară a decis constant că încălcarea
drepturilor esenţiale ale inculpatului de a fi chemat la judecată, de a i se da
Cuvîntul în apărare, de a-şi dovedi nevinovăţia, reprezintă nesocotiri ale
dreptului de apărare.
b) Organul judiciar este obligat să aibă în vedere din oficiu toate
aspectele care sînt în favoarea părţii, aceasta decurgînd din rolul său
activ care se manifestă independent de activitatea sau poziţia părţilor.
în vederea aflării adevărului şi a tragerii la răspundere penală numai a
celor vinovaţi, organul judiciar trebuie să administreze din oficiu probele
care vin în apărarea inculpatului, chiar dacă acesta nu le propune sau
chiar împotriva voinţei lui. Organul nu trebuie să aştepte iniţiativele
inculpatului pentru a aduna un asemenea material, nu trebuie să-1 lase pe
inculpat să se apere "cum se pricepe" şi "dacă se pricepe" ci să-1
îndrume
c) Partea are dreptul la asistenţă juridică; îndrumarea şi ajutarea
părţii de către o persoană cu calificare juridică şi profesională
corespunzătoare sporesc la maximum posibilităţile de realizare a
drepturilorşi intereselor legale ale părţilor în procesul penal. Faptul că în
anumite situaţii apărarea este obligatorie reprezintă o garanţie care evită
ca soluţionarea cauzei să se înfăptuiască fără contribuţia competentă şi
activă a apărătorului.
142. Din reglementarea generală dată principiului garantării
dreptului de apărare prin dispoziţiile fundamentale mai sus arătate
rezultă următoarele caracteristici:
99 Acest aspect este cunoscut şi sub denumirea de apărare materială sau autoapărare,
spre a o deosebi de apărarea formală realizată de avocat şi intitulată de unii apărare
tehnică sau profesională (vezi, GIOVANI LEONE, Diritto procesuale penale, Ed.
VII, Neapole, 1968, p. 204).
100 S.KAHANE,op.cit,p.204.
111
juridică nu poate avea în mod obiectiv aceeaşi concretizare în faza de
urmărire ca la judecată, particularităţile fazei de urmărire penală fiind
subliniate pe larg în literatura de specialitate . S-a precizat de asemenea
că în acest domeniu subzistă încă numeroase posibilităţi de perfecţionare
a legislaţiei
poziţia lor procesuală părţile sînt ocrotite în egală măsură în ceea ce
priveşte posibilitatea apărării drepturilor şi intereselor legale. întrucît
figura centrală a procesului penal este învinuitul sau inculpatul dreptul de
apărare prezintă ceie mai ample aspecte tocmai în legătură cu această
parte.
c) Dreptul de apărare se realizează prin multiple modalităţi; prin-
cipalele modalităţi de asigurare ale dreptului de apărare se înfăptuiesc
prin modul cum sînt organizate şi funcţionează instanţele judecătoreşti,
prin dispoziţiile procedurale prevăzute de lege şi prin asistenţa juridică.
143. Modul de organizare şi funcţionare a instanţelor judecătoreşti
asigu* o consecventă realizare a dreptului de apărare prin ierarhizarea
acestora în a: fel încît să garanteze realizarea gradelor de jurisdicţie şi
posibilitatea folosii neîngrădite a căilor de atac, precum şi prin
reglementarea competenţei în aşa fel încît să asigure accesul larg al
justiţiabililor la instanţe.
Ierarhizarea instanţelor pe maîmulte trepte asigură posibilitatea
exercitării căilor de atac în toate cauzele penale. Nici o hotărîre
pronunţată în primă instanţă nu este exceptată de la posibilitatea atacării
cu recurs, calea de atac ducînd la judecarea cauzei la o instanţă
superioară.
Dreptul de apărare se realizează cu atît mai uşor cu cît modul de
organizare şi funcţionare al instanţelor permite acces mai larg justiţiabililor.
Modul în care este reglementată competenţa instanţelor penale are în
vedere aceasta. Instanţele care reprezintă veriga de bază a organizării au
cea mai largă com-
101 Vezi, I. ADRIAN TEODORESCU, II. THEODOR PETRESCU, Asigurarea
asistenţei juridice obligatorii in cursul urmăririi penale, R.R.D. nr. 7/1971, p. 82-89;
ION PORA Modul în care se exercită dreptul la asistenţă juridică obligatorie în tot
cursul urmăririi penale, R.R.D. nr. 9/1971, p. 91-99; V.RAMUREANU, Asistenţa
juridică a învinuitului sau inculpatului în faza de urmărire penală, R.R.D. nr. 7/1972,
p. 23-3S.
102 Vezi, N.VOLONCIU, I.CARTIANU, Propuneri în legătură cu perfecţionarea
legislaţiei procesual penale privind dreptul de apărare, R.R.D. nr. 12/1977, p. 22-24.
112
108
trebuie să aibă un rol activ ; în caz de schimbare a încadrării juridice
instanţa este obligată să pună în discuţia părţilor aceasta, inculpatul avînd
dreptul de a cere amînarea judecăţii pentru a-şi pregăti apărarea (art.
334)
145. Asistenţa juridică reprezintă una dintre cele mai importante
modalităţi prin care se realizează dreptul de apărare. Legea oferă
posibilitatea asistenţei juridice tuturor părţilor.
învinuitul sau inculpatul are dreptul de a fi asistat de un apărător. în
cazurile prevăzute de artr47i «.pr.pen. apărarea este obligatorie. Măsura
oetenţă. Cu cît instanţele sînt mai înalte, competenţa lor de judecată în
primă instanţă se îngustează.
Dreptul de apărare este garantat organizatoric şi prin independenţa şi
^parţialitatea instanţei judecătoreşti care soluţionează cauza. Sub acest
aspect prima cerinţă pentru o apărare eficientă este ca partea să nu compară
în faţa unei instanţe excepţionale , întrucît într-o societate democratică o
condiţie fundamentală a independenţei oricărei judecăţi este ca aceasta să
se desfăşoare în faţa organelor stabilite de lege în mod obişnuit
144. Dispoziţiile procedurale care se referă la asigurarea dreptului de
apărare sînt foarte numeroase, fiind de menţionat următoarele aspecte
mai semnificative:
- organul de urmărire penală adună probele atît în favoarea cît şi în
defavoarea învinuitului sau inculpatului (art. 202 alin. 1); organul de
urmărire este obligat să explice învinuitului sau inculpatului precum şi
celorlalte părţi drepturile lor procesuale (art. 202 alin. 3); în urmăririle cu
acţiune penală pusă în mişcare trebuie să se procedeze la prezentarea
materialului de urmărire penală (art. 250); în celelalte cauze, la terminarea
cercetării organul de urmărire este obligat să cheme pe învinuit, să-i aducă
la cunoştinţă învinuirea, să-1 asculte din nou, întrebîndu-1 dacă are noi
mijloace de apărare (art. 255) etc;
- în faza judecăţii toate părţile trebuie înştiinţate asupra datei şi
locului judecăţii, instanţa avînd obligaţia citării părţilor (art. 191 şi 319);
necitarea în conformitate cu legea obligă instanţa să dispună amînarea
judecăţii ; în vederea apărării drepturilor părţile se pot prezenta la judecată
chiar dacă nu au fost citate sau nu au primit citaţia (art. 297); judecata nu
poate avea loc decît în prezenţa inculpatului, cînd acesta se află arestat
(art. 314); instanţa este obligată cu ocazia judecăţii să-1 asculte pe
inculpat (art. 323) ; instanţa este obligată să dea cuvîntul tuturor părţilor,
neacordarea cuvîntului constituind o violare a dreptului de apărare; cu
ocazia dezbaterilor preşedintele poate da cuvîntul părţilor în replică (art.
340); în urma dezbaterilor inculpatului urmează a i se acorda ultimul
cuvînt ca o manifestare a posibilităţilor sale de apărare ; părţile au dreptul,
pentru o mai largă explicare a punctului lor de vedere, să depună concluzii
scrise (art. 342); în administrarea probelor instanţa
103 Vezi, A.KOHL, Implications de l'art 6 de la Convention europeenne des droits de
l'homme en procedure penale, Journal des Tribunaux, 1988, p. 433.
104 M.FRANCHIMONT, ş.a., op.cit, p. 828.
W5 Trib. jud.IIfov, dec.pen. nr. 152/1979, R.R.D; nr. 3/1980, p. 70.
106 Trib.jud. Hunedoara, dec.pen. nr. 855/1983, R.R.D. nr. 10/1983, p. 77.
!Q7 Trib. Suprem, secţ.pen., dec. nr. 2669/1976, R.R.D. nr. 10/1977, p. 63.
113
este menită să garanteze dreptul de apărare a inculpatului evitînd riscul
rezolvării cauzei penale fără sfatul şi sprijinul unui apărător calificat.
Cînd asistenţa juridică este obligatorie, inculpatul nu poate fi judecat în
lipsa apărătorului . Dispoziţiile referitoare la asistarea inculpatului de
către un apărător sînt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 197
c.pr.pen.). Dacă asistenţa juridică este obligatorie, în cazul cînd inculpatul
nu şi-a ales un apărător, se iau măsuri pentru desemnarea unui apărător
din oficiu. Aşa trebuie procedat chiar dacă inculpatul declară în instanţă
că nu are nevoie de apărător sau înţelege să-şi facă apărarea singur.
întrucît alegerea apărătorului este un drept al părţii, delegaţia
apărătorului desemnat din oficiu încetează la prezentarea apărătorului
 ales. Dacă la judecarea cauzei apărătorul, chiar desemnat din oficiu
lipseşte şi nu poate fi înlocuit, cauza urmează a se amîna.
\ § 8. Principiul folosirii limbii materne
146. Condiţiile democratice ale societăţii noastre presupun realizarea
procesului penal în asemenea condiţii, încît egalitatea participanţilor la această
activitate să se înfăptuiască fără nici o discriminare naţională. Admiterea
principiului folosirii limbii materne în desfăşurarea activităţii judiciare şi
înscrierea lui printre regulile de bază ale procesului penal marchează
asigurarea intereselor legitime ale tuturor etniilor din România în conformitate
cu drepturile fundamentale ale omului şi în concordanţă cu prevederile
internaţionale în materie.
Constituţia ţării consfinţeşte principiul folosirii limbii materne în art.
127. De asemenea, art. 7-şi 8 c.pr.pen. reiau şi detaliază aceste
dispoziţii.
între dispoziţiile constituţionale şi cele înscrise în Codul de
procedură penală există unele nepotriviri care obligă la interpretarea
normelor din ultimul
108 Trib. Suprem, secţ.pen., dec. nr. 4249/1971, R.R.D. nr. 6/1972, p. 157-160.
109 Trib. Suprem., sect pen., dec. nr. 2174/1974, R.R.D. nr. 6/1975, p. 70.
110 Trib. Suprem, secţ,pen-, dec. nr. 1357/1971, R.R.D. nr. 1/1972, p. 153-154.
•..........^_...,.,._*._,........_____ .^.114
\ judecată
sînt complmite m practică şi prin măsuri organizatorice în domeniul
cadreloi folosite în organele judiciare, în aşa fel încît în zonele în care
există persoane care folosesc şi altă limbă decît cea română, cunoscători
ai acestei limbi să st afle şi în Jindul organelor de urmărire penală şi de
izvor de drept în sensul alinierii lor la conţinutul prevederilor
constituţionale. La o asemenea concluzie se ajunge atît pe baza faptului
că o lege, chiar organică, aşa cum este Codul de procedură penală, nu
poate modifica norma legii fundamentale, pe de altă parte, faţă de norma
înscrisă în cod şi păstrată în redactarea sa iniţială de la 1 ianuarie 1969 art.
127 din Constituţie reprezintă o dispoziţie legală ulterioară (din 1991) şi
care în nici un caz nu se va modela după legea veche, modificată implicit
între timp.
în Constituţie se înscrie regula-generală ca în ţara noastră procedura
judiciară să se desfăşoare în limba română. în"felul acesta pentru marea
majoritate a populaţiei ţării care are ca limbă maternă pe cea română
principiul devine incident prin firea lucrurilor. De altfel, art. 127 alin. 1 şi art. 6
alin. 1 din Legea nr. 92/1992 care prescriu folosirea limbii române pentru
desfăşurarea procedurii judiciare, nu fac decît să dezvolte la un caz particular
teza înscrisă în art. 13 din Constituţie, care prevede că în România, limba
oficială este limba română.
Art. 127 alin. 2 din Constituţie face ca prin mijlocirea interpreţilor
folosirea limbii materne să devină o realitate şi pentru cei care nu vorbesc
limba română şi care se pot exprima neîngrădit într-o procedură judiciară
în acea limbă pe care o cunosc şi folosesc cel mai bine.
în conformitate cu denumirea marginală intitulată dreptul la interpret
Constituţia prevede că cetăţenii aparţinînd minorităţilor naţionale, precum
şi persoanele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a
lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi
a pune concluzii, prin interpret; în procesele penale acest drept este
asigurat în mod gratuit. Aceeaşi dispoziţie se regăseşte şi în art»^-ali«t-
2-d+n- Legea pentru organizare judecătorească.
147. Necunoaşterea limbii în care se desfăşoară activitatea procesuală
nu
poate constitui un impediment în realizarea drepturilor participanţilor la
cauza
penală. De aceea, principiul folosirii limbii materne are şi un aspect mai
individual, dar nu mai puţin important. ; , ,
în conformitate cu principiul constituţional înscris în art.'Jl^codul
precizează că părţilor care nu vorbesc limba în care se desfăşoară procesul
penal li se asigură posibilitatea de a lua cunoştinţă de piesele dosşrului,
dreptul de a vorbi în instanţă ş^i de a pune concluzii prin interpret (art. $}.
] ]■
Potrivit art. 128 c.pr.pen. cînd una din părţi sau o persoană care
urmează a fi ascultată nu cunoaşte limba română iar organul de urmărire
penală nu are Posibilitatea de a se înţelege cu aceasta, îi asigură folosirea
unui interpret. în cursul judecăţii părţile pot fi asistate şi de un interpret ales
de ele. Aceste norme
115
Dispoziţiile de mai sus sînt aplicabile şi în cazurile cînd unele
dintn înscrjsurjle aflate la dosarul cauzei sau prezentate în instanţă sînt
redactate într-o alta limbă decît cea română
148. Pornind de la documentele internaţionale referitoare la
drepturile fundamentale ale omului, în literatura şi practica judiciară
străină s-au clarificat numeroase aspecte legate de dreptul persoanei,
care datorită apartenenţei sa'e naţionale nu cunoaşte limba de desfăşurare a
procedurii judiciare, de a realiza plenar interesele legate de soluţionarea
cauzei penale.
Unii putori au legat nemijlocit principiul folosirii limbii materne de
dreptul de apărare în temeiul art. 14 § 3 din Pactul internaţional referitor la
drepturile civile şi politice în care se stabileşte dreptul inculpatului de a fi
informat asupra învinuiri' care l se aduce. Informarea trebuie făcută în cel
mai scurt timp şi într-un limbaj pe deplina înţelegere a celui în cauză.
Limbajul pe înţelesul inculpatului înseamnă evident folosirea limbii
pe care acesta o cunoaşte cel mai bine . S-a precizat însă că chiar dacă
limba oficială a procedurii judiciare coincide cu cea a inculpatului,
modul de exprimare a organului judiciar trebuie să fie de aşa natură încît
inculpatul să înţe]eagă exact şi în detaliu învinuirea . Aceasta obligă
organul judiciar, ori de cîte o" este cazul, la explicarea terminologiei de
specialitate folosite .
Dreptul de a avea un interpret pentru inculpatul care nu înţelege sau
nu foloseşt£ limba desfăşurării procedurii judiciare presupune folosirea lui
reală
111 Un exemplu în această privinţă îl ilustrează următoarea motivare a instanţei noastre
supreme:
•«rjin actele dosarului rezultă că procurorii care au efectuat urmărirea penală ca şi
membrii
c0(npletului de judecată şi procurorul de şedinţă, au cunoscut limba maghiară şi au putut
să
se înţeleagă cu inculpatul, partea civilă, apărătorii acestora şi cu martorii a căror
limbă
ma temă este maghiara. Aşa fiind, se pretinde fără temei că era necesară folosirea unui
jnţerpret, organele judiciare avînd posibilitatea de a se înţelege în limba română şi
limba
ma ghiară cu părţile şi celelalte persoane din proces (Trib. Suprem, secţ.pen., dec. nr.
1713/1980, R.R.D. nr. 6/1981, p. 84).
112 Tril'- Suprem, secţ.pen., dec. nr. 924/1970, R.R.D. nr. 7/1970, p. 84.
jţ3 pfjRACQUENE, De directewerking van net intemationaal verdraginzake
j,'0rgerrechten en politieke rechten, Rechtskundig Weekblad, 1985, col. 1563.
114 De'-nr- 8361/1978 a Corn. europ. a drepturilor omului, publicată în Jurisprudence de
Liege, Mons. et Bruxelles, 1987, p. 1439.
115 Prăjea judiciară belgiană a stabilit că nu s-a încălcat principiul dacă citaţia i-a
parvenit inculpatului în limba oficială a procedurii judiciare pe care acesta nu o cunoaşte
(Cass. bel-, decizia din 12 octombrie 1976, Pasicresie belge, Bruxelles, 1977, p. 182).
§ 2. Principiul egalităţii persoanelor în procesul penal
150. Statul de drept nu poate fi conceput decît în măsura în care
democratismul real se manifestă prin egalitatea deplină a cetăţenilor pe
toate planurile. In Constituţia României această egalitate se consacră chiar
în mai multe norme, făcîndu-se referire la diferitele aspecte în care ea se
implică.
Pentru a se fundamenta principial unitatea poporului român art. 4 din
«j integrală faţă de actele şi activităţile procedurale orale sau scrise ale
cauzei .
Cu privire k aradul de cunoaştere de către inculpat a limbii în care se
desfăşoară proceck»'" lîi vederea aplicării normelor de folosire gratuită a
interpreţilor, instanţele au sâajuat în mod constant că dreptul de apreciere al
acestui aspect revine în mod"suveran judecătorului care rezolvă fondul
cauzei
Gratuitatea folosirii interpretului este absolută dacă inculpatul nu
cunoaşte limba procedurii judiciare, indiferent de cetăţenia lui sau de
împrejurarea că este locuitor al statului în care se desfăşoară procesul şi
deci ar avea posibilitatea să cunoască (mai mult sau mai puţin) limba
respectivă
Secţiunea III
ALTE PRINCIPII ALE PROCESULUI PENAL
§ 1. Precizări introductive
149. în afara principiilor pe care codul le evocă ca reguli de bază ale
procesului penal, înscriindu-le expres în primele sale norme, doctrina
procesuală, practica judiciară şi însăşi legislaţia (dar în dispoziţii diferite
de cele avute în vedere anterior) mai consacră şi alte idei fundamentale
care pot fi considerate diriguitoare în privinţa organizării şi desfăşurării
activităţii judiciare.
Deşi aceste principii nu sînt etichetate ca atare de codul de procedură
penală, caracterul lor fundamental este greu de contestat din moment ce
unele sînt înscrise (direct sau indirect) chiar în Constituţie, ori se
desprind din ansamblul normelor procesuale şi îşi pun amprenta pe esenţa
şi spiritul întregii reglementări.
Avîndu-se în vedere opţiunile exprimate în literatura de specialitate
şi numeroasele propuneri de lege ferenda avansate în acest domeniu,
secţiunea care urmează se referă la următoarele principii: egalitatea
persoanelor în procesul penal, prezumţia de nevinovăţie, garantarea vieţii
intime, familiale şi private precum şi operativitatea.
H6 Curtea europ., 21 februarie 1984, afacerea OZTURK, seria A, voi. 73, citat în
M.FRANCHIMONT ş.a., p. 842. j'7 Cass. bel., decizia din 3 decembrie 1985,
Pasicrisie belge, Bruxelles, 1986, p. 417. "8 Curtea europeană, afacerea LUEDICKE,
decizia din 28 noiembrie 1978, Seria A, voi. 29, p. 20,
§ 48; în aceiaşi sens şi Cass bel. decizia djn 25 ianuarie 1984, Pasicresie belge, 1984, p.
577.
117
Constituţie înscrie totodată egalitatea între cetăţeni fără deosebire de rasă,
de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie,
de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială. Nici unul din
criteriile adoptate nu poate constitui un element de diferenţiere în drepturi
şi obligaţii şi cu atît mai puţin poate determina preferinţe sau
discriminări.
Explicitarea mai directă a acestei idei fundamentale rezultă din art. 16
din Constituţie în care după ce se înscrie principiul supremaţiei legii
("nimeni nu este mai presus de lege") se subliniază egalitatea tuturor
 cetăţenilor în faţa normelor juridice şi a autorităţilor publice, fără
privilegii şi fără discriminări.
Egalitatea deplină şi reală a cetăţenilor se manifestă în toate
domeniile vieţii sociale şi cu atît mai mult pe plan juridic. Egalitatea în faţa
autorităţilor presupune desigur şi egalitatea celor care compară, indiferent
în ce calitate, înaintea organelor judiciare. Egalitatea procesuală a tuturor
participanţilor în cauzele penale este o concretizare la o împrejurare
particulară a principiului constituţional care este evident mai cuprinzător.
Tezele generale constituţionale sînt explicit preluate pentru activitatea
judiciară de către art. 4 din Legea nr. 92/1992 în care se prevede că justiţia
se înfăptuieşte în mod egal pentru toate persoanele, fără a se face vreo
discriminare în sensul interdicţiilor prevăzute de legea fundamentală.
Pentru asigurarea deplină a egalităţii procesuale a persoanelor implicate
în activitatea judiciară trebuie avută în vedereşi teza înscrisă în art. 21 din
Constituţie, care fundamentează accesul liber la justiţie. Potrivit art. 21 orice
persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi
intereselor sale legitime, fără ca vreo lege să poată îngrădi exercitarea acestui
drept.
In Codul de procedură penală trebuie să existe reglementări care să
realizeze egalitatea participanţilor în cauza penală şi sub aspectul
învederat, în aşa fel încît toate persoanele să se poată în mod egal adresa
organelor judiciare şi să nu existe nici un fel de oprelişti sau discriminări
prin care să fie îngrădit accesul liber şi egal la justiţie.
118
îndeosebi după al doilea război mondial şi în lumina noilor concept
juridico-filozofice şi umanitare de unanimă consacrare în lumea civilizat
bazată pe o reală ordine de drept, prezumţia de nevinovăţie a depăşit
limitele înguste ale unei reguli judiciare implicate în materia sarcinii
probaţiunij ridieîndu-se la nivelul unui drept fără de care prerogativele
151. în procesul penal apar frecvent cazuri cînd datorită unor diverse
împrejurări tratamentul juridic este diferenţiat, fără a se aplica unele şi
aceleaşi
reguli tuturor şi în toate situaţiile. Aceste împrejurări ar putea duce la
concluzia
greşită că principiul egalităţii persoanelor în faţa legii nu s-ar aplica
integral,
0ră rezerve sau în toate procesele penale.
Pentru a nu se ajunge la concluzii nepotrivite toate situaţiile particulare
de genul celor amintite se vor explica ulterior, odată cu studiul şi analiza
instituţiilor procesuale care comportă asemenea implicaţii.
Sub aspect general, pot fi evidenţiate „însă cîteva probleme care dau
conţinut deplin principiului egalităţii persoanelor în procesul penal şi care
explică lipsa de contradicţie între această regulă fundamentală şi
eventualele reglementări diferenţiate.
Astfel, în sensul celor menţionate urmează a se reţine următoarele:
a)Desfăşurarea procesului penal se realizează de aceleaşi organe în
raport cu toate persoanele. Existenţa unei competenţe personale în
legătură cu anumiţi infractori (exemplu militari, judecători etc.) nu infirmă
acest principiu, întrucît atragerea unei competenţe în funcţie de calitatea
infractorului nu se face în mod discriminatoriu în raport cu criteriile
menţionate.
b) Procesul penal se desfăşoară pentru toate persoanele după aceleaşi
reguli procesuale. Introducerea în lege a unor proceduri speciale nu neagă
principiul. De exemplu, procedura specială aplicabilă infractorilor minori
nu constituie o discriminare, ci din contră asigură protecţie sporită acestei
categorii de infractori, oglindind valenţele umaniste ale dreptului nostru
procesual penal.
c)Părţile au aceleaşi drepturi în faţa organelor judiciare; nu există
drepturi procesuale mai numeroase - privilegii procesuale - pentru anumite
persoane şi drepturi mai restrînse - restricţii procesuale - pentru alte
persoane
§ 3. Principiul prezumţiei de nevinovăţie
152. Deşi o regulă de bază a procesului penal modern prezumţia de
nevinovăţie depăşeşte limitele stricte ale incidenţei sale judiciare
constituind
Prin implicaţii unul din drepturile fundamentale ale omului. Aceasta
justifică
'nscrierea prezumţiei de nevinovăţie în numeroase documente de drept
inter
naţional în care se consacră asemenea drepturi fundamentale aparţinînd
°ricărei persoane.
19 GR.THEODORU, Curs de drept procesual penal, - Partea generală, Univ. Al.LCuza,
Iaşi 1959, p. 124.
umane nu pot fi acceptate ca depline în concepţia juridică.
Ideea că orice persoană implicată într-o cauză penală este considerată
inocentă pînă la dovedirea vinovăţiei sale nu este de dată recentă, avînd o
vechime în gîndirea juridică de peste două veacuri.
Ca o reacţie împotriva prezumţiei de vinovăţie care a dominat multe
secole normele şi practica judiciară, ca şi doctrina juridică, încă spre sfîrşitul
secolului al XVIII-lea noua concepţie s-a conturat în anumite acte
legislative cu un conţinut revoluţionar. Este de amintit în acest sens
legislaţia Statelor Unite ale Americii, încă din timpul războiului de
independenţă, precum şi Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului (art.
9), ca principal document programatic şi de principiu al Revoluţiei
franceze de la 1789.
153. Actualmente, prezumţia de nevinovăţie este înscrisă pe plan
internaţional în art. 11 a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului
(document al O.N.U. din 1948), în art. 6 §2 al Convenţiei europene de
apărare a drepturilor omului (1959), în art. 14.2 al Pactului internaţional
asupra drepturilor civile şi politice (1966) şi altele1 .
Importanţa prezumţiei de nevinovăţie consacrată ca un drept uman
fundamental a determinat pe legiuitorul nostru constituant să înscrie
printre drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi o teză care să consacre acest
principiu , ridicîndu-1 la nivel de regulă de bază a procesului penal cu
implicaţii care depăşesc limitele stricte ale unei proceduri judiciare.
Această idee se degajă din faptul că prezumţia de nevinovăţie a fost
înscrisă în art. 23 din Constituţie sub un titlu marginal care evocă libertatea
individuală în genere. Art. 23 alin. 8 prevede că "pînă la rămînerea
definitivă a hotăririi judecătoreşti de condamnare persoana este
considerată nevinovată".
Teza constituţională, deşi exprimată cu alte cuvinte, se înscrie în con-
cepţiile generale vehiculate în diverse documente legislative,
jurisprudenţiale
120 Vezi, J.VELU, La protectton transnaţionale des droits de l'homme, Ed.
Kluwer et Bruylant, 1986, voi. I, p. 323.
121 Prezumţia de nevinovăţie se regăseşte inclusă în numeroase Constituţii.
Diferenţiat es» numai modul de exprimare al principiului, acesta fiind înscris uneori
chiar în norme» constituţionale, alteori în preambul sau expunerile de motive. De
pildă, preambul"' Constituţiei franceze din 1958 reafirmă în mod solemn că "fiecare
persoană este prezumata nevinovată pînă cînd vinovăţia sa va fi declarată potrivit
legii".
120
întrucît ar fi lipsit de temei şi opus uneori chiar realităţii ca o normă
juridică să confere onestitate ireproşabilă cuiva. Ceea ce dreptul poate
acorda este garanţia juridică prin care asigură că nimeni nu va fi tras la
răspundere penală şi sancţionat discreţionar, iar atunci cînd este învinuit
de săvîrşirea unei infracţiuni se va urma o procedură judiciară prin care
«au doctrinale. Astfel, în art. 14 pct. 2 al Pactului internaţional asupra
drepturilor civile şi politice ideea se formulează în sensul că "orice persoană
acuzată de săvîrşirea unei infracţiuni se prezumă nevinovată, atîta vreme cît
vinovăţia «a nu a fost legal stabilită". De asemenea, faptul că cineva se
face vinovat de săvîrşirea unei infracţiuni - aşa cum s-a arătat constant şi de
nenumărate ori în practică - nu poate rezulta decît dintr-o hotărîre
definitivă .
Prezumţia de nevinovăţie trebuie privită în strînsă legătură şi cu
principiul legalităţii din domeniul dreptului penal . Obiectul său principal
este de a asigura protejarea individului împotriva oricărui arbitrariu prin
garantarea libertăţii individuale, stimularea căutării adevărului în
activitatea judiciară şi evitarea riscurilor care înrădăcinează cu uşurinţă
credinţa că cel împotriva căruia se exercită o acţiune penală este vinovat
154. Prezumţia de nevinovăţie este înscrisă în actuala legislaţie
procesuală
ca o normă legată de sarcina administrării probelor. Potrivit art. 66
c.pr.pen.
învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia sa, iar în
cazul
cînd există probe de vinovăţie, acesta are dreptul să probeze lipsa lor de
temeinicie.
Prezumţia de nevinovăţie nu constituie o simplă regulă juridică
aplicabilă în materia probelor, ci ea are dimensiuni şi implicaţii mult mai
largi care o situează pe drept cuvînt în rîndul principiilor procesului penal.
Importanţa deosebită a prezumţiei de nevinovăţie ca principiu
fundamental al procesului penal cu o amplitudine ce se referă şi la
aspecte ce cuprind sarcinile politico-sociale ale procesului penal a fost
scoasă în evidenţă în mod constant în literatura de specialitate din ultimii
ani
155. Funcţionalitatea prezumţiei de nevinovăţie este mult mai largă
decît
aspectele faptice legaje de probaţiune, manifestîndu-se cel puţin în cîteva
direcţii principale .
a) Prezumţia de nevinovăţie garantează protecţia persoanelor în
procesul penal împotriva arbitrariului în stabilirea şi tragerea la
răspundere penală. Principiul nu trebuie considerat ca o atestare a poziţiei
morale a unei persoane,
122 Curtea europeană, 25 martie 1983, afacerea MINELLI, seria A, voi. 62, §37;
Cass. bel., decizia din 13 martie 1985, Journal des Tribunaux, 1985, p. 410.
122 R.MERLR A.V1TU, Trăite de droit criminel, voi. II, nr. 947.
123 MJ.ESSAID, La presomption d'innocence, Rabat, 1971, p. 88.
123 Vezi, IULIAN POENARU, Pentru o nouă concepţie in elaborarea
principiilor şi normelor dreptului procesual penal, R.R.D. nr. 12/1977, p. 19-22.
124 DORU PAVEL, Consideraţii asupra prezumţiei de nevinovăţie, R.R.D. nr.
10/1978, p. 9-14.
121
să se stabilească vinovăţia lui.
b)Prezumţia de nevinovăţie stă la baza tuturor garanţiilor procesuale
legate de protecţia persoanei în procesul penal. în raporturile juridice
procesual penale trebuie să se acorde protecţie juridică învinuitului sau
inculpatului, în aşa fel încît acesta să nu fie pus în inferioritate nici faţă de
organele judiciare şi nici faţă de părţi. Cel implicat în cauză nu
beneficiază de o asemenea platformă decît în măsura în care este
considerat de lege ca nevinovat pînă la stabilirea vinovăţiei.
c) Prezumţia de nevinovăţie este strîns legată de aflarea adevărului şi
dovedirea corectă a împrejurărilor de fapt ale cauzei, în aşa fel încît
vinovăţia să fie stabilită cu certitudine. Problema are deosebită importanţă
teoretică şi numeroase implicaţii practice cel puţin în legătură cu
administrarea şi aprecierea probelor.
Prezumţia de nevinovăţie nu trebuie să se opună unei represiuni drepte
şi riguroase. Un corolar al tezei ca nici o persoană nevinovată să nu fie
pedepsită atrage orientarea că nimeni nu trebuie să scape rigorilor legii
penale dacă se face vinovat de încălcarea acesteia.
Codul, prezumînd o persoană nevinovată cîtă vreme vinovăţia sa nu a
fost dovedită, nu a înţeles să acorde o primă de încurajare celor care
încalcă legalitatea şi nici să ducă la concluzia că această presupunere ar
putea să fie menţinută împotriva unor situaţii pe deplin dovedite în
condiţiile prevăzute de lege.
Cu tot principiul prezumţiei de nevinovăţie spiritul de dreptate şi
justiţie
impune şi opinia publică reclamă ca odată vinovăţia stabilită, sancţiunile
să
fie aplicate cu toată fermitatea şi severitatea, în raport de gravitatea
in V Norma precizează că domiciliul şi reşedinţa tuturor persoanelor sînt
fracţiunilor săvîrşite.
> acestora.
§ 4. Principiul respectării vieţii intime, familiale şi
private în procesul penal
156. Printre drepturile omului se înscrie şi dreptul la respectarea vieţii
sale intime de către organele statului şi de către orice altă persoană. Art.
8 din Convenţia europeană a drepturilor omului protejează expres viaţa
privată a
b)înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau
bunurile unei persoane;
b)apărarea siguranţei naţionale sau a ordinii publice;
c) prevenirea răspîndirii unei epidemii.
După cum se constată nu toate ipotezele au în vedere activitatea
judiciară, motiv pentru care Constituţia a mai înscris în ari. 2ttlin. 3 şi 4
două sublinieri importante, referindu-se expres la activitatea de
percheziţionare.
Astfel, percheziţiile fiind activităţi desfăşurate exclusiv într-un
proces penal pot fi ordonate numai de către magistrat şi se pot efectua doar
tuturor persoanelor prohibind orice imixtiune în alte condiţii decît cele
limitat prevăzute de lege.
Importanţa pentru fiecare persoană de a se respecta viaţa intimă,
familială şi privată este atît de mare, încît însăşi Constituţia Rojţfââiei o
consacră într-o normă expresă. Art. Zqrprecizează că autorităţile publice au
obligaţia să respecte aceste aspecte legate de tot ceea ce este mai apropiat de
intimitatea fiecăruia.
Prin specificitatea sa procesul penal este o activitate care în anumite
condiţii impune efectuarea unor acte procesuale de natură a reprezenta în
anumite condiţii imixtiuni, restrîngeri sau intervenţii ale organelor
judiciare în aspecte care pot fi dintre cele mai intime sau personale legate
de viaţa familială sau privată a cuiva.
Această realitate, recunoscută în concepţia juridică de mai multă
vreme, a şi determinat ca anumite aspecte legate de problematica amintită
să fie înscrise şi garantate în norme constituţionale şi dezvoltate de
dispoziţiile Codului de procedură penală.
157. Viaţa intimă, familială şi privată a fiecăruia se derulează mai ales
în limita pereţilor între care locuieşte. De aceea, în concordanţă cu
majoritatea constituţiilor din lume Legea fundamentală română a înscris
în art. $Mn-violabilitatea spaţiului consacrat traiului celui mai intim.
inviolabile, motiv pentru care nimeni nu poate pătrunde sau rămîne în
domiciliu sau reşedinţă fără învoirea
Cerinţa ca în cursul desfăşurării anumitor activităţi judiciare penale să
se pătrundă într-o locuinţă în vederea urmăririi sau prinderii unei
persoane sau spre a descoperi şi strînge probe, indicii sau orice urme
legate de săvîrşirea de infracţiuni impune în mod obiectiv limitarea
inviolabilităţii domiciliului. Instituţii cum ar fi percheziţia domiciliară,
percheziţia corporală, descinderea, ridicarea de obiecte, cercetarea la faţa
locului şi altele pot fi de natură a încorseta anumite inviolabilităţi menite
a asigura viaţa intimă, familială sau privată a persoanei.
Pentru evitarea neajunsurilor care s-ar putea manifesta în această
direcţie codul de procedură penală înscrie o reglementare adecvată de
natură să asigure cît mai eficient realizarea tuturor inviolabilităţilor.
Actuala Constituţie admite că de la regula inviolabilităţii domiciliului
se poate deroga prin lege. Ipotezele mari în care se permite abaterea de la
regula generală sînt circumscrise cu exactitate şi se reduc la următoarele:
a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărîri
judecătoreşti;
123
în formele şi condiţiile prevăzute de legea de procedură penală.
Se mai instituie regula generală că orice percheziţie în principiu
urmează a se desfăşura numai ziua, tocmai pentru a nu perturba în mod
deosebit viaţa intimă sau familială a celor percheziţionaţi. Constituţia
interzice efectuarea percheziţiilor în timpul nopţii, singura excepţie
constituind-o flagrantul delict.
158. Un alt aspect referitor la implicaţiile procesuale legate de viaţa
intimă
sau privată a unei persoane are în vedere inviolabilitatea secretului
corespon
denţei. Art.^^din Constituţie prevede că secretul scrisorilor, telegramelor,
al
altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace
legale
de comunicare este inviolabil.
Avînd în vedere caracterul mai intim al corespondenţei (în sensul său
cel mai larg), derogările de la asigurarea acestei inviolabilităţi sînt mult
reduse atît pe plan legislativ, cît teoretico-jurisprudenţial. De pildă, în
timp ce percheziţiile au .o reglementare amplă în toate codurile de
procedură penală, excepţiile cînd organul judiciar are dreptul să restrîngă
secretul corespondenţei pentru necesităţi judiciare sînt extrem de reduse.
în legea română numai art. 98 c.pr.pen. cuprinde anumite referinţe la
posibilitatea reţinerii sau predării unor trimiteri poştale sau altei
corespondenţe.
159. O problemă mult discutată şi cu privire la care pînă în prezent nu
s-a
conturat un punct de vedere suficient de clar are în vedere interceptarea
convorbirilor telefonice.
De principiu, art. 8 §1 al Convenţiei europene a drepturilor omului
protejînd viaţa privată a persoanelor interzice toate ascultările telefonice
• Paragraful următor al aceluiaşi articol din Convenţie permite însă
anumite ingerinţe juridice în intimitatea vieţii private cu mijlocirea mai
multor
127 Vezi, A.CHAVANNE, Les atteintes â l'intimite de la vie privee, Actes du VHI-
eme Congres de l'Association Franţaise de Droit Penale, 1985, p. 19-71.
124
celor care legaţi printr-o asemenea relaţie şi afecţiune ar putea fi puşi în
situaţia de a le nesocoti, pentru a satisface cerinţa unei depoziţii conforme
cu realitatea. La fel art. 97 c.pr.pen. obligă organul judiciar care ridică un
obiect sau înscris de la o persoană să asigure păstrarea secretului care
este legat de aceste înscrisuri sau obiecte pentru a nu da în vileag
aspecte care, fără a prejudicia justa soluţionare a cauzei, ar fi de natură
să lezeze intimitatea vieţii private a unor persoane.
In aceeaşi măsură organele judiciare trebuie să răspundă şi cerinţei
desprinse din Constituţie de a ocroti viaţa familială. Concretizări
numeroase în acest sens se găsesc în norme ale codului de procedură
condiţionări între care amintim: imixtiunea să fie admisă de lege, să aibă
drept scop una din finalităţile prevăzute expres în Convenţie, să fie
necesară pentru orice societate democratică în vederea atingerii acestui
scop; prevederea legală din norma internă a statului respectiv trebuie să
enunţe c>? precizie condiţiile şi modalităţile în care operează restricţia
inviolabilităţii ■ ispective
în literatura de specialitate s-au făcut unele delimitări între ascultarea
propriu-zisă constînd în interceptarea comunicărilor telefonice făcute sau
primite de o persoană prin branşarea unui ascultător pe linia interceptată şi
aşa numita "folosire a unor aparate de identificare de tip «zoller»". Prin
acestea din urmă se înregistrează numai numărul apelurilor telefonice,
date sau primite, originea şi destinaţia lor (respectiv indicativul postului
chemat sau care a emis apelul) data şi ora exactă a convorbirii, dar fără a
se cunoaşte conţinutul acestora.
Cu privire la primul aspect doctrina şi practica a respins în general
încercările de recunoaştere a unor asemenea intervenţii aliniindu-se
esenţelor şi sensurilor restrictive care asigură în documentele internaţionale
respectarea vieţii intime a persoanei. Cît priveşte al doilea aspect, punctele
de vedere sînt destul de împărţite în literatura de specialitate iar pn>"•■-...«
judiciară iniţial fluctuantă, începe să admită din ce în ce mai des folosirea
unor modalităţi tehnice de genul celor amintite.
în sfîrşit, reglementările legale care admit interceptările telefonice în
cordiţiile unei proceduri judiciare declanşate şi sub controlul
magistratului sînt destul de diversificate. De exemplu, restricţiile sînt
numeroase şi foarte precis delimitate în legislaţia belgiană, dar mai puţin
severe şi cu posibilităţi sporite de implicare în procesul penal suedez sau
olandez
160. în afara aspectelor majore la care face referire directă constituţia
în domeniul inviolabilităţii domiciliului şi secretul corespondenţei, teza
generală din art. 26 alin. 1 al Legii fundamentale se regăseşte în
numeroase alte norme şi instituţii de drept procesual.
Obligaţia autorităţilor publice de a respecta viaţa intimă, familială şi
privată este operantă în egală măsură pentru organele judiciare, iar codul
de procedură cuprinde norme care au în Vedere asemenea implicaţii.
Astfel, în audierea martorilor art. 80 c.pr.pen. prevede că soţul şi rudele
apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu sînt obligate să depună ca
martori, ceea ce scoate în evidenţă grija deosebită a legii faţă de relaţiile de
familie şi menajarea
128 G.COHEN-JONATHAN, Les "ecoutes telephoniques", Melanges en l'honneur
de
G.Wiarda, 1988, p. 97. !29
M.FRANCHIMONT,op.cit,p.762.
penală dintre care amintim pe cele referitoare la măsurile de ocrotire în
caz de reţinere sau arestare preventivă (art;-461) şi amînarea executării
pedepsei în vederea evitării unor consecinţe grave pentru familia
condamnatului (art. 453 lit. c).
§ 5. Principiul operativităţii procesuale
161. Organele judiciare sînt obligate să procedeze fără întîrziere la
soluţionarea cauzei penale cu respectarea tuturor drepturilor părţilor şi a
regulilor prevăzute de lege.
Deşi neenumerată de lege printre principiile procesului penal
operativitatea este recunoscută în literatura juridică de specialitate ca
avînd acest statut de către numeroşi autori , care admit existenţa acestei
reguli de bază ca o condiţie sine qua non a eficacităţii şi optimizării
întregii activităţi judiciare.
162. în lucrările de referinţă din trecut majoritatea aspectelor care se
circumscriau operativităţii erau abordate şi tratate în cadrul unui aşa
numit
principiu al rapidităţii cunoscut şi uzitat în vocabularul de specialitate şi
ca o - calitate în efectuarea actelor procesuale şi procedurale;
regulă fundamentală a celerităţii sau promptitudinii procesuale.
în ultima vreme s-a folosit în această privinţă o terminologie mai
adecvată, care reflectă complexitatea principiului respectiv şi dă un
contur mai exact componentelor sale, referirile făcîndu-se îndeobşte la
principiul operativităţii procesuale.
Operativitatea este o noţiune în mare măsură consacrată şi în
practica organelor judiciare. Numeroşi parametri şi indicatori care
concretizează şi permit o evaluare cantitativă şi calitativă a activităţii
prestate de organele
130 Vezi, V.DONGOROZ, op.cit, p. 62; S.KAHANE, op.cit, p. 63; N.VOLONCIU, op.cit,
p. 71; M.BASARAB, op.cit, p. 72; I.NEAGU, op.cit, p. 61 etc.
126
avea în vedere însă în egală măsură şi modul corect în care se
înfăptuieşte politica penală a statului.
Modul în care sînt folosite anumite instituţii procesual penale pot
constitui indicatori prin care să se poată măsura calitatea activităţii şi
judiciare sînt într-un fel sau altul legate de operativitatea cu care aceste
organe îşi îndeplinesc atribuţiile şi obligaţiile legale.
163. Principiul operativităţii constituie o regulă de bază a procesului
penal
cu un conţinut deosebit de complex, manifestarea lui practică implicînd
numeroase aspecte.
în vederea abordării sistematice a acestui principiu trebuie admis că
operativitatea presupune cel puţin următoarele laturi importante:
- promptitudine în desfăşurarea activităţii judiciare;
- simplificare în îndeplinirea formelor procesuale;
- eficacitate optimă în realizarea scopului procesului penal şi a
tuturor sarcinilor ce stau în faţa organului judiciar.
164. Procesul penal trebuie desfăşurat într-un timp util, în aşa fel
încît
scopul acestuia să se realizeze în condiţii cît mai bune. Cauza penală nu
trebuie
să se extindă exagerat în timp, tărăgănarea aducînd prejudicii serioase
atît
soluţionării procesului, cît şi realizării importantelor sale sarcini sociale.
Desfăşurarea neîntîrziată a procesului penal constituie un element
direct încorporat în scopul pe care trebuie să-1 realizeze această activitate
. Potrivit art. 1 c.pr.pen. procesul penal are ca scop constatarea la timp a
faptelor care constituie infracţiuni. Componenta operativităţii la care ne
referim este recunoscută şi admisă în teoria şi practica procesual penală
de multă vreme, această latură a principiului fiind echivalată cu ceea ce
în doctrina mai veche se desemna prin rapiditate procesuală. Cea mai
importantă instituţie de drept procesual penal care promovează rapiditatea
activităţii juridice este termenul.
165. Rapiditatea procesuală nu constituie un scop în sine, care printr-
o
hipertrofiere a celerităţii duse pînă la limitele "grabei" greşit înţelese să
se
repercuteze negativ asupra calităţii actelor şi activităţilor efectuate.
Cerinţa potrivit căreia procesul penal trebuie să aibă o bună calitate
este deosebit de cuprinzătoare. Aceasta implică respectarea de către
participanţii în cauza penală a dispoziţiilor legale, dar presupune şi
corecta soluţionare a procesului; apreciindu-se calitatea procesului nu se
va putea face abstracţie de modul în care sînt respectate drepturile şi
interesele legitime ale părţilor, se va
131 Vezi, N.VOLONCIU, Principe de I'operativite dans le proces penale, A.U.B.,
Bucureşti, 1987, p. 33.
127
implicit operativitatea procesuală. Astfel, frecvenţa cu care procurorul va
infirma actele de urmărire penală ale organului de cercetare poate constitui
un etalon de apreciere a activităţii acestuia; restituirea dosarului de către
instanţă pentru completarea urmăririi penale conform art. 333 c.pr.pen.
poate scoate în evidenţă lipsa de calitate corespunzătoare a urmăririi;
rămînerea definitivă a hotărîrij primei instanţe prin nerecurare atestă
calitatea deosebită a actului de justiţie realizat prin parcurgerea unui
singur grad de jurisdicţie; după cum desfiinţările frecvente ale hotărîrilor
pronunţate de către o anumită instanţă indică o activitate nu dintre cele
mai corespunzătoare ale acelui organ de judecată.
166. Altă latură importantă a operativităţii este simplificarea
activităţii
procesuale care se traduce într-o reducere a actelor procesuale lipsite de
utilitate precum şi în realizarea rapidă şi optimă a procesului penal.
Simplificarea nu trebuie confundată cu simplismul, respectiv
caracterul rudimentar al îndeplinirii formelor procesuale. Actele
procesuale şi procedurale prevăzute de lege şi a căror folosire în practica
judiciară au o îndelungată şi constantă justificare se vor realiza întocmai.
Simplificarea formelor procesuale nu se poate face trecîndu-se peste
prevederile legii sau împotriva dispoziţiilor acesteia.
Simplificarea procesuală are în vedere de cele mai multe ori aspectele
faptice ale cauzei penale legate îndeosebi de activitatea concretă
desfăşurată de organul judiciar în domeniul probaţiunii. De exemplu, în
cazul discernerii diferenţei dintre o probă utilă şi una inutilă organul
judiciar va trebui să găsească aceasta la o cotă cît mai redusă. Practic
înseamnă că nu vor fi ascultaţi de pildă toţi martorii posibili, dacă proba
respectivă se poate administra fără alterarea adevărului prin ascultarea
unui număr mai redus de persoane.
167. Operativitatea ca principiu al procesului penal presupune în
egală
măsură şi o eficienţă a activităţii judiciare. Eficacitatea procesuală este o
cerinţă de la care organele care participă în procesul penal nu pot abzice.
Eficienţa constituie un indicator în care calitatea nu este privită în sine,
ci corelată cu efortul depus pentru obţinerea unui anumit nivel cantitativ
şi calitativ. Dacă termenul nu ar suna prea tehnic sau economic s-ar putea
vorbi
128
implicaţi în cauză. Intervenţia masivă a cetăţenilor în rezolvarea cauzei
penale constituia prin democratismul formelor o asigurare împotriva
abuzului sau arbitrariului organelor statale şi o garanţie a climatului în care
fiecare se simţea ocrotit prin aceea că justiţia se distribuia de egalii săi.
169. După destrămarea Imperiului Roman, în perioada de formare a
noilor
formaţii statale instaurate după numeroasele mişcări ale popoarelor
migratoare
şi chiar în condiţiile societăţii feudale dezvoltate, rolul soluţionării
pricinilor
je un adevărat randament, ridicat la care operativitatea obligă organul
judiciar. fntr-adevăr, operativitatea procesuală presupune maximum de
calitate cu jjjjnimum de efort.
Reducerea efortului procesual nu înseamnă o scădere a ritmului de
activitate sau a cantităţii de muncă depuse de organul judiciar în
rezolvarea sarcinilor sale, ci dimpotrivă un mod de a proceda de aşa
manieră încît în aceleaşi condiţii de activitate să sporească şi calitatea
muncii şi cantitatea sau natura aspectelor rezolvate
Implicaţiile practice ale activităţii organelor judiciare ilustrează fidel
cerinţa ca organele respective să se situeze permanent la cote de maximă
eficienţă, iar exemplificările concrete în această privinţă sînt numeroase şi
uşor de sesizat.
Referindu-ne la un singur aspect, menţionăm că sarcinile sporite ale
organelor judiciare nu se rezolvă prin umflarea schemelor de încadrare şi
structurilor organizatorice ale acestor organe; O asemenea orientare ar fi
în contradicţie cu tendinţa de raţionalizare şi corectă dimensionare a
aparatului de stat în aşa fel încît eforturile bugetare să nu fie
suprasolicitate sau irosite nejustificat.
Secţiunea IV
REALIZAREA ACTULUI DE JUSTIŢIE CU PARTICIPAREA
UNOR PERSOANE NESPECIALIZATE
§ 1. Elemente introductive cu caracter istoric
168. Din cele mai vechi timpuri în gîndirea juridică s-a conturat
concepţia că actul de justiţie este un act social de o asemenea importanţă
încît, pe lîngă juristul specialist (magistrat sau funcţionar într-un organ
specializat în activitatea judiciară), urmează să fie implicaţi în mare
măsură şi cetăţeni oarecare, în formele arhaice ale justiţiei, istoria
activităţii judiciare consemnează că funcţia de judecată şi soluţionare a
conflictelor juridice revenea în anumite forme chiar obştii.
Atît în cetăţile greceşti cît şi în Roma antică, formele în care poporul
(direct sau prin reprezentanţii săi) participa la judecarea în piaţa publică
sînt numeroase şi bine cunoscute. Aceasta era o manifestare a procesului
de tip acuzatorial (procesul penal avînd aspectele vădite ale unui proces
privat) în care accentul cădea pe salvgardarea cu prioritate a intereselor
celor nemijlocit
132 Idem, p. 37.
129
de către nespecialişti s-a diminuat. Funcţia de judecată devine o
componentă
a puterii politice realizată de către prinţi, monarhi sau alţi suverani, precum
şi
de către fiecare feudal mai important sau mărunt în limitele posesiunilor
sale.
Totuşi, într-o mare parte a Europei şi în conformitate cu tradiţiile
juridice locale s-au menţinut şi forme de participare la justiţie a unor
persoane fără
133
cunoştinţe juridice reprezentînd fie obştea , fie avînd un statut personal
egal cu cel judecat
170. Avînd în vedere că în dreptul modern juriul este forma de
participare
a nespecialiştilor cea mai reprezentativă şi frecvent întîlnită în legislaţiile
multor state evocăm cîteva elemente istorice de formare şi evoluare a
acestei
instituţii.
în forma sa actuală, juriul - compus din cetăţeni nespecialişti, care
judecă alături de magistraţi cauzele penale - este o instituţie introdusă în
dreptul modern de revoluţia franceză.
Deşi legiuitorul revoluţionar francez a încercat să încarce noua
instituţie cu aura juraţilor care au funcţionat în perioada de glorie a Romei
antice, aceasta (cum corect au arătat toţi cercetătorii şi istoricii dreptului)
nu reprezintă o continuare a dreptului roman, ci mai degrabă o preluare şi
adaptare a dreptului anglo-saxon.
Juriul, format din persoane oarecare, cu serioase implicaţii mai ales în
domeniul probaţiunii, se regăseşte în special în dreptul cutumiar germanic
şi scandinav din ultimele secole ale mileniului întîi.
133 Existînd concepţia că infractorul răspunde faţă de obşte, colectivităţii îi revine
dreptul de a se pronunţa. Problema asupra căreia urma a se decide era simplă constînd în
comiterea faptei de către cel învinuit, ceea ce putea fi soluţionat uşor de orice om de
bun simţ, conştient de drepturile şi obligaţiile sale şi fără a fi nevoie să se recurgă la un
specialist (G.ŞTEFANI, G.LEVASSEUR, op.cit, p. 44).
134 într-o societate atît de stratificată cum era cea feudală, judecata de către pairi,
adică de persoane avînd aceleaşi drepturi şi obligaţii cu inculpatul, era o regulă care
reflecta ierarhia feudală (idem, p. 44).
130
magistraţii de carieră, dintre care unii proveneau din fostul corp de
Cei care au introdus juriul pe pămînt englez au fost normanzii în
urma cuceririi Insulei Britanice din secolul XI. Juriul englez a cunoscut o
înflorire deosebită în veacurile care au urmat şi a constituit modelul care a
stat la baza viitoarelor reglementări europene.
§ 2. Participarea elementului
popular în procedura judiciară est-
europeană
171. Urmînd modelul legislaţiei sovietice, în toate legislaţiile est-
europene
a fost introdus principiul ca în compunerea instanţelor de judecată alături
de
juriştii specialişti, ca magistraţi de carieră, să fie prezenţi şi cetăţeni
oarecare,
ca reprezentanţi ai maselor populare avînd denumirea de asesori sau
judecători
populari.
Spre deosebire de cetăţenii care formează juriul, ca un corp separat şi
un organism de judecată avînd o formă deosebită de procedură şi
soluţionare, judecătorii populari sau asesorii intră în completul propriu-
zis de judecată avînd acelaşi statut personal ca şi magistratul specializat.
în soluţionarea cauzei, drepturile şi obligaţiile asesorilor populari nu se
diferenţiază sub nici un aspect de cel al judecătorilor.
Scopul nedisimulat, uneori explicit exprimat în normele juridice, al
participării acestor persoane fără pregătire juridică era evident acela de a
transpune pe planul distribuirii justiţiei a scopurilor social-politice legate
de interesele statului totalitar .
172. în ţara noastră judecătorii populari au apărut pentru prima dată în
instanţele excepţionale (Tribunalele poporului), care au judecat criminalii
de
război. Instituţionalizarea judecătorilor populari sub denumirea de asesori
populari a avut loc prin consacrarea acestora în Constituţia din martie
1948.
Reforma justiţiei din acelaşi an, prin noile dispoziţii înscrise în Legea de
organizare judecătorească şi Codul de procedură penală a prevăzut par
ticiparea asesorilor populari la toate nivelurile instanţelor judecătoreşti şi
în
toate formele de judecată (primă instanţă, recurs, alte căi de atac,
rezolvarea
unor cereri etc).
Introducerea asesorilor populari la nivelul tuturor instanţelor (inclusiv
Tribunalul Suprem) în primii ani ai puterii totalitare denotă şi neîncrederea
în
135 în expunerea de motive a legii care preconiza reforma justiţiei din România (1948) se
arăta
expres că prin participarea elementului popular se asigură realizarea unei justiţii
înfăptuite
de cetăţeni strîns legaţi de concepţiile revoluţionare, care urmează să edifice noile
orînduiri
social- economice şi politice. '
131
judecători sau în tot cazul, din jurişti specialişti formaţi în lumina
doctrinelor juridice însuşite anterior şi necorespunzătoare pentru
orînduirea nou instaurată.
Pe măsură ce noua putere politică şi-a instruit şi creat propriile cadre
de jurişti specialişti care să lucreze la instanţele judecătoreşti, rolul
asesorilor populari a scăzut şi s-a diminuat mult participarea acestora la
judecarea cauzelor penale. Astfel, după două decenii de la reforma justiţiei
ultima lege de organizare judecătorească intrată în vigoare la 1 ianuarie
1969 (odată cu noul cod de procedură penală) admitea participarea
asesorilor populari practic în relativ puţine situaţii concrete .
Opus Constituţiei din 1965 care prevedea judecata cu participarea
asesorilor populari actuala Constituţie nu mai cuprinde o asemenea
consacrare, art. 124 din Constituţia României înscriind regula că
judecătorii de la toate instanţele se numesc de Preşedintele ţării şi sînt
inamovibili.
Conform acestei concepţii prin Legea nr. 45/1991 privind modificarea
unor dispoziţii referitoare la activitatea de judecată publicată în M.Of. nr.
142 din 11 iulie 1991 s-a statuat expres că la judecătorii şi la tribunalele
judeţene completele se formează exclusiv cu judecători. Legea nr. 45/1991,
abrogă toate normele din Legea nr. 58/1968 pentru organizarea
judecătorească în care se prevedeau situaţiile în care asesorii populari
participau la judecarea în primă instanţă a unor cauze. în mod similar art.
V din Legea nr. 45/1991 interzice participarea asesorilor populari la
instanţele maritime şi fluviale prin abrogarea normelor corespunzătoare
înscrise în art. 6 din Decretul nr. 203 din 31 octombrie 1974.
§ 3. Organizarea şi funcţionarea Curţilor cu juraţi
173. Curţile cu juraţi sînt instanţe care, deşi nu se regăsesc în toate
sistemele judiciare, au o tradiţie de aproape două secole în organizarea
judecătorească modernă a foarte numeroase state.
Această instanţă a funcţionat şi în România pînă în anul 1938 fiind
desfiinţată odată cu instaurarea dictaturii carliste.
136 Asesorii nu intrau în componenţa completului de judecată decît la judecătorii,
tribunalele judeţene şi instanţele militare, dar exclusiv la judecăţile în primă instanţă şi
într-un număr redus de cazuri (de exemplu, la judecătorii în cauzele privind protecţia
muncii, iar la tribunalele judeţene în cazurile de omor, omor calificat, omor deosebit
de grav, lovituri cauzatoare de moarte şi cînd legea prevedea pentru infracţiunea săvîrşită
pedeapsa capitală). După cum se ştie, pedeapsa cu moartea este în prezent interzisă prin
art. 22 alin. 3 dir> Constituţie, sancţiunea fiind abolită încă prin Decretul-Lege nr.
6/1990, publicat în M.Of-nr. 2 din 5 ianuarie 1990.
132
de asemenea, militarii (care datorită competenţei personale se judecă de
instanţele militare) nu sînt niciodată deferiţi juraţilor.
O particularitate procedurală importantă a hotărîrilor Curţilor cu juri
în majoritatea legislaţiilor este caracterul lor definitiv, în sensul că ele se
pronunţă în primă şi ultimă instanţă. împotriva hotărîrilor pronunţate de
Curţile cu juraţi nu se poate face apel. Singura cale de atac (în sistemele
respective considerată drept cale extraordinară) este recursul în casare
la Curtea Supremă.
175. Dualitatea organizatorică a Curţii cu juri. Curtea cu juraţi este
în cele ce urmează, se va expune modelul tipic al Curţii cu juraţi, cu
pectele sale organizatorice şi funcţionale cele mai generale, fără a se
aS
descrie pjodul concret de alcătuire dintr-o anumită ţară.
Avînd în vedere criticile formulate la adresa instituţiei de-a lungul tim-
pului, diversele legislaţii au adus o seamă de corective tipului clasic de
organizare al acestei instanţe, iar analizele care urmează se vor referi şi la
anumite asemenea aspecte.
174. Curtea cu juraţi este o instanţă cu caracter nepermanent . Ea
lucrează în cadrul unor sesiuni limitate în timp, judecind cauzele cu care a
fost sesizată şi încetînd activitatea de îndată ce s-au epuizat pricinile aflate
pe rol.
Sub aspect organizatoric Curţile cu juraţi sînt instanţe mai înalte în
grad decît restul instanţelor, în mod obişnuit pe scară ierarhică ele urmînd
instanţei supreme. în majoritatea ţărilor unde organizarea judecătorească
are în componenţă Curţi de apel, Curţile cu juri sînt în, acelaşi grad
ierarhic cu acestea, uneori putînd funcţiona şi ca secţii ale Curţii de apel.
Un asemenea sistem cunoştea şi organizarea românească. Curţile cu juraţi
nu funcţionau la nivelul judecătoriilor şi tribunalelor judeţene ci doar pe
lîngă Curţile de apel.
Curţile cu juraţi au în competenţă de regulă numai infracţiuni de mare
gravitate. De exemplu, în reglementările care cunosc o împărţire tripartită
a infracţiunilor în crime, delicte şi contravenţii, Curţile cu juraţi sînt
instanţe criminale. O asemenea competenţă de a judeca infracţiunile care
constituiau crime aveau pînă în 1938 şi.Curţile cu juraţi din România.
De la caz la caz, legislaţiile din diverse ţări mai adaugă acestei
competenţe generale şi alte fapte. De exemplu: legislaţia franceză admite
judecarea de către curţi a tuturor infracţiunilor conexe cu crimele,
indiferent de gravitatea faptelor (art. 231 c.pr.pen.); legislaţia belgiană dă
în competenţa juraţilor infracţiunile politice şi delictele de presă (art. 98
din Constituţie) ; legislaţia elveţiană prevede că orice delict pedepsit cu o
privaţiune de libertate mai mare de 6 ani se judecă cu juraţi de către
tribunalul criminal (art. 12 c.pr.pen. al cantonului Vaud).
In majoritatea sistemelor există şi derogări de la regulile generale de
competenţă mai ales legate de calitatea făptuitorilor. Astfel, minorii sub 18
ani chiar cînd comit o faptă criminală, nu sînt trimişi în judecata Curţilor cu
juraţi;
J37 A.BRAAS, Precis de procedure penale, voi. II, Ed. Bruylant, 1951, p. 765.
138 în doctrină s-a subliniat că legiuitorul constituant a dorit să asigure pe cei care comit o
infracţiune de presă de a fi judecaţi de către juraţi pentru că "aceştia sînt mai aproape
de opinia pe care urmează să o aprecieze şi mai independenţi de puterea pe care
trebuie să o controleze" (vezi, F.BERNARD-TULKENS, Le jury face au droit penal
moderne, Ed. Bruylant, 1967, p. 261).
133
o instanţă compusă din două organisme distincte: Curtea în sens restrîns şi
juriul139.
Curtea în sens restrîns este formată numai din magistraţi de carieră,
în majoritatea sistemelor fiind în număr de 3, unul dintre aceştia avînd
calitatea de preşedinte al completului. Intrucît curţile cu juraţi
funcţionează cel mai frecvent la nivelul curţilor de apel, primul
preşedinte al curţii de apel este îndreptăţit să delege pe preşedintele
curţii cu juri şi pe ceilalţi membrii din complet
Juriul este format dintr-un număr variabil de persoane care nu au
pregătire juridică fiind aleşi dintr-o listă de cetăţeni care se află pe lîngă
fiecare curte cu juraţi. în mod tradiţional şi în foarte multe ţări juriul
este format din 12 juraţi . Există însă şi alte componente cantitative ale
juriului. De pildă, în Franţa, după ce aproape un secol şi jumătate
numărul juraţilor a fost de 12, juriul a fost redus în 1941 la 6 juraţi,
mărit apoi la 7 în 1945 şi se compune în prezent potrivit art. 296
c.pr.pen. din 9 juraţi. Legislaţia elveţiană admite la tribunalele criminale
cantonale în mod obişnuit 6 juraţi.
176. Listele cu juraţi se întocmesc de regulă pe diviziunile
administrativ-teritoriale corespunzătoare circumscripţiei teritoriale a curţii
cu juri (de regulă, circumscripţia curţii de apel). Pornindu-se de la
nivelul comunelor şi al aşezărilor urbane, se trece din treaptă în treaptă,
listele întocmindu-se în mod obişnuit de către organele administrative.
Pentru a putea fi înscris în listele de juraţi condiţiile legale sînt destul
de largi, vocaţie avînd un număr în general mare de persoane.
139 A.FETTWEIS, Introduction au droitjudiciaire, Presses Univ. Liege, ed. IX, 1987,
p-158.
139 Desemnarea se face potrivit unor reguli variabile, fie pentru întreaga sesiune în
care curtea judecă, fie ad-hoc pentru fiecare cauză în parte.
140 In România numărul membrilor din juriu era tot de 12.
134
177. înainte de a începe activitatea juraţii sînt instruiţi de
preşedintele
completului şi depun un jurămînt. Asupra atitudinii independente şj
nepărtinitoare pe care juraţii trebuie să o manifeste atrage atenţia deseori
chiar
formula jurămîntului pe care aceştia îl prestează .
Judecarea cauzelor penale în faţa Curţilor cu juri se desfăşoară în linii
mari potrivit regulilor comune, dar există şi numeroase particularităţi. De
pildă, în multe sisteme trimiterea în judecată nu poate fi dispusă nici de
procuror şi nici de către judecătorul de instrucţie, ci de un organism
judiciar asemănător unei instanţe (cameră de acuzare); înaintea cercetării
judecătoreşti acuzarea şi apărarea urmează să-şi notifice reciproc
Potrivit codului judiciar belgian (art. 217) poate fi jurat cetăţeanul care:
este înscris în listele electorale, se bucură de plenitudinea drepturilor civile,
are vîrsta între 30-60 de ani , ştie să scrie şi să citească, cunoaşte 1 imba în care
se desfăşoară procedura judiciară . Legea prevede şi o seamă de incapacităţi,
scuze legale sau incompatiblităţi, cum sînt cele legate de moralitatea persoanei
(condamnaţi penal, chiar pentru fapte relativ uşoare), starea sănătăţii ori a unei
vîrste foarte înaintate, anumite funcţii politice (membru al corpurilor legiuitoare
sau consilieri la organele locale), funcţii publice, militari, clerici sau alte
persoane avînd calitatea de servitori ai unor culte etc.
Din listele în care sînt trecute persoanele avînd vocaţia de a fi juraţi,
preşedintele curţii stabileşte prin tragere la sorţi un număr variabil de
cetăţeni , care vor avea calitatea de juraţi în sesiunea respectivă. Pe lîngă
juraţii efectivi care fac parte din juriu, se trag la sorţi şi supleanţi; aceştia
în caz de nevoie înlocuiesc absenţele ivite în rîndul titularilor.
Din lista sesiunii se extrag la sorţi înainte de începerea fiecărei cauze
un număr de juraţi egal cu cel indicat de lege pentru componenţa juriului,
la care se adaugă de regulă şi supleanţi pentru a se menţine în caz de
absenţe numărul membrilor la nivelul cvorumului legal.
Atît inculpatul cît şi procurorul au dreptul să recuze un număr de juraţi
din cei extraşi din urnă, fără a fi obligaţi să motiveze această atitudine.
Dreptul de a recuza nemotivat un număr destul de mare dintre
membrii juriului este unul din cele mai specifice aspecte ale instituţiei,
virtuţile acestei reglementări fiind scoase în evidenţă de toţi autorii. Iată ce
spunea cu peste un veac în urmă unul din apologeţii Curţii cu juri:
"Dreptul de recuzare este complementul instituţiei juriului, accesoriul său
indispensabil, principiul său de viaţă. Nu este suficient ca juraţii să fie daţi
de soartă, prin tragere la sorţi, trebuie ca ei să fie acceptaţi de către părţi ca
demni în realizarea magistraturii temporare pe care o exercită. Aceasta
face tăria juriului, care manifestă nu numai încrederea părţilor, dar şi
sentimentul unei depline imparţialităţi"
142 Vîrsta e variabilă de la o reglementare la alta. De exemplu, în Franja, vocaţia
începe de la 23 ani şi nu are limită superioară de vîrsta (art. 254 c.pr.pen.).
143 In Belgia problema se pune cu acuitate datorită folosirii limbii franceze (de către
valoni) sau flamande. De asemenea, în Elveţia de la un canton Ia altul limba procedurii
judiciare poate fi diferită (de pildă, potrivit art. 204 c.pr.pen. al cantonului Vaud, juraţii
de la Curtea din Lausanne, trebuie să cunoască limba franceză).
144 Cu 15 zile înainte de deschiderea sesiunii primul preşedinte al Curţii de apel
desemnează prin tragere la sorţi un număr de 27 de juraţi titulari şi 6 supleanţi (art. 266
c.pr.pen. francez).
1*5 Inculpatul are dreptul să recuze pînă la 5 juraţi, iar Ministerul Public pînă la 4 juraţi (art.
298 c.pr.pen. francez); inculpatul şi procurorul pot recuza 6-12 juraţi, cifra fiind
14
variabilă în funcţie de numărul supleanţilor (vezi art. 247-251 cod judiciar belgian).
° FAUSTIN HELIE, Trăite de l'instruction criminelle, voi. III, Ed. Bruylant, Bruxelles,
1869, nr. 4758.
135
martorii propuşi spre audiere etc.
Conducerea şedinţei de judecată revine preşedintelui completului de
judecată, juriul avînd de regulă numai un rol de înregistrare a
evenimentelor petrecute în şedinţă.
După terminarea şedinţei juriul se retrage şi deliberează în secret, fără
participarea vreunei persoane care nu este membru al acestui organism (în
forma clasică a instituţiei sînt excluşi judecătorii şi chiar preşedintele
instanţei).
Juriul se pronunţă în mod obişnuit asupra întrebărilor puse de
preşedintele completului care vizează starea de fapt. întrebările nu trebuie
să fie complexe pentru ca juriul să poată aprecia şi răspunde prin formula
simplă a verdictului pe care acest organ îl dă şi care în principal şi de cele
mai multe ori se rezumă la declararea ca "vinovat" sau "nevinovat" a
inculpatului judecat.
§ 4. Aprecieri critice asupra instituţiei juriului
178. Experienţa socială de aproape două secole de existenţă în
organizarea
judiciară modernă a Curţilor cu juraţi a scos în evidenţă multiplele sale
laturi
pozitive, dar şi numeroasele dezavantaje şi slăbiciuni pe care nenumăraţi
autori
le-au criticat uneori cu deosebită violenţă.
Pentru a se emite un punct de vedere cu privire la problema de
principiu dacă printre regulile de bază ale procesului penal urmează să
figureze şi unul care să consacre sau nu participarea nespecialiştilor, ca
simpli cetăţeni
147 Art 385 c.pr.pen. al cantonului Vaud precizează că preşedintele dă lectură următoarei
formule: "Promiteţi să acordaţi cea mai mare atenţie dezbaterilor care încep; să nu_
fiţ> influenţaţi în exerciţiul funcţiei de juraţi de interese, slăbiciune, teamă, favoare, sau
ură; sa decideţi numai după dezbateri urmînd intima convingere şi conştiinţa voastră;
să nu comunicaţi cu persoanele implicate în proces şi nici cu ceilalţi membrii ai instanţei
pînă după judecată; în fine, să apăraţi secretul deliberării şi al votului dat". După lectură
Fiecare jurat răspunde: "Promit toate acestea".
136
avută, de credinţa religioasă, de gradul de cultură, mergînd uneori pînă
la diferenţe de păreri categorice şi opuse în funcţie de sex.
Nu mai puţin influenţabili s-au manifestat în numeroase cazuri unele
jurii faţă de părerile preconcepute vehiculate în opinia publică sau
asupra cărora mijloacele mass-media s-au pronunţat într-un anume sens
. Juriul, urmînd a se pronunţa numai asupra chestiunilor de fapt, aceasta
Cunoscută este şi labilitatea juriilor faţă de pledoariile şi
reprezentanţi ai poporului, la actul de justiţie penală, este indicat a se
scoate în evidenţă atît aspectele pozitive ale instituţiei, cît mai ales criticile
formulate pe baza unei îndelungate experienţe.
179. Cea mai importantă calitate a Curţii cu juri rezidă în conţinutul
său
adînc democratic care deschide în forme moderne calea tradiţională a
poporului spre înfăptuirea justiţiei
Numărul mare de persoane care au vocaţia de a fi juraţi antrenează la
exercitarea puterii statale sub forma autorităţii judecătoreşti foarte mulţi
cetăţeni149.
Tragerea la sorţi a juraţilor împiedică rutina acestora şi mai ales po-
sibilitatea preconstituirii instanţei după criterii dinainte voite. Chiar
după profilarea aleatorie a listei juraţilor, cei interesaţi pot interveni
eficace şi discreţionar evitînd prin recruzarea nemotivată intrarea în juriu a
persoanelor care li se par indezirabile. Se creează astfel sentimentul
siguranţei că fiecare are dreptul să decidă asupra propriului său
judecător.
Juraţii nu se pronunţă asupra tuturor cauzelor penale intervenţia lor
fiind legată de faptele cele mai grele, cu consecinţe din cele mai grave în
domeniul represiunii
Juraţii nu sînt şi nu trebuie să devină specialişti sau tehnicieni buni
cunoscători ai dreptului sau profesionişti în împărţirea dreptăţii, pentru a
nu deveni rutinaţi, cu idei preconcepute ori care să se îndepărteze de la
spiritul general al opiniei publice.
180. Practica judiciară a tuturor statelor în care funcţionează curţi cu
juri
a cunoscut însă permanent şi mari scandaluri judiciare în care s-au
manifestat
unele din tarele acestei instituţii criticată nu numai de doctrina juridică,
dar
blamată deseori în modul cel mai categoric şi de opinia publică.
Menţionăm în cele ce urmează numai cîteva din principalele critici
formulate la adresa Curţii cu juri.
Juriul este foarte influenţabil datorită componenţei sale , în care
mediul social sau profesional de care depind membrii poate fi hotărîtor.
Există nenumărate exemple în care opinia juraţilor faţă de o cauză a fost
în mare măsură determinată de mediul urban sau rural din care provin,
de ocupaţia
148 MFRANCHIMONT, op.cit, p. 615.
149 J.D'HAENENS, Belgischstrafprocesrecht, voi. II B, Ed. Story-Scientia, Gând,
1980, p. 45-46.
150 Vezi, G.ŞTEFAN1, G.LEVASSEUR, op.cit, p. 293.
151 R.SCREVENS, Reforme de la legislation belge concernant la cour d'assises,
R.D.P., 1968-1969, p. 149.
137
rechizitoriilor uneori deosebit de meşteşugite ale apărării şi acuzării
Lipsa posibilităţilor de nuanţare a verdictului pentru a agrava sau a
uşura situaţia unui inculpat a determinat nu odată juriile la verdicte opuse
celor care s-ar fi cuvenit. (De pildă, pentru a nu risca o pedeapsă prea
aspră pentru inculpat, acesta a fost declarat nevinovat).
duce la greutăţi de delimitare şi aprecieri artificiale. De exemplu, legătura

de filiaţie asupra căreia urmează a se pronunţa o instanţă constituie un
aspect de drept, dar într-un paricid jurisprudenţa a fost obligată constant
să admită că aceasta este o chestiune de fapt asupra căreia juriul trebuie să
răspundă pentru a reţine omorul în această formă deosebit de gravă.
Verdictul juraţilor pe care se bazează apoi hotărîrea curţii în caz de
stabilire eronată a faptelor nu are corectiv, întrucît lipsind al doilea grad
de jurisdicţie decizia e luată în primă şi ultimă instanţă.
181. In anii din urmă cele mai serioase critici aduse Curţilor cu juri s-
au concentrat asupra împrejurării că instituţia nu ar corespunde
exigenţelor dreptului penal modern în care interesează nu numai fapta
comisă, ci pentru o soluţionare corectă şi aplicarea unui tratament penal
(cu majore implicaţii de terapeutică pe linia prevenirii şi combaterii
fenomenului infracţional) o mare importanţă prezintă persoana
făptuitorului.
Se susţine, cu mult adevăr, că funcţia de judecare presupune foarte
numeroase cunoştinţe, evident în primul rînd juridice de specialitate (cu
adîncă asimilare a teoriilor moderne ale dreptului penal), dar şi de
criminologie, sociologie juridică, psihologie, cunoştinţe psiho-medicale
şi psihiatrice şi multe altele care nu se pot însuşi decît printr-un studiu de
specialitate dinainte dobîndit şi nu capătă eficacitate decît prin experienţă
şi îndelungat exerciţiu profesional
152 J.LECLERCQ, Quelques reflexions â propos de la cour d'assises, R.D.P., 1976-
1977, p-
361.
153 A.SPIELMANN, De l'abolition du jury â la suppression de la cour d'assises
(au Grand-Duche de Luxembourg), R.D.P., 1987, p. 719.
153 R.VOUIN, Le jury au droit penal moderne, Bruylant, 1967, p. 131.
138
183 în disputa pro sau contra instituţiei juriului pentru noi care sîntem
liJt Aoest.o jumătate de secol de practica soc.ală şi de specialitate a
^cî^r^p»» categoric la utilitatea si mai ales neces.tatea lor
in «kt^mul judiciar român este dificil de dat.
.
stur este un lucru si anume că tradiţiile juridice puternice au
determinat ca nlcf o tară în care opinia publică s-a obişnuit cu aceste
155 Rezerva care s-a
manifestat de la început faţă de persoana nespecializată
în împărţirea dreptăţii nu a făcut decît să se amplifice odată cu
complexitatea
problemelor pe care societatea modernă le pune în faţa organelor
judiciare.
182. Pentru a estompa unele din criticile întemeiate care s-au adus
instituţiei, reglementările din ultimele decenii s-au abătut în diverse ţări
de la formele tipice iniţiale, intervenind numeroase corective.
Sînt de menţionat dintre aceste modificări cîteva cu caracter esenţial.
Astfel, s-a încercat atenuarea limitării stricte a juriului la un răspuns
exclusiv asupra stării de fapt. De exemplu, art. 364 cod de instrucţie
criminală belgian prevede că dacă juriul dă un verdict afirmativ urmează
să delibereze împreună cu curtea asupra pedepsei. Mai mult, unele
sisteme au făcut să înceteze caracterul de organism distinct al juriului faţă
de curtea propriu-zisă formată din magistraţi, reunindu-i pe toţi într-un
complet unic dînd juraţilor un statut mai degrabă de eşevini, asociaţi
magistraţilor profesionali prin colaborarea pe care legea o prescrie la
deliberare între juraţi şi judecători. Asemenea reglementări există de
pildă, în Germania, Italia, Franţa etc.
Interesante sînt şi soluţiile adoptate de unele reglementări în legătură
cu cvorumul pe care trebuie să-1 exprime votul acestor organisme
colective.
In mod obişnuit juriul ia hotărîrile cu majoritate simplă de voturi.
Pentru cazuri particulare există însă reguli speciale. De exemplu,
paritatea de voturi echivalează cu dubiul şi acesta trebuie să profite
inculpatului. în cazurile în care majoritatea simplă e depăşită cu puţin
(de pildă cu un vot), uneori se prescriu norme care să înlăture această
ezitare
Tot astfel, în reglementarea franceză unde juriul format din 9 juraţi
deliberează împreună cu curtea compusă din 3 judecători, orice
condamnare a inculpatului necesită 8 răspunsuri afirmative la problema
vinovăţiei acestuia (deci votul corespunzător a cel puţin 5 juraţi, ceea ce
reprezintă majoritatea lor simplă). In nici un caz un verdict de vinovăţie
de 7 la 5 nu poate atrage condamnarea celui în cauză.
'55 încă de la începutul secolului trecut, în perioada de elaborare a codului de procedură
penală francez din 1808, Napoleon şi-a exprimat reticenţa faţă de instituţia juriului
subliniind "marele inconvenient al chemării la exercitarea atribuţiunilor de juraţi a
unor oameni fără experienţa necesară" (citat de M.FRANCHIMONT, op.cit, p. 617).
'56 Art. 341 Cod instrucţie criminală belgian dispune că dacă juriul 1-a găsit vinovat pe
inculpat cu 7 voturi pentru şi 5 contra verdictul juraţilor nu se comunică pînă cînd curtea
formată din cei 3 judecători nu se raliază acestei opinii. Achitarea se va pronunţa dacă
majoritatea simplă a curţii îl va considera pe inculpat nevinovat (art. 351 din acelaşi
cod).
139
forme democrate de mâncare a autorităţii judecătoreşti, să nu renunţe la
ele cu toate vehe-
^Jtt£EZ£^ «**—că ar
mai
^S^ ju^cTromânească a cuprins Curţile cu juri în orga™ judecească de-
a lungul unui timp îndelungat si instituţia s-a menţinut nu ~ - ^lătnr nînă
la regimurile dictatoriale instaurate după 1938, mtimCen"ea la sfii de drept,
setea pentru formele orgamzatonce d "ocrltice si evitarea abuzurilor unei
justiţii aservite putem constituie argu-tne ci afputea să tragă greu în
balanţa curentului de opinie cel puţin ,n Condiţiile actualei perioade de
trecere şi de prefaceri revoluţ.onare.
140
încît să se ţină seama de faptul că obiectul procesului decurge totdeauna
din existenţa unui conflict de drept penal.
în sfîrşit, la proces participă o serie de persoane care, fără a fi
interesate în cauză, desfăşoară o activitate de natură a ajuta realizarea
sarcinilor procesului penal.
185. Organele care participă în cauza penală sînt: instanţa de
judecată, Ministerul Public şi organele de cercetare penală.
Sînt părţi în procesul penal: inculpatul, partea vătămată, partea civilă
CAPITOLULUI
PARTICIPANŢII ÎN PROCESUL PENAL
Secţiunea I CONSIDERAŢII
CU CARACTER INTRODUCTIV
§ 1. Nofiunea de participant în procesul penal
184. Sensurile participaţiunii sînt diferenţiate în dreptul penal şi cel
procesual penal şi nu trebuie confundate. Astfel, în dreptul penal noţiunea
reuneşte persoanele care au conlucrat la săvîrşirea infracţiunii (coautori,
complici, instigatori). Dimpotrivă, dreptul procesual penal cuprinde în
noţiunea de participanţi subiecţi care desfăşoară activitatea împreună în
cadrul procesului penal.
Pentru realizarea dreptului său de a trage la răspundere penală statul
organizează şi reglementează activitatea procesuală, desemnînd anumite
organe care participă la această activitate şi pe care le investeşte cu funcţii
procesuale.
Săvîrşirea infracţiunii se răsfrînge asupra unor persoane, care fie că
răspund pentru faptele lor, fie că au de realizat anumite drepturi care
izvorăsc din săvîrşirea faptei penale. Aceste persoane sînt direct
interesate în desfăşurarea şi soluţionarea cauzei penale, avînd calitatea de
părţi, întrucît în privinţa unora este angajată răspunderea penală sau civilă,
iar alţii îşi manifestă voinţa de a obţine, pe calea procesului penal,
satisfacerea drepturilor lezate prin infracţiune .
în mod obişnuit părţile au cele mai largi drepturi procesuale, însă au
de îndeplinit şi anumite îndatoriri care de regulă nu incumbă altor
participanţi.
în exercitarea drepturilor, părţile trebuie să manifeste o atitudine
corectă, de loialitate procesuală şi de realizare exclusivă a unor interese
legitime ocrotite de lege. Teoria abuzului de drept din dreptul procesual
civil este aplicabilă în mod corespunzător şi în procesul penal în ceea ce
priveşte cel puţin latura civilă . în cadrul laturii penale teoria trebuie
reorientată în aşa fel
1 Vezi, GIUSEPPE RICCIO, La volontâ delle parti del processo penale, Casa Editrice
Dott. Eugenio Jovene, Napoli, 1969.
2 Vezi, M.ELIESCU, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p.
163 şi urm.; D.RADU, R.SANIELEVICI, Exercitarea drepturilor civile şi procesual
civile şi abuzul de drept în practica noastră judiciară, Analele Universităţii
"AM.Cuza" Iaşi, 1967, p. 163 şi urm.
141
şi partea civilmente responsabilă.
Apărătorul are o poziţie specială între participanţi, pentru că deşi nu
este interesat în cauză direct, în nume propriu, se situează pe poziţiile
părţii căreia îi acordă asistenţă juridică.
Alte persoane care participă în cauza penală sînt: martorii, martorii
asistenţi, experţii, interpreţii, agenţii procedurali etc.
în sens larg, noţiunea de participanţi în procesul penal cuprinde toate
categoriile arătate mai sus: organe, părţi şi alte persoane. Sensul este
folosit mai puţin frecvent şi nu are o accepţiune tehnică, întrucît
 presupune reunirea în această noţiune a tuturor celor care iau parte la există incompatibilitate. Legea prevede aceste cazuri atît pentru
proces. subiecţii oficiali (art. 46-49 c.pr.pen.) cît şi pentru anumiţi subiecţi
Noţiunea de specialitate este mai restrînsă, înglobînd numai particulari (experţi, interpreţi - art. 54 c.pr.pen.).
organele, părţile şi apărătorul. Acesta este sensul care se va folosi în
continuare, urmînd ca ceilalţi subiecţi să fie examinaţi în capitolele § 2. Succesori, reprezentanţi şi substituiţi procesuali
corespunzătoare poziţiei lor procesuale.
187. în desfăşurarea procesului penal părţile pot să nu fie prezente la una
186. Participanţii la activitatea judiciară intră în raporturi juridice
sau
procesual penale avînd în mod corespunzător calitatea de subiecţi ai
mai multe activităţi sau uneori să absenteze cu totul drepturile şi obligaţiile
acestor raporturi. De aceea, participanţii mai poartă denumirea şi de
acestora fiind preluate de alţi subiecţi procesuali care îi înlocuiesc. Pot fi
subiecţi procesuali.
asemenea
întrucît procesul penal se desfăşoară în condiţiile principiului subiecţi procesuali: succesorii, reprezentanţii şi substituiţii procesuali.
oficialităţii, în literatura de specialitate subiecţii procesuali au fost Este de reţinut că asemenea înlocuiri nu sînt îngăduite de lege decît în
clasificaţi, ţinînd seama şi de acest criteriu, în subiecţi oficiali şi ceea ce priveşte subiecţii principali ai cauzei penale. în locul subiecţilor
subiecţi particulari . particulari secundari nu poate apare niciodată în proces o altă persoană;
Subiecţii oficiali sînt: judiciari (judecători, procurori, lucrători în de aceea, un martor nu poate avea un reprezentant, după cum în locul
aparatul organelor de cercetare) şi extrajudiciari (persoane cu atribuţii de expertului nu se poate prezenta în proces un substituit etc.
inspecţie de stat, organe de control, comandanţi de nave şi aeronave
etc). 188. Succesorii. în procesul penal succesorii pot interveni numai în
Subiecţii particulari sînt: principali respectiv părţile şi secundari, cadrul
laturii civile. Decesul părţilor implicate în latura penală nu permite
toţi ceilalţi participanţi. înlocuirea
Regimul juridic al fiecărui subiect trebuie să se cunoască cu multă acestora cu alte persoane. Răspunderea penală fiind strict personală,
precizie pentru că un participant în procesul penal nu poate ocupa poziţii decesul
inculpatului este o cauză care împiedică exercitarea în continuare a acţiunii
între care 3 V.DONGOROZ, ş.a., Explicaţii teoretice, voi. I,p. 85.
penale
şi duce la stingerea cauzei penale. De asemenea, dreptul părţii vătămate de
a
participa în proces fiind un drept personal se stinge odată cu moartea
acesteia.
Sub aspect procesual succesiunea poate constitui o împrejurare de
transmitere atît activă cît şi pasivă a calităţii procesuale. (De pildă, în
cazul succesorilor părţii civile operează o translatio activa iar în cazul
celor ai inculpatului ori părţii civilmente responsabile o translatio
pasiva).
Succesorii subiectului activ al acţiunii civile pot fi introduşi în cauză
numai dacă decesul a avut loc după ce acţiunea civilă a fost pusă în
mişcare. în caz contrar tragerea la răspundere civilă a acestor persoane se
poate realiza numai în cadrul unui proces civil . Corect s-a stabilit în
practica judiciară că instanţa nu poate introduce în cauză moştenitorii
unuia dintre făptuitori, pentru care organul de urmărire a încetat
urmărirea datorită decesului acestuia .
Succesorii vor fi introduşi în cauză în cazul decesului unei persoane
fizice. Dacă una din părţi este o persoană juridică, în caz de reorganizare a
acesteia, se introduce în cauză organizaţia succesoare în drepturi, iar în caz
de desfiinţare sau
4 Nedeclanşarea procesului penal înainte de moartea persoanei vătămate nu înlătura
vocaţia
succesorilor acesteia la exercitarea acţiunii civile (M.FRANCHIMONT, op.ciL, p. 118).
5
Trib. Suprem, secpen., dec. nr. 2802/1969, R.R.D. nr.1/1970, p. 182.
de lichidare se introduc în cauză lichidatorii (art. 21 c.pr.pen.). Aceste din 189. Reprezentanţii. Activitatea procesuală presupune prezenţa şi
urmă situaţii reprezintă o altă modalitate de transmitere a calităţii participarea activă în cauză a părţilor, care în mod obişnuit îşi realizează
procesuale. drepturile şi promovează interesele în măsura în care sînt de faţă. Pentru
a da o continuitate poziţiei părţilor, chiar în situaţia în care ele lipsesc,
legea permite ca acestea să fie reprezentate. Reprezentanţii sînt deci
persoane împuternicite în cadrul procesului penal să participe la actele
procesuale în numele şi în interesul unei părţi din proces. .
Prin reprezentare judiciară se înţelege situaţia în care o persoană
îndeplineşte actele procesuale şi participă la raporturile procesuale nu în
nume propriu, ci în numele titularului dreptului sau obligaţiei
litigioase .
Reprezentanţii pot îndeplini toate actele procesuale care stau la
îndemîna părţii cu excepţia acelora care au caracter strict personal. De
pildă, în cadrul cercetării judecătoreşti, instanţa nu poate asculta în locul
inculpatului absent pe reprezentantul acestuia şi nici să-i acorde la
sfîrşitul dezbaterilor beneficiul ultimului cuvînt.
Cu toate că este un participant important, reprezentantul are calitatea
doar de subiect al procesului penal şi nu de subiect al cauzei penale,
întrucît reprezentantul deşi apare în locul părţii nu se confundă
niciodată cu poziţia procesuală a celui reprezentat.
Cînd la o activitate procesuală participă în locul părţii
reprezentantul
acesteia, se aplică regimul juridic corespunzător situaţiei în care ar fi fost
de
faţă însăşi persoana reprezentată. In practica judiciară s-a decis că pentru
partea
civilă care a lipsit atît la dezbateri cît şi la pronunţare, fiind însă
reprezentată
de un apărător ales, termenul de declarare a căii de atac curge de la
pronunţarea
sentinţei - ca şi ciim partea ar fi fost prezentă în cursul judecăţii - şi nu
de la
data comunicării hotărîrii . ■ ' * reprezentarea de către apărător cuprinde şi dreptul de a pune concluzii
190. Reprezentarea este legală sau obligatorie şi convenţională sau
voluntară.
Reprezentarea legală presupune participarea în proces în mod
necesar a unei persoane desemnate de lege în locul părţii interesate,
care nu are îndrituirea de a sta în cauză în mod nemijlocit ci numai
interpus prin inter-
6 V.RĂMUREANU, Reprezentarea învinuitului şi inculpatului în faza urmăririi
penale şi a judecăţii în primă instanţă, R.R.D. nr. 3/1973, p. 21-30.
7 Vezi, 1.STOENESCU, S.ZILBERSTEIN, op.cit, voi. I, p. 311.
8 Trib. Suprem, secţ.pen., dec. nr. 10/1979, CD. 1979, p. 507.
la activitatea respectivă poate fî reprezentat; la fel, în cazul cercetării la
faţa locului cînd învinuitul sau inculpatul este reţinut sau arestat, dacă nu
poate fi adus la cercetare organul de urmărire penală îi pune în vedere să
fie reprezentat şi îi asigură, la cerere, reprezentarea (art. 129 c.pr.pen.).
în cursul judecăţii inculpatul poate fi reprezentat în conformitate cu
art. 174 c.pr.pen. numai în următoarele ipoteze:
a) la judecarea cauzei în primă instanţă ori la rejudecarea ei după
desfiinţarea hotărîrii în apel sau după casare de către instanţa de recurs,
numai dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta supusă judecăţii
este amenda sau închisoarea de cel mult un an;
b) la judecarea cauzei în căile de atac.
Chiar în aceste cazuri, dacă instanţa consideră necesară prezenţa
inculpatului la judecată poate dispune aducerea lui.
sediul reprezentantului său legal. Astfel, o persoană juridică sau orice
unitate dintre cele prevăzute în art. 145 c.pen. nu poate sta în procesul
penal în calitate de parte civilă sau parte civilmente responsabilă decît
prin intermediul reprezentantului ei legal. De asemenea, cînd persoana
vătămată nu are capacitatea de exerciţiu participă în procesul penal, în
ambele sale laturi, numai prin reprezentantul legal.
în anumite cazuri poate exista chiar pentru inculpat o reprezentare
legală obligatorie. Astfel, potrivit art. 134 alin. 3 c.pr.pen. cînd inculpatul
este arestat, instanţa care urmează a efectua comisia rogatorie dispune
desemnarea unui apărător din oficiu care îl va reprezenta. în practica
judiciară s-a decis că nerespectarea acestei dispoziţii duce la nulitatea
hotărîrii în condiţiile art. 197 alin. 2 c.pr.pen. .
Reprezentarea convenţională neavînd caracter obligatoriu este
lăsată la aprecierea părţilor care folosesc această instituţie atunci cînd
înţeleg că în absenţa lor activitatea procesuală să poată continua - ca şi
cum ele ar fi prezente - interesele celor lipsă fiind promovate şi actele
procesuale îndeplinite de reprezentantul convenţional. Acesta este deci
un mandatar sau un procurator care desfăşoară activitatea în virtutea
unui mandat judiciar sau procuri speciale.
în literatura de specialitate este menţionată de către unii
reprezentarea tehnică ca o modalitate deosebită realizată de către
apărător ca tehnician şi persoană anume calificată în acest sens. în
realitate, aceasta este o varietate a reprezentării convenţionale pentru că
reprezentant convenţional poate fi orice persoană căreia partea îi
încredinţează prin mandat o asemenea sarcină judiciară şi evident cu
atît mai mult un avocat.
Pentru ca apărătorul să deţină şi calitatea de reprezentant este
necesară o împuternicire specială, care de regulă este inclusă în
delegaţia baroului de avocaţi.
Faţă de mandatul de reprezentare dat de parte unei persoane oarecare,
(jus pledandi) , care este un drept exclusiv al avocatului nu şi al altor
reprezentanţi.
191. în faza de urmărire penală reprezentarea învinuitului sau
inculpatului este posibilă numai la acele acte de urmărire penală la care
legea indică expres aceasta. Astfel, potrivit art. 104 c.pr.pen. cînd
învinuitul sau inculpatul se află reţinut sau arestat şi nu poate fi adus la o
ridicare de obiecte sau percheziţie,
9 Trib. Suprem, secţ.pen., dec. nr. 817/1972, Repert pract. I, p. 380.
10 Vezi, GIOVANILEONE, op.cit, p.
100. H TR.POP, op.cit, p. 386.
Celelalte părţi pot fi reprezentate totdeauna, pentru ele aplicîndu-se atît
în faza de urmărire penală cît şi în cursul judecăţii regulile generale de
reprezentare reglementate de legea civilă. Restrîngeri ale regulii nu apar
decît în puţine cazuri limitate de caracterul strict personal al activităţilor (de
exemplu audierea nemijlocită a unei părţi în cadrul ascultării ei, astfel cum
este reglementată în art. 76-77 c.pr.pen.).
192. Substituiţii procesuali. In anumite activităţi părţile pot fi
înlocuite de alţi subiecţi a căror intervenţie produce aceleaşi efecte ca şi
cel însăşi al părţii. Aceşti subiecţi au calitatea de substituiţi procesuali.
Substituiţii procesuali sînt subiecţi eventuali şi sporadici ai
procesului penal pentru că participarea lor este întîmplătoare şi restrînsă
la relativ puţine activităţi. Astfel, în introducerea unei plîngeri la organul
de urmărire penală în locul celui vătămat se poate substitui copilul major
pentru părinţi precum şi unul din soţi pentru celălalt (art. 222 c.pr.pen.).
De asemenea, unul din soţi poate fi substituit procesual al celuilalt soţ la
declararea apelului, atunci cînd acesta are calitatea de inculpat (art. 362
c.pr.pen.).
Substituitul procesual nu acţionează ca reprezentantul în virtutea
unei obligaţii legale sau convenţionale, ci în baza dreptului său propriu.
De aceea, substituitul apreciază liber dacă intervine în procesul penal,
fără a răspunde vreodată de pasivitate sau neglijenţă.
Substituiţii procesuali sînt subiecţi procesuali care exercită drepturi
proprii dar în valorificarea unor interese ale altora. Drepturile în virtutea
cărora substuiţii procesuali participă în proces nu sînt implicate în
interesele con-
12 V.DONGOROZ, ş.a., Explicaţii teoretice, Voi. I, p. 95.
146
ţara noastră justiţia se înfăptuieşte prin Curtea Supremă de Justiţie şi
prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.
Spre deosebire de acest înţeles, ori de cîte ori codul de procedură
penală foloseşte noţiunea de instanţă de judecată are în vedere organul
judiciar concret, constituit într-o compunere strict determinată dar variabilă
după diverse ipoteze precis delimitate şi care este chemat să judece şi să
soluţioneze o anumită pricină penală dedusă în faţa unui anumit organ
judecătoresc. Din punct de vedere organizatoric, la o instanţă
judecătorească pot să desfăşoare activitatea juris-dicţională mai multe
t dictorii litigioase ale părţilor şi în consecinţă subiecţii respectivi nu
sînt nteresaţi în cauză în aceleaşi condiţii ca părţile. în literatura de
specialitate se sUbliniază că substituţii au numai o legitimatio ad
processum şi nu o legitimatio ad causam .
Secţiunea II
ORGANELE JUDICIARE
§ 1. Instanţa de judecată
193. Instanţele de judecată desfăşoară activitatea în cadrul unui
sistem unitar de organe judecătoreşti . Existenţa acestui sistem unitar îşi
găseşte baza în art. 125 din Constituţie. Dispoziţiile,privind organizarea
instanţelor sînt înscrise în Legea nr. 92 pentru organizarea judecătorească
publicată în M.Of. nr. 197 din 13 august 1992 iar majoritatea normelor
referitoare la activitatea judiciară a acestor organe se prevăd în codul de
procedură penală.
Legea de organizare judecătorească cuprinde dispoziţii numai cu
privire la sistemul comun al instanţelor referindu-se la judecătorii,
tribunale şi curţi de apel. Pentru instanţa supremă şi instanţele militare,
normele de organizare şi funcţionare sînt distincte şi se cuprind în legi
organice speciale. Potrivit art.
12 din Legea nr. 92/1992, dispoziţiile acesteia se aplică şi instanţelor
necuprinse în norma respectivă, în măsura în care legile de organizare şi
funcţionare a instanţei supreme şi a instanţelor militare nu dispun altfel.
Trebuie făcută o distincţie de principiu între organele judecătoreşti
care înfăptuiesc, potrivit legii, justiţia în România şi organismele judiciare
care, în acest cadru organizatoric general, participă în mod concret şi
într-o anumită compunere legală la soluţionarea cauzelor penale.
Deosebirea de terminologie din reglementare nu este întîmplătoare
dispoziţiile legale care se referă la "instanţele judecătoreşti" sau
"instanţele de judecată" semnificînd sensuri distincte.
Prin instanţe judecătoreşti în conformitate cu dispoziţiile
constituţionale şi din legea de organizare judecătorească se înţeleg
verigile care constituie sistemul unitar al organelor judecătoreşti, aşa cum
ele sînt dispuse în piramidă de la vîrf şi pînă la unităţile de bază. Art. 125
din Constituţie precizează că în
13 I.NEAGU,op.cit,vol.Ip.66.
14 1. MURARU, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Naturismul, Bucureşti,
1991,
p. 148; M.DUVERGER,Institutionspolitiquesetdroitconstitutionnel, 1988, p. 192-
200.
147
instanţe de judecată. De exemplu, la o judecătorie pot funcţiona mai multe
complete de judecată sau la un tribunal anumite complete judecă în primă
instanţă iar altele în recurs etc. Toate aceste organe judiciare compuse şi
constituite potrivit normelor legale sînt instanţe de judecată.
194. Instanţa de judecată desfăşoară activitatea judiciară în principal în
faza
judecăţii. Unele activităţi ale instanţei reglementate în legea procesuală pot
depăşi limitele acestei faze. Astfel, în faza de urmărire penală instanţa se
pronunţă în anumite cazuri asupra prelungirii arestării inculpatului; de
asemenea, majoritatea activităţilor judiciare ale fazei de punere în
executare a lucru judecat şi nu reprezintă soluţii propriu-zise ale cauzei penale.
hotărîrii penale definitive revin instanţei. în mod similar, intră în sfera de
activitate a instanţelor de judecată rezolvarea unor cereri sau proceduri
spe
ciale care nu realizează un proces penal propriu-zis dar soluţionează
probleme
importante legate de anumite cauze penale. Pot fi date exemple în acest
sens
rezolvarea unor cereri ca cele de strămutare (art. 55 c.pr.pen.),
reabilitarea
judecătorească (art. 494 c.pr.pen.), repararea pagubelor în cazul
condamnării
sau arestării pe nedrept (art. 504 c.pr.pen.), recunoaşterea pe cale
principială
a unei hotărîri penale străine (art. 521 c.pr.pen.).
Activitatea fundamentală a instanţelor constă în parcurgerea
gradelor de jurisdicţie prevăzute de lege prin structura şi mecanismul
procesului penal.
195. Instanţa este subiectul procesual cel mai important.
însemnătatea
deosebită a instanţei ca participant în cauza penală rezultă din
îndeplinirea
funcţiei de jurisdicţie, adică de judecare şi soluţionare a cauzei penale.
Această
funcţie conţine, pe lîngă puterea de a statua definitiv asupra
condamnării
inculpatului sau exonerării sale de orice răspundere penală (jurisdictio)
şi
puterea de constrîngere, prin supunerea condamnatului la executarea
pedepsei
stabilite (imperium).
Celelalte organe judiciare pot şi ele lua anumite acte de decizie,
uneori de o deosebită importanţă cu privire la desfăşurarea procesului
penal (trimiterea
148
şi fluviale . Potrivit art. 14 alin. 2 din Legea pentru organizarea judecă-
torească numărul secţiilor tribunalelor şi curţilor de apel se stabileşte de
ministrul justiţiei. Ministrul justiţiei stabileşte tribunalele şi Curţile de
apel la care funcţionează secţii maritime şi fluviale, pentru judecarea
cauzelor prevăzute de lege.
Curţile de apel îşi exercită competenţa într-o circumscripţie cuprinzînd
mai multe tribunale. Numărul Curţilor de apel, reşedinţa acestora,
precum şi tribunalele cuprinse în circumscripţiile lor sînt prevăzute în
anexa legii de organizare judecătorească.
Pentru similitudine organizatorică şi funcţională în cadrul instanţelor
militare există un organ de judecată de nivelul curţilor de apel, respectiv
curtea militară de apel.
în judecată, încetarea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală
etc), dar acestea nu constituie acte de jurisdicţie neavînd autoritatea de
în conformitate cu art. 123 din Constituţie, justiţia se înfăptuieşte în
numele legii- Pornind de la acest principiu în dispozitivul fiecărei hotărîri
judecătoreşti se menţionează că cele dispuse se pronunţă în numele legii.
196. în locul sistemului anterior al instanţelor judecătoreşti
structurate ierarhic în trei paliere, organele judecătoreşti sînţ etajate în
patru trepte prin introducerea unei instanţe intermediare între tribunalele
judeţene şi Curtea Supremă de Justiţie. Este vorba de Curţile de Apel,
care au o veche tradiţie în organizarea judecătorească din România şi la
care s-a renunţat ca urmare a desfiinţării căii de atac a apelului prin
reforma justiţiei din anul 1948.
în sistemul actual al organelor de judecată din ţara noastră intră
următoarele instanţe: judecătoriile, tribunalele , curţile de apel,
tribunalele militare, tribunalul militar teritorial, curtea militară de apel.
Deasupra tuturor acestor organe judecătoreşti funcţionează ca
instanţă unică şi de vîrf Curtea Supremă de Justiţie.
în fiecare judeţ funcţionează mai multe judecătorii numărul şi
localităţile lor de reşedinţă fiind prevăzute în legea de organizare
judecătorească (într-o anexă făcînd parte integrată din lege). Circumscripţiile
judecătoriilor din cadrul fiecărui judeţ se stabilesc prin hotărîrea Guvernului
la propunerea ministrului justiţiei, ţinîndu-se seama de cerinţele unei cît mai
bune administrări a justiţiei.
Tribunalele militare sînt în scara ierarhică a instanţelor egale în grad
cu judecătoriile.
în fiecare judeţ funcţionează un tribunal, iar în capitala ţării o instanţă
avînd aceeaşi competenţă materială şi personală ca tribunalele judeţene,
cu numele de Tribunalul Municipiului Bucureşti.
Tribunalul militar teritorial este egal în grad cu tribunalele judeţene.
Tribunalele şi tribunalul militar teritoarial pot avea mai multe secţii.
Prin Decretul nr. 203 din 31 octombrie 1974 la judecătoriile
Constanţa şi Galaţi, precum şi la tribunalele Constanţa şi Galaţi s-au
înfiinţat secţii maritime
15 Tribunalele au purtat pînă la actuala lege de organizare judecătorească denumirea de
"tribunale judeţene". O asemenea specificare era necesară în trecut, întrucît iniţia!
(potrivit organizării din 1952) toate instanţele din România purtau denumirea de
tribunale populare - respectiv raionale, feroviare, maritime-fluviale, regionale -
respectiv judeţene, militare, suprem). In prezent, cînd între toate instanţele civile una
singură, cea de la nivel judeţean are denumirea de tribunal (celelalte instanţe fiind
judecătorii sau curţi) apelativul de "judeţean" nu se mai impune, fiind suficientă şi de
neconfundat denumirea de tribunal.
149
Curtea Supremă de Justiţie, instanţă unică superioară tuturor instanţelor
judecătoreşti din România, este organizată şi funcţionează potrivit legii sale
organice speciale proprii, competenţa ei funcţională materială şi personală (cu
toate aspectele de amănunt) fiind înscrisă în codul de procedură penală.
Curţile de apel şi Curtea Supremă de Justiţie au în componenţă mai multe
secţii.
Din punct de vedere al formelor în care judecăţile pot avea loc instanţele
se împart în: prime instanţe, instanţe de apel şi instanţe de recurs.
197. în baza Legii nr. 59/1969 în ţara noastră au funcţionat comisii de
judecată, ca organisme de jurisdicţie obştească împletite uneori şi cu elemente
statale (de pildă, în cazul judecării unor minori) . Asemenea organisme nu
pot fi desigur proprii statului de drept. Legislaţia noastră cunoaştea anterior forme procesuale tradiţionale
în măsura în care puterea judecătorească este separată de celelalte prin care atît procedura de împăciuire cît şi judecarea minorilor se realiza
puteri ale statului, avînd atribuţii proprii care se exercită exclusiv prin fără aplicarea unor organisme obşteşti .
instanţele judecătoreşti, nu se poate admite ca actul de justiţie să fie 198. Referitor la organizarea judecătorească importantă este
realizabil în afara organelor de judecată ale statului. Statul de drept nu interdicţia constituţională ca în România să se înfiinţeze ori să-şi
neagă şi nu elimină participarea în diverse forme la viaţa socială a desfăşoare activitatea instanţe extraordinare (art. 125).
grupurilor organizate de persoane, asociaţii, fundaţii, societăţi, Experienţa socială a demonstrat că folosirea unei instituţii cu caracter
organisme colective şi altele. extraordinar, chiar pentru anumite situaţii de excepţie, nu este de dorit.
Derogările de la jurisdicţia comună şi în general admisă în limitele com-
Aceasta nu înseamnă că asemenea organisme pot exercita
petenţelor obişnuite pot deturna justiţia de la scopurile sale deschizînd fie
autoritatea statală şi că o comisie obştească poate constitui - fără ca în
poarta arbitrariului fie a imixtiunii celorlalte puteri ale statului în
Constituţie să se prevadă expres - o putere în stat. activitatea autorităţii judecătoreşti.
16 Este de menţionat că în anii '50 au funcţionat în ţara noastră ca instanţe speciale Situaţiile de excepţie şi mai ales escaladarea formelor dictatoriale sau
tribunale populare feroviare şi tribunale maritime şi fluviale.
17 Legea nr. 59/1969 privind comisiile de judecată a fost abrogată expres prin Legea nr- totalitare în mecanismul statal sau reacţia împotriva acestora au determinat
104/1992 în diverse state şi momente istorice apariţia de instanţe excepţionale. De
exemplu, în Franţa anilor 1940-1944 ceea ce a caracterizat organizarea
150
judiciară a regimului de la Vichy a fost multiplicarea jurisdicţiilor de
excepţie care pronunţau pedepse dintre cele mai grave, după o procedură
sumară, chiar în domeniul infracţiunilor de drept comun .
După eliberarea teritoriului francez în 1944 situaţia excepţională a
determinat în mod tranzitoriu, funcţionarea temporară a unor instanţe
extraordinare pentru sancţionarea faptelor de colaboraţionism şi a crimelor de
război (Curţi de Justiţie şi Camere civice la care juraţii erau aleşi din rîndul
organizaţiilor de rezistenţă) .
199. Tribunalele poporului înfiinţate în România în anul 1945 şi care
au judecat persoanele care s-au făcut vinovate de dezastrul ţării precum
şi criminalii de război au fost primele instanţe excepţionale care au aservit
justiţia statului totalitar şi au transformat actele de justiţie în pîrghii ale
dicaturii în numeroasele procese politice care au urmat.
In condiţiile ulterioare evenimentelor din decembrie 1989, încă din
primele zile s-a emis Decretul-Lege nr. 7/1990 privind înfiinţarea unor
tribunale Militare extraordinare, publicat în M. Of. nr. 4 din 8 ianuarie
1990. Potrivit art.
1° Se are în vedere reglementarea aşa numitei "acţiuni penale directe" în cadrul căreia
plîngerea prealabilă putea fi introdusă de către partea vătămată direct Ia instanţă, fără
obligaţia parcurgerii unei activităţi extraprocesuale prealabile: de asemenea, este de
reţinut că pînă Ia Decretul nr. 218/1977 singurul organ judiciar competent să judece
minorii era instanţa. (Pentru detalii vezi S. KAHANE, op.cit, p. 236; N. VOLONC1U,
Drept procesual penal, Ed.Did.Ped. Bucureşti, 1972, p. 517.)
** O. ŞTEFANI, G. LEVASSEUR, op.cit, p. 66
05
Wem p. 67

1 din această normă instanţe extraordinare se înfiinţau în fiecare judeţ
(inclusiv Municipiul Bucureşti). Organul de judecată era format din 2
judecători de la tribunalul judeţean, delegaţi de preşedintele instanţei şi
trei ofiţeri desemnaţi din comandamentele, militare locale.
Instanţele militare nu sînt şi nu trebuie să fie instanţe extraordinare. De
aceea, sfera lor de jurisdicţie urmează să fie delimitată în aşa fel încît să se
circumscrie competenţei personale şi speciale, respectiv să judece inculpaţi
avînd calitatea de militari şi cauze legate de capacitatea de apărare a ţării, de
disciplina şi regulile de comportare militare. In nici un caz, instanţelor
militare nu trebuie de principiu să li se atribuie o competenţă excepţională,
care să le transforme în organe judecătoreşti extraordinare, aceasta fiind
interzis prin Constituţie.
151
200. Compunerea instanţei de judecată. La compunerea
instanţelor de judecată din ţara noastră se folosesc ca modalităţi de
organizare atît sistemul
22
unipersonal cît şi cel colegial .
în reglementarea română compunerea instanţei este în general colegială
existenţa unui complet format din mai mulţi membri constituind o regulă
obişnuită .
Instituţia judecătorului unic funcţionează numai la judecătorie şi
numai în cazuri limitativ prevăzute de lege . Aceste situaţii sînt în
general de o importanţă mai redusă şi se referă la cazuri cum sînt:
- infracţiunile la care acţiunea penală se pune în mişcare la
 plîngerea
25
prealabilă şi se adresează direct instanţei de judecată ;
- cererile şi căile de atac de competenţa judecătoriilor, în legătură cu
infracţiunile prevăzute în art. 279 alin. 2 lit. a c.pr.pen.;
- cererile de reabilitare.
201. Instituţia judecătorului unic este întîlnită frecvent în legislaţiile
moderne, cu toate că în doctrină s-a exprimat preferinţa pentru formarea
colegială a completelor . Deşi argumentele completului format din mai
mulţi membrii sînt
21 La instanţele extraordinare care funcţionau la Bucureşti, laşi, Cluj, Timişoara, cei doi
judecători din complet erau magistraţi militari delegaţi de la tribunalul militar de
mare
unitate.
22 Vezi, V. RAMUREANU, Consideraţii generale privind compunerea instanţei penale,
R.R.D., nr. 1/1976, p. 28. (vezi şi art. 22,26 şi 29 din Legea nr. 92/1992 pentru
organizarea
judecătorească).
23 Iniţial, la intrarea în vigoare a actualului cod de procedură penală în anul 1969, regula
era de absolută aplicaţie, instanţa fiind compusă totdeauna dintr-un complet de
judecată.
24 Vezi art. 20 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească
25 Aceste infracţiuni sînt expres enumerate în art. 279, lit. a c.pr.pen.
26 Vezi, A. FETTWEIS, Introduction au droit judiciare, Ed. Presse Univ. Liege,
1987, p. 74,; A. BRAAS, Precis de procedure penale, voi. II, Ed. Bouylant, 1951, p.
585.
152
Natura juridică a activităţilor întreprinse de judecătorul unic în
cadrul şedinţei de judecată şi apoi în cadrul deliberării şi pronunţării
hotărîrii se diferenţiază de natura juridică a altor activităţi judiciare, de
regulă necuprinse în soluţionarea propriu-zisă a cauzei în şedinţă anterior
sau ulterior acesteia şi care se îndeplinesc tot de către un singur
judecător. Fac parte din ultima categorie (care nu au nimic comun cu
instituţia judecătorului unic) măsurile premergătoare judecăţii
întreprinse de preşedintele instanţei (art. 313 c.pr.pen.); asigurarea
de ordin principial avantajele practice au impus peste tot judecarea cauzelor şi
de către un singur judecător.
Pe plan mondial, judecătorul unic înfăptuieşte judecata în mod obişnuit
în cauze simple determinate fie de competenţa mai restrînsă a instanţelor
situate la baza ierarhiei organizatorice , fie de natura mai uşoară a faptelor
penale .
De menţionat sînt şi reglementările străine în care formarea
completului de judecată cu un singur judecător sau cu mai mulţi este
alternativă, stabilin-du-se de la caz la caz. De pildă, art. 398 c.pr.pen.
francez prevede că în toate cazurile cînd judecarea se poate face de către
un singur judecător, preşedintele instanţei din proprie inţiativă sau la
cererea judecătorului unic desemnat în cauză, poate dispune ca judecata
să aibă loc în mod colegial, în complet de 3 judecători. Asemănătoare sînt
şi normele belgiene (înscrise în art. 91-92 cod judiciar) care permit ca în
faţa tribunalului corecţional, în cauzele atribuite
judecătorului unic, inculpatul să ceară înlocuirea acestuia cu un complet
•30 format din 3 judecători . Inculpatul nu are
obligaţia să motiveze cererea sa,
31
iar instanţa nu are dreptul să aprecieze şi deci să respingă solicitarea .
Caracterul alternativ al reglementărilor nu se manifestă doar faţă de
problema colegialităţii ori a judecătorului unic. în anumite situaţii unele
legislaţii permit chiar variabilitatea numărului membrilor care formează
com-
3
2 pletul de judecată
.
202. Situaţiile în care o cauză penală se soluţionează de către,
judecătorul unic nu trebuie confundate cu numeroasele împrejurări cînd
în cursul procesului penal o activitate judiciară este efectuată de un
singur judecător (preşedintele instanţei, preşedintele completului de
judecată, alt judecător de la instanţa respectivă).
27 In sistemul judiciar anglo-saxon, judecătorul unic se regăseşte mai frecvent şi chiar în
cauze penale grave, judecate în faţa juraţilor.
28 Un singur judecător formează tribunalul de poliţie în Franţa (art. 523c.pr.pen.), în
Elveţia (art. 7 c.pr.pen. - canton Vaud), în Belgia (art. 60 cod judiciar) etc.
29 De exemplu, în procedura franceză este cazul contravenţiilor pedepsite pînă la cel
mult 2 luni închisoare sau 2000 franci amendă şi anumite delicte expres enumerate de
lege (delicte prevăzute în codul rutier, codul rural, delicte în materie de vînat sau
pescuit, vătămări corporale neintenţionate etc.)
30 Prin dreptul acordat inculpatului de a cere o anumită componenţă numerică a
completului nu i se asigură desigur dreptul de a-şi alege judecătorii, pentru că
desemnarea acestora într-o cauză este şi rămîne totdeauna un drept al preşedintelui
instanţei.
31 G. SCHUIND, Trăite practique de droit criminel, 4-eme Ed. Bruylant, 1981, p. 440.
32 Tribunalul corecţional elveţian e format obişnuit din 3 judecători. în cauzele penale în
care se poate pronunţa o privaţiune de libertate ce depăşeşte 4 ani, din oficiu, sau la
cererea părţilor, completul poate fi constituit cu 5 judecători.
153
ordinii şi solemnităţii şedinţei, precum şi constatarea infracţiunilor de
audienţă de către preşedintele completului de judecată (art. 298-299)
c.pr.pen.); îndeplinirea activităţilor de punere în executare a hotărîrii de
către judecătorul delegat de instanţă (art. 415 c.pr.pen.) etc.
203. La judecătorie, cînd potrivit legii nu activează judecătorul unic,
completul de judecată este format din doi judecători. în caz de
divergenţă, instanţa se completează cu preşedintele sau vicepreşedintele
ori cu un judecător desemnat de preşedinte.
La tribunalele judeţene şi Tribunalul Municipiului Bucureşti
completul este format în mod diferenţiat. în cauzele judecate în primă
instanţă completul este format ca la judecătorii, respectiv din doi
judecători, cu aceeaşi posibilitate de completare în caz de divergenţă.
Apelurile şi recursurile se judecă în complet format din trei judecători.
Curţile de apel funcţionează cu complete constituite asemănător
tribunalelor, respectiv din doi judecători în primă instanţă şi trei
judecători cînd judecă în apel sau recurs.
La Curtea Supremă de Justiţie completul este format de regulă din
3 judecători. Apelul, recursul şi recursul extraordinar îndreptat
împotriva hotărîrilor pronunţate de o secţie a Curţii Supreme de Justiţie
se judecă în complet de 7 judecători, alţii decît cei care au dat hotărîrea. în
mod excepţional, recursul extraordinar ar putea fi judecat şi de plenul
Curţii Supreme de Justiţie cînd se exercită împotriva unei hotărîri
pronunţate în recurs de completul de 7judecători.
Concepţia juridică est-europeană consacra participarea elementului
popular la activitatea de justiţie prin prezenţa asesorului popular la
judecarea anumitor cauze. în conformitate cu Constituţia din 1965,
Legea nr. 58/1968 pentru organizarea judecătorească prevedea în art. 23
şi 26 cazurile cînd la judecătorii şi tribunalele judeţene participau în
complet asesorii populari .
33 La instanţa supremă înlăturarea asesorilor populari a avut loc încă de multă vreme
(vezi, Decretu) nr. 357/17 iulie 1956)
154
primă instanţă în complet de 2 judecători şi 3 asesori, ofiţeri activi, iar în
recurs cu 3 judecători. în cauzele cu inculpaţi militari toţi membrii
completului
trebuie să aibă cel puţin gradul inculpatului.
.*
205. în legătură cu compunerea legală a instanţei de judecată în
practica judiciară s-au ridicat multe probleme. Astfel, s-a statuat că
nerespectarea normelor legale de compunere a instanţei nu trebuie să se
Regula generală era ca în caz de participare aceştia să formeze
majoritatea membrilor completului. în consecinţă, la judecătorie în
completul de 3 persoane participa un judecător şi 2 asesori populari, iar
la tribunalul judeţean în completul de 5 persoane intrau 2 judecători şi 3
asesori populari.
Legea nr. 45/1991 privind modificarea dispoziţiilor referitoare la ac-
tivitatea de judecată a înlăturat asesorii populari stipulînd că la
judecătorii şi tribunale judeţene completele se formează numai cu
judecători.
204. Regimul juridic al participării asesorilor populari la instanţele
militare a fost mult diferenţiat şi în trecut. Deosebirile se concentrau mai
ales pe două direcţii şi anume: a) asesorii nu erau aleşi pe patru ani de
către organele locale ale puterii de stat ci numiţi pe un an de către
ministrul apărării naţionale: b) participarea asesorilor populari era
obligatorie în toate cauzele judecate în primă instanţă în faţa tribunalelor
militare de mare unitate şi teritorial şi nu relativ redusă ca la instanţele
civile .
Din dispoziţiile şi spiritul legii rezultă că, asemănător concepţiilor a
numeroase legislaţii străine, în cazul instanţelor militare prin
participarea asesorilor (judecători nespecializaţi) s-a dorit mai puţin o
atragere a cetăţenilor la activitatea judiciară, respectiv o accentuare a
laturii democratice a actului de justiţie, cît cooptarea la jurisdicţie a unor
persoane avînd aceeaşi calitate cu inculpatul şi care deci să fie buni
cunoscători ai mediului militar cu rigurozitatea disciplinei sale speciale,
cu reguli de comportare corespunzătoare şi cu drepturi şi obligaţii
specifice.
Aceeaşi idee pare a se contura actualmente în concepţia legiuitorului
român. în consecinţă art. I al Legii nr. 45/1991 a prevăzut că judecă
exclusiv cu judecători numai acele complete care se formează la
judecătorii şi tribunale judeţene fără a se referi la alte instanţe.
în sprijinul unei asemenea interpretări vine şi faptul că Legea nr.
45/1991 indicînd dispoziţiile abrogate expres din Legea nr. 58/1968 de
organizare judecătorească nu enumera printre ele şi art. 29 referitor la
compunerea instanţelor militare.
La tribunalul militar de mare unitate completul este format dintr-un
judecător şi doi asesori, ofiţeri activi. Tribunalul militar teritorial judecă
în
34 Legea a fost publicată în M. Of. nr. 142 din 11 iulie 1991.
35 Asesorii populari participau la judecătorie numai în cauzele privind infracţiunile
împotriva protecţiei muncii, iar la tribunalul judeţean doar în pricinile care permiteau
pronunţarea pedepsei capitale (abrogată în prezent), precum şi în cauzele de omor, omor
calificat şi loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. In opoziţie, instanţele militare
(excluzînd secţia militară a instanţei supreme) judecau totdeauna, cu excepţia
recursurilor soluţionate de tribunalul teritorial, cu participarea asesorilor.
155
manifeste pe tot parcursul judecăţii, nulitatea absolută a hotărîrii
producîndu-se chiar dacă reaua compunere a completului a existat
numai la unul din termene , dar la care s-au audiat martori s-a
discutat admisibilitatea unor probe , ori s-au
39 soluţionat cereri ale părţilor .
Dimpotrivă, dacă la termenul la care compunerea instanţei a fost
greşită, nu a fost soluţionată cauza, nu au fost administrate probe şi
nici nu au fost luate măsuri procesuale ce ar fi avut consecinţe cu
privire la soluţionarea cauzei, nu se poate reţine o încălcare a legii
 care să atragă sancţiunea nulităţii . Identică a fost soluţia şi cînd ulterior
termenelor la care instanţa a fost greşit compusă s-au reluat aceleaşi
acte procesuale de către instanţă într-o compunere legală .
Dacă în cursul judecăţii la prima instanţă se iveşte un dezacord cu
privire la o chestiune incidenţă (de exemplu, admiterea unei probe),
soluţionarea divergenţei se va face în complet de 3 judecători după
care se va reveni la
completul obişnuit .
Cererea de încetare a executării unei pedepse prin muncă fără
privare de libertate se soluţionează în complet format din 2 judecători,
dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvîrşită este
închisoarea mai mare de 2
ani43.
, Cînd o instanţă, schimbînd încadrarea juridică a unei fapte penale
declină competenţa în favoarea altei instanţe, nu trebuie să fie compusă
în completul prevăzut de lege pentru judecarea cauzei la această ultimă
instanţă. în speţă, Judecătoria schimbînd încadrarea juridică din
vătămare corporală gravă în . tentativă de omor a dispus corect
declinarea de competenţă în compunerea avută iniţial .
36 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 3011/1983, R.R.D. nr. 11/1983, p. 73-74.
37 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 3361/1971, R.R.D. nr. 3/1973, p. 163.
38 Trib. Suprem, seci- pen. dec. nr. 3011/1982, R.R.D. nr. 11/1983, p. 73-74.
39 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 314/1974, R.R.D. nr. 7/1974, p. 60-61
40 Trib. Suprem, secţ.. pen. dec. nr. 148/1974, R.R.D. nr. 10/1974, p. 72
41 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 1151/1981, R.R.D., nr. 1/1982, p. 61
42 Trib. jud. Sibiu. dec. pen. nr. 67/1971, R.R.D., nr. 4/1973, p. 155-159.
43 Trib. jud. Satu-Mare, dec. pen. nr. 238/1980, R.R.D., nr. 4/1981, p. 109
44 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 99/1983, R.R.D., nr. 3/1984, p. 74
156
în jurul tezei de principiu înscrise în art. 3 potrivit căreia judecătorii sînt
independenţi şi se supun numai legii.
Pentru a se asigura independenţa deplină a judecătorilor cea mai
eficace prevedere este inamovibilitatea acestora care garantează fiecărui
judecător o mare stabilitate în schema organizatorică a magistraturii.
Judecătorul, odată numit în condiţiile constituţionale, nu mai poate fi
eliberat din funcţia deţinută decît în următoarele cazuri: a) demisie; b)
La judecarea cauzei în revizuire, instanţa trebuie să judece în
compunerea pe care o prevede legea pentru judecarea aceleiaşi cauze în
primă instanţă .
De asemenea, instanţa rezoK,s ""•♦—♦-♦i» '» ~«~~..»— t------------------------
--
la judecarea cauzei în fond
206. Consiliul Superior al Magistraturii nu este organ judicar, dar
este implicat, în mare măsură în aspectele de ordin organizatoric legate
de activitatea instanţelor judecătoreşti şi procurorilor, motiv pentru care
Constituţia tratează acest organism în Capitolul VI al Legii
fundamentale consacrat autorităţii judecătoreşti.
Potrivit art. 132 din Constituţie Consiliul Superior al Magistraturii
este alcătuit din magistraţi aleşi , pentru o durată de 4 ani, de Camera
Deputaţilor şi de Senat în şedinţă comună.
Spre deosebire de trecut, cînd funcţia de judecător era eligibilă,
actuala constituţie stipulează numirea judecătorilor de către Preşedintele
României (art. 123). Consfinţind independenţa judecătorilor şi
supunerea lor exclusiv legii, Constituţia a subliniat că statutul
judecătorilor se caracterizează prin inamovibilitate.
Avînd în vedere caracteristicile noi ale statutului judecătorilor este
firesc ca aspectele privind mişcarea în magistratură (numiri, promovări,
transferări, mutări etc.) precum şi răspunderea disciplinară a acestora să
fie dată noului organism creat prin Legea fundamentală.
Art. 133 din Constituţie prevede că la propunerea Consiliului
Superior al Magistraturii, Preşedintele României numeşte în funcţie
judecătorii cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii. Lucrările
Consiliului sînt prezidate de ministrul justiţiei, care însă nu are drept de
vot în problemele privind numirea magistraţilor.
Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte pentru judecători şi
rolul unui consiliu de disciplină. în acest caz lucrările organismului sînt
prezidate de preşedintele Curţii Supreme de Justiţie.
207. în legea de organizare judecătorească se cuprind şi numeroase
norme ^^fJŞereferă la statutul corpului magistraţilor. Majoritatea lor se
polarizează
J Trib. Suprem, secţ. pen. nr. 251/1985 (nepublicată)
47Trib. Suprem, complet de 7 judecători dec. pen. nr. 31/1985 (nepublicată)
In
Consiliul Superior al Magistraturii sînt aleşi 15 membri după cum urmează: 4
judecători
3i Curţii Supreme de Justiţie, 3 procurori ai Parchetului General de pe Iîngă instanţa
Supremă;
Jj judecători de la Curţile de apel şi 2 procurori de pe lingă Curtea de Apel Bucureşti
(art.
'1-72 din Legea nr. 92/1992)
157
pensionare pentru limită de vîrstă sau incapacitate de muncă, potrivit legii; c)
dacă instanţa şi parchetul se desfiinţează ori se schimbă localitatea de
reşedinţă a acestora, iar magistratul refuză postul oferit; d) dacă împotriva
magistratului s-a luat măsura îndepărtării din magistratură fie ca sancţiune
disciplinară, fie pentru vădită incapacitate profesională ori pentru boală
psihică; e) condamnare definitivă pentru o faptă prevăzută de legea penală
(art. 76 din Legea nr.
92/1992).
Legat de ultimul aspect, Legea de organizare judecătorească prevede că
magistraţii nu pot fi cercetaţi, reţinuţi sau arestaţi fără avizul ministrului
justiţiei.
Stabilitatea mare a judecătorului în postul în care a fost numit se
asigură şi prin nepermiterea de către lege a mutării lui din postul ocupat
fără acordul său. La o asemenea situaţie nu se poate ajunge nici pe calea
ocolită a înaintării în grad şi deci a avansării pe un alt post aflat la o altă
instanţă, ori altă localitate. Legea precizează că judecătorul care
îndeplineşte condiţiile pentru a fi avansat dar nu doreşte să schimbe
funcţia şi instanţa, poate fi avansat în grad pe loc.
Transferarea şi chiar delegarea în anumite condiţii a magistraţilor în alte
locuri de muncă presupune consimţămîntul lor. De exemplu, dacă o instanţă
nu poate funcţiona normal datorită lipsei temporale a cadrelor necesare de
magistraţi (existenţa de posturi vacante, incompatibilităţi, recuzări,
îmbolnăviri sau alte absenţe), ministrul justiţiei la propunerea preşedintelui
acelei instanţe, poate acorda un sprijin de cadre, prin delegarea unor
judecători de la alte instanţe. De reţinut, că potrivit legii, chiar în asemenea
situaţii, judecătorii nu pot fi delegaţi fără acordul lor mai mult de două
luni într-un an.
române; e) aptitudine deplină din punct de vedere medical pentru
exercitarea funcţiei.
Numirea sau înaintarea în diferite funcţii presupune şi îndeplinirea
unor condiţii speciale dintre care vechimea diferenţiată în magistratură
este unul din factorii importanţi.
Judecătorii stagiari sînt numiţi prin ordinul ministrului justiţiei.
Stagiul care trebuie efectuat este de doi ani şi se termină cu un examen
de capacitate care se organizează potrivit legii. Candidaţii reuşiţi la
examen, au dreptul, în ordinea clasificării, să-şi aleagă posturile din lista
posturilor vacante publicate în Monitorul Oficial.
Funcţia de magistrat este incompatibilă cu orice altă activitate
salariată cu excepţia celei didactice. De asemenea, magistraţilor le este
interzisă exercitarea direct sau prin persoane interpuse a activităţii de
comerţ, participarea la administraţia sau conducerea unor societăţi
comerciale sau civile, precum şi la orice activităţi cu caracter lucrativ.
Magistraţii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de
serviciu, precum şi pentru comportările care dăunează intereselor de
serviciu sau prestigiului justiţiei. Acţiunea disciplinară se judecă de un
consiliu disciplinar potrivit procedurii prevăzute de lege.
§ 2. Ministerul Public

208. Judecătorii, cu excepţia celor stagiari, sînt numiţi de 209. Un important organ judiciar, care desfăşoară activitatea pe
Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al parcursul întregului proces penal este Ministerul Public. Explicaţiile
Magistraturii. date anterior privind relaţia dintre instanţa de judecată şi instanţa
Pentru a fi numit judecător se cer următoarele condiţii generale: a) judecătorească pot fi extrapolate în lămurirea relaţiei dintre procuror (ca
organ la care se referă legislaţia procesual penală) şi organismul din care
cetăţenie română cu domiciliul în România şi capacitate de exerciţiu a
sub aspect organizatoric şi funcţional el face parte.
drepturilor; b) licenţa în drept şi stagiul cerut de lege pentru funcţia în Această relaţie este evidenţiată chiar de Constituţie care plasează
care urmează să fie numit; c) lipsa de antecedente penale şi o bună activitatea procurorilor în noul cadru organizatoric al Ministerului
reputaţie; d) cunoaşterea limbii Public.
Art. 130 din Constituţia României fixează atît rolul Ministerului
158
Public în activitatea juridiciară cît şi relaţia dintre noul organism creat şi
procurorii care îl încadrează. Ministerul Public reprezintă în activitatea
judiciară interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept
precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Ministerul Public îşi
exercită atribuţiile prin procurorii constituiţi în parchete în condiţiile
legii.
In concepţia constituţiei actuale bazată pe experienţa organizatorică
anterioară din ţara noastră (pînă în anul 1952), precum şi modelul
majorităţii
159
statelor de drept contemporane în care există Minister Public, acest se admite o diviziune a formelor sale fundamentale de activitate.
organism judiciar este implicat direct în exercitarea puterii judecătoreşti. Corespunzător unei asemenea concepţii, printre celelalte organe ale statului
Apartenenţa Ministerului Public la puterea judecătorească este explicit cu funcţionalităţi fundamentale, Constituţia română din 1965 a înscris şi
exprimată în art. l din Legea nr. 92/1992 prin teza potrivit căreia puterea organele de procuratură. Pentru a marca mai categoric locul pe care
judecătorească se exercită prin instanţele judecătoreşti şi Ministerul procuratura îl ocupă în mecanismul statal el a fost tratat, chiar sub
Public. aspectul sistematizării, într-un titlu distinct (Titlul VII). Această abordare
Prin aspectele sale funcţionale Ministerul Public are legătură şi cu oglindea concepţia unanim admisă în teoria est-europeană a statului că
executivul. Natura juridică a Ministerului Public este în tot cazul diferită de există o formă fundamentală a activităţii statale realizată de procuratură
cea a procuraturii ca organ al mecanismului statal, astfel cum el era conceput şi care constă în supravegherea legalităţii.
în ţările din estul Europei. Fidelă unei asemenea viziuni, Constituţia română din 1952 reflecta în
forma sa clasică teza realizării de către procuratură a aşa-numitei funcţii
210. în politologia totalitaristă deşi se neagă separaţia puterilor în stat de supraveghere generală a legalităţii. Se prevedea că Procurorul General
al Republicii exercită supravegherea superioară a respectării legilor de
către ministere şi celelalte organe centrale, de către organele locale ale
puterii şi administraţiei de stat, precum şi de către funcţionari şi ceilalţi
cetăţeni (art. 73).
Din formularea normei rezulta că procuratura nu avea numai funcţii
judiciare, preponderentă fiind implicarea ei în activitatea statală ca un or-
ganism care veghează ca toate organele, instituţiile, organizaţiile obşteşti
şi personale să se conformeze legii .
Această opinie dominantă pentru concepţia juridică est-europeană a
timpului, a fost în parte modificată de Constituţia din 1965, care în art.
105 i renunţat la teza supravegherii generale a legalităţii dispunînd că
"procuratura exercită supravegherea activităţii organelor de urmărire
penală şi a organelor de executare a pedepselor şi veghează, în condiţiile
legii, la respectarea legalităţii".
După 1965 au apărut diferenţe faţă de formele iniţiale, chiar în ce
privesc principiile de ordin organizatoric. Astfel, în locul numirii
procurorilor s-a
48 Vezi, S. KAHANE, op.cit, p. 75-76.
160
Procedurile judiciare care au conservat în mai mare măsură sistemul
acuzatorial şi în care se păstrează formele de acuzare privată şi acuzare
populară nu au în genere un minister public ca organism statal specializat
în tragerea la răspundere penală .
De exemplu, în Anglia nu există Minister Public, dar trebuie subliniat
rolul crescut, mai ales în ultima vreme (după 1985) al unui organism în
parte asemănător (Crown Prosecutions Service) avînd dreptul exercitării
J0ptat lin sistem mixt în care procurorul general era ales şi revocat de
organul suprem al puterii de stat, procurorii şefi de judeţ (inclusiv cel al
Municipiului Bucureşti) erau aleşi şi revocaţi de Consiliile populare
corespunzătoare, toţi ceilalţi procurori fiind numiţi.
Aceste principii organizatorice şi funcţionale nu se găsesc în evoluţia
istorică a instituţiei Ministerului Public şi nici în mecanismele actuale ale
statelor de drept.
211. Instituţia procurorilor a apărut de timpuriu în dreptul francez (încă
din secolul XIV), aceştia fiind funcţionari care reprezentau injustiţie pe
monarh . 0 asemenea conturare a unei funcţiuni specializate îşi are
explicaţia în evoluţia istorică a procesului penal, care s-a îndepărtat
treptat de formele tipice ale procesului acuzatorial. Creşterea ponderii
oficialităţii şi a concepţiei potrivit căreia puterea statală are obligaţia să
intervină cînd se comit infracţiuni a determinat ca iniţiativa tragerii la
răspundere penală să cadă în sarcina anumitor funcţionari specializaţi ai
statului .
în perioada revoluţiei franceze s-a cristalizat ideea, consfinţită
legislativ încă din anul 1790, că tragerea la răspundere penală printr-o
acţiune publică aparţinînd societăţii poate fi exercitată numai de un
organism de stat specializat în acest sens şi care a primit denumirea de
Minister Public fiind format dintr-un număr de procurori. Noua funcţie
publică constitie o funcţie statală aparţinînd executivului, procurorul ne
mai reprezentînd în litigiul juridic evident pe suveran (ca fostul
"procureur du roi"), ci societatea ca singura deţinătoare a dreptului de
tragere la răspundere penală a celor care săvîrşesc infracţiuni. în această
concepţie procurorul primeşte dreptul de a pune în mişcare acţiunea
penală, ca pe o prerogativă transmisă de la poporul suveran, în exercitarea
puterilor şi autorităţilor Care se manifestă în mecanismul statal .
Ulterior atît prin codificarea napoleoniană, cît şi prin legislaţiile
speciale franceze şi din alte ţări la care s-a asociat majoritatea doctrinei din
secolul XIX s-a recunoscut mereu mai mult că procurorul nu este un
simplu reprezentant al puterii executive, dar şi un magistrat implicat în
mare măsură în realizarea actului de justiţie. Această concepţie a
determinat legislaţiile moderne în care procesul penal s-a abătut de la
formele acuzatoriale tradiţionale, ca Ministerul Public să dobîndească o
natură juridică specifică mixtă avînd contingenţă atît cu executivul cît şi
cu puterea judecătorească .
4
9 R. HAYOIT de TERMICOURT, Propos sur le ministere public. Revue de droit penal
et
criminologie, 1936, p. 964.
50 Vezi, M. L. RASSAT, Le minister public entre son passe et son avenir Paris, 1967, p. 7-
34.
51
Vezi, A. FETTWEIS, Introduction au droit judiciare, Ed. Press: Univ. Liege, 1987,
nr.
146-159.
" Ministerul Public deţine puterea sa de Ia lege şi nu de la puterea executivă prin delegaţie
(M. FRANCHIMONT s.a., op.cit., p. 43).
161
acţiunii penale în anumite condiţii .
212. Intrucît în terminologia juridică actuală se vehiculează numeroşi termeni
în acest domeniu, precizarea sensului anumitor noţiuni nu este lipsită de
interes55. în mod obişnuit codul de procedură penală actual nu foloseşte
denumirea organului ci se referă aproape exclusiv la procuror, chiar atunci
cînd se are în vedere nu funcţia în mod generic ci o anumită persoană ( de
ex. confirmarea unui rechizitoriu în condiţiile art. 209 c.pr.pen. de către
procurorul şef sau de către procurorul ierarhic superior; cererea de
strămutare făcută potrivit art. 56 alin. 4. c.pr.pen. de procurorul general;
recursul extraordinar introdus conform art. 409 c.pr.pen. de procurorul
general etc.)
Revenirea constituţiei actuale la terminologia tradiţională română duce
la concluzia că prin Minister Public normele legale desemnează organul pe
care legea fundamentală 1-a situat în ansamblul mecanismului statal cu
funcţiile şi sarcinile înscrise în art. 130 şi art. 131.
Ministerul Public are o seamă de unităţi organizate într-o structură
ierarhică avînd anumite atribuţiuni specifice şi fiecare o circumscripţie judiciară
în care este competentă. Aceste unităţi sînt parchetele care în mod concret
sînt determinate la diferite niveluri în funcţie de structura organizatorică
prevăzută de lege .
în sfîrşit, aşa cum arată art. 130 alin. 2 din Constituţie, procurorii sînt
cei care exercită atribuţiile Ministerului Public şi sînt constituiţi în
parchetele corespunzătoare .
53 D. KARLEN, Anglo-americancriminal justice, Oxford, Clarendon Press, 1967, p.
19
54 Vezi, A.J. BULLIER, Le Crown Prosecutions Service: emergence d'un parquet en
Angleterre?, R.S.C, 1988, p. 272- 280. —
55 Potrivit terminologiei est-europene şi în ţara noastră organele în care procurorii erau
constituiţi purtau denumirea de procuratură.
56 Codul dinl936 folosea termenul de parchet şi în sens generic, fie pentru că în norrna
respectivă nivelul unităţii nu avea importanţă (activitatea putînd fi îndeplinită de orice
procuror) fie pentru că din context rezulta clar nivelul organului.
„ Procurorul general exercită controlul asupra tuturor parchetelor. Prim
57 De regulă, Codul de procedură penală român din 1936 nu foloseşte noţiunea de
"procuror, în mod obişnuit, referindu-se la Ministerul Public sau parchet. Termenul de
"procuror" * uzita mai ales pentru a desemna pe reprezentantul Ministerului Public
avînd un anumit gra" (de ex. procurorul general al curţii de apel sau Curţii de Casaţie).
162
Constituţiilor din trecut procuraturilor ca formă principală de realizare a
activităţii statale.
Ministerul public reprezintă interesele generale ale societăţii numai
în activitatea judiciară. La o asemenea activitate nu se poate ajunge
decît în condiţiile în care conflictul de drept devine un contencios penal,
civil (în sens larg) sau administrativ dedus în faţa organelor judiciare
Ministerul Public contribuind la realizarea autorităţii judecătoreşti şi
funcţionînd pe lîngă instanţe este firesc să fie reglementat prin Legea de
organizare judecătorească şi nu printr-o lege organică separată ca în trecut
(aşa cum era Legea nr. 60/1968 pentru organizarea şi funcţionarea
procuraturii).
Potrivit Legii de organizare judecătorească parchetele sînt constituite
pe lîngă fiecare instanţă . în consecinţă, corespunzător cu actualul sistem
al organelor judecătoreşti fiinţează următoarele parchete: parchetele
judecătoriilor, parchetele tribunalelor, parchetele curţilor de apel,
Parchetul General funcţionînd pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie, precum
şi parchetele militare de pe lîngă instanţele militare .
Parchetele de pe lîngă judecătorii, tribunale şi curţi de apel sînt conduse
de prim procurori, iar Parchetul General de către un procuror general.
Procurorul general participă la Şedinţele Curţii Supreme de Justiţie în
secţii unite. El desemnează dintre membrii Parchetului General, procurorii
care participă la şedinţele Curţii Constituţionale, în cazurile prevăzute de
lege.
Potrivit art. 45 din Legea nr. 92/1992 Parchetul General are
următoarea structură: a) secţia de urmărire penală şi criminalistică; b)
secţia judiciară; c) secţia parchetelor militare; d) secţia de control,
organizare şi studii; c) secţia secretariat-administrativă. Fiecare secţie este
condusă de un procuror şef. în cadrul secţiilor funcţionează servicii şi
birouri.
Art. 40 din Legea nr. 92/1992 stabileşte că în cadrul parchetelor de pe
lîngă tribunale şi curţi de apel funcţionează secţii de urmărire penală şi
judiciare conduse de procurori şefi.
procurorii parchetelor curţilor de apel exercită direct sau prin procurori-
in-spectori controlul asupra parchetelor din circumscripţia lor. Pentru
parchetele din cadrul unui judeţ, controlul se exercită de către prim
procurorii parchetelor de pe lîngă tribunale.
213. Art. 131 din Constituţie precum şi art. 30 alin. 2 din Legea nr.
92/1992 fixează principiile potrivit cărora procurorii îşi desfăşoară
activitatea. Aceste principii sînt: legalitatea, imparţialitatea şi controlul
ierarhic.
Pricipiul legalităţii care stă la baza activităţii procurorilor nu se
asimilează ^funcţia de supraveghere generală a legalităţii care revenea în
lumina «o i
in organizarea anterioară deşi procuraturile aveau o organizare simetrică faţă de
instanţele
judecătoreşti (procuraturi locale, judeţene şi Procuratură Generală) ele constituiau
unităţi , distincte şi independente nefuncţionînd pe lîngă organele judecătoreşti
corespunzătoare.
Parchetele militare funcţionînd pe lîngă instanţele militare, nu sînt reglementate de
Legea
de organizare judecătorească, ci îşi desfăşoară activitatea în baza legii speciale de
înfiinţare
a instanţelor militare.
163
corespunzătoare.
Reprezentanţii Ministerului Public realizează principiul legalităţii
prin exercitarea acţiunilor în justiţie necesare apărării interesului
public sau personal ori de cîte ori ordinea de drept sau drepturile şi
libertăţile cetăţenilor au
fost încălcate.
 Principiul imparţialităţii decurge şi se impune din existenţa
principiului legalităţii care obligă reprezentanţii Ministerului Public să
intervină prin intermediul acţiunii în justiţie ori de cîte ori legalitatea a
fost înfrintă. Exercitarea acţiunii publice aduce pe procuror în postura de
acuzator public, or ^folosirea funcţiei de acuzare nu trebuie să-1 conducă
pe acesta la o atitudine unilaterală, care să restrîngă sau să înlăture
spiritul de obiectivitate, de nepărtinire, de echidistanţă şi respectare a
tuturor intereselor de obicei contradictorii care vin în conflict.
Deplina imparţialitate a reprezentanţilor Ministerului Public asigură
marile garanţii procesuale derivate din drepturile fundamentale ale
omului şi la care se aliniază procedura penală contemporană, a tuturor
statelor de drept.
Lipsa imparţialităţii procurorilor, chiar în cazurile cînd inculpatul s-ar
face vinovat de cele mai grave fapte penale ar contrazice dreptul de
apărare,» asigurarea libertăţii persoanei, aflarea adevărului, toate celelalte
principii ale procesului penal şi ar contrazice însăşi spiritul de dreptate şi
echitate ce trebuie să se degaje din actele de justiţie.
Imparţialitatea Ministrului Public este întărită şi prin dispoziţia din
Legea de organizare judecătorească prin care se asigură independenţa
acestui organ în relaţiile cu celelalte autorităţi publice. De asemenea,
trebuie reţinută precizarea legală că membrii parchetelor sînt
independenţi de instanţele judecătoreşti pe lîngă care funcţionează (art.
36 din Legea nr. 92/1992).
Principiul controlului ierarhic derivă din laturile ce leagă
Ministerul Public de puterea executivă şi diferenţiază statutul
procurorilor care, deşi magistraţi, nu sînt independenţi, aşa cum
Constituţia prevede aceasta prin art. 123 exclusiv pentru judecători.
Controlul ierarhic decurge din necesitatea subordonării ierarhice dis
poziţiile organelor superioare fiind obligatorii pentru subordonaţi.
M procurorului competent să înceapă procedura de urmărire a infracţiunilor
60 G. ŞTEFANI, G. LEVASSEUR, op.cit, p.
fl.
164
m
au, sînt investiţi şi cu drepturi proprii , care nu pot fi nici delegate şi nici
anihilate prin dispoziţii superioare contrare .
în interiorul parchetelor subordonarea în general este mai strictă, de
regulă dispoziţiile şefilor de unităţi sau compartimente fiind obligatorii
pentru subordonaţi.
O importantă derogare este formulată în acest domeniu de multă
vreme de către doctrină prin adagiul "la plume est serve, mais la parole
est libre". Aceasta permite oricărui procuror ca în cadrul şedinţei de
judecată să pună concluzii orale diferite de acuzările sale scrise, mai
Subordonarea ierarhică a procurorilor a fost admisă totdeauna,
inclusiv de reglementările din trecut. Procurorii din fiecare parchet sînt
subor-do'naţi conducătorului unităţii respective. Conducătorul fiecărui
parchet la rîndul său este subordonat conducătorului parchetului ierarhic
superior din aceeaşi circumscripţie judiciară. In sfîrşit, există teza de
principiu că Ministerul Public - şi deci toţi procurorii - îşi exercită
atribuţiile sub autoritatea ministrului justiţiei.
Procurorul ierarhic superior poate îndeplini atribuţiile subordonaţilor
şi să suspende ori infirme actele şi dispoziţiile acestora. Dispoziţiile
superioare sînt obligatorii pentru procurorii în subordine. Cu toate
acestea, procurorii sînt liberi să prezinte în instanţă concluziile pe care le
consideră întemeiate potrivit legii, ţinînd seama de probele administrate
în cauză.
Principiul controlului ierarhic recunoscut în cadrul organizării şi
funcţionării Ministerului Public îmbracă forme speciale faţă de
autoritatea manifestată în acest domeniu de ministrul justiţiei.
Dispoziţiile ministrului justiţiei, date prin procurorul general în
vederea respectării şi aplicării legii, sînt obligatorii (art. 37 din Legej. nr.
92/1992).
Aspectele specifice de subordonare sînt detaliate în art. 38 al Legii
pentru organizarea judecătorească. Astfel, ministrul justiţiei, prin
procurorii inspectori din cadrul Parchetului General şi parchetele de pe
lîngă curţile de apel sau alţi procurori delegaţi, exercită controlul asupra
tuturor membrilor Ministerului Public.
Controlul se efectuează prin verificarea lucrărilor, a modului cum se
desfăşoară raporturile de serviciu cu justiţiabilii şi persoanele implicate
în lucrările de competenţa Ministerului Public, precum şi prin aprecierea
asupra activităţii, pregătirii şi aptitudinilor profesionale ale procurorilor.
Ministrul justiţiei poate să ceară procurorului general informări
asupra activităţii Ministerului Public şi să dea îndrumări cu privire la
măsurile ce trebuie luate pentru combaterea criminalităţii.
Ministrul justiţiei poate da dispoziţie scrisă, prin procurorul general,
despre care are cunoştinţă şi să promoveze în faţa instanţelor
87. judecătoreşti acţiunile, necesare apărării interesului public. Nu vor
putea fi date, însă, dispoziţii Pentru oprirea procedurii de urmărire
penală legal deschisă.
214. In majoritatea doctrinelor şi legislaţiilor care abordează
instituţia "misterului Public subordonarea ierarhică este limitată sub
diverse aspecte, astfel, procurorii şefi de unităţi, pe lîngă numeroasele
atribuţiuni pe care le
165
mult, să se abată de la dispoziţiile superiorilor săi, pe care era obligat să le
urmeze în piesele scrise ale dosarului (de exemplu, în rechizitoriul redactat),
dar care pot fi contrazise în concluziile orale susţinute în şedinţa de judecată
în baza convingerii intime diferite dobîndite în urma desfăşurării cercetării
judecătoreşti.
215. în afara principiilor la care constituţia face expresă referire,
doctrina procesual penală mai înscrie şi alte reguli importante după care este
organizat Ministerul Public.
 Una dintre aceste reguli, unanim admisă şi neinfirmată de practica judiciară nu ar fi putut stabili constant că procurorul care nu a
reglementările actuale şi chiar mai vechi se referă la principiul unicităţii exercitat
şi indivizibilităţii Ministerului Public. acţiunea penală într-o cauză nu devine incompatibil de a fi judecător în
Principiul unicităţii şi indivizibilităţii duce la ştergerea diferenţierilor acea *
. . -65
între magistraţii Ministerului Public aparţinînd unui parchet, toţi avînd pricina .
.
aceeaşi competenţă în îndeplinirea atribuţiilor care le revin potrivit legii.
Activităţile magistraţilor din Ministerul Public nu se realizează în nume 216. în doctrina occidentală toţi autorii care abordează organizarea
propriu, ci în numele parchetului în care aceştia funcţionează şi în final Ministerului Public amintesc principiul neresponsabilităţii membrilor
în numele întregii instituţii . Funcţia absoarbe personalitatea fiecărui acestui organism.
procuror, cel care susţine o cauză nu o face în numele său ci al Principiul face ca spre deosebire de părţile care acţionează injustiţie şi
parchetului în întregime . care pot fi trase la răspundere juridică pentru acţiunile lor neîntemeiate,
Caracterul indivizibil îndreptăţeşte înlocuirea procurorilor între ei, procurorii nu răspund pentru daunele materiale determinate de intentarea
ceea ce în cazul judecătorilor care participă la soluţionarea unei cauze unui proces, nu pot fi obligaţi la cheltuieli judiciare de regulă pentru
nu este în general posibil. greşita acţionare a unui inculpat care ulterior este achitat.
Pe cale reciprocă situaţia inversă nu se poate însă extinde în legislaţia noastră actuală nu există un text care să consfiinţească
neadmiţîndu-se că dacă un procuror a exercitat q acţiune penală aceasta această poziţie a procurorilor deşi ea se realizează ca atare.
i-a implicat pe toţi membrii Ministerului Public. Dacă o asemenea teză ar Neresponsabilitatea Ministerului Public nu este absolută pentru că
fi corectă, legislaţia şi nerespectarea legii, abuzul, reaua credinţă, nepriceperea, neglijenţa gravă
61 H. DONNEDIEU DE VABRES, op.cit, p. 276
etc. nu-1 pun pe procuror la adăpost de consecinţele juridice ale faptei
61 De exemplu, art. 41 c.pr.pen. francez permite procurorilor generali (ai parchetelor sale. De aceea, chiar în lumina legislaţiei existente procurorul răspunde
curţilor) şi procurorilor republicii (de la parchetele tribunalelor) să pună în mişcare penal ori de cîte ori săvîrşeşte o infracţiune în exercitarea atribuţiunilor
acţiunea penală fără ordin superior şi chiar împotriva unor ordine de interdicţie. De
asemenea, dacă unul din aceşti procurori refuză pornirea acţiunii publice superiorul de serviciu. De asemenea, devin incjdente dispoziţiile art. 507 c.pr.pen.,
nu i se poate substitui. aplicabile în cazul reparării pagubei, în cazul condamnării sau luării unei
62 M. FRANCHIMONT ş.a. op.cit, p. 44
63 G. ŞTEFANI, G. LEVASSEUR, opxit, p. 89 măsuri preventive pe nedrept, cînd statul are acţiune în regres împotriva
procurorului (ca şi împotriva oricărui alt organ judiciar) care cu rea
166 credinţă sau gravă neglijenţă a provocat situaţia generatoare de daune.
217. Cu privire la problema dacă Ministerul Public este sau nu parte
în proces, doctrina şi legislaţiile sînt împărţite.
în reglementarea noastră actuală procurorul nu este parte în proces,
concluzie care se desprinde atît din funcţionalitatea organelor de
procuratură cît şi din mecanismul procesului penal. De aftfel, codul de
procedură penală, referindu-se expres la părţile din proces, nu evocă
printre ele şi pe procuror . Acest punct de vedere a fot constant admis în
literatura noastră de specialitate din ultimele decenii, dar ea se regăseşte
atît în doctrina interbelică română cit şi în literatura străină .
65 Vezi dispoziţiile exprese din art. 48 c.pr.pen. actual, ca şi art. 56 din Codiri nostru din
1936.
66 în opoziţie cu aceasta, Titlul V din Cartea I, cod de procedură penală din 1936 consacrat
"Părţilor^ înscrie Ministerul Public în art. 66 pe primul loc în această categorie.
67 Vezi, TRAIAN POP, op.cit, voi II, p. 57-58; V. DONGOROZ op.cit
68 Vezi, E. FLORIAN, op.cit,; R. MERLE,. A. VTTU op.cit etc.
167
în doctrina occidentală răspîndite sînt şi opiniile (deseori bazate pe n0 un adagiu fără de care nu se poate concepe o contradictorialitate şi care admite
exprese) că Ministerul Public nu este o parte în proces ca oricare alta69 sau că o parte care pledează în favoarea unei opinii sau concluzii nu poate
-este o parte sui generis . recuza adversarul său .
D'n admiterea sau respingerea opiniei că procurorul este parte în proces 218. în desfăşurarea procesuală atribuţiunile Ministerului Public sînt
decur consecinţe dintre care unele pot antama şi principiile funcţionale ale foarte complexe, activitatea procurorilor fiind multilaterală şi cu
acesta organism. De pildă, art. 669 c.pr.pen. francez înscrie regula implicaţii aproape în toate compartimentele şi diviziunile mecanismului
irecuzabilitătj-membrilor Ministerului Public. O parte din doctrină justifică j*udiciar. Atribuţiunile principale ale Ministerului Public prevăzute în
această dispoziţie j* considerentul că deşi procurorul este reprezentant al Legea de organizare j'udecă-torească şi codul ce procedură penală pot fi
puterii executive el este parte principală şi necesară în procesul penal, iar subsumate direcţiilor următoare:
părţile nu pot fi incompatibile respectiv nu se pot recuza indiferent de a) efectuarea urmăririi penale şi, după caz, supravegherea acesteia; în
poziţia lor sau concluziile pentru care pledează. Există şi în această privinţă exercitarea atribuţiei procurorii conduc şi controlează activitatea de
cercetare a poliţiei şi a altor organe;
b)sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru judecarea cauzelor
penale;
c) exercitarea acţiunii civile în cazurile prevăzute de lege;
d)participarea, în condiţiile legii, la judecarea cauzelor de către
instanţele judecătoreşti;.
e) exercitarea căilor de atac împotriva hotărîrilor judecătoreşti, în
condiţiile
legii;
f) supravegherea respectării legii în activitatea de punere în
executare a în nici un sistem în care Ministerul Public constituie un organ judiciar
hotărîrilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii;
g) verificarea respectării legii la locurile de deţinere preventivă, de
exe
cutare a pedepselor, a măsurilor educative şi de siguranţă;
h) apărarea drepturilor şi intereselor minorilor şi ale persoanelor puse
sub
interdicţie;
i) studierea cauzelor care generează sau favorizează criminalitatea
şi prezentarea propunerilor în vederea eliminării acestora.
MinisteruiPublic exercită orice alte atribuţii prevăzute de lege.
69 Vezi, G. ŞTEFANI, G. LEVASSEUR, op.cit
70 Vezi,P.BOUZAT,J.PINATEL;V.MANZINI;R.GARRAUDetc.
71 G. ŞTEFANI, G. LEVASSEUR, op.cit., p. 91 ("Un plaideur ne recuse pas son
adversaire")
168
modificările aduse codului de procedură penală de către Legea nr. 3/1956,
care a apropiat atît organizatoric cît şi funcţional cele două instituţii, în
două forme paralele: cercetarea şi ancheta. Prin actualul cod în locul celor
două forme alăturate s-a instituit o modalitate unică de înfăptuire a
urmăririi penale.
Potrivit art. 201 c.pr.pen. urmărirea penală este realizată de
procuror şj organele de cercetare penală.
Procurorul, în virtutea dreptului său de supraveghere, poate
întreprinde acte de urmărire în orice pricină, avînd îndrituirea să reţină
219. Statutul procurorilor este fixat în art. 131 alin. 2 din Constituţie
orecizîndu-se că această funcţie este incompatibilă cu orice altă funcţie
publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţămîntul
superior.
Procurorii sînt magistraţi atît în concepţia Constituţiei noastre care îi
plasează în cadrul Ministerului Public cît şi în accepţiunea admisă pe
plan niondial.
Procurorii făcînd parte din corpul magistraţilor nu au totuşi statutul
personal al judecătorilor, după cum deşi subordonaţi prin ministerul
justiţiei executivului nu au statutul unui funcţionar public din
administraţie.
procurorii nu sînt inamovibili. Aceasta este şi poziţia Constituţiei române
care declară inamovibili nu pe magistraţi în general ci exclusiv pe
judecători.
Totodată în nici o legislaţie a unui stat de drept procurorul nu este
asimilat cu un funcţionar public oarecare neputînd fi revocat, mutat,
transferat, sancţionat după regulile obişnuite şi comune. O aşa-numită
amovibilitate temperată există în toate sistemele. Chiar Constituţia, fără
a intra în detalii,. prevede în art. 133 că în atribuţiile Consiliului Superior
al Magistraturii intră şi propunerile de numire către Preşedintele ţării a
persoanelor care urmează să deţină funcţia de procuror.
Art. 75 din Legea pentru organizare judecătorească prevede că
membrii Ministerului Public se bucură de stabilitate. De asemenea,
celelalte drepturi revenind judecătorilor se extind şi asupra procurorilor
întrucît legea nu diferenţiază categoriile de magistraţi. Astfel, se arată în
normă că magistraţii nu pot fi cercetaţi reţinuţi sau arestaţi, fără avizul
ministrului justiţiei. La fel, Ministerul de Interne are obligaţia să acorde,
la cerere, protecţie tuturor magistraţilor şi familiilor lor, în cazurile în
care viaţa, integritatea corporală sau avutul acestora sînt supuse unor
ameninţări.
Legea de organizare judecătorească prevede toate detaliile cu privire
la condiţiile de numire, revocare, transferare şi stagiatură a procurorilor,
gradele membrilor parchetelor, condiţiile de vechime, procedura de
avansare precum şi sancţionarea disciplinară a acestora.
§ 3. Organele de cercetare penală
220. Asemănător sistemului judiciar cel mai răspîndit din Europa în
România antebelică urmărirea penală era reglementată de codul din 1936 în
două forme: primele cercetări şi instrucţia. Acestea se efectuau nu numai de
organe diferite, dar aveau atît o formă cît şi un conţinut diferenţiat Sistemul
a fost simplificat prin
, - 169
spre rezolvare chiar întreaga cauză. în situaţiile limitativ prevăzute de
art. 209 c.pr.pen. urmărirea se efectuează în mod obligator de
procuror. Totuşi, în majoritatea cazurilor urmărirea penală se
înfăptuieşte de organele de cercetare.
221. Art. 201 enumera în mod expres organele de cercetare
arătînd că acestea sînt:
a) organele de cercetare ale poliţiei;
b) organele de cercetare specială.
 Redactarea actuală a art. 201 necesită anumite explicaţii, ţinînd
seama de
modificările legislative intervenite după decembrie 1989. < poliţiei, ne cîte ori codul foloseşte termenul "poliţie" nu are în vedere
Faţă de redactarea avută anterior schimbarea expresă a conţinutului
art. 201 a avut loc prin Legea nr. 32/1990 pentru modificarea şi
completarea unor dispoziţii ale Codului de procedură penală, publicată în
M. Of. nr. 128 din 17 noiembrie1990. în realitate, art. 201 fusese
modificat implicit mai devreme, prin abrogarea art. 206 c.pr.pen.
referitor la competenţa fostelor organe de cercetare ale securităţii.
Abrogarea expresă a art. 206 s-a făcut prin Decretul-lege nr. 12/1990
publicat în M. Of. nr. 7 din 12 ianuarie 1990 ,
222. Art. 201 alin. 3 cpr.pen. precizează că organ de cercetare penală nu
este poliţia în ansamblul său şi nici toţi lucrătorii din cadrul acestui
organism. Legea prevede că în aparatul poliţienesc funcţionează ca organe
de cercetare numai acei lucrători operativi din Ministerul de Interne care
sînt anume desemnaţi în acest sens. Abilitarea lucrătorului din Ministerul
de Interne în sensul obţinerii calităţii de organ de cercetare este o condiţie
necesară pentru a se demarca net deosebirea între aparatul poliţienesc care în
marea sa majoritate are atribuţiuni administrative şi cel cu sarcini şi
funcţionalitate judiciară.
Distincţia este necesară pentru că în actualele norme ale codului de
procedură penală legea foloseşte de regulă genericul de "organe de
cercetare"
72 Abrogarea art. 206 c.pr.pen. a fost o consecinţă imediată a evenimentelor din decembrie
1989 pe planul procedurii penale intervenind ca urmare a desfiinţării
Departamentului Securităţii statului prevăzută prin Decret nr. 33/1989 publicat în M.
Of/ nr. 8 din 31 decembrie 1989.
170
Organele de cercetare ale poliţiei au competenţă generală. Legea
precizează că o cauză ori de cîte ori nu este dată expres în competenţa
unui alt organ de cercetare, rămîne în competenţa poliţiei.
224. Poliţia judiciară în toate reglementările din lume poate fi
alcătuită
alături de personalul poliţienesc propriu-zis şi din alţi agenţi şi
funcţionari
dintre cei mai feluriţi. Astfel, Codul român din 1936 prevedea că
, care înglobează (evident şi în primul rînd) organele de cercetare ale
numai lucrătorii operativi avînd calitatea de organe de cercetare, ci orice
lucrător din aparatul poliţienesc (De exemplu, art. 152 c.pr.pen.
prevede că mandatul de arestare preventivă se execută prin organele de
poliţie; art. 457 c.pr.pen. obligă instanţa care acordă întreruperea
executării pedepsei cu închisoare să comunice aceasta de îndată
organului de poliţie etc.)
223. Există în întreaga doctrină occidentală o distincţie netă între poliţia
administrativă şi poliţia judiciară , pe care majoritatea legislaţiilor din
lume o marchează şi formal printr-o denumire diferenţiată. O asemenea
precizare se face şi în codul român din 1936 care folosea noţiunea de
"poliţie judiciară". Actuala noastră Constituţie prelimina aceeaşi idee
din moment ce atrage atenţia expres prin art. 129 că puterea
judecătorească are şi trebuie să dispună de o poliţie .pusă în serviciul ei.
Această subliniere denotă că poliţia în ansamblul său ca organism
component al Ministerului de Interne avînd atribuţiuni administrative
şi ţinînd evident de executiv, nu poate şi nici nu trebuie să fie implicată
în autoritatea judecătorească, care urmează să-şi aibă organul său
judiciar propriu.
Pentru a deosebi poliţia judiciară de poliţia în sens global
(administrativ) Codul român din 1936 (asemănător cu numeroase alte
coduri) indică în normele sale organele care se cuprind sub această
denumire. Astfel, art. 197 fixa regula că pe lîngă fiecare parchet al
tribunalului funcţionează, numiţi sau detaşaţi, un număr de ofiţeri de
poliţie judiciară, după aprecierea Ministerului Justiţiei de acord cu
Ministerul de Interne. Cînd în organizarea poliţiei există servicii speciale
de poliţie judiciară (ceea ce de regulă există la toate organele poliţieneşti
din lume) detaşările se fac din rîndul personalului acestor servicii.
Implicarea organelor poliţieneşti în cercetarea infracţiunilor constituie
o realitate prezentă în toate sistemele judiciare moderne. Aceasta
determină ca atît în practica judiciară română cît şi în cea străină
organul cel mai frecvent întîlnit să fie organul de cercetare al poliţiei»
Majoritatea cauzelor penale sînt instrumentate de organul de
cercetare al poliţiei, motiv pentru care acesta poate fi considerat
organul comun de urmărire penală.
73 Vezi, A. BRAAS, Precis de procedure penale, Ed. Bruylant, 1951, nr. 321; M.
FRANCHIMONT§.a. op.cit., p. 209; G. ŞTEFANI, G. LEVASSEUR, op.cit, p.
214; G. VIDAL, Reforme des services de police judiciaire, Revue de Police
National, 1969, p. 5; R. MERLE, A. VITU, op.cit; H. DONNED1EU DE
VABRES, op.cit.; p. 264; R. SCREVENS, Police et prevention de la criminalite,
R.D.P., 1979 nr. 11-12; E. COURT, La police judiciare preş Ies parquets, R.D.P.,
1969-1970, p. 3-41 etc.
171
poliţia
judiciară se exercită: de către Ministerul Public (art. 196); de către
judecătorii
de pace în circumscripţiile lor cu respectarea anumitor condiţii (art. 198);
de
către judecătorii de instrucţie cînd în caz de crime sau delicte grave
procurorul
i-a sesizat (art. 222); toţi funcţionarii cărora diverse legi speciale le
conferă
această calitate.
In legislaţiile din alte ţări calitatea de ofiţeri sau agenţi de poliţie
judiciară o pot avea foarte multe categorii de funcţionari sau persoane. De
exemplu, în Franţa în afara magistraţilor (procurori, judecători de instrucţie,
judecători propriu-zişi în anumite condiţii), concură la exercitarea poliţiei
judiciare persoane abilitate în acest sens din poliţie şi jandarmerie avînd
anumite grade (comisari, inspectori, ofiţeri, agenţi etc), primarii şi ajutorii
de primari , inginerii şi agenţii tehnici din domeniul apelor şi pădurilor,
anumiţi agenţi agricoli sau de cîmp, anumiţi agenţi fiscali, inspectori în
domeniul muncii, a poştelor şi telecomunicaţiilor, a căilor ferate, a
măsurilor şi greutăţilor, paznici de vînătoare şi pescuit etc. în funcţie de
importanţa lor unii au calitatea de ofiţeri de poliţie judiciară, iar alţii
numai de agenţi. Asemănătoare este organizarea generală a poliţiei
judiciare şi în Elveţia, Italia, Spania, Germania, Belgia şi alte ţări
europene. Uneori agenţii care au atribuţiuni de'poliţie judiciară se regăsesc
în cele mai diferite domenii .
225. în România necesitatea funcţionării pe lîngă organele de
cercetare ale
poliţiei şi a altor organe judiciare este înscrisă în art. 201, prin admiterea
urmăririi
penale a anumitor cauze de către organele de cercetare penală speciale.
Organele de cercetare specială îşi desfăşoară activitatea în legătură
cu anumite domenii de activitate şi sînt potrivit art. 208 c.pr.pen.,
următoarele:
a) ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare
corp aparte şi similare;
74 în sens de activitate de cercetare poliţienească, respectiv investigaţie anterioară
punerii în mişcare a acţiunii penale şi sesizării justiţiei respectiv al organului de
instrucţie sau judecată.
75 în fapt, aceştia exercită atribuţiunile numai în comunele unde nu există organe
poliţieneşti sau organe de jandarmerie.
76 De exemplu, în Belgia există o poliţie a navigaţiei aeriene, o siguranţă a statului în
domeniul nuclear, o poliţie specială pentru tineret etc. (vezi, M. FRANCHIMONT
ş.a. op.cit, p. 224-225).
172
începuturile instituţionalizate ale unor conlucrări în domenii limitate
se plasează încă la debutul secolului nostru .
Prima formă organizatorică largă şi complexă a fost "Comisia
internaţională de poliţie criminală" cu sediul în Viena înfiinţată în 1923 prin
acordul intervenit între organisme poliţieneşti din numeroase ţări printre care
şi România79.
în 1956 C.I.P.C. a fost complet modernizat şi adaptat unei largi
cooperări internaţionale la nivel mondial. Ca urmare vechiul organism a
b) ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de
garnizoană;
c) ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare;
d) ofiţerii de grăniceri, precum şi ofiţerii anume desemnaţi din
Ministerul de Interne pentru infracţiunile săvîrşite în legătură cu
regimul frontierelor;
e) căpitanii porturilor pentru infracţiunile săvîrşite la regimul
navigaţiei maritime şi fluviale.
în cazurile prevăzute de lit. a, b şi c, cercetarea poate fi efectuată şi de
către comandanţii care au desemnat pe ofiţerii respectivi.
226. în legătură cu natura juridică a urmăririi penale efectuate de
organele prevăzute în art. 201 lit. b c.pr.pen., se impune o precizare, cu atît
mai necesară cu cît noua redactare a acestei norme a adus o
modificare<care nu credem că schimbă punctul de vedere iniţial al
legiuitorului (principial evident corect) şi nu constituie decît o
inadvertenţă de text.
în locul formulării anterioare a.art. 201 lit. b, privitoare la
"organele de cercetare speciale", textul actual se referă la organele de
cercetare specială.
Cel puţin două sînt motivele care presupun că este o inadvertenţă
în exprimarea corectă a textului (fiind posibilă chiar o eroare de tipar).
în primul rînd printr-o interpretare gramaticală acordul cu singularul ar
putea duce la concluzia că cercetarea - ca activitate de urmărire penală -
este specială. O asemenea concluzie este evident incorectă ştiinţific pentru
că organele de cercetare din această categorie nu desfăşoară urmărirea
penală după reguli derogatorii dreptului comun. Indiferent că urmărirea este
efectuată de organele de la art. 201 lit. a sau b, cercetarea este aceeaşi fără a
se putea susţine că aceasta ar fi după caz comună sau specială.
Pe de altă parte printr-o interpretare sistematică dacă legiuitorul ar fi
dorit să promoveze teza că cercetarea este "specială" nu ar fi lăsat în
toate celelalte norme unde apare în context expresia respectivă aceeaşi
redactare iniţială, care se referă peste tot la organele de cercetare
speciale.
Echivocul este înlăturat de altfel expres în art. 208, alin. 1, care arată
textual că speciale sînt organele şi nicidecum activitatea desfăşurată de
acestea ca o cercetare cu caracter derogator.
227. Cooperarea poliţienească internaţională. Faţă de
internaţionalizarea fenomenului infracţional, cooperarea poliţienească pe
planul relaţiilor internaţionale din ultima vreme s-a impus în măsură
mereu sporită .
77 F. THOMAS S truc tu re et methode de Ia cooperation internaţionale et regionale
en
matiere penale, R.D.P., 1984, p. 53â g
fost înlocuit cu "Organizaţia internaţională de poliţie criminală"
(O.I.P.C.) cunoscută . pretutindeni mai ales sub denumirea de Interpor .
Interpolul are în prezent ca membri reprezentanţi ai poliţiilor din peste
120 de-state din toate continentele printre care şi ţara noastră.
Cooperarea poliţienească internaţională a cunoscut o dezvoltare
spectaculoasă în deosebi în ultimii ani, adăugîndu-se la structurile existente
şi alte noi forme organizatorice. De exemplu, pentru ţările europene există aşa
numitul grOpoficios "Trevi" cuprinzînd ţările membre ale Comunităţii
Economice Europene în care colaborează miniştri de justiţie sau de interne
din statele participante. Aceştia se reunesc periodic, cel puţin o dată pe an, în
ţara care deţine preşedenţia comunităţii. Acest grup se preocupă printre altele
şi de lupta antiteroristă .
în sfîrşit, pentru anul 1992 şi în perspectivă grupul de Schengen format
din reprezentanţi ai Franţei, Germaniei, Italiei şi Beneluxului iniţiază o
integrare poliţienească larg europeană, în condiţiile noi ale schimbărilor
deosebite din estul continentului .
Secţiunea III
PĂRŢILE ÎN PROCESUL PENAL
§ 1. Poziţia procesuală a pârtilor
228. Noţiunea de parte procesuală. Subiecţii procesuali particulari
cei mai însemnaţi sînt părţile. Părţile sînt subiecţii procesuali ale căror
interese
78 Vezi, Convenţiile în materia traficului de femei şi copii (19C4), difuzarea
publicaţiilor obscene 1910 etc.
79 Vezi, J. NEPOTE, La cooperation des autorites en matiere penale, Revue intern, de
police crim. 1970, p. 142
80 Vezi, L'organisation internaţionale de police criminelle Interpol, Revue intern, de
police crim. 1973, nr. 267, p. 69 şi urm. 268, p. 141 şi urm.
81 M. de ROCK, C. BRAECKMAN, Les libertes malades du pouvoir, Ed. Vie
ouvriere. Bruxelles, 1980, p. 243 şi urm.
82 M. FRANCHIMONT-s.a. op.cit., p. 229
174
229. în procesul penal legea asigură părţilor drepturi şi obligaţii în aşa
fel, încît între acestea să se menţină un anumit echilibru. Părţile trebuie să
dea dovadă de loialitate în exercitarea drepturilor, încît să nu se ajungă la
un abuz de drept, întrucît drepturile procesuale sînt recunoscute părţilor în
scopul conţribuirii la soluţionarea justă a cauzei. Dacă partea foloseşte
drepturile sale cu rea credinţă în scopul tergiversării cauzei sau a şicanării
părţii adverse săvîrşeşte un abuz de drept procesual, care se sancţionează
prin respingerea cererii, plata unor cheltuieli judiciare, despăgubiri acordate
celui prejudiciat etc.
230. Condiţii cerute pentru a fi parte în procesul penal. Acestea
contrarii se confruntă în litigiul dedus în faţa justiţiei. Dacă procesul
este necesar părţilor, părţile sînt deopotrivă necesare procesului .
Spre deosebire de codul de procedură civilă care foloseşte noţiunea de
parte dar nu o determină , codul de procedură penală defineşte exact aceşti
subiecţi în art. 23 şi 24. Potrivit normelor indicate sînt părţi în procesul
penal: inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea civilmente
responsabilă.
în aprecierea poziţiei procesuale a părţilor trebuie să se ţină seama de
existenţa laturilor procesului penal. De aceea, în latura penală a procesului
sînt părţi inculpatul şi partea vătămată, iar în latura civilă inculpatul,
partea civilă şi eventual partea civilmente responsabilă.
Accepţiunea strict procesuală de parte este uneori dublată şi de
concepţia care priveşte această categorie de pe poziţiile dreptului
material. Intr-o asemenea viziune interesele contrarii ale părţilor nu se pot
afirma fără o bază de drept material care să le justifice pe plan procesual.
Problema prezintă interes mai ales în procedura civilă , motiv pentru
care implicaţiile au fost abordate atît în literatura de specialitate , cît şi în
practica judiciară .
Admiţînd teza că subiecţii cauzei penale (ai raportului juridic de
conflict care face obiectul procesului penal) sînt în acelaşi timp şi subiecţii
procesului penal se poate ajunge la concluzia ca statul este parte în procesul
penal . Acest punct de vedere a rămas izolat în literatura de specialitate,
majoritatea autorilor considerînd că părţi nu sînt decît acei subiecţi
procesuali pe care legea îi determină riguros în art. 23-24 c.pr.pen.
De altfel, din monfent ce se susţine că părţile sînt subiecţi procesuali
particulari ar fi deosebit de dificil ca statul să fie cuprins printre aceştia.
Părţile sînt singurii subiecţi care alături de organele judiciare pot
efectua acte procesuale.
83 S. SATTA, Diritto procesuale civile, Padova, 1967, p. 72
83 Vezi, IOAN LES, Determinarea calităţii procesuale în materie civilă, R.R.D., nr.
10/1981, p. 16-20.
84 S-a propus instituirea unei dispoziţii de principiu care să permită substituirea
persoanelor lipsite de calitate procesuală cu persoane care au o asemenea calitate (vezi, I.
LES, Propuneri de lege ferenda referitoare la consecinţa lipsei de calitate
procesuală a uneia dintre părţi, R.R.D., nr. 4/1980, p. 22-25.
84 Vezi, D. RADU, Acţiunea civilă în procesul civil, Ed. Junimea, Iaşi, 1974 p. 111 şi
urm.
85 Instanţa supremă a dat noţiunii de parte o accepţiune strict procesuală statuînd că prin
acest subiect se înţelege "persoana care a acţionat injustiţie şi aceea împotriva căreia s-a
acţionat". (Trib. Suprem, în complet de 7 judecători, dec. nr. 94/1978, R.R.D., nr.
4/1979, p. 54.
8» Vezi, V. DONGOROZ ş.a. Explicaţii teoretice, voi I, p. 87
175
urmează a fi privite distinct după cum calitatea de parte procesuală se
dobîndeşte în legătură cu latura penală sau latura civilă a cauzei.
întrucît cauza penală izvoreşte din raportul juridic penal dintre stat
şi infractor, raport născut în urma săvîrşirii unei infracţiuni, iar acţiunea
penală aparţine statului, aspectele privind condiţiile cerute pentru a fi
parte în latura penală a procesului se simplifică mult faţă de modul în
care problema se pune în procesul civil. Aspecte cum ar fi dreptul
subiectiv valorificat, interesul care pune în mişcare acţiunea judiciară şi
altele nu au semnificaţie, iar cele referitoare la capacitatea şi calitatea
procesuală îşi reduc dimensiunile ori se modelează în lumina
 instituţiilor de drept penal sau procesual penal.
Astfel, inculpat devine într-o cauză penală numai persoana a cărei
răspundere penală poate fi angajată. In raport de aceasta rămîne lipsită de sens
deosebirea între capacitatea procesuală de folosinţă şi cea de exerciţiu; de
asemenea, distincţia dintre capacitatea procesuală (legitimatio ad
processum) şi calitatea procesuală (legitimatio ad causam) mută problema
într-un alt plan, cea a deosebirii dintre o parte (inculpatul) şi un împricinat
care nu are această calitate (învinuitul) .
în cadrul laturii civile a cauzei poziţiile părţii civile, precum şi cele
ale inculpatului şi părţii civilmente responsabile se aseamănă în multe
privinţe cu poziţiile reclamantului şi pîritului dintr-un proces civil
(existînd totuşi numeroase particularităţi). în consecinţă, cerinţele
pretinse de lege pentru ca o persoană să fie parte într-un proces civil ,
trebuiesă fie satisfăcute în mod corespunzător şi în cadrul laturii civile
din procesul penal.
a) Partea civilă, partea civilmente responsabilă şi inculpatul trebuie să
aibă sub aspect civil capacitate procesuală (legitimatio ad processum)
atît de folosinţă, cît şi de exerciţiu. De pildă, partea civilă este deseori o
persoană juridică, or în acest caz trebuie să se cunoască faptul că. ea
dobîndeşte
89 Pentru explicaţii suplimentare a se vedea paragraf. 2 din această secţiune.
90 Vezi, I. STOENESCU, S. Z1LBERSTEIN, op.ciL, voi I, p. 278 şi urm.
232. Pot exista într-un proces mai multe părţi avînd aceeaşi poziţie
pro
cesuală şi fără a forma un consortium litis, cînd în acelaşi proces sînt
reunite
mai multe cauze penale. De exemplu, ca efect al conexităţii, mai mulţi
inculpaţi
se judecă reuniţi în acelaşi proces pentru fapte diferite; la fel, pot exista într-
capacitatea de folosinţă în general de la data înregistrării, ori la data, după
caz, a actului de dispoziţie care o înfiinţează, respectiv de la data
recunoaşterii sau a înfiinţării ei (art. 28 din Decretul nr. 31/1954). Cît
priveşte capacitatea de exerciţiu aceasta este evocată în numeroase
norme din însuşi codul de procedură penală (de exemplu: art. 17, art.
18, art. 222 etc).
b) Calitatea procesuală (legitimatio ad causam) activă subzistă
pentru partea civilă atunci cînd există o identitate între aceasta şi
persoana care este titular al dreptului în raportul juridic civil dedus
judecăţii. Calitatea procesuală pasivă se exprimă în identitatea care
trebuie să se manifeste între inculpat, respectiv parte civilmente
responsabilă şi persoana obligată în acelaşi raport juridic. în cadrul laturii
civile poate avea loc şi o transmisiune legală a calităţii procesuale.
Aceasta poate avea loc prin succesiune pentru persoanele fizice (art. 21
alin. îc.pr.pen.) ori reorganizare sau dizolvare pentru persoanele juridice
(art. 21 alin. 2 c.pr.pen.).
c) Dreptul părţii care exercită acţiunea civilă şi faţă de care se nasc
îndatoririle celorlalte părţi trebuie să fie recunoscut şi ocrotit de lege sub
aspect substanţial şi actual sub aspectul protejării sale prin acţiunea
Injustiţie. Acest din urmă aspect presupune ca dreptul să nu fie supus
unui termen sau unei condiţii suspensive.
d) Interesul reprezintă folosul practic, care îl are o parte pentru a
justifica
participarea sa în cauza juridică. în procesul penal interesul părţilor
angrenate
în latura civilă este totdeauna material (o reparaţie în natură sau un
echivalent
bănesc - art. 14 c.pr.pen.V Spre deosebire de aceasta în procesul civil
interesul
poate fi deseori şi moral .'
231. Solidaritatea procesuală. Solidaritatea activă sau pasivă din
domeniul dreptului material care face ca mai mulţi subiecţi ai
raporturilor juridice să dobîndească îndrituiri sau obligaţii se poate
manifesta şi pe plan procesual.
Pentru a se înregistra o solidaritate procesuală trebuie să existe un
litiscon-sortiu, adică o grupare procesuală a unor subiecţi care nu au
numai aceeaşi calitate în proces, ci poziţia lor comună rezultă din faptul
că drepturile şi obligaţiile lor au aceeaşi cauză juridică (consortium litis).
Situarea în cadrul coparticipaţiei procesuale este determinată nu de
poziţia formal comună în cadrul procesului ci de aceeaşi poziţie în
cadrul cauzei.
9' Interesul moral nu trebuie confundat cu prejudiciul moral (atingerea adusă unor
drepturi personale nepatrimoniale) şi nici cu reparaţia materială a daunelor morale
(despăgubiri băneşti pentru un prejudiciu moral). '
177
un
proces penal părţi civile numeroase, dreptul lor de despăgubire derivînd
însă
din împrejurări diferite.
Alta este situaţia cînd de pildă o faptă penală a fost săvîrşită de mai
mulţi participanţi (coautori, complici, instigatori) şi care duce pe plan
procesual la o solidaritate procesuală a coinculpaţilor; de asemenea,
caracterul de consortium litis a grupului de părţi civile este evident în
cazul cînd aceeaşi faptă penală a produs un prejudiciu material la
persoane diferite.
233. Distincţia între simpla existenţă a mai multor părţi avînd formal
aceeaşi calitate procesuală şi grupul procesual care presupune o
coparticipare
procesuală este necesară pentru deosebirea consecinţelor juridice diferite
pe
care fiecare din cele două situaţii le produc.
Solidaritatea procesuală duce la consecinţe mergînd pînă la aspecte
privind soluţionarea cauzei. De exemplu, probele admise în cauză
referitoare la existenţa faptei sînt opozabile tuturor părţilor care formează
un litis consorţiu; actele efectuate de unul din membrii grupului procesual,
dacă priveşte fapta sau circumstanţele reale ale acesteia, sînt profitabile
tuturor membrilor grupului; efectul extensiv al căilor de atac se
manifestă în limitele coparti-cipanţilor solidari din punct de vedere
procesual etc.
în celălalt caz efectele sînt mai reduse, fiind legate de obicei de
mecanismul procesual şi nu de rezolvarea cauzei. De exemplu, cînd sînt
constituite mai multe părţi civile între care nu există o solidaritate
procesuală, îndrituirile lor decurgînd din litigii diferite la dezbateri, se va
da cuvîntul totuşi în ordinea stabilită de art. 340 c.pr.pen. Aceasta
înseamnă că practic vorbesc întîi toate persoanele care au calitatea de
parte civilă în proces şi numai după aceea se va da cuvîntul inculpaţilor.
§ 2. Inculpatul •
234. Inculpatul reprezintă figura centrală a procesului penal. întreaga
activitate procesuală se desfăşoară în jurul faptei penale săvîrşite de
această
persoană şi în vederea tragerii sale la răspundere.
178
ajuns desfăşurarea procesuală ci aspectele de* conţinut determinate de tragerea
lui la răspundere, respectiv exercitarea împotriva lui a unei acţiuni judiciare.
în actuala reglementare din cod s-a renunţat la denumirile deosebite
ale celui în cauză în anumite ipoteze. De exemplu, art. 67 al codului din
1936 arate că inculpatul se mai numeşte: prevenit dacă se iau împotriva
sa măsuri de deţinere preventivă; acuzat după trimiterea în judecată de
către Camera de acuzare în materie criminală; condamnat, după
pronunţarea de către instanţa a pedepsei prevăzute de lege.
Categoria juridică de infractor este proprie dreptului penal. In normele
de orocedură penală o asemenea noţiune nu se întîlneşte pentru desemnarea
acestei persoane codul folosind trei termeni şi anume: făptuitor, învinuit,
inculpat.
Făptuitorul este o persoană în legătură cu care se desfăşoară o
activitate procesuală, dar care nu este încă implicată într-o urmărire
penală în sensul efectuării acesteia faţă de persoana respectivă. Norme ca
cele din art. 200,214, 215, 222, 465 c.pr.pen. se referă la făptuitor. De
exemplu, legea prevede că: în obiectul urmării penale intră obligaţia
strîngerii probelor necesare cu privire la identificarea făptuitorului; în
cazul unor infracţiuni flagrante organele de constatare au obligaţia să
înainteze de îndată procurorului pe făptuitor; comandanţii de nave,
aeronave şi subofiţerii de grăniceri pot efectua percheziţii corporale
făptuitorului; plîngerea .trebuie să cuprindă indicarea făptuitorului dacă
este cunoscut etc.
Odată cu începerea urmăririi penale împotriva făptuitorului sau a
identificării acestuia într-o urmărire aflată în curs de desfăşurare, persoana
respectivă capătă calitatea de învinuit. Potrivit art. 229 c.pr.pen. persoana
faţă de care se efectuează urmărirea penală se numeşte învinuit, cît timp
nu â fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa. învinuitul apare ca
un subiect procesual mai complex decît făptuitorul avînd drepturi şi
obligaţiuni care îi permit o participare activă în procesul penal.
Orice persoană supusă tragerii la răspundere penală dobîndeşte prin
aceasta o nouă poziţie procesuală devenind inculpat. Art. 23 c.pr.pen.
prevede că persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală
este parte în procesul penal şi se numeşte inculpat. Inculpatul este parte în
proces pentru că el este subiect pasiv al acţiunii penale şi eventual subiect
pasiv al acţiunii civile. Intrucît numai persoanele fizice pot fi trase la
răspundere penală, inculpatul poate fi exclusiv 6 asemenea persoană,
avînd evident şi capacitate penală .
235. în reglementarea actuală s-a renunţat atît la poziţia procesuală
formală a inculpatului faţă de învinuit cît şi la diferitele calităţi şi denumiri
ale acestuia care fie că nu erau riguros ştiinţifice, fie că nu prezentau o
semnificaţie majoră în contextul poziţiei procesuale.
Astfel, pînă la 1 ianuarie 1969, inculpatul era persoana trimisă în
judecată, această persoană avînd calitatea de învinuit în tot cursul urmăririi
penale. Or este evident, că ceea ce determină poziţia procesuală a unui
subiect şi mai ales considerarea lui ca parte în proces nu poate fi elementul
formal al fazei la care a
92 Contra persoanelor juridice nu se poate exercita o acţiune penală, împotriva lor neputîndu-
se pronunţa o pedeapsă (R. SCREVENS, Sanctions applicables aux personnes
morales, R.D.P., 1980, p. 163)
179
236. Inculpatul fiind persoana împotriva căreia se exercită acţiunea
penală,
calitatea respectivă se pierde odată cu stingerea acţiunii. Acţiunea penală
se
stinge şi ca urmare a realizării obiectului său care constă în tragerea la
răspundere penală a celui vinovat. De aceea, odată epuizată faza de
judecata
prin condamnarea definitivă a inculpatului, treeîndu-se la faza de punere în
executare a hotărîrilor penale, legea nu mai reglementează poziţia
procesuală
a inculpatului înlocuind-o cu cea a condamnatului.
Condamnatul nu este parte în proces, ci numai subiect de drepturi şi
obligaţii procesuale atîta vreme cît el participă într-un proces penal încă
neepuizat. în urma începerii executării hotărîrii procesul penal se stinge,
iar condamnatul devine subiect în raportul juridic de drept execuţional,
plasat în afara sferei procesuale .
237. Deosebirea cea mai importantă între inculpat şi învinuit constă în
aceea
că primul are calitatea de parte pe cînd celălalt nu are o asemenea poziţie. De
aici
rezultă că inculpatul ca subiect tras la răspundere penală poate fi supus la
îndatoriri
mai mari decît învinuitul, avînd corespunzător şi drepturi mai largi.
De exemplu, învinuitul nu este privat de libertate timp mai îndelungat,
purtînd fi numai reţinut 24 de ore sau arestat 5 zile. Dimpotrivă, arestarea
inculpatului poate dura iniţial 30 de zile cu posibilităţi de prelungire
potrivit legii. Inculpatul are conform art. 250 c.pr.pen. dreptul să ia
cunoştinţă de toate materialele de urmărire penală în cadrul prezentării
acestora de către organul de cercetare penală, după efectuarea actelor de
cercetare. Realizarea instituţiei rămîne numai o posibilitate pentru învinuit,
procurorul procedînd la prezentarea materialului de urmărire penală numai
dacă socoteşte necesar (art. 257).
238. Inculpatul avînd poziţia de parte în proces" dobîndeşte în
general
aceleaşi drepturi şi obligaţii ca oricare altă parte. Inculpatul are dreptul
să
93 I. NEAGU, op.dt, p. 131
180
ca martor, poate fi solicitată să participe la reconstituire sau confruntare
etc.
Organele judiciare au anumite obligaţii pe care trebuie să l e
îndeplinească faţă de persoana vătămată. Astfel, potrivit art. 76
c.pr.pen., aceste organe au obligaţia să cheme, spre a fi ascultată,
persoana care a suferit o vătămare prin infracţiune şi să-i pună în vedere
că poate participa în proces ca parte vătămată sau ca parte civilă.
Omiterea acestei îndatoriri echivalează cu o atitudine lipsită de rol activ
din partea organului judiciar şi poate duce la casarea unor hotărîri
judecătoreşti .
Persoana vătămată poate să-şi manifeste voinţa de a participa în
procesul penal ca parte . Persoana care a suferit prin fapta penală o
narticipe la anumite acte de urmărire penală şi la şedinţele de judecată,
uneori prezenţa sa fiind chiar obligatorie; el poate propune administrarea
je probe, poate formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii;
inculpatul poate face plîngeri împotriva actelor de urmărire penală şi
folosii căile de atac îndreptate contra hotărîrilor judecătoreşti etc.
Egalitatea poziţiilor procesuale a părţilor este o condiţie pentru
promovarea echitabilă a intereselor legitime contrarii ale acestora.
întrucît inculpatul este tras la răspundere penală, legea i-a asigurat şi
unele drepturi suplimentare pe care celelalte părţi nu Ie au, majoritatea lor
fiind legate de exercitarea dreptului de apărare. De pildă, dacă procurorul a
pus în mişcare acţiunea penală, organul de cercetare îl cheamă pe inculpat,
îi comunică fapta pentru care este învinuit şi îi dă explicaţii cu privire la
drepturile şi obligaţiile pe care Ie are (art. 237 c.pr.pen.); inculpatului i se
prezintă materialele de urmărire penală potrivit art. 250 şi urm. c.pr.pen.;
inculpatului arestat i se comunică odată cu citaţia pentru primul termen de
judecată şi copia actului de sesizare a instanţei (art. 313 2 c.pr.pen.);
inculpatului i se acordă ultimul cuvînt (art. 341 c.pr.pen.) etc.
§ 3. Partea vătămată
8
239. în raportul juridic de drept penal există un subiect pasiv generic
care este statul, alături de care - de cele mai multe ori - apare ca subiect
special şi victima infracţiunii.
Categoria juridică de victimă aparţine dreptului penal, dreptul
procesual penal operînd cu noţiunea de persoană vătămată, prin care
înţelege persoana nemijlocit vătămată prin infracţiune .
Calitatea de persoană vătămată derivă din raportul creat pe plan
social între cel ce a săvîrşit fapta penală şi cel care a suferit vătămarea
produsă şi implică vocaţia de a participa în procesul penal ca parte
vătămată sau parte civilă95.
Persoana vătămată neparticipînd în proces ca parte se regăseşte în
cursul urmăririi penale sau al judecăţii numai dacă organele judiciare o
solicită în realizarea unor activităţi. Persoana vătămată poate să fie
audiată
94 în legătură cu această persoană vezi monografia fiii Gh. EL1AN, Persoană vătămată
in procesul penal, Ed. Ştiinţifică, Buc. 1961.
95 GEORGETA GHEORGHE, Calitatea de parte civilă în procesul penal cu privire
specială la cauzele în care paguba a fost produsă avutului obştesc, R.R.D., nr.
2/1985, p. 45-49
181
vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă în procesul penal se
numeşte parte vătămată (arţ. 24).
Persoana vătămată prin infracţiune nu dobîndeşte automat calitatea de
parte vătămată , la aceasta ajungîndu-se numai în urma unei manifestări
de voinţă în,acest sens. Nu este necesar ca persoana vătămată să facă o
declaraţie expresă de constituire ca parte vătămată, fiind suficient ca ea
să fi efectuat acte specifice susţinerii laturii penale a procesului, care
relevă fără echivoc voinţa de a participa în procesul penal într-o
asemenea calitate . Pot constitui manifestări certe că persotna vătămată
înţelege să participe în procesul penal prezenţa activă la diverse termene;
introducerea de cereri la organele judiciare; solicitarea de probatorii în
vederea dovedirii anumitor împrejurări; formularea de întrebări în cursul
audierii anumitor persoane etc. 241. Partea vătămată este subiect în latura penală a procesului
nevalorificînd pretenţii materiale. Decesul acesteia lasă un gol procesual
240. în concepţia codului anterior, partea vătămată apărea numai în neînlocuibil de succesori, fiindcă se exercită un drept personal care se
cauzele la care acţiunea penală pornea la plîngerea prealabilă. în prezent, stinge odată cu titularul său .
legea dă dreptul celui vătămat de a participa ca parte în orice proces fără în practica judiciară efectul personal al poziţiei procesuale a părţii
nici o limitare. vătămate a fost interpretat uneori exagerat considerîndu-se că în
Categoria juridică de parte vătămată este în concordanţă cu limitarea cazurile cînd acţiunea penală se pune în mişcare la plîngere prealabilă,
acţiunii civile la pagubele materiale şi excluderea prejudiciilor morale. dispariţia prin deces al celui vătămat ar împiedica exercitarea în
Calităţii de parte vătămată i s-a dat un asemenea conţinut pentru a continuare a acţiunii penale. Greşit a procedat instanţa, care constatînd
permite ca cei care au suferit o vătămare morală sau fizică să poată moartea părţii vătămate într-o cauză în care aceasta a pus în mişcare
participa în orice proces. Chiar persoana vătămată material şi care nu acţiunea penală prin plîngere prealabilă, a dispus încetarea procesului
,
cere repararea prejudiciilor sau renunţă la ele poate totuşi sta în proces 101
penal
în calitate de parte. Partea vătămată poate cumula calitatea de parte civilă şi păstra prima
96 Trib. Suprem, în complet de 7 judecători, dec. nr. 26/1982, CD, 1982, p.292. calitate chiar dacă renunţă la despăgubiri.
97 Inculpatul nu poate cere ca partea vătămată sau partea civilă să intervină în proces. I.
■ Partea vătămată concură la realizarea laturii penale a cauzei. Dintre
TANOVICEANU, op,cit, IV, p. 172
98 I. NEAGU, op.ciL, p. 132 toate drepturile pe care le are, cel mai important este desigur acela care
99 Trib. Mun. Buc. sect. II. dec. nr. 1463/1976, RRDnr. 4/1977, p; 63
se referă la punerea în mişcare, exercitarea şi stingerea, în anumite
limite,
a acţiunii penale în cauzele în care este necesară plîngerea prealabilă sau
la care răspunderea penală este înlăturată prin împăcarea părţilor.
Legea nu condiţionează valabilitatea retragerii unei plîngeri
prealabile de modul cum aceasta se realizează, singura cerinţă fiind ca
manifestarea de voinţă să emane de la subiectul îndreptăţit să
procedeze ca atare. Ca urmare, declaraţia autentică de retragere a
plîngerii prealabile urmează să fie considerată de natură a provoca
102
toate consecinţele prevăzute de lege
In cauzele la care participă exercitînd acţiunea penală, partea
vătămată poate avea şi funcţie de acuzator. La judecăţile la care
procurorul nu participă în instanţă şi este prezentă partea vătămată
acuzarea este susţinută exclusiv de această parte.

242. în practica judiciară s-au ridicat numeroase probleme în legătură

cu partea vătămată. Astfel, dacă partea vătămată este minor, el îşi
exercită drepturile în condiţiile legale de asistare şi reprezentare. De
aceea, plîngerea prealabilă făcută de părintele minorului cu capacitatea
de exerciţiu restrînsă nu poate avea ca efect punerea în mişcare a acţiunii
penale. Se cere ca minorul
100 Noul cod de proc.pen. - prezentare comparativă, p. 32.
J
01 Trib. Jud. Timiş, dec. pen. nr. 1713/1971, RRD, nr. 1/1973, p. 167 '02
Trib. Jud. Braşov, dec. pen. nr. 1347/1972, £.R.D., nr. 8/1973, p. 173
182 183
să introducă plîngerea personal înfaţa organului competent, dar cu atunci cînd latura civilă a rămas definitiv soluţionată în baza unei hotărîri
încuviinţarea prealabilă a reprezentantului său legal. anterioare '.
Problema s-a pus şi invers hotărîndu-se că partea vătămată fără Partea vătămată este îndreptăţită la acoperirea de către inculpatul
capacitate de exerciţiu (sub 14 ani) nu se poate împăca cu inculpatul, condamnat a cheltuielilor judiciare, chiar dacă nu s-a constituit parte
chiar dacă este asistat de părintele său, aceasta putîndu-se face numai de civilă .
către reprezentantul legal Persoana sancţionată cu amendă pentru o abatere nesăvîrşită dar reţinută
Cînd partea vătămată este minor cu capacitate de exerciţiu restrînsă, pe baza declaraţiei unui martor mincinos, poate figura în procesul penal -
numai el poate consimţi la împăcare, cu încuviinţarea părinţilor, chiar dacă pornit împotriva martorului pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă - în
plîngerea s-a făcut de aceştia din urmă . calitate de parte vătămată, deoarece prin săvîrşirea infracţiunii, chiar dacă
Dacă partea civilă păstrează concomitent în cursul procesului penal şi amenda nu a fost executată, a suferit o vătămare morală
calitatea de parte vătămată, prezenţa sa în continuare în proces este justificată,
 § 4. Partea civilă
243. Persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului
penal se numeşte parte civilă (art. 24 c.pr.pen.). Acţiunea civilă poate fi alăturată
acţiuni* penale prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă (art. 14
c.pr.pen.). Cel vătămat prin infracţiune poate pretinde repararea prejudiciului
suferit şi pe calea unei acţiuni civile separate de procesul penal.
Alăturarea acţiunii civile celei penale şi constituirea de parte civilă este
posibilă în orice cauză penală In trecut, putea fi îngrădită exercitarea acţiunii
civile odată cu cea penală înaintea aceleiaşi instanţe. De exemplu, pînă în
1960 constituirea de parte civilă în cauzele penale ce se judecau la tribunalele
militare era admisă numai cu condiţia ca prin exercitarea acţiunii civile să se
urmărească recuperarea pagubelor pricinuite în legătură cu bunurile aflate în
folosinţa Forţelor Armate.
103 Trib. Jud. Suceava, dec. pen. nr. 161/1978, RRD, nr. 5/1979, p. 60
104 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 2398/1983, C.D., 1983, p. 299
105 Trib. Suprem, secţ. pen. nr. 2918/1971, RRD, nr. 4/1972, p. 168.
106 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 2382/1976, CD., 1976, p. 403.
107 Trib. Jud. Dolj, dec. pen. nr. 1056/1978, Repert, pract. II, p. 311
108 Trib. Munip. Bucureşti, sect. II pen. dec. nr. 1463/1976, R.R.D., nr. 4/1977
184
parte civilă paznicul unui bun furat, lăsat în depozit la o unitate economică,
prin subrogarea în drepturile acestei unităţi, chiar dacă a despăgubit victima
furtului113. La fel, în cazul unui accident de circulaţie care a produs vătămări
corporale mamei unei minore, minora nu se poate constitui parte civilă,
întrucît aceasta nu a suferit un prejudiciu direct de pe urma accidentului;
Constituirea de parte civilă urmăreşte repararea pagubelor pricinuite
prin infracţiune. S-a statuat constant că nu se poate invoca drept temei al
feparaţiilor civile decît infracţiunea generatoare de daune , nu şi alte
raporturi de drept civil
244. Alăturarea acţiunii civile procesului penal şi constituirea de
parte
civilă prezintă avantaje în raport cu realizarea acţiunii civile pe cale
separată,
în majoritatea cazurilor, persoana vătămată alege prima cale pentru
realizarea
dezdăunării sale. Avantajele acestei căi se manifestă atît în raport cu
activitatea
de justiţie cît şi în satisfacerea intereselor părţilor.
Pentru activitatea de justiţie rezolvarea concomitentă a acţiunii penale
şi civile duce la o mai bună soluţionare a cauzei, avînd în vedere strînsa
legătură a celor două laturi ale cauzei, bazate pe aceeaşi situaţie de fapt.
Totodată, se economiseşte timp şi efort în activitatea instanfelor căci
pentru rezolvarea aceloraşi cauze nu vor fi necesare două judecăţi
distincte.
Persoana vătămată este avantajată prin constituirea de parte civilă
obţinînd mai repede despăgubirile pe această cale, întrucît rezolvarea
acţiunii civile separate ar fi întîrziafă de judecarea cu anticipaţie a
procesului penal. Darea hotărîrii, la capătul unui proces penal, în care
persoana vătămată nu a participat ca parte, este dezavantajoasă acesteia,
inculpatul putînd opune reclamantului din eventualul proces civil intentat
ulterior autoritatea de lucru judecat a hotărîrii penale.
Participînd ca parte civilă în procesul penal, persoana vătămată poate
beneficia de concursul procurorului în susţinerea pretenţiilor sale. Sub
aspect financiar, un avantaj îl constituie împrejurarea că exercitarea
acţiunii civile în cadrul procesului penal este scutită de taxa de timbru.
însuşi inculpatului îi este mai favorabilă ipoteza alăturării acţiunii civile
procesului penal, pentru că nu va fi obligat a răspunde de două ori în
justiţie, fiindu-i mai uşoară şi eventual mai puţin costisitoare organizarea
apărării.
245. Se poate constitui parte civilă în procesul penal în principiu numai
persoana care a fost vătămată nemijlocit prin infracţiune, adică numai
persoana în
al cărui patrimoniu s-a produs în mod direct vătămarea . Nu se poate
constitui
109 M. FRANCHIMONT, op.cit., p. 112
110 Instanţa penală nu este în drept să soluţioneze acţiunea civilă cînd obligaţia de
dezdăunare ia naştere ca urmare a săvîrşirii unui fapt ilicit extrapenal (Trib. Suprem.,
secţ. pen. nr. 616/1976, R.R.D., nr. 10/1976, p. 65.).
111 Dreptul de opţiune al părţii civile de a exercita acţiunea civilă în procesul penal
are un fundament istoric, derivat din vechiul sistem al acuzării private (G. ŞTEFANI,
G. LAVASSEUR, op.cit, voi II, p. 145.).
112 I. NEAGU, op.cit, p. 137 '
■ >
185
instanţa trebuie să aprecieze cu ocazia stabilirii reparării daunei suferite de
victima accidentului, în ce măsură invaliditatea ei permanentă implică
cheltuieli suplimentare în creşterea şi educarea minorei . In cazul unor
vătămări corporale, Direcţia j'udeţeană pentru muncă şi ocrotiri sociale care a
plătit părţii vătămate ajutorul de boală acordat pentru perioada cît a fost în
incapacitate de muncă nu poate avea calitatea de parte civilă în procesul
penal .
De asemenea, în mod greşit s-a constituit parte civilă alături de
persoana vătămată dintr-un accident întreprinderea la care aceasta era
încadrată pentru suma ce reprezintă despăgubiri acoperind timpul cît
inculpatul şi el accidentat a avut nevoie de îngrijiri medicale
în practica judiciară s-au ridicat şi alte probleme în legătură cu regula
enunţată. O asemenea situaţie a trebuit să se rezolve în cazul în care
partea civilă fiind un minor fără capacitate, interesele lui nu puteau fi
promovate de reprezentantul legal (acesta fiind implicat în calitate de
inculpat în cauză). în speţă, s-a decis că interesele minorului se vor
susţine în proces de un curator numit de autoritatea tutelară
întru-un alt caz, s-a hotărît că dobînditorul de bună credinţă al lucrului
furat - lucru care în timpul procesului penal a fost ridicat de la cumpărător
şi predat părţii vătămate - are calitatea de parte civilă în procesul penal,
dacă cere ca făptuitorul să-i restituie preţul plătit . "
246. în literatura de specialitate s-a încercat acreditarea concepţiei
potrivit căreia în cadrul procesului penal să se poată soluţiona şi alte pretenţii la
despăgubiri decît cele ale părţii civile în sensul său cel mai strict, adică ale
persoanei care nemijlocit a fost vătămată patrimonial. Pentru aceşti
participanţi în cauza penală s-a propus şi o denumire distinctă, cea de
intervenient .
Examinînd articolul 24 alin. 3 c.pr.pen. se observă că dispoziţia nu
distinge la calitatea de parte civilă modul cum persoana a fost vătămată
conferind
113 Trib. Jud. Mureş, dec. pen. nr. 124/1968, R.R.D., nr. 12/1968, p. 178
114 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 592/1974, R.R.D., nr. 9/1974, p. 67
115 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 638/1981, CD., 1981, p. 337-338
116 Trib. Suprem, secţ,. pen. dec. nr. 1110/1978, R.R.D., nr. 11/1978, p. 65
117 Trib. Suprem, în complet de 7 judecători, dec. nr. 14/1983, CD., 1983, p. 275-
276
118 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 816/1983, R.R.D., nr. 4/1984, p. 74
113 Vezi, TEOFIL POP, Propuneri de "lege ferenda" privind sfera noţiunii de
parte î« procesul penal, R.R.D., nr. 8/1979, p. 25-28.
186
De asemenea, cu privire la subiectul care urma să aibă calitatea de parte
civila s-au manifestat ezitări. Unele instanţe au considerat că se poate
constitui parte civilă Direcţia sanitară judeţeană în raza căreia s-a acordat
asistenţa medicala125 iar altele au admis constituirea însăşi a unităţilor
sanitare care au suportat cheltuielile. In literatura de specialitate s-a subliniat
că soluţia corectă este aceasta din urmă ori de cîte ori unitatea sanitară are
personalitate juridică şi numai în caz contrar este posibilă constituirea ca
parte civilă a unităţii tutelare .
Dacă s-a acordat asistenţă medicală şi inculpatului nu numai victimei
(aşa
cum s-a întîmplat în numeroase accidente de circulaţie), inculpatul
denumirea corespunzătoare oricărui subiect care exercită acţiunea civilă
în procesul penal.
Practica judiciară a rămas constantă pe această poziţie atribuind
tuturor persoanelor care satisfac cerinţa legală denumirea de parte civilă,
nealiniindu-se opiniei ca în procesul penal să apară părţi şi cu alte calităţi,
cum ar fi cea de intervenient.
Ceea ce interesează nu este ca paguba să fie efectul direct al
infracţiunii, ci să existe o dispoziţie legală potrivit căreia partea
vătămată să se poată constitui parte civilă, avînd posibilitatea să pretindă
despăgubiri de la inculpat, chiar dacă prejudiciul suferit nu este urmarea
directă a faptei săvîrşite120.
Cînd inculpatul s-a aflat în stare de provocare obligaţia sa de
dezdăunare trebuie redusă proporţional cu culpa victimei, care în speţă
fiind de 50% restrînge corespunzător îndatoririle de plată'21.
247. Un caz în care calitate de parte civilă poate dobîndi şi un alt
subiect decît cel nemijlocit vătămat prin infracţiune rezultă din
dispoziţiile art. 188 din Legea nr. 3 din 6 iulie 1978 privind asigurarea
sănătăţii populaţiei, unde se prevede că "persoanele care prin faptele lor
aduc prejudicii sau daune sănătăţii altei persoane răspund potrivit legii şi
sînt obligate să suporte cheltuielile de asistenţă medicală acordată
acestora". Rezultă că unitatea sanitară poate avea calitatea de parte civilă
în procesul penal în legătură cu restituirea sumelor reprezentînd
echivalentul asistenţei medicale acordate persoanei vătămate prin
infracţiune.
248. Noutatea dispoziţiei şi situaţiile deosebite şi complexe apărute
în practica judiciară au determinat soluţii foarte variate. Iniţial a fost
nevoie de intervenţia repetată a instanţei supreme pentru a se determina
corect natura juridică a sumelor la care inculpatul era obligat în virtutea
dispoziţiei din Legea nr. 3/1978. S-a precizat că suma datorată de inculpat
cu acest titlu nu poate fi inclusă în cheltuielile judiciare cuvenite părţii
vătămate122 ori statului123 Potrivit prevederilor art. 189 c.pr.pen. ea
formînd obiectul obligaţiei de jezdăunare din partea inculpatului a
aceluia care a suportat prejudiciul124.
20
IribI\SuPrem> sect pen- dec. nr. 412/1981 nepubiicatâ vezi şi CONSTANTIN BUGA, frobleme
de drept din practica Tribunalului Suprem în legătură cu obligarea i?l "'"''patului la plata
cheltuielilor de spitalizare, R.R.D., nr. 4/1981, p. 115. 122 I Mu"' BucureSti sect. II, pen. dec.
nr. 259/1990, Dreptul nr.2/1992, p. 90
Aşa s-a stabilit de către judecătoria din Rîmnicul-Vîlcea prin sent.pen. nr. 370/1979 _
(nepublicată).
124 îr-u"Jud- Ar8e§> senL P^- nr- 38/1979 (nepublicată)
1 nb. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 642/1980,^^.0., nr. 4/1981, p. 115
187
suportă
doar cheltuieli decurgînd din asistenţa persoanei vătămate. O atare
concluzie
127 s-a desprins din interpretarea
restrictivă a art. 188 din Legea nr. 3/1978 care
128
are în vedere numai dăunarea sănătăţii altei persoane . Privitor la
răspunderea părţii civilmente responsabile pentru cheltuielile de
spitalizare
cuvenite instituţiilor sanitare, practica judiciară mai veche a conchis că
partea
129 * nu poate fi obligată solidar cu
inculpatul . In practica recentă opinia a devenit
opusă susţinîndu-se că întrucît art. 188 din Legea nr. 3/1978 stabileşte o
răspundere potrivit legii civile, aceasta vizează implicit şi răspunderea
comi-
130 tenţilor înscrisă în art. 1000
alin. 3 c.civ . De asemenea, părinţii în calitate
de părţi civilmente responsabile răspund pentru aceste cheltuieli solidar
cu
1
31 inculpatul minor şi ceilalţi
inculpaţi
Cheltuielile acordate de inculpat cu acest titlu trebuie să fie integrale
ele
132
nereducîndu-se nici pentru culpa comună a făptuitorului şi victimei şi
nici
A 133
in caz de provocare
Cheltuielile de spitalizare făcîndu-se venit la buget acţiunea civilă se
exercită
din oficiu. în consecinţă, chiar dacă unitatea sanitară nu se constituie parte
civilă,
125 Trib. Jud. Timiş, dec. pen. nr. 749/1980, R.R.D., nr. 3/1981, p. 65
126 Vezi, C. BUGA, Probleme de drept din practica Tribunalului Suprem privind
obligarea la plata cheltuielilor de spitalizare, R.R.D., nr. 4/1983, p. 47-50; în
acelaşi sens, Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 1983/1981, R.R.D., nr. 8/1982, p. 59
127 Interpretarea urmează a fi restrictivă pentru că instituie o excepţie la principiul
gratuităţii asistenţei sanitare şi ca orice derogare de la regulă trebuie să fie admisă în
măsura prevederii ei explicite prin lege.
128 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 2508/1981, CD., p. 337
129 Vezi, în acest sens, Trib. Mun. Bucureşti, secţia H-a pen. dec. nr. 1737/1981,
R.R.D., nr. 6/1982; Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 260/1981
130 Trib. Mun. Bucureşti, sect. II pen., dec. nr. 365/1990, Dreptul nr. 2/1992, p. 90
131 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 1485/1982
132 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 2238/1980, R.R.D., nr. 8/1981, p. 64
133 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 243/1981, CD., 1981, p. 334. în această ultimă
privinţă s-a manifestat şi o opinie opusă în sensul obligării inculpatului numai pro parte
(vezi, N. JIANU, M. VTTCA, Procedura recuperării de către unităţile sanitare a
cheltuielilor privind asistenţa medicală acordată victimei unei infracţiuni,
R.R.D., nr. 7/1981, p. 18-20.
188
timei . Instanţa supremă a decis că unitatea asigurătoare care este parte
în raportul de asigurare prin efectul legii, nu poate fi chemată în aceaste
procese să răspundă în calitate de parte civilmente responsabila neaflîndu-
se cu inculpaţii nici în raport de comitent - prepus şi neexistînd nici vreo
reglementare legală care să realizeze direct relaţia juridică asigurator-
victima accidentului de circulaţie, în aşa fel încît să-1 oblige pe primul la
o dezdăunare nemijlocită a celui vătămat
250. Potrivit art. 15 cipr.pen. persoana vătămată se poate constitui parte
instanţa o citează şi îi cere să prezinte situaţia cu privire la cuantumul
cheltuielilor ocazionate de îngrijirea medicală acordată victimei .
Instanţele au refuzat să oblige pe inculpat la plata cheltuielilor de
spitalizare anterioare Legii nr. 3/1978, motivînd că întrucît norma
respectivă nu prevede vreo menţiune de retroactivitate se aplică principiul
general din art. 1 c.civ. că "legea dispune numai pentru viitor"
249. Pot avea calitate de parte civilă, deşi nu au fost nemijlocit
prejudiciate prin infracţiune persoanele care au suportat cheltuielile cu
înmormîntarea victimei, moştenitorii acesteia, precum şi subiecţii care
se pot subroga prin lege în drepturile persoanei vătămate. în cadrul
acestei ultime categorii o situaţie deosebit de complexă apare în cadrul
contractului de asigurare , cînd asigurătorul participă în procesul penal
în calitate de parte civilă Asigurătorul subrogîndu-se în drepturile
asiguratului poate exercita acţiunea civilă în procesul penal în măsura în
care a contribuit la acoperirea pagubei pricinuite prin infracţiune.
Asigurătorul participă în procesul penal în nume propriu şi chiar
împotriva voinţei asiguratului, iar dreptul sau de a obţine despăgubiri se
naşte de la data la care 1-a despăgubit pe asigurat . în asemenea cazuri,
unitatea asigurătoare se subrogă în drepturile subiectului nemijlocit
prejudiciat prin infracţiune numai în limita sumelor plătite acesteia în
virtutea contractului de asigurare
Regimul juridic al asigurărilor fiind deosebit de complex şi ţinînd
seama că există anumite ipoteze în care asigurătorul intră în raportul de
asigurare prin efectul legii, în practica judiciară s-au manifestat şi unele
soluţii greşite, corectate ulterior prin intermediul .unor recursuri
extraordinare. Astfel, în numeroase cazuri, mai ales de accidente de
circulaţie, s-a statuat greşit obligarea asigurătorului direct sau solidar cu
făptuitorul la despăgubirea vic-
134 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 971/1980, R.R.D., nr. 3/1981, p. 61. Cînd
victima minoră a fost internată în spital pentru ajutor medical, instanţa - potrivit art.
17 c.pr.pen. şi 188 din Legea nr. 3/1978 - trebuie să introducă din oficiu ca parte civilă
unitatea sanitară şi sâ-i ceară relaţii cu privire la întinderea cheltuielilor făcute în
vederea obligării inculpatului la plata acestora (Trib. Mun. Bucureşti, sect. II, pen. dec.
nr. 149/1990, Dreptul nr. 2/1992, p. 89)
135 In acest sens, Jud. sect. 6 Bucureşti, sent. pen. nr. 349/1979
136 Vezi, R. ANDRE, Le point sur l'intervention des organismes assureurs
devant Ies jurisdiction repressives, Bull. Ass., 1986, p. 495; A. d'HAUTEVILLE,
L'intervention des assureurs au proces penal, Semaine juridique, 1984„L 3139.
137 Vezi, MĂRIA BUGEANU, Calitatea procesuală a administraţiei asigurărilor
de stat în litigiile - civile sau penale - generate de accidente de autovehicule,
R.R.D., nr. 5/1982, p.
, 35-38
J38 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 1712/1983, CD., 1983, p. 280-281.
J39 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 1712/1983
140 Vezi dispoziţiile Decretului nr. 471/1971 ou privire la asigurările de stat
189
civilă în contra învinuitului sau inculpatului şi a persoanei civilmente
responsabile.
Modul în care se face constituirea de parte civilă nu este anume
reglementat, prin aceasta legiuitorul dorind să nu pună în faţa
constituirii bariere formale, pentru ca cel vătămat să fie dezdăunat cît
mai uşor.
Constituirea de parte civilă este- posibilă atît în scris, cît şi oral ,
prin declaraţie expresă sau prin orice formă echivalentă din care să
rezulte intenţia celui vătămat că înţelege să fie despăgubit, în mod
personal sau prin reprezentanţi legali (procurator, soţ, părinte, pentru
copii minori etc). Persoanele fără capacitate de exerciţiu sau cu o
capacitate restrînsă trebuie să fie reprezentate, asistate sau autorizate,
potrivit legii civile.
în cazul persoanelor juridice şi al persoanelor lipsite de capacitate de
exerciţiu, reprezentanţii legali sînt subiecţi ai acţiunii civile numai sub
aspect procesual, jure et nomine alieno
Creditorii persoanei vătămate nu pot în caz de pasivitate a acestuia
să exercite acţiunea oblică în faţa organelor judiciare penale, se pot însă
adresa instanţei civile, dreptul lor avînd un caracter pur civil
251. Constituirea de parte civilă este posibilă în tot cursul urmării
penale, iar în timpul judecăţii doar la prima instanţa şi numai pînă la
citirea actului de sesizare (art. 15 alin. 2 c.pr.pen.). Modificarea
pretenţiilor solicitate de partea civilă, se poate face tot pînă în acest
moment . S-a considerat că întrucît citirea actului de sesizare constituie
activitatea de debut a cercetării
141 Vezi, Trib. Jud. Mehedinţi, dec. pen. nr. 637/1978; Judecătoria Rîmnicu-Vîlcea,
sent. pen. nr. 888/1981; Judecătoria Panciu, sent. pen. nr. 79/1982.
142 Vezi Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 285/1983, CD., 1983, p. 281-282; Trib.
Suprem, secţ. pen. dec. nr. 2639/1983, C.D., 1983, p. 282-285 etc.
143 în acest caz organul judiciar va fi obligat să consemneze într-un act constituirea
ce a avut
loc.
144 V. DONGOROZ, ş.a. Explicaţii teoretice, voi. I, p. 76
145 Ibidem
146 I. TANOV1CEANU, op.cit, voi. IV, p. 322
190
aplicabile regulile generale prevăzute de legea civilă. în virtutea lor
partea civilă care renunţa la acţiune poate fi obligată să suporte cheltuielile
judiciare pricinuite. Potrivit art. 193 alin. 3 c.pr.pen. în caz de renunţare la
acţiunea civilă instanţa se pronunţă asupra cheltuielilor la cererea părţilor.
§ 5. Partea responsabilă civilmente
253. Răspunderea penală este strict personală. Spre deosebire, în
judecătoreşti prin care se intră în fondul judecării cauzei, trebuie ca în
acest moment să se delimiteze cu exactitate atît părţile din proces cît şi
poziţia lor
Constituirea ca parte civilă în faţa instanţei este valabilă chiar dacă,
la momentul la care a avut Ioc, procedura de citare a inculpatului la
judecată nu era completă, acesta nefiind prezent în instanţă datorită
nelegalei sale citări
Persoana care la prima instanţă nu s-a constituit parte civilă nu mai
poate formula pretenţii de dezdăunare în cadrul căilor de atac şi nici nu
poate critica prima instanţă pentru că nu a dispus obligarea inculpatului
la despăgubiri
în anumite cazuri constituirea de parte civilă nu mai este posibilă,
chiar dacă nu s-a depăşit momentul indicat de art. 15 alin. 2 c.pr.pen.
Astfel, s-a hotărît că nu poate fi admisă cererea de despăgubiri civile
formulată de persoana care abia la al treilea termen de judecată a cerut
să se ia act de constituirea sa ca parte civilă, după ce în cursul urmăririi
penale şi la primul termen de judecată a declarat că renunţă la
despăgubiri . Constituirea de parte civilă este posibilă ulterior unei
declaraţii exprese prin care persoana vătămată renunţă la despăgubiri,
numai în ipoteza în care se stabileşte că aceasta a fost în eroare sau a
fost supusă unui doi ori unei violenţe care a determinat declaraţia
Dacă cel vătămat s-a constituit parte civilă şi a formulat odată cererea
de despăgubire instanţa este obligată să se pronunţe asupra acesteia,
chiar dacă ulterior partea nu mai insistă asupra solicitării ~.
Cu tot caracterul dispofiibil al acţiunii civile, modificarea limitelor
pretenţiilor formulate de către cel vătămat nu este posibilă dincolo de
momentul limită al constituirii de parte civilă. Cererea părţii civile,
formulată într-o cale de atac, de a-1 obliga pe inculpat să plătească o
despăgubire mai mare este inadmisibilă .
252. Partea civilă poate renunţa la exercitarea acţiunii civile în
procesul penal. Renunţarea la constituirea de parte civilă era prevăzută
expres în dispoziţiile anterioare de procedură penală, fără a mai căpăta o
reglementare în codul actual. împrejurarea nu trebuie interpretată ca o
interdicţie din partea legiuitorului la renunţare. Acţiunea civilă fiind în
principiu disponibilă partea are dreptul să renunţe total sau în parte la
exercitarea ei, în acest sens fiind
147 Noul cod de proc.pen. - prezentare comparativă p. 25
148 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 2030/1971, R.R.D., nr. 6/1972, p. 147-148.
149 Trib.Suprem.sect pen. dec. nr. 228/1975, R.R.D.,nr. 1/1975, p. 64
150 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 212/1984, R.R.D., nr. 2/1985, p. 76
151 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 872/1984, R.R.D., nr.
6/1984, p. 73 J52 Trib. Suprem, sect, pen. dec. nr. 376/1981, CD. 1981,
p. 321-322. 153 Trib. Suprem, sect pen. dec. nr. 2181/1980, CD. 1980,
p. 332-333
191
dreptul civil este reglementată şi răspunderea pentru fapta altuia. Pe această
concepţie este întemeiată cerinţa ca în procesul penal să existe o parte
care răspunde numai din punct de vedere civil. Consecvent unui asemenea
punct de vedere, reglementarea procesual penală română din trecut a
prevăzut că poate fi introdusă în cauză partea responsabilă civilmente, care
răspunde, potrivit legii civile, pentru inculpat . în această concepţie partea
civilmente responsabilă este o persoană a cărei răspundere este angajată
exclusiv peniru fapta altuia.'
Actualele dispoziţii se bazează pe o'viziune mai largă şi mai elastică în
care alături de reglementarea tradiţională din codul civil referitor la
răspunderea pentru fapta altuia (art. 1000 alin. 2-4) să poată fi cuprinse
răspunderi derivate şi din alte prevederi legale . în conformitate cu art. 24
alin. 3 c.pr.pen. se numeşte parte civilmente responsabilă persoana
chemată în procesul penal să răspundă potrivit legfi civile pentru
pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului . Noua
formula a permis cuprinderea în calitatea de parte civilmente responsabilă
şi a unor persoane a căror răspundere civilă poate fi angajată personal, dar
evident decurgînd din paguba provocată prin fapta inculpatului.
Raţiunea unei concepţii cuprinzătoare cu privire la partea civilmente
responsabilă rezidă din interesul realizării administrării justiţiei în condiţii cît
mai bune, în aşa fel încît întreaga desfăşurare judiciară să se facă o singură
dată , ducînd la opozabilitatea tuturor actelor procesuale faţă ,de toate
persoanele chemate să suporte consecinţele penale şi civile ale aceluiaşi
fapt .
154 Vezi art. 66, c.pr.pen, din 1936.
155 Vezi, C. STATESCU, Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei
persoane, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, p. 212.
156 Practica judiciară de pretutindeni a statuat că acţiunea civilă nu se poate exercita
în cadrul procesului penal împotriva persoanelor juridice, decît în măsura în care au
calitatea de părţi civilmente responsabile. (Qass bel., Hotărîrea din 27 oct. 1982)
157 J. VAN DEN BOSSCHE, Le civilmente responsable et specialement celui de
l'incapable au repressif R.D.P., 1976, p. 36.
158 MIHNEA MARMELIUC, M1RCEAIONESCU, Căile procesuale de realizare
a creanţei unităţii socialiste împotriva terţului care a tras foloase patrimoniale de
pe urma infracţiunii, R.R.D., nr. 10/1973, p. 60-67.
192
257. Dispoziţiile legale care instituie o răspundere pentru
prejudiciile
materiale cauzate prin infracţiuni de către alte persoane sînt cuprinse
în
prevederile Codului civil sau în anumite legi speciale, cum este Legea
nr;
22/1969 şi Decretul nr. 221/1960.
254. In literatura de specialitate mai recentă s-a încercat o sporire a
limitelor sferei atribuite calităţii de parte civilmente responsabilă printr-o
interpretare extensivă a dispoziţiilor cuprinse în art. 1003 c.civ., după care
cînd
delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, acestea
sînt
ţinute solidar penfru despăgubire. S-ar permite astfel cuprinderea în
calitatea
de parte responsabilă civilmente a persoanelor care au produs prejudiciul
împreună cu învinuitul sau inculpatul, dar nu au fost trimise în judecată
nefiind
trase la răspundere penală. Opinia a rămas izolată şi nu s-a reflectat în
practica
judiciară. Ca urmare, calitatea de parte civilmente responsabilă poate fi
întîlnită numai în acele cazuri în care se poate reţine răspunderea civilă a
unei
persoane pentru fapta penală a inculpatului.
255. Partea civilmente responsabilă are în latura civilă a
procesului aceeaşi poziţie ca şi inculpatul fiind subiect pasiv al acţiunii
civile. între partea responsabilă civilmente şi inculpat se creează o
solidaritate procesuală, actele procesuale favorabile sau defavorabile
fiindu-le opozabile în egală măsură . Partea civilmente responsabilă are
însă şi apărări proprii (de exemplu, lipsa de răspundere civilă pentru
paguba cauzată prin fapta inculpatului) .
256. Partea civilmente responsabilă poate fi obligată la plata
despăgubirilor numai cînd dauna este provocată de o faptă penală, fără a
putea fi transferate asupra acestei părţi obligaţiile inculpatului derivînd
din alte raporturi (de exemplu, plata unei pensii alimentare decurgînd din
relaţii de familie)162.
Pot avea calitatea de parte civilmente responsabilă numai persoanele
care răspund, în temeiul legii civile, pentru faptele cauzatoare de prejudicii
săvîrşite de inculpaţi, nu şi acelea care au o culpă proprie în legătură cu
producerea pagubei . în consecinţă, paznicul obştesc nu poate avea
calitatea de parte responsabilă civilmente, chiar dacă inculpatul a săvîrşit
infracţiunea şi a provocat paguba profitînd de neatenţia paznicului16 .
159 Vezi, TEOFIL POP, Propuneri de "lege ferenda" privind conţinutul noţiunii
de parte responsabilă civilmente, R.R.D., nr. 9/1979, p. 17
159 GR. THEODORU, L. MOLDOVAN, op.ciL, p. 64
160 Greşit a fost obligat tutorele în calitate de parte civilmente responsabilă pentru
faptele cauzatoare de prejudicii săvîrşite de minor, din moment ce nici o dispoziţie
legală nu reţine răspunderea acestei persoane pentru faptele minorului aflat sub tutela
sa (Trib. Suprem, în complet de 7 judecători, dec. nr. 74/1983, CD., 1983, p. 265-266)
161 Vezi, Trib. Suprem, secţ. milit. dec. nr. 30/1980, CD. 1980, p. 336-337
162 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 1709/1982, CD. 1982, p. 305-306
163 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 2784/1982, CD., 1982, p. 307.
193
Sub aspect procesual diferenţa dintre dispoziţii are în*vedere
nu numai izvorul deosebit de reglementare ci mai ales anumite
implicaţii în domeniul probaţiunii. Astfel, în cazul reglementării
răspunderii din Codul civil culpa părţii responsabile civilmente
este prezumată, pe cînd în cazul persoanelor responsabile potrivit
unor legi speciale culpa, obligaţia de garanţie asumată sau
foloasele materiale trase din fapta inculpatului trebuie dovedite .
 258. Potrivit dispoziţiilor codului civil răspund pentru fapta
altuia şi pot avea în procesul penal calitatea de parte civilmente
responsabilă: a) părinţii pentru copiii minori (art. 1000 alin. 2 c.civ.);
b) profesorii pentru elevi şi meşteşugarii pentru ucenici (art. 1000
alin. 4 c.civ.); c) comitenţii pentru faptele prepuşilor (art. 1000 alin. 3
c.civ.).
259. Părinţii răspund pentru prejudiciile provocate de copii
indiferent dacă filiaţia este din căsătorie, ori din afara căsătoriei,
răspunderea manifestîndu-se în egală măsură şi pentru copiii înfiaţi fără
a se face distincţia după cum înfierea
_ a fost sau nu cu efecte depline
Părinţii răspund potrivit art. 1000 alin. 2 c.civ. de faptele copiilor
minori, indiferent dacă aceştia în momentul săvîrşirii faptei nu au avut
capacitate de exerciţiu sau au avut o capacitate de exerciţiu restrînsă.
Din punct de vedere procesual penal problema are relevanţă mai ales
pentru ultima ipoteză, ţinînd seama că răspunderea penală se angajează
peste 14 ani, limită de la care, pojnvit legii civile, porneşte şi prezumţia
relativă de existenţă a discemămîntului . In cazul săvîrşirii de către
minorii de peste 14 ani a unor fapte prevăzute de legea penală, aceştia
vor fi obligaţi la plata despăgubirilor în solidar cu părinţii .
Nu pot fi obligaţi să răspundă ca părţi civilmente responsabile
părinţii copiilor care au devenit majori înainte de împlinirea vîrstei de
18 ani, prin efectul căsătoriei (Decretul nr. 54/1954, art. 7, alin. 3).
165 Plenul Trib. Suprem, dec. îndrumare nr. 4/1973, R.R.D., nr. 10/1973, p. 130-133 *
166 C. STATESCU, C. BIRSAN, Tratat de drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed.
Academiei R.S.R., Bucureşti, p. 224.
167 Excepţional se prevede posibilitatea ca părintele parte civilmente
responsabilă să răspundă numai el pentru minor, fără a fi angajată şi răspunderea
celui din urmă. Astfel, dacă instanţa ar stabili, de exemplu, că minorul între 14-16
ani trimis în judecată pentru săvîrşirea unei infracţiuni provocatoare de pagube a
comis fapta fără discernămînt, ar achita pe inculpat şi ar obliga exclusiv pe
părintele acestuia la dezdăunarea părţii civile.
168 Trib, Suprem, secţ. pen. nr. 281/1983, C.D., 1983, p. 264-265.
194
supravegherea minorului în afara programului orar zilnic de instruire si
175
educare
261. Ţinînd seama de relaţiile de muncă deosebit de extinse şi
complexe în condiţiile societăţii moderne destul de frecvent se întîlneşte
în practica judiciară ca partea civilmente responsabilă să participe în
O condiţie pentru ca părinţii să aibă calitatea de parte civilmente
responsabilă este ca inculpatul minor să fi locuit cu aceştia. Caracterul
complex şi rjivesitatea mare a situaţiilor concrete legate de această
condiţie au determinat în practica judiciară şi în literatura de
specialitate soluţii foarte variate.
Astfel, s-a hotărît că răspunde părintele la care locuieşte minorul şi în
situaţia cînd, prin hotărîre judecătorească, copilul a fost încredinţat
celuilalt părinte. De asemenea, răspunde şi părintele căruia minorul nu i-
a fost încredinţat, cînd infracţiunea cauzatoare de prejudiciu s-a comis
în perioada în care partea civilmente responsabilă s-a preocupat efectiv
de educarea inculpatului16 .
Cînd minorul internat într-o şcoală de muncă şi reeducare fugind din
şcoală a săvîrşit o fapta penală, s-a stabilit că părinţii nu pot fi obligaţi
ca părţi civilmente responsabile neavînd posibilitatea exercitării
supravegherii asupra minorului. Atît în practica judiciară cît şi în
literatura de specialitate s-au manifestat însă şi opinii opuse, a căror
argumentare - în măsura în care prezumţia de culpă a părinţilor nu este
bazată exclusiv pe lipsa în supraveghere ci şi pe carenţe în educarea
minorilor - se pare că nu este lipsită de consistenţă.
Nu pot fi ţinuţi răspunzători părinţii în calitate de părţi civilmente
responsabile pentru faptele săvîrşite de minori în timpul stării de arest a
primilor, indiferent că aceştia se află în executarea unei pedepse ori în
timpul deţinerii preventive172.
260. Potrivit art. 1000 alin. 4 profesorii pot răspunde în calitate de
parte civilmente responsabilă pentru faptele elevilor iar meşteşugarii
pentru faptele ucenicilor.
Noţiunea de profesor urmează a se interpreta în sens foarte larg de
cadru didactic, intrînd în această sferă în egală măsură pedagogii şi
educatorii de toate categoriile, care supravegheză elevii în internate,
tabere, colonii de vacanţă etc.173.
Pentru pagubele pricinuite de elevi nu răspund în baza art. 1000
alin. 4 unităţile de învăţămînt şi nici organele superioare ale acestora
(inspectoratele judeţene de învăţămînt sau Ministerul învăţămîntului)
întrucît pentru persoanele juridice legea nu reţine o altă responsabilitate
pentru fapta altuia decît cea a comitenţilor pentru prepuşii lor .
In practică s-a stabilit că pentru faptele inculpatului minor plecat
noaptea dinjnternatul şcolii răspunde acea persoană care avea în
atribuţia ei directă
J69 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 2154/1983, CD., 1983, p. 262-264
170 Trib. Jud. Neamţ, dec. pen. nr. 15/1970, R.R.D., nr. 7/1970, p. 184
>71 C. STATESCU, C. BIRSAN, op.cit, p. 230
J72 Trib. Jud. Bacău, dec. nr. 413/1972, R.R.D., nr. 9./1973, p. 133-135.
JŢ3 M. EL1ESCU, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti 1972,
p. 265.
1
'4 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 183/1977, R.R.D., nr. 9/1977, p. 56.
195
procesul penal în calitate de comitent răspunzător de faptele prepusului
său, care are calitatea de inculpat în cauză (art. 1000 alin. 3 c.civ.).
Temeiurile raportului de prepuşenie pot fi foarte variate, aşa cum s-a
stabilit în literatura de specialitate şi practica judiciară. în mod obişnuit,
temeiuri ale acestui raport constituie contractul de muncă sau existenţa
calităţii de membru al unei organizaţii cooperatiste; raportul de
prepuşenie este o chestie de fapt, rămînînd determinant şi urmînd a se
stabili dacă în momentul săvîrşirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii
comitentul avea autoritatea de a da directive prepusului, de a
supraveghea, îndruma şi controla activitatea desfăşurată de acesta în
îndeplinirea sarcinilor încredinţate . De exemplu, s-a reţinut că există
relaţie de prepuşenie şi unitatea economică va răspunde ca parte
civilmente responsabilă, cînd infracţiunea cauzatoare de prejudiciu s-a
săvîrşit la sfîrşitul programului de lucru, în vestiarul unde muncitorii îşi
schimbă hainele
Partea civilmente responsabilă răspunde dacă s-a dovedit culpa
inculpatului în calitate de prepus al celui dintîi. Odată stabilită culpa
prepusului drept cauză a prejudiciului orice încercare de a stabili o altă
cauză (forţă majoră, fapta victimei, fapta unui terţ etc.) nu are relevanţă
Comitentul nu poate fi chemat să răspundă ca parte responsabilă
civilmente şi solidar cu inculpatul pentru pagube pricinuite exclusiv din
culpa sa . Dacă inculpatul prin declaraţia făcută în faţa instanţei
consimte să acopere întreg prejudiciul (şi cel provocat din culpa victimei)
partea civilmente responsabilă, în calitate de comitent va fi obligată la
despăgubiri, solidar cu inculpatul, numai în raport cu culpa acestuia din
urmă
175 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 1828/1980, CD., 1980, p. 341.
176 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 4029/1973, R.R.D., nr. 7/1974, p. 55
177 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 1698/1982, C.D.„ 1982, p. 310-312
178 AURELIAN IONAŞCU, Examen teoretic al practicii judiciare privind
răspunderea fără culpă pentru repararea prejudiciului cauzat de prepuşi sau
lucruri, R.R.D., nr. 2/1976, p. 26-36.
179 Trib. Suprem, în complet de 7 judecători, dec. nr. 9/1982, CD., 1982, p. 308-
309.
180 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 1266/1983, CD., 1983, p. 268.
196
d) în conformitate cu art. 10, ministerele şi celelalte organe cent
stabilesc condiţiile şi limitele în care este obligatorie constituirea unor gar '
suplimentare. Terţe persoane, avînd calitatea de garanţi îşi pot asuma obligat-
faţă de unitatea care angajează, de a acoperi pagubele ce s-ar cauza ri
gestionar, fie integral, fie pentru o sumă determinată. Ne aflăm, în fond, în fat
unei aplicaţii a contractului de fidejusiune187.
în practica judiciară s-a stabilit că persoanele care garantează pe ntn
262. Numeroase dispoziţii cuprinse în Legea nr. 22/1969 privind
încadrarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în
legătură cu gestionarea de bunuri constituie temei pentru ca o persoană
să răspundă în calitate de parte civilmente responsabilă. Aşa cum s-a
arătat în literatura de specialitate, pentru aceste persoane răspunderea
funcţionează fie în solidar cu gestionarul, fie în subsidiar faţă de el
a) Potrivit art. 28 alin. 1 din Legea nr. 22/1969 răspund integral şi
solidar
cu inculpatul gestionar pentru paguba pricinuită de acesta toate persoanele
care
"avînd atribuţiuni sau sarcini de serviciu în legătură cu încadrarea sau
menţiunerea în funcţia de gestionar a cuiva s-au făcut vinovate de
nerespec-tarea condiţiilor cerute de lege (vîrstă, stagiu, antecedente
penale etc.)
Aceleaşi persoane răspund potrivit art. 28 alin. 2 pentru
neconstituirea garanţiilor prevăzute de lege pentru acoperirea eventualelor
pagube provocate de gestionari. în practică s-a stabilit, că în acest caz
răspunderea părţii civilmente responsabilă este solidară cu inculpatul,
dar are caracter parţial limitîndu-se la nivelul garanţiei neconstituite
b) în art. 30 este stabilită răspunderea persoanelor vinovate de
încadrarea gestionarului fără avizele prevăzute de lege,- neluarea
măsurilor necesare pentru înlocuirea gestionarului deşi se cunoştea Că
acesta nu-şi îndeplineşte corespunzător sarcinile, neluarea măsurilor
necesare pentru stabilirea şi acoperirea pagubelor, neefectuarea
inventarelor la termen şi încălcarea altor îndatoriri care au înlesnit
activitatea păgubitoare. Pentru ultima ipoteză legală s-a stabilit că
răspunderea celui vinovat are caracter subsidiar fiind angajată în măsura
în care prejudiciul a rămas neacoperit de gestionarul inculpat, acesta fiind
insolvabil . Pentru ca partea responsabilă civilmente să răspundă în
cazul avut în vedere instanţa are obligaţia să stabilească insolvabilitatea
certă a inculpatului
c) Art. 34 instituie răspunderea persoanelor cu privire la care s-a
constatat prin hotărîre judecătorească faptul că au dobîndit de la
gestionar bunuri sustrase de acesta şi că le-au obţinut în afara
obligaţiilor de serviciu ale gestionarului, cunoscînd însă că acesta
gestionează astfel de bunuri. Partea civilmente responsabilă răspunde
solidar cu gestionarul inculpat dar numai în limita valorii bunurilor
dobîndite
181
C. STATESCU, Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane Ed.
182
Ştiinţifică si Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 215 §i urm.
183
Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 160/1976 CD., 1976, p. 414
Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 2989/1975, CD.,, 1975, p. 441
184 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 1712/1976, CD., 1976, p.412
185 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 2012/1974, CD., 1974, p. 489
186 RENEE SANIELEVICI, Examen de practică judiciară privind caracterul
şi limitele
197
gestionar în cadrul unei garanţii suplimentare, vor fi chemate în procesul
penal ca părţi civilmente responsabile , urmînd a răspunde solidar cu
gestionarul pentru prejudiciile cauzate189. Literatura de specialitate a
formulat rezeve argumentînd că din moment ce Legea nr. 22/1969 nu
cuprinde dispoziţii derogatorii exprese, ar trebui avute în vedere regulile
fidejusiunii de aplicare subsidiară şi accesorie a obligaţiei garantului, cu
posibilitatea pentru acesta de a invoca beneficiul de discuţiune
 Garantul nu poate fi obligat la repararea pagubelor care existau în gestiune
la data încheierii contractului de garanţie şi nici a acelor pagube care nu au
fost ocazionate de gestionarul titular garantat ci de un membru al familiei, care
a efectuat în fapt acte de gestiune cu acordul unităţii păgubite (garanţia se
constituie intuitu persoanae).
263. Răspunderea părţii civilmente responsabilă pentru pagubele provocate
prin fapta învinuitului sau inculpatului poate fi întemeiată pe dispoziţiile
Decretului nr. 221/1960 privind executarea silită a reparării prejudiciilor cauzate
avutului public, precum şi pe reglementările cuprinse în Codul familiei.
a) în conformitate cu art. 15 din Decretul nr. 221/1960 pot avea calitatea
de părţi civilmente responsabile persoanele care au gospodărit împreună cu
infractorul, ori au avut raporturi strînse cu el, în măsura în care s-a constatat
judecătoreşte că au tras foloase de pe urma infracţiunii.
răspunderii în ipoteza pluralităţii de persoane obligate la repararea pagubei, R.R.D., nr.
12/1980, p. 31-41.
187 C. STATESCU, C. BIRSAN, op.cit, p. 406
188 Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 4/1973, CD., 1973, p. 32
189 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 2065/1978, CD., 1978, p. 463
187 Vezi, V. BUIA, Angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în
legătură cu gestionarea de bunuri, Ed. Ştiinţifică Bucureşti, 1970, p. 55-56,; N-
MANOLOVICI, N. VLADESCU, N. ANGHEL, Regimul juridic al gestiunilor si al
gestionarilor, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 59; R. SANILEVICI, Drept civU, Teoria
generală a obligaţiilor univ. "AU. Cuza", Iaşi, 1976, p. 305-306.
190 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 2631/1975, CD., 1975, p. 445
191 Trib. Suprem, în complet de 7 judecători, dec. nr. 25/1976, CD., 1976, p. 422
198
urmăririi, iar în cazul judecăţii numai la prima instanţă şi tară a depăşi
momentul citirii actului de sesizare (art. 16 c.pr.pen.).
Cererea de introducere a părţii civilmente responsabile nu poate fi
formulată de inculpat în vederea diminuării sau înlăturării răspunderii
sale civile. Deşi o asemenea dispoziţie nu este prevăzută în cod ea s-a
impus constant în practică motivîndu-se că normele referitoare la partea
civilmente responsabile sînt instituite în lege în favoarea creditorului şi
nu al debitorului
b) Persoana care răspunde din punct de vedere civil pentru faptele
inculpatului poate avea interesul de a participa în cauză ca parte. în acest
scop legea a asigurat pentru partea civilmente responsabilă posibilitatea
să intervină în proces . Intervenţia poate avea loc pînă la terminrea
gjspunderea are caracterul propriu al obligaţiilor pe care se întemeiază
bogăţirea fără justă cauză, iar nu cel specific răspunderii delictuale, ea '
fiind generată de simpla cauzare a prejudiciului, ci de faptul complementar
I îmbogăţirii193. Răspunderea părţii civilmente responsabile nu este condi-
■onată de cunoaşterea săvîrşirii faptei penale, fiind suficient să se dovedească
Llizarea beneficiului ilicit194. Simpla coabitare a delapidatorului cu o
^fsoană nu este suficientă pentru ca aceasta să răspundă ca parte civilmente
responsabilă fiind necesar ca instanţa să stabilească prin probe că persoana
vizată a profitat de pe urma infracţiunii
b) Considerente apropiate de cele examinate mai sus justifică posibilitatea
angajării răspunderii părţii civilmente responsabile şi pe dispoziţiile art. 32 din
Codul familiei potrivit căruia este antrenată răspunderea soţului a cărui cotă
din bunurile comune sporeşte de pe urma infracţiunii săvîrşite de celălalt soţ.
264. Legea instituie două căi prin care partea civilmente responsabilă
participă în procesul penal: a) introducerea în cauză la cererea celor interesaţi
sau din oficiu; b) intervenţia din proprie iniţiativă.
a) De obicei, partea civilmente responsabilă' este introdusă în cauză la
cererea părţii civile, mai ales atunci cînd prima prezintă o mai mare sol-
vabilitate decît inculpatul.
Pentru asigurarea drepturilor părţii civile, instanţa poate dispune intro-
ducerea în cauză a părţii civilmente responsabile şi din oficiu. Instanţa
procedează astfel pentru a asigura recuperarea pagubelor pricinuite unor
persoane incapabile sau cu capacitate restrînsă, care au fost victime ale
infracţiunii196. Dacă partea civilă are capacitate de exerciţiu, instanţa nu poate
introduce din oficiu în proces, pe comitentul inculpatului, ca parte civilmente
responsabilă, fără a contraveni principiului disponibilităţii în ce priveşte
exercitarea acţiunii civile . Instanţa este obligată să introducă din oficiu în
cauză pe comitent ca parte civilmente responsabilă, cînd prin infracţiunea
săvîrşită de prepus s-a adus o pagubă avutului public .
Introducerea în cauză a părţii responsabile civilmente este limitată în
timp în mod simetric cu constituirea de parte civilă, putîndu-se face în tot
cursul
193 Vezi, T, POPESCU, P. ANCA, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1968, p. 224.
194 Vezi, MIHAI POPOVICI, Din practica judiciară referitoare la condiţiile de
exercitare de către unităţile economice a acţiunii civile în procesul penal, R.R.D., nr.
8/1977, p. 39-43.
195 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 1426/1981, CD., 1981, p. 325-326.
196 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 564/1981, R.R.D., nr. 11/1981, p. 54
197 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 2890/1981, CD., 1981, p. 323-324.
198 Trib. Jud. Hunedoara, dec. pen. nr. 1154/1983, R.&.D., nr. 10/1984, p. 78
199
cercetării judecătoreşti la prima instanţă, luîndu-se procedura din stadiul
în care se află în momentul intervenţiei. într-o asemenea situaţie, partea
civilmente responsabilă, luînd cunostiinţă de actele dosarului, va putea
cere sau propune administrarea de probe şi formula orice apărării
265. Probleme s-au ridicat în practica -judiciară şi în teoria
dreptului în legătură cu apariţia în cauză a mai multor părţi civilmente
responsabile, manifestîndu-se controverse în privinţa modului de
procedare cînd o infracţiune este săvîrşită de mai mulţi infractori avînd
calitatea de prepuşi ai unor comitenţi diferiţi.
A 202
Intr-o opinie mai veche , materializată şi în diverse hotărîri judecă-
toreşti s-a reţinut că solidaritatea inculpaţilor din cadrul răspunderii lor
directe se răsfrînge şi asupra părţilor civilmente responsabile, care
urmează să răspundă şi ele în mod solidar, fiecare nu numai cu prepusul
său, ci totodată toate împreună între ele. în acest caz, partea civilă poate
pretinde repararea întregului prejudiciu de la oricare inculpat prepus
sau oricare comitent parte civilmente responsabilă.
Luări de poziţie s-au manifestat mai recent şi în sensul opus.
Considerăm că s-a susţinut cu mai multă îndreptăţire că dacă comitentul
este garantul propriului prepus, solidaritatea niţ trebuie să funcţioneze
decît în limitele părţii de prejudiciu cauzate de acesta din urmă,
rămînînd ca numai prepuşii să răspundă solidar între ei pentru întregul
prejudiciu . în acelaşi sens, s-a
199 Trib. Jud. Timiş, dec. pen. nr. 984/1982, R.R.D., nr. 7/1983, p. 65
200 V. DONGOROZ, ş.a. Explicaţii teoretice, voi. I., p. 91
201 Vezi, Noul cod de procedură penală - prezentare comparativă p, 27
202 Vezi, I. ANGHEL, FR. DEAK, M. POPA, Răspunderea civilă, Ed.
Ştiinţifică Bucureşti, 1970, p. 174.
203 Trib. Suprem, col. pen. dec. nr. 2463/1958, CD., 1958, p. 301
204 Vezi, C STATESCU, C BIRSAN, op.cit, P- 263
200
realizează prin acordarea de consultaţii şi întocmirea de cereri sau alte
acte cu caracter juridic, prin apărarea, şi după caz, reprezentarea
persoanelor fizice sau juridice asistate în toate fazele cauzelor judiciare,
precum şi prin susţinerea, cu mijloace juridice, a drepturilor şi
intereselor legitime ale acestora, în raporturile cu organele de stat,
instituţiile, întreprinderile, oricare persoane juridice sau fizice române
ori străine.
Asistenţa juridică este denumită şi apărare tehnică sau profesională
tocmai pentru că se efectuează de o persoană cu pregătire
corespunzătoare de specialitate
hotărît că instanţa are obligaţia să stabilească în funcţie de gravitatea
culpei fiecărui prepus, măsura în care comitentul răspunde în solidar
cu prepusul pentru acea parte a prejudiciului
în practica judiciară au fost cazuri care au permis să apară alături de
acelaşi inculpat minor mai multe părţi civilmente responsabile. Astfel,
instanţa supremă a motivat într-un caz că deşi în principiu culpa în
supraveghere a profesorului nu poate coexista cu culpa în supraveghere
a părinţilor, culpa în legătură cu educarea minorului este imputată
acestora şi că se înscrie ca o contribuţie concurentă la producerea
pagubei alături de culpa în supraveghere a profesorului, motiv pentru
care inculpatul minor este obligat„să acopere jumătate din paguba
victimei în solidar cu părinţii şi cealaltă jumătate înşolidar cu profesorul
Secţiunea IV
APĂRĂTORUL
§ 1. Aspecte organizatorice ale avocaturii. Felurile asistenţei juridice.
266. Apărătorul are o poziţie specială printre participanţii în cauza
penală. El nu are calitatea de parte în proces pentru că nu este subiect al
raportului conflictual al cauzei Aesusţinînd sau rcvendicînd interese
personale, împrejurarea că apărătorul nu este parte se evidenţiază în art.
23-24 c.pr.pen., care enumerînd expres şi limitativ părţile nu se referă la
apărător. Sub aspectul contradictorialităţii, apărătorul se situează totuşi
pe poziţia procesuală a părţii ale cărei interese le susţine şi apără, putînd
de regulă exercita toate drepturile acestei părţi.
Faptul că apărătorul are o contribuţie importantă în cauză, precum şi
poziţia sa procesuală specifică, determină considerarea acestuia printre
principalii participanţi în procesul penal.
Dreptul de apărare cuprinde posibilitatea de a avea un apărător.
Apărătorul este un avocat care - prin calificarea profesională şi
cunoştinţele sale juridice de specialitate - poate acorda asistenţă
juridică.
Asistenţa juridică constituie un sprijin pe care apărătorii îl dau
părţilor în cursul procesului penal prin lămuririle, sfaturile şi
intervenţiile lor. Legea avocaturii conturează exact această noţiune
stabilind că asistenţa juridică se
205 Trib. Suprem, în complet de 7 judecători, dec. nr. 4/1977, CD., 1977, p. 310
206 Trib. Suprem în complet de 7 judecători dec. nr. 4/1977, CD., 1977, p. 310
201
Potrivit art. 171 c.pr.pen. învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie
asistat de un apărător în tot cursul procesului. Acelaşi drept este stabilit
şi pentru celelalte părţi în art. 173 c.pr.pen. Consacrînd principiul
asistării legea a subliniat faptul că reprezentarea de către apărător rămîne
numai o excepţie. în practica judiciară s-a statuat că apărătorul nu poate
pune concluzii în faţa instanţei, chiar atunci cînd asistenţa juridică este
obligatorie dacă inculpatul se sustrage de la proces
267. Profesia de avocat este organizată şi funcţionează în prezent în
baza dispoziţiilor cuprinse în Decretul nr. 281/1954 pentru organizarea
şi exercitarea avocaturii, republicat la 6 martie 1958, modificat prin
decretul nr. 681/1969 suplimentat prin Decretul Lege nr. 90/1990 publicat
în M. Of. nr. 32 din 28 februarie 1990.
Apărătorii sînt cuprinşi într-un corp constituit furrcţionînd în baza
principiului autonomiei profesiei şi care din punct de vedere
organizatoric se compune din Uniunea Avocaţilor din România şi din
barouri. Uniunea Avocaţilor din România, organism cu personalitate
juridică, are sediul în Bucureşti şi reuneşte toţi avocaţii înscrişi în
barouri. Baroul este constituit pe judeţe, respectiv Municipiul Bucureşti,
şi are sediul în oraşul de reşedinţă a! judeţului sau în capitala ţării
Avocatura constituie în prezent un organism independent
nesubordonat organelor statului. Spre deosebire de normele din trecut
Decretul-Lege nr. 90/1990 suprimă orice drept de conducere,
supraveghere sau control al Ministerului Justiţiei asupra avocaţilor.
Aceeaşi autonomie se manifestă şi pentru fiecare avocat în parte întrucît
se prevede că aceştia "se supun numai legii şi conştiinţei lor".
207 V. DONGOROZ, ş.a. Explicaţii teeretice, voi. L p. 351
208 Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 7/1969, R.R.D., nr. 7/1969, p. 115-117
209 Pînă la noile norme intervenite prin Decretul Lege nr. 90/1990 veriga de bază în
organizare; avocaturii o constituia biroul colectiv de asistenţă juridică.
202
268. Uniunea Avocaţilor din România şi Baroul au potrivit
actualelor
reglementări următoarele organe de conducere: Congresul Avocaţilor
din
România, Consiliul Uniunii Avocaţilor din România, Comisia
Permanentă a
Uniunii, Preşedintele Uniunii, Adunarea Generală a Baroului, Consiliul
baroului şi Decanul baroului.
Congresul Avocaţilor din România este organismul suprem de
conducere cu caracter reprezentativ şi care este format prin reunirea
membrilor Consiliului Uniunii tuturor decanilor barourilor din ţară,
precum şi a cîte unui delegat pentru fiecare 40 de avocaţi din judeţe,
respectiv Municipiul Bucureşti.
Consiliul Uniunii Avocaţilor din România se compune din cîte un
reprezentant al barourilor cu mai puţin de 100 avocaţi, cîte 2 reprezentanţi ai
baroului cu peste 100 de membri şi 7 reprezentanţi ai avocaţilor din Baroul
Municipiului Bucureşti.
Comisia Permanentă a Uniunii se compune din 11 membri, dintre
care 5 sînt ai Baroului Bucureşti.
Din organele de conducere de nivel naţional face parte şi
Preşedintele Uniunii Avocaţilor din România. Toate celelalte organe de
conducere amintite se constituie pe plan local.

269. Asistenţa juridică se acordă potrivit legii numai de avocaţii din

barou.
Persoanele juridice române care au încadraţi jurisconsulţi, pot beneficia,
cu
aprobarea ministerelor şi celorlalte organe centrale în subordinea cărora se
află
persoana juridică, de asistenţă juridică a jurisconsulţilor respectivi.
In vederea exercitării asistenţei juridice avocatul încheie un contract
corespunzător cu justiţiabilul. Deşi avocatul desfăşoară activitatea sa în
cadrul baroului el este parte în contractul încheiat şi nu prepusul
baroului.
Acest punct de vedere, în legătură cu care au existat opinii
contradictorii în doctrină , este în prezent neîndoielnic pentru că
ultimele reglementări din Decretul-Lege nr. 90/1990 prevăd explicit că
avocaţii nu sînt asimilaţi cu funcţionarii sau alţi salariaţi.
-Contractul încheiat de avocat şi justiţiabil cuprinde şi cuantumul
onorariului cuvenit pentru activitatea prestată. Pentru ca dreptul la
apărare să nu fie limitat de imposibilităţile de plată ale unor justiţiabili art.
37 din Decretul nr. 281/1954 arată că anumite categorii de persoane pot
beneficia de asistenţă gratuită (cei cu privire la care decanul baroului
apreciază că nu au mijloace materiale, militarii în termen etc). La
justiţiabilii indicaţi în art. 37 au fost
210 Vezi în sensul opiniei exprese I. NEAGU, op.cit, p. 159, iar în sens contrar F.
TEODOSIU, V. ZLATESCU, Contractul de asistentă juridică R.R.D., nr. 8/1986, p.
22-27.

203
adăugate prin Legea nr. 25/1990, publicată în M. Of. din 30 octombrie timnui evenimentelor din decembrie 1989.
19^ şi persoanele care formulează acţiuni sau cereri de orice fel ori Cu toate prefacerile importante survenite în domeniul practicării
solicit' consultaţii cu privire la drepturile sau interesele lor, vătămate în profesie' de avocat, în literatura de specialitate recentă s-au criticat
 anumite aspecte organizatorice printre care şi sistemul "colectivist" de
exercitare exclusivă a avocaturii în cadrul barourilor. S-a admis, că pe
lîngă această formă ar fi indicat să se treacă la o privatizare mai largă, în
aşa fel încît orice avocat membru al baroului să poată exercita profesia
şi în cadrul unui cabinet avocaţial de tip privat (propriu sau aparţinînd
altui titular) într-o formă clasică de liber profesionist. Numai aşa
avocatul urmează să fie patronul activităţii sale211.
270. Acordarea unei asistenţe juridice de calitate este asigurată prin
modul de recrutare şi de pregătire profesională a persoanelor care pot fi
apărători . Potrivit normelor în vigoare pot fi avocaţi numai absolvenţii cu
diplomă a unei facultăţi de drept, definitivaţi în urma efectuării unui
stagiu de 2 ani şi trecerii examenului prin care li se verifică capacitatea
profesională şi cunoştinţele.
Cele menţionate se referă la modul obişnuit de accedere în corpul
avocaţilor. Pentru anumite categorii de persoane (cadre didactice
universitare, judecători, procurori etc.) se admit derogări de la
examenul de capacitate, satisfacerea stagiului, echivalarea duratei
acestuia etc.
în vederea asigurării unei asistenţe juridice de calitate, avocatului i se cere o
experienţă profesională cît mai bogată exprimată în anumite condiţii de
vechime. Astfel, pentru a pune concluzii într-o cauză judecată în primă
instanţă în faţa tribunalului judeţean ori a tribunalului militar
avocatului i se cere o vechime de cel puţin 2 ani de Ia definitivare, iar
dacă concluziile se pun în cadrul judecării unei căi de atac vechimea
trebuie să fie de 5 ani. Pentru asigurarea asistenţei juridice în faţa
instanţei supreme avocatul definitiv trebuie să aibă o vechime de 10
ani în profesie.
271. Asistenţa juridică facultativă şi obligatorie. Pentru părţi
asistenţa juridică constituie un aspect al dreptului fundamental de
apărare. Regula generală este deci asistenţa juridică facultativă, în sensul
că partea va beneficia de serviciile unui avocat în măsura în care
doreşte.
211 Vezi ILIE TUDOR, Consideraţii în legătură cu recenta reglementare a
organizării şi exercitării avocaturii, Dreptul nr. 5/1990, p. 57-59.
212 GR. THEODORU, T. PLAESU, op.cit, p. 118.
204
273. Legea diferenţiază cazurile de asistenţă juridică obligatorie în
funcţie de calitatea procesuală a celui asistat, precum şi ţinînd seama de
faza în care se află procesul penal.
Pentru învinuit sau inculpat asistenţa juridică este obligatorie atît în
cursul urmăririi penale cît şi în cursul judecăţii, atunci cînd acesta este
minor, militar în termen, militar cu termen redus, rezervist
concentrat, elev al unei instituţii militare de învăţămînt, internat
într-o şcoală specială de reeducare şi muncă, sau arestat chiar în altă
cauză (art. 171 alin. 2 c.pr.pen.).
Desfăşurarea procesului penal este posibilă şi fără participarea
aparului, ,jacă una dintre părţi nu-şi ia avocat şi nici legea nu prevede
b|jgativitatea asistenţei juridice.
Dreptul învinuitului sau inculpatului la asistenţa unui apărător este
înscris *n art. 171ann-1 c.pr.pen., normă care a fost modificată substanţial
prin Legea nr. 32/1990.
Schimbările de esenţă intervenite în legătură cu reglementarea
amintită marchează două direcţii. Pe de o parte se extinde pentru
învinuit sau inculpat dreptul de a fi asistat de apărător în tot cursul
urmăririi penale şi al judecăţii, pe de altă parte se adaugă obligaţia
pentru organul judiciar de a atrage atenţia celui interesat asupra
dreptului pe care îl are.
în legătură cu primul aspect se remarcă sporirea fără restricţii a
participării apărătorului la urmărirea penală, ceea ce în lumina normelor
anterioare era destul de îngrădit.
Atenţionarea învinuitului sau inculpatului asupra dreptului de a
beneficia de ajutorul apărătorului, încă de la începutul urmării penale,
are importanţă mai ales în cazurile de asistenţă facultativă. Pentru cel
interesat, înainte chiar de aprecierea subiectivă asupra folosirii unui
drept, esenţială este cunoaşterea existenţei acestuia. în consecinţă,
majoritatea legislaţiilor înscriu pentru organele judiciare obligaţia ca
încă de la luarea primului contact cu învinuitul sau inculpatul să-i atragă
formal atenţia asupra posibilităţii folosirii serviciilor unui avocat.
272. Ţinînd seama de faptul că lipsa asistenţei juridice ar putea
reprezenta un risc deosebit pentru interesele şi drepturile învinuitului sau
inculpatului, în absenţa unor apărători calificaţi, specializaţi şi buni
cunoscători ai normelor juridice, legea a prevăzut şi asistenţa juridică
obligatorie.
Asistenţa juridică obligatorie decurge din funcţia procesuală a apărării
care nu se realizează ca reflex subiectiv al unui drept exercitat sau nu
de parte, exclusiv potrivit voinţei sale, ci ea se înfăptuieşte şi în
interesul unei bune desfăşurări a procesului penal.
Cazurile cînd asistenţa juridică este obligatorie constituie garanţii
reale şi concrete ale dreptului de apărare. în aceste cazuri, lipsa
apărătorului constituie motiv de nulitate a hotărîrii pronunţate.
Desemnarea unui singur apărător pentru mai mulţi inculpaţi care au
în cauză interese contrare echivalează cu neasistarea acestora de către
apărător, în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie potrivit
legii
213 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 590/1976, R.R.D., nr. 9/1976, p. 65
205
Minorul beneficiază de asistenţă juridică obligatorie dacă această
stare a învinuitului sau inculpatului există în cursul procesului penal.
Minoritatea din momentul săvîrşirii infracţiunii este irelevantă sub
aspectul asistenţei juridice obligatorii. Minorul beneficiază de asistenţă
juridică obligatorie dacă a avut starea respectivă în mometul sesizării
instanţei, chiar dacă ulterior, în cursul judecăţii, a devenit major (art.
483 alin. 2 c.pr.pen.).
în practica judiciară s-a stabilit că dacă starea de arest sau
calitatea de militar survine după efectuarea urmăririi penale,
 organele de urmărire nu aveau obligaţia să asigure inculpatului
asistenţa juridică obligatorie. Astfel, dacă arestarea inculpatului este
dispusă prin rechizitoriu abia cu ocazia trimiterii lui în judecată,
neasistarea acestuia în cursul urmăririi penale de către un apărător nu
poate constitui motiv de nulitate absolută
în mod asemănător, dacă după întocmirea rechizitorului de către procuror,
dar înaintea confirmării acestui act de către procurorul şef, într-o cauză în
care
o astfel de confirmare se impune, inculpatul a devenit militar în termen,
această
- împrejurare nu mai are relevanţă şi nu i se poate imputa organului de
urmărire
penală că nu a asigurat în cursul urmăririi penale asistenţa
obligatorie
Asistenţa juridică este obligatorie numai în caz de arestare,
dispoziţia legală nefiind incidenţă în cazul reţinerii învinuitului . în
literatura de specialitate s-a ridicat problema dacă asistenţa este
obligatorie cînd inculpatul se află în executarea unei pedepse cu
închisoare contravenţională şi răspunsul a fost afirmativ . împărtăşim
această opinie pe considerentul că pe de o parte legea nu face distincţie
între categoriile de arestare, iar pe de altă parte în toate cazurile de
privare de libertate imposibilitatea exercitării plenare a dreptului de
apărare impune intervenţia obligatorie a apărătorului.
214 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 95/1979, CD., 1979, p. 320-322
215 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 257/1975, Repert. pract. II, p. 36
216 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 2243/1976, CD., 1976, p. 442
217 VASILE TENTEA, MIHAI TUNARU, în legătură cu întinderea asistentei
juridice obligatorii în cursul urmăririi pedale, R.R.D, nr. 11/1975, p. 18-21.
206
măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu. Consecvent cu
poziţia de principiu anterior enunţată, legea a dispus că delegaţia
apărătorului din oficiu încetează la prezentarea apărătorului ales (art.
171 alin. 5 c.pr.pen.), iar dacă la judecarea cauzei apărătorul lipseşte şi
nu poate fi înlocuit, cauza se amînă.
în legătură cu aceste aspecte, practica judiciară a contribuit şi ea la
274. Art. 171 alin. 3 c.pr.pen. adaugă două cazuri de asistenţă
juridică
obligatorie a inculpatului valabile numai în cursul judecăţii.
Primul caz are în vedere gravitatea obiectivă a faptei penale
săvîrşite conjugat cu împrejurarea că inculpatului i se poate aplica o
pedeapsă relativ mare. Ipoteza se referă la cauzele în care legea
prevede pentru infracţiunea săvîrşită pedeapsa închisorii mai mare de
5 ani.
în opinia majoritară a doctrinei şi practicii judiciare s-a considerat
că dispoziţia din art. 171 alin. 3 c.pr.pen. are în vedere maximul special
prevăzut în actul de încriminare numai în cazul infracţiunii consumate şi
nu în caz de tentativă, a cărei pedeapsă se situează între jumătatea
minimului şi maximului prevăzut în textul incriminator, conform art.
21 alin. 2 c.pr.pen. . în altă concepţie , asistenţa juridică este
obligatorie în cazul tentativei la oricare infracţiune pedepsită prin textul
incriminator cu mai mult de 5 ani. De pildă, în cazul unui viol, pentru
care art. 197 c.pen. prevede o pedeapsă de 2-7 ani închisoare, asistenţa
este obligatorie deşi tentativa se poate pedepsi numai în limitele de la 1
la 3 ani şi 6 luni" .
Al doilea caz de asistenţă juridică obligatorie în cursul judecăţii are
în vedere împrejurarea cînd instanţa apreciază că inculpatul nu şi-ar
putea face singur apărarea.
275. Apărătorul ales şi apărătorul din oficiu. Din împrejurarea că
asistenţa juridică este în principiu facultativă rezultă nu numai faptul că
părţile
îşi iau apărător în măsura în care apreciază, dar decurge şi dreptul
acestora de
a-1 alege pe apărător în persoana avocatului pe care îl preferă.
Avînd în vedere natura relaţiilor dintre apărător şi parte precum şi
caracterul de deplină confidenţă al acestor raporturi, cei interesaţi
trebuie să aibă posibilitatea să recurgă la serviciile apărătorului pe care
îl aleg personal. Asistenţa părţii de către un apărător, ca urmare a unui
act de voinţă al părţii, nici nu poate fi concepută decît ca un act de
alegere intuitu personae.
Alegerea apărătorului este posibilă indiferent de faptul că asistenţa
juridică este facultativă sau obligatorie.
In art. 171 alin. 4 c.pr.pen. se prevede că în cazul cînd asistenţa
juridică este obligatorie, dacă învinuitul sau inculpatul nu şi-a ales un
apărător, se iau
218 Vezi, VINTILĂDONGOROZş.a., Explicaţii teoretice, voi. I, p. 353
219 Vezi, V. RAMUREANU, Asistenţa juridică a inculpatului în faza judecăţii,
R.R.D., nr. 10/1972, p. 36.
220 Vezi MIHAIL CONSTANTIN ARDELEANU, Asistenţa juridică în caz de
tentativă la infracţiunea pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare
de 5 ani, R.R.D., nr. 9/1982, p. 27-32; Trib. Jud. Timiş, dec.pen. nr. 721/1979
R.R.D., nr. 4/1980, p 63.
207
conturarea unor concluzii. Astfel, s-a hotărît că dacă apărătorul ales a
solicitat pentru motive justificate lăsarea dosarului la sfîrşitul şedinţei,
cînd va putea participa şi îndeplini mandatul de apărător al inculpatului
(fără să fie vorba deci de lipsa apărătorului şi nici de amînarea cauzei),
greşit a procedat instanţa care a respins cererea şi a desemnat un apărător
din oficiu, trecînd la judecarea în continuare a cauzei în prezenţa acestuia,
deşi inculpatul avea apărător ales .
în afara situaţiilor cînd organul judiciar desemnează din oficiu pe
apărătorul învinuitului sau inculpatului (ţinînd seama de cazurile de
asistenţă juridică obligatorie), legea prevede că instanţa dacă apreciază
că din anumite motive partea vătămată, partea civilă sau partea
responsabilă civilmente, nu şi-ar putea face singură apărarea, dispune
din oficiu (dar şi la cerere) luarea măsurilor pentru desemnarea unui
apărător (art. 173 alin. 3 c.pr.pen.).
276. Dreptul părţilor de a alege apărătorul dorit este direct stipulat
în art. 14 al Pactului internaţional privind drepturile civile şi politice,
care garantează expres libertatea raporturilor dintre inculpat şi avocat.
în doctrina străină s-a subliniat că apărarea inculpatului de către un
avocat
2
22 ales nu are caracter
absolut
Astfel, dacă apărarea este obligatorie şi inculpatul refuză să aleagă
singur avocatul, organul judiciar are obligaţia numai a desemnării din
oficiu a unui apărător, fără să aibă în vedere intuitu persoanae o
anumită persoană. Inculpatul nu poate refuza avocatul numit din oficiu,
dar oricînd are dreptul să-1 înlocuiască prin angajarea unui apărător ales
personal.
Cînd inculpatul beneficiază de apărare gratuită, datorită lipsei
mijloacelor materiale de plată a onorariului, acesta nu poate alege pe
apărătorul său, urmînd a-1 accepta pe cel desemnat
în legătură cu aspectele de mai sus în practica judiciară străină s-au
făcut interesante precizări, care considerăm că au aplicaţiune şi în procesul
nostru penal.
221 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 2193/1982, R.R.D., nr. 9/1983, p. 67-68
222 M.FRANCHIMONTş.a.,op,cit,p.839
223 W.J. GANHOF van der MEERSCH, Convention europeenne des droits de
l'homme, editat de Consiliul Europei, 1963, p. 148.
208
Apărătorul părţii vătămate, al părţii civile şi al părţii responsabile
civil-mente poate formula cereri şi depune memorii în tot cursul
procesului penal, în cursul judecăţii apărătorul exercită drepturile părţii
pe care o asistă.
Apărătorul părţii vătămate poate asista la efectuarea următoarelor
acte de urmărire penală: cercetări la faţa locului, percheziţii şi autopsii,
prelungirea duratei arestării, iar la efectuarea altor acte de urmărire în
măsura în care organul de urmărire penală încuviinţează aceasta (art.
De pildă, relativ la gratuitatea apărării s-a subliniat că aceasta nu
implică şi gratuitatea procedurii, inculpatul care nu plăteşte onorariul de
avocat putînd fj obligat totuşi la plata cheltuielilor judiciare .
La fel, cu privire la relaţia dintre parte şi avocat s-a precizat că
prezenţa acestuia din urmă nu împiedică pe inculpat să ia parte activă
la apărarea sa,
formulînd în acest sens declaraţii şi cereri chiar contrare celor
susţinute de
22
5 apărător
.
§ 2. Drepturile şi îndatoririle apărătorului
277. Art. 171 c.pr.pen. prevede că învinuitul sau inculpatul are
dreptul de a fi asistat de un apărător în tot cursul procesului penal.
Dispoziţia lărgeşte mult limitele dreptului de apărare asigurînd
avocatului exercitarea asistenţei în toate fazele procesului penal,
inclusiv în cadrul urmăririi penale.
Drepturile apărătorului sînt înscrise în art. 172 c.pr.pen. întrucît
aceste drepturi s-au extins foarte mult, norma a necesitat modificări
însemnate care s-au realizat prin Legea nr. 32/1990.
în cursul urmăririi penale apărătorul învinuitului are dreptul să asiste
Ia efectuarea oricărui act de urmărire penală şi poate formula cereri şi,
depune memorii (art. 172 alin, 1 c.pr.pen.). Deosebirea faţă de trecut este
covîrşitoare, din moment ce redactarea anterioară permitea asistarea
numai la efectuarea anumitor acte de urmărire penală, practic nu dintre
cele mai frecvente şi semnificative (cercetare la faţa locului,
percheziţie, autopsie şi prelungirea arestării inculpatului de către
instanţă). Participarea apărătorului la toate celelalte acte de urmărire
rămînea sub cenzura organului judiciar, întrucît avocatul avea drept de
asistenţă numai cu încuviinţarea organului de urmărire penală.
Actuala reglementare permite participarea avocatului la actele de
urmărire penală, fără să-1 oblige la prezenţă şi nici să împiedice normala
derulare a cercetărilor în absenţa apărătorului. Acesta este sensul
dispoziţiei complec-tatoare din art. 172 alin. 1, care menţionează că lipsa
apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală, dacă
există dovada că apărătorul a fost încunoştiinţat de data şi ora efectuării
actului.
224 Culegerea de decizii ale Comisiei Europene a Drepturilor Omului nr. 7,
Strasbourg, Hotărîrea nr. 739/1960; 1161/1961, sumar, p. 126
225 Com. Eur. a Drepturilor Omului, Deciziişi rapoarte nr. 27, Hotărîrea nr.
9127/1980, p. 238.
209
173 alin. 1 c.pr.pen.).
278. Asistenţa juridică obligatorie nu ridică probleme de
interpretare în
cursul judecăţii pentru că prezenţa avocatului este necesară şi posibilă în
cadrul
tuturor şedinţelor. Spre deosebire de judecată care se desfăşoară numai în
timpul
 şedinţelor, activitatea de urmărire penală este permanentă (non stop),
ceea ce
ar putea duce la conluzia că în caz de apărare obligatorie organul judiciar
nu ar
putea desfăşura vreun act de urmărire penală în absenţa avocatului.
O asemenea poziţie excesivă şi rigidă nu se manifestă în nici o
legislaţie, pentru că oricît de mult s-ar urmări asigurarea dreptului de
apărare, aceasta nu poate fi cu totul simetrică în ambele faze ale
procesului penal, avînd în vedere particularităţile, obiectiv necesare ale
urmăririi penale, diferite de cele ale judecăţii.
In reglementarea noastră, dacă asistenţa juridică este obligatorie,
organul de urmărire penală trebuie să asigure prezenţa apărătorului la
ascultarea inculpatului (art. 172, alin. 2), iar la prezentarea
materialului de urmărire penală luarea de contact a inculpatului cu
apărătorul său este de asemenea obligatorie (art. 172, alin. 4).
Indiferent dacă asistenţa juridică este obligatorie sau facultativă, de
cîte ori apărătorul este prezent la efectuarea unui act de urmărire penală
aceasta se menţionează pentru a se putea constata respectarea
prevederilor legale cu privire la asigurarea dreptului de apărare. Mai
mult, legea menţionează că actele încheiate de organele de urmărire
penală în prezenţa apărătorului vor fi certificate de semnătura acestuia
(art. 172 alin. 3 c.pr.pen.).-
279. Pentru ca asistarea inculpatului să nu fie formală, legătura
acestuia cu
apărătorul nu poate fi întreruptă în principiu nici cînd cel în cauză este
arestat. Art.
172 alin. 4 admite inculpatului asistat dreptul de a lua contact cu
apărătorul.
Regula cunoaşte o singură derogare. Norma citată prevede că în
mod excepţional, cînd interesul urmăririi cere, procurorul din oficiu
sau la propunerea organului de cercetare, poate dispune prin ordonanţă
motivată,
210
Practica judiciară occidentală a statuat că ţinerea la secret nu
contrazice dreptul inculpatului arestat de a comunica liber cu avocatul
sau, garantat prjn art. 14 al Convenţiei internaţionale privind drepturile
civile şi politice .
Interdicţia de comunicare a arestatului preventiv cu orice persoană
din afara locului de deţinere îşi găseşte fundamentarea în împiedicarea
manevrelor celui în cauză de a se înţelege cu coautorii, complicii sau
interzicerea luării de contact a inculpatului arestat cu apărătorul, o singură
dată, pe o durata de cel mult 5 zile.
în redactarea sa anterioară art. 172 avea un conţinut substanţial
diferit.
în primul rînd interdicţia de comunicare nu avea caracter excepţional,
fiind permisă în mod obişnuit, dacă organul judiciar considera aceasta
potrivit pentru interesul urmăririi penale.
în al doilea rînd, durata interdicţiei de contact dintre arestat şi
avocat era cu mult mai îndelungată, mergînd de la început pînă la 30
zile (nu 5 zile).
în sfîrşit, interdicţia de contact era repetabilă. După expirarea
termenului iniţial, prelungirea se putea da pe alte 30 zile, ceea ce practic
ducea la o izolare excesivă a inculpatului arestat pînă la 2 luni.
Interdicţia de contact a apărătorului cu inculpatul arestat nu are în
vedere numai contactul fizic dintre aceştia: legea a înţeles să limiteze în
egală măsură orice legătură prin scris, persoane interpuse, convorbiri
telefonice"" .
Lipsa unei prevederi legale cu privire la luarea de contact a
apărătorului cu inculpatul arestat în cursul judecăţii trebuie interpretată
în sensul inexistenţei unei interdicţii de felul celei de mai sus, care
funcţionează exclusiv în cursul urmăririi penale " .
280. Interdicţia de comunicare între arestat şi persoanele din afara
locului de deţinere, inclusiv apărător, este cunoscută în cele mai multe
legislaţii. De pildă, în doctrina franceză, belgiană, elveţiană, italiană
etc, aceasta este cunoscută sub denumirea de "ţinere la secret"
Măsura poate fi dispusă din oficiu sau la propunerea Ministerului
Public, numai de judecătorul de instrucţie prin ordonanţă motivată.
împotriva ordonanţei se poate face recurs de către arestat sau procuror la
Camera de acuzare.
Ordonanţa de ţinere la secret se transcrie în registrul locului de
deţinere.
Pentru ilustrarea dispoziţiilor legale în materie, se pot da spre
exemplificare cîteva norme din legislaţia elveţiană (art. 79-80c.pr.pen. al
cantonului Vaud). Astfel, se prevede că dacă cerinţele instrucţiei impun,
judecătorul poate ordona ţinerea la secret a arestatului pe o durată ce nu
poate depăşi 10 zile, cu posibilităţi de prelungire. Ca urmare a măsurii,
arestatul nu are dreptul să comunice cu nimeni. Totuşi, judecătorul poate
aduce modificări regimului de interdicţie a unor contacte ale
inculpatului mai ales faţă de apărătorul său.
226 V. RAMUREANU, Asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului în
faza de urmărire penală, R.R.D., nr. 7/1972, p. 23-25.
227 Vezi, C. CIUBOTARIU, Posibilitatea avocatului de a lua legătura cu
inculpatul arestat după terminarea urmăririi penale şi înaintea cercetării
judecătoreşti. R.R.D., nr. 7/1986, p. 40- 42.
228 G. ŞTEFANI, G. LEVASSEUR, op.cit, p. 449
211
martorii asupra anumitor versiuni, încercărilor de corupere a anumitor
persoane implicate în cauză (de ex. un expert) şi orice altă acţiune de
îngreunare a aflării adevărului sau corectei desfăşurării a justiţiei
281. în anumite momente ale urmăririi penale interdicţia contactului
dintre
apărător şi inculpatul arestat nu operează, chiar dacă sînt întrunite toate
condiţiile prevăzute pentru aceasta de art. 172 alin. 4 c.pr.pen.
Potrivit art. 172 alin. 5, există două asemenea momente şi anume:
a) prelungirea duratei arestării preventive de către instanţă; b)
prezentarea materialelor de urmărire penală către inculpat.
în ipotezele de mai sus nu numai că nu se admite interdicţia contactului,
dar legea prevede prezenţa obligatorie a apărătorului la efectuarea acestor
activităţi.
Asistarea inculpatului de către apărător este necesară la prezentarea
materialelor de urmărire penală în toate cazurile. Nu are relevanţă dacă
inculpatul este arestat sau i se prezintă materialele de urmărire în stare de
libertate.
Dacă apărătorul ales al inculpatului arestat a lipsit la termenul fixat
pentru prezentarea materialelor de urmărire penală, dar organul de
cercetare a asigurat asistenţa juridică a inculpatului prin desemnarea unui
apărător din oficiu, nu se poate admite că au fost încălcate dispoziţiile
legale cu privire la existenţa juridică obligatorie ' .
282. Cînd în cursul urmăririi penale, cererile apărătorului au fost
respinse
în totul sau în parte acesta poate folosii instituţia plîngerii îndreptată
împotriva
actelor de urmărire penală (art. 172 alin. 6, c.pr.pen.).
în situaţiile prevăzute în art. 172 alin. 2, 4 şi 5, referitoare la
asistenţa juridică obligatorie, contactul arestatului cu apărătorul şi
cazurile cînd acest contact nu poate fi interzis (prelungirea duratei
arestării preventive şi prezentarea materialului de urmărire penală),
procurorul este obligat să rezolve plîngerea în cel mult 48 de ore.
229 Cass. bel Dec. din 16 martie 1988, Jurispnidence de Liege, Mons, Bruxelles,
1988, p. 661.
230 A. MARCHAL, J. P. JASPAR, Droit criminel, voi. II, Ed. Larcier, 1976, p.
1079
231 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 2090/1977, Repert. pract. II, p. 34.
212
diţiile ca organele judiciare să oblige vreuna din părţi la plata
onorariului de avocat, se dispune plata acestuia din fondul anume
prevăzut al Ministerului Justiţiei.
Plîngerea este folosită de apărător în mod obişnuit în favoarea părţii
asistate, dar ea poate fi exercitată şi în vederea promovării unor interese proprii,
întrucît art. 275 c pr.pen. prevede că plîhgere are drept să facă orice persoană,
dacă prin măsurile şi actele de urmărire penală s-a adus o vătămare intereselor
legitime ale acesteia.
283. Apărătorul capătă cîmp larg de activitate şi îşi exercită din plin
atribuţiile în cursul judecăţii. La judecată, apărătorul are dreptul să asiste
pe
inculpat şi să exercite toate drepturile lui procesuale, cu excepţia celor a
căror
realizare constituie un drept personal şi exclusiv al acestuia.
în cadrul judecăţii apărătorul poate îndeplini numeroase activităţi şi
anume: luarea la cunoştiinţă a conţinutului dosarului, formularea de
cereri, ridicarea de excepţii, participarea la cercetarea judecătorească,
propunerea administrării de probe, punerea concluziilor în cadrul
dezbaterii, exercitarea căilor de atac etc. în art. 173 alin. 2 c.pr.pen. se
precizează că în cursul judecăţii apărătorul exercită drepturile părţii pe
care o asistă.
Potrivit art. 172 alin. 7 c.pr.pen. apărătorul are dreptul să ia contact în
cursul judecăţii cu inculpatul arestat, fără aplicarea îngrădirilor arătate
anterior şi care sînt incidente numai în cursul urmăririi penale.
284. Pentru activitatea depusă apărătorul are dreptul la o remunerare,
care
potrivit art. 189 este inclusă în cheltuielile judiciare. Aceasta înseamnă că
în
cazul apărătorului ales, odată cu angajarea acestuia, partea interesată
urmează
să avanseze la barou remuneraţia stabilită, urmînd ca ulterior, la
soluţionarea
cheltuielilor judiciare cuvenite părţilor, să se ţină seama şi de
repartizarea
acestor sume în sarcina persoanelor prevăzute de lege.
Dreptul de retribuţie subzistă pentru apărător şi în cazul cînd este
numit din oficiu. în conformitate cu art. 38 din Decretul nr. 281/1954,
pentru organizarea şi exercitarea avocaturii, astfel cum a fost modificat
prin Decretul nr. 681/1969, plata remuneraţiei apărătorului din oficiu se
face de către partea căreia i s-a acordat asistenţa juridică din oficiu, ori
de cîte ori se constată că aceasta are posibilităţi de plată. Derogări
subzistă în legătură cu învinuitul sau inculpatul care nu a fost trimis în
judecată, inculpatul achitat sau cel pentru care s-a pronunţat încetarea
procesului penal şi nu a fost obligat la despăgubiri civile şi în anumite
condiţii, chiar în legătură cu alte părţi. Reglementarea care exonerează, în
unele situaţii, partea care a beneficiat de asistenţă juridică de obligaţia
suportării plăţii apărătorului, reprezintă o concretizare legislativă a
aplicării principiului culpei procesuale în materia cheltuielilor judiciare,
deoarece soluţia finală demonstrează că aceste persoane nu au avut o
culpă în declanşarea mecanismului judiciar . în cazurile cînd nu sînt
întrunite con-
232 A. MOGOŞANU, Obligarea inculpatului la plata onorariului cuvenit apărătorului
desemnat din oficiu, R.R.D., nr. 2/1971, p. 113
213
Potrivit art. 39 din Decretul nr. 281/1954 instanţele sînt obligate ca
la calcularea cheltuielilor judiciare să respecte tariful de onorarii fixat
pentru asistenţa judiciară, neputînd să modifice aceste cheltuieli la alte
sume decît cele legal stabilite . nu este numai apărătorul personal, privat, al părţii, ci el îndeplineşte un
285. Poziţia procesuală a apărătorului. Apărătorul exercită în
cadrul procesului penal funcţia apărării . Prin activitatea sa apărătorul
îndeplineşte o importantă funcţie de interes social. Importanţa acestei
funcţii rezultă din faptul că apărătorul trebuie să fie un colaborator
preţios al justiţiei, care să contribuie la justa soluţionare a cauzei
penale.
Pentru a putea fi un colaborator al justiţiei, legea acordă avocatului o
serie de drepturi şi posibilităţi pe care acesta urmează să le folosească în
mod onest şi în folosul apărării intereselor legitime ale părţii asistate. în
acelaşi timp, apărătorul în întreaga sa activitate, trebuie să manifeste o
conştiinţă profesională elevată avînd permanent în faţă slujirea cu
cinste şi devotament a sarcinilor justiţiei.
Din nefericire, au existat şi se mai manifestă cazuri cînd anumiţi
slujitori ai barei dau dovadă de un caracter venal şi lipsit de scrupule, care
nu de puţine ori a ajuns ţintă a atacurilor opiniei publice, a mass-media
sau chiar a unor opere literare. La lipsa de probitate şi etică
profesională se adaugă adesea împrejurarea că nu toţi apărătorii se
bucură de aceeaşi putere şi influenţă. Diferenţa reală între "marii maeştri
ai barei" şi unii avocaţi mai modeşti, umili sau necunoscuţi a fost deseori
relevată şi în trecut şi chiar în doctrina juridică de strictă specialitate
Dreptul şi etica pretind de la apărător să colaboreze cu organele
judiciare în vederea aflării adevărului şi a rezolvării corecte a pricinii. In
acelaşi timp, partea pretinde apărătorului să aducă toate cunoştinţele şi
experienţa sa profesională în apărarea intereselor legale încredinţate . în
societatea noastră, în condiţiile actualei consacrări constituţionale a
dreptului de apărare, avocatul
233 Trib. Suprem, seci- pen. dec. nr. 219/1975, Repert. pract. II, p. 46
234 Alături de acuzafe şi judecată, apărarea este una din funcţiile esenţiale ale
procesului (TRAIAN POP, op.ciL, voi. II, p. 45).
235 Edificator este în acest scop următorul citat: "Penibilă este situaţia cînd avocaţii
influenţi pot intra oricînd în cabinetele de instrucţie, pot citi dosarele şi sînt conduşi
cu amabilitate pînă Ia ieşire, în timp ce alţii trebuie să suporte toate grosolăniile
aprozilor numai pentru că au pus mîna pe clanţa uşii". (I. TANOVICEANU, op.cit,
voi. IV, p. 602)
236 LIVIU STOICA, Rolul avocatului în realizarea dreptului de apărare al
cetăţenilor, R.R.D., nr. 3/1972, p. 105-115.
214
Procurorul este obligat să prezinte argumente trase din probele de la dosar, atît
în favoarea cît şi în defavoarea inculpatului. Apărătorul trebuie să prezinte
exclusiv argumente care pledează împotriva învinuirii.
serviciu de interes general.
286. Apărătorul este legat prin raporturi strînse atît de organele
judiciare care desfăşoară procesul, cît şi de partea apărată. Raportul între
apărător şi parte nu trebuie să influenţeze negativ raportul dintre
apărător şi organul de urmărire penală sau instanţă; dar nici raportul
dintre apărător şi organ nu trebuie să ducă la pierderea încrederii părţii
în apărătorul său :
Relaţia dintre instanţă şi avocaţii investiţi cu sarcina apărării a fost
bine
ilustrată prin ideeacă "bara" constituie o linie de unire dintre două
instituţii,
238 între care una
împarte dreptatea cerută de cealaltă . Avocatul este asociat Ia
îndeplinirea rolului educativ al justiţiei. Participînd la procesul judiciar,
avocatul are rolul social de a acţiona în cadrul hotărît de lege, alături de
?
39 organele judiciare, la menţinerea ordinii de
drept"" .
Apărătorul nu poate folosi în apărare decît mijloacele permise de
lege; el nu trebuie să recurgă la forme procedurale pentru prelungirea
inutilă a cauzei.
Apărătorul nu trebuie să se sprijine pe împrejurări şi argumente ce
sînt în defavoarea părţii apărate, fiind dator să scoată la iveală aspectele
care pledează în favoarea acesteia. Sarcina este cu atît mai dificilă cu cît
vinovăţia celui în cauză este mai evidentă, dar cu cît situaţia
inculpatului este mai grea, cu atît mai necesară devine apărarea. A acuza
pe un nevinovat este inadmisibil şi criminal, iar a apăra pe un vinovat este
pe deplin posibil şi necesar, cu condiţia ca aceasta să se facă prin
mijloace legale.
Apărătorul are o poziţie independentă faţă de parte. Deşi reprezintă
interesele părţii, fiind legat sub multiple aspecte de voinţa acesteia,
apărătorul devine independent prin faptul că este chemat să apere doar
interesele legitime permise de lege.
Apărătorul este independent şi faţă de organul judiciar, pentru că
acesta nu-i poate prescrie şi limita activitatea, decît în măsura în care
apărarea ar depăşi cadrul legal.
Funcţia apărării se deosebeşte de funcţia acuzării prin caracterul
său unilateral. Procurorul este slujitorul imparţial şi obiectiv al legii;
apărătorul în schimb este, prin însăşi esenţa rolului său, un sfătuitor
unilateral al inculpatului, chiar dacă rămîne legat de un anumit cadru pe
care nu-1 poate depăşi.
237 GR.THEODORU,op.cit,p.230
237 GR. THEODORU, L. MOLDOVAN, op.cit, p. 65
238 THEODOR VASILIU, Realizarea dreptului de apărare şi unele probleme
referitoare la exercitarea profesiei de avocat, R.R.D., nr. 3/1971, p. 18
215
CAPITOLUL IV
ACŢIUNEA PENALA ŞI ACŢIUNEA CIVILĂ
ÎN PROCESUL PENAL
Secţiunea I

216
în literatura de specialitate s-a folosit de către unii autori şi noţiunea
de contraacţiune, prin aceasta înţelegîndu-se dreptul celui tras la
răspundere de a efectua o activitate prin care să combată acţiunea în
justiţie desfăşurată împotriva sa. întrucît această instituţie nu este
reglementată în nici o dispoziţie legală şi nici una din legislaţiile judiciare
nu folosesc asemenea terminologie aspectele aşa-numitei contraacţiuni
pot fi subsumate dreptului de apărare şj examinate în cadrul
respectivului principiu procesual .
288. Dreptul la acţiune şi cererea în justiţie. în sens larg sau într-
o terminologie mai puţin riguroasă acţiunea şi dreptul la acţiune se
confundă, în unele exprimări fiind pus semnul egalităţii între aceste
noţiuni. O echivalenţă apare şi în anumite formulări între termenii care
desemnează acţiunea şi aşa numita cerere în justiţie.
Din punct de vedere ştiinţific între noţiunile respective există însă
importante diferenţieri a căror subliniere teoretică se impune. Dreptul la
acţiune nu se confundă cu dreptul lezat prin atingerea adusă valorii
ACŢIUNEA ÎN
JUSTIŢIE
287. Noţiunea de acţiune injustiţie. Orice încălcare a normelor
juridice produce un anumit conflict de drept între persoana care a
manifestat atitudinea ilicită şi cel ale cărui drepturi şi interese
legitime au fost vătămate. Legea îndrituieşte pe acesta din urmă să se
adreseze şi să solicite intervenţia organelor competente pentru
restabilirea ordinii de drept încălcate. In cazul unor încălcări de lege
cum sînt cele din domeniul dreptului penal organele competente să
intervină sînt numai organele judiciare specializate ale statului,
rezolvarea conflictului de drept fiind un atribut exclusiv al justiţiei.
Pentru aducerea conflictului de drept în faţa justiţiei trebuie să
existe un mijloc legal exercitabil în conformitate cu prevederile legii.
Un asemenea mijloc este acţiunea injustiţie.
Se numeşte acţiune în justiţie (acţiune judiciară) mijlocul
(instrumentul) juridic prin care o persoană este trasă Ia răspundere în
faţa instanţelor judecătoreşti pentru a fi obligată să suporte
constrîngerea de stat corespunzătoare normei de drept încălcate .
Astfel, în funcţie de răspunderea care se degajă din încălcarea unor
norme penale, civile sau de altă natură acţiunea care se exercită în faţa
organelor justiţiei este, după caz, o acţiune penală, civilă etc.
Acţiunea este într-un anumit sens expresia unei împuterniciri
legale în temeiul căreia se poate aduce înaintea justiţiei conflictul de
drept născut din călcarea unei norme .
Acţiunea constituie un mijloc dat de lege împotriva acelora care
violează dreptul , apărînd deci ca un echivalent procesual al sancţiunii
din orice normă de drept4.
12 GR.THEODORy,L.MOLDOVAN,op.cit,p.74
N. VOLONCIU. în legătură cu noua reglementare a acţiunii penale, Analele
Universităţii
Bucureşti, Seria Ştiinţe Juridice anul XVIII nr. 2/1969, p. 97
34 V. DONGOROZ, op.cit, p. 103
Idem, p. 53
217
sociale ocrotite de lege. Acţiunea injustiţie este o acţiune autonomă, distinctă
de dreptul invocat . De exemplu, în cazul unei infracţiuni îndreptate
împotriva vieţii, sănătăţii, integrităţii corporale, proprietăţii sau demnităţii
cuiva sînt lezate drepturile corespunzătoare ale celui vătămat şi care nu
trebuie confundate cu dreptul statului la acţiune împotriva făptuitorului.
Prevăzută uneori în mod expres în norma substanţială sau cuprinsă
implicit de cele mai multe ori în aceste norme, acordarea posibilităţii
pentru cel interesat de a trage la răspundere juridică pe cel care a încălcat
dispoziţia legală, constituie ceea ce se numeşte dreptul la acţiune şi
reprezintă accepţiunea substanţială sau materială a noţiunii de acţiune.
Rezultă că dreptul la acţiune sau altfel spus acţiunea în sens substanţial se
deosebeşte de accepţiunea procesuală a noţiunii, prin care se înţelege
instrumentul juridic acordat de lege pentru valorificarea dreptului la acţiune
şi în ultimă ordine de idei a drepturilor încălcate prin fapta ilicită.
Acţiunea în justiţie nu se confundă cu cererea în justiţie deşi chiar în
vocabularul uzual de specialitate sînt frecvent folosite ca sinonime. Cererea
în justiţie este în realitate actul procesual prin care se pune în mişcare
acţiunea preexistentă cererii şi care subzistă independent de acest act şi a pus în mişcare acţiunea penală (act care echivalează cu o cerere
chiar ulterior lui. De exemplu, în materie penală nelegalitatea actului de injustiţie), nU duce decît la imposibilitatea sesizării instanţei penale în
inculpare prin care modalitatea jespectivă şi nu implică stingerea dreptului la acţiune. în
5 V. DONGOROZ, ş.a., Explica}» teoretice, voi. I, p. 55,1. GORGANEANU, momentul în care cererea în justiţie se va repeta în formele prescrise de
Acţiunea penală, Editura ŞtiinJ. şi Enciclopedică, Buc. 1977, p. 20 lege, prin întocmirea unui nou act de inculpare, acţiunea este
5 GR. THEODORU, L. MOLDOVAN, op.cit, p. 79 exercitabilă şi tragerea la răspundere penală devine posibilă.
6 R.MERLE.A. Vmj,op.cit,p.651
289. Factorii acţiunii. Instituţia acţiunii în justiţie este determinată
de anumite entităţi care permit o reglementare precisă a dinamicii
procesuale şi asigură corecta desfăşurare â întregii activităţi judiciare.
Acestea poartă denumirea de factorii sau termenii acţiunii şi sînt:
temeiul acţiunii, obiectul acţiunii, subiecţii acţiunii şi aptitudinea
funcţională a acţiunii.
Lipsa oricăruia din aceşti factori sau falsa lor existenţă are drept
consecinţă * nulitatea actelor procesuale, ca fiind efectuate în exercitarea
unei acţiuni judiciare nevalabile .
a) Temeiul acţiunii în justiţie rezidă în izvorul sau sursa acesteia şi
are
două modalităţi concrete de manifestare. Temeiul de drept al acţiunii
se
regăseşte în dispoziţia de lege care prevede fapta ilicită şi instituie
dreptul la
acţiune. Temeiul de fapt al acţiunii îl constituie fapta ilicită prin
săvîrşirea
căreia a fost încălcată norma de drept şi determinată deducerea
efectivă
înaintea organelor judiciare a conflictului de drept.
Lipsa de temei a acţiunii duce la neproducerea efectelor juridice
decurgînd din exerciţiul acesteia. Aşa se întîmplă dacă de exemplu fapta
imputată cuiva nu există (lipsa temeiului de fapt) sau fapta nu intră în
domeniul ilicitului corespunzător normei de reglementare (lipsa
temeiului juridic).
b)Obiectul acţiunii în justiţie îl constituie tragerea la răspundere
juridică a făptuitorului prin declanşarea şi realizarea procedurii
juridice corespunzătoare. •
c) Subiecţii acţiunii sînt totdeauna subiecţii raportului juridic de
conflict, dar cu poziţii inversate: subiectul activ al faptei ilicite devine
subiect pasiv al acţiunii Injustiţie şi subiectul pasiv al faptei ilicite
capătă calitatea de subiect activ al acţiunii judiciare. Lipsa acestei
concordanţe inversate împiedică valabilitatea exerciţiului acţiunii
judiciare, pentru că ori acţiunea este pusă în mişcare de un titular
necompetent ori ea este îndreptată împotriva unei persoane nevinovate.
Concordanţa menţionată poate lipsi numai cînd unul din subiecţii
conflictului juridic este reprezentat în procedura judiciară. De exemplu, în
cazul vătămării
8
V. DONGOROZ §.a., Explicajii teoretice, voi. I, p. 58

218
printr-o faptă ilicită a unei persoane fără capacitate de exerciţiu, aceasta va
avea calitatea de subiect al acţiunii în accepţiunea substanţială, dar în
accepţiunea procesuală subiectul activ al acţiunii va fi reprezentantul său
legal .
d) Aptitudinea funcţională a acţiunii permite folosirea, punerea în
mişcare şi exercitarea acesteia, deoarece nu apar împrejurări care împiedică
219
pornirea şi continuarea procedurii judiciare. Ea trebuie să existe atît în
momentul punerii în mişcare a acţiunii cît şi ulterior, întrucît numai în
raport cu o acţiune aptă a fi folosită pot fi îndeplinite acte care să
dinamizeze activitatea procesuală .
Secţiunea II
 ACŢIUNEA PENALA
§ 1. Definiţia, obiectul, subiecţii şi sistemele de exercitare
ale acţiunii penale
290. Concluziile generale desprinse din prezentarea acţiunii injustiţie
sînt valabile în mare măsură şi pentru acţiunea penală, ţinîndu-se seama
de specificitatea conflictului de drept penal izvorît din săvîrşirea
infracţiunii şi a principiilor fundamentale de organizare şi desfăşurare ale
procesului penal.
Acţiunea penală constituie instrumentul juridic prin intermediul căruia
se deduce în faţa organelor judiciare raportul conflictual de drept penal în
vederea dinamizării procesului penal şi a realizării scopului său. Acţiunea
penală este deci mijlocul prin care se realizează injustiţie tragerea la
răspundere penală şi pedepsirea inculpatului.
în literatura de specialitate au fost date numeroase definiţii acţiunii
penale, care - deşi uneori diferite într-o oarecare măsură - sînt apropiate
în esenţă, întrucît prefigurează în acelaşi mod obiectul acţiunii penale ,
obiect pe care îl determină expres şi categoric chiar legea (art. 9
c.pr.pen.).
Acţiunea penală este condiţia necesară ca o instanţă să exercite
atribuţiile sale jurisdicţionale. Acţiunea trasează în acelaşi timp limitele
în care se exercită aceste atribuţiuni, ele fiind în mod obişnuit
determinate de actul procesual prin care s-a făcut cererea în justiţie .
Promovarea acţiunii penale are drept scop sesizarea instanţei care odată
investita este obligată să judece.
9 V. DONGOROZ ş.a., Explicaţii teoretice, voi. I, p. 59.
10 I. GORGANEANU, op.cit, p. 22
11 Vezi, I. NEAGU, op.cit, p. 171
12 R. MERLE, A. VITU, opxit, p. 651
220
Mai tîrziu alături de cetăţenii care aveau drept să susţină acuzarea s-
a conturat ca avînd această posibilitate şi autoritatea publică, inţiativa
tragerii la răspundere revenind chiar justiţiei prin magistraţi. Astfel, la
Atena magistratul putea declanşa tragerea la răspundere penală şi
desemna un acuzator, iar la Roma imperială magistraţii aveau dreptul să
acuze ei înşişi, respectiv să se sesizeze şi judece din oficiu, fără ca
cineva să susţină direct acuzarea. De asemenea, în dreptul germanic,
iniţial se regăsea numai acţiunea persoanei vătămate prin infracţiune, dar
de prin secolul XII dreptul de intervenţie directă a judecătorului în
Instanţa nu poate judeca o cauză decît în măsura în care se exercită
împotriva inculpatului o acţiune penală
în doctrina occidentală s-a subliniat adesea că acţiunea nu trebuie
confundată cu exercitarea acesteia .
Acţiunea reprezintă puterea sau capacitatea de a supune judecătorului
o solicitare, respectiv dreptul subiectiv în plan procesual de a obţine o
decizie de fond faţă de o pretenţie formulată .
întrucît acţiunea se distinge de cererea injustiţie s-a conchis că în
procedura penală acţiunea publică trebuie deosebită de punerea în mişcare
şi exercitarea acesteia adică aşa-numita urmărire penală, cum este
denumită instituţia respectivă în terminologia juridică franceză .
Acţiunea penală are importanţă şi sub aspectul determinării poziţiei
procesuale a făptuitorului. Prin pornirea acţiunii penale împotriva unei
persoane, aceasta devine inculpat. Acţiunea penală declanşată transformă pe
făptuitor din subiect de drepturi procesuale în parte în proces, constituind
temeiul în virtutea căruia exercită în deplinătate drepturile ce revin
oricărei părţi.
Exercitarea acţiunii penale nu exclude în legislaţia noastră ca în
acelaşi cadru procesual să fie exercitabilă alăturat şi o acţiune civilă. în
multe legislaţii acţiunea civilă nu poate fi promovată decît în faţa instanţei
civile, exercitarea ei fiind cu totul independentă de acţiunea penală.
Principiul separării complete a celor două acţiuni este admis îndeosebi în
dreptul anglo-saxon şi cu anumite rezerve şi alte sisteme procesuale (de ex.
cel vest-german, olandez, elveţian) .
291. în societatea antică, mai ales cea greco-romană, precum şi în
dreptul cutumiar germanic acţiunea publică se confunda iniţial cu acţiunea
civilă, cele două aspecte contopindu-se într-o acţiune unică avînd în principal
caracter privat, cel vătămat exercitînd şi dispunînd de această instituţie în
modul cel mai larg. Din punct de vedere istoric acţiunea privată a precedat
acţiunea publică.
Cu timpul interesul colectiv a început să crească în acest domeniu şi
să coexiste alături de interesul individual. Aceasta a determinat ca pe
lîngă victima nemijlocit lezată şi interesată în aplicarea sancţiunii penale,
să capete dreptul de a acuza în numele colectivităţii şi anumiţi cetăţeni,
străini de cauză dar reprezentînd interesul general. Aceasta a şi dus în
dreptul roman la distincţia dintre delictele private şi cele publice.
13 Acţiunea penală este energia care însufleţeşte întreg procesul. (E. FLORIAN, op.cit, p.
201).
14 M.FRANCHIMONT,op.cit,p.31.
15 A. FETTWEIS, A. KOHL, G. de LEVAL, Droit judiciaire prive, Ed. 1976, p. 103.
16 In codul de procedură penală din 1936 noţiunea de „urmărire penală" era folosită în
acelaşi sens (vezi art. 224-225) şi nu de fază a procesului penal anterioară judecăţii.
17 CLERC, Le proces penal en Suisse, Paris, 1955, p. 76.
221
promovarea acţiunii a fost recunoscut în mod formal.
începînd din sec. XIV acţiunea publică trece pe continentul european
în mîinile Ministerului Public şi creşte tot mai mult posibilitatea exercitării
sale din oficiu de către judecător. In felul acesta acţiunea privată tinde să
devină accesoriul acţiunii publice şi nu invers .
Legislaţia revoluţionară franceză, iar apoi codificarea napoleoniană a
înlăturat în genere dreptul de iniţiativă al judecătorului, cunoscut şi
consfiinţit în adagiul „tout juge est son procureur general" făcînd loc
sistemului actual în care acţiunea penală este în principiu o acţiune
publică, aparţinînd statului şi avînd ca principal depozitar al acestuia un
minister public, care are în mîinile sale în mod obişnuit dreptul de a pune
în mişcare şi exercita acţiunea .
292. Obiectul acţiunii penale constă în tragerea la răspundere
penală a persoanelor care au săvîrşit infracţiuni (art. 9 alin. 1 c.pr.pen.). El
se deosebeşte de obiectul oricărei alte acţiuni, indiferent că aceasta ar
avea caracter judiciar sau extrajudiciar (acţiune civilă, administrativă sau
disciplinară).
Obiectul acţiunii penale nu trebuie confundat cu scopul acesteia care
rezidă în judecarea şi pedepsirea celor care săvîrşesc infracţiuni. Această
confuzie era foarte frecventă în concepţia juridică din trecut şi avea ca
suport exprimarea inadvertenţă corespunzătoare din însăşi reglementările
legale . Astfel, în codul de procedură penală român din 1864 se arată că
„acţiunea publică are de obiect aplicarea pedepselor şi a măsurilor de
siguranţă" (art. 2). Acest mod impropriu de exprimare a fost evidenţiat
chiar în literatura juridică anterioară
18 De pildă, în Franţa vezi ordonanţa regală din 1355.
19 M. FRANCHIMONT, op.cit, p. 32.
20 M. L. RASSAT, Le ministere public entre son pass^ et son avenir, L.G.D.J., Paris,
1967, p. 7-34
21 In multe opinii străine actuale această concepţie se mai păstrează şi în prezent. De
exemplu, se întîlnesc destul de frecvent precizări în sensul că „acţiunea penală are
drept obiect pronunţarea unei măsuri penale. Această măsură poate fi o pedeapsă, o
măsură de siguranţă, sau o măsură de asistenţă forţată cu privire la minori" (vezi, P.
BOUZAT, J. PINATEL, op.cit., voi. II, p. 746).
222
partea vătămată. Partea vătămată poate determina în asemenea cauze
prin voinţa şi punerea în mişcare sau stingerea acţiunii introducînd
plîngerea prealabilă, retrăgîndu-o sau împăcîndu-se cu inculpatul. în
aceste cazuri partea vătămată, deşi manifestă drepturi legate de exerciţiul
acţiunii penale nu are calitatea de subiect activ al acţiunii .
Pe lîngă subiectul activ acţiunea penală are şi anumiţi subiecţi
re marcîndu-se corect că acţiunea nu avea ca obiect ci ca obiectiv (scop,
ţintă) aplicarea pedepselor .
în art. 9 alin. 3 c.pr.pen. se precizează că acţiunea penală se poate
exercita în tot cursul procesului penal. Tragerea la răspundere penală are
un conţinut rnai larg decît aplicarea pedepsei (limitată numai la
desfăşurarea procesului în faza de judecată). în condiţiile formulării
actuale a obiectului, acţiunea devine suportul juridic al întregului proces
penal şi nu numai al judecăţii.
Există în materie penală proceduri judiciare care se realizează şi fără
existenţa unei acţiuni penale. In asemenea cazuri activitatea procesuală este
dinamizată de o acţiune judiciară cu o altă natură juridică şi un alt conţinut,
întrucît ceea ce lipseşte în obiectul acestora este tocmai tragerea la răspundere
penală.
Astfel, în soluţionarea unei cereri de reabilitare pe cale judecătorească
a unui condamnat (art. 494-503 c.pr.pen.) sau a realizării procedurii
speciale în caz de dispariţie a înscrisurilor judiciare (art. 508-512
c.pr.pen.) activitatea judiciară nu are ca suport şi nici ca element
dinamizator o acţiune penală.
Chiar cînd legea face referire expres la exercitarea unei acţiuni,
aceasta s-ar putea să nu aibă natura juridică a unei acţiuni penale. Un
exemplu îl reprezintă art. 505 c.pr.pen. referitor la repararea pagubelor în
cazul condamnării sau arestării pe nedrept, unde se arată că se exercită o
acţiune cu conţinut civil, reparatoriu, care nu are evident ca obiect
tragerea la răspundere penală.
293. Subiecţii acţiunii penale. Subiectul activ al raportului juridic
penal este infractorul iar subiectul pasiv generic îl reprezintă colectivitatea,
respectiv statul cu dreptul său de a trage la răspundere penală. în mod
corespunzător, nici acţiunea penală nu poate avea alţi subiecţi decît statul şi
inculpatul, primul avînd calitatea de obiect activ iar cel de-al doilea fiind
subiect pasiv.
Subiectul activ al acţiunii penale este titularul dreptului la acţiune, o
asemenea calitate avînd exclusiv statul. Infracţiunile au şi un subiect pasiv
prin aceasta înţelegîndu-se victima infracţiunii. Persoana vătămată nu
este niciodată titular al acţiunii penale întrucît dreptul de a trage la
răspundere penală aparţine numai statului. Statul nu apare direct în
activitatea judiciară ca obiect activ al acţiunii penale în mod obişnuit
fiind reprezentat printr-un subiect oficial calificat în persoana
procurorului . în cauzele privind infracţiunile la care acţiunea penală se
pune în mişcare la plîngerea prealabilă, un drept de dispoziţie cu privire
la exercitarea acţiunii penale poate avea şi
22 V. DONGOROZ, op.cit, p. 56
23 Unii autori denumesc pe procurorii de toate gradele reprezentanţi calificaţi tocmai
pentru că aceştia pun în mişcare şi exercită acţiunea penală în tot cursul procesului
penal în numele statului (vezi, V. DONGOROZ ş.a., Explicaţii teoretice, voi., I, p.
93).
223
pasivi, persoanele împotriva cărora se exercită acţiunea. Acţiunea penală
se pune în mişcare în contra subiectului activ al raportului juridic
conflictual, care capătă în felul acesta calitatea de inculpat în cauză.
Acţiunea penală se exercită in personam25. Cercetarea se poate începe şi
desfăşura pînă la un punct fără cunoaşterea făptuitorului dar punerea în
mişcare a acţiunii penale exclude posibilitatea exercitării ei in rem.
 294. în legătură cu punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale
în concepţia juridică modernă s-au cristalizat două sisteme bazate pe
ceea ce în doctrină este cunoscut în materie fie prin principiul
legalităţii, fie cel al oportunităţii .
Principiul legalităţii exercitării acţiunii este mai vechi şi s-a
consacrat încă de la începutul secolului al XlX-lea. Iniţial ideea
dominantă a fost că principiul legalităţii obligă Ministerul Public de a
pune în mişcare şi exercita acţiunea penală de cîte ori s-a comis o
infracţiune, fără a avea dreptul unei aprecieri în această privinţă.
Ministerul Public nu se poate substitui justiţiei numai judecătorul avînd
dreptul de a aprecia dacă faţă de condiţiile concrete ale faptei săvîrşite
făptuitorul urmează să fie tras la răspundere penală.
Rigiditatea acestei concepţii şi cazurile întîlnite în practica judiciară
care au determinat uneori luări de poziţii nu numai din partea specialiştilor
dar chiar a opiniei publice , au dus la apariţia sistemului opus care
consacră principiul oportunităţii exercitării acţiunii penale.
Principiul oportinităţii este de dată mai recentă şi încearcă să
elimine neajunsurile principiului legalităţii îndeosebi în ceea ce
priveşte poziţia
24 Vezi, I. NEAGU, op.cit, p. 174
25 Există opinii după care acţiunea penală este exercitabilă şi in rem, împotriva unei
persoane necunoscute (R. GARRAUD, op.cit, voi. 1, p. 221-222; G. ŞTEFANI, G.
LEVASSEUR, op.cit, voi. II, p. 74 etc).
26 Vezi, A. DENAUW, La decision de poursuivre. Instrument et mesure, Revue de
droit penal 1977, p. 449; B. DEJEMEPPE, Us et coutumes en matiere penale,
R.D.P., 1988, p. 21-23.
27 Situaţii cînd cineva a furat o pîine pentru a-şi satisface foamea sau alte asemenea fapte,
care formal se încadrează în prevederile legii penale şi au dus la condamnări, nu au
rămas simple pagini de antologie literară, ci au răscolit deseori nu numai cronicile
judiciare, dar în egală măsură şi curentele de opinii din viaţa socială.
224
prevăd pentru membrul parchetului neglijent sau corupt consecinţe care
merg de la răspunderea disciplinară pînă la cea penală .
296. în legislaţiile contemporane se întîlnesc consacrări dintre cele
mai
diferite ale modalităţilor în care se manifestă sistemele de punere în
mişcare
şi exercitare ale acţiunii penale. Pentru ilustrarea marii varietăţi de
reglementări existente exemplificările de mai jos sînt edificatoare.
Punerea în
generală, abstractă şi de ansamblu în care evaluarea concretă a faptei nu
este posibilă, intervenţia într-un anumit sens fiind obligatorie de cîte ori s-a
încălcat formal legea.
în doctrină s-a arătat că în sistemul oportunităţii membrii parchetului
sînt primii magistraţi ai cauzei şi trebuie să aibă dreptul de a aprecia în
deplină cunoştinţă, consecinţele atitudinii lor în legătură cu punerea în
mişcare a acţiunii penale . S-a mai adăugat că în acest sistem procurorul
are un discret drept de a ierta, pe care judecătorul nu îl are .
Principala critică ce se aduce şi se recunoaşte chiar de susţinătorii
principiului oportunităţii este arbitrariul, care uneori ar putea fi
excesiv şi ar deturna actul de justiţie de la scopurile sale. Ţinîndu-se
seama de aceste luări de poziţie principiul oportunităţii nu se manifestă
în mod total în nici o legislaţie, admiţîndu-se de regulă o aşa-numită
oportunitate temperată.
Dacă oportunitatea ar fi totală procurorul ar putea aprecia nu numai
dacă pune sau nu în mişcare acţiunea penală, ci după ce a sesizat
judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată (chiar pe cea din al doilea
grad de jurisdicţie) ar putea decide discreţionar retragerea acţiunii sale,
prin aceasta punînd capăt tragerii la răspundere penală a inculpatului.
Un asemenea drept atît de larg pentru procuror este recunoscut destul
de rar în diversele legislaţii, oportunitatea fiind temperată în
reglementările care o admit şi promovează de dispoziţii menite să reducă
puterea discreţionară a Ministerului Public.
295. în toate reglementările care admit principiul oportunităţii,
legislaţia, practica judiciară şi doctrina au evidenţiat o seamă de garanţii
care să pună pe cît posibil la adăpost de principalele critici sistemul
respectiv de exercitare al acţiunii penale.
Gel mai puternic contraargument al faptului că procurorul ar lăsa o
anumită situaţie fără intervenţie este dreptul asigurat de majoritatea
legislaţiilor, ca în anumite condiţii acţiunea penală să se poată pune în
mişcare şi de partea civilă .
La aceasta se adaugă posibilitatea ca pe calea ordinului ierarhic
superior procurorul care nu a acţionat din proprie iniţiativă să fie obligat
la punerea în mişcare a acţiunii penale . Printre corectivele aduse
dreptului de apreciere al procurorului în cadrul principiului oportunităţii
trebuie aduse şi cele care
28 M. FRANCHIMONT, ş.a. op.cit, p. 52
29 P.BOUZAT.J.PINATEL, op.cit, p. 749
30 Pentru detalii a se vedea pct. 302 din cadrul acestui capitol.
31 R. CHARLES, Du ministere public, Journal des Tribunaux, 1982, p. 37.
225
mişcare a acţiunii penale potrivit principiului legalităţii este admis în
Germania
(vezi art. 152 c.pr.pen. german), în Spania, în anumite cantoane elveţiene şi
în
alte numeroase reglementări.
Principiul oportunităţii temperate, cu diverse modalităţi de a restrînge
posibilităţile de apreciere ale procurorului şi a le limita numai la
momentul punerii în mişcare a acţiunii penale se regăseşte în Franţa (art.
40 c.pr.pen.), Italia (art. 74 c.pr.pen.), Olanda (art. 167 c.pr.pen.),
Belgia , Egipt, Japonia şi în alte diverse state.
 Oportunitatea în forme mai largi, care să permită aprecieri ale
procurorului nu numai în legătură cu punerea în mişcare dar şi
exercitarea în continuare a acţiunii penale se întîlneşte mai rar.
Exemple pot fi luate din dreptul anglo-saxon, din Israel, sau în
limite restrînse doar la anumite cauze penale şi în alte reglementări. De
exemplu, legislaţia germană după ce fixează regula legalităţii pentru
marea majoritate a cauzelor penale în materia infracţiunilor contra statului
admite procurorului şi dreptul de a limita acţiunea sa publică anterior
pusă în mişcare .
297. în procedura penală română, asemănător cu întreaga
reglementare şi
doctrină est-europeană, problema exercitării acţiunii penale nu s-a pus
decît
în limitele principiului legalităţii. Cînd se săvîrşeşte o infracţiune, nici
un
procuror nu are dreptul să aprecieze asupra oportunităţii punerii în
mişcare,
respectiv a exercitării acţiunii penale.
Lipsa de necesitate a intervenţiei obligatorii şi din oficiu a organului de
stat ori de cîte ori formal s-a încălcat o normă penală a fost recunoscută şi în
dreptul est-european, dar rezolvarea principială a consecinţelor juridice a
fost mutată
32 A. BRAAS, Precis de procedure penale, Ed. Bruylant, 1952, voi. I, p. 52
33 Nici un text din legislaţia belgiană nu consacră expres dreptul procurorului de a
aprecia punerea în mişcare a acţiunii penale dar practica judiciară a admis constant
că Ministerul Public poare decide neurmărirea penală a unei fapte cînd consideră
aceasta necesar putînd reveni la nevoie asupra deciziei (J. CONSTANT, Cours de
procedure penale, Liege, 1972, p.29
34 Vezi, R. MERLE, A. VTTU, op.cit, voi. II, nr. 1062; J. GRAVEN, V. PELLA, Acte du
V-e congres internaţional de droit penal. Sirey, Paris, 1952; J. GRAVEN,
Organisation et fonctions du ministere public en Suisse, R.S.C., 1964, p. 75
226
Cele mai importante trăsături caracteristice ale acţiunii penale pot fi
rezumate în următoarele:
a) Acţiunea penală aparţine statului. Numai statul prin norme
juridice
de încriminare stabileşte ce fapte antisociale constituie infracţiuni şi ce
sancţiuni se aplică în cazul săvîrşirii acestora. în consecinţă, numai statul
are
dreptul să acţioneze împotriva celor vinovaţi fiind singurul titular al
acţiunii
penale. Dreptul de a trage la răspundere penală aparţine statului, care
din domeniul procedurii penale în planul dreptului penal substanţial.
Astfel, potrivit art. 18 c.pr.pen. nu constituie infracţiuni faptele care
prin atingerea minimă adusă valorilor apărate de lege şi prin conţinutul
lor concret, fiind lipsite în mod vădit de importanţă, nu prezintă
pericolul social al unei infracţiuni. Aceeaşi normă precizează că la
stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul
şi mijloacele de săvîrşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în
care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce,
precum şi de persoana şi conduita făptuitorului.
Faţă de aceste reglementări ceea ce urmează a se stabili şi evalua
concret este gradul de pericol social şi pe cale de consecinţă existenţa
infracţiunii. Dacă concluzia este că fapta concretă constituie infracţiune,
oportunitatea punerii în mişcare a acţiunii penale nu se mai poate
aprecia, principiul legalităţii procesuale impunînd intervenţia din oficiu
a organului judiciar în sensul inculpării celui în cauză.
Singurul reflex al reglementării penale amintite şi impuse firesc pe
plan procesual constă în dispoziţia din art. 10 lit. b c.pr.pen., care printre
cauzele de împiedicare a exercitării acţiunii penale înscrie împrejurarea
că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
împrejurarea constatată iniţial împiedică punerea în mişcare a acţiunii,
iar dacă se stabileşte ulterior este de natură să împiedice exercitarea în
continuare a acţiunii.
Această construcţie judiciară este desigur satisfăcătoare, dar rămîne
un mare semn de întrebare în condiţiile principiului legalităţii
încriminării (nullum crimen sine lege), dacă este corect ca aprecierea şi
considerarea unei fapte ca infracţiunea să rămînă la aprecierea
organului judiciar, în loc ca această evaluare abstractă şi generală să o
facă exclusiv legea.
Concluzionînd aceste puncte de vedere, în principiu ireconciliabile,
legate de exerciţiul acţiunii penale, înclinăm să credem că e preferabil ca
depăşirea dilemelor ce se pun să fie încercate pe plan judiciar şi prin
mijloace procesuale (nu de drept material) în concordanţă cu tendinţele
manifestate în majoritatea reglementărilor contemporane.
§ 2. Trăsăturile caracteristice ale acţiunii penale
298. Datorită factorilor deosebiţi pe care îi prezintă, acţiunea penală
se manifestă prin trăsături particulare ce o diferenţiază de alte acţiuni
judiciare35.
" Vezi, I. GORGANEANU, Caracteristicile acţiunii penale în noua reglementare
procesuală, R.R.D., nr. 9/1969, P. 77-83
227
încredinţează exerciţiul acţiunii penale prin care se realizează acest drept
procurorului şi în cazuri restrînse persoanei vătămate .
împrejurarea că acţiunea penală aparţine statului rezultă nu numai
din faptul că acesta stabileşte prin lege condiţiile şi modalităţile
concrete de exercitare ale acţiunii. Suplimentar, mai trebuie subliniat că
statul poate dispune de acţiunea penală uneori în mod sporadic, alteori
sub o condiţie stabilită anterior. Astfel, amnistia - ca act de clemenţă
aparţinînd inclusiv puterii de stat - alături de abrogarea unei norme penale
incriminatore reprezintă cazuri în care statul, ca singur titular, dispune
asupra acţiunii penale. De asemenea, statul renunţă condiţionat la
acţiunea penală în caz de prescripţie, precum şi în anumite cazuri de
neintroducere sau retragere a plîngerii prealabile de către partea
vătămată sau împăcare a părţilor.
Dreptul statului de a dispune de acţiunea penală se învederează chiar
cînd acţiunea se exercită de către partea vătămată. De aceea, statul îşi
păstrează dreptul de a amnistia sau dezîncrimina faptele care fac
obiectul plîngerii prealabile a celui vătămat.
Faptul că acţiunea penală aparţine statului este recunoscut atît în
literatura noastră juridică mai veche cît şi în doctrina de specialitate
străină contemporană. Formularea dată acestei caracteristici este
deseori în concordanţă cu opiniile care consideră că acţiunea penală
este de „ordine publică" sau care o denumesc pur şi simplu „acţiune
publică" . în acest sens erau redactate şi normele mai vechi din legislaţia
română. De pildă, art. 1 c.pr.pen., din 1864 prevedea că „orice infracţiune
dă naştere la o acţiune publică şi poate produce şi o acţiune privată".
b) Acţiunea penală este obligatorie. întrucît infracţiunile sînt fapte
so
cialmente periculoase îndreptate împotriva ordinii de drept, statul
trebuie să
36 GR. THEODORU, op.cit, voi. I, p. 246-247
37 Vezi în acest sens, I. TANOVICEANU, op.cit, p. 25; TR. POP, op.cit, voi. II, p.
429; V. PANTURESCU, Codul de procedură penală adnotat, ediţia 1940,
Bucureşti, p. 23; G. VRAB1ESCU, Curs de procedură penală, Bucureşti, 1943,
p. 69; I. lONESCU-DOU, Curs de procedură penală română, Bucureşti, 1926, p.
43; J.PINATEL, op.cit, p. 743, H. DONNEDIEU DE VABRES,Precis de droit
criminel, Dalloz, Paris, 1946, p. 271; G. VIDAL, Cours de droit criminel, Paris,
1927, p. 783 etc.
228
vătămate asupra acţiunii, ci o îndeplinire a condiţiei sub care anticipat, prin
norma legală incriminatoare, statul a renunţat ex tune la acţiune.
în vocabularul de specialitate, în ideea simplificării unor formulări,
se obişnuieşte adeseori a se face referire la disponibilitatea acţiunii
penale evident în sensul dreptului de dispoziţie asupra realizării efectelor
derivate din exercitarea acesteia. Referirea se face de fapt la caracterul
disponibil al procesului penal care se materializează sau nu în funcţie
de voinţa părţii. în realitate, o disponibilitate adevărată care să aparţină
părţii nu poate exista decît asupra acţiunii civile, pentru că numai titularul
acţioneze pentru apărarea acesteia prin mijloace de drept penal;
exercitarea acţiunii penale devine obligatorie . Punerea în mişcare a
acţiunii penale este o datorie de serviciu a organelor competente să
realizeze această activitate. Cerinţa corespunde principiului legalităţii
şi se armonizează cu principiul oficialităţii potrivit căruia realizarea
justiţiei apare ca necesară şi inevitabilă .
La caracterul obligator al acţiunii penale fac excepţie - în anumite
limite -pricinile de învinuire privată şi privat - publică, în care
exercitarea acţiunii depinde de voinţa părţii vătămate.
c) Acţiunea penală este irevocabilă şi indisponibilă. Odată pusă
în mişcare, acţiunea nu mai poate fi oprită şi nici limitată de cel care a
declanşat-o; ea nu mai depinde de voinţa organului care o exercită,
urmînd a fi epuizată, pentru ca pricina dedusă injustiţie să capete o
soluţionare. Acţiunea declanşată nu se poate stinge decît în cazurile
prevăzute de lege.
Dacă procurorul a pus în mişcare acţiunea penală în cursul urmăririi
dispune stingerea ei, cînd apar situaţiile prevăzute în art. 10 c.pr.pen.,
avînd drept consecinţă scoaterea de sub urmărire sau încetarea
urmăririi. în faza judecăţii, în principiu, procurorul nu mai poate dispune
asupra acţiunii introduse în faţa instanţei . Totuşi, acesta are
posibilitatea, în anumite limite, să influenţeze în mod indirect asupra
exercitării acţiunii, prin nefolosirea căilor de atac, împrejurare asupra
căreia poate aprecia .
în cursul judecăţii procurorul poate pune concluzii de
neculpabilitate renunţînd la învinuire. Aceasta nu echivalează cu o
revocare a acţiunii penale, instanţa continuă judecata şi eventual poate
condamna pe inculpat contrar concluziilor procurorului.
Indisponibilitatea acţiunii penale are o strînsă legătură cu principiul
fundamental al oficialităţii procesului penal. Disponibilitatea procesuală se
manifestă ca o excepţie a regulii de bază amintite, în sensul că
declanşarea, desfăşurarea sau stingerea procesului penal depinde de
voinţa părţii vătămate în cauzele la care acţiunea penală se pune în
mişcare la plîngere prealabilă. Chiar în aceste cazuri ac^unea penală
aparţinînd statului şi nu celui vătămat rămîne indisponibilă. Retragerea
plîngerii prealabile nu echivalează cu un act de dispoziţie a părţii
38 Acţiunea civilă este un drept potestativ; acţiunea penală e o funcţie, respectiv o
obligaţie a statului (E. FLORIAN, op.cit, p. 205).
39 V.GORGANEANU,op.cit,p.42
40 Dispunerea de acţiune îngăduie posibilitatea de a renunţa, de a cădea la învoială, de
a împiedica judecata, de a limita prin concluzii aprecierea judecătorilor. Această
putere nu aparţine Ministerului Public relativ la acţiunea publică. Acţiunea, odată
pusă în mişcare nu poate fi oprită şi nici împiedicată, iar puterea judecătorilor nu
poate fi limitată (G. VIDAL, op.cit, p. 790-791)
41 V. DONGOROZ, op.cit, p. 63.
229
acesteia poate fi şi un alt subiect decît statul, respectiv o persoană fizică sau
juridică, avînd posibilitatea să dispună de dreptul său la acţiune ca de
orice alt drept subiectiv.
d) Acţiunea penală este indivizibilă. Unitatea infracţiunii ca fapt
juridic este cauza determinantă a indivizibilităţii acţiunii. Săvîrşirea
infracţiunii dă naştere unui drept unic la acţiune indiferent de numărul
participanţilor la fapta penală. în consecinţă, într-o cauză penală nu se
exercită atîtea acţiuni cîţi autori, instigatori sau complici există, ci efectele
acţiunii unice şi indivizibile se extind asupra tuturor făptuitorilor.
 în mod obişnuit, indivizibilitatea acţiunii penale în sens substanţial
este corelată cu exercitarea procesuală a acţiunii în forme indivize. Art.
33 lit. a c.pr.pen., prevede'că este indivizibilitate cînd la săvîrşirea unei
infracţiuni au participat mai multe persoane. Ipoteza are în vedere
situaţia în care toţi făptuitorii sînt cunoscuţi şi implicaţi într-un proces
penal.
Cînd după rezolvarea definitivă a pricinii apar în cauză şi alte
persoane, neimplicate anterior, dreptul la acţiune împotriva acestora nu
constituie un drept nou şi separat faţă de cel iniţial. în acest caz este
vorba de manifestarea aceleiaşi acţiunii penale, care fiind indivizibilă se
extinde asupra tuturor făptuitorilor actuali sau viitori. Identificarea lor
treptată nu naşte noi îndrituiri, pentru că raportul conflictual de drept penal
a fost şi el unic şi indivizibil avînd ca subiecţi activi pe toţi acei care au
participat la săvîrşirea infracţiunii.
Caracterul indivizibil al acţiunii penale este determinat în existenţa
unor instituţii de drept procesual penal ca: extinderea cercetării penale
(art. 238 c.pr.pen.), extinderea acţiunii penale (art. 335 c.pr.pen.),
extinderea procesului penal pentru alte fapte sau alte persoane (art.
336,337 c.pr.pen.) etc.
Indivizibilitatea acţiunii penale se manifestă şi în cazurile cu
plîngere prealabilă. Art. 131 c.pr.pen. prevede că fapta atrage
răspunderea penală a tuturor participanţilor, chiar dacă plîngerea s-a făcut
sau se menţiune numai la unul din aceştia. Ca o evitare a efectului
indiviz a acţiunii în caz de retragere a plîngerii prealabile care produce
efecte in rem, legea a instituţionalizat şi
230
desfăşu are materială în timp, de unde implicit un punct de plecare
(momentul iniţial) o desfăşurare (momentul exercitării) şi un sfîrşit
împăcarea părţilor, care fiind personală produce efecte numai pentru cei
între
care a intervenit .
e) Acţiunea penală este individuală. Principiul răspunderii penale
are drept consecinţă procedurală necesară individualizarea acţiunii
penale. Acţiunea penală poate fi exercitată numai împotriva
inculpatului, cu excluderea tuturor persoanelor care participă în cauza
penală, sau pretind să intervină în cauză . Nimeni nu poate cere să fie
subiect pasiv al acţiunii penale, alături de inculpat sau în locul acestuia.
Caracterul individual al acţiunii penale este bogat în consecinţe.
Dintre
acestea sînt de amintit:
- succesorii inculpatului nu pot fi subiecţi pasivi ai acţiunii penale, în
locul
celui decedat;
- dacă inculpatul e un incapabil (minor, interzis etc), nu este necesar,
în
caz de exercitare a acţiunii penale, ca reprezentantul său legal să
participe
* i 44
alături de acesta .
- nimeni nu poate pretinde a interveni în cauză alături de inculpat, fie
pentru
a-i asigura mai bine apărarea, fie pentru a fi judecat în locul lui sau alături
de el.
§ 3. Momentele desfăşurării acţiunii penale
299. Art. 9 alin. 3 c.pr.pen. prevede că acţiunea penală se poate
exercita în tot cursul procesului penal. Prin aceasta legiuitorul a subliniat
că acţiunea constituie suportul juridic al întregii activităţi procesuale,
exercitîndu-se atît în faza de urmărire penală cît şi în faza de judecată.
Deşi legea nu precizează, este evident că acţiunea penală se poate porni
numai după identificarea
făptuitorului.
întrucît o parte a urmăririi penale, uneori chiar faza aproape în
întregime, se poate plasa înaintea pornirii acţiunii, extinderea în timp a
acesteia este diferită de cea a procesului penal. De regulă, limitele
procesului sînt mai mari, între aceste limite înscriindu-se durata
exercitării acţiunii penale.
Acţiunea penală este o instituţie cu un conţinut dinamic, în continuă
devenire şi care presupune o temporaneitate. Acest aspect este scos în
evidenţă în doctrină, arătîndu-se că acţiunea penală se leagă întotdeauna
de ideea de
42 Vezi, Trib. Suprem secţ. pen. dec. nr. 1247/1978, R.R.D., nr. 1/1979, p. 49
43 Acţiunea penală nu poate fi exercitată împotriva părţii civilmente responsabile,
persoanelor juridice şi succesorilor inculpatului R. GARRAUD, op.cit, voi. I, p. 223.
44 Teza nu se referă la necesitatea apărării obligatorii a incapabililor în general sau la
posibilitatea participării alături de minor, la anumite activităţi procesuale - ca de ex.
cele prevăzute în art. 481 cpr.pen. - a unor reprezentanţi.
231
(momentul final)45. Re ilizarea acţiunii penale presupune în consecinţă
trei împrejurări: a) punerea în mişcare, respectiv declanşarea acţiunii;
b) exercitarea propriu-zisă a acţiunii introduse; c) epuizarea sau
stingerea acţiunii penale.
300. Punerea în mişcare a acţiunii penale. Aceasta se dispune
potrivit art. 9 alin. 2 c.pr.pen. prin actul de inculpare prevăzut de lege.
Actul de inculpare poate fi definit ca fiind actul procesual prin care se
pune în mişcare acţiunea penală. Modalităţile concrete în care se
materializează un act de inculpare sînt foarte felurite avînd în vedere că
punerea în mişcare a acţiunii penale se poate realiza prin acte formale
destul de diverse .
Declanşarea acţiunii este dată, de regulă, în sarcina procurorului.
Procurorul pune în mişcare acţiunea penală în cursul urmăririi prin
ordonanţă, la propunerea organului de cercetare penală (art. 235). Dacă
nu a procedat astfel, procurorul, cu ocazia trimiterii în judecată, poate
prin rechizitoriu pune în mişcare totodată şi acţiunea penală (art. 262
pct. 1 lit. a c.pr.pen.).
Acţiunea penală poate fi pusă în mişcare de procuror şi printr-o
declaraţie verbală, consemnată de instanţă în încheierea prin care se
decide în legătură cu extinderea procesului penal pentru alte fapte sau
alte persoane (art. 336, 337 cpr.pen.).
Instanţa de judecată pune în mişcare acţiunea penală în mod
excepţional în condiţiile art. 336 alin. 2 c.pr.pen. cînd extinderea
procesului penal se dispune de instanţă în absenţa procurorului, care nu
participă la judecată. în acest caz încheierea de extindere a procesului
penal va constitui şi actul de inculpare.
Pentru infracţiunile prevăzute în art. 279 lit. a c.pr.pen., partea vătămată
poate sesiza direct instanţa de judecată. îi cazul acesta, plîngerea
prealabilă constituie nu numai actul de sesizare al instanţei, ci actul prin
care se pretinde tragerea la răspundere penală a infractorului şi punerea în
mişcare a acţiunii penale.
în celelalte situaţii, partea vătămată adresează plîngerea prealabilă
organului de cercetare sau procurorului. în aceste cazuri, introducerea
plîngerii de către partea vătămată nu declanşează însăşi acţiunea penală,
dar reprezintă o condiţie indispensabilă a punerii ei în mişcare de către
procuror, plîngerea prealabilă neconstituind un act de inculpare.
45 I. TANOVICEANU, op.cit, voi. IV, p. 103.
46 Deseori noţiunea de exercitare a acţiunii este folosită şi în sens larg, înţelegînd prin
aceasta înglobarea tuturor celor trei momente.
47 Vezi, I. NEAGU op.cit, p. 177
301. în legătură cu punerea în mişcare a acţiunii penale rezultă că
aceasta,
ca instituţie pe baza căreia se înfăptuieşte actul de justiţie, nu se poate
în
principiu realiza din iniţiativa instanţei, întrucît ea declanşează acţiunea
doar
excepţional şi în limite restrînse. într-un sens larg, se poate spune că în
general
în faţa instanţei trebuie să existe un subiect care cere să se judece cauza
şi să
se dea soluţia legală. Capătă astfel consacrare, desigur într-o accepţiune
nouă,
vechiul adagiu de drept, potrivit căruia „unde nu este reclamant, nu există
nici
judecător" (Wo kein Klăger ist, ist kein Richter).
în dreptul vechi avea o destul de largă manifestare regula că
instanţa se poate autoinvesti, judecătoful sesizîndu-se şi din oficiu fără ca
judecata să aibă loc la cererea unui alt subiect procesual . în concepţia
juridică actuală această posibilitate s-a restrîns în majoritatea
legislaţiilor, instanţa judecătorească nesesizîndu-se de obicei din oficiu
(ne procedat judex ex officio).
302. într-o procedură judiciară în care principiul oficialităţii are o
pondere
deosebită şi îndepărtarea de formele procesului acuzatorial este maximă,
procu
rorul rămîne subiectul care obişnuit pune în mişcare acţiunea penală. Fac
excepţie
cauzele de acuzare privată supuse regimului plîngerii prealabile şi situaţiile
relativ
înguste cînd şi instanţa poate pune în mişcare acţiunea penală. în
majoritatea
legislaţiilor din lume elementele tradiţionale ale procesului acuzatorial s-au
păstrat
printre altele şi în domeniul punerii în mişcare a acţiunii penale. Avînd în
vedere
că în procesul acuzatorial iniţiativa judiciară aparţine victimei (cu statut de
reclamant), această concepţie se materializează în posibilitatea ca
persoana
respectivă să aibă calitatea de parte care poate acţiona pe latură penală. O
asemenea
calitate se recunoaşte părţii civile în foarte multe legislaţii .
Posibilitatea ca partea civilă să pună în mişcare acţiunea penală
cînd procurorul nu a intervenit sau a refuzat urmărirea penală există în
foarte multe legislaţii. De exemplu, art. 63 c.pr.pen., belgian prevede că
în materie de crime şi delicte constituirea de parte civilă direct în faţa
judecătorului de instrucţie are drept efect punerea în mişcare a acţiunii
penale. La fel art. 145 şi 182 c.pr.pen., belgian permit ca partea civilă
să pună în mişcare acţiunea penală
48 în dreptul francez mai vechi se întîlnea de pildă dictonul „tout juge est son procureur
general".
49 în această concepţie, partea civilă este partea vătămată care se constituie ca atare în
 procesul penal exercitînd acţiunea civilă avînd ca obiect repararea daunelor
materiale sau morale. Concepţia de mai sus se înregistra şi în codul român din 1936
care permitea, constituirea de parte civilă pentru suma simbolică de 1 leu, conturind
232
prin chemare în judecată direct în faţa instanţei în materie de
contravenţii şi anumite delicte mai uşoare.
O reglementare apropiată exista şi în codul de procedură penală român
din 1936. Astfel, potrivit art. 229 în materie de crimă, plîngerea părţii
vătămate cu constituire de parte civilă adresată judecătorului de instrucţie
punea în mişcare acţiunea penală. De asemenea, art. 228 stipula că în
materie de delicte de competenţa tribunalelor partea vătămată poate să
pună în mişcare acţiunea penală prin plîngere directă în faţa instanţelor
de judecată, dacă se constituie parte civilă şi numai după ce plîngerea
adresată Ministerului Public a fost clasată .
303. în cele mai multe sisteme judiciare, în afara procurorului,
părţilor şi în anumite limite a instanţei, acţiunea penală poate fi pusă în
mişcare şi de alţi subiecţi.
Cu titlu de exemplificare evocăm reglementarea română a codului
din 1936, care se regăseşte în diverse variante în multe alte ţări.
Puteau pune în mişcare acţiunea penală potrivit codului din 1936
următorii:
a) ofiţerii de poliţie judiciară prin trimiterea actelor direct instanţei
(în materie de contravenţii totdeauna, iar la delicte cînd legea specială
permite aceasta);
b) administraţiile statului, în condiţiile prevăzute de legile speciale
pentru delicte comise în dauna acelor administraţii;
c) asociaţiile constituite în forme legale pentru proteguirea
intereselor membrilor, pentru infracţiunile care aduc atingerea scopului
general urmărit sau intereselor membrilor.
304 Exercitarea acţiunii penale. După punerea în mişcare a
acţiunii penale aceasta trebuie susţinută prin îndeplinirea unui complex
de activităţi şi acte procesuale care să dinamizeze procesul penal şi să
ducă la efectiva realizare a obiectului acţiunii penale, adică la tragerea la
răspundere penală a celor vinovaţi.
Exercitarea acţiunii se înfăptuieşte de acei subiecţi care potrivit legii
pot reprezenta în această activitate statul ca subiect activ al acţiunii. Un
asemenea subiect oficial este procurorul.
50 Pentru a limita numărul acţiunilor penale nejustificate puse în mişcare în felul acesta,
legea a prevăzut că reclamantul poate fi condamnat la daune-interese către inculpat,
care pot avea extinderea de 5- 10 ori valoarea cheltuielilor făcute de acesta cu
procesul. Prevederea nu înlătură răspunderea penală a reclamantului dacă prin
atitudinea sa a săvîrşit o infracţiune (de ex. o denunţare calomnioasă).
234
exemplu, cînd instanţa fiind sesizată prin plîngerea prealabilă a părţii
vătămate judecă fără participarea procurorului la şedinţă.
Implicaţiile instanţei în exercitarea acţiunii penale sînt minime,
din motivele arătate anterior , acestui organ revenindu-i sarcina
principală a soluţionării cauzei penale în urma actului de sesizare care
astfel manifest că scopul participării în cauză în calitate de parte nu este determinată
de voinţa unei despăgubiri materiale ci de alte interese legale.
233
Exercitarea acţiunii penale în faza de urmărire penală presupune
strîngerea, administrarea şi verificarea tuturor probelor în baza cărora să
se poată decide trimiterea în judecată sau eventual, dacă este cazul, dă o
soluţie de neurmărire care să ducă la stingerea acţiunii. Această
activitate se înfăptuieşte sub conducerea judiciară a procurorului care
realizează supravegherea urmăririi penale sau de către procuror, cînd
acesta efectuează personal urmărirea penală. La sfîrşitul urmăririi penale,
dacă este cazul procurorul emite rechizitoriul şi îl trimite pe inculpat în
judecată, îndeplinind astfel un important act de promovare al acţiunii
penale.
In cursul judecăţii, procurorul exercită acţiunea prin diversele cereri
şi concluzii pe care le formulează în faţa instanţei, prin susţinerea
învinuirii, prin folosirea căilor de atac etc.
Procurorul poate renunţa la învinuire punînd potrivit art. 316 alin. 3
c.pr.pen. concluzii de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului
penal. Aceasta nu echivalează cu o revocare a acţiunii penale , care este
indisponibilă, constituind numai o renunţare la exercitarea ei, instanţa
fiind obligată să dea soluţia legală ce se impune, indiferent de atitudinea
procurorului .
305. Acţiunea penală poate fi exercitată de partea vătămată, în
condiţiuni particulare şi cu o rază mai restrînsă de posibilităţi, în cauzele
la care acţiunea penală se pune în mişcare la plîngere prealabilă.
Activitatea părţii vătămate este amplificată sau complinită de cea a
procurorului, care practic niciodată nu poate fi exclus de la exerciţiul
unei acţiuni penale puse în mişcare. Unele acte procesuale de exercitare
a acţiunii rămîn în atribuţiile exclusive ale procurorului totdeauna, deşi
există o plîngere prealabilă fără de care acţiunea nu se poate pune în
mişcare. Astfel, în orice cauză în care s-a desfăşurat o urmărire penală,
la sfîrşitul căreia s-a conchis trimiterea în judecată a inculpatului,
întocmirea rechizitoriului numai de către procuror este necesară; nici un
alt dinamizator al procesului penal nu poate fi substituit procurorului în
vederea sesizării instanţei şi judecării cauzei.
Partea vătămată, deşi dublată de regulă de procuror, poate îndeplini
u'x ori şi singură activităţile de exercitare a acţiunii penale. Aşa se
înîîmplă de
51 Vezi supra, pct. 298 Ut. c
52 Avînd în vedere subordonarea procurorilor pe scara ierarhică şi în cadrul
parchetului, în doctrina din ţările care cunosc instituţia Ministerului Public s-a pus
problema dacă procurorul inferior, care a pornit acţiunea penală prin rechizitoriul scris,
introdus la instanţă, la dispoziţia procurorului superior, poate renunţa la exercitarea
acţiunii. Răspunsul a fost afirmativ în baza dictonului „la plume est serve, la parole est
libre" potrivit căruia supunerea ierarhică priveşte numai actele scrise, nu şi concluziile
orale ale procurorului (vezi R. GARRAUD, DONNEDIEU DE VABRES, P.
BOUZAT, J. PINATEL, G. LEVASSEUR, V. MANZINI etc.)
235
a avut loc.
306 Epuizarea şi stingerea acţiunii penale. Exercitarea acţiunii
penale este continuată pînă cînd aceasta ajunge la momentul său final de
epuizare sau stingere.
 a) Epuizarea prin soluţionarea cauzei necesită desfăşurarea
procesului penal la obţinerea unei hoărîri judecătoreşti definitive. în
urma soluţiei pronunţate de instanţă acţiunea penală şi-a realizat integral
finalitatea ajungînd ia epuizare. Scopul acţiunii penale a fost atins
pentru că ori s-a pronunţat condamnarea celui vinovat realizîndu-se pînă
la capăt tragerea sa la răspundere penală, ori a fost apărat de răspundere
cel învinuit pe nedrept şi înlăturate consecinţele greşitei implicări în
cauza penală. Sub aspectul frecvenţei aceasta este modalitatea obişnuită
de a considera că acţiunea penală a ajuns la momentul său final .
b)Stingerea acţiunii penale intervine în toate cazurile cînd prin
dispoziţiile legii dispare aptitudinea funcţională a acţiunii penale şi nu
se mai permite exercitarea ei în continuare pînă la epuizare. Unele din
situaţiile prevăzute de lege care sting aptitudinea funcţională a acţiunii
pot apare şi înainte de punerea în mişcare a acţiunii şi în cazul acesta ele o
împiedică ab initio să se declanşeze şi să fie promovată.
307. Cazurile care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale
sau continuarea exercitării acesteia sînt numeroase şi se prevăd în art. 10
c.pr.pen. Ele pot fi grupate în două mari categorii şi anume: cazuri în
care acţiunea se stinge ca lipsită de teniei (art. 10 lit. a-e) şi cazuri în
care acţiunea este lipsită de obiect sau este exercitabilă numai în
anumite condiţii (art. 10 lit. f-j).
împărţirea acestor impedimente în două este importantă avînd în
vedere modul diferit de soluţionare a cauzei penale de către organul
judiciar. Astfel, pentru cazurile în care acţiunea penală este lipsită de
temei, procurorul în faza de urmărire penală dispune scoaterea de sub
urmărire penală, iar instanţa în cursul judecării pronunţă achitarea.
Pentru cazurile în care acţiunea este lipsită de obiect se dispune, după
caz, încetarea urmăririi sau încetarea procesului
53 Vezi, Explicaţiile date supra la pcL 300 şi 301.
54 Vezi, V. DONGOROZ, op.cit, p. 63; TR. POP, op.cit, voi. II, p. 458 etc.
236
penal. Cazurile pot avea caracter permanent şi temporar , după cum
efectele se produc pentru totdeauna sau pentru un anumit interval de
timp, cu posibilitatea răsturnării ulterioare a soluţiei şi efectelor sale.
De exemplu, amnistia, prescripţia sau moartea făptuitorului constituie
piedici definitive şi cu consecinţe permanente de împiedicare a
exercitării acţiunii penale. Dimpotrivă, lipsa plîngerii prealabile are
caracter temporar, întrucît partea vătămată poate modifica oricînd, în
termenul legal, atitudinea sa şi introduce o plîngere ulterioară care
determină punerea în mişcare a acţiunii.
308. în afara cazurilor de incidenţă generală prevăzute în art. 10
c.pr.pen.
şi care constituie impedimente posibile în orice cauză penală, legea
cuprinde
şi numeroase cazuri speciale care constituie piedici în exercitarea
acţiunii
penale în situaţii restrînse sau cu valabilitate numai pentru o anumită
in
fracţiune. Aceste împrejurări, cunoscute sub denumirea de cazuri
speciale, sînt
prevăzute în mod obişnuit în codul penal sau în diverse legi speciale
cu
conţinut penal şi mai poartă numele de situaţii de nepedepsire.
Unele din aceste situaţii se referă la implicaţiile de parte generală
ca de exemplu instigarea neurmată de executare în cazul infracţiunilor
pedepsite cu cel mult 2 ani închisoare (art. 29 alin. 2 c.pen.), sau
împiedicarea consumării faptei de către un participant înainte de
descoperirea ei (art. 30 c.pen.).
Relativ numeroase sînt cazurile de nepedepsire în partea specială a
codului penal. Cu titlu de exemplificare amintim: violul urmat de căsătorie
(art. 197 alin. 5 c.pen.) , denunţarea dării de mită (art. 255 alin. 3 c.pen.),
retragerea mărturiei mincinoase în condiţiile legii (art. 260 alin. 2 c.pen.)
nedenunţarea unor infracţiuni săvîrşite de soţ sau de o rudă apropiată (art.
262 alin. 2 c.pen.) etc.
§ 4. Cazuri generale în care punerea în mişcare sau exercitarea
acţiunii penale este împiedicată (art. 10 c.pr.pen.)
309. Acţiunea penală se exercită în tot cursul procesului penal. Pot
apare
însă situaţii cînd promovarea acţiunii penale este împiedicată. Dacă
acestea
survin înainte de declanşarea acţiunii, au drept rezultat împiedicarea
punerii
55 GR. THEQDORU, op.cit, voi, I, p. 257.
56 Pentru a opera această cauză de nepedepsire, căsătoria trebuie să se încheie în mod
valabil. Practica judiciară a statuat în mod constant că o căsătorie e nulă cînd prin
încheierea ei s-a urmărit eludarea legii penale care pedepseşte pe cel care se face
vinovat de săvîrşirea unui viol (Trib. Suprem secţ. civ. dec. nr. 167/1967,
nepubiicată; Trib. Suprem, secţ. civ. dec. nr. 843/1970, nepublicată). Vezi în legătură
cu această problemă şi MIRCEA M1CU, ION DOBRESCU, Consecinţele penale
aie declarării nulităţii căsătoriei dintre victimă şi unul din participanţii la săvîrşirea
infracţiunii de viol, R.R.D., nr. 7/1975, p. 31-34.
237
în mişcare a acţiunii, iar cînd apar în cursul exercitării acţiunii duc la prin Legea nr. 104/1992.
stingerea acesteia. Cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea
acţiunii penale este împiedicată sînt prevăzute în art. 10 c.pr.pen. Ele pot fi
grupate după natura lor juridică deosebită, efectele diferite şi soluţiile
diferenţiate pe care le determină în: cazuri care înlătură temeiul
acţiunii penale şi cazuri în care acţiunea este lipsită de obiect sau se
poate exercita numai în anumite condiţii. Cazurile în care acţiunea
penală este lipsită de teniei sînt:
a) Fapta nu există. Deşi acţiunea se exercită in personam şi nu in
rem,
inexistenţa faptei penale nu înlătură baza tragerii la răspundere penală,
întrucît
infracţiunea este singurul temei al răspunderii. Constatarea inexistenţei
unei
fapte materiale exclude imputarea ei oricărui făptuitor. O asemenea
constatare
produce efecte şi asupra posibilităţii exercitării acţiunii civile, întrucît
este
evident că fapta care nu există, nu poate fi izvor de prejudiciere a cuiva.
Cînd
inculpatul a fost achitat pentru inexistenţa faptei instanţa trebuie să
respingă
şi cererea de despăgubiri civile .
Nelegal a procedat în practică instanţa care achitînd pe inculpat pe
temeiul inexistenţei faptei imputate, nu s-a mai pronunţat asupra cererii de
despăgubire - care trebuie respinsă - lăsînd astfel nesoluţionată acţiunea
civilă, măsură justificată numai în condiţiile limitativ indicate în art.
346 alin. ultim .
b) Fapta nu este prevăzută de legea penală. Art. 2 c.pen.
consacră
principiul legalităţii incriminării, prevăzînd că numai legea poate dispune
care
fapte constituie infracţiuni. Cînd o faptă nu este prevăzută de legea
penală, nu
este nici infracţiune, (nullum crimen sine lege). Fapta nefiind
infracţiune
lipseşte temeiul tragerii la răspundere penală şi acţiunea penală nu se
poate
exercita. De exemplu, nu se poate exercita acţiunea penală împotriva
cuiva,
care împrumutînd o sumă de bani, refuză să o restituie.
Dacă fapta constituie contravenţie, inculpatul va fi achitat pentru că
fapta nu este prevăzută de legea penală şi nu pentru inexistenţa faptei, aşa
cum greşit s-a procedat uneori .
în trecut cele mai numeroase situaţii în care instanţele judecătoreşti
au pronunţat achitarea pe temeiul acestui caz s-au referit în practica
judiciară la împrejurarea că fapta nu constituie infracţiune ci abatere
de competenţa comisiei de judecată .
57 Trib. Reg. Ploieşti, dec. pen. nr. 1080/1957, Leg. pop. nr. 1/1958, p. 67
58 Trib. Jud. Timiş, dec. pen. nr. 844/1973, R.R.D., nr. 1/1974, p. 159-160
59 Trib. Jud. Braşov, dec. pen. nr. 610/1972, R.R.D., nr. 5/1973, p. 145-146.
60 Menţionăm că Legea nr. 59/1968 privind Comisiile de judecată a fost abrogată expres
 b1) Fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Art. 181 c.pen. stabileşte că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de
lege penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile
apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit
de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Infracţiunea fiind singurul temei al răspunderii penale absenţa
acesteia lipseşte de temei şi acţiunea penală, neexistînd bază juridică a
unei trageri la răspundere. Corespunzător cu noua concepţie adoptată
de codul penal prin Legea nr. 6/1973, a fost necesar să se introducă un
text adecvat şi în codul de procedură penală, ceea ce s-a realizat prin
înscrierea în art. 10 a cazului de mai sus sub indicativul b , prin
modificarea adusă de către Legea nr. 7/1973.
în practică s-a hotărît că instanţa poate achita pe inculpat în baza
acestui caz, chiar dacă în sarcina aceluiaşi inculpat urmează a fi reţinute
şi alte fapte care constituie infracţiuni şi pentru care poate fi
condamnat .
c) Fapta nu a fost săvîrşită de învinuit sau inculpat. Răspunderea
penală
fiind personală, acţiunea penală nu se poate exercita decît împotriva
celui care
a săvîrşit infracţiunea. Această cauză împiedică exercitarea acţiunii
intuitu
personae, respectiv cu privire la persoana în legătură cu care s-a pus în
mişcare
238
Cauzele arătate mai sus sînt toate de aplicare generală fiind
reglementate prin normele corespunzătoare din codul penal. La acestea se
pot adăuga însă şi alte cauze de natură specială şi cu aplicare restrînsă
cantonate de regulă la o anumită infrac^une sau la o situaţie particulară cu
conţinut limitat şi prevăzută în mod obişnuit în partea specială a codului
penal sau în legile speciale. Astfel, se poate considera că este înlăturat
caracterul penal al faptei cînd a intervenit constrîngerea în cazul dării de mită
(art. 255 alin. 2 c.pen.) sau îndemnul ori încurajarea ceiuilalt soţ în cazul
adulterului (art. 304 alin. 6 c.pen.).
310. Cazurile în care acţiunea penală poate fi exercitată numai
în anumite condiţii sau este lipsită de obiect sînt următoarele:
f) Lipseşte plîngerea prealabilă a persoanei vătămte,
autorizarea sau sesizarea organului competent, ori altă condiţie
prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii
penale. Existenţa plîngerii prealabile a părţii vătămate constituie o
condiţie fără de care acţiunea penală nu se poate exercita, cînd legea
penală prevede .expres aceasta (infracţiunea de lovire sau de alte
violenţe, vătămarea corporală, ameninţarea, violarea de domiciliu etc).
Greşit s-a considerat în practica judiciară că lipseşte plîngerea
prealabilă dacă în cazul unei loviri săvîrşite de mai multe persoane s-a
omis pentru una din ele introducerea plîngerii .
Pentru pornirea acţiunii penale sînt necesare uneori autorizaţii sau
sesizări din partea unor organe.
Sînt de semnalat în acest sens anumite imunităţi constituţionale.
Astfel, potrivit art. 84 din Constituţie Preşedintele României se bucură
de imunitate. Camera Deputaţilor şi Senatul în şedinţă comună pot
hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui pentru înaltă trădare cu
acţiunea. Acţiunea stinsă pe acest motiv în raport cu un inculpat poate fi
exercitată sau poate continua împotriva altor persoane.
Epuizarea sau stingerea acţiunii penale pe acest considerent este de
natură să ducă la imposibilitatea exercitării acţiunii civile faţă de
presupusul învinuit sau inculpat. Pentru cazul judecăţii art. 346 alin. 3
c.pr.pen. prevede expres că instanţa în caz de achitare pe acest temei nu
va acorda nici despăgubiri civile.
d) Faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale
infracţiunii. Absenţa oricărui element al infracţiunii atrage împiedicarea
exercitării acţiunii penale. De exemplu, lipsa elementului intenţional în
cadrul laturii subiective a unui abuz de încredere. Astfel, refuzul
restituirii unui bun, determinat de faptul că între părţi sînt nerezolvate
unele neînţelegeri cu caracter civil, nu constituie infracţiunea de abuz
de încredere .
e) Există una din cauzele care înlătură caracterul penal al
faptei. Aceste cauze sînt prevăzute în art. 44-51 c.pen. şi sînt: legitima
apărare, starea de necesitate, constrîngerea morală, cazul fortuit,
iresponsabilitatea, beţia în condiţiile art. 49 c.pr.pen., minoritatea şi
eroarea de fapt. Aceste cauze sînt întemeiate pe lipsa trăsăturii esenţiale
a vinovăţiei, fără de care nu poate exista infracţiune , ceea ce împiedică
exercitarea acţiunii penale.
61 Trib. Mun. Buc. sect. II pen. dec. nr. 956/1976 R.R.D., nr. 7/1977, p. 71.
62 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 469/1979, CD., 1979, p. 424.
63 Noul cod de proc.pen. - prezentare comparativă p. 41.
239
votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Din
art. 69 al Constituţiei rezultă că membrii Corpurilor legiuitoare nu pot
fi acţionaţi pena! (şi nici măcar contravenţional) fără încuviinţarea
Camerei din care fac parte şi numai după ascultarea celui în cauză.
împotriva membrilor Guvernului, pentru faptele săvîrşite în
exerciţiul funcţiei lor, au dreptul să ceară urmărirea penală numai
camera Deputaţilor, Senarul şi Preşedintele României (art. 108
Constituţie).
Lipsa autorizaţiei procurorului general poate împiedica punerea în
mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunile prevăzute în art. 5 alin. 1
c.pen. în cazul unor infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile
ferate (art. 273 alin. 1,
64 Trib. Jud. Timiş, dec. pen. nr. 325/1981 R.R.D., nr. 9/1983, p. 52-53.
274 alin. 1 şi 275 alin. 1 şi 2 c.pen.) acţiunea se pune în mişcare la
sesizarea organelor competente ale căilor ferate. în cazul unor
infracţiuni săvîrşite de militari ca absenţa nejustificată, dezertarea,
călcarea de consemn etc. acţiunea se pune în mişcare numai la
sesizarea comandantului.
Sesizarea comandantului, în baza căreia procurorul pune în mişcare
acţiunea penală, constituie o condiţie specială pentru a se ajunge la
trimiterea în judecată a militarilor pentru săvîrşirea anumitor infracţiuni.
Ca natură juridică, sesizările speciale nu trebuie confundate cu plîngerea
prealabilă, pentru că spre deosebire de acestea sesizarea odată făcută este
irevocabilă. De pildă, comandantul militar nu este titular al acţiunii penale,
singur procurorul putînd exercita această acţiune pe baza sesizării arătate de
lege. Condiţia legală fiind îndeplinită şi pe această bază acţiunea penală pusă
în mişcare, comandantul nu mai poate retrage sesizarea şi împiedica
exercitarea în continuare a acţiunii .
Prin expresia „altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru
punerea în mişcare a acţiunii penale" trebuie înţelese toate situaţiile în
care o anumită împrejurare poate constitui un impediment în calea
exercitării acţiunii penale. Astfel, se poate considera că lipseşte condiţia
prevăzută de lege în vederea punerii în mişcare a acţiunii penale
împotriva unui cetăţean străin aflat în ţară decurgînd din săvîrşirea în
240
Actuala reglementare cuprinde dispoziţii distincte după cum
inculpatul cer sau nu continuarea procesului68.
Intervenţia amnistiei după executarea pedepsei nu produce
consecinţe judiciare constatarea ei nerevenind unei instanţe şi
neexistînd pentru aceasta o cale procesuală.
In mod obişnuit, în caz de respingere a cererii de rectificare a
datelor înscrise în cazierul judiciar contestaţia se introduce, pe cale
administrativă şi potrivit unei asemenea proceduri, la organul
competent să rezolve orice reclamaţie îndreptată împotriva organelor
care ţin evidenţele de cazier69.
In caz de amnistie, învinuitul sau inculpatul poatecere continuarea
procesului penal. Dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii se constată
unul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. a-e c.pr.pen. se dipune, după caz,
scoaterea de sub urmărirea penală sau achitarea, ti orice altă situaţie se dă
soluţia încetării urmăririi penale sau încetarea procesului penal (art. 13
c.pr.pen.). Dacă, în urma stăruinţei inculpatului, procesul penal continuă şi
se stabileşte vinovăţia inculpatului condamnarea acestuia nu va fi
posibilă. Partea vătămată nu poate cere continuarea procesului penal în
caz de amnistie invocînd dispoziţiile art. 13 c.pr.pen.70.
Prescripţia este o cauză de înlăturare a răspunderii penale (art. 121
c.pen.) care operează în privinţa tuturor infracţiunilor cu excepţia celor
contra păcii şi omenirii care sînt imprescriptibile.
Art. 10 lit.g c.pr.pen. nu precizează la care din cele două prescripţii
reglementate în codul penal, se referă. Este evident însă că textul nu are
în vedere prescripţia executării pedepsei (art. 125 c.pen.), întrucît
această prescripţie intervine numai după epuizarea acţiunii penale .
Codul penal anterior folosea o exprimare improprie, arătînd că ceea ce
se stingea prin prescripţie este inscriminarea. în realitate ceea ce se stinge
prin prescripţie este acţiunea penală, fapta continuînd a fi încriminată de legea
penală72.
străinătate a unei infracţiuni oarecare (alta decît cele indicate în art. 5
alin. 1 c.pen.), dacă nu este întrunită condiţia dublei încriminări (art. 6
c.pen.). Prin formularea generală cuprinsă în teza finală a art. 10 lit. f
c.pr.pen. legea a dorit să se refere la orice situaţie care duce la
netragerea la răspundere penală sau nepedepsirea făptuitorului în
anumite condiţii prevăzute în partea generală şi mai ales în partea
specială a codului penal sau în legile speciale .
g) A intervenit amnistia sau prescripţia ori decesul făptuitorului.
Amnistia este prevăzută în codul penal (art. 119) ca o cauză care
înlătură răspunderea penală. Dacă intervine după condamnare înlătură
şi executarea pedepsei pronunţate. Amnistia se acordă potrivit art 72
alin. 3 lit. g din Constituţie de către Parlament.
Amnistia nu produce efecte asupra acţiunii civile şi nu se întinde
asupra cheltuielilor de judecată făcute de partea civilă . Potrivit cu
vechiul cod, inculpaţii amnistiaţi nu puteau fi obligaţi ia plata
cheltuielilor de judecată.
65 DRAGOŞ COJOCARU, Probleme din practica judiciară a instanţelor militare,
R.R.D., nr. 7/1971, p. 101; în acelaşi sens Trib. Suprem compl. mii. dec. nr.
236/1971, R.R.D., nr. 6/1971, p. 156-157 şi Trib. Suprem, compl. mii. dec. nr.
38/1973, R.R.D., nr. 3/1974, p. 147, ele.
66 Vezi supra, pct. 308.
67 Trib. Reg. Oradea, dec. pen. nr. 1060/1955, Leg. Pop. nr. 1/1956, p. 52
241
Termenele de prescripţie sînt diferenţiate între 3 şi 15 ani în
funcţie de pedeapsă. La calcularea termenului de prescripţie trebuie să
se ţină seama de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
săvîrşită, iar nu de pedeapsa aplicată ca efect al existenţei unor cauze
de atenuare a răspunderii penale .
68 ŞTEFAN SICLODI, Despre cauzele care înlătură răspunderea penală, R.R.D.,
nr.
2/1970, p. 26.
69 Vezi în acelaşi sens, Trib. Jud. Ilfov dec. pen. nr. 12/1978, R.R.D., nr. 11,1978, p.
51.
70 Trib. Suprem secţ. pen. dec. nr. 316/1971, Repert pract. I, p. 37
71 Prescripţia acţiunii trebuie deosebită de prescripţia pedepsei (G. ŞTEFANI,
G. LEVASSEUR, op.cit, voi. II, p. 90)
72 Noul cod penal şi codul penal anterior - prezentare comparativă Ed. Politică,
Bucureşti, 1968, p. 82.
73 Trib. Suprem, în complet de 7 judecători, dec. nr. 18/1971, R.R.D., nr. 2/1972, p.
166.
 Potrivit art. 123 c.pen. cursul prescripţiei se poate întrerupe.
Situaţiile de întrerupere sînt mai restrînse în noul cod penal,
prevăzîndu-se că actele îndeplinite în cursul procesului penal, pentru a
întrerupe prescripţia, trebuie să fie din acelea care se comunică
învinuitului sau inculpatului.
în literatura de specialitate şi practica judiciară s-au dat explicaţii cu
privire la înţelesul expresiei din art. 123 c.pen. referitor la actele care,
potrivit legii, se comunică învinuitului sau inculpatului. S-au considerat
că satisfac cerinţa legală în acest sens şi actele procesuale efectuate faţă
de învinuit sau inculpat (de ex. ascultarea sau confruntarea lui) ca şi cele
desfăşurate în prezenţa sa (de ex. o percheziţie, o cercetare la faţa locului
etc.)
Pierderea dosarului nu constituie un caz de forţă majoră de natură a
întrerupe prescripţia, deoarece instanţa are posibilitatea să reconstituie
dosarul .
Cînd cu privire la unul din făptuitorii infracţiunii nu s-a desfăşurat nici
un act judiciar în tot timpul prescripţiei, el nu va beneficia de prescripţie,
dacă asupra infracţiunii respective s-au făcut cercetări cu privire la alţi
participanţi .
Potrivit art. 21 c.pen. termenul de prescripţie se reduce la jumătate
pentru cei care la data săvîrşirii infracţiunii erau minori.
Răspunderea pentru faptele prevăzute de legea penală ce nu prezintă
242
Decesul celorlalte părţi nu produce efecte asupra acţiunii penale, iar
în privinţa celei civile se poate avea în vedere introducerea în cauză a
succesorilor. Există o singură excepţie în care moartea altei persoane
decît infractorul produce efecte asupra acţiunii penale. Potrivit art. 304
alin. ultim c.pen. (adulter) urmărirea sau procesul penal încetează în caz
de moarte a soţului inocent.
h) A fost retrasă plîngerea prealabilă ori părţile s-au împăcat.
Retragerea plîngerii prealabile operează numai la infracţiunile pentru
care legea penală a prevăzut expres necesitatea plîngerii prealabile în
vederea punerii în mişcare a acţiunii penale. In partea specială a codului
penal nu se specifică în nici o situaţie că retragerea plîngerii prealabile
are drept efect înlăturarea răspunderii penale. Aceasta, întrucît potrivit
dispoziţiilor generale din art. 131 c.pen. retragerea plîngerii prealabile
este posibilă în toate cazurile în care s-a introdus o asemenea plîngere.
Plîngerea prealabilă produce efect in rem. Acţiunea penală introdusă
împotriva unui participant la infracţiune se extinde şi asupra celorlalţi. Pe
cale de consecinţă, retragerea plîngerii prealabile are acelaşi efect in rem
acţiunea penală stingîndu-se cu privire la toţi inculpaţii.
Retragerea plîngerii prealabile faţă de unul sau unii din participanţii
la infracţiune este lipsită de eficienţă în sensul că răspunderea nu se
înlătură nici pentru cei anume vizaţi şi nici pentru ceilalţi . Retragerea
plîngerii prealabile urmează a se face în raport de fapta penală săvîrşită în
aşa fel încît prin aceasta să se ajungă la stingerea acţiunii penale pentru
toţi participanţii.
Retragerea plîngerii prealabile trebuie să fie necondiţionată şi totală.
Din moment ce într-o cauză partea vătămată deşi şi-a retras plîngerea a
cerut totuşi soluţionarea acţiunii civile, înseamnă că această cerinţă nu
era satisfăcută, în consecinţă, instanţa nu trebuia să dispună încetarea
procesului penal şi respingerea ca inadmisibilă a cererii de obligare a
gradul de pericol social al unei infracţiunii se prescrie în acelaşi
termen ca şi răspunderea pentru fapta care are caracter infracţional. în
literatura de specialitate s-a ridicat în discuţie dacă în aceste situaţii nu
ar fi mai indicat să existe un termen unic de prescripţie şi care în
general să fie relativ scurt (de cel mult un an), formulîndu-se opinii atît
pro cît şi contra .
Moartea inculpatului constituie o cauză de împiedicare a executării
acţiunii penale întrucît răspunderea penală este strict personală. Dacă
subiectul infracţiunii dispare prin deces, nu mai poate fi tras la
răspundere penală altcineva pentru faptele sale.
Acest impediment este atît de puternic încît determină înlăturarea
oricărui alt caz cu care vine în concurenţă. Astfel, dacă inculpatul
decedează în cursul judecării cauzei, instanţa va dispune, pentru acest
motiv, încetarea procesului penal, chiar dacă anterior decesului fapta
imputată inculpatului a fost
78
amnistiată .
74 Trib. Suprem, dec. pen. nr. 880/1953, Justiţia nouă nr. 3/1954, p. 401.
75 Trib. Iaşi, sent. pen. nr.„1495/1949, Justiţia nouă nr. 10/1949, p. 1213
74 ŞTEFAN BOCANET, în legătură cu prescripţia răspunderii pentru faptele
prevăzute de legea penală care nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni, R.R.D., nr. 12/1979, p. 32-34.
76 V. PAPADOPOL, idem, p. 34-38.
77 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 3220/1974, R.R.D., nr. 6/1975, p. 69
243
80
inculpatului la despăgubiri civile .
Retragerea plîngerii prealabile este posibilă şi în cursul soluţionării
unui recurs extraordinar bazat pe indiferent ce motive, întrucât aceasta
implică reluarea acţiunii penale şi face să opereze cazul prevăzut în art.
10, lit. h cpr.pen. .
Nici o dispoziţie legală nu condiţionează valabilitatea retragerii
plîngerii prealabile de modul cum aceasta s-a întocmit sau ş-a realizat,
singura cerinţă fiind ca declaraţia să emane de la partea care are dreptul să
dispună asupra ei •
79 Trib. Suprem, secţ.. pen. dec. nr. 5516/1971, R.R.D., nr. 6/1972, p. 159-161.
80 Judec. Sighetu! Marmajiei sent pen. nr. 262/1974, R.R.D., nr. 5/1976, p. 60.
81 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 451/1976, Repert. pract. II, p. 357
244
 Instanţa nu poate lua act de declaraţia unei părţi că îşi retrage
plîngerea prealabilă într-un alt dosar decît cel supus judecăţii din moment
ce cauzele nu fuseseră conexate .
Dispoziţiile art. 13 cpr.pen., care permit inculpatului să ceară
continuarea procesului penal sînt valabile şi în cazul retragerii plîngerii
prealabile. Neres-pectînd aceste dispoziţii, greşit a procedat instanţa care
continuînd judecata ca urmare a cererii inculpatului survenită după
retragerea plîngerii prealabile, găsind vinovat pe inculpat 1-a condamnat
în loc să dispună încetarea procesului
în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de
exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrînsă, acţiunea penală se pune
în mişcare şi din oficiu (art. 132 alin. 1 c.pen.). De aceea, în asemenea
cazuri, dacă acţiunea a fost declanşată de procuror, lipsa plîngerii
prealabile nu poate constitui un impediment în calea exercitării acţiunii.
împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală în cazurile expres
prevăzute în legea penală şi numai cu privire la acel inculpat cu care
partea vătămată s-a împăcat. împăcarea părţilor produce efecte in
personem.
împăcarea părţilor are un caracter independent faţă de instituţia
introducerii, respectiv retragerii plîngerii prealabile. Deşi adesea cele
mijloace de valorificare avînd alt temei şi un alt obiect decît acţiunea
civilă din procesul penal încetat .
împăcarea trebuie să intervină înaintea rămînerii definitive a
hotărîrii împăcările ulterioare nu produc efecte penale. Declaraţia de
retragere a plîngerii prealabile sau de împăcare nu poate fi făcută decit de
cel în cauză sau altă persoană pe bază de mandat special . împăcarea
persoanelor lipsite de capacitate sau cu capacitate restrînsă survine fie
prin intermediul reprezentanţilor legali, fie cu încuviinţarea dată de
aceştia potrivit legii.
împăcarea părţilor trebuie să fie totală, necondiţionată şi definitivă.
Dacă a intervenit împăcarea, acţiunea penală urmează a înceta, chiar
dacă pentru plata despăgubirilor civile părţile au convenit asupra
acordării unui termen, această înţelegere reprezentînd tocmai un aspect
al împăcării totale, deoarece nu o supune unei condiţii şi nici nu
împiedică producerea consecinţelor .
Instanţa nu poate lua act de declaraţia unilaterală a victimei, că s-a
împăcat cu inculpatul, dacă aceasta nu este confirmată în faţa instanţei şi
realizată cu acordul ambelor părţi .
în legătură cu modul în care se poate exprima împăcarea, în
literatura de specialitate s-au manifestat două puncte de vedere. După o
opinie împăcarea poate fi numai explicită , în timp ce într-un alt punct
de vedere aceasta poate fi şi implicită, împrejurarea rezultînd din
diferite situaţii de fapt .
împăcarea nu are nimic comun cu tranzacţia reglementată din art.
1724 c.civ., aceasta constituind un contract prin care părţile termină un
proces început sau preîntîmpină un proces ce se poate naşte. Instituţiile
fiind diferite nu pot fi înlocuite una cu alta .
împăcarea trebuie să fie totală şi în sensul că trebuie să intervină în
toate cauzele în care sînt implicate părţile, indiferent în faţa căror organe
judiciare s-ar afla cauzele. O împăcare parţială numai în legătură cu
unele din cauzele pendinte, nu numai că nu ar fi reală, dar ar putea
constitui şi o sursă de şicane procedurale folosite de părţi în scop
două instituţii sînt alăturate, există cazuri cînd pornirea acţiunii se face
la plîngerea prealabilă, fără ca împăcarea părţilor să ducă la stingerea
acţiunii (ex. adulter, viol) şi invers cînd pornirea acţiunii se face din
oficiu, dar împăcarea părţilor constituie o cauză de împiedicare a
exercitării în continuare a acţiunii penale (ex. seducţiunea).
Art. 132 c.pen. a prevăzut că prin împăcarea părţilor se stinge şi
acţiunea civilă. Această dispoziţie se justifică prin aceea că acţiunea
civilă în procesul penal este un accesoriu al acţiunii penale şi deci din
moment ce părţile s-au împăcat, nu are rost să continue acţiunea civilă .
In practică, adeseori, împăcarea părţilor este condiţionată de realizarea
ulterioară a despăgubirilor pe care inculpatul înţelege să le suporte de
bunăvoie. în literatura de specialitate s-a arătat, că creditorul obligaţiei
civile luate de beneficiarul împăcării rămîne titularul unei creanţe
provenite din convenţie (ex contracţii) pentru valorificarea căreia, în
ipoteza că acesta nu s-ar executa voluntar, poate folosi
82 Trib. Jud. Braşov, dec. pen. nr. 1347/1972, R.R.D., nr. 8/1973, p. 172
83 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 1174/1982, R.R.D., nr.5/1983, p. 77
84 Trib. Suprem, seeţ. pen. dec. nr. 2810/1982, R.R.D., nr. 12/1983, p. 104
85 Vezi, V. DONGOROZ, S. KAHANE, IOANCEA, I. FODOR, N. ÎLIESCU, C.
BULA!, R. STANOIU, V. ROŞCA, Explicaţii teoretice ale codului penal român,
Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1970, voi. U, p. 395.
245
vexatoriu .
86 VLADIMIR DUMBRAVA, Valorificarea dreptului la despăgubiri în caz de
împăcare a părţilor în procesul penal, R.R.D., nr. 8/1971, p. 79
87 Pentru retragerea plîngerii prealabile nu este suficientă procura de reprezentare în
faţa instanţei (Trib. Suprem dec. pen. nr. 113/1967, R.R.D., nr. 9/1967, p. 174.
88 Trib. Jud. Neamţ, dec. pen. nr. 245/1982, R.R.D., nr. 1/1983, p. 71
89 Trib. Jud. Bacău, dec. pen. nr. 157/1979, R.R.D.,nr. 1/1980, p. 70
90 V. DONGOROZ, ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Ed.
Academiei R.S.R., Bucureşti, 1970, voi. II, p. 394.
91 TH. VASILIU, ş.a. Codul penal comentat ţi adnotat, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p.
394.
92 LADISLAU MARGOCSY, Condiţii de admisibilitate a împăcării şi
particularităţile acesteia asupra laturii civile a procesului penal în cazul unor
acţiuni penale în cart părţile apar în calităţi inverse, I, R.R.D., nr. 3/1984, p. 37-
41.
93 VASILE PATULEA, idem II, p. 41-46.
246
 i) S-a dispus înlocuirea răspunderii penale. Legislaţia penală şi
procesuală din trecut a dat o reglementare complexă instituţiei
„înlocuirii răspunderii penale" .
Potrivit actualei reglemetări răspunderea penală nu poate fi înlocuită
decît printr-o sancţiune cu caracter administrativ aplicată de instanţă (art.
90 c.pen.). prin Legea nr. 104/1992 au fost abrogate din Codul penal
toate formele de influenţare obştească prevăzute în art. 91 şi detailate de
art. 93-97. în prezent răspunderea penală nu poate fi înlocuită de
organele de influenţare obştească, întrucît aceasta nu mai funcţionează
în urma abrogării Legii nr. 59/1968 privind comisiile de judecată. Din
aceleaşi motive, instanţa de judecată nu mai poate trimite cauza unui
organ obştesc care să ia măsuri de influenţare, după cum nici
încredinţarea făptuitorului pe garanţie nu mai este posibilă.
Art. 92 c.pen. prevede că sancţiunile cu caracter administrativ pe
care le aplică instanţa în caz de înlocuire a răspunderii penale sînt:
mustrarea, mustrarea cu avertisment sau amenda de la 5000-25000 lei.
Dispoziţiile exprese ale Legii nr. 104/1992 prevăd că înlocuirea
răspunderii penale rămîne în caz de împiedicare a exercitării acţiunii
penale aplicabil exclusiv de instanţă.
O asemenea poziţie a legislaţiei ni se pare corectă pentru că
tragerea la răspundere penală sau înlocuirea acesteia cu o măsură
administrativă constituie un act de justiţie care trebuie să revină numai
instanţei nu şi procurorului. în consecinţă, urmează a se considera
persoane, de obiect şi de cauză. Elementele de identitate între cele două
hotărîri sînt difertenţjate nu numai ca număr dar şi în conţinutul lor.
In materie civilă, obiectul unei hotărîri judecătoreşti este pretenţia
formulată de reclamant în cerere (plata unei sume de bani, anularea
unui contract, predarea unui lucru etc). Dacă obiectul cererii în justiţie se
determină prin răspunsul la întrebarea: ce cere reclamantul (quid petitur),
determinarea cauzei îl constituie răspunsul la întrebarea pe ce îşi
întemeiază cererea. Dacă se reclamă un obiect pe baza unui contract de
împrumut, iar apoi invocîndu-se un contract de vînzare, nu există
identitate de cauză .
Aceste elemente nu pot fi transpuse ca atare în materie penală, pentru
că pusa problema în aceiaşi termeni, ar însemna ca obiectul hotărîrii
penale să fie aplicarea unei pedepse, iar cauza infracţiunea săvîrşită.
Aplicarea pedepselor nu este însă un element diferenţiat de Ia o hotărîre
la alta, pentru că în orice pricină se urmăreşte acelaşi lucru, tragerea la
răspundere penală a inculpatului şi pedepsirea acestuia. A pune o
asemenea condiţie, care constituie factor comun al tuturor hotărîrilor
penale, nu mai este necesar.
Nici în privinţa cauzei nu există asemănare cu materia dreptului
civil, pentru că în penal nu interesează cauza juridică, în sensul
calificării juridice date infracţiunii, ci cauza materială, respectiv faptele
materiale. De pildă, un inculpat condamnat odată pentru furt, nu poate
opune autoritatea de lucru judecat a primei hotărîri, dacă ar fi acţionat
pentru un alt furt, întrucît deşi există aceiaşi calificare a faptei nu există
identitate între faptele materiale pentru care se face tragerea la
răspundere penală. în schimb, dacă actele materiale sînt aceleaşi,
autoritatea de lucru judecat operează chiar dacă faptelor li se dă o
calificare diferită.
Există deosebiri şi cu privire la elementul referitor la persoane,
întrucît în materie civilă hotărîrile trebuie să aibă în vedere aceleaşi
abrogate implicit normele din Codul de procedură penală care permit
procurorului înlocuirea răspunderii penale şi dispunerea încetării
urmăririi penale.
j) Există autoritate de lucru judecat. în vederea asigurării
stabilităţii justiţiei, hotărîrile definitive capătă autoritate (putere) de lucru
judecat, nemai putînd fi atacate sau schimbate pe cale ordinară .
împotriva hotărîrilor care au obţinut o asemenea autoritate nu se pot
exercita decît căile de atac extraordinare. Autoritatea hotărîrilor definitive
se sprijină pe prezumţia că ele reflectă adevărul (res judicata pro veritate
habetur).
Acţiunile penale care au căpătat e rezolvare definitivă, nu se mai
pot exercita din nou (non bis in idem).
Pentru a opera autoritatea de lucru judecat în materie penală se cere o
dublă identitate între cele două cauze: identitate de persoane şi identitate
de obiect. Spre deosebire de aceasta, în civil identitatea trebuie să fie
întreită: de
94 Vezi, ST. DANES, înlocuirea răspunderii penale - instituţie nouă a codului
penal,
R.R.D.,nr. 11/1968, p. 3-14.
95 Puterea de lucru judecat este „pecetea justiţiei" pe o cauză terminată. (R.
GARRAUD,
op.cit, p. 461).
247
părţi (reclamant şi pîrît) în timp ce în penal este suficient să fie acelaşi
inculpat.
O hotărîre dată în temeiul unor norme legale prevăzute pentru
stabilirea şi sancţionarea de contravenţii nu poate constitui temei pentru
a se constata autoritatea de lucru judecat cu privire la o faptă ce
constituie obiectul unei cauze penale .
Nu există autoritate de lucru judecat în situaţia în care inculpatul,
după ce a fost condamnat definitiv pentru împiedicarea unei persoane
de a folosi o locuinţă deţinută în baza unei hotărîri judecătoreşti (art.
271 c.pen.) şi a executat pedeapsa, împiedică din nou aceeaşi persoană să
folosească locuinţa.
96 Idem, p. 286
97 Trib. Suprem, sect, pen. dec. nr. 1690/1977, R.R.D., nr. 2/1978, p. 55
Faptele comise ulterior constituie activităţi distincte în materialitatea lor
şi nu se mai poate vorbi de existenţa „aceleiaşi cauze", ca o condiţie a
autorităţii de lucru judecat .
în schimb, în cazul rejudecării unei cauze ca urmare a reunirii
pricinilor în temeiul art. 335 alin. 2 c.pr.pen. existenţa actelor materiale
ale infracţiunii, reţinute prin hotărîrea desfiinţată, a intrat în putere de
lucru judecat şi nu mai poate fi contestată .
Secţiunea III
ACŢIUNEA CIVILĂ
§ 1, Consideraţii preliminare
311. Multe din infracţiunile săvîrşite provoacă un prejudiciu care
face să
devină eficient principiul răspunderii civile izvorît din dispoziţiile art.
998
c.civ., potrivit căruia „orice faptă a omului, care cauzează altuia
prejudiciu,
obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-1 repara". Această
împrejurare constituie temeiul juridic care face, ca în cazul unei
infracţiuni
248
de conducere a unui autovehicul fără permisul corespunzător categoriei
respective nu generează prin obiectul ei daune materiale, constituirea de
parte civilă nu este posibilă, eventualele prejudicii putînd fi recuperate
de cel vătămat numai pe calea unei acţiuni în faţa instanţei civile
b) Intre infracţiunea săvîrşită şi paguba reclamată să existe un
raport de cauzalitate. Astfel, s-a stabilit că despăgubirile acordate în
urma unui accident de circulaţie nu pot cuprinde şi contravaloarea
pieselor autoturismului avariat, dispărute de la locul faptei . De
asemenea, cînd partea civilă a nesocotit repetat tratamentul şi
recomandările medicale, ceea ce a avut drept consecinţă producerea
unor complicaţii în starea sănătăţii sale, inculpatul nu poate fi obligat la
acoperirea prejudiciului creat . Aceeaşi idee stă şi la baza hotărîrii care
a statuat că inculpatul răspunde pentru beneficiul nerealizat în perioada
cînd un autovehicul accidentat s-a aflat în reparaţie, dar nu şi pentru
situaţia din speţă, cînd după reparaţie maşina nu a fost în circuitul
productiv din alte cauze şi din vina altor persoane
c) Prejudiciul trebuie să fie cert, ceea ce înseamnă că paguba
trebuie să fie sigură atît sub aspectul existenţei sale cît şi al
posibilităţilor de evaluare.
Sub primul aspect, în practica judiciară română din ultimele decenii
s-a statuat constant şi de multă vreme neadmiterea cererilor de
despăgubiri simbolice. Ca atare s-a decis că cererea părţii civile de a i
se acorda cu titlu de despăgubire suma de 1 leu are un asemenea caracter,
şi reprezentînd echivalentul real al pagubei trebuie respinsă
Prejudiciul poate fi actual sau viitor. Cel actual este cert totdeauna
întrucît s-a produs deja. Poate fi cert şi un prejudiciu viitor, dacă este
sigur şi suscceptibil de evaluare. Instanţa însă a refuzat obligarea
inculpatului la plata unei despăgubiri întemeiate pe un fapt viitor şi
nesigur; în speţă, se solicitau daune în favoarea victimei minore, legate
producătoare de prejudiciu, odată cu dreptul la acţiunea penală să se
nască şi
un drept la o acţiune civilă.
Dreptul celui vătămat prin infracţiune de a urmării tragerea la
răspundere civilă pe cale judiciară a făptuitorului se materializează pe
plan procesual în exerciţiu unei acţiuni civile.
312. Pentru exercitarea acţiunii civile în procesul penal sînt
necesare
următoarele condiţii:
a) Infracţiunea trebuie să producă o pagubă. De aceea săvîrşirea in-
fracţiunilor de pericol nu constituie prin ele însele un suport pentru o
constituire de parte civilă, oferind numai posibilitatea despăgubirii pe
cale civilă separată pentru celelalte eventuale fapte păgubitoare, fără
caracter penal, care au avut legătură cu infracţiunea de pericol. în acest
sens s-a decis de pildă că dacă inculpatul a fost judecat în procesul penal
pentru infracţiunea de fals intelectual (art. 289 c.pen.), obligarea acestuia
la despăgubiri nu este posibilă pentru că instanţa penală nu a fost
sesizată cu judecarea unei fapte penale producătoare de pagube
materiale1 . La fel, s-a hotărît că întrucît infracţiunea
98 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 893/1976, CD. 1976, p. 365
99 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 362/1981, R.R.D., nr. 12/1981, p. 107
100 Trib. Jud. Timiş, dec. pen. nr. 438/1975, R.R.D., nr. 1/1976, p. 50
249
de faptul că prin accidentarea acesteia i se prelungeşte ciclul total de
şcolarizare pînă la obţinerea unei calificări superioare şi deci o întîrziere
a dobîndirii unui cîştig decurgînd din încadrarea în muncă .
d) Prejudiciul să nu fi fost reparat. Există situaţii în care altcineva
decît
inculpatul poate plăti sau face alte prestaţii care să acopere în total sau în
parte
prejudiciul. Asemenea situaţii pot decurge din faptul că persoana
vătămată
primeşte:
101 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 1264/1983, CD., 1983, p. 260
102 Trib. Jud. Timiş, dec. pen. nr. 396/1978, nr. 17/1978, p. 63
103 Trib. Jud. Ilfov, dec. pen, nr. 648/1977, R.R.D., nr. 7/1978, p. 52
104 Trib. Suprem, seci- pen. dec. nr. 164/1981, R.R.D., nr. 8/1981, p. 63
105 Trib. Mun. Bucureşti, sect. II pen. dec. nr. 1096/1976, R.R.D., nr. 7/1977, p. 71.
106 Trib. Jud. Bihor, dec. pen. nr. 186/1980, R.R.D., nr. 1/1981, p. 68.
250
 - pensie din sistemul Asigurărilor Sociale;
- despăgubiri în baza unui contract de asigurare;
- despăgubiri de la o terţă persoană, care nu are obligaţia de a plăti
aceste
reparaţii.
Primele două aspecte sînt deosebit de complexe şi studiul lor se
face în cadrul altor ramuri de drept, cu abordarea corespunzătoare a
reglementărilor speciale incidente în materie.
Cît priveşte ultimul aspect, în practică s-a avut în vedere totdeauna
titlul cu care terţul a plătit o anumită sumă în locul inculpatului. De pildă,
dacă aceste plăţi au fost făcute de terţi ca o liberalitate la adresa
inculpatului sau ca o modalitate de a-i acorda acestuia un împrumut,
partea civilă nu mai poate urmări pe autorul prejudiciului decît
eventual pentru diferenţa de pagubă neacoperită. Dacă însă terţii au
înţeles prin actul lor să vină exclusiv în ajutorul victimei infracţiunii sau
în orice altă împrejurare în care plata nu a urmărit degrevarea
inculpatului, partea civilă, are dreptul să pretindă de la acesta repararea
întregului prejudiciu. Instanţa a respins cererea inculpatului de a i se
reduce cheltuielile de înmormîntare, la care a fost obligat în favoarea
părţii civile dintr-o cauză de omor, corespunzător cu sumele de bani pe
care acesta le-a primit de la colegii victimei cu titlu de ajutor . La fel,
fiind stabilit că paguba este consecinţa infracţiunii reţinute în sarcina
inculpatului, acesta trebuie să răspundă integral pentru paguba
o sancţiune autonomă - numai cu caracter reparator - ci corespundea
conţi-nutului unei pedepse. Este acea perioadă mai veche în care
delimitarea dintre răspunderea penală şi cea civilă nu era ferm
conturată putîndu-se găsj numeroase puncte de suprapunere şi chiar
contopire a anumitor instituţii.
în procedura judiciară veche, în care procesul penal şi civil nu erau
diferenţiate în sensul lor actual, acţiunea judiciară prezenta un caracter
complex însă unitar, aceeaşi acţiune în justiţie urmărind realizarea
tuturor drepturilor izvorîte din săvîrşirea infracţiunii. în perioada
compoziţiunii legale a existat sistemul confuziunii acţiunii civile şi
penale, prin aceeaşi acţiune fiind pedepsit atît vinovatul cît şi
despăgubită persoana vătămată
b) Dreptul modern a dus la diferenţierea completă a procesului penal
şi a despăgubire.
procesului civil, fiecare act de justiţie realizîndu- se pe baza acţiunii
judiciare
corespunzătoare cu totul distincte şi desfăşurate în faţa unor organe
diferite.
Opţiunile doctrinale sau legislative care tind să absolutizeze această
concepţie adoptă sistemul potrivit căruia acţiunea penală se va exercita
totdeauna separat de acţiunea civilă, reunirea celor două acţiuni cu
păstrarea caracterului lor autonom într-un singur cadru procesual fiind
considerată ca neavenită, chiar în condiţia în care una şi aceeaşi faptă
întruneşte concomitent atît trăsăturile unei infracţiuni cît şi pe cele ale
ilicitului civil cauzator de prejudicii.
Sistemul este mai puţin răspîndit în reglementarea modernă actuală
avînd un caracter conservator sau de parţială şi limitată aplicare, aşa cum s-
a manifestat aceasta şi în legislaţia română din trecut. Astfel, în codul
justiţiei militare existau dispoziţii legale care interziceau constituirea de
produsă, chiar dacă o parte din prejudiciu a fost recuperat prin imputarea
unor sume la persoane netrimise în
judecata penală
e) Să existe o manifestare de voinţă din partea celui vătămat în
legătură cu dezdăunarea sa. In procesul penal această condiţie se
realizează prin constituirea de parte civilă. îndeplinirea condiţiei nu este
necesară în cazurile cînd acţiunea penală se exercită din oficiu, întrucît
legea prevede că instanţa este obligată să se pronunţe asupra reparării
pagubei, chiar dacă nu s-a făcut constituire de parte civilă (art. 17 alin.
3 c.pr.pen.).
313. în concepţia juridică privitoare la posibilitatea exercitării
acţiunii civile decurgînd din săvîrşirea unei infracţiuni au existat şi chiar
în prezent se manifestă poziţii diferite, care deşi foarte nuanţate pot fi
concentrate în trei
mari sisteme.
a) în dreptul arhaic, urmărindu-se originile istorice ale naturii
juridice a răspunderii civile delictuale, se constată că aceasta iniţial nu
s-a constituit ca
107 Trib. Jud. Suceava, dec. pen. nr. 466/1980, R.R.D., nr. 5/1981, p. 67
108 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 784/1980, R.R.D., nr. 2/1981, p. 68
251
parte civilă în faţa instanţelor militare, prejudiciile provocate prin infracţiunile
de competenţa acestora urmînd să fie stabilite şi acoperite numai de instanţele
civile, instanţei militare revenindu-i totdeauna rezolvarea exclusivă a acţiunii
penale .
c) Cel mai răspîndit sistem este cel mixt în care subzistă amîndouă
posibilităţile, atît a exercitării acţiunii civile în faţa instanţei civile şi deci în
cadrul unui proces civil separat, cît şi alăturării acestei acţiuni celei penale
şi
rezolvării lor concomitent de către instanţa penală în cadrul unei proceduri
judiciare unice materializate într-un proces penal.
Dreptul de decizie în alegerea uneia dintre aceste posibilităţi revine per-
soanei vătămate prin infracţiune, care are un drept de opţiune în
desemnarea căii prin intermediul căreia înţelege să valorifice dreptul său la
109 GR.THEODORU,op.cit,vol.I,p.244
110 Restricţia din fostul art 100 Codul Justiţiei Militare a fost atenuată prin Dec. nr.
50671953 în sensul admiterii acelor acţiuni civile prin care se urmărea repararea
pagubelor pricinuite bunurilor aflate în folosinţa Forţelor Armate. Dispoziţiile restrictive
din C.J.M. au fost abrogate prin Dec. nr. 216/1960, care a înlăturat în total legislaţia
specială militară, ulterior acestui decret exercitarea acţiunii civile în faţa instanţelor
militare neavînd nici o îngrădire.
252
 Dreptul românesc modern a adoptat de la început această
concepţie care este elastică şi asigură mai bine interesele ocrotite de
lege ale persoanei vătămate prin infracţiune. Astfel, urmînd linia
codului din 1864 în art. 6 c.pr.pen. din 1936 se prevedea că „acţiunea
civilă se poate exercita deodată cu cea penală, înaintea aceleiaşi
instanţe, afară de cazurile cînd legea dispune altfel". Renunţînd la
orice rezerve reglementarea actuală arată că acţiunea civilă poate fi
alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea
de parte civilă (art. 14 alin. 2 c.pr.pen.).
314. împotriva acceptării reunirii celor două acţiuni (penală şi
civilă) într-un singur cadru (procesul penal) s-au ridicat atît doctrinal
cît şi organizatoric legislativ anumite obiecţii care au făcut ca în unele
reglementări să se menţină despărţirea totală sau în parte a celor două
laturi ale litigiului.
Inconvenientele prezenţei părţii civile în procesul penal şi
alăturarea acţiunii de dezdăunare a acesteia activităţii de tragere la
răspundere penală au fost evidenţiate în numeroase opinii din
doctrină
Criticile formulate pot fi concentrate în următoarele idei mari:
a) prin ridicarea la acelaşi nivel a rezolvării aspectului de interes
individual
al dezdăunării persoanei vătămate cu interesul general al societăţii de
a trage
la răspundere penală pe infractor misiunea specifică a justiţiei
fi audiată ca martor în cauză, deşi ea are în anumite cazuri un interes
major în acest sens; în caz de achitare sau încetare a procesului penal
partea se expune în multe legislaţii la obligaţia de a plăti inculpatului
daune - interese destul de substanţiale etc.
315. Sistemul separării complete a celor două acţiuni şi interdicţia
fermă
a constituirii de parte civilă în procesul penal sînt tipice şi se regăsesc
actualmente îndeosebi în legislaţiile anglo-saxone.
Această reglementare ţine de puternicile rezonanţe tradiţionale ale
concepţiilor acuzatoriale manifestate în sistemele judiciare din ţările
respective. Din moment ce în unele colectivităţi acţiunea penală poate fi
susţinută, în anumite cazuri de orice persoană, este greu de admis ca pe
acest fundal să se adauge o altă implicaţie de natură să rezolve conflictul
civil avînd drept scop dezdăunarea victimei.
Mai frecvent apar însă în legislaţia unor state variantele care
limitează numai în oarecare măsură exerciţiul acţiunii civile în procesul
penal.
Astfel, în Italia, Elveţia şi Olanda persoana vătămată nu se poate
constitui parte civilă în procesul penal dar poate apare ca intervenient în
judecarea unor cauze. în Olanda formularea în procesul penal a unor
pretenţii de despăgubire care depăşesc o anumită sumă nu este permisă
în codurile din numeroase cantoane elveţiene, judecătorul din
procesul penal poate refuza sesizarea cu acţiunea civilă, dacă rezolvarea
acesteia este prea complicată, prelungeşte soluţionarea litigiului, ori
introduce în cauză elemente prea îndepărtate de acţiunea civilă
De asemenea, în Germania constituirea de parte civilă este limitată
la anumite situaţii fiind interzisă în cursul procedurii de instrucţie
represive se
diluează şi nu apare cu destulă claritate.
b) Aspectele civile ale cauzei sînt de regulă foarte complexe,
rezolvarea lor îngreunînd şi încetinind soluţionarea cauzei penale, ceea ce
îngrădeşte mult operativitatea care trebuie să fie caracteristica procesului
penal.
c) Prezenţa persoanei vătămate în proces avînd calitatea de parte
interesată modifică întreg climatul procedurii judiciare care pierde
seninătatea şi neimplicarea în conflictul dintre răufăcător şi societate a
unor interese individuale restrînse. Victima are tendinţa naturală de a
promova interesele sale şi prin aceasta să devină un acuzator virulent. în
felul acesta se agravează poziţia inculpatului care urmează a se
confrunta cu doi adversari.
d) Alăturarea acţiunii civile procesului penal poate atrage unele
incon
veniente procedurale pentru cel vătămat. De exemplu, partea civilă nu
poate
111 Vezi, J. PRADEL, Procedure penale, Ed. Cujas, 1976, nr. 334-341; M.
ANCEL Le probleme de la victime dans le droit penal positif et la politique
criminelle moderne, Rev. intern, crim. pol. tech. 1980, p. 133-147; B. CORBOZ,
La pârtie civile, Rev. intem. crim. pol. tech., 1980, p. 115-118.
112 Vezi, J. du JARD1N, La personne lesee dans factura penale, R.D.P., 1969, p.
673; J. GARNIER, La pârtie civil au proces penal, R.S.C., 1958, p. 1; R.
MERLE, A. VITU, op.cit, voi. II, p. 301; A. BRAAS, op-cit, nr. 189, G. ŞTEFANI,
G. LEVASSEUER, op.cit, p. 176 etc.
253
penală.
Totuşi, majoritatea reglementărilor din lume admit alăturarea
acţiunii civile celei penale. Constituirea de parte civilă în procesul penal,
cu anumite limitări sau în mqd neîngrădit, constituie în reglementarea
română modernă, o tradiţie juridică, ce s-a verificat în mod
corespunzător şi într-o practică judiciară ce depăşeşte cu mult un secol.
316. în ţara noastră, dacă persoana vătămată a optat pentru calea
acţiunilor
separate repararea prejudiciului se va face potrivit normelor care
reglementează procesul civil fiind aplicabile toate regulile care
disciplinează
113 De exemplu, potrivit art. 56 din Legea de organizare judiciară modificată în
anul 1976, pretenţiile civile solicitate în faţa tribunalului de arondisment nu pot
depăşi 200 florini (guldeni).
113 vezi, F. CLERC, Le proces penal en Suisse, Paris, 1955, p. 78
o acţiune civilă. în asemenea situaţii trebuie să se aibă în vedere că în
privinţa aceleiaşi fapte materiale există două litigii de drept distincte, a
căror soluţionare are loc în faţa unor organe diferite şi prin procese
judiciare deosebite. Aceasta impune reglementarea corespunzătoare a
raportului dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă, ţinînd seama de faptul
că cele două acţiuni se exercită separat. Dispoziţiile necesare sînt înscrise
în codul de procedură penală şi vor fi examinate mai tîrziu
Constituirea de parte civilă reprezintă opţiunea cea mai frecventă a
persoanei vătămate care alătură acţiunii penale şi acţiunea sa civilă. în
felul acesta, acţiunea civilă devine o importantă instituţie a dreptului
procesual penal.
§ 2. Caracterizarea acţiunii civile ca instituţie
317. Acţiunea civilă în procesul penal trebuie să aibă izvorul în acelaşi
fapt material ca şi acţiunea penală şi acest fapt trebuie să constituie o-
infracţiune în faţa instanţei penale nu pot fi deduse pe calea acţiunii
civile alte raporturi juridice decît cele izvorîte din paguba pricinuită
prin infracţiune. Astfel, într-un proces penal de viol acţiunea civilă nu
poate avea ca obiect constatarea că inculpatul este tatăl copilului născut
de pe urma faptei .
254
318. Obiectul acţiunii civile. Potrivit art. 14 alin. 1 c.pr.pen.,
acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a
inculpatului, precum şi a părţii civilmente responsabilă.
Prin acţiunea civilă din cadrul procesului penal inculpatul sau partea
civilmente responsabilă pot fi acţionaţi numai în raport de nerespectarea
obligaţiilor civile care decurg din repararea prejudiciului cauzat prin
infracţiune - aşa-numitul delict civil. De aceea, obiectul acţiunii civile
(deşi art. 14 c.pr.pen. nu o exprimă expres) este tragerea la răspundere
civilă delictuală . Răspunderea civilă delictuală are o funcţie reparatorie
relativă, deoarece ea se realizează numai în raporturile dintre subiecţii activi
şi pasivi ai acţiunii şi chiar în aceste raporturi, oricît de întinsă ar fi
răspunderea, valorile deteriorate sau distruse, nu pot fi, întotdeauna,
recuperate pe deplin, în materialitatea lor .
319. Caracterul reparator al acţiunii civile în procesul penal a
ridicat o . seamă.de probleme de ordin teoretic şi practic, unele de o
deosebită importanţă. 256
Ţinînd seama de împrejurarea că prejudiciul este determinat de
o infracţiune, în procesul penal s-a pus cu şi mai multă acuitate problema
de a şti dacă se pot acorda despăgubiri patrimoniale pentru repararea unui
prejudiciu moral.
în concepţia juridică est-europeană răspunsul era în general negativ.
în practica judiciară română, în lipsa unui text expres de lege, s-a statuat
încă cu decenii în urmă că nu se pot acorda despăgubiri pentru
prejudicii morale. Motivaţia de ansamblu care s-a dat a fost, că întrucît
potrivit principiilor constituţionale ale vremii izvorul principal de venit
era munca, nu se poate concepe plata unei sume de bani ca echivalent
al unei prejudicieri morale
provocate cuiva.
întrucît acţiunea civilă se alătură celei penale ea are un caracter
accesoriu. în consecinţă, în măsura în care nu există acţiune penală
declanşată sau se constată ulterior că acţiunea penală nu se putea pune în
mişcare datorită unui impediment iniţial, acţiunea civilă rămîne fără
suportul necesar care să fi permis persoanei vătămate opţiunea iniţială şi
constituirea de parte civilă. în asemenea cazuri, chiar dacă este sesizată
cu o acţiune civilă, instanţa nu are dreptul să o soluţioneze. Aşa
procedează instanţa de pildă, cînd pronunţă achitarea pentru că fapta
dedusă judecăţii nu este prevăzută de legea penală sau cînd pronunţă
încetarea procesului penal pentru lipsa plîngerii prealabile (art. 346 alin.
4 c.pr.pen.).
Tot pentru motivul că acţiunea civilă este un accesoriu al acţiunii
penale, ea nu poate fi exercitată decît faţă de persoanele care au calitatea
de inculpat sau parte civilmente responsabilă în cauză, eventual faţă de
moştenitorii acestora. Ca urmare un complice care prin fapta sa a adus
un prejudiciu, nu poate fi obligat la despăgubiri dacă, datorită aplicării
amnistiei în cursul urmăririi penale, nu a fost trimis în judecată
115 Vezi, Secţiunea IV din acest capitol, intitulată „Raportul dintre acţiunea penală
şi acţiunea civilă".
116 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 2914/1969, R.R.D., nr. 11/1969, p. 155-157
117 Trib. Reg. Suceava, dec. pen. nr. 169/1967, R.R.D., nr. 12/1967, p. 153
255
Deşi teza de principiu a avut un caracter de permanenţă, în
doctrină şi în practică s-au manifestat şi opinii care pentru anumite
situaţii au ameliorat concepţia şi au apropiat-o de interesele
membrilor societăţii pentru opţiuni sporite în domeniul cultural,
artistic şi chiar de divertisment.
între prejudiciul patrimonial şi cel moral, s-au introdus categorii
intermediare, cum ar fi de pildă prejudiciul de agrement constînd în
pierderea posibilităţii de îmbogăţire spirituală, divertisment şi destindere
care ar decurge de exemplu din provocarea unor vătămări corporale
ireversibile, sluţiri, desfigurări, paralizii, infirmităţi care ar împiedica
victima de a participa direct
118 Trib. Suprem, secţ. peri. dec. nr. 3784/1972, R.R.D.,, nr. 5/1973, p. 127-129.
119 A se vedea explicaţiile şi rezervele formulate mai jos în legătură cu exercitarea, în
anumite condiţii, a acţiunii civile din oficiu (infra pct. 329).
120 C. STATESCU, C. BÎRSAN, op.cit, p. 138.
121 Decizia de îndrumare a Plenului Trib. Suprem nr. VII/1952, CD, 1952-1954, p.
25-26.
 199
la viaţa socială şi beneficiile acesteia . Despăgubirea acordată în
asemenea situaţii nu constituie un praetium doloris ci o modalitate de a
face mai acceptabile condiţiile de viaţă alterate ale victimei.
în alte cazuri, s-a apreciat că deşi nu există posibilitatea unei evaluări
băneşti a prejudiciului subzistă nevoia acordării unor despăgubiri. în acest
sens s-a hotărît, ca persoana vătămată în integritatea sa corporală şi
sănătate, care realizează aceleaşi venituri prin muncă depunînd un efort
suplimentar de natură să grăbească procesul de oboseală şi epuizare
fizică, are dreptul la o despăgubire corespunzătoare . în mod similar, în
cazul provocării unei infirmităţi permanente a unui minor neîncadrat în
muncă, instanţa trebuie să stabilească echivalentul bănesc al efortului
suplimentar viitor de compensare a infirmităţii, care se va manifesta mai
tîrziu, cînd persoana va munci şi să oblige pe inculpat la dezdăunări
corespunzătoare
în aceeaşi ordine de idei s-a dispus că refacerea danturii părţii civile prin
confecţionarea unei proteze mai scumpe în vederea redobîndirii unei
funcţionalităţi cît mai apropiate de cea avută anterior săvîrşirii infracţiunii nu
constituie o cheltuială voluptorie, aşa cum pretinde inculpatul, care solicită
să fie obligat numai la plata contravalorii unei proteze cu parametrii
funcţionali reduşi .
320. Caracterul reparator al acţiunii civile urmează a fi avut în
vedere, ţinînd cont că aceasta poate fi confundată în procesul penal cu
decis că obiectele în cauză urmează a fi supuse confiscării speciale în baza
art 118 lit. d c.pen. . Dimpotrivă, în teorie s-a susţinut că obiectele
aflate pe cadavru sau în sicriu au destinaţia de a exprima atitudinea sau
sentimentul fată
128
de cel decedat şi deci ele aparţin moştenitorilor .
321. Subiectul acţiunii civile. Subiectul activ al acţiunii civile în
procesul
penal este parte în cauză. Potrivit art. 24 c.pr.pen. persoana Vătămată
care
exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal se numeşte parte
civilă.
Spre deosebire de acţiunea penală care aparţine statului, titular al
acţiunii civile poate fi orice persoană fizică sau juridică, inclusiv statul,
în măsura în care a apărut ca subiect pasiv al litigiului de drept civil
decurgînd din suportarea prejudiciului determinat prin săvîrşirea
infracţiunii.
Subiecţii pasivi ai acţiunii civile sînt cei care răspund din punct de
vedere civil pentru prejudiciu şi împotriva cărora acţiunea se exercită. Art.
14 alin. 1 c.pr.pen. precizează că aceste persoane sînt inculpatul şi partea
civilmente responsabilă, întrucît ei sînt subiecţii care pot fi traşi la
răspundere civilă.
Răspunderea civilă a subiecţilor pasivi împotriva cărora se exercită
acţiunea civilă poate decurge numai din paguba pricinuită prin fapta
infracţională .
în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrînsă deşi reprezentanţii legali exercită acţiunea
civilă în interesul persoanelor reprezentate, aceasta nu le conferă nici
alte instituţii apropiate în consecinţe dar avînd naturi juridice deosebite.
De pildă, asemenea confuzii se pot crea în legătură cu confiscarea specială
ca măsură de siguranţă, confiscarea averii ca pedeapsă complimentară
sau cu alte instituţii.
De exemplu, greşit a considerat o instanţă obligarea la plata
echivalentului valorilor negăsite într-o cauză de deţinere nelegală de
metale preţioase ca făcînd obiectul laturii civile a procesului şi operarea
corespunzătoare a dispoziţiilor din codul civil, din moment ce obligaţia
funcţionează ca măsură de siguranţă atît în cazul găsirii obiectelor
supuse confiscării speciale, cît şi în cazul obligării inculpatului la
echivalentul valorilor negăsite
Aceeaşi arie problematică a determinat controversa dacă
moştenitorii persoanei decedate pot sau nu formula pretenţii de
despăgubire pentru bunurile însuşite de inculpat cu ocazia infracţiunii de
profanare de cadrave. Instanţa a
122 Vezi, A. PATULEA, Contribuţii la studiul răspunderii civile delictuale în cazul
prejudiciilor rezultate din vătămarea integrităţii corporale, R.R.D., nr. 11/1970,
p. 55
şi urm.
123 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 2345/1974, CD, 1974, p. 478
124 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 2726/1983, CD, 1983, p. 272-273
125 Trib. Jud. Bihor, dec. nr. 270/1980, R.R.D., nr. 3/1981, p. 62-63
126 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 1301/1977, R.R.D., nr. 12/1977, p. 50
257
calitatea de subiecţi activi ai acţiunii şi nici poziţia procesuală de parte
civilă.
322. Moartea părţilor, în general, nu produce efecte asupra acţiunii
civile.
Acţiunea civilă rămîne în competenţa instanţei penale în caz de deces al
oricărei părţi, introducîndu-se în cauză moştenitorii defunctului (art. 21
alin.
1 c.pr.pen.). Pentru ca moştenitorii să poată fi introduşi în cauză este
nevoie
ca aceştia să fi acceptat moştenirea. Moştenitorii părţii civile exercită în
acest
caz acţiunea civilă jure hereditatis. Cînd moartea victimei s-a datorat
in
fracţiunii, moştenitorii exercită acţiunea civilă nomine et jure proprio.
într-o
asemenea situaţie acţiunea se poate exercita de orice persoană vătămată,
13
0 indiferent dacă este sau nu moştenitor
.
127 Trib. Jud. Timiş, dec. pen. nr. 356/1981, R.R.D., nr. 2/1982, p. 56
128 MARIN SÎRBU, ION DINCĂ, Notă critică la speţa de mai sus.
129 Acţiunea penală are ca origine directă infracţiunea, în timp ce acţiunea civilă are
ca origine infracţiunea numai prin intermediul pagubei produse (G. ŞTEFANI, G.
LEVASSEUR, op.cit, voi. II, p. 72).
130 V.DONGOROZ,op.citp. 67-68
 Dacă una din părţi este o persoană juridică, în caz de reorganizare a
acesteia, se introduce în cauză organizaţia succesoare în drepturi, iar în
caz de desfiinţare sau de dizolvare se introduc în cauză lichidatorii (art.
21 alin. 2).
Dacă făptuitorul a decedat înainte de începerea urmăririi penale
constituirea de parte civilă nu mai este posibilă 1 \ iar cînd inculpatul a
decedat înainte de sesizarea instanţei, aceasta nefiind investită cu
judecarea faptelor săvîrşite de participantul respectiv, nu are dreptul să se
pronunţe nici cu privire la cererea de despăgubiri formulată de partea civilă
împotriva moştenitorilor . Decesul inculpatului intervenind în cursul
judecăţii şi existînd o constituire de parte civilă, instanţa este obligată să
introducă în cauză pe moştenitorii inculpatului şi să nu rezerve părţii civile
calea unei acţiuni separate în faţa instanţei civile . Instanţa nu va putea
proceda astfel nici pe considerentul că moştenitorii erau încă în termenul
de acceptare a moştenirii .
323. Caracterul disponibil al acţiunii civile. Potrivit normelor
procesuale şi substanţiale de drept civil acţiunea civilă are caracter
disponibil, acesta fiind în concondanţă cu principiul disponibilităţii
procesului civil.
Disponibilitatea acţiunii civile se menţine ca regulă şi în cadrul
procesului penal, dar principiul oficialităţii procesului penal îşi pune
258
amprenta pe modul particular în care această acţiune se realizează. Astfel,
deşi acţiunea civilă este în mîna titularului, organele judiciare pot lua din
oficiu măsuri care să realizeze mai eficient drepturile părţii civile.
Amintim în acest sens obligaţia instanţei, chiar dacă nu există
constituirea de parte civilă, de a se pronunţa cu privire la restituirea
lucrului, desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris şi restabilirea
situaţiei anterioare săvîrşirii infracţiunii (art. 348 c.pr.pen.) ; la fel,
organul judiciar are obligaţia, în anumite cazuri să dispună din oficiu (în
vederea apărării intereselor părţii civile) aplicarea măsurilor de
asigurare, chiar dacă partea nu a cerut aceasta sau nu a manifestat nici o
iniţiativă (art. 163 alin. 6 c.pr.pen.). în procesul penal există şi situaţii cînd
disponibilitatea acţiunii civile este înlocuită cu exercitarea din oficiu a
acesteia
131 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 5300/1971, R.R.D., nr. 7/1972, p. 156.
132 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 3059/1974, R.R.D., nr. 11/1975, p. 72.
133 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 2359/1983, R.R.D., nr. 11/1984, p. 71
134 Trib. Suprem, sect. pen. dec. nr. 4151/1973, R.R.D.,nr. 6/1974, p. 75
131 în
practică s-a hotărît că instanţa este obligată să restabilească situaţia anterioară din
oficiu, chiar în lipsa cererii exprese a părţii civile, în scopul de a nu lăsa pe inculpat să
tragă foloase în continuare, de pe urma săvîrşirii infracţiunii (vezi, Trib. Suprem,
secţ. pen. dec. nr. 1193/1982. CD. 1982, p. 304-305). .
.
135 Ase vedea mai pe larg în cadrul acestei Secţiuni § 3. Exercitarea din oficiu a
acţiunii civile.
259
 324. Disponbilitatea acţiunii civile se manifestă în felurite modalită£ dintre
care cele mai importante se referă la: dreptul părţii interesate de a introduce sau
ir Disponibilitatea acţiunii civile permite stingerea litigiului şi prin tran^-
zacţie. In urma coliziunii a două autovehicule, despăgubirile s-au stabilit
nu acţiunea civilă, dreptul de a determina limitele acţiunii sau ale apărării şi dreptul conform prevederilor Decretului nr. 471/1971, pe baza înţelegerii dintre părţi,
de a renunţa la acţiune, precum şi de a stinge litigiul printr-o tranzacţie . cu acordul asigurătorului. în procesul penal intentat ulterior şoferului vinovat
a) Subiectul activ al acţiunii penale are în principiu libertatea de a se adresa de accident a fost greşit obligat inculpatul la plata despăgubirilor civile.
sau nu justiţiei pentru acoperirea prejudiciului suferit (nemo invitus agere Tribunalul Suprem a statuat că în momentul sesizării instanţei penale litigiul .
cogitur). Acţiunea civilă se va realiza indiferent de voinţa celui interesat cînd, civil era deja soluţionat pe calea legală prevăzută şi ca atare nu se mai putea
pe cale de excepţie, această acţiune se exercită din oficiu (art. 17 c.pen.) 8. reţine existenţa unei laturi civile în cauză
îmbinarea celor două regimuri juridice diferite trebuie urmărită corect
pentru a nu crea confuzii în aplicarea lor. Astfel, s-a stabilit că ar fi greşit ca I § 3. Exercitarea din oficiu a acţiunii civile
instanţa să acorde despăgubiri civile într-o cauză de omor soţiei victimei,
majoră, care nu s-a constituit în cauză parte civilă în nume propriu, ci numai
325. Pentru apărarea intereselor societăţii şi în special a avutului public
în calitate de reprezentantă legală, în numele copiilor ei minori
acţiunea civilă se exercită din oficiu (art. 17 alin. 1 c.pr.pen.)
b) Instanţa nu poate depăşi limitele acţiunii fixate de partea civilă prin
în vederea exercitării din oficiu a acţiunii civile organul de urmărire penală
acordarea unei despăgubiri mai mari decît cea solicitată. O asemenea
sau instanţa de judecată vor cere unităţii păgubite să prezinte situaţii cu privire
posibilitate subzistă numai cînd acţiunea civilă se exercită din oficiu şi cînd
la faptele prin care paguba a fost pricinuită. Cel păgubit este obligat să prezinte
despăgubirea trebuie să fie corespunzătoare pagubei pricinuite, indiferent de
situaţia şi datele cerute (art. 17 alin. 2 c.pr.pen.).
ceea ce partea cere.
Exercitarea din oficiu a acţiunii civile are ca scop, independent de
Astfel, greşit s-a decis că întrucît unitatea economică a renunţat la anumite
atitudinea organizaţiei constituite parte civilă, repararea deplină a pagubei şi
despăgubiri cuvenite avutului public inculpatul nu mai trebuie obligat la
asigurarea integrităţii avutului public. Cînd inculpatul a acoperit numai parţial
suportarea acestora, fără să se ţină seama că în acest caz renunţarea nu înlătură
paguba, iar unitatea păgubită nu s-a constituit parte civilă şi pentru restul
obligaţia reparării integrale a pagubei .
prejudiciului instanţa obligă din oficiu la plata acesteia .
c) Disponibilitatea acţiunii civile atrage dreptul subiectului pasiv de a
în cazul exercitării din oficiu a acţiunii civile, instanţa este obligată să se
recunoaşte pretenţiile formulate prin acţiune. în practică s-a stabilit, că litigiul
proonunţe din oficiu asupra reparării pagubei, chiar dacă organizaţia păgubită
nu mai poate forma obiectul judecăţii în căile ordinare sau extraordinare de
nu este constituită parte civilă (art. 17 alin. 3 c.pr.pen.). Ignorarea dispoziţiei
atac, cînd inculpatul a achiesat la obligaţia de dezdăunare stabilită de prima
duce la casarea hotărîrii
instanţă141. (Achiesarea a rezultat din retragerea de către inculpat a recursului
pe care 1-a introdus împotriva hotărîrii primei instanţe şi care cu privire la latura
326. Dispoziţii asemănătoare au existat şi anterior codului actual, fiind
civilă este irevocabilă). La fel, achiesarea inculpatului la pretenţiile părţii civile
explicabilă preocuparea legii faţă de protejarea prin mijloace procesual penale
înlătură consecinţele culpei comune din provocare în ceea ce priveşte
a tuturor formelor de proprietate colectivă proprii rînduielilor social-
despăgubirile şi permite obligarea inculpatului la suportarea integrală a
economice ale timpului. De asemenea, practica judiciară a aplicat larg acţiunii
pagubei
civile caracterul oficialităţii statuînd că instanţa este în drept să acorde des
137 Vezi, I.STOENESCU,S.ZILBERSTEIN,op.cit,p. 126-129. păgubiri civile, chiar dacă unitatea obştească dăunată şi-a retras cererea
138 Este de semnalat că, în procesul civil uneori caracterul disponibil al acţiunii civile
este înlocuit cu cel de oficialitate. De exemplu, potrivit art. 45 c.pr.civ., procurorul poate dacă
porni un proces civil în locul titularului cînd socoteşte că este necesar pentru a apăra I din probe rezultă existenţa unei pagube .
interesele statului, ale organizaţiilor obşteşti, sau ale cetăţenilor.
139 Trib. Suprem, secţ. militară, dec. nr. 31/1980, CD., 1980, p. 334-335. I 143 Trib. Suprem, secţ. militară dec. nr. 59/1980, CD., 1980, p. 324-326.
140 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 64/1981, CD., 1981, p. 320. 144 Este vorba despre organizaţiile de stat, organizaţiile obşteşti sau orice organizaţii
141 Trib. Suprem, Completul de 7 judecători, dec. nr. 21/1980, CD., 1980, p. 316-318. care . desfăşoară o activitate utilă din punct de vedere social şi care funcţionează potrivit
142 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 84/1981, CD., 1981, p. 328. legii.
144 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 3406/1972, R.R.D., nr. 4/1973, p. 177.
145 Trib. Suprem, secţ. militară dec. nr. 94/1977, R.R.D., nr. 9/1978, p. 63.
260
261
 Dacă cuantumul despăgubirilor formulate de reprezentantul unităţii
obşteşti este sub valoarea prejudiciului său sau dacă prin reducerea cererii
iniţiale despăgubirile sînt inferioare acesteia, instanţa este obligată să fixeze
despăgubirile la nivelul real al pagubei .
327. Acţiunea civilă se exercită din oficiu şi în cazul cînd cel vătămat este
o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrînsă (art. 17 alin. 4 c.pr.pen.). Aceasta reprezintă o manifestare elocventă
a umanismului legislaţiei noastre. Dacă nu există constituirea de parte civilă,
instanţa se pronunţă din oficiu asupra daunelor cînd cel vătămat este minor149.
Pe cale de consecinţă în cazul cînd acţiunea civilă se exercită din oficiu,
renunţarea la acţiune nu produce efectele obişnuite. De aceea, simpla
declaraţie a mamei copilului minor al victimei omorîte că nu se constituie parte
civilă nu absolvă instanţa de obligaţia de a pronunţa din oficiu repararea
pagubei pricinuite minorului
328. Legea dă posibilitatea procurorului să susţină în faţa instanţei acţiunea
civilă pornită de persoana vătămată. Dispoziţia a fost prevăzută în scopul de
a se mări rolul activ al procurorului şi posibilităţile lui de participare cît mai
largă în procesul penal. Se conferă astfel un sprijin părţii civile, care îşi vede
dublate eforturile prin mijlocul acordat de procuror.
Acordarea ajutorului este în general facultativă, intervenţia rămînînd la
aprecierea procurorului (art. 18 alin. 1 c.pr.pen.). Dacă persoana vătămată este o
organizaţie sau o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de
exerciţiu restrînsă, procurorul, cînd participă la judecată, este obligat să
susţină interesele civile ale acesteia, chiar dacă nu este constituită parte civilă
(art. 18 alin. 2 c.pr.pen.).
329.0 problemă deosebită se iveşte în cazul infracţiunilor care constau în
neexecutarea unor contracte. In asemenea situaţii, dacă cel păgubit alege calea
alăturării acţiunii civile celei penale vor fi aplicabile regulile din cadrul
răspunderii delictuale (aceasta fiind unica posibilitate de răspundere civilă în
cadrul procesului penal). Dimpotrivă, dacă se va utiliza calea acţiunii civile
separate în faţa instanţei civile, reclamantul poate invoca temeiurile, fie ale
acţiunii delictuale, fie ale acţiunii în răspundere contractuală. De pildă, dacă
147 Judecătoria Focşani, Cartea de judecată nr. 798/1950, Justiţia nouă nr. 6/1950, p. 788.
148 Trib. Reg. Craiova, dec. pen. nr. 11887/1954, Justiţia nouă nr. 1/1955, p. 109.
149 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 679/1974, R.R.D., nr. 9/1974, p. 68
150 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 263/1977, R.R.D., nr. 11/1977, p. 61.
262
provocat prin infracţiune. Repararea pagubei se face, potrivit dispoziţiii or
civile, îr. natură sau prin plata unui echivalent bănesc. Art. 14 c.pr.pen. prevede
modalităţile în care are loc repararea în natură, precizînd că aceasta se face
prin:
a) restituirea lucrului; b) restabilirea situaţiei anterioare săvîrşirii infrac-
ţn contract există stipulată o clauză penală prin care se stabileşte global
cuantumul daunelor - interese ale persoanei ce nu şi-a executat obligaţiile, este
posibil ca cel vătămat să aibă interesul invocării acestei clauze, fiind scutit să
facă dovada întinderii prejudiciului.
Cînd acţiunea civilă se exercită din oficiu subiectul prejudiciat nu are
practic drept de opţiune între cele două căi de realizare a acţiunii sale, întrucît
indiferent că se constituie parte civilă ori i se satisfac interesele din oficiu,
rezolvarea litigiului are loc în cadrul procesului penal de către instanţa penală.
Dacă s-ar admite fără rezerve soluţia la care s-a oprit practica judiciară şi
multe opinii din literatura de specialitate, potrivit căreia în repararea din oficiu a
prejudiciului provocat prin săvîrşirea infracţiunii constînd în încălcarea unui
contract se poate invoca exclusiv răspunderea delictuală, s-ar ajunge la o
situaţie paradoxală. Paradoxul constă în faptul că interpretarea art. 17 c.pr.pen., ar
crea o situaţie defavorabilă unor subiecţi activi ai acţiunii care au fost evident
favorizaţi prin această dispoziţie.
în doctrină s-au oferit mai multe soluţii pentru a se ieşi din impas, dintre
care cea mai adecvată ni se pare aceea după care art. 17 c.pr.pen. admite
implicit că instanţa penală este obligată şi în acelaşi timp competentă să judece
acţiunea civilă exercitată din oficiu întemeiată şi pe răspunderea contractuală,
dacă această opţiune ar fi mai avantajoasă pentru parte
în această interpretare ar apare un caz de excepţie la regula generală că
răspunderea contractuală este de competenţa exclusivă a instanţei civile . Pe
cale de prorogare instanţa penală ar deveni şi ea competentă, în cazurile de
excepţie prevăzute de art. 17 c.pr.pen. să rezolve acţiunea civilă întemeiată pe
răspunderea contractuală.
Trebuie subliniat că în această concepţie clauza penală va constitui numai
temeiul pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor civile acordate, nu şi temeiul
soluţionării laturii penale, mai ales cînd de dovedirea efectivă şi exactă a
prejudiciului depinde încadrarea juridică a faptei penale ori aplicarea pedepsei.
§ 4. Alte aspecte legate de exercitarea acţiunii civile în procesul penal
330. Obiectul acţiunii civile este tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi
a părţii responsabile civilmente, iar scopul constă în repararea prejudiciului
151 Vezi C. STATESCU, Cu privire la raportul dintre norma de drept procesual şi
norma de drept substanţial, R.R.D., nr. 5/1981, p. 7-13.
152 Vezi, RENEE SANIELEVICI, Opţiunea între temeiul delictual şi cel contractual
al răspunderii civile, dacă o unitate a fost păgubită prin infracţiunea săvîrşită de prepusul
celeilalte unităţi contractante, R.R.D., nr. 4/1982, p. 9-15
263
ţiunii; c) desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris.
Enumerarea nu este limitativ? admiţînd posibilitatea reparării pagubei prin orice
alt mijloc. Art. 14 alin. 3 lit b cpr.pen. arată că în măsura în care repararea în natură
nu este cu putinţă ea urmează a se realiza prin plata unei despăgubiri băneşti.
Din conţinutul expres al normei şi din modul de redactare rezultă că
despăgubirea bănească este un mijloc subsidiar de reparaţie. Totuşi, sub
aspectul frecvenţei această modalitate de reparare se întîlneşte cel mai adesea.
în practica judiciară s-au ridicat numeroase probleme în legătură cu
modalitatea concretă în care reparaţia urmează a se acorda sau presta. în acest
sens s-a decis, că în cazul unui abuz de încredere săvîrşit prin refuzarea
restituirii lucrului, latura civilă trebuie soluţionată prin obligarea făptuitorului
la restituire şi numai dacă aceasta nu ar fi posibilă la plata unui echivalent
bănesc . In mod similar, s-a considerat că a procedat nelegal instanţa care
condamnînd pe inculpat pentru furt din patrimoniul public 1-a obligat la plata
contravalorii bunurilor sustrase, cîtă vreme aceastea s-au găsit şi sînt predate
în custodia unităţii păgubite
331. Potrivit principiilor dreptului civil, art. 14 alin. 4 c.pr.pen. a prevăzut
expres obligaţia instanţei penale de a repara nu numai paguba produsă de
infracţiune, dar şi de a acorda despăgubiri pentru folosul de care a fost lipsită
partea civilă
Modul în care se manifestă obligaţia inculpatului de a acoperi şi folosul
nerealizat de partea civilă este foarte variat în practica judiciară. De pildă,
greşit a procedat instanţa în caz de delapidare a bunurilor transportate către o
unitate comercială de desfacere obligînd pe inculpat să plătească numai
valoarea bunurilor şi nu şi rabatul comercial . Cînd obiectul material al
infracţiunii îl constituie o sumă de bani beneficiul nerealizat ce urmează a fi
153 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 2534/1983, R.R.D., nr. 8/1984, p. 65
154 Trib. Jud. Braşov, dec. pen. nr. 1072/1973, R.R.D., nr. 5/1973, p. 143.
155 Aceste principii erau avute în vedere în practica judiciară şi înainte de înserarea în cod a
unui text expres. Astfel, s-a hotărît şi în trecut că echivalentul pagubei trebuie să cuprindă pe
lingă repararea pierderii patrimoniale efectiv suferite şi repararea cîştigului nerealizat.
(Trib. Suprem, dec. nr. 208/1960; Trib. reg. Bacău, dec. pen. nr. 2156/1956, Legalitatea
Populară nr. 1/1958, p. 74 etc).
156 Trib. Jud. Hunedoara, dec. pen. nr. 1071/1976, R.R.D., nr. 10/1977, p. 64
264
Cînd delapidarea a avut ca obiect mijloace de plată străine instanţa solu-
ţionînd acţiunea civilă trebuie să stabilească cuantumul pagubei în lei şi să-1
oblige pe inculpat la plata sumei respective
Potrivit Tarifului legal de bagaje şi mesagerii, despăgubirea datorată de
C.F.R., în cazul bagajelor de mînă constă într-o sumă fixă stabilită pe cale de
regulamente interne, dacă coletul s-a pierdut. Limitarea de mai sus nu se aplică
acordat părţii civile, constă în conformitate cu prevederile art. 1088 c.civ., în
dobînda legală aferentă perioadei de timp de la data săvîrşirii infracţiunii pînă
la achitarea sumei
332. Prin rezolvarea acţiunii civile în cadrul procesului penal trebuie să se
acorde o despăgubire integrală. Posibilităţile de plată ale inculpatului şi ale
responsabilului civilmente nu pot influenţa nici existenţa răspunderii civile,
nici cuantumul despăgubirilor, care trebuie să reprezinte echivalentul pagubei
suferite de cel vătămat. De asemenea, în stabilirea cuantumului despăgubirilor
nu se ţine seama de situaţia materială a inculpatului ori a părţii civile, ci de
prejudiciul efectiv produs prin infracţiune
în vederea satisfacerii cerinţei legale ca prejudiciul să fie integral reparat
este nevoie de o corectă evaluare a pagubei pricinuite, aceasta făcîndu-se ţinînd
seama şi de normele care sînt incidente în materie de preţuri
Greutăţi se ridică cînd între momentul producerii pagubei şi cel al stabilirii
lui prin hotarîre preţurile se modifică. Practica judiciară nu a fost constantă în
această privinţă. Iniţial s-a decis că în caz de delapidare trebuie să se ia ca bază
preţul din momentul însuşirii bunurilor , pentru ca ulterior instanţa supremă
să adopte un punct de vedere diferit. în acest sens, valoarea bunurilor de la data
comiterii infracţiunii, se va avea în vedere numai la încadrarea juridică a
faptelor, în timp ce despăgubirile se acordă luîndu-se în considerare preţul
bunurilor la data judecării cauzei
333. La regulile şi normele obişnuite de evaluare a prejudiciilor se adaugă
reglementări cu caracter specia! care trebuie avute în vedere de organele judiciare
în vederea stabilirii exacte a despăgubirilor ce urmează a se acorda părţii civile.
în cazul sustragerii unor contactori electrici cu piese de argint, valoarea
metalului preţios nu se calculează în raport de reglementarea cuprinsă în
normele obişnuite, de vreme ce obiectul material al infracţiunii 1-a constituit
argintul din piesele sustrase, iar valoarea acestuia este supusă unei
reglementări speciale
157 Vezi, R.R.D., nr. 3/1981, p. 62 cu nota de trimitere a redacţiei la Plenul Trib. Suprem,
dec. de îndrumare nr. 2/1972, R.R.D., nr. 6/1972, p. 110.
158 Trib. Jud. Neamţ, dec. pen. nr. 117/1983, R.R.D., nr. 11/1983, p. 73.
159 Vezi, IOAN CONDOR, Modificările şi completările intervenite în reglementarea
evaluării pagubelor aduse avutului obştesc prin lipsuri sau degradări de bunuri, R.R.D.,nr.
2/1982, p. 37-41.
160 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 469/1977, R.R.D., nr. 10/1977, p. 63
161 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 623/1982, CD., 1982, p. 296-298.
162 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 966/1982, CD., 1982, p. 294-295.
265
însă cînd nu este vorba de o pierdere ci de un furt al bagajelor .
334. Probleme s-au ridicat în practica judiciară în legătură cu situaţiile în
care prejudiciul a fost provocat de mai multe persoane, ori la culpa inculpatului
s-a adăugat şi cea a părţii civile.
Astfel, dacă s-a reţinut că doi inculpaţi au contribuit la producerea întregului
prejudiciu, nefiind probe că activitatea fiecăruia a produs o pagubă distinctă, în
mod greşit instanţa i- ar obliga pe fiecare la suportarea a jumătate din valoarea
prejudiciului, în loc ca ei să fie obligaţi solidar la acoperirea integrală a sumei .
în măsura în care se stabileşte că atît inculpatul cît şi partea civilă se fac
vinovaţi de producerea accidentului, despăgubirile se acordă proporţional cu
gradul de vinovăţie al inculpatului şi nu în sensul obligării acestuia la
acoperirea integrală a prejudiciului
Participarea mai multor persoane la provocarea prejudiciului, mai ales în
domeniul gestiunilor comune a determinat în literatura de specialitate emiterea
unor puncte de vedere diverse în legătură cu divizibilitatea obligaţiilor de
despăgubire şi cu alte aspecte privitoare la aria problematicii respective
335. Exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal obligă, de regulă,
instanţa să soluţioneze concomitent ambele acţiuni . Art. 346 c.pr.pen.
prevede că în caz de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal,
instanţa se pronunţă prin aceeaşi sentinţă şi asupra acţiunii civile.
163 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 2727/1974, R.R.D., nr. 8/1975, p. 70
164 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 2067/1977, R.R.D., nr. 3/1978, p. 64.
165 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 2627/1976, R.R.D., nr. 7/1977, p. 70.
166 Trib. Jud. Ilfov, secţ. pen. dec. nr. 113/1979, R.R.D., nr. 2/1980.
163 Vezi, în acest sens, S. BELIGRADEANU, Divizibilitatea obligaţiei plurale de
reparare a daunei produse într-o gestiune colectivă, dacă numai fapta unuia dintre
coautori constituie infracţiune, R.R.D., nr. 11/1980, p. 23-32; I. I. TURCU, II. S.
BELIGRADEANU, Răspunderea materială solidară pentru paguba cauzată în
gestiune, R.R.D., nr. 5/1980, p. 21-26; M.C. ARDELEANU, în legătură cu problema
divizibilităţii obligaţiei de despăgubire a celui trimis în judecată penală, R.R.D., nr.
9/1981, p. 29-34; GHEORGHE BRÎNDUŞA, Cu privire la divizibilitatea obligaţiei de
despăgubire a cogestionanilui infractor, în unele situaţii, R.R.D., nr. 4/1982, p. 33-36.
164 Acţiunea civilă devine accesoriul acţiunii penale (G. ŞTEFANI, G. LEVASSEUR,
op.cit, voi. II, p. 73)
266
incapacităţile de muncă ce s-au produs după pronunţarea primei instanţe.
Aceste despăgubiri se pot obţine numai în cadrul unei acţiuni intentate ulterior
la instanţa civilă
Rezolvarea concomitentă a celor două acţiuni prin aceeaşi hotărîre ar putea
frîna soluţionarea rapidă a acţiunii penale. Cînd rezolvarea pretenţiilor civile
ar provoca întîrzierea soluţionării acţiunii penale legea permite disjungerea
acţiunii civile şi amînarea judecării ei într-o altă şedinţă (art. 347 c.pr.pen.).
Instanţa penală investită cu soluţionarea acţiunii civile nu se poate dezinvesti
de rezolvarea ei, urmînd să judece acţiunea civilă în toate cazurile, dar dînd
întîietate soluţionării acţiunii penale.
Greşit a procedat instanţa care în loc să dispună disjungerea acţiunii civile
potrivit art. 347, cînd probele nu pot fi administrate decît cu întîrziere, a admis
cererea părţii de a se rezolva cazul pe calea unei acţiuni separate în faţa
instanţei civile
Disjungînd acţiunea civilă şi amînînd judecarea ei, instanţa nu poate
soluţiona acţiunea civilă numai parţial, admiţînd-o doar în limitele dovedite şi
să se dezinvestească de soluţionarea restului pretenţiilor civile cu care a fost
investită, rezervînd părţii civile calea unei acţiuni separate la instanţa civilă
336. Dacă hotărîrea penală definitivă lasă nerezolvată acţiunea civilă,
persoana vătămată constituită parte civilă poate porni acţiunea în faţa instanţei
civile (art. 20 alin. 1 c.pr.pen.). Situaţia reprezintă un caz special şi nu o
excepţie a regulii electa una via, întrucît persoana vătămată nu părăseşte calea
penală, pentru a-şi realiza acţiunea civilă în cadrul procesului civil, ci acţiunea
penală fiind epuizată se creează acestei persoane dreptul de a obţine
despăgubiri pe singura cale rămasă.
Este posibil ca fapta infracţională să producă pagube după pronunţarea
instanţei penale cu privire la despăgubiri sau unele pagube, deşi pricinuite
anterior, să nu fi fost cunoscute instanţei. Pentru repararea acestor pagube
persoana vătămată se poate adresa cu acţiune la instanţa civilă după
pronunţarea hotărîrii penale (art. 20 alin. 3 c.pr.pen.).
Cînd acţiunea civilă a fost exercitată din oficiu şi dauna nu a fost rep?rată
integral, dacă apar probe noi care dovedesc o pagubă mai mare decît aceea
care a fost reparată, diferenţa poate fi cerută pe calea unei acţiuni noi introduse
la instanţa civilă (art. 20 alin. 2 c.pr.pen.).
în legătură cu dispoziţiile cuprinse în art. 20 c.pr.pen. în practică s-a hotărît
că în recursul procurorului care vizează numai latura penală a cauzei nu poate
fi primită cererea părţii civile de a se dispune obligarea inculpatului şi la plata
sumelor reprezentînd despăgubirile născute din îngrijirile medicale şi
169 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 536/1981, R.R.D., nr. 11/1981, p. 54.
170 Trib. Suprem, secţ. militară, dec. nr. 74/1983, R.R.D., nr. 3/1985, p. 78
.................... . , , .. 267
La fel, dacă prin două rechizitorii succesive inculpatul a fost trimis în
judecată pentru săvîrşirea a două infracţiuni aducătoare de prejudicii,
nepronunţarea instanţei cu privire la unul din capetele de cerere ale părţii civile
(avînd autonomie faptică) nu trebuie considerată o rezolvare greşită a laturii
civile, ci echivalează cu o nerezolvare a acesteia, care îndreptăţeşte la aplicarea
art. 20 c.pr.pen. şi introducerea unei acţiuni civile separate
Secţiunea IV
RAPORTUL DINTRE ACŢIUNEA PENALĂ ŞI
ACŢIUNEA CIVILĂ
337. Chestiunea raportului dintre acţiunea penală şi cea civilă nu se pune
în cazul exercitării concomitente a celor două acţiuni în cursul desfăşurării
procesului penal, pentru că în această situaţie cadrul juridic al procedurii
judiciare este unic, fiind incidente pentru ambele acţiuni regulile care
reglementează în principal realizarea procesului penal. Se ridică însă anumite
aspecte care necesită o disciplinare specială atunci cînd cele două acţiuni sînt
exercitate separat.
Exercitarea concomitentă a celor două acţiuni separate ar fi nepotrivită din
numeroase motive, dintre care amintim pericolul de a se ajunge eventual la
hotărîri judecătoreşti contradictorii . De aceea, se impune ca legea să
interzică realizarea deodată a celor două acţiuni şi să indice o anumită
preferinţă, care - de altfel - este cuprinsă în art. 19 alin. 2 c.pr.pen. In asemenea
cazuri se prevede că judecata în faţa instanţei civile se suspendă pînă la
rezolvarea definitivă a cauzei penale. Acţiunea penală trebuie să aibă întîietate,
întrucît duce la realizarea raportului de drept penal material, în cadrul căreia
se naşte dreptul statului de a trage la răspundere penală şi a pedepsei pe
infractor, respectiv persoana care prin fapta sa a adus cea mai gravă încălcare
a ordinii de drept şi a tulburat în modul cel mai periculos relaţiile sociale
statornicite. Această regulă este mai de mult cunoscută în dreptul procesual
penal şi este concentrată în formula „penalul ţine în loc civilul".
171 Trib. Jud. Timiş, dec. pen. nr. 976/1973, R.R.D., nr. 2/1974, p. 164.
172 Trib. Jud. Bistriţa-Năsaud, dec. pen. nr. 242/1981, R.R.D., nr. 6/1982, p. 83
173 R.GARRAUD,op.cit,voU,p.447
9ftR
regulii cunoscute sub 177 de obicei irevocabilă . Aceasta este o aplicare a
formula „electa una via non datur recursus ad alteram".
în practică s-a hotărît că cel vătămat nu mai are dreptul la opţiune după ce
338. Regula că „penalul ţine în loc civilul" este înscrisă în art. 19 alin. 2
care prevede că judecata în faţa instanţei civile se suspendă pînă la rezolvarea
definitivă a cauzei penale.
Doctrina a subliniat că regula este de ordine publică. în consecinţă neres-
pectarea ei duce la nulitate care poate fi invocată şi din oficiu, fără să poată fi
acoperită prin voinţa părţii în cadrul unei achiezări exprese sau tacite
Ca urmare, dacă acţiunea penală este intentată separat judecătorul din cauză
civilă nu poate stabili că acea acţiune e stinsă prin vreo cauză legală (prescripţie,
amnistie, decesul făptuitorului) şi să soluţioneze procesul civil. Judecătorul civil
este obligat să constate mai întîi că există o hotărîre penală definitivă care stinge
acţiunea publică şi numai ulterior să se pronunţe în procesul civil .
Deşi norma amintită se referă la rezolvarea definitivă a cauzei penale
aceasta nu a avut în vedere, cel puţin în reglementarea română, existenţa
exclusivă a unei hotărîri definitive. Dacă în cursul suspendării judecării cauzei
civile potrivit art. 19 alin. 2 urmărirea penală încetează, sau se dispune
scoaterea de sub urmărire, aceasta permite reluarea procesului civil întrucît
rezolvarea dată de procuror cauzei penale deşi nu are natura juridică a unei
hotărîri cu autoritate de lucru judecat reprezintă în momentul respectiv totuşi
o anumită rezolvare a cauzei
339. în reglementarea anterioară regula de mai sus cunoştea şi o excepţie,
existînd o situaţie în care civilul ţinea în loc penalul. Art. 12 c.pr.pen. al
codului din 1936 reglementînd chestiunile prejudiciale prevedea că dacă ele
formează obiectul unei acţiuni în faţa instanţelor civile, care a fost intentată
înainte de a porni procesul penal, aceasta din urmă va sta pe loc pînă la
soluţionarea chestiunii prealabile de către instanţa civilă.
Reglementarea actuală nu a păstrat dispoziţia pentru că instituţîa ches-
tiunilor prejudiciale a fost înlocuită cu cea a chestiunilor prealabile şi totodată
pentru că legiuitorul nu a vrut să îngusteze regula generală (penalul ţine în loc
civilul) prin nici o excepţie.
340. Persoana vătămată care s-a constituit parte civilă în procesul penal nu
mai poate porni acţiunea în faţa instanţelor civile; de asemenea, persoana care
a pornit acţiunea în faţa instanţelor civile nu mai poate să se constituie parte
civilă în procesul penal. Alegerea unei căi (penale sau civile) odată făcută este
174 M. FRANCHIMONT, ş.a. op.eit, p. 151.
175 vezi, Cass bel, Hotarîrea din 19 oct. 1981, Pasicresie belge 1982, voi. I, p. 252.
176 Aceeaşi soluţie se impune şi în cazul suspendării procesului penal în cursul
judecăţii.
269
s-a constituit parte civilă şi instanţa trebuie să respingă cererea prin care
partea solicită să i se rezerve valorificarea pretenţiilor la despăgubiri în faţa
instanţei civile178.0 asemenea posibilitate după o constituire de parte civilă nu
subzistă decît în cazurile prevăzute de art. 346 alin. 4 c.pr.pen. (instanţa
penală nu soluţionează acţiunea civilă) sau art. 20 c.pr.pen.
De la regula electa una via există o derogare care permite persoanei
vătămate să părăsească una din căile alese.
Art. 19 alin. 3 c.pr.pen. prevede că poate porni acţiunea în faţa instanţei
civile persoana vătămată care s-a constituit parte civilă sau pentru care s-a
pornit din oficiu acţiunea civilă în procesul penal, dar acesta a fost suspendat.
Suspendarea poate avea loc atît în cursul urmăririi penale (art. 239 şi urm.) cît
şi în cursul judecăţii (art. 303).
Persoana vătămată poate părăsi instanţa civilă dacă procesul penal a fost
reluat după suspendare (art. 19 alin. ultim.). Asupra oportunităţii revenirii
persoanei vătămate în procesul penal decide cel interesat. In cazul cînd acesta
nu revine şi acţiunea civilă este încă în curs de soluţionare, se aplică regula
generală că penalul ţine în loc civilul. Art. 19 alin. 3 c.pr.pen., prevede expres
că în caz de reluare a procesului penal, acţiunea introdusă la instanţa civilă se
suspendă.
Părăsirea căii civile este posibilă şi în condiţiile stabilite de art. 19 alin.
ultim, c.pr.pen. Persoana vătămată care a pornit acţiunea în faţa instanţei civile
poate să părăsească această instanţă şi să se adreseze organului de urmărire
sau instanţei penale dacă punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc
ulterior. Părăsirea instanţei civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunţat
o hotărîre chiar nedefinitivă. Trecerea din calea civilă în cea penală trebuie
făcută în timpul util prevăzut de lege, respectiv pînă în momentul în care se
permite constituirea de parte civilă (citirea actului de sesizare la judecata în
primă instanţă - art. 15 c.pr.pen.). în această situaţie nu este vorba de o excepţie
la regula electa una via, întrucît în momentul introducerii acţiunii civile,
177 Vezi despre irevocabilitatea acţiunii - G. ŞTEFANI, G. LEVASSEUR, op.cit, voi. II, p.
152
178 Trib. Mun. Bucureşti, secţ. pen. dec. nr. 879/1982, R.R.D., nr. 11/1983 p. 60-61;
VIRG1L POP, notă la speţă, p. 61- 63; (se precizează că declaraţia părţii civile nu
echivalează nici cu o renunţare la despăgubiri, deoarece prin ea se pretinde continuarea
valorificării pretenţiilor civile în faţa instanţei civile, instanţa penală nefiind dezinvestită de
soluţionarea laturii civile prin declaraţia făcută).
179 Pentru pornirea de către partea civilă a acţiunii în faţa instanţei civile vezi şi pct. 342.
270
~"^
titularul nu avea posibilitatea unei alegeri, procesul penal declanşîndu-se
ulterior.
341. Rezolvarea separată a celor două acţiuni ridică probleme în legătură
cu autoritatea de lucru judecat a hotărîrilor pronunţate.
Hotărîrea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa
instanţei civile care judecă acţiunea civilă. Legea limitează această autoritate
neadmitînd ca ea să producă efecte cu privire la orice împrejurare. Hotărîrea
penală are autoritate de lucru judecat pentru instanţa civilă numai cu privire la
trei aspecte: a) existenţa faptei; b) persoana care a săvîrşit fapta; c) vinovăţia
acesteia (art. 21 c.pr.pen.).
Hotărîrea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea
civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organului de urmărire şi a
instanţei penale, cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a
săvîrşit-o şi a vinovăţiei acesteia (art. 22 c.pr.pen.). Hotărîrea instanţei civile
poate avea autoritate de lucru judecat în penal cu privire la alte aspecte (de ex.
cuantumul pagubei, chestiuni prealabile etc.)
342. Dacă o hotărîre penală, pronunţînd achitarea, neagă existenţa faptului
care a produs prejudiciul, nici instanţa civilă nu poate obliga la repararea
daunei. O situaţie similară există cînd instanţa penală stabileşte că fapta nu a
fost săvîrşită de învinuit sau inculpat. Dacă fapta a produs un prejudiciu
instanţa civilă nu are dreptul să reţină că paguba a fost pricinuită prin această
faptă de pîrîtul care anterior în procesul penal a avut calitatea de învinuit sau
inculpat. Dacă aplicarea pedepsei este în funcţie de întinderea prejudiciului,
atunci hotărîrea instanţei penale are putere de lucru judecat cu privire la
existenţa şi întinderea daunei
în caz contrar, în măsura în care întinderea prejudiciului nu a format obiect
de cercetare al instanţei penale, această problemă poate fi rezolvată de instanţa
civilă182.
180 V. DONGOROZ, ş.a., Explicaţii teoretice, voi. I, p. 82
181 Trib. Suprem, dec. civ. nr. 560/1963, Justiţia nouă nr. 10/1963, p. 12
180 TUDOR POPESCU, PETRE ANCA, Teoria generală a obligaţiilor, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 287.
271
CAPITOLUL V
I COMPETENŢA ŞI FELURILE EI
COM
PET § 1. Categoria juridică de competenţă

ENŢ 343.0 cauză penală nu poate fi soluţionată de oricare organ de urmărire penală sau instanţă de judecată. In consecinţă, este necesar să se delimiteze
A drepturile şi obligaţiile acestor organe între ele, respectiv să se circumscrie competenţele lor.
ÎN lege.Competenţa penală constă în capacitatea unui organ judiciar de a îndeplini acte procesuale care să fie valabile şi să producă toate efectele prevăzute de
MAT Categoria juridică de competenţă determină dreptul şi în acelaşi timp obligaţia organelor judiciare de a desfăşura anumite activităţi. Această
ERI capacitate poate fi concepută în sens pozitiv ca o împuternicire dată organelor judiciare într-o anumită direcţie sau în sens negativ ca o limitare
prin care se departajează sferele de atribuţiuni ale fiecărui organ.
E în terminologia juridică de specialitate este posibil ca noţiunea de competenţă să fie folosită în două sensuri, determinate de punctul de vedere
PEN diferit din care se abordează. Exprimarea poate fi privită sub aspectul capacităţii pe care o are un organ judiciar de a se ocupa de o anumită cauză
penală sau a însuşirii pe care o are o cauză penală de a fi dată în atribuţiunile unui organ.
ALĂ In primul sens, prin competenţă se desemnează dreptul şi obligaţia unui organ judiciar de a desfăşura o activitate procesuală într-o anumită cauză penală .
1 Unii autori au arătat că orice competenţă presupune o capacitate subiectivă şi una obiectivă. Capacitatea subiectivă se referă ia aptitudinea pe care o are persoana fizică din cadrul
Se organului respectiv, iar capacitatea obiectivă este legată de aptitudinea organului ca atare în raport cu o anumită cauză penală şi care este determinată de modul de organizare externă a
justiţiei (Vezi, E. FLOR1AN, op.cit, p. 184 şi urm.). Competenţa subiectivă poate fi: abstractă cînd are în vedere capacitatea abstractă a judecătorului, procurorului, lucrătorului din
cadrul organului de urmărire, de a îndeplini acte procesuale (De exemplu: nu are această capacitate în cauzele cu minori judecătorul care nu e desemnat de preşedintele instanţei
cţi potrivit art. 483 c. pr. pen.); concretă cînd este raportată la condiţiile specifice ale cauzei şi situaţia personală a organului respectiv (De exemplu: judecătorul care are capacitate
subiectivă abstractă poate să nu aibă într-o anumită cauză capacitate concretă pentru că în persoana lui, în condiţiile cauzei date există o situaţie de incompatibilitate.), în legislaţia şi
un literatura noastră de specialitate noţiunea de competenţă este folosită numai în sensul capacităţii obiective (a aptitudinii organului) motiv pentru care nu se va-da în continuare
acestei noţiuni vreo altă accepţiune.

273

în al doilea sens, prin competenţă se înţelege însuşirea avută de cauza
penală de a fi urmărită, respectiv judecată de un anumit organ. Această
accepţiune a noţiunii de competenţă este cunoscută şi sub denumirea de
justiţiabilitate.
Cele două sensuri nu corespund la două noţiuni distincte. Noţiunea de
competenţă este unitară sensurile reprezentînd două aspecte ale aceluiaşi
conţinut. Atît de inseparabile sînt aceste două sensuri ale noţiunii de com-
petenţă, încît schimbarea sferei de pricini care atrage competenţa unui organ,
are drept consecinţă schimbarea sferei de activitate a organului şi invers.
judiciar de a îndeplini anumite acte , dar şi ca sfera atribuţiunilor pe care le are
de îndeplinit, potrivit legii, fiecare categorie de organe judiciare în cadrul
procesului penal . Pentru unii competenţa este capacitatea obiectivă a unui
organ judiciar de a efectua valabil acte cu eficienţă legală în desfăşurarea
procesului , în timp ce după alţii competenţa este aptitudinea unei jurisdicţii
determinate de a rezolva o cauză dată .
Rezumînd toate aceste opinii se poate conchide că noţiunea de competenţă
determină partea de jurisdicţie care revine potrivit legii diverselor organe
judiciare .

344. In literatura de specialitate se remarcă o mare varietate de definiţii
date competenţei: Poziţiile autorilor sînt însă foarte apropiate, exprimarea
punctelor de vedere fiind diferită numai ca formulare sau mod de exprimare
fără să ducă la diferenţe notabile sub aspectul conţinutului ori esenţei noţiunii.
Astfel, competenţa este definită ca o abilitare legală dată unui organ
345. Reglementarea competenţei în dreptul procesual român se bazează pe
următoarele două reguli principale:
-asigurarea unei ample cuprinderi de atribuţii organelor la care cetăţenii au
acces cel mai uşor. în acest sens, trebuie remarcat faptul că în materia urmăririi
organul de competenţă generală avînd atribuite cele mai numeroase cauze este
2 împuternicirea dată de lege organului judiciar trebuie privită atît sub aspectul de obligaţie organul de cercetare al poliţiei, iar în materia judecăţii - judecătoria. Ambele
cît şi cel de drept (vezi, GR. T. THEODORU, T. PLĂEŞU, op. cit, p. 161). In al doilea sens,
prin competenţă se înţelege însuşirea avută de cauza penală de a fi urmărită, respectiv organe au o competenţă foarte largă, cuprinzînd toate cauzele care nu sînt date
judecată de un anumit organ. Această accepţiune a noţiunii de competenţă este cunoscută şi în mod expres de lege în competenţa altor organe.
sub denumirea de justiţiabilitate.
3 D. DONGOROZ, op. cit, p. 101. -ridicarea calităţii activităţii procesuale prin atribuirea cauzelor mai complexe
4 I. NEAGU, op. cit, p. 214 sau dificile unor organe superioare avînd o calificare mai înaltă. Sînt de semnalat
5 V. DONGOROZ ş.a., Explicaţii teoretice, voi. I, p. 98
în acest sens, atribuirea în competenţa de urmărire obligatorie a procurorului, a
6 G. ŞTEFANI, G. LEVASSEUR, op. cit, vol.II, p. 268.
7 A. FETTWEIS, A. KOHL, G. de LEVAL, Elements de la competence, Presses Univ. Liege, cauzelor prevăzute în art. 209 c.pr.pen., precum şi trecerea în competenţa
1987, p. 1
tribunalelor judeţene a judecării în primă instanţă a unor cauze mai deosebite.
....r.........................._ ..„.,......... , ,274 ......... , ,,,....,.,........,,..... 346. Cauzele penale sînt extrem de variate prin natura sau gravitatea
faptelor săvîrşite, locul unde ele au fost comise ori persoana făptuitorului, iar
atribuţiile funcţionale, specializarea şi gradul mai mult sau mai puţin ridicat
de profesionalitate a fiecărui organ judiciar constituie factori de care trebuie
să se ţină seama în distribuirea cauzelor penale între diversele organe judiciare.
Repartizarea cauzelor penale şi a activităţilor procesuale între organele
judiciare impune folosirea conceptului de formă sau modalitate a competenţei.
Formele competenţei reprezintă criteriul sau modalitatea în funcţie de care se
diferenţiază capacitatea organelor judiciare de a urmări sau judeca diversele
cauze penale.
Formele competenţei sînt numeroase pentru că şi punctele de vedere în
funcţie de care are loc reglementarea competenţei sînt în număr mare. Dintre
aceste criterii unele au o importanţă capitală, reprezentînd condiţii fără de care
în genere nu se poate considera posibilă determinarea concretă a competenţei
unui organ judiciar faţă de o cauză dată.
Alte diferenţieri se fac în funcţie de criterii de o însemnătate sau frecvenţă
mai redusă ori pornind de la împrejurări derivate din prima categorie.
347. în teoria procesuală unele din formele competenţei sînt considerate
fundamentale . Constituie, după opinia noastră, forme fundamentale ale
competenţei acelea care sînt necesare pentru determinarea concretă a com-
petenţei unui organ judiciar într-un caz dat. Modalităţile respective apar ca
sine qua non în competenţa oricărui organ judiciar. Reprezintă asemenea 8
In privinţa clasificării formelor competenţei se remarcă o mare varietate de opinii în literatura
de specialitate. Există unanimitate de vederi în a considera competenţa materială şi teritorială
ca forme fundamentale, unii autori mărginindu-se numai la ele şi apreciind că celelalte forme
constituie în realitate aspecte deosebite sau particulare ale acestora (vezi, S.KAHANE, op.
cit, p. 100; M. BASARAB, op. cit, p. 154).
După alte păreri la formele fundamentale urmează a se adăuga şi competenţa personală (GR.
THEODORU, L. MOLDOVAN, op. cit, p. 97), competenţa funcţională (I. NEAGU, op.
cit, p. 215), eventual ambele aceste forme de competenţă (V. DONGOROZ ş.a., Explicaţii
teoretice, voi. I, p. 99-100).
forme fundamentale competenţa 275 funcţională, competenţa fac ca în lege, în doctrină sau în practica judiciară să se vehiculeze şi alte
materială şi competenţa teritorială, acestea nelipsind din sfera de numeroase forme sau categorii ale competenţei. Astfel, în normele juridice se
competenţe a nici unui organ judiciar. Competenţele fundamentale sînt face referire la competenţa personală, specială sau excepţională; în doctrină sînt
întotdeauna şi concurente întrucît organul judiciar trebuie să fie competent în invocate categorii cum ar fi competenţa principală şi competenţa
acelaşi timp după funcţiune, după materie şi după teritoriu pentru fiecare complementară, competenţa absolută si competenţa relativă; din punct de
cauză . vedere practic se vorbeşte despre competenţa aparentă, competenţa exclusivă,
Criterii cu o pondere mai redusă duc şi la alte forme ale competenţei care competenţa alternativă, competenţa facultativă etc.
 § 2. Formele fundamentale ale competenţei
348. Competenţa funcţională (ratione officii) este determinată de atribu
ţiile specifice conferite de lege organelor judiciare în desfăşurarea procesului
penal şi de modul particular în care se realizează activitatea procesuală în
diferitele faze sau etape ale cauzei ori în raport de caracterul deosebit al unor
instituţii.
Din acest punct de vedere a cerceta înseamnă altceva decît a trim ite în judecată,
după cum a urmări o cauză penală este cu totul diferit de a judeca. Din aceleaşi
considerente a soluţiona un litigiu penal pe calea judecăţii are o altă semnificaţie
decît rezolvarea unei cereri de strămutare sau a unei cereri de reabilitare.
Competenţa funcţională îşi găseşte raţiunea în regula obiectivă a diviziunii
muncii în general şi în regula subsecventă a specializării în particular care stă şi
la baza stabilirii atribuţiunilor funcţionale distincte conferite organelor judiciare .
349. Diversele activităţi sînt îndeplinite în cadrul procesului penal de
organe diferenţiate, avînd atribuţiuni deosebite. Cercetarea este efectuată de
anumite organe, în timp ce supravegherea urmăririi revine în atribuţiile altui
organ; nici un organ de cercetare nu poate sesiza instanţa la terminarea
urmăririi penale, trimiterea în judecată fiind dată numai în competenţa pro
curorului; anumite organe judecă o cauză în primă instanţă şi altele în recurs;
9 V. RĂMUREANU, Competenţa penală a organelor judiciare, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 42.
10 Idem, p. 60
276
277
Criteriile care se au în vedere la stabilirea competenţei materiale pot fi multinl
Dintre acestea cele mai însemnate sînt natura şi gravitatea infracţiunii ori corn
plexitatea cauzei penale. Determinările care au loc în acest sens ţin seama d
valoarea socială ocrotită de lege prin încriminarea faptei, dar şi de limita peden-
există organe care nu realizează decît unele forme procesuale, neavînd alte
atribuţiuni funcţionale (de exemplu: judecătoriile nu judecă decît în primă
instanţă) după cum sînt cazuri cînd o anumită activitate este dată în competenţa
funcţională exclusivă numai a unui singur organ (de exemplu: judecarea
recursurilor extraordinare, indiferent în ce cauză, este de competenţa exclusivă
a Curţii Supreme de Justiţie).
De regulă, competenţa funcţională se referă la aspecte generale ale activităţii
organelor judiciare, uneori implicaţiile putînd merge pînă la probleme de
detaliu. De pildă, în cazul judecării unei cauze de un complet format din mai
mulţi judecători, trebuie să se facă o netă distincţie între competenţa
funcţională a preşedintelui completului faţă de competenţa celorlalţi membri,
în acest sens art. 296 c. pr. pen. fixează regula generală că preşedintele
completului decide numai asupra aspectelor care nu sînt date în căderea
completului. Concret, potrivit art. 299 constatarea unei infracţiuni de audienţă
este de competenţa preşedintelui completului, în schimb dacă cu această ocazie
urmează a se aresta învinuitul dreptul de dispoziţie revine instanţei, adică
întregului complet.
Competenţa funcţională conferă organului dreptul şi obligaţia de a înde-
plini anumite activităţi . Ea se determină după atribuţiuni acordate fiecărui
organ, motiv pentru care se numeşte şi competenţă după atribuţiuni .
350. Competenţa materială (ratione materiae) este determinată de obiec-
tul cauzei penale, adică de faptul juridic care a produs conflictul de drept penal
şi în legătură cu care se desfăşoară activitatea judiciară.
Organele judiciare sînt organizate ierarhic într-un sistem de mai multe
trepte. Prima problemă care se pune în legătură cu orice cauză penală este de
a se determina nivelul organului care are dreptul, respectiv obligaţia, de a
desfăşura activitatea procesuală. Astfel, este necesar a se stabili dacă o cauză
urmează a fi judecată de judecătorie, de tribunalul judeţean, curtea de apel sau
de Curtea Supremă de Justiţie. Prin această determinare pe linie verticală, se
circumscrie şi stabileşte competenţa materială .
Competenţa materială determină organul competent să soluţioneze o cauză
penală, dintre organele penale de grade deosebite.
11 Există autori care consideră competenţa exclusivă ca o formă aparte a competenţei (vezi, T.
K1RALY, op. cit, voi. I, p. 118).
12 V.MANZlNl,op.cit,vol.H,p.35
13 V. DONGOROZ, op. cit, p. 107-108
14 Idem. p. 103
selor prevăzute sau de dificultatea stabilirii corecte şi legale a faptelor petrecute
Ţinînd seama de astfel de criterii legea a dat: infracţiunile de dezertare sau
insubordonare în competenţa instanţelor militare şi nu a celor civile; infracţiunea de
omor în competenţa tribunalului judeţean şi nu a judecătoriei; infracţiunile de dare şi
luare de mită ori trafic de influenţă în competenţă de urmărire exclusivă a
procurorului şi nu a organelor de cercetare etc.
351. în reglementarea competenţei materiale se folosesc diverse sisteme
de determinare dintre care amintim cîteva mai importante.
Determinarea generală se face pe grupe sau categorii mari de infracţiuni,
în mod generic şi fără o individualizare sau enumerare a acestora. De exemplu
art. 25 c. pr. pen. prevede că judecătoria judecă în primă instanţă toate
infracţiunile, cu excepţia celor date în competenţa altor instanţe. Determinarea
individuală se face printr-o circumscriere precisă a cauzelor. De exemplu art.
27 lit. a c. pr. pen. enumera expres toate infracţiunile care intră în competenţa
tribunalului judeţean. în majoritatea legislaţiilor moderne există o reglemen-
tare care combină cele două sisteme, posibilităţile mergînd de la indicarea
exhaustivă a tuturor infracţiunilor dintr-o competenţă şi pînă la categorii
determinate în particular de anumite criterii cum ar fi latura subiectivă
conjugată cu urmările infracţiunii (infracţiuni săvîrşite cu intenţie avînd ca
urmare moartea unei persoane - art. 27 pct. 1 lit. b c. pr. pen.), obiectul material
al infracţiunii (infracţiuni contra bunurilor aflate în administrarea sau folosinţa
forţelor armate - art. 26 pct 2 c. pr. pen.) etc.
în majoritatea codurilor de procedură penală competenţa instanţelor de
judecată este determinată destul de general, pe categorii mari de infracţiuni sau
avîndu-se în vedere gravitatea pedepselor prevăzute de lege sau aplicate de
instanţa de judecată. De exemplu, în numeroase legislaţii care folosesc împărţirea
tripartită a infracţiunilor în crime, delicte şi contravenţii, această diviziune are
consecinţe şi pe planul competenţei. Contravenţiile sînt atribuite în mod obişnuit
instanţelor poliţieneşti, (de regulă, verigi de bază în organizarea judecătorească)
urmînd tribunalele corecţionale pentru delicte şi instanţele (de regulă curţi)
criminale pentru faptele penale de maximă gravitate.
O asemenea repartizare în mare a competenţelor era valabilă şi în codul
român din 1936. Astfel, contravenţiile se judecau la judecătorii, delictele în
278
354. în mod obişnuit, competenţa instanţei penale este precis delimitat"
numai sub raportul laturii penale, acţiunea civilă putînd fi alăturată ori de cîte
ori se urmăreşte despăgubirea prejudiciului izvorît din fapta penală care
formează obiectul cauzei.
Există legislaţii în care competenţa instanţelor penale este limitată sub aspectul
orincipiu la tribunalele judeţene şi crimele la curţile cu juri funcţionînd la
„jvelul Curţilor de Apel.
Un sistem atît de larg prezintă şi unele inconveniente pentru că situaţiile
concrete de speţă pot veni în oarecare neconcordanţă cu evaluarea generală,
abstractă şi rigidă a normelor de competenţă.
Pentru a evita anumite consecinţe nedorite, în diverse sisteme judiciare se
prevăd modalităţi felurite de temperare a aspectelor excesive dintre care
amintim două: corecţionalizarea judiciară şi determinarea competenţei nu atît
după materie cît mai ales în funcţie de pedeapsa aplicabilă de către instanţă.
352. Corecţionalizarea judiciară permite ca fapte de mare gravitate să fie
rezolvate la nivel mai scăzut prin transformarea pe cale judiciară, în anumite
condiţii permise de lege a unor fapte penale mai grave în categorii de in-
fracţiuni mai uşoare.
Următoarea ilustrare este edificatoare. în legea penală franceză furtul este
în general un delict (art. 368 c. pen.), dar dacă se săvîrşeşte în anumite forme
calificate (de exemplu, noaptea sau dintr-o locuinţă se califică crimă.
Judecătorul de instrucţie sau Ministerul Public care trimite în judecată poate
face abstracţie de agravanta respectivă şi să considere fapta delict, sesizînd în
mod corespunzător nu curtea cu juraţi, ci tribunalul corecţional.
Mutatis mutandis un delict aparţinîndjurisdicţiei tribunalului corecţional poate
deveni în anumite condiţii o contravenţie de competenţa instanţei poliţieneşti.
353. S-a încercat evitarea rigidităţii reglementărilor din domeniul competenţei
decurgînd din folosirea exclusivă a criteriului încadrării juridice sau al sancţiunii
înscrise în norma legală, printre altele şi prin folosirea unui sistem de in-
dividualizare probabilă a pedepsei de către organele judiciare antrenate în cauză,
în aceste cazuri etalonul pentru fixarea competenţei nu se mai determină în
raport de pedeapsa prevăzută de lege, ci de sancţiunea posibilă şi probabilă pe
care instanţa în mod concret ar aplica-o în caz de condamnare, ţinînd seama de
toate circumstanţele atenuante şi agravante, legale şi judiciare, din partea
generală şi din partea specială a codului penal, în funcţie de speţa concretă.
Asemenea reglementări se regăsesc de pildă, în mai multe coduri de
procedură penală a unor cantoane elveţiene, unde în mod obişnuit competenţa
instanţei poliţieneşti include faptele penale pentru care nu se pronunţă mai
mult de trei luni privaţiune de libertate, limita pentru instanţele corecţionale
fiind de pînă la 6 ani, şi numai instanţele criminale avînd dreptul să aplice
pedepse care depăşesc ultima durată. .
' 279
acţiunii civile. Astfel, potrivit codului de procedură penală al cantonului Vaud
(Elveţia) instanţa poliţienească poate acorda despăgubiri care pentru fiecare parte
civilă să se situeze la plafonul a 4.000 franci elveţieni (art. 8), iar pentru celelalte
instanţe la nivelul a 8.000 fr. de fiecare parte civilă (art. 11 şi 13).
 355. Respectarea competenţei materiale este necesară pentru că numai astfel
se realizează, în cadrul sistemului de organe, activitatea procesuală la nivel
corespunzător. întru cît ierarhizarea organelor este strict stabilită de lege, abatere
de la dispoziţiile care reglementează competenţa materială nu este îngăduită. De
aceea unii au dat acestei competenţe denumirea de competenţă absolută. .
Potrivit art. 197 c. pr. pen. dispoziţiile relative la competenţa după materie
sint prevăzute sub sancţiunea nulităţii. Actele îndeplinite de un organ necom-
petent din punct de vedere material nu sînt valabile şi urmează a fi desfiinţate.
Ele nu pot fi nici acoperite prin voinţa părţilor sau organelor stabilindu-se de
mult că în materie penală subiecţii procesuali nu pot deroga prin acordul lor
de la regulile de competenţă.16
Spre deosebire de domeniul jurisdicţiei civile, unde în anumite condiţii şi limite
uneori părţile interesate pot determina organul judiciar în faţa căruia să se
soluţioneze cauza civilă, existînd posibilităţi de tranzacţionare sau de stabilire pe
cale convenţională a competenţei, în procesul penal asemenea modalităţi nu stau
la dispoziţia subiecţilor procesuali. Atît organele judiciare cît şi părţile urmează
să deducă pricina penală exclusiv în faţa celor competenţi potrivit legii.
In doctrina statului de drept s-a susţinut şi conchis în permanenţă în sensul
că normele şi regulile de competenţă în materie penală sînt de ordine publică .
356. Competenţa teritorială (ratione loci) este competenţa în a cărei
determinare s-a ţinut seama de elementele generale de ordin spaţial
15 P. BOUZAT, J. PINATEL, op. cit, voi. II, p. 897
16 G. ŞTEFANI, G. LEVASSEUR, op. cit, voi. II, p. 269. "
M- FRANCHIMONT, ş.a., op. cit, p. 503.
18 In unele legislaţii, în anumite situaţii, criteriile de determinare a competenţei teritoriale sînt
toarte restrînse. De exemplu potrivit legii franceze competenţa pentru contravenţii revine
numai organului de Ia locul comiterii (art. 522 c. pr. pen.). Vezi G. LEVASSEUR, G.
ŞTEFANI, op. cit, voi. II, p. 284
280
urmăririi, respectiv judecării cauzei. Aceasta ridică două probleme de prin-
cipiu: a) de a se cunoaşte momentul care trebuie avut în vedere în stabilirea
calităţii infractorului; b) de a se vedea în ce măsură schimbările survenite cu
privire la această calitate influenţează competenţa.
Principiul general este că în determinarea competenţei personale hotărîtor este
momentul cînd s-a săvîrşit infracţiunea. De aceea, urmează a se observa totdeauna
(teritorial) arătate în lege (locul săvîrşirii infracţiunii, locul prinderii infrac-
torului, locul unde locuieşte infractorul sau persoana vătămată) sau de unele
localizări speciale (infracţiuni la care determinările generale nu se cunosc,
infracţiuni săvîrşite în străinătate ori la bordul unor nave sau aeronave).
Existenţa competenţei teritoriale se justifică avîndu-se în vedere cel puţin
două raţiuni. Prin împărţirea teritoriului ţării în circumscripţii judiciare, fiecare
organ a fost abilitat în anumite limite spaţiale, fără suprapuneri sau imixtiuni
în activitatea altor organe. Pe de altă parte, competenţa într-o situaţie dată nu
se poate determina numai după criteriul material, întrucît prin acesta se
stabileşte doar gradul organului competent, or există numeroase organe care
sînt între ele la acelaşi nivel. Pentru stabilirea exactă a competenţei este nevoie
şi de o determinare pe linie orizontală, realizată între organele de acelaşi grad.
Această determinare se face în cadrul competenţei teritoriale.
Competenţa teritorială determină organul competent să soluţioneze o
cauză penală dintre organele penale de acelaşi grad.
§ 3. Alte forme şi categorii de competenţă
357. Competenţa personală (ratione personae). Competenţa poate fi
detrminată de calitatea făptuitorului. In acest caz, stabilirea competenţei se
face avînd în vedere calitatea sau starea unei persoane (intuitu personae),
aceasta atrăgînd şi denumirea competenţei respective. Astfel, calitatea de
militar al inculpatului determină judecata lui în instanţele militare, calitatea de
judecător la judecătorie atrage judecarea de către tribunalul judeţean etc.
Calitatea celorlalte părţi din proces este irelevantă din punctul de vedere
al determinării competenţei personale. De exemplu, calitatea părţii vătămate
nu poate determina competenţa instanţei ce urmează să judece cauza.
Competenţa personală nu exclude egalitatea cetăţenilor în faţa legii .
Imunităţile de jurisdicţie prevăzute în Constituţie în art. 84,69 şi 108 pentru
preşedintele statului, deputaţi, senatori şi membrii guvernului au implicaţii
judiciare şi în domeniul competenţei. Pentru persoanele avînd calităţile indi-
cate anterior, normele constituţionale prevăd şi o competenţă personală; în
cazurile arătate dreptul de a judeca revine exclusiv Curţii Supreme de Justiţie.
358. Persoanele îşi pot modifica în timp calitatea; o persoană poate avea o
anumită calitate în momentul săvîrşirii infracţiunii şi alta în momentul
19 Trib. Suprem, col. pen., dec. nr. 54/1956, CD., 1956, voi. II, p. 493.
20 G. ŞTEFANI, G. LEVASSEUR, op. cit, voi. II, p. 275
281
calitatea pe care o are făptuitorul în momentul comiterii infracţiunii .
Dobîndirea calităţii după săvîrşirea infracţiunii nu determină schimbarea
competenţei(art. 40 alin. 2).
Daca infractorul în momentul săvîrşirii infracţiunii are o calitate care atrage o
competenţă personală, aceasta nu se păstrează prin pierderea calităţii pînă în
22
momentul procesului penal. Totuşi, competenţa se menţine deşi s-a pierdut
calitatea, dacă: a) fapta are legături cu atribuţiunile de serviciu ale
23
făptuitorului ; b) s-a dat o hotărîre care a rezolvat cauza în primă instanţă.
359. Competenţa specială este competenţa pe care o au organele special
înfiinţate în legătură cu infracţiuni dintr-un anumit domeniu şi care de regulă
necesită o specializare.
Competenţa este specială cînd se încredinţează unor organe judiciare
speciale atribuţia de a urmării sau judeca o cauză penală pentru care legea are
în vedere o protecţie specială.
Un sens apropiat este dat noţiunii şi de aceia care consideră competenţa
specială ca o competenţă unică şi exclusivă pe care o au anumite organe
judiciare de a rezolva cauzele penale privind infracţiuni ce aduc atingerea unei
anumite sfere de relaţii sociale.
După alte păreri, competenţa specială nu trebuie confundată cu competenţa
organelor speciale . Competenţa este specială atunci cînd un organ este
21 Elevii liceelor militare nu au calitatea de militari neîndeplinind serviciul militar în forţele
armate şi de aceea nu intră în competenţa instanţelor militare după calitatea persoanei (Trib.
Suprem secţ. milit., dec. nr. 97/1976, R.R.D. nr. 7/1977, p. 71).
22 Cînd militarul care a comis o infracţiune care nu avea nici o legătură cu atribuţiunile de
serviciu (omor prin imprudenţă într-un accident de circulaţie) a fost trecut în rezervă pînă la
sesizarea instanţei, competenţa revine judecătoriei şi nu instanţei militare (Trib. Suprem,
secţ.'milit., dec. nr. 30/1983, R.R.D. nr. 6/1984, p. 66).
23 Este irelevant că în momentul judecăţii inculpatul nu mai are calitatea de militar, din moment ce
fapta a fost săvîrşită în cadrul exercitării sarcinilor de serviciu; fostul militar va fi judacat în
asemenea cazuri tot de instanţa militară (Trib. Suprem, secţ. milit., dec. nr. 76/1981, R.R.D. nr.
10/1982, p. 64-65).
24 GR. THEODORU, T. PLAESU, op. cit, p. 164.
25 I. NEAGU, op. cit, p. 223.
26 Vezi, V. DONGOROZ, op. cit, p. 141.
282
devine incidenţă numai în măsura în care alături de aspectul special al in_
fracţiunilor de serviciu se adaugă şi aspectul de competenţă personală derivat
din calitatea făptuitorilor respectivi.
în materia judecăţii o competenţă specială revine secţiilor maritime şi
fluviale ale judecătoriilor şi tribunalelor judeţene din Constanţa şi Galaţi.28.
însărcinat să rezolve o cauză care intră în competenţa sa după regulile de
competenţă ordinare.
în reglementarea din trecut, competenţa specială era frecventă prin exis-
tenţa a numeroase organe special înfiinţate pentru anumite domenii de acti-
vitate. Astfel, pînă în anul 1957 au funcţionat în domeniul transporturilor
tribunalele pentru căile ferate şi tribunalele maritime şi fluviale, precum şi
procuraturile corespunzătoare. Instanţele militare, în organizarea şi concepţia
din trecut constituiau un sistem separat de organe , fiind considerate tribunale
speciale. în Constituţia din 1952 exjsta o dispoziţie (art. 64) care prevedea că
se pot înfiinţa prin lege instanţe judecătoreşti speciale. De asemenea, art. 1 al
Legii de organizare judecătorească din 1952 preciza că tribunalele militare sînt
instanţe speciale. Actualele reglementări au înlăturat aceste norme în
promovarea ideii că instanţele formează în ţara noastră un sistem unitar.
360. în actuala organizare judiciară competenţa specială este întîlnită în
măsură mai redusă, deseori împletindu-se şi cu alte forme, mai ales cu
competenţa personală.
Organele de cercetare penală speciale prevăzute în art. 208 c. pr. pen. în
majoritatea cazurilor urmăresc anumiţi învinuiţi sau inculpaţi nu în virtutea
unei competenţe speciale ci avînd în vedere calitatea persoanei cercetate. De
exemplu, ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor sau de către
şefii comenduirilor de garnizoană cercetează anumite persoane, în primul rînd
pentru că au calitatea de militari şi nu avînd în vedere infracţiunea săvîrşită.
Alta este situaţia în cazul căpitanilor de porturi (art. 208 lit.e) care sînt
competenţi pentru infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe apă şi contra
disciplinei şi ordinei la bord. în urmărirea acestor fapte căpitanul de port este
evident specializat (ca un organ anume creat pentru cercetarea infracţiunilor
din domeniul respectiv). Competenţa specială a căpitanului de port în
exemplul dat nu se suprapune altor forme de competenţă, întrucît calitatea
făptuitorului sau alte implicaţii nu sînt relevante.
Dimpotrivă, chiar în cazul acestui organ nu se poate reţine doar o com-
petenţă specială cînd căpitanul de port cercetează infracţiuni de serviciu sau
în legătură cu serviciul, săvîrşite de personalul navigant al marinei civile.
Pentru asemenea infracţiuni competenţa organului indicat de art. 208 lit. e
27 Sub aspect organizatoric instanţele civile (în sensul de instanţe penale ordinare) şi cele
militare constituiau două structuri diferite şi paralele care nu aveau puncte de convergenţă
nici măcar la organul de vîrf. Astfel, pînă la organizarea judecătorească din 1952 în România
funcţionau două instanţe supreme, cîte una pentru fiecare sistem de organe judecătoreşti.
Instanţele militare aveau ca organ juduciar suprem înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Militară
care nu constituia o secţie, colegiu sau altă subdiviziune a Curţii de Casaţie.
283
Instanţele militare prezintă competenţă specială, cel mai frecvent în co-
nexiune cu competenţa personală dar uneori manifestată şi distinct.
în cazul săvîrşirii de infracţiuni tipic militare (dezertare, insubordonare
călcarea de consemn, lovirea superiorului etc.) specializarea instanţei militare în
judecarea acestor infracţiuni, deşi evidentă, nu poate fi desprinsă de competenţa
personală, pentru că inculpaţii judecaţi au calitatea de militari, subiectul
infracţiunilor amintite fiind totdeauna circumstanţiat.
Există desigur o specializare a instanţei militare şi pentru alte infracţiuni
contra capacităţii de apărare a ţării ca sustragerea de la serviciul militar,
defitismul, neprezentarea la încorporare şi altele (prevăzute şi pedepsite de art.
348-354 c. pen.). întrucît săvîrşirea acestor infracţiuni nu necesită calitatea de
militar, putînd fi comise de orice persoană, judecarea lor de către tribunalul
militar (în conformitate cu art. 26 pct. 2 lit. b. c. pr. pen.) reprezintă un exemplu
tipic de competenţă specială.
361. Competenţa poate fi influenţată uneori de împrejurări cu totul excep-
ţionale cum ar fi: starea de război, starea de asediu sau altă situaţie cu totul
deosebită. Aceste împrejurări pot determina ca o cauză să fie luată din competenţa
obişnuită a unui organ şi dată în mod excepţional şi pentru perioada de timp cît
durează situaţia excepţională, în competenţa altui organ. Prin natura sa, com-
petenţa excepţională are un caracter temporal (vremelnic) .
Pot avea asemenea competenţă şi unele organe judiciare create în mod
excepţional. Membrii instanţelor extraordinare pot să nu facă parte din rîndul
judecătorilor (de exemplu, în timp de război membrii curţilor marţiale sînt
militari oarecare şi nu magistraţi), dar pot fi desemnaţi de circumstanţă şi dintre
aceştia.
Jurisdicţia îndeplinită de aceste organe nerealizîndu-se în mod obişnuit ea
este admisă de lege numai în mod excepţional motiv pentru care în doctrină
mulţi autori au folosit în desemnarea categoriilor juridice corespunzătoare şi
denumirea de competenţă extraordinară.
28 I. NEAGU, op.cit, p. 223; V. NEAMTU,Unele aspecte ale competentei materiale şi
teritoriale ale secţiilor maritime şi fluviale, R.R.D. nr. 4/1977, p. 31
29 S. KAHANE, op. cit, p. 102.
30 V.RAMUREANU,op.cit,p.32.
284
proveneau de la tribunalele judeţene fiind delegaţi de către preşedintele acestor
tribunale.
Procedura de judecată era cea specială aplicabilă în condiţii de urgenţă unor
infracţiuni flagrante. Prezenţa procurorului şi asistenţa juridică erau
obligatorii. Recursul revenea în competenţa tribunalului militar teritorial care
Ceea ce ţine de esenţa competenţei excepţionale sau extraordinare este
caracterul său de temporaneitate.
Competenţa excepţională nu trebuie confundată cu organul judiciar
excepţional. _
Situaţia vremelnică, determinată de o stare extraordinara poate duce Ia
înfiinţarea unui organ judiciar extraordinar, a cărui competenţă, evident, va fi tot
excepţională. Dar starea cu totul deosebită poate determina cu caracter
excepţional numai anumite mutaţii în reglementarea competenţelor fără a se
înfiinţa organe noi cu o natură juridică extraordinară. în aceste cazuri organele
existente, avînd o competenţă obişnuită bine determinată, îşi modifică
atribuţiunile datorită împrejurărilor excepţionale intervenite.
362. Exemplificările următoare sînt edificatoare în diferenţierea naturilor
juridice corespunzătoare. Astfel, în ţara noastră, după al doilea război mondial, au
fiinţat aşa-numitele Tribunale ale poporului (iniţial unu la Bucureşti, apoi şi un al
doilea la Cluj) care între 1945-1947 au judecat crime de război, precum şi crime
contra păcii şi omenirii. Aceste instanţe au fost create ad-hoc în vederea unor
scopuri politice tipice, aşa-zise revoluţionare şi nu făceau parte din sistemul
obişnuit al organelor judiciare. în ele funcţionau judecători şi acuzatori ai
poporului, persoane exponente ale puterii care nu aveau calitatea de magistraţi
aparţinînd autorităţii judecătoreşti, iar uneori nici măcar calitatea de jurişti.
Evenimenele din decembrie 1989 au determinat de asemenea înfiinţarea
unor instanţe excepţionale care nu făceau parte din sistemul organelor obiş-
nuite de judecată. Prin Decretul-Lege nr. 7/1990 privind înfiinţarea unor
tribunale militare extraordinare pentru judecarea şi pedepsirea actelor teroriste au
fost înfiinţate asemenea instanţe în toate judeţele ţării, inclusiv municipiul
Bucureşti. Asupra caracterului de instanţe extraordinare a acestor organe de
judecată nu încape nici un dubiu, nu numai datorită situaţiei de excepţie în care
au fost create, dar mai ales prin denumirea şi etichetarea lor ca atare, prin însăşi
titulatura actului normativ de înfiinţare.
Aceste instanţe judecau în complet format din cinci persoane dintre care 2
judecători şi 3 ofiţeri desemnaţi de comandamentele militare locale. Deşi
instanţe extraordinare militare, acestea nu erau încadrate exclusiv cu militari
decît la Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Timişoara, unde potrivit legii, cei 2 judecători
proveneau din rîndul judecătorilor militari de la tribunalele militare de mare
unitate din localitate. în cazul celorlalte instanţe extraordinare judecătorii
31 E.FLORIAN, op. cit, p. 169; E. ALTAV1LA, Manuele di procedura penale, Napoli, Ed.
Alberto Morono, 1935, p. 97.
285
judecă în complet cu trei judecători.
Spre deosebire de aceste cazuri, este posibil ca în anumite circumstanţe
excepţionale unele fapte să se judece nu în cadrul jurisdicţiei ordinare, ci la
alte instanţe, fie superioare, fie de natură deosebită (instanţe militare).
Asemenea dispoziţii legale au existat în multe ţări în perioada războiului
 inclusiv în România, cînd fapte cum ar fi cele de furt, tîlhărie, pătrundere în
locuinţe în scop de jaf etc. săvîrşite în condiţii excepţionale cum ar fi:
bombardamentele, alarmele aeriene, camuflajul şi alte asemenea să atragă pe
lîngă pedepse mai aspre şi competenţa unor instanţe superioare sau militare.
363. Cu privire la competenţa excepţională a unor instanţe extraordinare
au existat totdeauna discuţii în doctrină avînd în vedere că multe reglementări
legale şi chiar legi fundamentale se opun organizării şi fiinţării unor instanţe
. excepţionale. Asemenea puncte de vedere s-au manifestat chiar în legislaţia şi
doctrina est-europeană.
în prezent, pentru dreptul românesc controversa este stinsă prin dispoziţia
expresă a art. 125 alin 2 din Constituţie, care stipulează fără echivoc interdicţia
de înfiinţare a unor instanţe extraordinare. Ca atare, o competenţă extra-
ordinară care să circumscrie sfera de activitate a unor asemenea instanţe nu
mai poate exista.
Rămîne o singură posibilitate din punct de vedere practic, evident foarte
redusă, în care una din instanţele actualmente existente să-şi modifice tem-
porar competenţa datorită unor împrejurări excepţionale. O asemenea situaţie
extraordinară este nu numai neprevizibilă în genere dar şi foarte rară, ceea ce
face ca manifestarea unei atari competenţe să fie excepţională nu numai în
denumire dar şi sub aspectele frecvenţei reale de apariţie.
364. Alte categorii de competenţă. In terminologia de specialitate
adeseori se face referire la competenţa principală şi complementară.
32 Vezi art. 101 din Constituţia R.D.Germană din 1968, art. 126 pct. 3 din Constituţia
R.P.Bulgaria din 1971, care interziceau expres crearea tribunalelor excepţionale.
33 în literatura noastră de specialitate în mod repetat s-a susţinut opinia că înfiinţarea de instanţe
excepţionale ar fi interzisă implicit prin diverse norme. Vezi, I. VINTU, Organizarea şi
activitatea de stat în România, Ed. Academiei, Bucureşti, 1974, p. 357; GR. THEODORU,
T. PLAESU, op. cit, p. 165; N. VOLONC1U, op. cit, voU, p. 179-180.
286
care se cere reabilitarea, fie instanţei corespunzătoare în a cărei rază
teritorială domiciliază condamnatul (art. 494 cpr.pen). Unii caracterizează
aceasta şi ca o competenţă alternativă.
Secţiunea II
' Competenţa principală. Este considerată competenţa pe care legea o
reglementează în legătură cu realizarea de către organele judiciare a ciclului
ordinar sau extraordinar al procesului penal. Intră în această noţiune largă
competenţa de urmărire penală, cea de judecată în primă instanţă şi în căile de atac
ordinare, precum şi îri cadrul punerii în executare a hotărîrilor penale; de asemenea,
normele de competenţă referitoare la recursul extraordinar, la revizuire sau la
contestaţia în anulare constituie tot norme de competenţă principală.
Toate celelalte norme de competenţă se referă la competenţa complementară
care au drept obiectiv realizarea unor proceduri autonome prin care se rezolvă
chestiuni legate de procesul penal. Constituie reglementări de competenţă
complementară cele referitoare la: confirmarea internării medicale provizorii (art.
162 c. pr. pen.), înlocuirea sau reconstituirea înscrisului dispărut (art. 510 c. pr.
pen.), revocarea sau anularea suspendării condiţionate (art. 447 c. pr. pen), ori a
obligării la muncă corecţională (art. 4471 c. pr. pen), liberarea condiţionată (art.
450 c. pr. pen), reabilitarea judecătorească (art. 494 c. pr.pen) etc.
Competenţa este multiplă ori de cîte ori prin lege sînt determinate două sau
mai multe organe judiciare avînd capacitate, oricare dintre ele fiind abilitate să
desfăşoare activitatea procesuală. De exemplu, competenţa teritorială revine în
mod egal oricăreia dintre cele patru categorii de organe în raza cărora se află unul
din locurile indicate în art. 30 lit. a-d c.pr.pen. De asemenea, în caz de întrerupere a
executării pedepsei închisorii competenţa revine instanţei de executare sau
instanţei în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere şi care este cores-
punzătoare în grad instanţei de executare (art. 456 c.pr.pen).
în opoziţie cu competenţa multiplă este competenţa unică prin care se
îndrituieşte şi obligă un singur organ judiciar. în cele mai multe cazuri legea
română instituie o competenţă unică, nefiind obişnuit ca o competenţă să
revină în egală măsură la mai multe organe. De exemplu, orice competenţă
materială este totodată şi unică neexistînd organe judiciare de grade diferite
care să fie concomitent competente într-o cauză.
în materie penală, cei interesaţi în introducerea unei cereri, nu pot de regulă,
determina organul competent. Competenţa penală fiind "de ordine publică"
nu poate fi stabilită decît de lege, avînd - cum se spune - un caracter absolut,
în mod excepţional se poate prevedea şi o competenţă aşa-zisă relativă, în care
părţile să determine competenţa, dintre mai multe posibilităţi legale, în funcţie
de aprecierea lor. De exemplu, în procedura reabilitării judecătoreşti com-
petenţa revine la alegerea solicitantului, fie judecătoriei sau tribunalului care
a judecat în primă instanţă cauza, în care s-a pronunţat condamnarea pentru
34 V. RAMUREANU, op.cit, p. 74.
287
COMPETENŢA ORGANELOR JUDICIARE
§ 1. Competenţa funcţională, materială şi personală a
instanţelor judecătoreşti
 365. Potrivit legii de organizare judecătorească instanţele din ţara noastră
sînt structurate ierarhic fiind în ordine următoarele:
-judecătoriile;
-tribunalele ;
-curţile de apel;
-Curtea Supremă de Justiţie.
După cum s-a mai arătat, legea de organizare judecătorească nu cuprinde
dispoziţii decît referitoare la judecătorii, tribunale şi curţi de apel. Chiar în
cuprinsul normei se prevede că organizarea şi funcţionarea instanţelor
militare şi a Curţii Supreme de Justiţie urmează să fie reglementate separat,
fiecare prin lege specială.
Pînă la apariţia dispoziţiilor speciale pentru instanţa supremă şi cele
militare se aplică în continuare Legea nr. 58/1968, în care se cuprind
reglementările organizatorice şi funcţionale referitoare la aceste instanţe. In
completare, se vor avea totuşi în vedere şi dispoziţiile Legii de organizare
judecătorească, întrucît ele se aplică tuturor instanţelor (deci şi Curţii
Supreme de Justiţie precum şi instanţelor militare) în măsura în care legile
lor de organizare nu dispun altfel, (art. 12).
In ce priveşte competenţa instanţelor judecătoreşti, ele sînt expuse în
continuare potrivit cu dispoziţiile de amănunt pe care le prevede codul de
p;rocedură penală pentru fiecare instanţă în parte.
Urmînd sistematizarea codului, în acest paragraf se examinează numai
competenţa principală a instanţelor din ciclul obişnuit al desfăşurării
procesului penal, fără referiri la căile de atac extraordinare. Competenţa în
35 Tribunalul Municipiului Bucureşti este egal în grad cu toate celelalte tribunale care
fiinţează în judeţe, din punct de vedere ai competenţei nefiind nici o diferenţiere între
acestea.
288
-prevăzute în art. 348-354 c.pen. (infracţiuni contra capacităţii de
apărare a patriei) .
în aceste cazuri calitatea făptuitorului nu influenţează competenţa in-
această materie, ca şi competenţa complementară a instanţelor se vor examina
în legătură cu instituţiile la care reglementările se referă.
366. Competenţa judecătoriei. Sub aspectul competenţei funcţionale,
judecătoria nu judecă decît în primă instanţă. Fiind verigă de bază în or-
ganizarea instanţelor judecătoreşti acest organ nu funcţionează ca instanţă de
apel sau de recurs. în conformitate cu art. 22 din Legea nr. 58/1968 pentru
organizarea judecătorească, judecătoria avea în competenţă funcţională şi
judecarea în ultimă instanţă a pricinilor anume prevăzute de lege. De
exemplu, constituiau asemenea cazuri judecarea plîngerilor făcute împotriva
unei hotărîri pronunţate de un organ de jurisdicţie obştească.
Judecătoria are o competenţă materială generală, cele mai multe cauze sînt
date în competenţa acestui organ, asigurîndu-se astfel verigii de bază a
organelor de judecată competenţa cea mai cuprinzătoare şi deci o largă
accesibilitate. Potrivit art. 25 cpr.pen. judecătoria judecă în primă instanţă
toate infracţiunile, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe.
367. Competenţa tribunalului militar. Tribunalul militar are o compe-
tenţă funcţională limitată numai la judecarea cauzelor penale în primă
instanţă.
în conformitate cu art. 26 cpr.pen intră în competenţa materială şi
personală a acestei instanţe:
a/ infracţiunile săvîrşite de militari pînă la gradul de căpitan inclusiv cu
excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe (de ex.:
infracţiunea de trădare -art. 155 c.pen. sau infracţiunea de omor -art. 174
c.pen., comise de un militar avînd gradul sus menţionat).
în aceste'cazuri pe lîngă competenţa materială se manifestă şi competenţa
personală a tribunalului militar, calitatea făptuitorului fiind dublu circum-
stanţiată (militar şi cu un anumit grad).
b/infracţiunile săvîrşite de civili:
-contra bunurilor aflate în proprietatea, administrarea sau folosinţa
Ministerului Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Ministerul Justiţiei
-Direcţia Generală a Penitenciarelor, Serviciul Român de Informaţii,
Serviciul de Informaţii Externe, şi Serviciul de Protecţie şi Pază ;
36 De exemplu, deşi în materie de liberare condiţionată dispune judecătoria (art. 450) în analiza
competenţei organului respectiv nu se va indica şi rezolvarea cererilor de liberare
condiţionată, precizarea acestei competenţe făcîndu-se cu ocazia examinării materiei .
executării de care este legată instituţia la care s-a făcut referire.
37 Prin infracţiuni "contra bunurilor aflate în administraţia sau folosinţa instituţiilor evocate în
lege" nu se înţeleg numai infracţiunile contra avutului public (art. 223-235 c.pen), ci şi
celelalte infracţiuni prin care se aduc pagube patrimoniilor respective, în speţă o neglijenţă
289
stanţei, incuplat putînd fi orice persoană.
c/ infracţiunile săvîrşite în legătură cu serviciul de către salariaţii civili din
Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Ministerul Justiţiei
-Direcţia Generală a Penitenciarelor, Serviciul Român de Informaţii,
Serviciul de Informaţii Externe şi Serviciul de Protecţie şi Pază, cu excepţia
celor date prin lege în competenţa altor instanţe (de exemplu, conducerea
în stare de ebrietate a vehiculului unităţii militare de către un salariat civil)
. luarea
In ipoteza enunţată, aspectele de competenţă materială (infracţiuni în legătură
cu serviciul) se îmbină cu cele de competenţă personală (calitatea de salariat civil).
368. Competenţa tribunalului. Din dispoziţiile art.27 c.pr.pen., rezultă
că sub aspect funcţional tribunalul judecă în primă instanţă, judecă în apel,
judecă în recurs şi soluţionează şi anumite conflicte de competenţă. Conjugînd
competenţa funcţională cu competenţa materială şi personală rezultă că
tribunalul judeţean judecă:
a/ în primă instanţă:
-infracţiunile expres enumerate în art.27 pct.l lit.a c.pnpen şi anume:
omorul cu formele sale (art.174-176 c.pen.), pruncuciderea (art. 177
c.pen.), determinarea sau înlesnirea sinuciderii (art. 179 c.pen.), vătămarea
corporală gravă (art. 182 c.pen.), lipsirea de libertate în formă deosebit de
gravă (art. 189 alin.3 c.pen.), sclavia (art. 190 c.pen.), violul, forma agravată
(art. 197 alin.2 c.pen.), tîlhăria (art. 211 alin. 2 c.pen., dacă fapta a avut
vreuna din urmările arătate în art. 182), pirateria (art. 212 c.pen.),
distrugerea calificată (art. 218 c.pen.), formele deosebit de grave ale
distrugerii din culpă (art. 219 alin.3 dacă fapta a avut ca urmare un dezastru
şi art. 219 alin.4 c.pen.) , infracţiunile contra avutului public care au avut
consecinţe deosebit de grave - delapidarea (art.223 alin.3 c.pen.), furtul
(art.224 alin.3 c.pen.), tîlhăria (art. 225 c.pen. alin.2 dacă fapta a avut una
dintre urmările arătate în art 182 şi alin.3), înşelăciunea (art.229 alin.3
c.pen.), distrugerea (art.231 alin.3 şi 4 c.pen.),
în serviciu (Trib. Suprem, secţ. milit., dec.nr. 177/1969, CD. 1969, p. 404).
38 Constituie asemenea infracţiuni următoarele: sustragerea de la serviciul militar, defetismul,
jefuirea celor căzuţi pe cîmpul de luptă, folosirea emblemei Crucit Roşii în timpul
' operaţiunilor militare, sustragerea de la rechiziţii militare, sustragerea de la recrutare,
neprezentarea la încorporare sau concentrare.
39 Trib. Jud. Braşov, dec. pen. nr. 386/1972, R.R.D., nr. 10/1972, p. 178
40 Vezi, GH. ŞERBĂNESCU, O propunere de lege ferenda, privind competenţa de
judecată în cazul unor forme agravante de distrugere din culpă, R.R.D., nr.8/1976,
p.
28-30.
290
distrugerea din culpă (art.232 alin.3 şi 4 c.pen.), - pirateria în dauna
avutului
public (art.226 c.pen.), abuzul în serviciu contra intereselor obşteşti (art.248
alin.2 c.pen.), neglijenţa în păstrarea secretului de stat (art. 252 c.pen.),
de mită (art. 254 c.pen.), darea de mită (art. 255 c.pen.), traficul de influenţă
(art.. 257 c.pen.), arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă (art. 266 c.pen.),
supunerea la rele tratamente (art.267 c.pen.), tortura (art.267 c.pen.),
represiunea nedreaptă (art. 268 c.pen.), evadarea (art. 269 c.pen.), înlesnirea
evadării (art.270 c.pen.), anumite forme grave ale unor infracţiuni contra
siguranţei circulaţiei pe căile ferate - neîndeplinirea îndatoririlor de
serviciu
sau îndeplinirea lor defectuoasă (art.273 alin.2 c.pen.), neîndeplinirea cu
ştiinţă a îndatoririlor de serviciu (art. 274 alin.2 c.pen.), părăsirea postului şi
prezentarea la serviciu în stare de ebrietate (art.275 alin.3 c.pen.), distrugerea
şi semnalizarea falsă (art.276 c.pen.) -nerespectarea regimului armelor şi
muniţiilor (art.279 alin.3 c.pen.), nerespectarea regimului materiilor explozive
sau radioactive (art. 280 c.pen.), nerespectarea regimului de ocrotire a unor
bunuri (art.280 c.pen.), falsificarea de monedă (art.282 c.pen.), divulgarea
secretului economic (art.298 c.pen.), deturnarea de fonduri (art.302 c.pen.),
traficul de stupefiante (art.312 c.pen.) şi propaganda naţionalist-şovină
(art.317 c.pen.), precum şi infracţiunea de contrabandă dacă a avut ca
obiect
arme, muniţii sau materii explozive ori radioactive.
-infracţiunile săvîrşite cu intenţie care au avut ca urmare moartea unei
persoane (art.27 pct.l lit.b, c.pr.pen.)
Ultima categorie de infracţiuni la care se referă legea face parte din
categoria infracţiunilor praeter intenţionale, adică a celor săvîrşite cu
intenţie, dar a căror urmări au fost depăşite din culpă. Pot constitui
asemenea infracţiuni lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art.183
c.pen.), provocarea ilegală a avortului (art.185 alin.4 c.pen.), violul
(art.197 alin.3 c.pen.), tîlhărie (art.211 alin.3 şi art.225 alin.3 c.pen.),
distrugerea calificată (art.210 alin.2 şi 231 alin.4 c.pen.), încăierarea
(art.322 alin.3 c.pen.) etc. .
41 Pentru judecarea infracţiunii de ucidere din culpă, competentă este judecătoria şi nu
tribunalul judeţean, (Trib. Suprem, secţ.pen., dec.nr.6822/1970, CD. 1970, p.472-473).
42 V. DONGOROZ, ş.a., Explicaţii teoretice, vol.I, p.l 10.
43 Infracţiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii (art 179 c.pen.) a fost expres prevăzută
ca intrînd în competenţa tribunalului judeţean pînă la modificarea art.27 pct.l lit.a. c.pr.pen.,
prin Legea nr.7/1973 care a exclus infracţiunea din enumerarea respectivă. în urma
modificării s-au conturat două puncte de vedere opuse cu privire la competenţa în această
materie. După o" primă opinie, împărtăşită numai în doctrină, infracţiunea se judecă la
judecătorie, deoarece în cazul ei, urmarea (moartea persoanei) nu a fost depăşită din
culpă, ca în restul cazurilor praeter intenţionale (Vezi în acest sens, C. BULA1, Curs de
drept penal, Partea specială, vol.I, Ed.II, Tip. Univ. Bucureşti, 1976, p.123,
V.Rămureanu, Cu privire la o problemă de competenţă în materia dreptului
procesual penal, R.R.D., nr.9/1979, p.35-37 etc.) într-o opinie contrară manifestată şi în
practica judiciară fapta intră
291
 Fapta inculpatului de a ucide victima, cu intenţie, în scopul de a o prăda
nu se încadrează în art.211 alin.3 c.pen. constituind un omor deosebit de
grav art.176 lit.d) în Concurs cu tîlhăria şi deci competenţa revine
tribunalului în baza art.27 pct.l lit.a, c.pr.pen. (şi nu lit.b).44.
-alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa.
Judecarea unor asemenea cauze de către tribunal are loc în virtutea unei
competenţe personale.
b/ tribunalele, ca instanţe de apel, judecă apelurile declarate împotriva
hotărîrilor penale pronunţate de către judecătorii în primă instanţă cu
excepţia celor privind infracţiunile menţionate în art. 279 alin.2 lit.a;
c/ tribunalele ca instanţe de recurs, judecă recursurile împotriva
hotărîrilor penale pronunţate de judecătorii în cazul infracţiunilor
menţionate în art. 279 alin.2 lit.a, precum şi în alte cazuri anume prevăzute
de lege;
d/ ca situaţie specială, tribunalul judeţean rezolvă conflictele de com-
petenţă ivite între judecătoriile subordonate.
369. Competenţa tribunalului militar teritorial. Tribunalul militar
teritorial judecă, potrivit art.28 c.pr.pen., în primă instanţă, în apel, în
recurs şi soluţionează conflictele de competenţă, toate acestea constituind
aspecte ale competenţei sale funcţionale.
a/ In primă instanţă, tribunalul militar teritorial judecă următoarele
categorii de infracţiuni:
-infracţiunile săvîrşite de ofiţerii superiori, cu excepţia celor date prin
lege. în competenţa altor instanţe (art.28 pct.l, lit.a, c.pr.pen.);45
-infracţiunile menţionate în art.27 pct.l lit.a şi b4 , săvîrşite de militari pînă
la gradul de căpitan inclusiv, ori săvîrşite în legătura cu serviciul de către
salariaţii civili din Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne,
Ministerul Justiţiei -Direcţia Generală a Penitenciarelor, Serviciul Român
de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe şi Serviciul de Protecţie şi
Pază47;
în competenţa tribunalului judeţean, întrucît art.27 pct.l, lit.b, c.pr.pen., are în vedere orice
infracţiune intenţionată care a avut ca urmare moartea unei persoane (Vezi, V.
PAPADOPOL, Competenţa de a judeca în primă instanţă infracţiunea de determinare
Sau înlesnire a sinuciderii, R.R.D., nr.9/1978, p.35-38; Trib.Suprem,
secţ.pen.dec.nr.1047/1977, R.R.D., nr.11/1977, p.61)
44 Trib. Suprem, secţ. milit. dec. nr. 15/1979, R.R.D., nr.1/1980, p.70
45 In ipoteza de excepţie se înscrie, de exemplu, infracţiunea săvîrsită de un ofiţer superior
avînd calitatea de judecător la Tribunalul militar teritorial, pentru clare competenţa
revine potrivit art.28 , pct.l, lit.b, c.pr.pen. Curţii Militare de Apel.
46 Este vorba de infracţiuni judecate de tribunal îrt-primă instanţă, anume enumerate de lege,
precum şi infracţiunile săvîrşite cu intenţie care au avut ca urmare moartea unei
persoane.
47 în trecut, prin interpretarea extensivă a fostului art.28 pct.l lit.d, c.pr.pen., competenţa pentru
infracţiunile grave contra statului săvîrşite de ofiţeri superiori, revenea Curţii Supreme de
292
-alte infracţiuni date prinlege în competenţa sa(art. 28 pct. 1, lit. a
c.pr.pen.).
în ipotezele analizate, competenţa materială şi personală pot să apară
istinct, deşi de cele mai multe ori între ele există o evidentă întrepătrundere.
„ -tfel, dacă un ofiţer superior comite o infracţiune oarecare, el este judecat
de 'bunalul militar teritorial exclusiv datorită calităţii lui şi deci în
manifestarea nor dispoziţii de competenţă personală. Dimpotrivă, cînd o
persoană oarecare ste judecată de această instanţă pentru o infracţiune
dintre cele prevăzute în rt.28 pct.l lit.c, c.pr.pen., există o manifestare
exclusivă a unei competenţe nateriale. în toate celelalte cazuri aspectele de
competenţă personală şi naterială se întrepătrund sau suprapun. De
exemplu, militarul în termen este udecat pentru un omor de tribunalul
militar teritorial nu numai pentru că e nilitar (în acest caz potrivit gradului ar
trebui să fie judecat de tribunalul militar le mare unitate), ci mai ales pentru
gravitatea faptei, (pentru asemenea fapte, lici inculpaţii civili nu pot fi
judecaţi de către instanţa de primă verigă).
b/ Tribunalul militar teritorial judecă apelurile declarate împotriva
hotărîrilor pronunţate în priniă instanţă de tribunalele militare, cu excepţia
infracţiunilor nenţionate în art. 279 alin.2 lit.a şi a infracţiunilor contra ordinii
şi disciplinei nilitare sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2
ani;
c/ Tribunalul militar teritorial judecă recursurile împotriva hotărîrilor
ribunalului militar, în cazul Infracţiunilor menţionate în art.279 alin.2 lit.a
şi
a infracţiunilor contra ordinii şi disciplinei militare sancţionate de lege cu
pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani, precum şi în alte cazuri anume
prevăzute
de
lege;
d/ Ca situaţie specială, soluţionează conflictele de competenţă între
tribunalele militare din raza sa teritorială,
370. Competenţa Curţii de Apel. Potrivit art.281 c.pr.pen. Curtea de Apel
judecă în primă instanţă, în apel, în recurs şi anumite conflicte de
competenţă.
a/ în primă instanţă judecă: -
-infracţiunile prevăzute de Codul penal în art. 155-173 (infracţiuni
contra statului) şi art. 356-361 (infracţiuni contra păcii şi omenirii);
-infracţiunile săvîrşite de judecătorii de la judecătoriile şi tribunalele din
circumscripţia curţii de apel, procurorii de la parchetele de pe lîngă
instanţele amintite, precum şi notarii de stat din aceeaşi circumscripţie;
-infracţiuni săvîrşite de judecătorii şi controlorii financiari ai camerelor
de confuri judeţene;
-alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa.
 Justiţie (vezi, V.RĂMUREANU op.cit,'p.l05);
b/ Ca instanţă de apel, judecă apelurile împotriva hotărîrilor penale
pronunţate în primă instanţă de tribunale.
c/ Ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărîrilor penale
pronunţate de tribunale în apel, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de
lege.
d/ Soluţionează conflictele de competenţă ivite între instanţele
judecătoreşti aflate în raza teritorială a Curţii (indiferent că aceste conflicte
sînt între judecătorii, între tribunale sau tribunale şi judecătorii).
371. Competenţa Curţii Militare de Apel. în conformitate cu art. 282
c.pr.pen., Curtea Militară de Apel judecă în primă instanţă, în apel, în
recurs
şi anumite conflicte de competenţă.
a/ în primă instanţă judecă:
-infracţiunile prevăzute de Codul penal în art. 155-173 (infracţiuni
contra statului) şi art.356-361 (infracţiuni contra păcii şi omenirii) săvîrşitede
militari ori săvîrşite în legătură cu serviciul de către salariaţii civili din
Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Ministerul Justiţiei -
Direcţia Generală a Penitenciarelor, Serviciul Român de Informaţii,
Serviciul de Informaţii Externe şi Serviciul de Protecţie şi Pază;
-infracţiunile săvîrşite de judecătorii tribunalelor militare şi ai
tribunalelor militare teritoriale, precum şi de procurorii militari de la
parchetele militare de pe lîngă aceste instanţe;
-alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa.
b/ Ca instanţă de apel, judecă apelurile împotriva hotărîrilor pronunţate
în primă instanţă de tribunalele militare teritoriale.
c/ Ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărîrilor
pronunţate de tribunalele militare teritoriale în apel precum şi în alte
cazuri anume prevăzute de lege.
d/ Soluţionează conflictele de competenţă ivite între tribunalele
militare teritoriale sau între tribunalele militare şi tribunalele militare
teritoriale ori între tribunalele militare din raza de competenţă a unor
tribunale militare teritoriale diferite.
372. Competenţa Curţii Supreme de Justiţie. Potrivit art. 29
c.pr.pen.,
Curtea Supremă de Justiţie judecă în primă instanţă, în recurs, în recurs în
interesul legii, în recurs în anulare şi soluţionează anumite situaţii speciale.
a/ Curtea Supremă de Justiţie judecă în primă instanţă:
-infracţiunile săvîrşite de senatori şi deputaţi;
294
293
-infracţiunile comise de membrii Guvernului;
-infracţiunile săvîrşite de judecătorii Curţii Constituţionale, membrii,
judecătorii, procurorii şi controlorii financiari ai Curţii de Conturi şi de
preşedintele Consiliului legislativ;
-infracţiunile săvîrşite de mareşali, amirali şi generali;
-infracţiunile săvîrşite de şefii cultelor religioase organizate în condiţiile
legii şi de ceilalţi membrii ai înaltului Cler, care au cel puţin rangul de
arhiereu
sau echivalent al acestuia;
-infracţiunile săvîrşite de judecătorii şi magistraţii asistenţi de la
Curtea Supremă de Justiţie, de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea
Militară de Apel, precum şi procurorii de la parchetele de pe lîngă aceste
instanţe;
-alte cauze date prin lege în competenţa sa.
Toate cazurile în care legea conferă Curţii Supreme de Justiţie dreptul de a
judeca în primă instanţă au în vedere o competenţă personală (militari de un
anumit grad Judecători ori procurori de la unele organe judiciare,
parlamentari etc.)
Pentru ultimul caz înserat în art. 29 c.pr.pen., cînd instanţa supremă
judecă în fond, literatura de specialitate a menţionat că acesta constituie
probabil "un text de rezervă" pentru orice eventuală situaţie viitoare. . în
trecut, după intrarea în vigoare a codului, timp de peste două decenii (pînă
la Constituţia din 1991) nu a existat în lege nici o asemenea situaţie în care
norma să fi avut
un conţinut concret.
în prezent, dispoziţia a încetat să constituie o simplă normă de rezervă,
întrucît trimiterea la alte situaţii prevăzute de lege devine operantă, dacă se
au în vedere noile dispoziţii constituţionale.
b/Ca instanţă de recurs judecă:
-recursurile împotriva hotărîrilor penale pronunţate în primă instanţă
de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;
-recursurile împotriva hotărîrilor penale pronunţate ca instanţe de apel,
de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;
-recursurile împotriva hotărîrilor penale pronunţate, în primă instanţă, de
secţia penală sau secţia militară a Curţii Supreme de Justiţie;
c/judecă recursurile în interesul legii;
d/ judecă recursurile în anulare;
e/ soluţionează:
-conflictele de competenţă în cazurile în care Curtea Supremă de
Justiţie
este instanţa superioară şi comună;
 48 V.RĂMUREANU,op.cit,p.llO 49 Vezi, de pildă art. 84 din Constituţie.
50 50 Menţionăm că dintre aceste fapte în prezent se pedepseşte numai neglijenţa în păstrarea
-c; zurile în care cursui justiţiei este 295
întrerupt ; -cererile de strămutare. 296

373. Competenţa secţiilor maritime şi fluviale. Prin Decretul

nr.203/1974 au fost înfiinţate secţii maritime şi fluviale la judecătoriile şj
tribunalele judeţene din Constanţa şi Galaţi. Necesitatea înfiinţării acestora s-
a
datorat particularităţilor unor contracte de transporturi pe apă, care impun o
specializare din partea organelor de stat, presupunînd cunoaşterea
convenţiilor
internaţionale şi uzanţelor dreptului maritim din anumite ţări.
Competenţa funcţională a acestor instanţe este cea obişnuită în sensul că
secţia maritimă şi fluvială de la judecătorie judecă numai în primă instanţă,
iar secţia de la tribunalul judeţean judecă în primă instanţă şi în recurs.
Pe lingă competenţa materială a acestor organe, legea are în vedere şi o
anumită competenţă personală ţinînd seama de faptul că unele infracţiuni
presupun din partta subiectului să fie marinar sau să facă parte din
personalul marinei civile.
Potrivit art.27 din Decretul nr. 443/1972 privind navigaţia civilă, are
calitatea de marinar orice persoană care îndeplineşte condiţiile de calificare
profesională cerute pentru prestarea unuia dintre serviciile de bord, care
posedă carnet de marinar şi este înscrisă ca personal navigant în registrele
matricole ale unei căpitănii de port.

374. Competenţa secţiei maritime şi fluviale de la judecătorie.

Secţia
maritimă şi fluvială a judecătoriei judecă în primă instanţă:
a) infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe apă, contra disciplinei şi
ordinii de bord şi alte infracţiuni în legătură cu activitatea marinei civile
prevăzute în Decretul nr.443/1972 privind navigaţia civilă;
b) infracţiunile împotriva protecţiei muncii săvîrşite de personalul
navigaţiei civile;
c) infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul prevăzute în
Codul
penal, săvîrşite de personalul marinei civile, cu excepţia infracţiunilor
prevăzute în art. 251-253 c.pen.;
50 Cursul justiţiei este întrerupt în cazurile în care se face o greşită aplicare a dispoziţiilor
referitoare la competenţă. De exemplu, ifistanţa care îşi declină competenţa nu indică în
hotărîre organul judecătoresc căruia îi revine dreptul de a judeca pricina sau restituie
dosarul la procurorul care a întocmit rechizitoriul. In primul caz cauza nu este îndrumată
către vreun organ judiciar, iar în al doilea caz nu s-a folosit o procedură legală (V.
RAMUREANU, ©p.cit, p. 244; vezi şi Trib. Suprem, secţ. pen., dec.nr. 3385/1973, CD.,
1973, p. 480-481).
51 VALERIAN NEAMŢU, Unele aspecte ale competenţei materiale şi teritoriale ale
secţiilor maritime şi fluviale, R.R.D. nr.4/1977, p.30-34.
 d) infracţiunile contra avutului public prevăzute în Codul penal
referitoare
la bunuri aflate în administrarea sau folosinţa unităţilor marinei civile,
ori
încredinţate acestora pentru expediţie, transport sau păstrare, săvîrşite
de
• personalul marinei civile;
e) infracţiunile contfa avutului public prevăzute în Codul penai
referitoare
la bunuri aflate în administrarea sau folosinţa unităţilor rharinei civile, în
cazul
" în care fapta a pus sau ar fi putut pune în pericol nave, utilaje portuare,
instalaţii ii, încărcare, descărcare sau manipulare a mărfurilor în port, sau
a creat o stare de pericol pentru siguranţa navigaţiei ori a avut ca urmare
o tulburare în activitatea de transport maritimă sau fluvială.
Toate aceste ipoteze sînt prevăzute în art.2 îîî.a-e din Decretul nr.
203/1974.
375- Competenţa secţiei maritime şi fluviale a tribunalului judeţean.
lecţia maritimă şi fluvială a tribuaalului judeţean judecă în primă
instanţă:
a) infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe apă care au avut ca
urmare
i: accident de navigaţie, constînd în abordaj cu consecinţe materiale
Competenţa secţiei maritime şi fluviale a tribunalului judeţean este
prevăzută în art. 3 din Decretul nr.203/1974.
§ 2. Competenţa teritorială a organelor judiciare.
376. Competenţa privind infracţiunile săvîrşite în ţară. Legea instituie
reglementări diferite ale competenţei teritoriale după cum infracţiunile au fost
săvîrşite pe teritoriul ţării (art. 30 c.pr.pen.) sau în afara acestuia (art. 31
c.pr.pen.).
Aceleaşi reguli de competenţă teritorială se aplică în general atît
procurorului, respectiv organelor de cercetare penală, cît şi instanţei. De
asemenea, în stabilirea criteriilor de determinare ale competenţei teritoriale nu
are relevanţă nici gradul organului. Aceasta nu infirmă faptul că fiecare organ
are o rază teritorială de activitate şi că circumscripţia lui este cu atît mai întinsă
cu cît organul este la un grad mai înalt.
împărţirea teritoriului ţării în circumscripţii judiciare nu corespunde în
general împărţirii administraţiv-teritoriale. Concordanţa se manifestă numai
la anumite niveluri cum ar fi de exemplu la organele judiciare judeţene (ale
municipiului Bucureşti) sau republican (circumscripţia confundîndu-se cu
impor
tante, avarierea gravă a unei nave ori distrugerea sau degradarea importantă
de instalaţii şi bunuri de" orice fel, infracţiunea de stînjenire a echipajului
în
conducerea unei nave, dacă prin aceasta s-ar pune în pericol siguranţa navei
sau de preluare fără drept a controlului navei direct sau indirect, precum şi
omisiunea denunţării acestei infracţiuni;
b) infracţiunile de delapidare, furt, tîlhărie, piraterie, înşelăciune, dis-
trugere şi distrugere din culpă, în forme grave, referitoare la bunuri aflate în
administrarea sau folosinţa unităţilor marinei civile, ori încredinţate
acestora spre expediţiei transport sau păstrare şi infracţiunea de abuz în
serviciu (art. 248, alin.2 c.pen.) săvîrşite de personalul marinei civile);
c) infracţiunile contra avutului public menţionate la lit.b referitoare la
bunuri aflate în administrarea sau folosinţa unităţilor marinei civile, dacă
consecinţele grave ale acestora constau în punerea în pericol a navelor,
utilajelor portuare, instalaţiilor de încărcare, descărcare şi manipulare a
mărfurilor în port, ori în crearea unei stări de pericol pentru siguranţa
navigaţiei sau tulburarea activităţii de transport maritim sau fluvial.
Ca instanţă de recurs aceste secţii judecă recursurile introduse împotriva
hotărîrilor pronunţate în primă instanţă de secţiile maritime sau fluviale ale
judecătoriilor.
secretului de stat (art.252 c.pen.), divulgarea unor secrete privind interesele obşteşti
(art.251 c.pen.) şi refuzul înapoierii în ţară {art. 253 c.pen.) fiind dezincriminate.
297
întreg teritoriul ţării) ori la cel de sector orăşenesc din cadrul capitalei.
Circumscripţiile judiciare ale instanţelor judecătoreşti şi ale parchetelor sînt
identice, avînd în vedere că aceste din urmă organe funcţionează pe lîngă
instanţele corespunzătoare.
în schimb, este posibil uneori să nu existe o corespondenţă între cir-
cumscripţiile teritoriale ale unor instanţe, respectiv parchete, şi cele din
sistemul organelor de cercetare. De exemplu, referindu-ne la organul de
cercetare cel mai frecvent întîlnit, respectiv la organul de cercetare al poliţiei,
trebuie observat că acesta îşi desfăşoară activitatea în cadrul organelor de
poliţie, care ca organe administrative - au la nivelul unităţilor locale şi a
verigilor organizatorice de bază o altă structură şi altă rază teritorială decît
instanţele şi parchetele.
Diferenţele de întindere ale circumscripţiilor nu duc la deosebiri în
aplicarea regulilor de competenţă teritorială, care se aplică în egală măsură
tuturor organelor judiciare.
O remarcă deosebită trebuie făcută pentru împărţirea teritoriului ţării între
secţiile maritime şi fluviale ale judecătoriilor şi tribunalelor judeţene Con-
stanţa şi Galaţi. Raza teritorială a secţiilor maritime şi fluviale din Constanţa
cuprinde: judeţele Constanţa şi Tulcea, marea teritorială şi Dunărea de la
 298
vărsare în amonte pînă la mila maritimă 64 inclusiv. Raza teritorială a secţiilor
maritime şi fluviale din Galaţi cuprinde: celelalte judeţe, Dunărea de la mila
marină 64 în amonte pînă la kilometrul 1.075.

377. în sistemele procesuale vechi s-a admis în general regula tradiţională

din dreptul roman "actor sequitur forum rei" Relativ de multă vreme s-a
ajuns la concluzia, că în materie penală infractorii nu merită beneficiul de
competenţă unică a forului lor (organul de la locul unde aceştia se găsesc), de
care se bucură pîrîţii în materie civilă. Astfel, încă în dreptul medieval s-a
conturat necesitatea judecării răufăcătorilor fie la locul săvîrşirii infracţiunii,
fie la locul prinderii lor.
Tendinţa spre o multiplicare a organelor competente din punct de vedere
teritorial s-a manifestat de timpuriu şi a devenit constantă în legislaţia
modernă şi contemporană. Raţiunea acestei competenţe multiple este de a
sporractivităţile procesuale, pentru a mări şansa descoperirii infracţiunilor şi
prinderii infractorilor.
Criteriile de determinare teritorială a organelor competente, diferenţiate într-o
oarecare măsură în diverse legislaţii menţin totuşi, în principiu anumite con-
stante generale (forum loci delicti, forum domicilii, forum deprehensionis).

378. Potrivit art.30 c.pr.pen., competenţa teritorială este determinată în

_ legislaţia noastră de următoarele localizări în spaţiu ale unor elemente strîns
legate de cauza penală:
a) locul unde a fost săvîrşită infracţiunea;
59
b) locul unde a fost prins făptuitorul;
53 In civil, regula aceasta s-a menţinut pînă la legislaţia modernă, competenţa teritorială fiind
determinată în numeroase cazuri de locul unde se află pîrîtul.
54 I. TANOVICEANU, op.cit., vol.IV, p. 542.
55 PIERRE DE FONTAINE (citat în numeroase tratate - vezi R. GARRAUD, V. MANZINI,
TR. POP, I. TANOVICEANU etc.) referindu-se la vechiul drept francez arată că "La ou le
crime sont fait doiventii maufetur estre jugie... ou lâ oueil sont trouve" (textul în ortografie
arhaică). (Răufăcătorul trebuie judecat acolo unde a fost găsit sau unde s-a săvîrşit
infracţiunea).
. 56 FARINACEUS (citat în multe lucrări) arăta cu secole în urmă existenţa unor competenţe
teritoriale: ratione loci delicti, ratione originis şi ratione domicilii).
57 TR. POP, op.cit., vol.IV, p.63.
58 Justificarea unor criterii s-a făcut uneori pornindu-se de la anumite exagerări care erau însă
compatibile cu concepţiile juridice ale vremii. De exemplu, FARINACEUS căutînd
argumentarea competenţei loci deprehensionis (locul prinderii) arată: "In assassino qui
ubicumque reperiatur, potest impune a quocumque private occidi et offendi. Ergo multe
magis a judice punire". (Cînd e vorba de asasin oriunde s-ar afla, poate orice persoană
particulară să-1 ucidă sau lovească. Cu atît mai mult are drept să-1 pedepsească judecătorul)
59 Nu poate fi considerat loc al prinderiitfăptuitorului (forum deprehensionis) locul de deţinere
unde se află acesta în arest preventiv sau în executarea pedepsei pentru o altă infracţiune

,....._„...,„•_„,,...,._^....„._._.,_.. ._J299_ .___..

c) locul unde locuieşte făptuitorul; indicate în art. 30 alin.l este competent în egală măsură. Departajarea
d)locul unde locuieşte persoana vătămată. acestora nu se impune decît atunci cînd au fost sesizate mai multe
Competenţa teritorială pentru infracţiuni săvîrşite în ţară constituie o asemenea organe
competenţă multiplă. Oricare dintre organele aflate la unul din locurile Legea noastră nu permite a se stabili competenţa în raport de alte
t,k,njctue decît cele amintite, ca de pildă locul unde incuplatu! se află în stare de
arest,60 Sînt competenţe teritorial oricare din organele în circumscripţia cărora
se află unul din locurilş prevăzute în lege şi care au competenţa materială
corespunzătoare.
Oricare loc determinant în materia competenţei teritoriale poate fi
multiplicat la rîndul său, avînd în vedere că fiecare dintre ele, în diverse
situaţii concrete, poate fi multiplu. Astfel, locul unde a fost săvîrşită
infracţiunea poate antrena, datorită extinderii sale, competenţa mai multor
organe (de ex.: rezultatele infracţiunii s-au produs în altă parte decît
săvîrşirea infracţiunii); de asemenea, locul prinderii sau locuinţa
făptuitorului ori persoanei vătămate, se multiplică în cazul pluralităţii de
infractori Sau existenţei în cauză a mai multor victime.
379. La regula generală potrivit căreia competenţa teritorială a
organului judiciar trebuie determinată de unul din cele patru locuri arătate
în art. 30 c.pr.pen. pot exista uneori anumite excepţii:
Astfel în materia sesizării instanţei de judecată printr-o plîngere
prealabilă pentru o infracţiune dintre acele prevăzute în art. 279 lit.a
c.pr.pen., (cu procedură de împăciuire obligatorie în faţa comisiei de
judecată), competenţa teritorială revenea instanţei de la locul unde s-a făcut
procedura de împăciuire (art.282 c.pr.pen.).62
In cazul aplicării procedurii speciale pentru urmărirea şi judecarea
unor infracţiuni flagrante art. 472 alin.2 c.pr.pen. prevede că pentru
municipiile împărţite în sectoare ministrul justiţiei poate desemna una sau
mai multe judecătorii care să judece cauzele. De exemplu, în Bucureşti
judecătoria sectorului 3 judecă după procedura de urgenţă orice cauză, chiar
dacă nici unul dintre locurile arătate în art.30 nu se găseşte în sectorul
respectiv.
(TRAIAN POP, op.cit, vol.Il, p. 168.).
60 Există legislaţii în care competenţa teritorială poate fi determinată de locul arestării,
locul unde s-a dispus arestarea ori s-au îndeplinit anumite acte procesuale (F. FLOR1AN,
op. cit., p.195).
61 Vezi,I.TANOVICEANU,op.cit,vol.îV,p.543-544.
62 Menţionăm că în urma desfiinţării comisiilor de judecată art. 282 cpr.pen. a fost
abrogat prin Legea nr. 104/1992.
380. Modul de înfăptuire a unor infracţiuni poate ridica probleme în
'gătură cu fixarea locului unde s-au comis, întrucît activităţile materiale
mponente pot fi săvîrşite în diverse locuri, reprezentînd totuşi o unitate
ptică, după cum este posibil ca o faptă să înceapă înţr-un loc şi să se termine
tr-altul sau rezultatele să se producă în altă parte decît desfăşurarea,
tivităţilor.
Art. 30 alin.4 c.pr.pen. precizează că prin "locul săvîrşirii infracţiunii" se
înţelege locul un4e s-a desfăşurat activitatea infracţională, în totul sau în
parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia. Infracţiunea se
consideră săvîrşită pretutindeni unde s-a desfăşurat măcar o parte din ac
tivitatea ilicită sau unde s-a produs vreunul din rezultatele acestei activităţi .
Reglementarea legală, reflectînd teoria ubicuităţii, este aplicabilă şi in
fracţiunilor săvîrşite prin omisiune. în acestcaz, locul de comitere este acolo
unde trebuie să se desfăşoare activitatea pe care infractorul a omis-o sau
unde
s-a produs rezultatul omisiunii. .
381. în cazul cînd s-a sesizat un singur organ, faptul că altele din
celelalte
locuri indicate nu acţionează, nu ridica nici o implicaţie. Este însă posibil
să
se fi sesizat două sau mai multe organe, dintre cele arătate în art.30.
Pentru
determinarea competenţei teritoriale în acest caz funcţionează o anumită
ordine de preferinţă (legală sau cronologică) .
în caz de sesizări simultane, precăderea se stabileşte în ordinea
enumerării de la art.30 c.pr.pen. (preferinţă legală). în primul rînd, legea
preferă organul de la locul unde s-a săvîrşit infracţiunea, acesta avînd
posibilităţi sporite de a strînge şi administra probele, de a lua cu
promptitudine măsurile urgente ce se impun şi satisface mai bine cerinţele
educative ale procesului penal.
Potrivit art.45 alin.3 c.pr.pen., ordinea de preferinţă menţionată,
funcţionează jiumai în caz de sesizare simultană. Dacă sesizarea organelor
se face la date diferite, precăderile prevăzute în art.30 nu se mai aplică. în
acest caz, competenţa revine organului care a fost primul sesizat
(preferinţă cronologică).
63 CONSTANTIN BARBU, Principiu! teritorialităţii legii penale în noul cod penal,
R.R.D.
nr.l/1969,p.!7
64 R. M. STÂNOIU, Problema locului săvîrşirii infracţiunii în aplicarea principiului
teritorialităţii legii penale, Studii şi Cercetări Juridice, nr.2/1967, p.185.
65 în literatura de specialitate s-au preconizat şi alte ordine de preferinţă; de ex., între
organe
de grad egal, determinarea celui competent se poate stabili de organul superior
(preferinţă
 judiciară), vezi, V. MANZINI» E. FLOR1AN, TRAIAN POP). - 301
Organul pe teritoriul căruia inculpatul a fost prins sau locuieşte şi care a
fost sesizat anterior, nu poate declina competenţa în favoarea celui pe teritoriul
căruia s-a săvîrşit infracţiunea fără să facă inaplicabil art.30 c.pr.pen.
382. Reglementări particulare ale competenţei teritoriale în materia
urmăririi penale. Reglementarea competenţei teritoriale fiind identică pentru
organele de urmărire şi cele de judecată, legea a corelat aceste dispoziţii,
prevăzînd că judecarea cauzei revine aceleia dintre instanţe în a cărei rază
teritorială s-a efectuat urmărirea penală (art. 30 alin.2 c.pr.pen.) .
Această normă acoperă de regulă orice situaţie, pentru că în momentul
sesizării instanţei există deja un organ judiciar angajat în desfăşurarea pro-
cesului penal şi din motive de simetrie competenţa de judecată va reveni în
continuare organului aflat în acelaşi loc unde s-a efectuat urmărirea. Organul
de urmărire penală, din lipsă de informaţii, se poate găsi însă în momentul
sesizării în situaţia de a nu cunoaşte nici unul din locurile arătate în art.30.
Pentru ca infracţiunea să nu rămînă nepedepsită şi urmărirea penală să poată
totuşi demara legea a prevăzut că în asemenea cazuri competenţa revine
organului de urmărire penală care a fost mai întîi sesizat, (art.45 alin.2
c.pr.pen.).
Sub aspectul gradului organului de urmărire penală, legea nu reglemen-
tează competenţa materială în modul riguros în care aceasta are loc pentru
instanţe. Astfel, un furt simplu trebuie judecat în primă instanţă de o jude-
cătorie cauza neputîndu-se trimite spre judecare unui tribunal sau unei curţi.
Aceeaşi cauză, deşi de regulă este urmărită de organul local de urmărire,
în principiu, nu prezintă piedici în preluarea lui de către organele judeţene sau
centrale pe calea supraordonării ierarhice.
Pentru asemenea situaţii, art.30 alin.3 prevede că, dacă urmărirea penală
se efectuează de către Parchetul General de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie
sau de către parchetele de pe lîngă Curţile de Apel ori de pe lîngă tribunale ori
de către un organ de cercetare penală central sau judeţean, procurorul prin
rechizitoriu stabileşte căreia dintre instanţe îi revine competenţa de a judeca,
potrivit regulilor generale de competenţă teritorială, ţinînd seama ca în raport
cu împrejurările cauzei să se asigure buna desfăşurare a procesului penal.
66 La fel, un organ aflat la locul unde s-a săvîrşit o parte din infracţiune nu poate declina
competenţa în favoarea alteia pe motiv că în raza acesteia s-a desfăşurat cea mai mare parte
a activităţii infracţionale- (Trib. Mun. Bucureşti, secţ.II pen., dec. nr. 1742/1981, R.R.D.
nr.6/1982, p.93).
67 Trib. Suprem, secţ. pen., dec nr. 507/1982, R.R.D. nr. 8/1978, p.67.
68 Trib.Suprem, secţ. pen., dec. nr.1625/1981, R.R.D. nr.2/1982, p.66.
^..._,...„ ,...,___..,........_......_f 302 t
-infracţiunea săvîrşită pe o navă este de competenţa instanţei în a cărei
rază teritorială se află primul port român în care ancorează nava, afară de
în ipoteza arătată, trimiterea în judecată nu se poate face decît către o
instanţă care se află la unul din locurile prevăzute în art. 30 alin.l. în practică,
s-a stabilit că procurorul de la procuratura judeţeană care a efectuat urmărirea
penală greşit a sesizat judecătoria din raza sa de activitate, judecătorie care
însă nu îndeplinea nici una din condiţiile cerute de art.30 c.pr.pen.
383. Modificarea împărţirii administrativ-teritoriale, poate ridica probleme
în legătură cu competenţa teritorială. în practica judiciară s-au ivit asemenea
cazuri, dîndu-se anumite soluţii de principiu. Astfel, în cazul în care modi
ficarea împărţirii administrativ-teritoriale - care atrage o schimbare în privinţa
competenţei - a intervenit după închiderea dezbaterilor, însă mai înainte de
pronunţare, aceasta nu atrage modificări sub raportul competenţei instanţei
întrucît amînarea pronunţării hotărîrii este dictată numai de necesitatea
studierii dosarului şi a deliberării asupra soluţiei, cauza judecîndu-se la data
cînd au avut loc dezbaterile.
Această justificare este valabilă pentru hotărîrile nerecurate ale primei
instanţe precum şi în cazul hotărîrilor instanţelor de recurs care rezolvă
definitiv cauza.
384. Competenţa privind infracţiunile săvîrşite în străinătate. Unele
infracţiuni pot fi săvîrşite în afara hotarelor ţării noastre pe un teritoriu străin,
pe o navă sau aeronavă română aflată într-o zonă nesupusă suveranităţii unui
stat (de ex.: marea liberă) etc. Pentru judecarea acestor infracţiuni art.31
c.pr.pen. prevede:
-infracţiunile săvîrşite în afara teritoriului ţării se judecă, după caz, de
instanţele civile sau militare în a căror rază teritorială îşi are domiciliul sau
71 •
locuinţa făptuitorul. Dacă acesta nu are domiciliul şi nici nu locuieşte în
România şi fapta este de competenţa judecătoriei, se judecă de judecătoria
sectorului 2, iar în celelalte cazuri de instanţa competentă după materie şi
72
calitatea persoanei din municipiul Bucureşti (art.31 alin.l)
69 Trib. Suprem, secţ.pen., dec. nr.1347/1978, R.R.D. nr.2/1979, p.66.
70 Trib. Suprem, dec. pen. nr.64/1961, Leg. pop., nr.l2/1961,p.72.
71 Modificarea legislativă a fost necesară datorită înmulţirii cauzelor în care după 1989 cetăţenii
72
români au săvîrşit infracţiuni în străinătate.
în practică s-a apreciat că această dispoziţie se referă la o competenţă specială şi nu teritorială,
motiv pentru care excepţia de necompetenţă poate fi ridicată şi în recurs (Trib. Jud. Cluj,
dec. pen. nr.1229/1984, nepublicată). Această opinie a fost criticată în literatura de
specialitate (vezi, VALER SUIAN, Natura juridică a competenţei pentru infracţiunile
săvîrşite în străinătate, R.R.D. nr.2/1986, p.40-43).
303
cazul cînd prin lege se dispune altfel (art.31 alin.2);
-infracţiunea săvîrşită pe o aeronavă este de competenţa instanţei în a cărei
rază teritorială se află primu| loc de aterizare pe teritoriul român (art.31
alin.3);
-dacă nava sau aeronava nu ancorează, respectiv aterizează pe teritoriul
român, competenţa revine instanţelor din Bucureşti, potrivit distincţiunilor
făcute mai sus? afară de cazul cînd prin lege se dispune altfel (art.31 alin.4).
385. In toate ipotezele prevăzute în art. 31 c.pr.pen. competenţa este unică,
în
fiecare caz existînd un singur organ judiciar competent. In cazul infracţiunilor
săvîrşite în străinătate, competenţa nu are caracter multiplu, nefiind
determinate
concomitent mai multe organe care să aibă drepturi şi obligaţii egale atribuite
de
lege, aşa cum se dispune de pildă prin art.3! alin.1 c.pr.pen.
în reglementările din art.31 alin.2 şi alin.4 există o ipoteză de bază şi-
una subsidiară pentru cazul în care legea ar dispune altfel. Nici în aceste
cazuri nu funcţionează o competenţă multiplă fiind de fiecare dată
competent un singur
organ.
Astfel, dacă infracţiunea săvîrşită pe o navă este oarecare se aplică regula
principală şi competenţa revine după caz primului port românesc în care
ancorează nava (art.31 alin.2) sau organelor din capitala ţării (art.31 alin.4),
după cum locul de ancorare va fi într-un port românesc sau aflat pe un teritoriu
străin. t
Dimpotrivă, dacă infracţiunile sînt dintre acelea care atrag competenţa
materială a secţiilor maritime şi fluviale din Constanţa şi Galaţi, se aplică
normele speciale cuprinse în art. 5 din Decretul nr.203/1974. Potrivit
acestor ultime dispoziţii, cînd infracţiunile sînt săvîrşite pe o navă aflată în
afara apelor româneşti, competenţa revine organelor din Constanţa dacă nava
este maritimă şi celor din Galaţi dacă nava este fluvială.
Este de reţinut, că în cazul organelor judiciare maritime şi fluviale cir-
cumscripţiile lor judiciare (arătate anterior) sînt determinate numai pentru
infracţiunile săvîrşite în ţară. Dacă infracţiunile sînt săvîrşite în străinătate
determinantă devine.natura navei (maritimă sau fluvială).
386. Există deosebiri în privinţa corelaţiei dintre competenţa teritorială a
organelor de urmărire penală şi competenţa teritorială a instanţelor de
judecată
şi după cum infracţiunile sînt săvîrşite în ţară sau în străinătate,
73 Vezi, supra !a pct. 375. •
Excepţiile de necompetenţă pot fi de diferite forme în funcţie de
felul incompetenţei invocate. Astfel, codul se referă textual la excepţia de
în cazul infracţiunilor săvîrşite în ţară determinantă în această corelaţie
este competenţa în materia urmăririi penale. Reamintim că judecarea cauzei
revine acelei instanţe în a cărei rază teritorială s-a efectuat urmărirea penală
(art. 30
alin.l).
In cazul infracţiunilor săvîrşite în străinătate determinarea funcţionează
în sens invers, dinspre organul de judecată către cel de urmărire penală.
Potrivit legii, urmărirea penală a infracţiunilor săvîrşite în condiţiile art.31
c.pr.pen. se efectuează de către organul de urmărire din raza teritorială a
instanţei competente să judece cauza (art. 45 alin.5 c.pr.pen.).
§ 3. Lipsa de competenţă a organelor judiciare.
387. Respectarea dispoziţiilor, referitoare la competenţa materială şi
>ersonală este prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 197 alin.2
:.pr.pen.). Pentru nerespectarea. normelor de competenţă teritorială
sancţiunea poate fi o nulitate relativă. Ceea ce este însă important rezidă în
faptul că regulile de competenţă trebuie observate şi îndeplinite întocmai.
Cerinţa amintită impune ca organele judiciare să-şi verifice competenţa
în tot cursul procesului penal. Această obligaţie persistă atît în momentul
iniţial al sesizării organului judiciar, cit şi ulterior ori de cîte ori ar putea
interveni elemente sau împrejurări noi de natură să determine incidenţa
altor reglementări în domeniul competenţei (schimbarea încadrării juridice,
apariţia unei calităţi noi a inculpatului, descoperirea unei infracţiuni noi
avînd legătură
cu cele cunoscute etc).
Pentru înlăturarea incidentelor de competenţă, organul judiciar are
obligaţia de a verifica permanent din oficiu competenţa sa punînd
chestiunea, dacă este cazul, şi în discuţia celor interesaţi.
Verificarea competenţei în cursul desfăşurării procesului penai poate fi
provocată şi de către părţi ori procuror prin invocarea unei excepţii de
necorm petenţă. 3
388. Excepţia de necompetenfă constituie mijlocul legal prin care
legea permite anumitor subiecţi procesuali să invoce lipsa de competenţă a
organului judiciar în faţa căruia se desfăşoară procedura judiciară şi să
solicite o desesizare a organului respectiv.
74 Aceeaşi sancţiune este aplicabilă şi în caz de necompetcnţă funcţională, dar întrucîl
codul nu fotose'şte în terminologie această categorie, ea nu se regăseşte nici în specificarea
expresă din art.197 aiin.2 c.pr.pen.
75 V. DONGOROZ, ş.a., Explicat» teoretice, voii, p.104.
necompetenţă materială, excepţia de necompetenţă după calitatea persoanei şi
excepţia de necompetenţă teritorială.
 Excepţiile de necompetenţă pot fi ridicate de procuror, de oricare
dintre părţi sau puse în discuţia părţilor din oficiu (art.39 alin.3 c.pr.pen.).
Excepţiile de necompetenţă materială şi personală pot fi ridicate în tot
cursul procesului penal, pînă la pronunţarea hotărîrii definitive (art.39 alin.l
c.pr.pen.).
Excepţia de necompetenţă teritorială poate fi ridicată numai pînă la
citirea actului de sesizare în faţa primei instanţe (art.39 alin.2 c.pr.pen.).
Este nelegală hotărîrea de declinare a competenţei, dată de prima instanţă
care a admis excepţia de necompetenţă teritorială ridicată şi pusă în
discuţie părţilor după citirea actului de sesizare, a ascultării inculpatului
şi a unor martori. .
Secţiunea III
PROROGAREA DE COMPETENŢĂ
§ 1. Noţiunea de prorogare
388. Prorogarea este o noţiune întîlnită frecvent în terminologia de
specialitate din doctrină şi practica judiciară, dar pe care legea de
procedură penală nu o întrebuinţează.
Prin prorogare se înţelege în general extinderea unei instituţii peste
limitele sale normale sau devierea prin prelungire a anumitor dispoziţii
legale dincolo de regulile obişnuite.
Prorogarea de competenţă constă în prelungirea, extinderea
competenţei normale a organelor judiciare asupra unor cauze care de
regulă revin altor organe. Prorogarea de competenţă constă în extinderea
competenţei unui organ judiciar şi asupra unor infracţiuni sau persoane
care nu îi sînt date în competenţă potrivit normelor obişnuite. Prorogarea
este prelungirea competenţei privitoare la o infracţiune asupra altei
infracţiuni sau altui infractor de competenţă diferită. Prorogarea este o
deviaţie accidentală (sporadică) de la competenţa ordinară.
76 Trib. Jud. Constanţa, dec. pen. nr.849/1976, R.R.D. nr.8/1976, p.62.
77 I. STOENESCU, S. ZILBERSTEIN, op.cit, p. 186.
78 GR. THEODORU, op.cit, vol.II, p.36.
79 TR. POP, op.cit, vol.II, p.189.
80 V.DONGOROZ,op.cit,p.lll.
Extinderea competenţei pe cale de prorogare se poate realiza doar în
legătură cu aspectele care ţin de o competenţă inferioară. Prorogarea
competenţei poate avea loc numai în favoarea unui organ de acelaşi grad
sau a unui organ superior în grad şi nici o dată în favoarea unui organ
inferior.
Cazurile în care se poate proroga competenţa sînt prevăzute de lege,
părţile neavînd dreptul să fixeze aceste situaţii. în materie penală
prorogarea competenţei este totdeauna legală nefiind admisă prorogarea
convenţională. în mod excepţional, legea deleagă Curţii Supreme de
Justiţie dreptul de a desemna instanţa competentă să judece o cauză pe cale
de prorogare în urma unei strămutări. în acest caz s-ar putea vorbi într-un
anumit sens de prorogare judiciară, determinată de un organ judiciar, dar
care este stabilit în final tot de către lege prin atribuirea tuturor cazurilor
de strămutare în competenţa funcţională a instanţei supreme.
390. în majoritatea opiniilor din literatura de specialitate noţiunea de
prorogare a fost folosită în sensul său larg, tradiţional. Competenţa se prorogă
în acest sens în foarte multe situaţii cum ar fi: de conexitate şi indivizibilitate,
de schimbare a încadrării juridice (art.41 c.pr.pen.), de rezolvare a unor
chestiuni prealabile, de strămutare a cauzelor penale, de sesizare a unei alte
instanţe în urma casării, cu trimitere prevăzută de art.380 alin.2 c.pr.pen. etc.
S-au manifestat şi unele păreri în legătură cu îngustarea acestei noţiuni şi
introducerea anumitor categorii noi pentru desemnarea situaţiilor care exced
sensul restrîns. Au apărut suplimentar noţiunile de amplificare şi deplasare a
competenţei, iar prorogării propriu-zise i s-a dat un înţeles mai restrîns, în
sensul depăşirii numai a limitelor obişnuite ale competenţei funcţionale de
către organul sesizat şi investit regulat.
Cît ne priveşte, vom folosi în continuare noţiunea de prorogare în
sensul său tradiţional care presupune o accepţiune largă.
391. Cazurile de prorogare sînt variate şi diferit reglementate în
legislaţiile
din diverse ţări şi perioade de timp.
Constituie, de exemplu, o situaţie tipică de prorogare a competenţei,
cazul judecării unei infracţiuni de audienţă de către instanţa în faţa căreia
fapta s-a săvîrşit, chiar dacă în mod obişnuit aceasta nu are competenţă să
judece cauza respectivă.
81 V.RAMUREANU, op.cit, p.62.
82 G. ŞTEFANI, G. LEVASSEUR, op.cit, vol.II, p.303.
83 V. DONGOROZ, ş.a., Explicaţii teoretice, vol.I,p.l01-103.
84 Acest caz 1-a cunoscut şi legislaţia română anterior anului 1969. în art.538 c.pr.pen. din
1936
307
 Un caz frecvent de prorogare de competenţă în multe legislaţii esi-
europene îl constituia aşa-numitul sistem al absorbţiei, potrivit căruia
instanţa superioară are dreptul să judece în primă instanţă cauzele de
competenţa instanţei inferioare.
§ 2. Competenţa în caz de conexitate.
.■ \
392. Noţiunea de conexitate. între două sau mai multe cauze penale
poate exista o strînsă legătură, care determină rezolvarea acestora prin
reunirea lor într-un cadru procesual unic în vederea unei soluţionări
multilaterale, complete şi în condiţiuni mai bune.
Conexitatea este acea stare a mai multor cauze penale care impune
reunirea lor spre a fi rezolvate împreună. Conexitatea implică o legătură
reală care creează o apropiere între două sau mai multe fapte, legătură
care rezultă din complexul împrejurărilor în care faptele sînt săvîrşite. '
Pentru ca această reunire să fie posibilă, cauzele tretuie să se
desfăşoare concomitent. Potrivit art.32 c.pr.pen. în caz de conexitate,
judecata în primă instanţă, dacă are loc în acelaşi timp pentru toate
faptele şi pentru toţi făptuitorii, se efectuează de aceeaşi instanţă, pe calea
prorogării competenţei.
Conexarea dosarelor aflate în faţa aceluiaşi organ sau în faţa unor
organe diferite este justificată pentru că:
-se dă posibilitatea organului judiciar să aibă o viziune de ansamblu
mai complexă asupra tuturor aspectelor ce comportă legături, ajungîndu-
se la o rezolvare mai bună;
-se evită soluţionările contradictorii;
-se realizează o operativitate şi economie în activitatea procesuală
prin degrevarea unor organe judiciare.
se prevedea că dacă fapta erâ un delict, infracţiunea se judeca de către instanţa care o
constatase, trimiterea cauzei la procuror făcîndu-se numai în caz de crimă.
85 Absorbţia este prevăzută de exemplu în art.40 c.pr.pen. al R.S.F.S.R. în art.l 7 § 2
c.pr.pen. polonez etc. Instituţia s-a întîlnit anterior şi în procesul penal român fiind
introdusă prin Decretul nr.132/1952 şi înlăturată ulterior în ideea unei mai stricte
respectări a legalităţii:
85 S. KAHANE,op.cit,p.lt2.
87 SIMONA PETROVICI, Conexitatea şi corelativitatea infracţiunilor în dreptul penal,
Studii şi Cercetări Juridice pr.2/1%3, p.236.
88 Conexarea este posibilă numai cînd cauzele penale se află în aceeaşi fază a procesului (V.
DONGOROZ, op.cit., p. 113).
89 Există o asemenea legătură între infracţiunea de vătămare corporală comisă de către
primul inculpat asupra celui de-al doilea şi tentativa de omor săvîrşită de acesta din
urmă asupra primului (Trib.Suprem, secţ.pen., dec.nr.2191/1980. R.R.D. nr.9/1981,
p.69)
SCS
309
393. Cazurile de conexiune. Art.34 c.pr.pen. prevede următoarele situaţii
în care intervine conexitatea;
a) cînd două sau mai multe infracţiuni sţnt săvîrşite prin acte diferite
de una sau mai multe persoane împreună, în acelaşi timp şi în acelaşi loc;
-
b)cînd două sau mai multe infracţiuni sînt săvîrşite în timp ori în loc
diferit, după o prealabilă înţelegere între infractori;
c) cînd o infracţiune este săvîrşită pentru a pregăti, a înlesni ori a
ascunde comiterea altei infracţiuni ori este săvîrşită pentru a înlesni sau
asigura sustragerea de la răspundere penală a făptuitorului altei infracţiuni;
d) cînd între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea
cauzelor se impune pentru o bună înfăputire a justiţiei.
Concursul real de infracţiuni constituie o împrejurare care poate duce la
o prorogare de competenţă în majoritatea legislaţiilor. Tratamentul
procesual al acestor situaţii este însă foarte felurit.
Unele reglementări includ cazurile de concurs real în mod explicit
printre ipotezele expres enumerate de lege, arătînd că există conexitate
cînd o persoană este învinuită pentru mai multe infracţiuni. în alte
reglementări concursul real de infracţiuni este inclus implicit în cazurile de
conexitate dacă sînţ întrunite condiţiile cerute de lege. în sfîrşit, există şi
sisteme care dau concursului de infracţiuni un regim juridic distinct, de
multe ori asemănător
cu cel de la conexitate.
în general, doctrina a subliniat că ipotezele legale de conexitate sînt indicate
exemplificativ şi nu limitativ. Aceasta explică opinia că reunirea cauzelor în caz
de conexitate este facultativă şi se apreciază concret de organul judiciar.
Luările, de poziţii ale practicii judiciare se aliniază de regulă aceloraşi direcţii.
394. Competenţa îricaz de conexitate. Cînd cauzele între care există o stare
ie conexitate se află în faţa aceluiaşi organ, nu se ridică probleme în legătură cu
50 Reunirea^ cauzelor pentru o mai bună înfăptuire a justiţiei este posibilă numai dacă între
cauze există vreo legătură (Trib. Suprem, secţ.pen., dec.nr,1726/198î, R.R.D. nr.3/1982,
p.63-64).
91 Asemenea dispoziţii există în art.26 c.pr.pen. R.S.F.S.R. art.31 c.pr.pen. iugoslav,
art.2f>
c.pr.pen. cehoslovac, art.45 c.pr.pen. italian etc.
92 în acest sens trebuie amintită actuala noastră reglementare sau art.32 alin.2 c.pr.pen. ungar.
93 Se poate da ca exemplu reglementarea română anterioară. Astfel, art.31 al codului din
1936 (textul a fost în vigoare pînă în 1969) prevedea că infracţiunile săvîrşite de aceeaşi
persoană se judecă deodată şi de aceeaşi instanţă, după regulile de competenţă de la
conexitate, dacă se consideră că aceasta este necesar pentru o bună administrare a
justiţiei.
94 G. ŞTEFANI, G. LEVASSEUR, op.cit, p.347.
95 G. SCHUIND, Trăite de droit criminel, vol.II, Ed.IV, 1981, p.302.
% A. BRAAS, op.cit, p.523.
97 Aserţiunea este valabilă şi pentru practica străină; vezi, Cass fr. dec. din 7 aug. 1971,
Bull.nr.245; Cass. bel. dec. din 21 octombrie 1986, Pasicrisie helge 1987,1, p.l 1 etc.
dispoziţiile vizînd judecata se aplică în mod corespunzător şi în cursul
necesitatea reglementării competenţei. în acest caz, se procedează la
conexarea cauzelor, urmărirea sau judecarea reunită revenind aceluiaşi
organ.
Qnd cauzele se află în faţa unor organe deosebite sau urmează a fi
sesizate organe diferite, se impun anumite dispoziţii pentru a se determina
cui îi revine dreptul şi obligaţia reunirii cauzelor şi soluţionării lor.
Prorogarea competenţei în asemenea condiţiuni urmează anumite reguli de
prioritate cronologică, ierarhică sau funcţională.
Pot interveni următoarele situaţii concrete, competenţa revenind, după
caz, organelor arătate mai jos:
a) Cauzele conexe sînt de comepetnţa unor organe de acelaşi grad; în
acest
caz, soluţionarea intră în competenţa organului care a fost primul sesizat
(prioritate cronologică).
b) Cauzele conexe sînt în competenţa unor organe de grade diferite;
competenţa revine în acest caz organului superior în grad (prioritate
ierarhică).
c) între organele competente există şi un organ militar ; competenţa de
rezolvare a cauzelor reunite este dată de lege organelor militare (prioritate
funcţională); dacă organul civil este superior în grad, competenţa revine
organului militar echivalent în grad cu organul civil (prioritate ierarhică şi
funcţională).
între o infracţiune şi tăinuirea sau nedenunţarea acesteia, precum şi
favorizarea infractorului există de regulă o stare de conexitate. Judecarea
tuturor infracţiunilor revine instanţei competente în raport cu infracţiunea
la care se referă tăinuirea, favorizarea sau nedenunţarea.
Competenţa de judecată a cauzelor reunite rămîne dobîndită instanţei,
chiar dacă pentru fapta sau făptuitorul care a determinat competenţa acestei
instanţe, s-a dispus încetarea procesului penal ori s-a pronunţat achitarea.
Reunirea se dispune de organul căruia îi revine competenţa
soluţionării cauzelor reunite. în cazul prevăzut de art.35 alin.3 c.pr.pen.
(organul civil este superior în grad în raport cu cel militar), reunirea se
hotărăşte de organul civil, care trimite dosarul organului militar.
395. Conexitatea poate opera pe tot parcursul procesului penal. Cazurile
şi regulile de competenţă sînt aplicabile organelor de urmărire penală (deşi
art.32 şi urm. c.pr.pen. se referă numai la instanţe) în virtutea art.45
c.pr.pen. potrivit
98 Dacă pentru una din fapte competenţa revine instanţei militare, aceasta judecă toate
infracţiunile conexe reunite în sarcina inculpatului. (C.SJ. secţ.pen., dec.nr.393/1991,
Dreptul nr.2/1992, p.90-91).
99 Qnd o cauză este de competenţa judecătoriei şi cealaltă cauză, conexă cu prima, se află
la tribunalul judeţean, judecătoria nu-şi poate declina competenţa, reunirea potrivit
art.36 c.pr.pen. trebuie hotărîtă de tribunalul judeţean, ca instanţă superioară (Trib.
Suprem, secţ. pen., dec. nr.1907/1976, CD. 1976, p.430).
310
In afară dispoziţiei generale din art.38c.pr.pen., mai există în iegea
căruia
urmăririi.
fnfaza de judecată reunirea cauzelor se face diferenţiat după stadiul
iud că ii Cauzie se reunesc totdeauna, daca se află în faţa prune, instanţe
de
udeca chiar după casarea cu trimitere. Cauzele se pot «un. ,. .n cadrul
uÎcr I recursului, dacă sînt întrunite cumulativ următoarele doua condiţii
instanţele de recurs în raport cu care se face reunirea sînt de acelaşi grad,
b)
cauzele se află în acelaşi stadiu de
judecata.
396,Disiungerea.Esteoperaţiunea inversă conexării şi constă în
separarea uneia sau mai multor cauze din complexul de cauze sau aspecte
reun.te ,n virtutea conexităţii. în interesul unei bune rezolvări, se poate
dispune d,s-Jun^S l aşa fel încît soluţionarea în raport cu unii din
infractori sau dintre infracţiuni să se facă separat.
Di iungerea trebuie folosită cu circumspecţie pentru ca separarea unor
aspecte complexe să nu prejudicieze rezolvarea unitară a cauzei.
Disjungerea Z
necerară,deregu.ă,înlegăturăcuintervenireauneiîmpreJură„ob,ct,ve
sta^a de boală a inculpatului, necesitatea de a rezolva cu precădere
anumite aspecteetc■). Disjungerea trebuie bine justificată interesul
defalcam depăşind interesul rezolvării reunite a cauzei.
Sungerea este permisă de lege, dacă aceasta se justifică, in toate
cazurile de conexitate şi în cazul de indivizibilitate prevăzut de art.33 lit.a
determmat de participaţi' penală (art. 38 c.pr.pen.). De aceea, suspendarea
procesului ^naltţă'de ambii inculpaţi este greşită, din moment turnai unul
s-a îmbolnăvit şi disjungerea în raport cu acesta este posibila.
397 Disjungerea poate avea şi un sens mai restrîns înţelegîndu- se prin
aceasta separarea unor aspecte care altfel-constituie o unitate în cadrul
procesului penal. Astfel, instanţa poate dispune disjungerea acţiuni, civile ş
amSrii judecării ei în altă şedinţă, dacă rezolvarea pretenţnlor c.vilear
nrovocaîntîrzierea soluţionării civile (art.347 c.pr.pen.). P D^ngerea
trebuie să fie totdeauna permisă de lege. Greşit a procedat instanţa, care a
disjuns aspectele referitoare la confiscarea specia a ' cTiderind eronat că
acestea ţin de latura civilă a cauze,, end m^eahtate rezolvarea lor trebuie să
se facă în cadrul laturii penale a procesului.
311
procesual penală numeroase dispoziţii speciale cu privire la disjungere, dintre
care aniintim cîteva. Astfel, cînd îhtr-o cauză, alături dejnculpaţi arestaţi sînî
şi inculpaţi liberi, dacă instanţa găseşte necesar şi dacă e posibil, se disjunge
judecarea inculpaţilor arestaţi pentru a nu se prelungi starea de deţinere a
acestora (art.293 c.pr.pen.); în cazul unui concurs între infracţiuni flagrante
supuse procedurii speciale şi alte infracţiuni se va dispune disjungerea acestora
din urma pentru a fi judecate potrivit procedurii obişnuite (arî.478 c.pr.pen.);
procurorul care supraveghează urmărirea penală poate în anumite ipoteze
dispune ca unele fapte să fie cercetate separat în vederea unei urmăriri mai
complete şi mai operative.(art. 212 c.pr.pen.) etc.
§ 3. Competenţa în caz de indivizibilitate
398. Noţiunea de indivizibilitate. Ca şi conexitatea, indivizibilitatea
presupune ostare de legătură între diverse aspecte ale unei cauze penale: în
:azuljndivizibilităţii, legătura care impune reunirea într-un singur tot a diver-
selor aspecte este mult mai puternică decît la conexitate.
Conexitatea se referă la reunirea mai multor infracţiuni reprezentînd obiectiv
"Secare o unitate distinctă. Rezolvarea infracţiunilor deodată într-o singură cauză
renală, este determinată de legăturile dintre acestea. Indivizibilitatea are în vedere
egăturile interne ale cauzei, caracterizate obiectiv de o singură faptă penală, care
eprezintă o unitate infracţională.102 Aspectele ce se reunesc sînt părţi indivize ale
iceleiaşi unităţi faptice. Aceasta se reflectă chiar în denumirea instituţiei,- denotînd
) legătură mai puternică şi adîncă decît în cazul conexităţii.
Situaţii ca cele în care există o partieipaţiune la săvîrşirea unei infracţiuni sau
»infracţiune continuată, reprezintă o unitate infracţională. între actele materiale
listincte săvîrşite de fiecare participant sau actele materiale diferite care fac parte
lin complexitatea aceleiaşi infracţiuni continuate există o legătură lăuntrică
toiectivă, care plasează aceste acte în conţinutul aceluiaşi act infracţional. De
semenea, în cazul unui concurs ideal de infracţiuni faptele penale care compun
oncursul se manifestă numai sub aspect formal, 'prin întrunirea elementelor mai
îultor infracţiuni, fapta materială săvîrşită fiind unică.
Aceste împrejurări fac ca în materialitatea obiectivă să existe fapte care
int cimentate intr-o unitate indiviză , a căror reunire se impune în mod
32 Indivizibilitatea se deosebeşte de conexitate prin aceea că, prima se caracterizează prin
unicitatea infracţiunii (sau a faptei), a doua prin pluralitatea infracţiunilor (TRAIAN POP,
op.ciţ,vo!.H,p.l98).
)3 Indivizibilitatea presupune o asemenea legătură între elementele indivize încît existenţa
312
Indivizibilitatea şi conexitatea ridică probleme în legătură cu constituirea
completelor de judecată. Pentru rezolvarea lor în legea de organizare
judecătorească s-a înscris regula că în caz de indivizibilitate sau conexitate
chiar daca una din cereri sau infracţiuni nu întruneşte condiţiile prevăzute
pentru constituirea completului cu un singur judecător, completele se vor
biectiv şi care justifică crearea prin lege a unei categorii diferite faţă" de
nexitate, deşi din punct de vedere practic efectele sînt asemănătoare, ducînd
n ambele cazuri la o reunire în cadrul aceleiaşi cauze penale.
Puterea de coeziune în cazul indivizibilităţii este mult mai mare decît în
zul conexităţii. De aceea, în cauzele conexe se permite disjungerea, în timp
ce în cazul indivizibilităţii, disjungerea poate opera numai excepţional ,
eguia constînd în indestructibilitatea legăturii indivize.
399. Cazurile de indivizibilitate. Enumerarea cazurilor de indivizibilitate
le face în art.33 c.pr.pen. Potrivit acestui text este indivizibilitate:
a)cînd în săvîrşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane;
b) cînd două sau mai multe infracţiuni au fost săvîrşite prin acelaşi
act;
c)în cazul infracţiunii continuate sau în orice alte cazuri cînd două sau mai
nulte acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune.
între cazurile de indivizibilitate nu există situaţii determinate foarte
;eneral,ca în cazul conexităţii prevăzute de art.34 lit.d c.pr.pen., cînd reunirea
iind facultativă este lăsată la latitudinea organului judiciar în vederea unei'cît
nai bune înfăptuiri a justiţiei. Rezultă că situaţiile de indivizibilitate produc
>bligatoriu efectele prevăzute de lege. .
în caz de indivizibilitate reunirea cauzelor nu este facultativă , ea impu-
î
07 nîndu-se în toate ipotezele, cu excepţia cazurilor de obiectivă împiedicare.
400. Reunirea într-o singură cauză a aspectelor indivize se face potrivit
regulilor de competenţă stipulate pentru conexitate.
în cazi%indivizibilităţii legate de existenţa unei infracţiuni continuate
reunirea aspectelor indivize are loc indiferent de stadiul în care se află procesul,
în celelalte cazuri reunire? se face ca în cazul conexităţii, avînd în vedere
stadiul diferit de desfăşurare a procesului penal.
unora presupune existenţa celorlalte şi disocierea lor nu e posibilă (R. MERLE, A. V1TU,
op.cit,p.l084).
4 Disjungerea cauzelor conexe este posibilă ori de ori este în interesul justiţiei, pe cînd în caz
de indivizibilitate, aceasta se permite numai cînd legea admite expres (V. DONGOROZ,
op.cit., p.114).
5 Indivizibilitatea în genere duce la reunirea obligatorie pe cînd conexitatea la una facultativă
(P. BOUZAT, J.PINATEL, op.cit., voi.II, p.903)
6 G. VIDAL, J. MAGNOL, Cours de droit criminel et de scicnce penitentiaire, Ed.
Rousseau, 1949, voi.II, P.1148.
7 M.FRANCHIMONT.ş.a., op.cit., p.508.
8 în caz de indivizibilitate judecătoria nu îşi poate declina competenţa în favoarea tribunalului
judeţean, în vederea reunirii cauzelor, deoarece instanţa competentă să hotărască asupra unei
asemenea măsuri este instanţa superioară în grad (Trib.Suprem, secţ. pen., dec. nr.2066/1976,
CD, 1976, p.433).
313
constitui în mod obişnuit (respectiv cu doi judecători).
Consecinţele indivizibilităţii sînt deosebite faţă de conexitate în legătură
cu aspectele legate de rezolvarea laturii civile. în caz de conexitate, existînd o
autonomie a infracţiunilor care se reunesc, acţiunile civile corespunzătoare
acestora se vor prezenta ca cereri distincte, pe cînd în caz de indivizibilitate
 pentru o infracţiune continuată, prejudiciile se totalizează ducînd la exercitarea
unei acţiuni civile unice.
§ 4. Alte situaţii privind prorogarea competenţei.
401. Competenţa în caz de schimbare a încadrării juridice sau a
calificării. Potrivit art.41 c.pr.pen. instanţa sesizată cu judecarea unei in-
fracţiuni rămîne competentă, chiar dacă constată după efectuarea cercetării
judecătoreşti, că infracţiunea este de competenţa instanţei inferioare. Dis-
poziţia are în vedere o mai mare operativitate, pentru a nu obliga instanţa
superioară să-şi decline competenţa într-o asemenea situaţie. „
Prorogarea este posibilă numai cînd schimbarea calificării intervine ca
urmare a administrării probelor în faţa instanţei. Ea nu poate avea loc, cînd
necesitatea schimbării încadrării rezultă din examinarea conţinutului faptelor
expuse în actul de trimitere în judecată, constatîndu-se că insranţa nu era
competentă să judece, încă din momentul sesizării sale.
Schimbarea încadrării juridice nu operează decît în privinţa competenţei
materiale, din cercetarea judecătorească desfăşurată în faţa instanţei superioare
rezultînd modificări în structura elementelor infracţiunii. Dispoziţiile art. 41
c.pr.pen. nu sînt aplicabile dacă aspectele noi desprinse din cercetarea
judecătorească au implicaţii asupra altor modalităţi ale competenţei decît cea
109 Vezi, A. UNGUREANU, In legătură cu prorogarea de competenţă penală în caz de
indivizibilitate şi conexitate, R.R.D. nr.4/1983, p.43-46.
110 Vezi, V. PATULEA, Comentariu la dec. civ. nr.242/1981, a Trib. Jud. Bistriţa-
Năsăud, R.R.D.nr.6/1982,p.85-87.
111 Greşit a declinat competenţa tribunalul, din moment ce chiar în urma constatărilor
sale desprinse din administrarea unor probe în cadrul cercetării judecătoreşti a stabilit că în
raport de noua încadrare juridică dată faptelor competenţa revine judecătoriei. (Trib. Suprem,
secţ. pen., dec. nr.93/1984, R.R.D. nr.2/1985, p.74).
112 Trib. Suprem, sec$,pen., dec. nr.1669/1970, R.R.D. nr.9/1970, p.165.
314
reţinerii în sarcina inculpatului a unei infracţiuni care presupune o asemenea
calitate, cum ar fi o dezertare, insubordonare etc).
404. Obiectul chestiunilor prealabile este variat şi poate aparţine oricărei
materială. De exemplu, dacă tribunalul judeţean constată în urma cercetării
judecătoreşti, că notarul de stat trimis în judecată pentru o infracţiune de
competenţa materială a judecătoriei nu avea această calitate în momentul
săvîrşirii infracţiunii, nu poate aplica dispoziţiile art.41 c.pr.pen. şi este obligat
să-şi decline competenţa în favoarea instanţei inferioare.
402.Schimbarea calificării faptei printr-o lege nouă, intervenită în cursul
judecării cauzei, nu atrage incompetenţa instanţei de judecată, afară de cazul
cînd prin acea lege s-ar dispune altfel.. Dispoziţia are menirea de a păstra
stabilitatea competenţei, în cazul acelor modificări ale legislaţiei penale care
ar pute atrage o nouă calificare juridică în cadrul proceselor aflate în curs de
judecată. . Dacă procesul nu a ajuns în faza judecăţii, schimbarea calificării
faptei va atrage în toate cazurile trimiterea în judecată la instanţa competentă,
potrivit calificării date de legea nouă.
403.Chestiuni prealabile. Pentru ca o chestiune să fie considerată prea-
labilă trebuie să aibă caracterul de condiţie de fapt sau de drept, pentru
soluţionarea cauzei care face obiectul procesului penal. Chestiunea'preala-
bilă reprezintă un aspect de precădere procesuală care trebuie să premeargă
rezolvarea altor chestiuni care privesc fondul cauzei.
Obiectul chestiunii prealabile trebuie să se refere la: cerinţele esenţiale din
conţinutul constitutiv al infracţiunii, înlăturarea caracterului penal al faptei,
anumite cauze speciale de impunitate, corecta încadrare a faptei penale, orice
alte aspecte care se referă la rezolvarea fondului cauzei. Nu pot forma obiectul
unor chestiuni prealabile problemele ce s-ar pune, de pildă, în legătură cu
competenţa instanţei (de exemplu: calitatea de militar a făptuitorului pentru
stabilirea exactă a competenţei organului judiciar; aceeaşi problemă - deci
calitatea de militar - ar putea însă constitui o chestiune prealabilă dacă ea ar fi
trebui rezolvată cu anticipaţie în vederea soluţionării fondului cauzei, în sensul
113 In practica judiciară s-a hotărît, că nu se consideră ca aflată în curs de judecată cauza
înregistrată la instanţă în ziua publicării legii de modificare a competenţei, deoarece în acea
zi legea nouă intrase deja în vigoare (Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr.385/1977, CD. 1977,
p.342)
113 V. DONGOROZ, ş.a., Explicaţii teoretice, vol.I, p.144.
114 Avînd un conţinut mai complex, chestiunile prealabile trebuie deosebite de alte
precăderi procesuale, mult mai simple, cum ar fi actele preliminare şi măsurile prealabile.
Actele preliminare sînt acte care trebuie efectuate înaintea începerii unor stadii, etape sau
faze procesuale (de ex. sesizarea prin denunţ, plîngerea sau sesizarea din oficiu a organului
de urmărire este un act preliminar faţă de începerea urmăririi penale). Măsurile prealabile
se aduc Ia îndeplinire înainte de efectuarea anumitor acte procesuale (de ex. ascultarea
inculpatului constituie o asemenea măsură pentru arestarea preventivă a inculpatului).
315
ramuri a dreptului (drept civil, dreptul muncii, dreptul familiei, drept con
stituţional, drept administrativ etc). Deşi majoritatea chestiunilor prealabile se
referă la probleme extrapenale, acestea pot să reprezinte şi aspecte de drept penal.
Pot constitui obiect al unor chestiuni prealabile aspecte de drept civil cum
ar fi cele referitoare la proprietatea sau posesiunea asupra obiectului material
, al anumitor infracţiuni patrimoniale (furt, tîlhărie, distrugere, tulburare de
posesie etc), sau la existenţa unor contracte de depozit, mandat, împrumut în
cazul infracţiunii de abuz de încredere. , chestiunea prealabilă, chiar dacă infracţiunea condiţionată ar fi de competenţa
Obiectul chestiunii prealabile poate fi din domeniul dreptului administrativ
sau constituţional. Astfel, la infracţiunile de serviciu s-ar putea ridica în
prealabil problema de a şti în ce măsură activităţile săvîrşite de făptuitor s-au
efectuat sau nu în cadrul atribuţiunilor de serviciu; la fel, în cazul unor
infracţiuni contra statului, calitatea de cetăţean român, cetăţean străin sau
persoană fără cetăţenie domiciliată pe teritoriul statului român sau în afara
acestui teritoriu are importanţă deosebită în calificarea unor infracţiuni ca
trădarea (art.155 c.pen.), acţiunile duşmănoase contra statului (art.158 c.pen.),
spionajul (art. 159 cpen.) etc.
Numeroase sînt implicaţiile dreptului familiei în aspectele care ar putea
constitui chestiuni prealabile mai ales în legătură cu aplicarea reglementărilor
care au în vedere calitatea de rudă sau soţ. De exemplu, într-un caz de bigamie,
pentru a se beneficia de cazul de impunitate formulat în art.303 alin.2 c.pen.
inculpatul poate invoca declararea ca nulă a-primei sau a celei de-a doua
căsătorii, problemă care constituie o chestiune prealabilă de a cărei rezolvare
depinde soluţionarea fondului cauzei.
405. Chestiunile prealabile pot fi chiar de natură penală. De exemplu, dacă în
cazul unei infracţiuni acţiunea nu a mai fost pusă în mişcare pentru că făptuitorul
a murit, în procesul penal privitor la rezolvarea nedenunţării acelei infracţiuni se
poate pune în discuţie ca chestiune prealabilă orice problemă în legătură cu
infracţiunea condiţionată rămasă nesoluţionată anterior. Asemănătoare este
situaţia oricăror alte infracţiuni corelative: infracţiunea de tăinuire (art.221 c.pen.)
şi cea din care a provenit bunul tăinuit; infracţiunea de favorizare a infractorului
(art.264 c.pen.) şi infracţiunea săvîrşită de cel favorizat.
316
Prorogarea de competenţă în aceste cazuri se manifestă cînd competenţa
în cazul infracţiunilor perechi este diferită. Instanţa sesizată cu infracţiunea
condiţionată (nedenunţare, tăinuire, favorizare) este competentă să rezolve
unei alte instanţe, care ar putea fi superioară sau chiar de altă categorie.
406. Principiul general stabilit de art.44 c.pr.pen. este că instanţa care
judecă aspectul principal rezolvă şi chestiunile prealabile. Instanţa care se
pronunţă principaliter se pronunţă şi fncidentaliter. Regula "le juge de
l'action est juge de l'exception" nu cunoaşte derogări în reglementarea
noastră actuală. Este raţional, juridic şi practic ca instanţa penală să judece
orice chestiune prealabilă de care depinde soluţionarea cauzei.
Există dispoziţii în alte legislaţii - şi o asemenea reglementare cuunoştea
şi codul nostru anterior - care nu îngăduie în toate cazurile ca instanţa
competentă să judece aspectul principal, să judece şi chestiunea prealabilă. în
asemenea situaţie chestiunea prealabilă devine o chestiune prejudicială. O
chestiune este prejudicială cînd ea trebuie.rezolvată în prealabil, însă de o altă
instanţă decît cea la care se află cauza a cărei soluţionare este subordonată
respectivei chestiuni. Astfel, potrivit codului anterior, cînd instanţa civilă
judecă o cauză care în raport cu procesul penal pornit ulterior, constituia o
chestiune prejudicială, instanţa penală trebuia să aştepte soluţionarea
procesului civil început. în acest caz apărea excepţia, inaplicabilă actualmente,
după care "civilul ţine în loc penalul".
Chestiunile prealabile sîntjidicate la rangul de chestiuni prejudiciale cînd
ele nu sînt rezolvate de instanţa penală, ci sînt trimise la instanţa
corespunzătoare (de ex.: instanţa civilă) pînă la pronunţarea căreia judecata
penală este suspendată. *
Trebuie făcută distincţie între chestiunile prealabile şi cele prejudiciale.
Orice chestiune prejudicială este şi prealabilă, dar nu orice chestiune prealabilă
este şi prejudicială.
Prin abrogarea dispoziţiilor anterioare, în procesul penal român actual
nu ■ pare nici un caz de chestiune prejudicială, toate situaţiile de precădere de
acest
16 V. RĂMUREANU,op.cit.,p.l72.
17 V. DONGOROZ, op.cit, p.80-81.
18 R. MERLE, A. VITU, op.cit, p.1087; G. ŞTEFANI, G. LEVASSEUR,, op.cit, vol.II,
p.295,etc.
19 TRAIAN POP, op.cit, vol.II, p.522.
20 V. DONGOROZ, ş.a., Explicaţii teoretice, vol.I, p.144.
21 TRAIAN POP, op.cit, vol.II, p.523.
i 22 I. TANOVICEANU, op.cit, vol.IV, p.266.
317

gen avînd natura juridică a unor chestiuni prealabile pe care le soluţionea:
instanţa penală.
407. Chestiunea prealabilă se judecă de către instanţa penală potrivit
regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea
chestiune (art.44 alin.2 c.pr.pen.). De exemplu: într-un proces penal referitor
la o infracţiune de abuz de încredere, dacă survine o chestiune prealabilă legată
de contractul de depozit sau împrumut, probaţiunea se va face potrivit legis
laţiei civile (intervin, de pildă, limitările valorice prevăzute de dispoziţiile
civile pentru administrarea probei testimoniale); la fel, dacă într-un proces
penal trebuie să se dovedească într-o chestiune prealabilă că cineva are
calitatea de cetăţean român, dovada nu se poate face potrivit normelor generale
de procedură penală prin orice mijloc de dovadă, ci numai prin documentele
prevăzute în acest sens în Legea cetăţeniei române, nr.21/1991, publicată în
M.Of. nr.44/1991 (de regulă, buletinul de identitate pentru persoanele peste
14 ani, iar sub această vîrstă prin certificatul de naştere însoţit de buletinul de
I
identitate al părintelui în al cărui act este copilul înscris; în străinătate
dovada
cetăţeniei române se face prin actul valabil de trecerea frontierei
emis de
autorităţile române etc).
Uneori problema care în raport cu procesul penal ce se judeca
reprezintă o chestiune prealabilă este rezolvată anterior de către instanţa civilă.
în acest caz, hotărîrea definitivă a instanţei civile asupra împrejurării ce
constituie chestiune prealabilă în procesul penal, are autoritate de lucru
judecat în faţa instanţei penale (art.44, alin.3 c.pr.pen.).124
408. Cazuri particulare de prorogare a competenţei. Prorogarea de
competenţă poate interveni în cursul urmăririi penale sau al judecăţii în
numeroase alte situaţii cu caracter mai restrîns şi limitat la realizarea unei
instituţii sau activităţi.
Organul de cercetare penală prorogă competenţa în cazuri urgente, cînd
efectuează acte de cercetare ce nu suferă amînare într-o cauză ce nu este de
competenţa lui (art.213 c.pr.pen.). De asemenea, cazurile de extindere a
competenţei teritoriale reglementate de art.212 c.pr.pen. duc la o prorogare de
competenţă pentru organul de cercetare care efectuează acte de" urmărire
penală în afara circumscripţiei sale judiciare.. Tot la o prorogare a competenţei
123 In cazul exercitării separate a acţiunii civile decurgînd din săvîrşirea unei infracţiuni,
procesul penal (în integralitatea sa) poate constitui o chestiune prejudicială pentru procesul
civil desfăşurat ulterior.
124 Trib. Munic. Bucureşti, secţ.II pen., dec.nr. 617/1976, (nepublicată).
318
II.
se ajunge în cazurile de trecere a cauzei de către procuror de la un organ de
cercetare la altul (art.217 c.pr.pen.).
Prorogarea de competenţă poate apare în numeroase situaţii atît în cazul
judecării în primă instanţă cît şi a celor în căile de atac. în urma strămutării cauzelor
de către Curtea Supremă de Justiţie judecata se poate desfăşura laorice altă instanţă
egală în grad cu cea de la care se strămută (art.51 c.pr.pen.); instanţa superioară,
cînd găseşte întemeiată cererea de abţinere sau recuzare ce priveşte o instanţă în
întregul ei, desemnează pentru judecarea cauzei o altă instanţă egală în grad cu
cea în faţa căreia s-a produs abţinerea ori recuzarea (art.52 alin.5 c.pr.pen.); în
anumite condiţii, instanţa de recurs poate în urma casării hotărîrii să trimită cauza
spre rejudecare şi altei instanţe decît cea care a efectuat judecata în primă instanţă,
dar egală în grad cu aceea (art.380 alin.2 c.pr.pen.).
Secţiunea IV
INSTITUŢII PROCESUALE LEGATE DE COMPETENŢĂ
§ 1. Declinarea de competenţă si conflictele de competenţă. 409. Declinarea
de competenţă. Pentru a putea desfăşura activitatea procesuală, orice organ
judiciar trebuie să fie competent.
Organele au obligaţia să-şi verifice competenţa din oficiu; această veri-
ficare poate avea loc şi ca urmare a excepţiei de necompetenţă ridicată de către
cei interesaţi.
Cînd un organ constată că nu este competent, îşi declină competenţa.
Declinarea de competenţă reprezintă o instituţie prin care se realizează
autocontrolul asupra competenţei organului judiciar, autocontrol care se
efectuează din oficiu sau la cerere. Organul care stabileşte că nu are competenţă
trebuie să determine în acelaşi timp cui îi revine aceasta. Declinarea de competenţă
a instanţei penale nu este posibilă în favoarea unui organ din afara sistemului
jurisdicţional125 ori a unui organ de judecată străin.126 Asupra declinării organul de
urmărire hotăreşte prin ordonanţă iar instanţa prin sentinţă.
125 Plenul Trib.Suprem, dec. de îndrumare nr.10/1973, R.R.D. nr.4/1984, p.96.
126Investirea unei instanţe de pe teritoriul unui alt stat prin declinare de competenţă cu judecarea
unei acţiuni apare ca o măsură contrară suveranităţii acelui stat (Trib.Mun. Bucureşti, col.IH
civ., dec. nr.25.557/1965. Decizia este citată de O. CĂPĂŢINĂ, în studiul "Modul de
soluţionare a unei acţiuni în cazul necompetenţei organelor de jurisdicţie din România"
R.R.D., nr.7/1968, p.22). Considerăm că raţiunea care a justificat concluzia de mai sus într-o
cauză civilă este valabilă şi în materie penală.
127Judec.Buftea,sent.pen.nr.604/1974,Judec.sect.l,sent.pen.,nr.682/1974,lacaresereferă Trib.
Suprem secţ. pen. dec. nr.3278/1974, CD» 1974 p.500.
319
 Potrivit art.42 c.pr.pen., organul care îşi declină competenţa trimite 128 Trib.Jud. Ialomiţa, dec. pen. nr.81/1976, R.R.D. nr.3/1977, p.60
dosarul organului arătat ca fiind competent prin actul care dispune 129 Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr.481/1981, R.R.D. nr.2/19S2,p.66-67.
declinarea.
Declinarea de competenţă atrage dezinvestirea organului care a luat 320
hotărîrea. Actul prin care s-a dispus declinarea, constituie în acelaşi timp
actul de sesizare al organului în favoarea căruia a fost declinată
competenţa.

410. Declinarea de competenţă ridică probleme în legătură cu

valabilitatea actelor îndeplinite de organul care şi-a declinat competenţa,
întrucît aceste activităţi au fost efectuate de un organ care se dovedeşte
necompetent.
Dacă declinarea de competenţă a fost deterrhinată de incompetenţa
materială sau personală, organul căruia i s-a trimis cauza poate aprecia
asupra validităţii actelor îndeplinite menţinînd măsurile dispuse de organul
desesizat. De fcxemplu, instanţa în favoarea căreia s-a declinat competenţa
poate da eficienţă declaraţiilor inculpatului făcute anterior în faţa celeilalte
instanţe şi să le coroboreze cu restul probelor administrate ulterior în
dosar, rezultînd astfel că a înţeles să folosească actele îndeplinite de
organul care şi-a declinat
competenţa.'
Dacă declinarea s-a dispus avîndu-se în vedere necompetenţa teritorială,
actele şi măsurile organului desesizat rămîn valabile legea statuînd menţinerea
acestora.
Declinarea de competenţă dispusă de instanţă prin hotărîre nu poate fi
atacată prin nici o cale de atac (art.42 alin.4 c.pr.pen.).

411. Conflictele de competenţă. între două sau mai multe organe

judiciare se poate ivi un conflict de competenţă. Conflictul de competenţă
este de două feluri: negativ şi pozitiv.
Conflictul pozitiv de competenţă apare cînd două sau mai multe organe
judiciare se repunosc concomitent competente să soluţioneze o cauză
penală. Conflictul negativ de competenţă intervine cînd două sau mai
multe organe judiciare îşi declină competenţa reciproc, unul în favoarea
celuilalt.
în practica judiciară anumite conflicte de competenţă se nasc şi ca
urmare a nerespectării unor dispoziţii care ar fi evitat conflictul. De
exemplu, o instanţă superioară care nu-şi prorogă competenţa în caz de
schimbare a încadrării juridice declinîndu- şi competenţa în favoarea
instanţei inferioare, poate crea inutil un conflict negativ.
Conflictele de competenţă constituie piedici în realizarea justiţiei.
Conflictul pozitiv duce la irosire de forte, prin faptul că mai multe
organe rezolvă
aceeaşi cauză penală; în plus, există şi pericolul unor soluţionări
contradictorii. Conflictul negativ duce la o situaţie şi mai gravă, pentru
că în această împrejurare cursul justiţiei este întrerupt.
Pentru evitarea oricărui conflict de competenţă, acesta trebuie
rezolvat ori de cîte ori se iveşte. Potrivit art.43 c.pr.pen. conflictul de
competenţă se rezolvă de organul ierarhic superior şi comun organelor
aflate în concurs. Cînd conflictul de competenţă se iveşte între o
instanţă civilă şi una militară, soluţionarea conflictului este de
competenţa Curţii Supreme de Justiţie.
Un control asupra competenţei, exercitat tot de o instanţă superioară,
apare şi în cadrul judecării recursului, cînd instanţa de casare trebuie să
verifice din oficiu competenţa primei instanţe chiar dacă prin motivele
invocate de recurent nu figurează şi necompetenţa acelei instanţe.
412. Sesizarea instanţei competente să rezolve conflictul se face de
către instanţa care s-a declarat cea din urmă competentă în caz de conflict
pozitiv şi de către instanţa care şi-a declinat cea din urmă competenţa în
caz de conflict negativ. Sesizarea se poate face şi de către procuror sau
de părţi.
în caz de conflict pozitiv pînă la soluţionarea acestuia, judecarea
cauzei se suspendă. Actele ce reclamă urgenţă se efectuează de către
organul care şi-a declinat competenţa ori s-a declarat competent cel din
Regula generală de determinare a 321 organului îndreptăţit a
soluţiona conflic-
de competenţă este valabilă şi în cazul intervenirii acestuia între procurori.
ică conflictul intervine între două organe de cercetare penală competenţa se
ibileşte de către procurorul care exercită supravegherea asupra activităţii de
rcetare penală a acestor organe (art. 45 alin.6 c.pr.pen.).
§ 2. Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea
413. Incompatibilitatea este o instituţie prin intermediul căreia
anumite
:rsoane făcînd parte din organele care desfăşoară procesul penal sau
care
ută la soluţionarea acestuia, sînt împiedicate să participe la activitatea
rocesuală. împiedicarea prevăzută de lege se justifică prin intervenţia
unor
nprejurări personale de natură a pune sub semnul îndoielii obiectivitatea
cestor persoane în soluţionarea cauzei penale.
Deşi incompatibilitatea nu reprezintă o negare a competenţei, totuşi cei
icompatibili nu au dreptul să desfăşoare activitatea procesuală, dacă se
urmă. Soluţionarea conflictului de către instanţa superioară şi comună se
face cu citarea şi
ascultarea părţilor.
131
Deşi legea nu prevede expres, în literatura de specialitate şi în
practica judiciară s-a considerat, că hotărîrea prin care s-a rezolvat
conflictul de competenţă are caracterul unei decizii care nu poate fi
atacată cu recurs.
Cu ocazia soluţionării se poate constata că nici una din instanţele aflate
în conflict nu este competentă, aceasta revenind unei alte instanţe faţă de
care organul de judecată care rezolvă conflictul nu este superior şi comun.
în acest caz, dosarul se înaintează după caz, Curţii de apel, Curţii Militare
de Apel sau Curţii Supreme de Justiţie pentru stabilirea competenţei.
în urma rezolvării conflictului instanţa desemnată nu se mai poate
declara necompetentă, afară de cazul cînd în urma completării cercetării
judecătoreşti, situaţia de fapt se schimbă, constatîndu-se că fapta constituie o
infracţiune dată prin lege în competenţa altei instanţe (art.43 alin.9
c.pr.pen.).
130 Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 568/1973, R.R.D. nr.7/1973, p.173.
131 GR. THEODORU, Hotăririle penale supuse recursului, R.R.D. nr.7/1%9, p.5-6; V.
RĂMUREANU, op.cit, p.248.
132 Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr.2492/1973, dec. nr.3385/1973, CD. 1973, p.468, p.480
etc.
află itr-una din cauzele prevăzute de lege.
Pot fi incompatibile următoarele persoane: judecătorul, grefierul de
edinţă, procurorul, organul de cercetare, expertul şi interpretul.
Reglementarea actuală prevede un sistem unitar de cazuri de incompa-
ibilitate. Codul anterior cuprindea două categorii de ipoteze şi anume:
cazurile le incompatibilitate şi cazurile de recuzare. Acestea erau
diferenţiate întrucît ;azurile de incompatibilitate nu reprezentau şi situaţii de
recuzare şi invers.133
în sistemul preconizat de cod cazurile de incompatibilitate determină
conţinutul situaţiei procesuale, în timp ce abţinerea şi recuzarea sînt
mijloace (forme) de rezolvare a situaţiei.
414. Potrivit art.46-58 c.pr.pen. sînt incompatibili:
a) judecătorii soţi sau rude apropiate între ei; aceştia nu pot face parte
din acelaşi complet. împrejurarea este justificată înlăturînd posibilitatea
ca în cadrul completului să se formeze o grupare, care datorită legăturii de
rudenie, să poată influenţa asupra votului exprimat, ştirbind principiul
activităţii colegiale.
în practică acest caz a fost amplificat prin corelarea şi cu alte ipoteze
de rudenie. Astfel, s-a considerat că de vreme ce soţia unui membru din
complet a întocmit, în calitate de procuror, actul de sesizare al instanţei,
judecătorul respectiv devine incompatibil, fiind presupus că este interesat să
promoveze soluţia preconizată de soţia sa, prin actul de trimitere în
133 în doctrină §i în multe legislaţii se face diferenţierea între judex inhabilus şi judex
judecată.
suspectus.
b) Judecătorii care au judecat o cauză nu pot participa la judecarea
134 Noul cod de procedură penală -prezentare comparativă, p.51.
aceleiaşi cauze la instanţa superioară sau la rejudecarea cauzei în caz de
...322, restituire la instanţa iniţială;135 se presupune că judecătorul care a luat o
hotărîre, nu-şi va modifica punctul de vedere sau nu va sesiza nici ulterior
greşelile din hotărîrea sa.
c) Judecătorii care şi-au exprimat anterior părerea cu privire la
soluţia ce s-ar putea da, nu mai au dreptul să participe la judecarea acelui
proces; se presupune că ei şi-au format cu anticipaţie o părere asupra
cauzei, or un judecător cu prejudecăţi nu prezintă garanţia maximă a
obiectivitătii.
în practică s-a considerat că un judecător care, fără a examina fondul
cauzei, s-a pronunţat numai cu privire la incompetenţa organului de urmărire
penală şi a dispus restituirea pentru refacerea urmăririi penale, nu se poate
considera că şi-a exprimat părerea şi deci este compatibil să judece cauza
după revenirea ei la instanţă. De asemenea, judecătorii care au respins o
propunere de liberare condiţionată nu sînt incompatibili a soluţiona
propunerea ulterioară, deoarece ei examinează împrejurări noi, care nu
existau cu ocazia primei pronunţări."
d) judecătorii care fiind anterior procurori în aceeaşi cauză au pus
în mişcare acţiunea penală, au emis mandatul de arestare, au dispus
trimiterea în judecată sau au pus concluzii în fond la instanţă, nu mai pot
judeca; în privinţa lor se presupune o înclinaţie acuzatorială în
soluţionarea cauzei, datorită funcţiei îndeplinite anterior;
e) judecătorii care anterior au fost apărători1 sau reprezentanţi ai
vreuneia dintre părţi, nu pot judeca în cauza respectivă; asupra unui
asemenea judecător planează dubiul că ar putea fi angajat în optica părţii a
cărei apărare sau reprezentare a exercitat-o;
f) judecătorii care au fost experţi sau martori într-o cauză nu o pot
judeca; martorul sau expertul sesizînd personal anumite aspecte, ar putea
avea o părere asupra pricinii, faţă de care judecătorul trebuie să fie
independent;
135 Trib. Jud. Hunedoara, dec. pen. nr.684/1982, R.R.D. nr.12/1983, p.87-88.
135 Vezi, LUCIAN FĂTU, Incompatibilitatea judecătorului în cazul casării cu
trimitere, R.R.D. nr.l/1968,p.68-73.
136 Judecătorul care a participat la judecarea unui proces civil stabilind că între părţi
există grave neînţelegeri locative, dispunînd evacuarea uneia dintre părţi, nu poate judeca
aceeaşi cauză sub aspectul său penal, al unor infracţiuni locative, pentru că şi-a exprimat
anterior părerea (Trib. Suprem, dec. pen., nr.1450/1967, R.R.D. nr.11/1967, p.134-135).
136 Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr.489/1979, R.R.D. nr.U/1979, p.70
137 Trib.Mun.Buc, încheierea din 2 septembrie 1975, dosar nr.3304/1975, R.R.D.
nr.4/1976. p.55.
137 Nu este nevoie ca apărătorul să fi îndeplinit anumite activităţi în exercitarea
asistenţei, fiind suficient să fi fost angajat sau desemnat în această calitate (Trib.
Suprem, secţ. pen., dec. nr.2153/1973, R.R.D. nr.1/1974, p.142).
 323

g) judecătorii interesaţi sub orice formă în soluţionarea cauzei face următoarele precizări:
persoanal, în legătură cu un soţ sau o rudă apropiată, nu au dreptul să 141 Nu sînt incompatibili asesorii populari care au luat parte la judecarea cauzei de către
instanţa de trimitere numai la administrarea de probe, dar nu au participat ulterior la
judece; un asemenea judecător se presupune ca nu va fi imparţial judecind darea hotărîrii casate (Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr.3526/1974, R.R.D. nr.7/1975,
potrivit cu interesele sale. p.71).
Toate aceste cazuri erau valabile în trecut şi pentru asesorii populari 142 Trib.Suprem, secţ.pen., dec.nr. 1254/1977, CD. 1977, p. 350.
143 Trib. Suprem, seci- pen., dec. nr.2766/1976, CD. 1976, p. 346; în acelaşi sens şi prin
pe care legea îi declara incompatibili în aceleaşi împrejurări ca şi dec. 2343/1972, R.R.D. nr.11/1972, p.170.
judecătorii;
324
415. Pentru incompatibilitatea privind pe procuror, grefier, organul
de cercetare penală, expert şi interpret, legea prevede în general unele din
cazurile
deja enumerate.
Procurorul este incompatibil în împrejurările corespunzătoare
prevăzute îp primul şi în ultimele trei cazuri, pentru care este
incompatibil şi judecătorul; în plus, procurorul care a participat ca
judecător în primă instanţă nu poate pune concluzia la judecarea ei în
apel sau în recurs. Acesta este un caz de incompatibilitate tipic
procurorului.
Grefierul este incompatibil în aceleaşi condiţiuni ca procurorul, cu
excepţia cazului tipic prevăzut numai pentru acesta.
Organul de cercetare poate fi incompatibil în ultimele trei cazuri
prevăzute pentru judecător; în plus, există şi o împrejurare tipică numai
pentru acest organ. Astfel, cel care a efectuat urmărirea penală este
incompatibil să o completeze sau refacă în cazul cînd instanţa dispune
restituirea cauzei în acest scop (art.49 alin.4 c.pr.pen.). Incompatibilitatea
referindu-se la orice organ de urmărire penală se extinde şi asupra
procurorului, atunci cînd acesta a efectuat personal urmărirea penală şi
cauza a fost restituită de instanţă în vederea completării sau refacerii
urmăririi.
Dacă acelaşi procuror, în urma unei restituiri a cauzei de către instanţă
în vederea refacerii sau completării urmăririi penale, dispune tot el
trimiterea în judecată, acesta nu va fi incompatibil, pentru că interdicţia din
art.49 alin.4 nu se referă la organul care exercită supravegherea urmăririi
sau sesizarea instanţei.
Expertul şi interpretul sînt incompatibili cînd intervin în mod cores-
punzător una din ultimele patru cazuri de incompatibilitate prevăzute
pentru
judecători.
în legătură cu incompatibilitatea expertului şi interpretului art.54
c.pr.pen.
 -calitatea de expert este incompatibilă cu aceea de martor în aceeaşi
cauză,
ultima avînd întiietate;
-participarea ca expert sau interpret într-o cauză, nu atrage incompa-
tibilitatea dacă s-ar solicita de mai multe ori exercitarea aceleiaşi
atribuţiuni.
416. Abţinerea. Este instituţia prin care cel aflat într-una din cazurile
de incompatibilitate poate cere să fie înlocuit cu o altă persoană avînd
aceeaşi
144
calitate.
Abţinerea nu produce efecte prin simpla ei declarare. Abţinerea
trebuie
cerută de cel aflat în stare de incompatibilitate şi duce la înlăturare în
măsura
admiterii.
Persoana care se abţine, declară aceasta de îndată ce a luat
cunoştinţă de existenţa cazului de incompatibilitate, arătînd motivele
invocate. Declaraţia se face în timpul judecăţii preşedintelui instanţei,
iar în faza de urmărire procurorului care supraveghează urmărirea;
dacă se abţine chiar procurorul care supraveghează sau care
desfăşoară personal urmărirea penală, declaraţia se adresează
procurorului ierarhic superior. Abţinerea se rezolvă potrivit procedurii
de soluţionare a cererii de recuzare.
în faza judecăţii recuzarea judecătorului, procurorului sau grefierului
se soluţionează în şedinţă secretă de un alt complet de judecată şi fără
participarea celui recuzat. Examinarea cererii se face de îndată, ascultîndu-
se procurorul -dacă este prezent în instanţă - şi părţile. De asemenea, va fi
ascultat cel recuzat.
Instanţa hotărăşte prin încheiere admiterea sau respingerea cererii de
recuzare. în caz de admitere, se va stabili în ce măsură se menţin actele
îndeplinite ori măsurile dispuse de persoana recuzată.
Cererea de recuzare se poate îndrepta împotriva unei instanţe în întregime.
In acest caz cererea se soluţionează de instanţa ierarhic superioară. Dacă
cererea se admite, instanţa ierarhic superioară desemnează o altă instanţă,
egală în grad cu cea în faţa căreia s-a produs recuzarea, în vederea judecării
cauzei.
încheierile prin care instanţa se pronunţă asupra abţinerii sau recuzării
nu sînt supuse unei căi de atac, cu excepţia încheierilor prin care s-a
respins cererea de recuzare.
418. în legătură cu natura juridică a incompatibilităţii în gîndirea
417. Recuzarea. Persoana incompatibilă care nu s-a abţinut poate fi
recuzată de părţi pe tot parcursul procesului de îndată ce se cunoaşte
cazul de
incompatibilitate.
Recuzarea este o instituţie prin intermediul căreia părţile pot înlătura
din activitatea procesuală persoanele incompatibile. Recuzarea apare ca o
garanţie a dispoziţiei care obligă pe cei incompatibili să se abţină.
Recuzarea se formulează de către parte oral sau scris cu arătarea
cazului de incompatibilitate ce constituie motivul recuzării.
In cursul urmăririi cererea se adresează fie organului de cercetare a
cărei recuzare se cere, fie procurorului. Organul de cercetare înaintează
cererea procurorului, în termen de 24 de ore, fără a întrerupe cursul
cercetării. Procurorul este obl igat să se pronunţe asupra cererii în termen de
3 zile, printr-o ordonanţă care se comunică şi celui interesat. Cînd se cere
recuzarea procurorului, se aplică în mod corespunzător procedura de
mai sus, soluţionarea cererii fiind însă de competenţa procurorului
ierarhic superior.
144 Abţinerea este o auto- recuzare a organului; prin ea se previne recuzarea (TRAIAN
POP,
op.cit,vol.H,p.282).
145 Părintele inculpatului audiat ca martor, nu poate formula cererea de recuzare
neavînd
calitatea de parte (Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr.3239/1975, Repert. pract.II,
p.184).
325
juridică română actuală se confruntă două opinii.
După prima părere, majoritară în doctrină şi admisă în practica judi-
ciară , dispoziţiile care reglementează incompatibilitatea sînt privitoare la
compunerea instanţei şi deci respectarea acestora trebuie avută în vedere sub
sancţiunea nulităţii absolute. împrejurarea poate fi ridicată şi din oficiu, iar
instanţa de recurs poate casa hotărîrea primei instanţe pe considerentul că
judecătorul care s-a pronunţat în cauză a fost incompatibil, chiar dacă acel
judecător nu s-a abţinut, iar procurorul sau partea nu l-au recuzat.
Dimpotrivă, în cadrul unei opinii opuse, incompatibilitatea nu aparţine
categoriei juridice de compunere a instanţei şi ca atare consecinţa nerespectării
dispoziţiilor în materie duce la nulitatea relativă; aceasta înseamnă că
incompatibilitatea nu se ridică din oficiu ea putînd fi invocată numai de
organul incompatibil prin abţinere sau persoana interesată pe calea
recuzării, nu în orice stadiu procesual, ci doar în cel indicat de lege (de
îndată ce s-a aflat de motivul de incompatibilitate - art.51 c.pr.pen.),
neinvocarea cazului ducînd la acoperirea nulităţii.
146 La fel se procedează dacă preşedintele instanţei constată că toţi judecătorii organului
respectiv sînt incompatibili şi solicită instanţei superioare desemnarea unei alte instanţe
 egale Avînd în vedere finalitatea şi eficienţa cît mai mare a instituţiei
în grad pentru judecarea cauzei. (Trib. Suprem, secţ.pen., dec.nr.937/1975, Repert.
pract.ll, înclinăm, în condiţiile actuale ale legislaţiei, la o interpretare a acesteia în
p.184). primul sens. Trebuie însă menţionat că fiecare din opinii cuprinde şi
147 Vezi, N.G1URGIU, Cauzele de nulitate în procesul penal, Ed. Ştiinţifică, neajunsuri care ar putea fi evitate, iar textele actuale sînt susceptibile de
Bucureşti, 1974, p.255; V.M.CIOBANU, Interesul practic al clasificării legilor de
procedură civilă în funcţie de obiectul lor de reglementare, R.R.D. nr.4/1983, p.33 îmbunătăţiri. Rezolvarea definitivă a controversei se întrezăreşte în
şi urm.
condiţiile perfecţionării viitoare a reglementării, în care de lege ferenda
148 Trib. Suprem, secţ.pen., dec.nr.3926/1972, C.D.1972, p.427; idem,
dec.nr.2153/1973, CD. 1973,p.483,etc.
considerăm că nu ar fi lipsit de interes să se delimiteze situaţiile între
judex inhabilus şi judex suspectus, aşa cum aceasta se face în
149 TribJud. Ilfov, dec.nr.810/1978, R.R.D. nr.6/1979, p.49.
numeroase legislaţii străine.
326
§ 3. Strămutarea cauzelor penale.

419. Orice cauză penală se judecă la instanţa competentă. în mod

excepţional, e posibil ca o cauză să fie luată de la instanţa care după lege
are competenţa să o rezolve şi dată spre judecare unei alte instanţe egale în
grad (forum delegationis), dacă astfel se asigură desfăşurarea normală a
procesului penal. Aceasta se realizează prin instituţia strămutării.
Strămutarea presupune o derogare, deviaţie, de la competenţa teritorială
normală. Competenţa teritorială legală se schimbă cu una judiciară delegată.
420. Temeiul strămutării. Art.55 c.pr.pen. prevede că strămutarea
devine posibilă cînd, apreciindu-se temeinicia motivelor invocate în vederea
trimiterii cauzei la o altă instanţă, se consideră că în felul acesta se asigură
desfăşurarea normală a procesului penal. Motivul este formulat general şi
elastic pentru a satisface astfel cerinţe cît mai largi. S-a avut în vedere în
acest cadru atît împrejurările care presupun o îndoială cu privire la lipsa
de obiectivitate şi atitudinea părtinitoare a instanţei, dar şi orice situaţie
care ar împiedica o normală desfăşurare a procesului penal (de exemplu,
evitarea imposibilităţii formării unui complet de judecată la o instanţă sau
înlăturarea unor împrejurări de natură a tulbura liniştea publică)
Deşi principalul motiv de strămutare este bazat pe o prezumţie de
suspiciune, ca şi în cadrul incompatibilităţii cele două instituţii nu trebuie
confundate, în cazul incompatibilităţii suspiciunea este individuală şi
rămîne aşa, chiar cînd priveşte pe toţi membri instanţei luaţi ca sumă a
cazurilor individuale, în cazul strămutării suspiciunea are caracter colectiv
neraportîndu-
150 TRAIANPOP,op.cit.,vol.II,p.227-228.
151 în redactarea anterioară a codului, motivul de strămutare era determinat mai explicit dar
mai restrîns prevăzîndu-se că instituţia se foloseşte, cînd se constată că imparţialitatea
judecării pricinii la o instanţă nu este pe deplin asigurată.
152 Noul cod de proc.pen. • prezentare comparativă, p.55.

327
se la fiecare judecător luat singular sau ca sumă a indivizilor, suspiciunea este determinată de un climat neprielnic sau de o ambianţă defavorabilă.
priveşte condiţiile în care instanţa penală în întregul ei judecă o cauză şi Temeiul strămutării poate uneori rezulta şi din atitudinea sau
comportarea unor judecători luaţi chiar individuali, manifestări care însă nu
pot fi încadrate în cazurile de incompatibilitate, motiv pentru care
instituţia recuzării este inaplicabilă. Astfel, datorită temerii sau presiunii
exercitate de climatul în care se judecă s-ar putea manifesta faţă de inculpat
sau oricare parte o ostilitate tradusă în respingerea unor cereri sau excepţii
îndreptăţite ale acestora, încercări de intimidare a lor sau a martorilor,
consemnarea denaturată a unor declaraţii, tolerarea unor neîndepliniri de
procedură, amînări nejustificate ale cauzei, atitudini suspicios de
binevoitoare faţă de solicitările părţilor adverse etc, care fac să apară în
cazul unor participanţi la proces sentimentul neîncrederii şi descurajării.
în concepţia codului, temeiul strămutării trebuie să fie legat şi
determinat de o ambianţă locală defavorabilă. Nu poate constitui o cauză
de strămutare ceea ce ţine exclusiv de tehnica unei bune înfăptuiri a
justiţiei (de exemplu: uşurinţa în administrarea probelor, apropierea
judecăţii de locul unde are accesul cel mai lesnicios majoritatea
persoanelor implicate în cauză etc).
421. Procedura strămutării. Strămutarea se poate cere de partea inte-
resată, procuror sau ministrul justiţiei. Cererea de strămutare urmează să
fie motivată şi se adresează Curţii Supreme de Justiţie singura instanţă
competentă a o soluţiona. în cerere se menţionează dacă în cauză sînt
arestaţi.
Cererea de strămutare făcută de ministrul de justiţie sau procurorul
general suspendă de drept judecarea cauzei a cărei strămutare se solicită.
Suspendarea poate fi dispusă şi de preşedintele Curţii Supreme de Justiţie la
primirea cererii sau de către Curte după investirea acesteia.
Pentru soluţionarea cauzei preşedintele Curţii Supreme de Justiţie cere
informaţii în legătură cu pricina a cărei strămutare se solicită de la
preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află cauza în
judecată. Dacă această instanţă superioară ar fi însăşi Curtea Supremă de
Justiţie, preşedintele ei
153 V. DONGOROZ ş.a., Explicaţii teoretice, vol.l, p.161.
154 V.RÂMUREANU,op.cit,p.284.
155 O cerere prin care inculpatul solicită tribunalului judeţean sesizat cu judecarea
cauzei, ca pricina să fie soluţionată de o altă instanţă nu are caracterul unei cereri de
strămutare, chiar dacă inculpatul a precizat că se va adresa în acest sens şi Tribunalului
Suprem, arătînd cu acea ocazie şi motivele pe care se întemeiază cererea (Trib. Suprem,
secţ.pen., dec.nr.2447/1979, Repert.pract.II, p.371).
328
:rediteze concepţia că încheierea (desigur într-o formă specială)
solicită informaţiile necesare Ministerului Justiţiei neputîndu-se aplica
dispoziţia anterioară.
Cererea de informaţii este facultativă dacă se solicită o nouă strămutare
cu privire la aceeaşi cauză.
Preşedintele instanţei ierarhic superioare celei de la care se cere
strămutarea este încunoştinţat, odată cu informările care i se solicită,
asupra termenului de judecată fixat de Curtea Supremă de Justiţie pentru
rezolvarea cererii de strămutare. El ia măsuri de încunoştiinţare a părţilor
despre introducerea cererii de strămutare şi despre termenul de judecată
fixat, cu menţiunea că părţile se pot prezenta la termen sau pot trimite
memorii. Curtea Supremă de Justiţie judecă cererea de strămutare fără
citarea părţilor.
Preşedintele instanţei ierarhic superioare înaintînd Curţii Supreme de
Justiţie informaţiile solicitate, menţionează expres efectuarea încu-
noştiinţărilor arătate mai sus, ataşînd şi dovezile de comunicare a acestora.
Dacă în cauză sînt arestaţi, preşedintele este obligat să dispună şi
desemnarea unui apărător din oficiu.
422. Şedinţa în care se examinează cererea de strămutare este
totdeauna secretă. Coacluziile părţilor se ascultă numai dacă aceştia s-au
înfăţişat la şedinţă. Părţile, inclusiv inculpatul, se pot prezenta în toate
cazurile personal sau prin reprezentanţi, întrucît nu e vorba de o judecată
de fond.157
Soluţionînd cauza, Curtea Supremă de Justiţie dispune admiterea sau
respingerea cererii printr-o hotărîre (neprecizată în lege), care în practică
îmbracă forma unei încheieri. Aşa cum s-a arătat în doctrină, această
hotărîre este sui-generis manifestînd mai multe particularităţi. Astfel, spre
deosebire de încheierile obişnuite hotărîrea capătă un număr de ordine în
decizierul instanţei supreme şi este semnată de toţi judecătorii; deosebit de
sentinţe şi decizii hotărîrea la care ne referim nu se motivează (art.60 alin.l
c.pr.pen.). Deşi hotărîrea nu soluţionează cauza, neavînd caracter litis
decisoriu, influenţează cursul procesului penal îndrumîndu-1 în faţa unei
alte instanţe. Hotărîrea rezolvă o situaţie litigioasă cu caracter contencios, în
care se exprimă adeseori păreri contrarii cărora li se pune capăt, fără ca în
acest mod să ia sfîrşit şi judecata.
Cu privire la natura juridică a hotărîrii de soluţionare a cererii de
strămutare s-au manifestat păreri diferite. O primă opinie susţine practica
încercînd să
156 Deşi legea nu prevede expres, pentru identitate de raţiune şi pe baza suplimentului
analogic, dispoziţia de comunicare a termenului de judecată îşi are aplicarea şi atunci cînd
informaţiile sînt cerute la Ministerul Justiţiei (Noul cod de procpen. - Prezentare
comparativă, p.56).
156 Noul cod de proc.pen. - Prezentare comparativă, p.57.
329
reprezintă Dluţia cea mai bună. A doua părere militează în favoarea
ideii că trămutarea cauzelor ar trebui soluţionată prin decizie.
în cazul admiterii cererii de strămutare Curtea Supremă de Justiţie hotă-
ăşte în ce măsură se menţin actele îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a
trămutat cauza. Această instanţă se încunoştinţează de îndată ce s-a pronunţat
idmiterea cererii. Repetarea cererii de strămutare în aceaşi cauză este
posibilă, îumai dacă noua cerere se întemeiază pe împrejurări necunoscute
Curţii supreme de Justiţie la soluţionare sau care au apărut ulterior
rezolvării.
în urma strămutării judecăţii la o altă instanţă se poate dispune restituirea
:auzei la procuror pentru completarea urmăririi penale. Cu privire la deter-
minarea procurorului căruia i se restituie dosarul, practica judiciară a fost
oscilantă stabilind că el este atît procurorul corespunzător instanţei la care s-a
strămutat cauza , cît şi procurorul care a dispus iniţial trimiterea în
judecată. Ultima soluţie ni se pare mai apropiată de finalitatea instituţiei
restituirii cauzei pentru completarea urmăririi penale.
Reglementarea strămutării (art.55-61 c.pr.pen.) este aplicabilă numai
fazei de judecată. Dacă necesitatea strămutării se iveşte în timpul urmăririi
cauzei aceasta se rezolvă potrivit dispoziţiilor generale care reglementează
faza respectivă.
158 Vezi, D.V.MIHÂESCU, V. RĂMUREANU, Căile extraordinare de atac, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1970, p.348; ILIE A. ILIE, notă la Dec. pen. nr.225/1983 a Trib.Jud. Mureş,
R.R.D.nr.5/1984,p.50-51.
159 Vezi, GR. THEODORU, Hotărîrile penale supuse recursului, R.R.D. nr.7/1969, p.6;
V.RAMUREANU, op.cit,p.29Z
160 Trib.Suprem, secţ.pen., dec.nr.845/1974, R.R.D. nr.9/1974, p.66.
161 Trib.Suprem, în complet de 7 judecători, dec.nr.27/1975, C.D.1975, p.450-452.
330
CAPITOLUL VI
TEORIA GENERALA A PROBELOR
Secţiunea
I
PROBEL
E
§ 1. Definiţia probelor în procesul penal
423. Procesul penal constituie un proces de cunoaştere, în care organul
judiciar trebuie să ajungă la aflarea adevărului. în activitatea de stabilire a
adevărului elementele care duc la realizarea cunoaşterii sînt dovezile.
Potrivit art. 62 c. pr. pen organul de urmărire şi instanţa au obligaţia
lămuririi cauzei sub toate aspectele, pe bază de probe.
în limbajul juridic expresia de probă are un înţeles deosebit de cuprinzător
accepţiunea rezultînd adesea numai din contextul exprimării. într-un sens
atît de larg, folosit mai ales de nespecialişti (sau de organele judiciare în
contactul cu persoanele neavizate cu terminologia juridică ştiinţifică, în
scopul de a se face mai uşor înţelese), termenul cuprinde atît proba în
adevăratul său sens cît şi mijloacele de probă, procedeele probatorii dar şi
unele concepte care au numai legătură cu probele. De pildă, partea declară că
în susţinerea afirmaţiilor sale are ca probă un înscris; judecătorul
interesîndu-se de probele pe care le propune partea o întreabă dacă aceasta
are martori etc.
în reglementarea legală conceptul nu poate fi atît de elastic ori lăsat la
aprecierea celui care aplică norma juridică, în consecinţă, s-a ivit
necesitatea ca noţiunea să fie definită chiar de lege. De aceea, în cod a fost
explicit arătat sensul ştiinţific şi legal al categoriei de probă.
Constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea
existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a
săvîrşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare
a cauzei (art.63 c.pr.pen.).
Avînd în vedere importanţa deosebită a probelor în soluţionarea
cauzelor penale, trebuie semnalat că în privinţa lor se poate reţine cel puţin
o dublă
funcţionalitate.
Din punct de vedere gnoseologic, proba constituie un instrument de
cunoaştere prin intermediul căruia organul află adevărul . Fiecare
 331
împrejurare nouă reprezintă un instrument prin care se realizează procesul 332
de cunoaştere, de apropiere treptată de adevăr, pînă la dezvăluirea sa
completă.
Proba are şi o funcţionalitate în care se reflectă conţiriutul său
etimologic propriu-zis de instrument de dovedire. Aceasta se manifestă
pregnant în condiţiile contradictorialităţii procesului, cînd părţile folosesc
sau propun administrarea probelor în scopul dovedirii susţinerilor şi
argumentărilor făcute. Proba este folosită în acest caz în scopul de a da un
suport material, faptic, cererilor şi concluziilor părţilor sau combaterii
susţinerilor adverse.
Probele sînt entităţi de fapt extraprocesuale (există în afara procesului
penal) care privesc însă obiectul procesului (fapta şi făptuitorul la care se referă
cazul). Prin administrarea lor în desfăşurarea procesului penal ele capătă
caracter procesual .

§ 2. Scurt istoric al evoluţiei concepţiilor generale privind probele

424. Concepţiile juridice referitoare la finalitatea şi modul de folosire a

probelor în procedura judiciară au evoluat mult manifestîndu-se variat în
istoria procesului penal.
în procesul penal arhaic, de tip acuzatorial, concepţiile empirice şi
mistice, permiteau organului judiciar să interpreteze în modul cel mai liber
şi foarte arbitrar anumite probe, avînd chiar o esenţă sau explicaţie
supranaturală, în care spiritul de dreptate şi de echitate era transferat uneori
pe seama "înţelepciunii şi atotputerniciei divinităţii". Istoria universală şi
românească a dreptului are nenumărate referiri la probe de genul ordaliilor,
a duelului judiciar şi a jurămîntului religios. Jurămîntul cu brazda pe cap sau
instituţia cojurătorilor cunoscute şi îndelung folosite în vechiul drept
românesc constituiau manifestări concrete a unor asemenea concepţii
juridice.
în procesul de tip inchizitorial teoria probelor formale , în care legea
dădea diverselor probe o forţă dinainte stabilită, făcea ca aspectele formale
cantitative sau calitative să fie precumpănitoare şi să determine anticipat
soluţionarea cauzei în conformitate cu concepţiile şi interesele promovate
prin norma juridică. în cadrul acestei forme istorice de proces,
caracteristică mai ales pentru ultimele secole ale orînduirii feudale, în care
puterea centralizată a monarhului absolut, a marii nobilimi şi a vîrfurilor
clerului reprezentau pîrghiile cele mai de seamă ale puterii în stat, concepţiile
juridice despre probe
1 Proba reprezintă suma motivelor care duc la certitudine (R. GARRAUD, op. cit, p. 476.)
2 V. DONGOROZ ş. a., Explicaţii teoretice, voi. I, p. 168.
3 Cunoscut şi sub denumirea de sistemul probelor legale (P. BOUZAT §i J. PINATEL op. cit
voi. II, p. 918)
 erau în concordanţă cu concepţiile politice şi sociale. Astfel se explică reguli
de drept care permiteau ca nobilul să fie crezut înaintea iobagului, clericul
înaintea laicului, bărbatul înaintea femeii (inegalitatea sexelor fiind una dintre
manifestările inegalităţii sociale) etc. în aceeaşi lumină trebuie înţeleasă
ierarhizarea probelor care făcea din mărturisire regina probelor (proba
probatissima), obţinută de cele mai multe ori prin tortură sau alte procedee
de constringere ca şi cuantificarea numerică a unor probe. Reguli de felul
celor care susţineau lipsa de temei a declaraţiilor unui singur martor (testis
unus testis nullus) sau a necesităţii dublării numărului de martori faţă de cei
anteriori ascultaţi pentru a se dovedi contrariul (cum prevedeau pravilele
româneşti din secolul XVII) se înscriau ca certe aspecte ale formalismului
cantitativ.
425. în procesul penal modern legea nu tarifează în general probele
dîndu-le o anumită putere probatorie sau grad de credibilitate, aşa cum era
tipic în teoria probelor formale. Totuşi, în legislaţiile actuale din numeroase
state de drept există urme ale concepţiilor mai vechi, menţinîndu-se în
parte inegalitatea consacrată prin lege a unor probe (de exemplu, dispoziţia
potrivit căreia procesele verbale încheiate de anumite organe fac dovada
pînă la înscrierea în fals ).
Dreptul procesual penal modern, descătuşînd organul judiciar de
judiciar nu trebuie să justifice forţa probantă pe care o atribuie probelor reţinute
(art. 353, 427 şi 536 c. pr. pen. francez). Dispoziţii similare se găsesc în art.
342 cPr- pen. belgian, precum şi în alte numeroase coduri.
Libera apreciere a probelor permite ca un organ judiciar care îşi
formează o convingere să nu fie ţinut vreodată de evaluarea dată probelor de
către un alt organ judiciar. Aprecierile organelor de urmărire penală sau ale
procurorului nu se impun judecătorului, după cum judecătorul din căile de
atac nu este ţinut de convingerea celui care a judecat în primă instanţă ş. a.
m. d.
426. Libera apreciere a probelor şi-a găsit consacrare şi în dreptul procesual
penal est-european, inclusiv în cel din ţara noastră.
Ceea ce diferenţia atitudinea organului judiciar român ca şi a altor organe
din statele totalitare, era atitudinea sa de principiu, care nu putea fi decît în
concordanţă cu o anumită poziţie ideologică conformă cu cerinţele unei justiţii
aservite unui scop social-politic, manifest exprimat de lege.
pentru a ne referi la normele române este semnificativ să evocăm dis-
poziţiile înscrise anterior în art. 63 alin. 2 c. pr. pen., care obligau organul
judiciar să-şi formeze convingerea intimă, în aşa fel încît în aceasta să se
contureze o conştiinţă juridică "socialistă", respectiv corespunzătoare intere-
selor "statului socialist".
între convingerea unei persoane şi conştiinţa sa există neîndoielnic inter-
ferenţe- A considera convingerea liberă, dar a o subordona conştiinţei generale
impuse ^'n afară Şi de o factură exclusivistă presupune desigur o contradicţie,
obligaţia respectării ierarhiei probelor stabilite prin lege, a introdus teoria
liberei aprecieri a probelor .
Teoria liberei aprecieri a probelor, deşi îşi găseşte recunoaştere atît în
reglementările statelor de tip totalitar sau autoritar cît şi în celelalte legislaţii,
este concepută şi mai ales fundamentată teoretic în mod diferit.
Elementul central al teoriei liberei aprecieri a probelor se circumscrie
intimei convingeri a organului judiciar care îşi formează opinia în urma
administrării probelor. în majoritatea reglementărilor această împrejurare este
marcată expres prin normele legale care fac trimitere la intima convingere a
celui care are obligaţia aprecierii probelor. Astfel, codul nostru din 1936 în art.
137 alin. 7 prevedea că judecătorii apreciază probele administrate şi hotărăsc
după intima convingere.
Aceeaşi idee se regăseşte în legislaţiile franceză, belgiană, elveţiană,
italiană etc. Judecătorul apreciază în toată libertatea valoarea probelor ad-
ministrate şi condamnă sau achită pe inculpat după conştiinţa sa şi numai după
ce îşi formează convingerea că cel în cauză este sau nu vinovat. Organul
4 Despre forţa probantă deosebită a proceselor verbale, vezi, R. GARRAUD, op. cit, p. 521.
5 In penal, libertatea probei reprezintă libertate în administrarea oricărei probe şi libertate în
aprecierea acestora (E. FLORIAN, op., cit, p. 288)
333
care anulează în mare parte posibilitatea unei convingeri intime în adevăratul
sens al cuvîntului, aşa cum gîndirea juridică democrată şi liberă a conturat
acest concept.
fju întîmplător în doctrina est-europeană s-au încercat în legătură cu aşa-
numita "conştiinţă juridică socialistă" diverse precizări. Astfel, s-a arătat că
în conştiinţa juridică socialistă se cuprinde totalitatea ideilor, sentimentelor şj
voliţ'unilor oamenilor muncii cu privire la dreptul socialist, cu privire la
aprobarea şi conformarea la regulile acestuia, cu privire la fenomenul judiciar
în general, cuprinzînd ideile şi sentimentele de dreptate şi legalitate . Oglindire
activă a existenţei, conştiinţa juridică socialistă constituie un fenomen social
cu funcţii creatoare, care se manifestă în influenţa inversă pe care o exercită
asupra existenţei reflectate de ea .
6 I. CETERCHI, M. LUBURICI, Teoria generală a statului şi dreptului, Univ. Bucureşti,
1983, p. 93. 1 A- NASCHITZ, Conştiinţa juridică socialistă, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1974, p. 13.
334
 427. Consecinţele teoretico-principiale ale modului cum legislaţia şi prac
tica judiciară occidentală abordează libera apreciere a probelor se vădesc
mai
ales în poziţia diferenţiată pe care o impune însăşi legea celor care îşi
formează
convingerea pe baza probelor.
In acest sens, există deosebire între modul liber în care funcţionează această
apreciere în cazul juraţilor de la instanţele criminale şi ceilalţi judecători de la
instanţele corecţionale şi poliţieneşti.
Juraţii nu au obligaţia să motiveze în verdictul lor concluzia la care au
ajuns, intima convingere funcţionînd deplin şi modul în care probele au fost
apreciate scăpînd căilor de atac şi oricărui control superior. .
Spre deosebire de aceasta, judecătorii de la celelalte instanţe, deşi au dreptul
să aprecieze liber probele, trebuie să motiveze hotărîrea adoptată indicînd faptele
pe care se bazează concluziile lor în aşa fel încît instanţele superioare în cadrul
procedurii de casare să poată controla legalitatea deciziilor.
428. Aplicarea cu caracter de generalitate a teoriei liberei aprecieri a
probelor are în numeroase legislaţii unele restrîngeri în cazurile cînd pentru
anumite situaţii se admite sistemul probelor legale.
şedinţă încheiat cu ocazia judecăţii şi subscris de preşedintele completului
nu poate fi combătut cu privire la constatările făcute decît prin înscrierea
în fals . Procesele verbale care fac dovadă pînă la înscrierea în fals se
întîlnesc numai în materie de contravenţii şi delicte. în general,
înscrierea în fals nu apare în materie criminală şi o asemenea putere de
dovadă a unei probe nu se poate invoca în faţa curţilor cu juri, intima
convingere a juraţilor neputînd fi încorsetată prin nici o probă, nici
măcar prin anumite procese verbale cu o putere prestabilită de lege .
§ 3. Dispoziţii generale privind probele
429. Capitolul I din Titlul III al Părţii generale a codului cuprinde în art.
62-68
o seamă de dispoziţii generale referitoare la probe. O parte din acestea ca
cele
privind lămurirea cauzei prin probe şi definirea probelor au fost deja
examinate.
în art. 63 alin. 2 c. pr. pen. se reflectă bazele legale principale ale
concepţiei referitoare la libera apreciere a probelor. în această normă se
subliniază că probele nu au valoare mai dinainte stabilită şi se prevede
că aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală şi
instanţa de judecată potrivit convingerii lor, formată în urma examinării
tuturor probelor administrate şi conducîndu-se după conştiinţa lor.
Legea permite ca procesele verbale încheiate în diverse domenii de către
unii agenţi constatatori să aibă o putere de dovadă prestabilită de lege şi să nu
poată fi înlăturată decît prin înscrierea în fals.
Exemplele de acest gen nu sînt prea numeroase în normele recente de cele
mai multe ori avînd caracter tradiţional şi fiind prevăzute în dispoziţii legale
mai vechi . in legislaţia franceză de pildă, fac dovadă pînă la înscrierea în fals
procesele verbale încheiate în domeniul vamal (art. 336 cod vamal) sau în
materie de pescuit (art. 469 cod rural).
în plus, pot avea o asemenea tărie de dovadă procesele verbale încheiate
de judecători în care se constată împrejurări legate de desfăşurarea procesului
penal. în mod constant, în practica judiciară s-a statuat, că procesul verbal de
8 Instrucţiunile afişate în Belgia în fiecare sală în care juraţii deliberează cuprind indicaţii
exprese în acest sens. Astfel, se arată că legea nu le cere să justifice pe ce se întemeiază
convingerea lor şi nu le prescrie regulile de care depinde plenitudinea sau suficienţa unei
probe; legea îi obligă numai de a se întreba fiecare, în liniştea reculegerii proprii, ce impresie
au făcut probele asupra lor şi de a răspunde cu întreaga sinceritate. Instrucţiunile se termină
cu o expresie care subsumează obligaţia juraţilor de a alinia concluziile la propria conştiinţă
şi care este formulată în întrebarea "aveţi intimă convingere?" (P. HENRY, De l'intime
convinction, Ed. Jeune Berreau de Liege, 1985, p. 201-238).
9 De exemplu, în legislaţia belgiană referirile se fac la procesele verbale prevăzute de art. 137
şi 138 din Codul forestier sau la art. 5 dintr-un Decret sanitar care datează încă din secolul
trecut.
Din dispoziţiile legii rezultă că intima convingere a organului judiciar
nu este o probă. Pentru a fi suficientă şi relevantă pe plan juridic această
convingere trebuie să fie efectul unor probe .
430. Intima convingere nu constituie o intuiţie pur subiectivă, ci un
sentiment de certitudine fermă despre existenţa sau inexistenţa unei fapte.
Spre
deosebire de intuiţie, convingerea se întemeiază pe raţionament putînd fi
susţinută şi demonstrată pe baza unor argumente logice.
Formarea convingerii este rezultatul unui proces psihic prin care
probele administrate, ca elemente obiective, se reflectă complet şi exact în
conştiinţa organelor judiciare şi le produc un sentiment de certitudine în
legătură cu fapta dovedită .
10 Vezi, Cass. belg., hot. din 14 noiembrie 1979, Pasicrisie belge 1980,1,354; Cass belgf.,
hot din 19 decembrie 1984, Pasicrisie belge 1985,1,95 etc.
11 M. FRANCHIMONT, §. a., op. cit, p. 776
12 Neexistînd o valoare prestabilită între declaraţiile inculpatului date la urmărire penală şi
în cursul judecării, în cazul constatării unor nepotriviri sau contradicţii între acestea,
instanţa este liberă să aprecieze în urma coroborării cu toate probele şi să rejină numai pe
aceea care reprezintă adevărul (Trib. Jud. Neamţ, dec. pen., nr. 197/1983, R. R. D. nr.
12/1983, p. 104)
13 R. LEGROS, L'element moral dans Ies infractions, Ed. Desoer, 1952, nr. 387.
 Cu tot cadrul de obiectivizare ce se impune convingerii intime în
formarea sa exclusiv pe baza materialului probator legal administrat în
cauză şi cu lăsarea la o parte a tuturor impresiilor, ideilor preconcepute,
concepţiilor, intuiiţiilor, prejudecăţilor, conştiinţei individuale şi colective,
părerile formate în opinia publică şi alte asemenea elemente de natură a
influenţa aprecierile cuiva, nu se poate face* abstracţie de principala
critică subliniată în genere ca imputabilă teoriei liberei aprecieri a
probelor.
în doctrină s-a arătat de foarte mulţi autori că intima convingere, chiar
dacă nu constituie o probă ci rezultatul acesteia, rămîne un sistem din
care subiectivul nu poate fi exclus .
Teoria intimei convingeri constituie un sistem în care convingerea
trebuie să se înscrie în cadrul logic al rezonabilului. Acest cadru este
desigur mai puţin riguros decît cel pretins de savanţi pentru certitudinea unui
fapt sau fenomen, dar este totuşi un cadru în care justiţia se poate înscrie cu
toată încrederea .
431. Din art. 63 alin. 2 rezultă că în procedura noastră penală sistemul
legal de apreciere a probelor nu se manifestă în nici un caz din moment
ce legea subliniază că probele nu au o valoare dinainte stabilită.
în reglementarea actuală probele nu sînt ierarhizate în vreun fel,
puţine cazuri neînscrierea în fals în vederea evitării oricăror
consecinţe aleatorii şi nedorite.
432. Există printre dispoziţiile generale norme care consfinţesc
principiul
obţinerii libere a probelor fără a se putea influenţa aceasta prin
constrîngeri
fizice sau morale. Art. 68 alin. 1 c. pr. pen. prevede că este oprit a se
întrebuinţa
violenţe, ameninţări, ori alte mijloace de constrîngere, precum şi
promisiuni
sau îndemnuri, în scopul de a se obţine probe.
în mod similar, nu se poate concepe ca o faptă penală să se dovedească
prin săvîrşirea unei infracţiuni ori prin continuarea celei iniţiale. Oricîtă
importanţă ar avea descoperirea infracţiunii şi dovedirea făptuitorului în
vederea tragerii lui la răspundere, aceasta nu se poate realiza printr-o
altă nesocotire a legii penale, chiar dacă ar fi de gravitate mai redusă
decît cea care urmează a se dovedi. în lege se arată că este oprit a se
determina o persoană să săvîrşească sau să contribuie la săvîrşirea faptei
penale în scopul obţinerii unor probe (art. 68 alin. 2 c. pr. pen.).
în capitolul din cod la care ne referim există şi alte dispoziţii legale
faptele consemnate în procesele verbale (indiferent de cine şi în ce
condiţii ar fi redactate) neavînd altă valoare probatorie decît restul
probelor. Legea română nu pretinde procedura înscrierii în fals în vederea
înlăturării de la aprecierea situaţiei din cauză a împrejurărilor consemnate
într- un proces verbal.
înscrierea în fals era o modalitate de contestare a proceselor verbale
admise de codul din 1936. înscrierea în fals constituia o procedură prin
care cel care o folosea învinuia agentul constatator al faptelor consemnate
în procesul verbal de săvîrşirea infracţiunii de fals în legătură cu redactarea
actului întocmit. Dacă învinuirea se confirma, aceasta atrăgea desigur
soluţia corespunzătoare în procesul declanşat în cauza privind falsul, iar
pe baza hotărîrii respective era posibilă înlăturarea procesului verbal a
cărei falsitate se constatase. în ipoteza contrară, nu numai că procesul
verbal rămînea valid, producînd toate consecinţele ce decurg, dar întrucît
falsul reclamat nu era constatat, cel care folosise procedura se făcea
vinovat de săvîrşirea infracţiunii de denunţare calomnioasă, ceea ce era
evident un risc şi un neajuns care determina nu în
14 GR. THEODORU, T. PLAESU, op. cit, p. 225.
15 P. HENRY, De l'intime conviction, Ed. Jeune Barreau de Liege, 1985, p. 224; M.
FRANCHIMONT, ş. a., op., cit, p. 768; vezi şi H. BEKAERT, La manifestation de
la verite dans Ie proces penal, Bruylant, 1972; R. DECLERC, La preuve en matiere
penale, Ed. Swinnen, Bruxelles, 1988 etc.
16 CH. PERELMAN, P. FORIERS, La preuve en droite, Bruylant, 1981, p. 47.
337
(referitoare la sarcina administrării probelor, prezumţia de nevinovăţie,
concludenta şi utilitatea probelor etc), care fiind însă strîns legate de
probatoriu vor fi examinate în cadrul corespunzător.
§ 4. Clasificarea probelor
433. Probele pot fi clasificate după diverse criterii în literatura
juridică
neexistînd un punct de vedere unitar în această privinţă. Probele pot fi
împărţite
în două după cum vin sau nu în sprijinul învinuirii, după obiect, după sursa
din
care provin, după raportul lor cu obiectul probaţiunii şi deci faptul
principal
care urmează a se dovedi etc.
Dintre diversele categorii de probe amintite în doctrină se vor analiza
în continuare următoarele: probele în acuzare şi apărare, probele
principale, secundare si incidentale, probele preexistente şi survenite,
probele imediate şi mediate, probele directe şi indirecte .
17 Probele se mai clasifică de exemplu, în probe materiale şi personale, judiciare şi
extrajudiciare etc. I. STOENESCU, şi GR*,PORUMB, Drept procesual civil român.
Ed. Did. şi Ped., Bucureşti, 1966, p. 151-152; de asemenea, sînt amintite categorii ca
de pildă: probe precise, probe conjuncturale, probe dubioase, probe sigure etc. (V.
DONGOROZ, ş. a., Explicaţii teoretice, voi. I, p. 169).
434. Probele în acuzare sînt acelea prin care se face dovada
vinovăţiei
învinuitului sau inculpatului sau a unui element care contribuie la
stabilirea
vinovăţiei acestuia. Probele în acuzare sînt în defavoarea inculpatului
sau
învinuitului ele fiind administrate în vederea susţinerii acuzării.
Probele în apărare sînt cele care dovedesc nevinovăţia
inculpatului, o vină mai redusă, o împrejurare care survine în favoarea
acestuia. Probele în apărare sînt administrate în genere de apărare, dar
pot fi administrate şi de organele judiciare în baza rolului activ şi a
obligaţiei aflării adevărului în cauză; aceste probe trebuie strînse,
administrate şi verificate din oficiu de către organele judiciare,
independent de poziţia apărării.
Calificarea după acest criteriu nu prezintă o rigurozitate ştiinţifică
fiind pozibil ca demarcaţia dintre aceste categorii să nu fie totdeauna netă,
iar pe de altă parte o anumită categorie să se transforme în contrariul ei.
Totuşi clasi-
1H
ficareaeste menţinută şi amintită în mod constant în literatura de
specialitate , datorită importanţei sale din punct de vedere practic.
435. După obiect , probele se clasifică în principale, secundare şi
incidentale.
Probele principale se referă la existenţa faptului imputat.
Probele secundare privesc împrejurările de natură a agrava sau a
atenua vinovăţia inculpatului.
Probele incidentale servesc la dovedirea unor excepţii ridicate pe
parcursul cauzei (de ex. temeinicia motivelor de recuzare invocate de către
parte).
436. în raport de realităţile la care se referă, probele pot fi împărţite
în:
preexistente şi survenite . Constituie o probă preexistentă o
împrejurare de
fapt care este anterioară săvîrşirii infracţiunii cum ar fi de exemplu
faptul că
bigamul celei de-a doua căsătorii a mai fost legal căsătorit sau că
funcţionarul
care a primit mită în legătură cu activitatea sa prestează această
activitatre în
virtutea unui contract de muncă anterior încheiat etc.
Dimpotrivă, proba este survenită dacă se materializează într-o faptă
produsă sau percepută în momentul comiterii infracţiunii sau chiar
ulterior. De pildă, decesul victimei într-o cauză de omor constituie o şi de
către majoritatea autorilor români (vezi, TRAIAN POP, I. TANOVICEANU,
asemenea probă întrucît împrejurarea a survenit cu ocazia săvîrşirii V. DONGOROZ, S. KAHANE, GR. THEODORU, MATRE1BASARAB, I.
faptei, rezultatul putîndu-se produce chiar ulterior. NEAGU)
19 V. DONGOROZ, op. cit, p. 215.
18 P. BOUZAT, J. PINATEL, op. ciL, voi. II, p. 914; clasificări după acest criteriu se fac 20 V. DONGOROZ, ş. a., Explicaţii teoretice, voi. I, p. 171.

338 339
437. Probele imediate (nemijlocite sau primare) sînt probe ' Secţiunea II
nederivate
PROBATORIUL ÎN PROCESUL PENAL
obţinute din sursa originală.
Constituie o probă imediată declaraţia unui martor ocular care
relatează faptele înregistrate prin simţuri proprii; originalul unui înscris § 1. Noţiuni introductive
este de asemenea o probă imediată.
Probele mediate (mijlocite sau secundare) nu provin direct de la 439. în desfăşurarea procesului penal invocarea şi propunerea de
izvorul probei, fiind obţinute dintr-o sursă mai îndepărtată (din a doua probe,
mînă sau uneori chiar pe o filieră mai lungă). admiterea şi administrarea lor constituie un fascicol de acte procesuale
Clasificarea are în vedere gradul în care se aplică principiul care
nemijlocirii. Importanţa practică constă în determinarea folosirii pe cît poartă denumirea de probatoriu .
posibil a probelor imediate şi în lipsă evitarea verigilor intermediare Legea reglementează în detaliu atît conţinutul cît şi mecanismul
care ar fi impietat asupra nemijlocirii. probatoriului, încît acesta constituie elementul fundamental care duce la
aflarea adevărului în cauza penală şi soluţionarea procesului.
438. Probele directe dovedesc în mod direct faptul principal care Cel puţin trei sînt aspectele mari care se implică în probatoriul
formează realizat în procesul penal şi acestea răspund în principiu la următoarele
obiectul pricinii penale, demonstrînd ele singure vinovăţia sau întrebări:
nevinovăţia - ce trebuie dovedit într-un proces pentru a se putea soluţiona cauza;
celui în cauză. Constituie probe directe prinderea în flagrant delict, - cine trebuie să aducă aceste dovezi;
stabilirea - cum urmează a se proceda pentru ca aspectele faptice cuprinse în
unui alibi, recunoaşterea coroborată cu alte probe etc. probă să producă efectele juridice corespunzătoare în urma reţinerii lor
Probele indirecte nu pot dovedi prin ele însele vinovăţia sau ca adevărate de către organele judiciare.
nevinovăţia, reprezentînd numai împrejurări cu ajutorul cărora se poate Aceste aspecte cardinale ale oricărui probatoriu necesită analiza a
conchide asupra faptului principal. Sînt probe indirecte de exemplu: faptul trei probleme de bază care se referă la obiectul probaţiunii şi administrarea
că între infractor şi victimă exista anterior o duşmănie, faptul că infractorul a probelor.
fost văzut în apropierea locului săvîrşirii infracţiunii, faptul că persoana
bănuită nu are alibi etc. § 2. Obiectul probaţiunii
Probele indirecte, denumite şi indicii, luate singure nu pot duce la
rezolvarea cauzei, pe cînd o singură probă directă dovedeşte vinovăţia
cuiva. 440. Noţiunea de obiect al probaţiunii. în vederea soluţionării
în practica judiciară folosirea probelor indirecte este foarte juste a
frecventă, pentru că modul ocult de săvîrşire a infracţiunilor exclude cauzei penale este necesar să existe o delimitare a faptelor şi
deseori găsirea unor probe directe. Cînd în cauză există numai probe împrejurărilor
care urmează a se dovedi. Pentru limitarea lor în activitatea de dovedire o
indirecte, acestea trebuie mînuite cu multă circumspecţie şi pricepere mare
2
profesională, încît concluzia desprinsă să aibă putere de certitudine, iar 2 importanţă are conceptul de obiect al probaţiunii (thema
probandum) .
legătura şi armonia din lanţul indiciilor să excludă posibilitatea Intră în noţiunea de obiect al probaţiunii toate faptele şi împrejurările
fundamentării altei versiuni. care
trebuie dovedite în scopul rezolvării cauzei penale. Prin fapte, în sens de unor
obiect norme legale străine (de ex. potrivit art. 520 c. pr. pen. dovadă că
al probaţiunii, se înţeleg fenomenele lumii materiale; normele legale nu hotărîrea a
constituie obiect al probaţiunii, deoarece organele judiciare sînt obligate
21 Idem, p. 173.
să 22 V. DONGOROZ, op. cit, p. 210.
cunoască legea . La această regulă se pot ivi excepţii în privinţa aplicării 23 I. NEAGU, op. cit, p. 256.

340 341
fost pronunţată de instanţa competentă se face pe baza certificării probaţiunii doctrina arată că există un obiect generic sau abstract şi unul
autorităţii competente a statului străin). specific sau concret26. Primul are caracter general şi trebuie dovedit în
Conţinutul obiectului probaţiunii nu trebuie confundat cu conţinutul orice proces; al
probei. Conţinutul probei este ceea ce dă în vileag proba, adică datele 24 R. M. CORNESCU, Obiectul probaţiunii judiciare în procesul penal, Studii şi
informative sau elementele de informare pe care le procură proba cercetări
juridice, nr. 3/1963, p. 485.
(substantia probationis, factum probans). Conţinutul probei urmează să 25 GR. THEODORU, op. cit, voi. II, p. 67.
corespundă obiectului probaţiunii, trebuind să conducă într-o măsură 26 E. FLORIAN, op. cit, p. 282.
oarecare la confirmarea sau infirmarea acesteia din urmă. în caz contrar
nu există probe, ci numai aparenţa unei probe (de exemplu, un martor 342
declară că nu ştie nimic despre faptul asupra căruia este întrebat) .
Faptele şi împrejurările din cuprinsul obiectului probaţiunii sînt de
două feluri: fapte principale (res probandae) şi fapte probatorii (res
probantes).
Fapt principal al probaţiunii îl constituie însăşi obiectul procesului
penal, adică infracţiunea care constituie temeiul tragerii la răspundere a
inculpatului25. Dacă, de exemplu, inculpatul se face vinovat de
infracţiunea de furt împrejurarea că a fost prins noaptea de proprietar
încercînd să scoată din locuinţă lucrurile furate constituie un fapt
principal. Faptul principal dovedit cu certitudine permite soluţionarea
cauzei penale, chiar dacă în obiectul probaţiunii din acea cauză nu se
conturează şi alte aspecte de fapt.
Faptele probatorii se referă la împrejurări de fapt care nu sînt
cuprinse în faptul principal, dar a căror demonstrare permite să se tragă
concluzii cu privire la faptul principal. în cazul exemplului anterior
pentru infracţiunea de furt numai împrejurarea sustragerii săvîrşite în
condiţiile legii penale constituie un fapt principal, nu bunăoară şi faptul
că inculpatul a fost găsit asupra sa cu bunuri a căror provenienţă nu o
putea explica sau că a fost văzut de anumite persoane în noaptea
infracţiunii, la o oră nepotrivită, cărînd în mod suspect, un sac în preajma
locuinţei victimei. Aceste situaţii intră în obiectul probaţiunii avînd
legătură strînsă cu cauza respectivă însă ele constituie fapte probatorii a
căror dovedire şi reţinere ca adevărate permit să se tragă concluzii cu
privire la faptul principal.

441. Conţinutul obiectului probaţiunii. Cu privire la obiectul

 doilea reprezintă obiectul probaţiunii într-un proces determinat,
respectiv în fiecare caz concret .
Obiectul generic sau abstract al probaţiunii poate fi determinat în
componentele sale generale, pentru că oricît de variate ar fi cauzele şi
deci obiectul concret al probaţiunii anumite elemente generice sînt
prezente în orice activitate de dovedire. Astfel, fac parte din obiectul
generic al probaţiunii de regulă, următoarele împrejurări:
a) dovedirea faptelor care confirmă sau infirmă învinuirea; în acest
sens urmează a se stabili în primul rînd faptele referitoare la existenţa
elementelor infracţiunii;
b)circumstanţele atenuante şi agravante legale şi judiciare de natură
a influenţa gradul de responsabilitate al făptuitorului;
c) mobilul infracţiunii, chiar cînd nu este o trăsătură a conţinutului
infracţiunii; acesta poate constitui un element de apreciere a
periculozităţii sociale a faptei;
d)datele personale care caracterizează pe inculpat şi celelate părţi;
pentru justa soluţionare a cauzei trebuie să se cunoască profilul lor moral
şi atitudinea generală în societate;
e) urmările infracţiunii atît sub aspectul consecinţelor civile ale
daunei produse, cît şi referitor la rezolvarea corectă a laturii penale; în
numeroase cazuri, încadrarea juridică exactă a infracţiunii se face
măsura în care o probă este admisibilă, concludentă sau utilă, ce fapte
sau împrejurări nu mai trebuie dovedite ori există piedici în probarea
acestora etc.
442. Analiza conţinutului pe care îl are obiectul probaţiunii s-a referit
în cele de mai sus la latura penală a cauzei. Există însă fapte şi
împrejurări care trebuie dovedite în legătură cu latura civilă ori cu alte
aspecte determinate de incidenţa unor instituţii procesuale.
Cît priveşte despăgubirile civile intră în obiectul probaţiunii faptele
din care rezultă că paguba a fost produsă prin infracţiunea formînd obiectul
cauzei penale, natura şi întinderea prejudiciului, valoarea sa, modalitatea
de reparare a pagubei. în cazul reparării în natură trebuie dovedit că
bunurile găsite la inculpat aparţin părţii civile pentru a putea fi restituite;
în cazul repunerii în situaţia anterioară, aceasta trebuie exact determinată
prin probe; în cazul plăţii unui echivalent bănesc dovezile trebuie să
lămurească dacă este mai adecvat ca aceasta să reprezinte o sumă globală
ori una plătibilă periodic.
în privinţa rezolvării laturii civile a cauzei sînt incidente toate
implicaţiile şi aspectele de drept civil propriu obiectului probaţiunii într-
o cauză civilă.
Oficialitatea acţiunii civile poate atrage pentru obiectul probaţiunii in-
cidenţe neobişnuite în genere pentru materia civilă. De exemplu, obiectul
avîndu-se în vedere consecinţele faptei (de ex. la infracţiunile de lovire şi
vătămare corporală - art. 180,181,182 c. pen., avort - art. 185 alin. 3 şi 4 c.
pen., tîlhărie - art. 211 alin. 2 şi 3, infracţiuni contra avutului public cu
consecinţe grave sau deosebit de grave art. 223 alin. 2 şi 3 c. pen. etc;
f) faptele sau împrejurările care au determinat sau favorizat comiterea
infracţiunii (de ex. în cazul unei infracţiuni la regimul circulaţiei rutiere
împrejurarea că locul periculos nu a fost marcat prin indicator
corespunzător). Acestea pot să contribuie la aprecierea periculozităţii sociale
a făptuitorului şi au o importanţă în special în activitatea de prevenire a
infracţiunilor prin luarea măsurilor de înlăturare a situaţiilor respective.
Art. 202 c. pr. pen. prevede că organele de urmărire (obligaţia revine şi
instanţelor) trebuie să lămurească datele cu privire la împrejurările care au
determinat, înlesnit sau favorizat săvîrşirea infracţiunii.
Datorită varietăţii sale infinite obiectul specific sau concret al
probaţiunii nu se poate determina decît în raport cu cazul particular dat.
De aceea, din punctul de vedere al acestui obiect, urmează a se analiza
alte aspecte, cum ar fi: modul în care într-un caz concret o faptă ajută în
activitatea de dovedire,
27 TRAIAN POP, op. cit, voi. III, p. 170.
343
probaţiunii este circumscris de regulă limitelor acţiunii civile aşa cum
este determinat prin principiul disponibilităţii. Partea civilă trebuie să
demonstreze prin probe că prejudiciul suferit este egal sau mai mare decît
valoarea pretinsă prin acţiune. Or, în cazul exercitării din oficiu a acţiunii
civile, organul judiciar este obligat să stabilească prin probe întinderea
reală a prejudiciului şi să nu oprească probatoriul cînd dovezile au atins
limita cuantumului valoric pretins de partea civilă.
443. Nu orice problemă care trebuie dovedită în cursul unui proces
penal urmează a se include în obiectul probaţiunii, ci numai
împrejurările avînd legătură cu rezolvarea litigiului şi deci cu
săvîrşirea faptei penale.
Pentru rezolvarea procesului (şi nu a cauzei) organul judiciar
trebuie să administreze numeroase alte probe adiacente. De pildă,
pentru a putea obliga părţile să suporte cheltuielile judiciare potrivit cu
dispoziţiile legii, întinderea acestor cheltuieli trebuie să fie dovedită.
La fel, în cazul cînd organul de urmărire penală sau instanţa va dispune
suspendarea urmăririi penale ori a procesului penal trebuie să existe
dovezi (în cazul acesta administrate exclusiv prin intermediul unei
expertize medico-legale) că învinuitul sau inculpatul suferă de o boală
gravă.
 444. Faptele auxiliare, similare şi negative. Există- fapte care nu
intră direct în obiectul probaţiunii dintr-o anumită cauză, pentru că nu se
referă la dovedirea împrejurărilor cauzei respective, totuşi sînt importante
pentru tragerea unei concluzii în legătură cu probele administrate (de
exemplu, faptele care probează falsitatea unui înscris cu care s-a dovedit ceva
sau împrejurările care atestă reaua credinţă din depoziţiile unui martor audiat
în cauză). Acestea poartă denumirea de fapte auxiliare.
Fapte similare se numesc faptele care sînt asemănătoare celor care
formează obiectul probaţiunii într-o cauză, dar nu se află cu ele într-un
raport
de cauzalitate .
Faptele negative sînt împrejurări care nu s-au petrecut, nu s-au
realizat sau sînt inexistente, şi ele nu pot fi probate desigur în această
modalitate, decît dacă sînt convertite în fapte pozitive.
Faptele negative pot fi dovedite dacă sînt limitate şi determinate,
aceasta permiţînd transformarea lor în fapte pozitive. De exemplu, se poate
proba că cineva în anumite condiţii de timp şi loc, nu a efectuat o acţiune, prin
dovedirea unui alibi, (situaţia prin care se demonstrează prezenţa cuiva într-
un loc la un anumit moment). Faptele negative se dovedesc în acest caz prin
fapte pozitive, care singure pot fi corelate cu împrejurarea negativă
determinată.
Faptele negative nedeterminate nu pot fi dovedite niciodată datorită
344
vastităţii lor pentru că nu dau posibilitatea unor corelaţii de referinţă.
Astfel, este imposibil a se dovedi că cineva nu a folosit niciodată o armă de
foc, că nu a condus vreodată un anumit vehicul, că nu a fost într-o anumită
localitate etc. Faptele negative nedeterminate se exclud din obiectul
probaţiunii. Cu cît gradul de determinare a situaţiei negative creşte, cu atît
sporeşte şi posibilitatea ca împrejurarea respectivă să poată fi dovedită şi
să intre în anumite condiţii în obiectul probaţiunii într-o cauză.
445. Admisibilitatea, pertinenţa, concludenta şi utilitatea probelor.
In
orice proces penal se pune problema de a se stabili dacă împrejurarea de fapt
dată în vileag cu ajutorul probelor, altfel spus, obiectul probei, are sau nu
corelaţie cu obiectul probaţiunii în cauză şi deci dacă faptele, datele şi
întîmplările concrete a căror dovedire se solicită sînt de natură a ajuta
soluţionarea cauzei. Această
28 Prin fapte similare se înţeleg faptele de aceeaşi natură cu infracţiunea urmărită, săvîrşită
de învinuit sau inculpat anterior (GR. THEODORU, T. PLĂESU, op. cit, p. 207). (De
exemplu, împrejurarea că infracţiunea a fost săvîrşită după acelaşi modus operandi în
care presupusul făptuitor a comis anterior o infracţiune identică).
29 Non quis negativa sed quis indefinita (nu pentru că sînt negative ci pentru că sînt
nedeterminate); vezi, V. DONGOROZ, op. cit, p. 211.
345
corelaţie se examinează din diferite puncte de vedere ridicînd problema
admisibilităţii, pertinenţei, concludentei şi utilităţii probelor.
în materie penală, în principiu este admisibilă orice probă , legea ne-
precizînd măsura în care probele sînt sau nu admisibile.
Art. 67 c. pr. pen. prevede că părţile pot propune probe şi cere administrarea
lor, aceste cereri neputînd fi respinse dacă proba este concludentă şi utilă. Rezultă
că proba este totdeauna admisibilă dacă este necesară pentru soluţionarea cauzei.
In procesul penal funcţionează principiul libertăţii probelor. Acest principiu se
manifestă pe de o parte sub aspectul libertăţii de a produce probe, în materie penală
de regulă orice probă fiind admisibilă, pe de altă parte sub aspectul aprecierii
acestora . Din punct de vedere al producerii probelor principiul cunoaşte două
categorii de limitări: limitări legale şi limitări impuse de principiile generale .
Dacă intervin asemenea limitări proba devine inadmisibilă.
O probă este inadmisibilă în măsura în care legea o interzice expres. De
exemplu, potrivit art. 207 c. pr. pen. proba verităţii în cazul calomniei este
admisibilă numai dacă afirmarea sau imputarea a fost săvîrşită pentru apărarea
unui interes legitim . în celelalte cazuri proba verităţii este inadmisibilă.
Inadmisibilitatea unei probe în procesul penal poate decurge din contradicţia
ei cu cunoştinţele ştiinţifice sau atitudinile morale ale organului judiciar. Nu se va
admite de exemplu, dovedirea unor împrejurări despre care s-ar susţine că sînt
supranaturale, pentru că vin în contradicţie cu explicaţiile pe care ştiinţa le dă
fenomenelor; nu se poate admite în procesul penal încercarea dovedirii carac-
terului moral al unei fapte care contrazice concepţiile noastre etice etc.
în orice alte situaţii respingerea ca inadmisibile a unor probe trebuie
considerată greşită. Astfel, este nelegală respingerea cererii de a fi audiat un martor
pe motiv că a fost prezent anterior la dezbateri ori că ar fi în duşmănie cu una din
părţi. Aceste împrejurări nu pot determina inadmisibilitatea probei, ci ar putea fi
avute în vedere numai după administrare, cu ocazia aprecierii ei .
446. Toate probele care au legătură cu procesul penal supus soluţionării se
numesc pertinente; cele care nu sînt într-o asemenea legătură cu cauza reprezintă
în speţă probe nepertinente. De pildă, nepertinentă este încercarea inculpatului de
30 I. TANOVICEANU, op. cit, voi. IV, p. 611.
31 R. MERLE, A. VITU, op. cit, p. 729.
32 Veracitatea imputatei făcute în caz de calomnie se constată pe cale incidentală de către
instanţa sesizată cu judecarea unei asemenea fapte, prin administrarea tuturor probelor
admise de lege, fără a fi necesar ca acestea să se constate printr-o hotărîre judecătorească
definitivă, obţinută pe calea unei proceduri distincte. (Trib. Jud. Bihor, dec. pen. nr.
259/1981, R. R. D. nr. 3/1982, p. 62-63.
33 Trib. Jud. Timiş, dec. pen. nr. 1669/1971, R. R. D. nr. 1/1973, p. 168.
346
a dovedi modul în care şi-a petrecut timpul înainte de săvîrşirea infracţiunii şi în
mod concret că nu a participat la o petrecere. Totuşi, chiar această împrejurare
poate deveni pertinentă dacă inculpatul este implicat într-un accident de circulaţie
în care ar fi învinuit de conducere în stare de ebrietate.
447. Nu este suficient ca o probă să aibă numai legătură cu
pricina, fiind necesar ca ea să fie edificatoare avînd o anumită concludentă.
Sînt probe concludente acelea care fiind esenţiale în cauză, influenţează
asupra soluţionării procesului. Probele care nu sînt edificatoare, întrucît nu
determină în nici un fel soluţia se numesc neconcludente. Orice probă
concludentă este şi pertinentă; nu orice probă pertinentă este însă şi
concludentă . De exemplu, relaţiile personale, inclusiv cele de rudenie, dintre
inculpat şi persoana vătămată sînt totdeauna pertinente avînd legătură cu
cauza, dar nu sînt şi concludente în toate situaţiile. Ele capătă însă o
importanţă deosebită în rezolvarea unor cauze unde relaţia de rudenie ar putea
determina soluţionarea cauzei în ce priveşte calificarea faptei (omor calificat-
art. 175 lit. c, c. pen., incest-art. 203 c. pen., furt între rude - art. 210 c. pen.
etc).
448. O probă concludentă deja administrată care determină
convingerea organului judiciar nu mai trebuie dovedită devenind inutilă. De
exemplu, în cazul unei infracţiuni flagrante cunoscută de un număr foarte mare
de martori, cele declarate de ultimul martor care s-ar audia, deşi ar avea toată
concludenta, prezintă o anumită inutilitate. Constituie o probă utilă, proba
concludentă care nu a fost administrată în asemenea condiţii încît să formeze
o convingere a organului judiciar. Invers, poate deveni inutilă o probă care
deşi concludentă a fost deja administrată.
Probele utile nu trebuie să exceadă o anumită limită de suficienţă .
Inutilitatea probei se manifestă gradat fiind cu atît mai sporită cu cît proba a
fost administrată de mai multe ori peste limita necesară. Această limită se
apreciază de organul judiciar în mod concret şi de la caz la caz.
Pentru activitatea procesuală prezintă importanţă dispoziţiile din art. 67 şi
68 c. pr. pen. potrivit cărora cererea pentru administrarea unei probe nu poate
fi respinsă, dacă proba este concludentă şi utilă; admiterea sau respingerea
cererii se face numai motivat.
34 Probe concludente sînt acelea care presupuse adevărate, sînt folositoare părţii care le invocă (R.
GARRAUD, op. cit, p. 489).
34 GR. THEODORU, L. MOLDOVAN, op. cit, p. 119
35 V.DONGOROZ,op.cit,p.219. ,
347
 în practică s-a decis, că dacă instanţa a admis odată o probă, ea nu mai
poate reveni asupra dispoziţiei decît dacă s-ar stabili că acea probă este
neconcludentă, inutilă ori administrarea sa este imposibilă . Revenirea asupra
probei admise nu se poate face decît cu arătarea cauzelor care o fac inutilă în
cauză şi asigurarea dreptului de apărare a inculpatului . Dacă din probele
administrate rezultă că inculpatul a săvîrşit infracţiunea imputată, deşi acesta
neagă comiterea faptei, instanţa nu poate respinge probele solicitate în apărare,
pe considerentul că administrarea lor ar fi inutilă .
449. Fapte care nu trebuie dovedite. Pot interveni în proces împrejurări a
căror dovedire nu mai este necesară. Dispensa de probă poate fi determinată de
diverse situaţii.
a) Existenţa unor prezumţii legale înlătură, pentru cei care le invocă,
necesitatea dovedirii faptului prezumat. De exemplu, cine invocă o
împrejurare stabilită printr-o hotărîre judecătorească, nu are obligaţia de a
dovedi că actul reflectă adevărul pe baza prezumţiei potrivit căreia "res
judicata pro veritate habetur".
Cel care invocă o prezumţie relativă nu are obligaţia dovedirii faptei
prezumate, se poate însă dovedi şi contrariul. în cazul prezumţiilor absolute
contradovada este inadmisibilă. (De exemplu, art. 99 c. pen. prezumă pe
minorul sub 14 ani ca neavînd discernămînt; contradovada acestei împrejurări
este interzisă).
Uneori în probatoriu pot fi folosite şi prezumţiile judiciare sau simple cum
se mai numesc. Acestea reprezintă consecinţe logice trase de organul judiciar
dintr-un ansamblu de stări şi împrejurări cunoscute asupra existenţei sau
inexistenţei împrejurării nedovedite4 . Prezumţiile judiciare nu constituie în
mod obişnuit o dispensă de probă, folosirea lor urmînd să fie limitată la
situaţiile cînd administrarea probelor pentru dovedirea anumitor împrejurări
nu mâi este posibilă. în practica judiciară s-a stabilit că prezumţiile pot uneori
îndeplini o funcţie echivalentă probei. De exemplu, s-a decis că simpla lipsă
în gestiune nu constituie prin ea însăşi dovada sustragerii întrucît ar duce la
înlocuirea probelor care o dovedesc cu o prezumţie simplă. Totuşi, cînd se
reţine pe bază de probe că gestionarul a sustras prin acte repetate cea mai
importantă parte a valorilor găsite lipsă, se poate admite pe baza prezumţiei
37 Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 3180/1974, R. R. D. nr. 11/1975, p. 73; Trib. Jud. Timiş, dec.
pen. nr. 1182/1971, R. R. D. nr. 9/1971, p. 168.
38 Trib. Jud. Timiş, dec. pen. nr. 527/1973, R. R. D. nr. 8/1973, p. 173.
39 Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 5799/1970, R. R. D. nr. 6/1972, p. 169.
40 GR. THEODORU, L. MOLDOVAN, op. cit, p. 120.
348
altfel s-ar putea ajunge la arbitrariu, neputîndu-se stabili pe baze obiective
modul în care s-a format convingerea organului cu privire la faptele reţinute.
In scopul aprecierii obiective a celor percepute de un judecător în legătură cu
o infracţiune, el trebuie ascultat ca martor, abţinîndu-se de la judecarea cauzei.
judiciare că el şi-a însuşit şi restul valorilor, dacă această împrejurare nu se
poate dovedi altfel . Inculpatul poate însă folosi orice probe prin care să
combată învinuirea şi să înlăture prezumţia.
b) Faptele evidente şi faptele notorii nu necesită depunerea unei activităţi
probatorii. Evidenţa faptelor decurge de regulă din cunoaşterea empirică pe baza
unei îndelungate experienţe umane a unor legităţi sau fenomene obiective. Astfel,
nu mai trebuie dovedit faptul că vara în jurul orei 7 seara este lumină, că lucrurile
cad de sus în jos, că obiectele cu densitate mică plutesc etc.
Aceeaşi este situaţia în cazul faptelor notorii (notorium non est proban-
dum). Notorietatea rezultă din cunoaşterea de către toată lumea sau de un cerc
larg de persoane a unor împrejurări. De exemplu, în ţara noastră toţi ştiu că
ziua de 1 ianuarie reprezentînd începutul anului calendaristic nou este
sărbătoare legală şi se consideră zi nelucrătoare; în egală măsură, sînt cunos-
cute culorile şi dimensiunile bancnotelor aflate în circulaţie etc. .
Există şi fapte notorii cunoscute de un cerc mai restrîns de persoane al căror
număr totuşi mare poate varia în funcţie de notorietatea faptului. De padă,
pentru sute de mii de persoane din Bucureşti locul grădinii Cişmigiu este de
notorietate, după cum de notorietate este pentru un număr mult mai mic de
locuitori ai unei comune unde se află căminul cultural din localitatea lor.
Gradul de notorietate al unor împrejurări şi deci dispensa dovedirii lor se
apreciază de la caz la caz şi în mod concret de organul judiciar în faţa căruia
se administrează probele.
c) Faptele necontestate de cel care participă în cauza penală nu trebuie de
obicei dovedite. în proces, această regulă nu se concepe în mod absolut, întrucît
organul judiciar, în virtutea rolului său activ, trebuie să stabilească adevărul şi
să-şi formeze convingerea asupra veridicităţii faptelor. Dacă organul nu a
ajuns la o asemenea convingere este obligat a stabili faptele pe bază de probe,
pentru a evita luarea ca adevărată a unei împrejurări asupra căreia părţile
eventual au convenit.
450. S-a pus problema dacă împrejurările cunoscute în mod direct de
organele judiciare mai trebuie dovedite. Răspunsul este afirmativ43, pentru că
41 Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 2240/1970, R. R. D. nr. 2/1971, p. 180; Trib. Suprem, secţ.
pen., dec. nr. 3523/1972, R. R. D. nr. 3/1973, p. 161.
42 Este legală hotărîrea judecătorească prin care s-au acordat despăgubiri civile pentru
acoperirea cheltuielilor de înmormîntare pretinse într-o sumă mică, nedovedită prin probe,
din moment ce este de notorietate că o înmormîntare costă evident cu mult mai mult (Trib.
Mun. Buc. secţ. II pen., dec. nr. 365/1990, Dreptul, nr. 2/1992, p. 92.
43 Judecătorul nu are dreptul de a ţine seama în formarea convingerii sale de împrejurările
cunoscute de el în faza dezbaterilor. (P. BOUZAT, J. PINATEL, op. cit, voi. II, p. 915).
349
Acest punct de vedere se reflectă şi în art. 44 c. pr. pen. prin declararea ca
incompatibil a judecătorului care a fost martor în cauză.
§ 3. Sarcina probei
 451. în procesul penal este necesar să se ştie cine are obligaţia dovedirii
diverselor împrejurări. Trebuie deci să se cunoască cui îi revine sarcina
probaţiunii.
Prin sarcina probaţiunii (onus probandi), se înţelege obligaţia procesuală
ce revine participanţilor de a dovedi împrejurările care formează obiectul
probaţiunii .
Sarcina probaţiunii prezintă două laturi, după cum se referă la obligaţiile
ce revin organelor judiciare sau posibilităţii părţilor de a propune sau solicita
administrarea de probe.
Aspectul principal al problemei se evidenţiază în legătură cu latura
referitoare la organe. Potrivit art. 65 c. pr. pen., sarcina administrării probelor
în procesul penal revine organului de urmărire penală, respectiv instanţei.
Organele judiciare au obligaţia aflării adevărului pe baza rolului lor activ şi
independent de atitudinea părţilor. Pentru îndeplinirea sarcinii legea prevede
că la cererea organelor, orice persoană care cunoaşte sau deţine anumite probe
sau mijloace de probă este obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze.
în procesul penal de structură acuzatorială rolul activ diminuat al organelor
judiciare se repercutează şi asupra modului de abordare a sarcinii probaţiunii.
Edificator în acest sens este procesul de tip anglo-saxon, unde judecătorul are
rolul unui arbitru imparţial, care observă numai respectarea legii în legătură
cu modul de administrare a probelor de către avocatul acuzării şi avocatul
apărării. Judecătorul nu are dreptul de imixtiune în administrarea probelor sub
sancţiunea nulităţii hotărîrii pronunţate .
In asemenea condiţii, hotărîrea instanţei reflectă adevărul în măsura în care
părţile au avut priceperea şi diligenta administrării probelor necesare. Lipsa de
grijă din partea acuzatorului în dovedirea vinovăţiei poate pune instanţa în situaţia
de a achita pe cel eventual vinovat; neadministrarea probelor în apărare de către
44 Vezi GR. THEODORU, op. cit, p. 410; S. KAHANE, op. cit, p. 135.
45 R. KIRKPATRICK, Institution en droit anglais, Bruxelles, 1964, p. 113-115.
350
persoană care cunoaşte vreo probă sau care deţine vreun mijloc de probă este
obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze (art. 65 alin. 2 c. pr. pen.).
în mecanismul probaţiunii, în vederea administrării probei, aceasta nu
inculpat datorită nepriceprii sale sau dorinţei de a se substitui cuiva face posibilă
greşita condamnare de către instanţă a unei persoane nevinovate .
în procesul penal român, unde rolul activ al organelor judiciare şi
obligativitatea pentru acestea de a afla adevărul constituie reguli de bază ale
procesului, se impune concluzia că sarcina probaţiunii revine în toate cazurile
organului de urmărire sau judecată. Această regulă este consfinţită expres în
art. 65 c. pr. pen.
452. Practica administrării probelor cuprinde o vie activitate desfăşurată şi
de către părţi. De aceea, problema analizată prezintă o a doua latură, avînd un
aspect subsidiar derivat din dreptul părţilor de a propune şi cere administrarea
unor probe (art. 67).
Părţile nu au obligaţia de a administra probe. Pusă astfel problema, părţilor
nu le incumbă nimic în cadrul sarcinii probaţiunii. Potrivit regulii generale, că
Injustiţie obligaţia de a dovedi împrejurările care formează obiectul acţiunii
devine celui care susţine o cerere sau un punct de vedere (actori incumbit
probatio), în cadrul procesului penal obligaţia dovedirii vinovăţiei revine
acuzării, adică procurorului, respectiv părţii vătămate .
în lipsa dovezilor de vinovăţie, inculpatul nu este ţinut a proba nevinovăţia
sa. Dacă există probe de vinovăţie inculpatul are dreptul să probeze
netemeinicia lor. în acest caz, simpla negare a împrejurărilor dovedite de
acuzare nu mai este suficientă; de asemenea, în legătură cu dovedirea oricărei
alte împrejurări pe care inculpatul doreşte ca organul judiciar să o reţină ca
probă, el poate face cereri sau propuneri de administrare. A pune altfel
problema, ar însemna a transforma dreptul inculpatului de a propune probe sau
de a cere administrarea lor într-o obligaţie a acestuia de a face dovezi.
Dacă inculpatul nu doreşte sau nu ştie să ceară ori propună administrarea
probelor în apărarea sa şi asemenea probe există, sarcina probaţiunii revine
organului judiciar.
453. Prezentarea probelor şi regula probei celei mai accesibile. Sarcina
probaţiunii nu trebuie confundată cu obligaţia prezentării probelor de către
părţi sau orice persoană care le deţine. La cererea organului judiciar orice
46 GR. THEODORU, Rolul activ al organelor judiciare şi sarcina probaţiunii în procesul
penal, R.R.D. nr. 4/1968, p. 101.
47 In procesul român procurorul nu are numai sarcina de a dovedi învinuirea fiind obligat, ca
alături de instanţă să depună toate eforturile în vederea aflării adevărului ţinînd seama şi de
probele care vin în favoarea inculpatului.
351
_..J
trebuie numai descoperită, identificată, strînsă, ridicată, conservată etc. ci
deseori trebuie înfăţişată organului judiciar. în această privinţă orice parte (şi
chiar persoanele străine de cauză) au obligaţia prezentării probei în faţa
organului judiciar.
în mod obişnuit partea care are o probă pe care trebuie să o prezinte,
propune şi administrarea ei; altfel spus, cel care propune proba o şi prezintă,
respectiv produce. în legătură cu prezentarea probei poate interveni un transfer
al obligaţiei de la cel care propune proba la cel căruia îi este mai lesne să o
înfăţişeze. De exemplu, inculpatul invocă în apărare un înscris oficial aflat la
o unitate a administraţiei de stat constituită parte civilă în cauză; în acest caz,
deşi proba a fost invocată de inculpat în apărarea intereselor sale, producerea
ei de către acesta ar fi anevoioasă, ori poate chiar de nerealizat, motiv pentru
care organul judiciar poate obliga partea civilă să înfăţişeze înscrisul, întrucît
acestui subiect proba îi este mai accesibilă.
Procedeul nu este expres reglementat de lege dar decurge din principiul
rolului activ pe care orice organ judiciar trebuie să îl aibă. Cele arătate sînt
cunoscute în literatura de specialitate 8 sub denumirea de regula probei celei
mai accesibile şi ele constau într-un transfer al obligaţiei de prezentare al
probei şi nu trebuie considerate ca un transfer al sarcinii administrării probelor.
Despre un asemenea transfer nu se poate vorbi din moment ce legea con-
sfinţeşte fără excepţii principiul că sarcina administrării probelor revine ex-
clusiv organului de urmărire penală şi instanţei.
454. Sarcina probaţiunii, astfel cum a fost prezentată mai sus, a avut în
vedere aspectele legate de latura penală a cauzei. în soluţionarea laturii civile
organul judiciar va ţine seama de regulile tradiţionale ale probaţiunii judiciare
cunoscute de multă vreme şi aplicate în mod constant în procesul civil, avînd
implicaţii care decurg în mare măsură din disponibilitatea acţiunii civile.
Astfel, este firesc ca cel care exercită acţiunea civilă să fie considerat
potrivit art. 1169 c. civ. că face o propunere înaintea judecăţii şi deci trebuie
să o dovedească. Capătă în felul acesta valabilitate deplină vechiul dicton
actori incumbit probatio. Cel care neagă pretenţiile formulate nu are nici o
obligaţie şi poate sta în expectativă cîtă vreme cele solicitate în acţiunea civilă
48 Vezi, S. KAHANE, op. cit, p. 136; N. VOLONCIU, op. cit, p. 165; V. DONGOROZ §. a.,
Explicaţii teoretice, voi. 1, p. 177 etc.
352
Dreptul procesual penal român modern a cunoscut şi aplicat în general în
practică prezumţia de nevinovăţie, la această prezumţie referindu-se atît
doctrina cît şi practica mai veche.
In perioada contemporană, pe planul dreptului internaţional trebuie men-
nu au fost dovedite (ejus incumbit probatio qui dicit, non qui negat). De
asemenea, dacă inculpatul sau partea civilmente responsabilă s-ar opune
acţiunii civile tinzînd să o paralizeze din capul locului printr-o excepţie (se
invocă, de pildă, autoritatea de lucru judecat în materie, prescripţia acţiunii
civile, litispendenţa), sarcina probei ar incumba acestora, în virtutea adagiului
in excipiendo reus fit actor.
în elucidarea laturii civile nu se poate face abstracţie de împrejurarea că
sub aspect material faptele sînt de regulă cele care interesează şi latura penală.
Dovedirea lor de către organul judiciar (avînd obligaţia administrării probelor
în cauza penală), îşi pune amprenta şi pe obligaţiile părţilor în cadrul sarcinii
probaţiunii referitoare Ia acţiunea civilă.
Cînd în procesul penal acţiunea civilă se exercită din oficiu particularităţile
procedurii penale se extind şi mai mult asupra laturii civile a cauzei. Practic,
devin incidente toate dispoziţiile şi reglementările înscrise în codul de proce-
dură penală în legătură cu sarcina probaţiunii, organelor judiciare revenindu-le
obligaţia să rezolve acţiunea civilă independent de poziţia şi manifestarea
concretă a părţilor în această privinţă.
§ 4. Prezumţia de nevinovăţie
455. Art. 66 c. pr. pen. prevede că învinuitul sau inculpatul nu este obligat
să probeze nevinovăţia sa, proba vinovăţiei revenind celui care îl acuză. în
lipsa acestei dovezi, inculpatului nu i se poate reţine în sarcină obligaţia
producerii probei în descărcare. Legea presupune pe cel în cauză nevinovat cît
timp nu a fost făcută deplin dovada vinovăţiei sale.
Această teză este absolută şi trebuie interpretată în sensul că învinuitul nu
are niciodată obligaţia dovedirii nevinovăţiei sale, nici chiar atunci cînd
dovada vinovăţiei s-a făcut de către cel care acuză. Pentru ca prezumţia de
nevinovăţie să fie înţeleasă şi aplicată exclusiv în acest sens, în art. 66 alin. 2
c. pr. pen. s-a prevăzut că dacă există probe de vinovăţie, învinuitul sau
inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.
Prezumţia de nevinovăţie apare ca o regulă abia în procesul penal modem.
Pentru prima dată ea este înscrisă în legislaţiile de la sfîrşitul secolului al XVIH-lea
(legislaţia Statelor Unite ale Americii şi Declaraţia drepturilor omului şi
cetăţeanului din 1789). Aceasta a constituit o reacţiune faţă de procesul penal
inchizitorial, în care în mod practic cel implicat într-o cauză penală era presupus
totdeauna vinovat, revenindu-i obligaţia dovedirii propriei sale nevinovăţii.
353
ţionată Declaraţia universală a drepturilor omului adoptată de O. N. U. în 1948,
care înscrie prezumţia de nevinovăţie în art. 11 sub următoarea formulare:
"Orice persoană învinuită a fi săvîrşit o infracţiune este prezumată nevinovată
atîta timp cît vinovăţia sa nu a fost stabilită într-un proces public, cu asigurarea
garanţiilor necesare apărării". De asemenea, prezumţia de nevinovăţie este
înscrisă în art. 6 § 2 al Convenţiei europene de apărare a drepturilor omului
(1959), în art. 14 § 2 al Pactului internaţional asupra drepturilor civile şi
politice (1966) precum şi în multe alte documente internaţionale. Legislaţiile
tuturor ţărilor care recunosc drepturile omului cuprind în normele interne
dispoziţii din care se desprind direct sau indirect concepţiile menţionate.
Pentru dreptul procesual penal român prezumţia de nevinovăţie depăşeşte
în importanţă aspectul tehnic legat de materia probelor şi sarcina probaţiunii.
Dincolo de precizările făcute, care au în vedere aspectele legate de probatorii,
problema prezumţiei de nevinovăţie trebuie interpretată şi aplicată în contextul
celor arătate atunci cînd această regulă judiciară a fost comentată ca un
principiu fundamental al procesului penal.
în gîndirea juridică din ultimul secol s-au manifestat concepţii care con-
travin prezumţiei de nevinovăţie. De exemplu, şcoala antropologică şi mai
tîrziu şcoala pozitivistă au emis păreri care practic încorsetau această
prezumţie în legătură cu aşa-zişii infractori "înnăscuţi" sau din "obicei".
Aceste concepţii au fost viu criticate în doctrina contemporană, arătîndu-se că
se riscă astfel introducerea unui arbitrariu periculos, pentru că distincţia dintre
infractori pe criterii propuse de aceste şcoli este imposibil de făcut . De
asemenea, legislaţiile totalitare ca forme de manifestare ale reacţiunii celei mai
extremiste nu s-au sfiit în multe cazuri să elimine complet prezumţia de
nevinovăţie atît din dispoziţiile legale cît şi din practica judiciară.
456. Prezumţia de nevinovăţie prezintă o anumită dinamică în cursul
procesului penal. Ea se manifestă cu toată vigoarea în lipsa dovezilor de
49 Chiar în lipsa unor reglementări exprese prezumţia de nevinovăţie fusese considerată încă
înainte de înscrierea ei în actualul cod ca un principiu important al procesului penal (vezi,
S. KAHANE, op. cit, p. 137).
50 E. FERRI, Sociologie criminală, Revista pozitivă penală si penitenciară, Bucureşti, 1934;
BEI "HOL Sulle presunzioni nel diritto e nella procedura penale, Ed. A. Giuffre, Milano,
1938; A. MALOINE, La philosophie penale, Ed. 4, Paris, 1903 etc.
51 R. MERLE, A. VITO, op. cit, p. 725.
354
§ 5. Administrarea probelor
458. Pentru aflarea adevărului organele judiciare trebuie să cunoască
realitatea obiectivă a împrejurărilor cauzei, această operaţiune nu se poate
vinovăţie şi păleşte treptat pe măsura administrării probelor care o contrazic.
Efectele sale ultime se sting însă numai prin reţinerea vinovăţiei de către
instanţa judecătorească pe calea hotărîrii de condamnare. A presupune altfel
ar însemna că din moment ce procurorul a trimis pe cineva în judecată pe baza
unor probe de vinovăţie, instanţa să-1 presupună pe inculpat în mod automat
ca vinovat şi să-1 condamne. Instanţa nu are dreptul de a porni judecata de la
o asemenea idee preconcepută avînd obligaţia să-şi formeze convingerea
numai în urma judecăţii.
Ca regulă de bază a procesului penal prezumţia de nevinovăţie trebuie să fie
de absolută aplicare, în sensul că nu se admite nici o abatere de la realizarea sa
întocmai. Sub aspectul efectelor juridice, ea duce la o prezumţie legală relativă,
în sensul că cele presupuse prin norma juridică admit opusul prin dovada contrarie.
De altfel, pe o asemenea concepţie se clădeşte întreg mecanismul procesual al
acuzării şi tragerii la răspundere penală a persoanei vinovate.
întrucît inculpatul este prezumat nevinovat procurorul pentru a-1 trimite în
judecată trebuie să aibă strînse de către organele de urmărire penală toate
probele care atestă existenţa infracţiunii şi săvîrşirea ei cu vinovăţie (art. 262
c. pr. pen.); la fel, instanţa nu poate condamna pe inculpat decît dacă s-au
administrat probe din care rezultă că fapta există, constituie infracţiune şi a
fost săvîrşită de inculpat (art. 345 alin. 2 c. pr. pen).
457. Prezumţia de nevinovăţie nu este anulată decît prin certitudinea
dovedită a vinovăţiei inculpatului. Dacă această certitudine nu se manifestă,
prezumţia de nevinovăţie triumfă şi poate fi completată uneori cu principiul
că orice îndoială este în favoarea inculpatului (in dubio pro reo).
Regula in dubio pro reo se referă numai la stabilirea situaţiilor de fapt, nu şi
la interpretarea normelor juridice procesuale. In dubio pro reo nu trebuie să aibă
incidenţă asupra interpretării normelor juridice, deoarece acestea stabilesc norme
procesuale, ce urmează a fi aplicate în direcţia unei cît mai depline realizări a
justiţiei şi nu în direcţia în care ar conveni mai bine unei sau altei părţi .
Regula in dubio pro reo nu funcţionează nici în legătură cu punerea în
executare a hotărîrilor judecătoreşti cu înţeles echivoc. Nelămuririle dintr-o
hotărîre penală pusă în executare nu se interpretează obligatoriu în favoarea
inculpatului, elucidarea îndoielilor făcîndu-se pe calea contenstaţiei la exe-
cutare, introduse la instanţa care a pronunţat hotărîrea (art. 461 lit. c).
52 I. TANOVICEANU, op. cit, p. 60.
355
realiza decît prin administrarea probelor, adică deducerea în faţa organului
judiciar a faptelor şi împrejurărilor faptice care configurează orice probă, în
aşa fel încît să se formeze o reprezentare exactă a celor petrecute. Ad-
ministrarea probelor presupune ca procesul de informare a organului judiciar
să se realizeze exclusiv pe baza surselor admise de lege şi numai în formele
prescrise în normele juridice. Administrarea probelor presupune a da
eficacitate juridică aspectelor concrete cuprinse în probe, de aşă natură încît
să permită soluţionarea cauzei .
Administrarea probelor este o activitate procesuală desfăşurată de către
organele judiciare în colaborare cu părţile, constînd în îndeplinirea drepturilor
şi obligaţiilor prevăzute de lege cu privire la procurarea, verificarea şi pre-
luarea ca piese ale dosarului pricinii, a dovezilor prin prisma cărora urmează
să fie elucidate faptele şi soluţionată cauza.
Administrarea probelor constituie un concept complex cuprinzînd numeroase
laturi, greu de analizat din punct de vedere teoretic, practica fiind deosebit de
bogată sub aspectul realizării efective a acestei activităţi procesuale.
459. In cazul organelor de urmărire penală administrarea probelor pre-
supune în primul rînd strîngerea probelor necesare pentru aflarea adevărului
şi lămurirea cauzei sub toate aspectele (art. 202 c. pr. pen.). Aceasta presupune
ca probele să fie înainte de orice descoperite, indentificate şi adunate. Legea
adaugă că în cadrul activităţii organul de urmărire are în vedere probele atît în
favoarea cît şi în defavoarea învinuitului sau inculpatului.
Administrarea probelor presupune ca organul judiciar să transpună
materialitatea faptică, obiectivă, cuprinsă în probe pe planul subiectiv al
cunoaşterii, în sensul formării în convingerea sa a unei reprezentări a faptelor
petrecute conform cu realitatea. în această deducere sau transpunere, organul
judiciar se poate informa numai prin sursele sau izvoarele îngăduite de lege şi
care constituie mijloacele de probă enumerate în art. 64 c. pr. pen.
Mecanismul probator după care sînt folosite mijloacele de probă pentru
transmiterea datelor faptice cuprinse în probe şi aprecierea lor de către or-
ganele judiciare este de asemenea riguros reglementat de lege, diferitele
procedee probatorii fiind înscrise în cod. Astfel, în legătură cu declaraţia 53
Vezi Dic{ionar de drept procesual civil, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică Buc 1983, p.53.
356
cadrul audierii să li se adreseze întrebări, mai întîi de către partea care i-a
propus şi apoi de către celelalte părţi (art. 327 alin. 1 c. pr. pen.). La fel, cu
excepţia cercetării locale, dacă instanţa dispune o percheziţie, aceasta se
inculpatului legea arată cum se audiază inculpatul, cum se consemnează
declaraţia acestuia, cum în cursul urmăririi penale acesta trebuie să dea înainte
de ascultare o declaraţie pe care să o scrie personal, cum se procedează la
confruntare în cazul cînd cele arătate de învinuit sau inculpat se contrazic cu
alte declaraţii etc.
Administrarea probelor nu se poate face decît cu evitarea oricărei atingeri
care ar putea nesocoti demnitatea umană şi prestigiul justiţiei. Sînt în acest
sens de amintit, dispoziţiile din art. 68 c. pr. pen. care interzic folosirea
mijloacelor de constrîngere, a promisiunilor false, a provocărilor ori viclenia
păgubitoare atît pentru demnitatea umană cît şi cea a justiţiei. Intrucît pentru
cei care activează în cadrul aparatului judiciar aceste aspecte se referă la
probleme de deontologie, în literatura de specialitate s-a acordat importanţă
aşa-zisei loialităţi a organelor judiciare în administrarea probelor, care
presupune nu numai o totală conformare la iege dar şi o atitudine de deplină
corectitudine în acest domeniu .
460. Administrarea probelor în faza de judecată prezintă anumite carac-
teristici, în faţa instanţei cauza ajunge cu majoritatea probelor adunate, ceea
ce în mod obişnuit nu obligă instanţa la o strîngere a probelor în sensul
investiţiilor efectuate de organul de urmărire penală. în cursul judecăţii se
readministrează probele din cauză cu folosirea procedeelor probatorii legale
prin care se deduc în faţa justiţiei aceleaşi mijloace de probă ce au fost
administrate şi în cursul urmăririi penale. Instanţa poate administra şi probe
noi care nu au fost cunoscute sau administrate în faza de urmărire penală. în
cadrul şedinţei de judecată există chiar o subdiviziune a acesteia afectată
administrării probelor şi care poartă denumirea de cercetare judecătorească.
Pentru a se administra probele părţile şi procurorul pot face propuneri pe
care instanţa le admite sau respinge după o anumită procedură. Instanţa nu se
mărgineşte la readminstrarea pobelor din dosar sau administrarea probelor
solicitate la propunerile părţilor şi procurorului, ci în vederea aflării adevărului
îşi exercită atribuţiile în mod activ (art. 287 c. pr. pen.).
In cadrul judecăţii procedeele probatorii pot avea particularităţi derivate
din mecanismul propriu desfăşurării procesului penal în această fază. De pildă,
martorii fiind audiaţi în condiţii de contradictorialitate, legea permite ca în
54 Loialitatea este maniera de a administra probele în conformitate cu respectul drepturilor
cetăţeanului şi a demnităţii justiţiei (P. BOUZAT, Les problemes contemporains de
procedure penale, Sirey, Paris, 1964, p. 115). A se vedea şi R. MERLE, A. VITU, op. cit, p.
731-733; GR. THEODORU, în culegerea de studii "Dreptul ca instrument de formare,
dezvoltare şi ocrotire a personalităţii umane", Ed. Academiei, Bucureşti, 1973, p. 237.
357
comunică spre realizare procurorului .
Secţiunea III
 MIJLOACE DE PROBĂ ŞI PROCEDEE PROBATORII
§ 1. Noţiuni preliminare
461. Probele sînt fapte şi împrejurări prin care se constată adevărul şi se
soluţionează cauza penală. Pentru ca organul judiciar să poată folosi probele
în rezolvarea cauzei acestea trebuie administrate. Mijloacele legale prin care
se administrează probele poartă denumirea de mijloace de probă.
Noţiunea trebuie delimitată ştiinţific cu precizie. împrejurarea de fapt care
duce la o concluzie de vinovăţie sau nevinovăţie, nu se poate confunda cu
mijlocul prin care această împrejurare este cunoscută sau demonstrată.
Mijloacele de probă nu se confundă cu subiectul probei. Subiect al probei
este persoana care poate procura elementul de informare care constituie proba
(martor, expert, inculpat etc) .
în literatura de specialitate mai nouă se face deosebire între mijloacele de
probă şi procedeele probatorii. Acestea din urmă nu constituie o categorie a
mijloacelor de probă ci modul de a proceda în folosirea mijloacelor de probă .
Enumerarea mijloacelor de probă se face în art. 64 c. pr. pen. după cum
urmează: declaraţiile învinuitului sau inculpatului, declaraţiile părţii vătămate,
părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor,
înscrisurile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-ştiinţifice şi
medico-legale precum şi expertizele.
462. în reglementarea procesual penală modernă există două sisteme de a
înscrie în lege mijloacele de probă.
Primul sistem, care este adoptat şi de codul nostru actual, enumera mij-
loacele de probă în mod limitativ. Potrivit acestui sistem o probă poate fi
administrată prin orice mijloc de probă din cele indicate de lege, dar nu prin
55 Percheziţia se poate efectua direct de către procuror sau prin intermediul organelor de
cercetare subordonate pe linia supravegherii urmăririi penale.
56 V. DONGOROZ, op. cit, p. 212.
57 V. DONGOROZ §. a., Explicaţii teoretice, voi. I, p. 170.
358
Deşi mult mai largă decît în procedura civilă libertatea mijloacelor de probă
poate fi uneori limitată în condiţii restrînse şi în materie penală. Astfel:
- dovada stării psihice a inculpatului dintr-o cauză privind un omor deosebit
alte mijloace neenunţate expres şi exhaustiv de norma juridică. Acesta con-
stituie un sistem riguros determinat la care nu se pot adăuga modalităţi
neenumerate de lege.
Există numeroase reglementări în care mijloacele de probă sînt înscrise în
58
lege enunciativ . Mijloacele de probă indicate în norme au caracter exempli-
ficativ, organul judiciar putînd adăuga la mijloacele enumerateîn lege şi altele,
care nu sînt prevăzute expres. Sistemul astfel creat este mai elastic dar în
acelaşi timp şi mai puţin riguros.
Fiecare dintre cele două concepţii manifestă avantaje şi dezavantaje incon-
testabile, în analiza cărora nu mai intrăm.
O reglementare cu rigiditate redusă prezenta şi codul de procedură penală
român din 1936, care în art. 137 prevedea că proba în materie penală se face
prin următoarele mijloace: procese-verbale, înscrisuri, martori, informatori,
expertize, constatări la faţa locului, indicii, prezumţii şi orice alte mijloace
neoprite de lege.
De remarcat, că în partea finală însăşi textul evocat permitea ca faptele care
constituie probe să poată fi deduse în faţa organului judiciar prin orice
modalitate de natură a forma convingerea intimă a acestuia.
Folosirea oricăror mijloace neoprite de lege pentru determinarea con-
vingerii organelor judiciare se întîlneşte îndeosebi în procedurile care cunosc
judecarea cauzelor cu juraţi, întrucît aceştia nu sînt de regulă încorsetaţi de un
sistem de mijloace probatorii fixat într-un tipar juridic formîndu-şi opinia
despre vinovăţia acuzatului în modul cel mai liber.
463. Libertatea mijloacelor de probă. Regula admisibilităţii generale a
probelor în materie penală (cu excepţiile minime învederate), atestă teza că în
principiu este posibilă şi permisă dovedirea oricărei împrejurări de fapt care
constituie probă în rezolvarea cauzei penale. La această libertate a probelor
trebuie adăugată şi libertatea mijloacelor de probă, înţeleasă în sensul că
deducerea în faţa organelor judiciare a situaţiilor de fapt constituind probe în
cauză se poate realiza prin orice mijloace de probă. în materie penală există
regula generală că probele pot fi administrate în principiu prin oricare din
mijloacele de probă prevăzute de lege. Libertatea acordată organelor judiciare
înlătură piedicile ce s-ar putea ivi în stabilirea unor fapte din lipsa mijloacelor
de probă corespunzătoare .
58 M. FRANCHIMONT, §. a., op. cit, p. 755.
59 GR. THEODORU, op. cit, vol.II, p. 93.
359
de grav impune stabilirea acesteia pe baza unei expertize psihiatrice obligatorii
(art. 117 alin. 1 c. pr. pen.);
 - stabilirea morţii violente nu se poate face cu eludarea dispoziţiei din art.
114 c. pr. pen. care prevede că în asemenea situaţie se va dispune o constatare
medico-legală;
- probarea adulterului este admisă numai prin procesul-verbal de
constatare a infracţiunii flagrante sau prin scrisori care emană de la soţul
vinovat (art. 304 alin. 4 c. pen.);
- administrarea probelor necesare dovedirii chestiunilor prealabile se face
potrivit materiei căreia îi aparţine acea chestiune (art. 44 alin. 2 c. pr. pen.).
464. Procedeele probatorii. Modalităţile concrete în care se
procedează la folosirea mijloacelor de probă sînt foarte variate. Este posibil ca
prin acelaşi procedeu probator să se ajungă la administrarea unor mijloace de
probă diferite (de exemplu, ascultarea unor persoane poate constitui un
procedeu probator atît în cazul învinuitului sau inculpatului, cît şi în cazul
declaraţiei oricărei altei părţi ori a martorului). De asemenea, este posibil ca
acelaşi mijloc de probă să comporte modalităţi concrete de administrare
diferită, ducînd la procedee probatorii deosebite (spre pildă, în cazul unui
înscris procedeele de cunoaştere a conţinutului acestuia pot fi foarte variate:
cercetarea directă, traducerea sau descifrarea în cazul redactării într-o limbă
străină sau formă criptografică, compararea cu alte scripte în cadrul
prezentării acestora spre comparaţie în condiţiile art. 127 c. pr. pen., ridicarea
lor sau găsirea în cadrul unei percheziţii ori cercetări la faţa locului etc.
465. Reglementarea mijloacelor de probă este detaliată în art. 69-
132 c. pr. pen. Cu privire la concepţia legiuitorului asupra sistematizării
acestora este de reţinut că în dispoziţiile respective au fost cuprinse atît
prevederile ţinînd de normarea propriu-zisă a mijloacelor de probă enumerate
prin art. 64 c. pr. pen. cît şi dispoziţiile referitoare la procedeele probatorii.
Unele dispoziţii privitoare la mijloacele de probă au fost prevăzute în
acelaşi cadru cu procedeele corespunzătoare mai adecvate. De pildă, în
secţiunea intitulată "Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului" (art. 69-77)
se cuprind dispoziţii atît cu privire la această declaraţie ca mijloc de probă cît
360
Pentru ascultarea sa învinuitul sau inculpatul trebuie să se prezinte în
faţa organului judiciar. Dacă învinuitul sau inculpatul se găseşte în
imposibilitatea de a se prezenta, organul îl ascultă la locul unde se află. în
faza de urmărire penală, înainte de ascultare, organul cere învinuitului sau
inculpatului să dea o declaraţie scrisă personal, cu privire la învinuirea ce i se
şi la procedeul probator al ascultării cu toate aspectele care ţin de metodologia
audierii (importante în tactica cercetării criminalistice) şi cate au evidente
implicaţii juridice.
în afara acestui mod de a proceda, care se regăseşte şi la alte mijloace de
probă în cadrul capitolului respectiv, în cod au fost incluse şi secţiuni în care
sînt reglementate de sine stătător anumite procedee probatorii cum ar fi:
confruntarea (Secţiunea IV, art. 87-88), ridicarea de obiecte şi înscrisuri,
efectuarea percheziţiei (Secţiunea VIII, art. 96- 111), cercetarea la faţa locului
şi reconstituirea (Secţiunea XII, art. 129-131).
§ 2. Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului
466. Nimeni nu cunoaşte mai bine cum a avut loc fapta penală decît
infractorul. Deşi învinuitul sau inculpatul nu are deseori interesul să dezvăluie
adevărul, declaraţiile lui - chiar în varianta expusă de acesta - cuprind aspecte
a căror importanţă e incontestabilă în soluţionarea procesului. în plus,
declaraţiile celui în cauză reprezintă primul element prin care acesta îşi
exercită personal dreptul de apărare, aducînd la cunoştinţa organului judiciar
faptele şi împrejurările de natură a-1 dezvinovăţi sau de a reduce din vinovăţie.
învinuitul sau inculpatul trebuie ascultat totdeauna, cu excepţia cazului
cînd se sustrage de la desfăşurarea procesului penal. Nerespectarea obligaţiei
constituie un motiv de nulitate a hotărîrii deoarece prin aceasta inculpatul a
fost lipsit de posibilitatea de a exercita dreptul de apărare .
învinuitul sau inculpatul nu este însă obligat să relateze faptele pentru că
darea declaraţiei este un drept al său şi nu o obligaţie (nemo tenetur edere
contra se).
467. Procedura de ascultare este prevăzută în art. 70-74 c. pr. pen. La
început, învinuitul sau inculpatul este întrebat cu privire la datele de identitate,
la locul de muncă, ocupaţie, antecedente penale şi orice alte date necesare
pentru stabilirea situaţiei sale personale . învinuitul sau inculpatul este infor
mat despre fapta care formează obiectul cauzei şi i se pune în vedere să declare
tot ce cunoaşte în legătură cu aceasta . El nu este obligat să relateze tot ceea
ce ştie sau să nu denatureze adevărul, pentru că învinuitul are dreptul şi nu
obligaţia de a da declaraţii.
60 Trib. Jud. Timiş, dec. pen. nr. 399/1978, R.R.D. nr. 1/1979, p. 57.
61 Vezi, EUGEN LAZĂR, Importanţa cunoaşterii datelor care caracterizează persoana
infractorului, R.R.D. nr. 11/1969, p. 71-78.
62 Plen. Trib. Suprem, dec. de îndrum, nr. 19/1966 R.R.D. nr. 1/1967, p. 116.
361
aduce. învinuiţii sau inculpaţii sînt ascultaţi separat.
învinuitul sau inculpatul este lăsat la început să declare tot ce ştie în cauză.
Ascultarea nu poate începe cu citirea sau reamintirea declaraţiilor date anterior.
Nu se permite prezentarea sau citirea declaraţiilor scrise mai înainte, fiind însă
admisă folosirea de însemnări pentru redarea amănuntelor greu de reţinut.
 Declaraţiile orale se consemnează în scris, citindu-se conţinutul sau
permi-ţîndu-se lectura. învinuitul sau inculpatul semnează declaraţia pe fiecare
pagină şi la sfîrşit. în caz de nesemnare (imposibilitate, necunoaşterea
scrisului, refuz) aceasta se menţionează în declaraţia scrisă. Declaraţia se
semnează şi de organul de urmărire, respectiv preşedintele completului de
judecată şi grefier.
468. Valoarea probatorie a acestui mijloc de probă este fixată în art. 69
c: pr. pen. care dispune că declaraţia învinuitului sau inculpatului poate
servi la aflarea adevărului numai în măsura în care este coroborată cu fapte
şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
Declaraţia învinuitului sau inculpatului este divizibilă (se poate reţine
numai ceea ce se confirmă prin alte probe) şi retractabilă (organul apreciind
asupra valorii retractării) . Posibilitatea retractării subzistă în orice fază a
procesului şi în căile de atac extraordinare Recunoaşterea faptei nu
constituie o piedică în revizuirea ulterioară a hotărîrii .
Organul judiciar este îndreptăţit să înlăture declaraţiile date înainte
asupra cărora inculpatul a revenit, dar numai în măsura în care retractarea e
temeinic motivată şi de natură să formeze convingerea că relatările
anterioare nu reprezintă adevărul .
în dreptul modern declaraţia învinuitului sau inculpatului nu mai este
considerată "regina probelor". Totuşi, în unele sisteme de drept, în special
cel de tip anglo-saxon, concepţiile tradiţionale au lăsat urme. Astfel, dacă
inculpatul declară de la început că se recunoaşte vinovat, procedura se
simplifică (de exemplu, se exclude participarea juriilor), de unde importanţa
de a şti iniţial dacă apărarea pledează cu recunoaşterea sau
nerecunoaşterea vinovăţiei
63 V. DONGOROZ, op. cit, p. 221.
64 R. MERLE, A. VITU, op. cit, p. 756.
65 R. GARRAUD, op. cit, voi. II, p. 76.
66 Trib. Suprem, sect pen. dec. nr. 63/1980, R.R.D. nr. 3/1981, p. 65.
362
că participarea sau constituirea este posibilă pînă la citirea actului de
(guilty or not guilty)0'. De asemenea, inculpatul nu poate fi audiat în timpul
urmăririi penale, dacă se declară not guilty (non coupable) .
Doctrina modernă se referă la folosirea în practică a unor mijloace
tehnice de apreciere a declaraţiilor inculpatului. De exemplu, tehnicile
criminalistice de cercetare occidentale pun mare accent pe anumite probe
psihometrice (se măsoară ritmul respiraţiei, a pulsului, presiunea arterială
etc, în timp ce se pun inculpatului diverse întrebări - unele neutre altele
socotite critice). Pentru înregistrare se folosesc aparate cunoscute sub
diverse denumiri (cardio-pneo-psihograf, poligraf, Keller, "detector de
minciuni", detector de stress emoţional în voce sau scris etc.) .
Aparatele de tipul detectorului de minciuni ("Lie detector",
"Lugendetektor") sînt impropiu denumite astfel deoarece acestea nu
înregistrează minciuna ca atare, ci modificările fiziologice ale
organismului în timpul variatelor stări emoţinale, care se concentrează în
diverşi parametri funcţionali, ce urmează a fi interpretaţi în vederea
aprecierii existenţei unor simulări în formularea răspunsurilor .
Literatura română de specialitate este unanimă în a aprecia că testarea
sincerităţii declaraţiilor cu ajutorul unor tehnici de depistare a factorilor
fiziologici ai emoţiei, deşi are un fundament ştiinţific, nu poate încă produce
consecinţe juridice concludente şi nu poate fi folosită decît cel mult ca
mijloc de investigaţie extrajudiciară, fără a fi considerată mijloc de probă
sau procedeu probatoriu admis de lege.
§ 3. Declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi
ale părţii civilmente responsabile
469. în afara făptuitorului, pot furniza date legate de infracţiunea
săvîrşită şi celelalte părţi, în primul rînd cel vătămat prin fapta penală. De
aceea, organul judiciar are obligaţia să cheme şi să asculte persoana vătămată
precum şi partea responsabilă civilmente (art. 76 c. pr. pen.). Neaudierea
părţii vătămate duce la desfiinţarea sentinţei, deoarece potrivit art. 75
declaraţia, în măsura coroborării cu alte probe în cauză, constituie mijloc
de probă .
Cel vătămat trebuie lămurit înainte de ascultare că poate participa în
cauza penală în calitate de parte vătămată sau parte civilă, după caz,
precizîndu-se
67 R. MERLE, A. VITU, op. cit, p. 752.
68 G. ŞTEFANI, G. LEVASSEUR, op. cit, voi. II, p. 362.
69 EMILIAN STANCU Criminalistica, voi. II, Universitatea din Bucureşti, 1983, p. 115-
116.
70 A. CIOPRAGA, Criminalistica, Tactica, Univ. "Al. I. Cuza", Iaşi, 1986, p. 206.
71 Trib. Jud. Bacău, dec. pen. nr. 3511/1970, R.R.D. nr. 8/1971, p. 161.
363
sesizare a instanţei care are loc în cadrul şedinţei de judecată. Nechemarea
persoanei vătămate spre a fi ascultată denotă lipsa de rol activ al organului 76 R.MERLE, A. VITU, op.cit, p. 744-748.
judiciar pentru că prezintă atît o nepreocupare pentru strîngerea probelor
necesare soluţionării cauzei cît şi pentru îndrumarea părţilor în promovarea
intereselor legitime . Dacă cel vătămat nu participă în proces ca parte
vătămată sau civilă poate fi ascultat în calitate de martor. Audierea ca
martor a persoanei vătămate nu poate avea loc cînd acesta, după ce s-a
constituit parte civilă a renunţat la despăgubiri, dar a continuat să participe
în proces ca parte vătămată .
Ascultarea părţii se face potrivit aceloraşi reguli procedurale care se
aplică învinuitului sau inculpatului. Avînd în vedere că părţile sînt interesate
în cauză, valoarea probatorie a declaraţiilor acestora este aceeaşi ca şi a
declaraţiei inculpatului, respectiv fac dovadă în măsura în care se
coroborează cu ansamblul probelor existente în cauză. Din aceleaşi
considerente ascultarea părţilor nu poate avea loc sub prestare de jurămînt
.

§ 4. Declaraţiile martorilor

470. Declaraţiile martorilor reprezintă mijloace de probă foarte vechi

şi frecvente în procesul penal. In doctrină s-a arătat de mult că martorii sînt
"ochii şi urechile justiţiei" .
Martorul este persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă sau
despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în
procesul penal (art. 78 c. pr. pen.). Martorul în sine nu este un mijloc de
probă; au acest caracter numai declaraţiile lui în măsura în care concură la
rezolvarea cauzei.
în literatura juridică obligaţiile martorilor sînt concentrate în
următoarele
aspecte :
a) Obligaţia de a se prezenta la chemare. Lipsa nejustificată a
martorului
în procesul penal poate fi sancţionată cu amendă judiciară potrivit art. 199
c.
pr. pen. De asemenea, martorul care nu se prezintă la chemarea organului
judiciar poate fi înfăţişat silit în faţa acestuia prin intermediul unui madat
de
aducere;
b) Obligaţia de a depune. Martorul invitat să declare ceea ce ştie nu
are
dreptul să refuze darea declaraţiei decît cînd legea permite aceasta;
72 Trib. Suprem, complet de 7 judecători, dec. nr. 26/1982, R.R.D. nr. 1/1983, p. 72-73.
73 Trib. Jud. Timiş, dec. pen. nr. 657/1971, R.R.D. nr. 1/1972, p. 144-145.
74 G. ŞTEFANI, G. LEVASSEUR, op. cit, voi. II, p. 351.
75 J. BENTHAM, Trăite1 des preuves judicieres, Ed. Bassage freres, Paris, 1823, voi. I, nr. 93.

364
 c) Obligaţia relatării adevărului. Lipsa de sinceritate a martorului în
declaraţii constituie infracţiunea de mărturie mincinoasă pedepsită de art.
260 c. pen. . Obligaţia trebuie satisfăcută sub toate aspectele reglementării
penale. Aceasta presupune ca prin tot ce declară martorul să nu facă
afirmaţii mincinoase; în acelaşi timp, legea obligă martorul să spună tot ce
ştie cu privire la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat.
Ţinînd seama de dispoziţiile de nepedepsire din art. 260 c. pen. organul
judiciar, dacă are îndoieli cu privire la veridicitatea declaraţiilor unor martori,
trebuie să manifeste rol activ atrăgînd atenţia celui care a dat declaraţia că
poate - şi este chiar indicat - să retragă mărturia înainte de arestarea incul-
patului ori de pronunţarea hotărîrii în cauza respectivă, pentru că astfel
contribuie pe de o parte la rezolvarea corespunzătoare a cauzei pe de altă parte
evită rigorile legii penale.
Martorul nu are printre obligaţii şi pe aceea a informării organului judiciar
din proprie iniţiativă. Persoanele care au cunoştinţă despre săvîrşirea unei
infracţiuni nu capătă calitatea de martor atîta vreme cît nu sînt chemate şi
ascultate de organele judiciare potrivit procedurii indicate de lege. Obligaţiile
generale de informare pe care le au persoanele în legătură cu săvîrşirea de
infracţiuni rămîn de regulă în sfera obligaţiilor morale sau cetăţeneşti. Dacă
prin informaţiile respective se sesizează un organ de urmărire penală relatările
expres, din interpretarea textului rezultă că martorul are dreptul să refuze
răspunsurile la întrebările care exced cadrul legal al audierii sale.
c) Cele mai multe drepturi ale martorului sînt de ordin patrimonial şi
vizează cheltuielile judiciare. Potrivit art. 190 c. pr. pen. martorul are
dreptul la: restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, cazare şi la alte
cheltuieli prilejuite de chemarea sa. De asemenea, martorul are dreptul la
venitul de la locul de muncă, pe durata lipsei de la serviciu .
472. Organele judiciare au dreptul de a asculta ca martori în principiu
orice persoană care are cunoştinţă despre cauză. Pot fi audiaţi chiar minorii.
Dacă aceştia nu au împlinit vîrsta de 14 ani ascultarea lor se face în prezenţa
unuia dintre părinţi ori a tutorelui sau persoanei căreia îi e încredinţat
minorul spre creştere şi educare.
Infirmităţile fizice creează incapacităţi de ascultare a martorilor numai
pentru faptele care se percep într-un anumit mod (de ex. pentru orbi faptele
văzute, pentru surzi cele auzite etc). Prin urmare aceste persoane sînt
numai relativ incapabile .
Legea exceptează unele persoane de la obligaţia de a depune ca martor.
a) Nu poate fi ascultat ca martor persoana obligată a păstra secretul
profesional. Interdicţia se referă la faptele şi împrejurările cunoscute în
exerciţiul profesiei de către persoane ca avocatul, medicul, lucrătorii
sanitari, notarul, funcţionarii deţinînd anumite secrete de serviciu etc.
Divulgarea secretului profesional de către martor îl expune pe acesta la
au regimul juridic al denunţului sau al plîngerii.
Avînd în vedere gravitatea unor fapte penale legea a încriminat în
anumite cazuri însăşi nedenunţarea (omisiunea denunţării unor infracţiuni
contra statului - art. 170 c. pen.; nedenunţarea - art. 262 c. pen., omisiunea
sesizării organelor judiciare - art. 263 c. pen. etc). în asemenea cazuri nu se
poate vorbi desigur de neîndeplinirea de către martor a vreunei obligaţii
generale de informare a organului judiciar; atitudinea omisă respectivă
întruneşte elementele unei infracţiuni şi impune aplicarea regimului juridic
corespunzător faptei săvîrşite.
471. Drepturile martorului se manifestă în mai multe direcţii:
a) Martorul, ca de altfel orice persoană care dă declaraţii în cadrul
procesului penal, este la adăpost de întrebuinţarea împotriva lui a oricăror
violenţe, ameninţări, constrîngeri fizice sau psihice (art. 68 c. pr. pen.).
b) Relatările martorului trebuie să se circumscrie datelor cauzei art. 86
mentionînd limitele în care are loc ascultarea acestuia. Deşi legea nu
prevede
77 Declaraţiile martorului nu pot atrage răspunderea civilă a acestuia în legătură cu
relatările sale (P. BOUZAT, J. PINATEL, op. cit, voi. II, p. 942).
'' 365
sancţiuni dar împrejurarea nu constituie un temei pentru anularea
declaraţiei
date .
La această dispoziţie există două excepţii:
într-un prim caz, obligarea păstrării secretului profesional poate trece
pe planul al doilea faţă de interese mult superioare. Astfel, deşi avocatul, atît
după regula generală din cod cît şi potrivit normelor pentru organizarea şi
exercitarea avocaturii , nu poate divulga informaţiile şi cuprinsul actelor ce
i s-au încredinţat în activitatea profesională, are totuşi obligaţia să
comunice organelor competente datele, informaţiile şi actele ce le deţine,
dacă acestea privesc fapte îndreptate împotriva statului sau împotriva păcii.
Orice excepţie de la regula generală a păstrării secretului profesional de
către martor, trebuie să fie
78 Reglementarea urmează a fi aliniată realităţilor noi izvorîte din economia de piaţă.
78 Toate persoanele au capacitate absolută de a depune ca martor; capacitatea concretă
poate lipsi datorită unor situaţii legate de speţă (E. FLORIAN, op. cit, p. 324).
80 I. STOENESCU, GR. PORUMB, op. cit, p. 178.
81 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 594/1958, CD. 1958, p. 266.
82 Decretul nr. 281 din 21 iulie 1954 cu modificările ulterioare.
366
expres stipulată de lege. Dacă apărătorul sau reprezentantul vreuneia dintre
părţi are cunoştinţă de anumite fapte sau împrejurări dinainte de a fi apărător
el nu mai poate accepta funcţia respectivă întrucît calitatea de martor are
întîietate faţă de cea de apărător.
în al doilea rînd, persoanele care deţin secrete în virtutea activităţii
profesionale pot fi dezlegate de obligaţia pătsrării lor, chiar de cei faţă de care
au obligaţia păstrării secretului. Pe baza unei asemenea încuviinţări audierea
martorului devine posibilă fără ca acesta să mai poată invoca obligaţia păstrării
secretului.
b) Nu pot fi ascultaţi ca martori persoanele care au în cauza penală calitatea
de părţi. în privinţa aceasta subzistă o prezumţie de parţialitate pentru că
nimeni nu poate fi martor în propria sa cauză (nemo testis idoneus in re sua) .
Art. 82 c. pr. pen. prevede că persoana vătămată poate fi ascultată ca martor
dacă nu este constituită parte civilă sau nu participă în proces ca parte vătămată.
Persoanele care au pierdut calitatea anterioară de părţi în cauză pot fi
ascultate ca martori. în practică s-a menţionat că nici o dispoziţie legală nu
interzice într-o cauză de luare de mită audierea ca martor a mituitorului, atunci
cînd acesta este
84
scos din cauză pentru motivele de nepedepsire prevăzute de lege .
c) Nu poate fi obligat să depună ca martor soţul sau rudele apropiate ale
învinuitului sau inculpatului. Prin rude apropiate se înţeleg potrivit art. 149 c.
473. Persoana chemată ca martor este obligată a se înfăţişa la locul şi data
indicată de organul judiciar.
Ascultarea martorului începe cu identificarea lui prin nume, etate, adresă
şi ocupaţie. El este întrebat dacă este rudă cu părţile, raporturile avute cu
acestea şi dacă a suferit pagube prin infracţiune. Dacă martorul este rudă
apropiată i se pune în vedere că nu are obligaţia să dea declaraţia.
Ascultarea martorului se face sub prestare de jurămînt. Potrivit art. 85 c.
pr. pen. înainte de ascultare martorul depune următorul jurămînt: "Jur că voi
spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute
Dumnezeu!" Referirea la divinitate din formula jurămîntului se schimbă
potrivit credinţei religioase a martorului. Cel fără confesiune declară pe onoare
şi conştiinţă că va spune adevărul. Această declaraţie echivalează cu
jurămîntul. Situaţiile de mai sus se reţin de organul judiciar pe baza afirmaţiilor
făcute de martori. Martorului i se pune în vedere că are obligaţia de a relata
numai adevărul, întrucît altfel comite infracţiunea de mărturtie mincinoasă
pedepsită de legea penală. Declaraţia în care se consemnează depoziţiile
martorului va cuprinde menţiunea că jurămîntul a fost prestat şi că s-a făcut
avertizarea asupra consecinţelor penale ale mărturiei mincinoase.
Minorii sub 14 ani pot fi ascultaţi ca martori, dar aceştia nu depun jurămînt.
Totuşi, organul care îi audiază le pune în vedere să dea declaraţii în confor-
mitate cu adevărul.
Ascultarea martorilor se face în general potrivit procedurii de ascultare a
inculpatului, dispoziţiile legii aplicîndu-se corespunzător. Martorului i se pune
pen. ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi
persoanele devenite astfel rude prin înfiere. Interdicţia este relativă. Organul
judiciar are posibilitatea ascultării ca martor a persoanelor apărate dacă ele
acceptă, dar nu le poate obliga să fie audiate.
Legătura de rudenie neconstituind prin sine însăşi o prezumţie a lipsei de
obiectivitate, organul judiciar nu are dreptul să înlăture declaraţia unui
martor numai pentru acest motiv. Instanţa poate aprecia sinceritatea
martorului rudă numai în urma analizei declaraţiei în complexul întregului
material probator .
Actuala reglementare nu a menţinut interdicţia ascultării ca martori a
persoanelor condamnate pentru mărturie mincinoasă .
Restricţia se justifică numai în domeniul limitat al revizuirii unde art.
403 c. pr. pen. prevede că martorul care a fost condamnat pentru mărturie
mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, nu poate fi ascultat în cadrul
acestei proceduri.
83 V. DONGOROZ, op. cit, p. 222; R. MERLE, A. VITU, op. cit, p. 743 etc.
84 Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 2317/1973, R.R.D. nr. 2/1974, p. 166.
85 Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 1746/1971. R.R.D.nr. 12/1971, p. 157.
86 în trecut persoanele condamnate pentru mărturie mincinoasă, puteau fi audiate numai ca
informatori. '
367
în vedere obiectul la care urmează a se referi în declaraţiile sale, apoi este lăsat
să facă expunerea respectivă, după care i se pot pune întrebări ; dacă ascul-
tarea are loc în cadrul judecăţii pot adresa întrebări martorului şi părţile . In
expunerile sale martorul urmează a arăta numai faptele cunoscute, fără a face
o apreciere a acestora .
474. Evaluarea judiciară a declaraţiilor martorilor. Aceasta este una
dintre cele mai dificile probleme ale practicii judiciare ţinînd seama de
87 în principiu, martorul nu trebuie întrerupt în timpul depoziţiei. Potrivit art. 86 c. pr. pen.
întrebările se adresează martorului ulterior. La judecată, părţile pot pune întrebări numai
după ce martorul şi-a terminat depoziţia şi s-au epuizat întrebările instanţei şi procurorului,
în procesul nostru penal, părţile nu pot supune martorul în timpul depoziţiei acelui
interogatoriu încrucişat (cross examination), care constituie regula în procesul anglo-saxon şi
scandinav (vezi, DAV1D MAXWELL FYFE, Le contreinterogatoire, Rev. intern, dr.
pen., 1947, p. I.)
88 întrebările se pun potrivit legii prin preşedintele completului, acesta putînd încuviinţa ca
întrebările să se pună şi direct; vezi în acelaşi sens, Plen. Trib. Suprem, dec. de îndrum, nr.
19/1966, R.R.D. nr. 1/1967 p. 116.
89 P. BOUZAT, J. PINATEL, op. cit, voi. II, p. 941.
numeroasele implicaţii pe care cercetarea psihologică modernă le
evidenţiază în domeniul respectiv.
Lăsînd deoparte cazurile cînd martorul este de rea credinţă şi denaturează
voit realitatea, aprecierea concretă a probei testimoniale se confruntă în
practica judiciară cu numeroase greutăţi, întrucît pornind de la principiul legal
toate declaraţiile martorilor au aceeaşi valoare şi fac dovada în aceeaşi măsură
ca orice alt mijloc de probă. Cît să creadă şi cît eventual să nu reţină organul
judiciar dintr-o declaraţie de martor nu poate constitui decît o chestiune foarte
concretă de speţă, în care principalul element de evaluare îl reprezintă con-
vingerea intimă a organului judiciar.
Existenţa unor diferenţieri între depoziţiile martorilor, chiar de bună cre-
dinţă, în faţa aceleiaşi realităţi se explică prin faptul că declaraţiile
reprezintă o reflectare a realităţii prin prisma subiectivităţii celui audiat, iar
"între realitatea obiectivă şi reflectarea ei subiectivă există un unghi de
deviere"90.
Ştiinţa psihologiei cere organului judiciar să nu aibă o concepţie statică
asupra rolului acestei probe prin înlăturarea viziunii excesive, după care
martorul ar trebui să furnizeze în procesul penal informaţii de exactitatea
imaginii fotografice a faptului la producerea căruia a asistat .
368
In literatura de specialitate s-a învederat că martorii asistenţi pot fi con-
sideraţi martori procedurali (ale căror cunoştinţe sînt dobîndite după ce au
devenit subiecţi procesuali), spre deosebire de martorii de fond care au
calitatea de martori procesuali (avînd cunoştinţe dobîndite anterior procesului
penal şi a participării lor ca subiecţi în această activitate) .
Numărul martorilor asistenţi este cel puţin de doi. Sînt excluşi a fi martori
asistenţi următoarele categorii de persoane: a) minorii sub 14 ani; b) cei
interesaţi în cauză; c) cei care fac parte din aceeaşi unitate cu organul care
efectuează actul procedural.
§ 5. Alte procedee de ascultare a unor persoane
476. Confruntarea. între declaraţiile date de unele persoane pot apare
nepotriviri care se lămuresc după metodele obişnuite de evaluare a întregului
material probator şi prin coroborarea tuturor faptelor şi împrejurărilor de
natură a lămuri cauza.
Pentru contradicţiile apărute în cadrul probelor orale legea a reglementat
în mod special un procedeu probator de natură a elucida asemenea situaţii.
Cînd se constată că există contradicţii între declaraţiile persoanelor ascultate
în aceeaşi cauză, se procedează la confruntarea acelor persoane, dacă aceasta e
necesară pentru lămurirea cauzei (art. 87 c. pr. pen.).
Confruntarea este un procedeu probator complimentar care se foloseşte
Cercetările moderne impun organului judiciar să aprecieze orice declaraţie de
martori ca pe o operaţie psihologică prin care se cumulează aspecte legate de
perceperea şi memorizarea faptelor, aprecierea lor cantitativă, calitativă, spaţială
şi temporală, reproducerea şi recunoaşterea faptelor, atitudinea morală şi carac-
teristicile temperamentale şi de personalitate ale martorului şi încă multe altele.
475. Martorii asistenţi. Efectuarea anumitor activităţi procesuale trebuie
făcută potrivit cerinţelor legale, în prezenţa unor persoane care să ateste
constatările făcute şi modul în care s-au desfăşurat actele procesuale. Aceste
persoane au calitatea de martori asistenţi.
Martorii asistenţi în genere nu au cunoştinţă despre faptele şi împrejurările
cauzei. Ei sînt nişte garanţi care atestă că rezultatul şi modul desfăşurării
activităţii procesuale este cel consemnat în actele întocmite. (în cazul unei
percheziţii martorii asistenţi, deşi nu cunosc împrejurările cauzei, pot confirma
că anumite obiecte s-au găsit într-adevăr la percheziţionat sau că percheziţia
a decurs în condiţiile consemnate în procesul Verbal).
90 TIBERIU BOGDAN, Probleme de psihologie judiciară, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973,
p. 179.
91 AUREL CIOPRAGA, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Ed. Junimea,
Iaşi, 1979, p. 11.
369
după ce procedeul primar şi obişnuit al ascultării a fost epuizat. Confruntarea
duce la corecta audiere a persoanelor ascultate .
în timp ce ascultarea iniţială se realizează pentru fiecare persoană separat,
confruntarea presupune audierea simultană a persoanelor care au dat declaraţii
cuprinzînd contraziceri .
Persoanele confruntate dau declaraţii una în prezenţa celeilalte. în cadrul
noii ascultări persoanele vor fi audiate numai asupra faptelor şi împrejurărilor
în privinţa cărora declaraţiile anterioare se contrazic (art. 88 c. pr. pen.).
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate încuviinţa ca
persoanele confruntate să-şi pună reciproc întrebări. Declaraţiile date de
persoanele audiate se consemnează într-un proces verbal.
92 V. DONGOROZ, §. a., Explicaţii teoretice, voi. I, p. 200.
93 La o confruntare nu pot fi chemate decît persoane care au fost deja ascultate (E. FLORIAN,
op. cit, p. 373).
94 Confruntarea este o excepţie de la regula audierii separate a persoanelor, acestea fiind
ascultate împreună (GR. THEODORU, T. PLÂESU, op. cit, p. 249)
 Confruntarea duce la rezultate în măsura în care, în urma reaudierii, rsoanele
revmasupra celor declarate anterior, respectiv dau explicaţii care să înlăture în
totul sau în parte contrazicerile. Nepotrivirile iniţiale pot persista si după
confruntare; în acest caz organul judiciar încearcă să lămurească
contradicţiile printr-o nouă evaluare a probelor existente şi dacă este posibil
prin administrarea de alte probe suplimentare.
477. Folosirea interpreţilor. Cînd una din părţi sau altă persoană care
urmează să fie ascultată nu cunoaşte limba română ori nu se poate exprima (de
pildă, este surdo-mută), iar organul judiciar nu are posibilitatea de a se înţelege
cu aceasta, îi asigură folosirea unui interpret. în cursul judecăţii părţile pot fi
asistate şi de un interpret ales de ele (art. 128 c. pr. pen.).
Interpretul trebuie să cunoască limba maternă sau limba propusă de persoana
care dă declaraţia. în practică s-a hotărît că folosirea unui interpret de altă limbă
decît cea maternă a inculpatului dintr-o cauză atrage nulitatea hotărîrii .
întrucît interpreţii pot fi folosiţi în legătură cu administrarea oricăror
mijloace de probă şi nu exclusiv legat de declaraţiile unor persoane, dis-
poziţiile din cod au fost inserate într-o secţiune distinctă situată după reglemen-
tarea tuturor mijloacelor de probă. Art. 128 alin. 2 c. pr. pen. învederează
370
In materie penală existenţa unor probe preconstituite nu capătă dimensiunile
avute de această problemă în dreptul civil. Chiar în acele puţine cazuri cînd ar
putea fi folosite probe preconstituite, ele nu au fost evident întocmite pentru a
proba fapta penală ci pentru a demonstra existenţa anumitor aspecte în legătură
cu care s-a săvîrşit infracţiunea. De exemplu, folosirea unui act de stare civilă într-o
infracţiune de omor nu probează săvîrşirea infracţiunii ca atare, ci împrejurarea că
făptuitorul este rudă sau soţ cu victima şi deci faptei urmează a i se da o anumită
încadrare judirică (omor calificat - art. 175 lit. c pen.).
înscrisurile constituie mijloace de probă în măsura în care cuprind în
conţinut fapte sau mijloace de natură să contribuie la aflarea adevărului (art. 89
c. pr. pen.).
Noţiunea de înscris poate avea două sensuri. In sens larg prin înscris se
înţelege orice act scris, cuprinzîndu-se şi formele scrise în care se consemnează
celelalte mijloace de probă. Astfel, declaraţiile învinuitului, declaraţiile mar-
torilor, rezultatul expertizei, descrierea unor corpuri delicte ataşate dosarului
etc. se consemnează în scris. De exemplu, cînd se spune că raportul de
expertiză este un înscris noţiunea este folosită în sens larg.
în sens restrîns, prin înscris ca mijloc de probă se înţeleg numai acteje, care
prin conţinutul lor contribuie la aflarea adevărului, fără să reprezinte forma
scrisă de manifestare a celorlalte mijloace de probă. Asemenea înscrisuri sînt:
corespondenţa, chitanţele, registrele, actele sub semnătură privată sau emanînd
de la diverse instituţii etc.
în multe cazuri un înscris, deşi ajută la rezolvarea cauzei penale, poate
această concepţie prevăzînd că normele referitoare la interpreţi se aplică în
mod corespunzător şi cînd unele înscrisuri aflate în dosarul cauzei sau prezen-
tate în instanţă sînt redactate într-o altă limbă decît cea română. Neobservarea
acestor prevederi influenţează aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei
atrăgînd sancţiunea nulităţii protrivit art. 197 alin. ultim c. pr. pen. .
Dispoziţiile referitoare la obligaţia prezentării la întrebările prealabile la
care trebuie să răspundă şi la depunerea jurămîntului prevăzute pentru martori
în art. 83, 84 şi 85 se aplică în mod corespunzător şi interpretului.
§ 6. înscrisurile ca mijloc de probă
478. în cauzele penale se folosesc numeroase înscrisuri pentru a face
diverse dovezi. Totuşi, în procesul penal înscrisurile ca mijloc de dovadă au o
importanţă şi o frecvenţă mai redusă ca în procesul civil . în procesul civil au
precădere înscrisurile în timp ce în procesul penal probele orale .
95 Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 653/1975, CD. 1975, p. 464.
% Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 924/1970, R.R.D. nr. 7/1970, p. 165.
97 P. BOUZAT, J. PINATEL, op. cit, p. 941.
98 E. FLORIAN, op. cit, p. 374.
371
constitui mijloc material de probă, pentru că furnizează elemente infor-
maţionale nu prin conţinutul său exprimat în formă scriptică, ci ca un obiect
oarecare. Aşa este cazul cînd pe o scrisoare se găsesc amprentele care permit
identificarea persoanei care a avut în mînă acel obiect, sau cazul unui act
falsificat care poartă pe el urmele de contrafacere ale înscrisului etc.
în dreptul procesual penal cea mai importantă împărţire a înscrisurilor este
cea care deosebeşte înscrisurile necaracterizate de înscrisurile caracterizate.
Sînt înscrisuri necaracterizate toate obiectele care conţin diferite menţiuni
scriptice din care pot fi obţinute elemente de fapt susceptibile de a servi la aflarea
adevărului în procesul penal (documente, acte, scrisori dar şi tipărituri, scheme,
planşe, dosare, hărţi, fotografii, schiţe, crochiuri etc). Pentru a constitui înscrisuri
necaracterizate toate acestea trebuie să nu fi fost întocmite anume ca mijloc de
probă în procesul penal, scopul lor iniţial fiind cu totul diferit.
99 Unii autori au denumit înscrisurile probe instrumentale (vezi R. GARRAUD, op. cit, p.
503).
100 V. DONGOROZ, ş. a. Explicaţii teoretice, voi. I, p. 214.
 Spre deosebire, înscrisurile caracterizate sînt întocmite anume pentru a
servi ca mijloc de probă în procesul penal. Constituie asemenea înscrisuri
procesele verbale încheiate de organele judiciare în cursul desfăşurării
procesului penal.
479. Un loc important între înscrisuri îl ocupă procesul verbal. Procesele-ver-
bale încheiate de organele judiciare, sînt mijloace de probă, iar cele încheiate
de alte organe au un regim juridic asemănător numai dacă legea prevede aceasta.
Procesul-verbal este totdeauna un instrument scriptic prin intermediul căruia
organul judiciar face o cpnstatare. Prin multe procese-verbale organele judiciare
constată elemente faptice legate de săvîrşirea infracţiunii şi care astfel cunoscute şi
administrate în procesul penal dau înscrisului respectiv conţinutul şi finalitatea unui
mijloc de probă. Multe dintre procesele-verbale ale organului judiciar au însă o
altă funcţionalitate servind ca dovezi procedurale. Ele atestă îndeplinirea
dispoziţiilor legale necesare efectuării diferitelor acte procedurale.
Astfel, procesul-verbal încheiat de organele de cercetare care constată în
cadrul actelor premergătoare datele necesare pentru a se putea declanşa
urmărirea penală constituie mujloc de probă (art. 224 alin. 3 c. pr. pen.); la fel,
procesele-verbale încheiate de organele de constatare cu privire la împre-
372
ex. menţiunea că procesul verbal de percheziţie domiciliară s-a încheiat în
dublu exemplar, unul fiind lăsat celui percheziţionat).
Procesul-verbal se semnează pe fiecare pagină şi la sfîrşit de cel care îl
încheie şi de persoanele menţionate în înscrisul respectiv. Dacă vreuna dintre
aceste persoane refuză sau nu poate semna se face menţiunea corespunzătoare.
în practica judiciară s-a hotărît că nesemnarea procesului-verbal de către
martorul asistent nu poate duce la înlăturarea actului, omisiunea nefiind
sancţionată cu nulitatea, cu atît mai mult cu cît cele consemnate în procesul-
verbal au fost confirmate în cauză şi prin alte mijloace de probă .
§ 7. Mijloacele materiale de probă
480. Potrivit art. 94 şi 95 c. pr. pen. orice obiecte care servesc la aflarea
adevărului şi soluţionarea cauzei penale poartă denumirea de mijloace
materiale de probă.
Importanţa mijloacelor materiale de probă constă în faptul că aceşti "mar-
tori muţi", cum au fost numiţi sugestiv, ştiu să "vorbească" şi să dea indicaţii
uneori mai exacte si complete decît martorii adevăraţi. In plus, în privinţa
obiectelor respective nu se ridică suspiciunea relei credinţe de care pot da
dovadă unii martori. Aceasta nu exclude posibilitatea ca unele mijloace
materiale de probă să fie contrafăcute sau alterate de către cei interesaţi, pentru
a duce organul judiciar la concluzii eronate.
Infinita varietate a obiectelor impune o anumită clasificare din punctul de
jurările concrete ale săvîrşitii infracţiunii sînt mijloace de probă (art. 214 alin. 5
c. pr. pen.). Aceeaşi funcţionalitate poate îndeplini un proces-verbal de
confruntare, de cercetare la faţa locului, de ridicare de obiecte, de percheziţie
etc, înmăsura în care consemnează împrejurările de fapt avînd legătură cu
soluţionarea cauzei. Dimpotrivă, procesul-verbal de predare a citaţiei (art. 181 c.
pr. pen.), procesul-verbal de îndreptare a erorilor materiale de către organul de
urmărire penală (art. 195 c. pr. pen.), procesul-verbal de prezentare a
materialului de urmărire penală (art. 251 c. pr. pen.) etc, constituie simple
dovezi procedurale care nu au caracterul unor mijloace de probă, împrejurarea
constatată prin actele respective neintrînd în obiectul probaţiunii din cauză.
Condiţiile de formă ale procesului-verbal sînt prevăzute în art. 91 c. pr.
pen. şi constau în următoarele menţiuni: data şi locul încheierii, numele şi
calitatea celui care încheie actul, numele, ocupaţia şi adresa martorilor asis-
tenţi, descrierea amănunţită a celor constatate şi a măsurilor luate, numele,
ocupaţia şi adresa persoanelor la care se referă actul, precum şi obiecţiile şi
explicaţiile acestora, menţiunile prevăzute de lege pentru cazuri speciale (de
101 Procesul-verbal este un act intermediar între actele scrise §i cele orale, respectiv
consemnează în scris un act oral (V. MANZIN1, op. cit, voi. III, p. 10).
373
vedere al folosirii lor ca mijloace de probă. După criteriul legal grupele de
obiecte sînt următoarele:
a) Obiecte care au fost folosite sau au fost destinate să servească la
săvîrşirea infracţiunii (de ex. arma cu care s-a comis un omor).
b)Obiecte care reprezintă produsul infracţiunii (de ex. lucrul însuşit de
infractor în cazul unui furt).
c) Obiecte care conţin sau poartă o urmă a faptei săvîrşite (de ex. înscrisul
contrafăcut în cazul unui fals).
d) Orice alte obiecte care servesc la aflarea adevărului şi soluţionarea
cauzei (de ex. un obiect care poartă amprentele digitale ale infractorului).
Art. 96 c. pr. pen. denumeşte primele două categorii de obiecte corpuri
delicte.
Mijloacele materiale de probă trebuie ridicate şi păstrate cu toată grija pe întreg
parcursul procesului. Ele se găsesc de regulă la organul care desfăşoară activitatea
102 Trib. Suprem, seci. pen., dec. nr. 708/1976, R.R.D. nr. 1/1977, p. 67.
374
procesuală şi urmează în principal calea dosarului. în anumite cazuri proba
materială (datorită gabaritului mare, a încorporării într-un bun imobil, a carac-
terului perisabil etc), trebuie relevată şi folosită altfel decît prin prezentare directă,
în asemenea situaţii la dosarul cauzei se vor ataşa fotografii, mulaje, schiţe,
procese-verbale etc. care atestă starea şi descrirea de ansamblu şi detaliu a
obiectului respectiv. (De pildă, imaginea fotografică a casei de bani sparte, actul
de remitere şi primire a unor monezi de aur de către bancă, mulajele urmelor
plantare ale inculpatului în teren etc). Obiectele pot fi predate, cînd legea prevede,*
anumitor instituţii specializate (de ex. un tablou de valoare făcînd parte din
patrimoniul naţional se va depune la un muzeu de artă).
Legea permite restituirea provizorie, pînă la definitiva soluţionare a cauzei,
a obiectelor care aparţin celui vătămat. Restituirea este posibilă cu îndeplinirea
a două condiţii şi anume: aceasta nu trebuie să stînjenească aflarea adevărului;
organul judiciar să pună în vedere persoanei căreia îi restituie obiectele că este
obigată să le păstreze pînă la soluţionarea definitivă a cauzei (art. 109 alin. 5
c. pr. pen.).
481. în legătură cu mijloacele materiale de probă trebuie să se recunoască
ce se face cu ele la sfîrşitul procesului penal. Regula generală este că aceste
obiecte se restituie celor cărora le aparţin, în afară de situaţiile în care sînt
are ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntîmpinarea săvîrşirii faptelor
penale. Măsura nu se va lua faţă de mijloacele materiale de probă, care deşi
aparţin inculpatului nu sînt supuse confiscării speciale. De exemplu, obiectele
aparţinînd inculpatului care nu intră în nici una din ipotezele art. 118 lit. a-e c.
pen., uitate sau pierdute de inculpat la locul săvîrşirii infracţiunii şi care aii
înlesnit identificarea lui.
Faptul că inculpatul a fost apărat de pedeapsă (de ex. în condiţiile mitei
potrivit art. 250 alin. ultim c. pen) nu conferă acestuia dreptul de a cere
restituirea obiectelor (exemplu, valorile care au făcut obiectul mitei) . De
asemenea, intervenirea unei cauze de încetare a procesului penal după
săvîrşirea infracţiunii, nu exclude confiscarea specială a lucrurilor aparţinînd
inculpatului, cu care acesta a comis fapta . Pentru a se putea dispune
confiscarea mijloacelor de probă este nevoie de sesizarea instanţei cu jude-
carea infracţiunii respective
Odată cu condamnarea instanţa este obligată să restituie inculpatului obiectele
confiscate, aparţinînd acestuia, care nu sînt supuse confiscării speciale .
§ 8. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri. Efectuarea percheziţiilor
482.Pentru a putea fi folosite în cadrul probaţiunii, mijloacele materiale
de probă se ridică şi se păstrează, uneori chiar conservă ori valorifică după
anumite reguli procedurale. Alteori, aceste obiecte trebuie întîi găsite şi
identificate. în consecinţă, printre procedeele probatorii reglementate în cod,
supuse confiscării speciale prevăzute de art. 118c. pen.
întrucît în reglementarea confiscării speciale se are în vedere apartenenţa
lucrurilor (acestea putînd fi ale infractorului, ale celui vătămat sau chiar ale
altor persoane) este indicat ca şi din punct de vedere procesual problema
confiscării probelor materiale să se delimiteze în funcţie de acelaşi criteriu.
a) Obiectele aparţinînd părţii civile se restituie acesteia, în măsura în care
le solicită. în practică s-a hotărît, că persoana vătămată dacă nu s-a constituit
parte civilă, instanţa va dispune confiscarea bunurilor furate, găsite corp delict
la inculpat, întrucît art. 118 lit. d c. pen. prevede confiscarea specială a
lucrurilor dobîndite în mod vădit prin infracţiune, cînd ele nu sînt restituite
persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea ei . Fac
excepţie la restituirea către partea civilă, acele obiecte a căror deţinere, folosire
sau circulaţie este interzisă, chiar pentru cel vătămat. Astfel, dacă un hoţ fură
o armă de foc, de la o persoană care o deţine fără autorizaţie legală, obiectul
deşi aparţine victimei furtului, nu i se va restitui.
b) Obiectele aparţinînd inculpatului se confiscă în măsura în care sînt
prevăzute de art. 118 c. pen. Confiscarea specială fiind o măsură de siguranţă
103 Trib. Suprem, secj. pen., dec. nr. 945/1980 (nepublicată).
375
un loc important îl ocupă ridicarea de obiecte şi înscrisuri precum şi efectuarea
percheziţiilor.
483. Ridicarea de obiecte sau înscrisuri. în vederea examinării obiectele
sau înscrisurile care constituie mijloace materiale de probă trebuie să ajungă
în posesia organelor de urmărire, acestea avînd obligaţia să le ridice (art. 96 c.
pr. pen.). Pentru realizarea obligaţiei codul înscrie corelativ şi îndatorirea
pentru deţinătorii obiectelor respective - persoane fizice sau juridice - de a le
prezenta şi preda la cererea organului de urmărire penală (art. 97 c. pr. pen.).
în cazul înscrisurilor, cînd organul de urmărire apreciază că ar putea servi
ca mijloc de probă şi copia unui act, nu ridică originalul servindu-se de copie.
104 Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 1383/1968, R.R.D. nr. 11/1968, p. 171.
105 Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 945/1980, Repert. pract. II, p. 61.
106 Trib. Jud. Braşov, dec. pen. nr. 447/1973, R.R.D. nr. 7/1974, p. 61.
107 Trib. Jud. Covasna, dec. pen. nr. 175/1969, R.R.D. nr. 2/1969, p. 181.
Dacă înscrisul sau obiectul are un caracter secret, prezentarea sau predarea se
face în aşa fel încît păstrarea secretului să fie asigurată.
De regulă, obiectele sau înscrisurile care urmează a fi ridicate sînt predate
de deţinători de bună voie. Cînd există opunere la predarea obiectelor, organul
de urmărire penală dispune ridicarea lor silită . Ridicarea silită a obiectelor,
chiar cînd este dispusă de instanţă, se realizează tot de organele de cercetare
penală, pentru că potrivit art. 99 c. pr. pen. dispoziţia instanţei se comunică
procurorului, care ia măsuri de aducere la îndeplinire prin organele de cer-
cetare supravegheate.
Ridicarea de obiecte sau înscrisuri se face de către organul de cercetare
penală între orele 6-20, iar în celelalte ore numai în caz de infracţiuni flagrante;
în timpul nopţii ea poate fi efectuată de către procuror. Ridicarea de obiecte
sau înscrisuri se permite după ora 20 cînd aceasta a început anterior sau
urmează unei percheziţii care depăşeşte ora respectivă. Organele de cercetare
ridică obiectele sau înscrisurile în prezenţa unor martori asistenţi.
484. Obiectele sau înscrisurile supuse ridicării se identifică, se păstrează,
conservă sau valorifică potrivit dispoziţiilor art. 107,109 şi 110 c. pr. pen.
Obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanei de la care se ridică şi celor
376
Obiectele şi înscrisurile ridicate care nu au legătură cu cauza se restituie
persoanei căreia îi aparţin, cu excepţia obiectelor supuse confiscării. Pot fi
restituite în cursul urmăririi penale şi celelalte obiecte ridicate, dacă prin
aceasta nu se stînjeneşte aflarea adevărului, atrăgîndu-se atenţia persoanei care
le primeşte că are obligaţia să le păstreze pînă la soluţionarea definitivă a
cauzei (art. 109 c. pr. pen.).
Potrivit art. 110 c. pr. pen., dacă obiectele ridicate sînt bunuri perisabile,
obiectele din metale ori pietre preţioase, mijloace de plată străine, titluri de
valoare internă, obiecte de artă, de muzeu sau colecţii de valoare, precum şi
sume de bani şi nu este cazul ca acestea să fie restituite, organul de urmărire
dispune conservarea sau valorificarea lor în conformitate cu art. 165 c. pr. pen.,
care se aplică în mod corespunzător.
Există obiecte a căror păstrare, în vederea examinării ulterioare şi folosirii
ca mijloace de probă, este foarte importantă pentru soluţionarea cauzei, dar
care nu pot fi ridicate. Ele se sechestrează potrivit normelor care reglementează
această măsură asiguratorie şi se lasă în păstrare, fie celui la care se află, fie
unui custode (art. 107 alin. 3 c. pr. pen.).
Ridicarea de obiecte sau înscrisuri se consemnează într-un proces-verbal,
care pe lîngă menţiunile generale prevăzute în art. 91 c. pr. pen. mai cuprinde:
locul, timpul şi condiţiile în care obiectele sau înscrisurile au fost descoperite
şi ridicate, enumerarea şi descrierea lor amănunţită pentru a putea fi recunos-
cute, specificarea obiectelor care nu au fost indicate din diverse motive,
precum şi acelea care au fost lăsate în păstrare.
care asistă pentru a fi recunoscute şi însemnate spre neschimbare, după care
se etichetează şi sigilează. Recunoaşterea obiectelor nu constituie mijloc de
probă, ci un act de informare legat de gradul de credibilitate al unui element
probator . Dacă obiectele nu pot fi însemnate sau nu se pot aplica pe ele
etichete şi sigilii, se împachetează sau se închid, pe cît posibil laolaltă, după
care se aplică sigiliul.
Probele pentru analiză (de ex. un aliment sau produs alterat sau falsificat,
o băutură diluată etc.) se ridică cel puţin în dublu şi se sigilează, una din probe
lăsîndu-se celui de la care a fost ridicat eşantionul.
Obiectele sau înscrisurile ridicate se ataşează la dosar sau se păstrează la
organul de urmărire penală pînă la terminarea cercetărilor, cînd se înaintează
instanţei odată cu întreaga cauză. Obiectele sau înscrisurile neataşate la dosar
pot fi fotografiate, fotografiile vizate de organul de urmărire penală ataşîndu-se
dosarului.
108 Ridicarea silită de obiecte este inexact asimilată uneori în literatura de specialitate cu
o confiscare sau o sechestrare. Astfel, există autori care folosesc pentru aceasta termenul de
"saisie" (vezi, R. GARRAUD, op. cit, voi. III, p. 218), sau denumirea de "sequestro" (vezi,
V. MANZINI, op. cit, voi. II, p. 260). Terminologia respectivă a fost criticată încă în doctrina
noastră mai veche (vezi, I. TANOVICEANU, op. cit, voi. IV, p. 522 şi 626).
109 V. MANZINI, op. cit, voi. IV, p. 173.
377
Procesul-verbal se întocmeşte în dublu exemplar. O copie se lasă pesoanei
de la care se face ridicarea, reprezentantului acesteia sau unui membru al
familiei, iar în lipsă, celor cu care locuieşte, unui vecin, ori dacă este cazul
custodelui (art. 108).
485. Obiecte şi înscrisuri pot fi ridicate de la pesoane fizice şi de la
organizaţii din cele prevăzute în art. 145 c. pen. în acest din urmă caz normele
expuse mai sus se completează cu următoarele dispoziţii cuprinse în art. 111
c. pr. pen.
a) Organul de urmărire se legitimează şi, după caz, înfăţişează reprezen-
tantului unităţii autorizaţia procurorului;
b) ridicarea de obiecte şi înscrisuri se efectuează în prezenţa
reprezentantului unităţii;
c) cînd este necesară prezenţa unor martori asistenţi, aceştia pot face parte
din personalul unităţii;
 d) copia procesului-verbal de ridicare a obiectului sau înscrisului se lasă
reprezentantului unităţii.
486. Reţinerea şi predarea corespondenţei şi a obiectelor. în anumite
cazuri obiectele sau înscrisurile a căror ridicare este necesară constituie
obiectul unei expediţii poştale sau al unui contract de transport.
Art. 28 din Constituţie înscrie şi garantează pentru toţi cetăţenii secretul
corespondenţei. Norma prevede că secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor
trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de
comunicare este inviolabil.
în consecinţă, art. 98 c. pr. pen. a fixat următoarele limitări în care o
corespondenţă sau obiect trimis cuiva poate fi reţinut în cadrul procesului penal
de organele competente :
a) corespondenţa sau obiectele interceptate să aibă legătură cu cauza
penală;
b)interceptarea corespondenţei sau a obiectelor care se trimit să fie impusă
de necesităţile procesului penal, interesul aflării adevărului şi a justei
soluţionări a cauzei;
c) trimiterea să fie făcută de învinuit sau inculpat, ori să fie adresată
...378....
Garantarea inviolabilităţii domiciliului are însă şi implicaţii judiciare.
Astfel, art. 27 alin. 2 lit. a din Constituţie permite pătrunderea într-un
domiciliu
-------sau reşedinţe în vederea executării unui mandat de arestare sau unei
hotărîri
judecătoreşti.
Cele mai numeroase implicaţii ale acestei inviolabilităţi au în vedere
activitatea de percheziţie pe care codul de procedură penală o
reglementează în detaliu atît sub forma percheziţiei domiciliare cît şi a
celei corporale.
în legătură cu percheziţiile urmează a se delimita acelea care au
caracter judiciar şi sînt folosite ca procedee probatorii în diverse cauze
penale, căzînd sub incidenţa codului de procedură penală, de activităţile
extrajudiciare supuse unor reglementări speciale (de exemplu, o percheziţie
vamală, o percheziţie la intrarea sau ieşirea de la un loc de muncă cum ar fi
o mină de aur, o percheziţie ca măsură antiteroristă la pătrunderea pe un
aeroport, percheziţionarea în vederea dezarmării unui infractor periculos
etc.)
în art 27 alin. 3 şi alin. 4 din Constituţie sînt prevăzute cu privire la
percheziţia judiciară următoarele norme fundamentale: percheziţia poate
fi ordonată exclusiv de magistrat şi se efectuează numai în formele
prevăzute de lege; percheziţiile în timpul nopţii sînt interzise, afară de
acestuia, fie direct, fie indirect;
d)organele de cercetare dispun interceptarea corespondenţei numai cu
încuviinţarea procurorului
Organul judiciar poate dispune ca unităţile poştale sau de transport să reţină
ori predea corespondenţa sau lucrurile care formează obiectul trimiterii. Aces-
tea se ataşează dosarului, constituind mijloace de probă, iar cele fără legătură
cu cauza se restituie destinatarului.
487. Efectuarea percheziţiilor. Art. 27 din Constituţie prevede că domiciliul
şi reşedinţa oricărei persoane sînt inviolabile şi pe baza prevederii enunţate nimeni
nu poate pătrunde sau rămîne în locuinţa cuiva fără învoirea acestuia.
Constituţia înscrie situaţiile legale în care se poate deroga de la aceste
prevederi. Printre cazurile enumerate de legea fundamentală unele au în vedere
aspecte extrajudiciare la care nu ne referim (de exemplu, pompierii pot
pătrunde într-un domiciliu pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa,
integritatea fizică sau bunurile unei persoane; pătrunderea într-o locuinţă
devine permisă dacă prin aceasta se previne răspîndirea unei epidemii etc).
110 în literatura si jurisprudenţa occidentală s-a dezbătut mult şi contradictoriu problema
interceptării corespondenţei dintre inculpat şi apărătorul acestuia.
110 Procurorul sau instanţa pot dispune direct interceptarea.
379
cazul delictului flagrant.
488. Percheziţia se dispune cînd persoana căreia i s-a cerut să
predea un obiect sau înscris tăgăduieşte existenţa sau deţinerea
acestora, pecum şi ori de cîte ori pentru desoperirea şi strîngerea
probelor este necesar.
Percheziţia, de regulă, urmăreşte scoaterea la iveală a unor
obiecte sau înscrisuri care se află ascunse şi care fiind descoperite
sînt de natură să constituie elemente de informare în vederea aflării
adevărului şi justei soluţionări a cauzei penale.
Deşi legea nu prevede expres această condiţie, apare evident că
percheziţia
se efectuează numai dacă există presupuneri serioase că pe această
cale se vor
i
descoperi
ii
probe
Percheziţia este o activitate procesuală care se poate efectua nu
numai
învinuitului sau inculpatului ci oricărei alte persoane. Ea se face
prin locuri
unde s-ar putea găsi obiecte a căror descoperire ar fi utilă aflării
adevărului
112 J. MATHYER, Les Methodes scientifîques Ies plus modernes en mantiere
d'investigation policieres, Rev. intern, de crim. et de pol. tehn., 1980, p. 191-202; G.
LAFEINEUR, Police comunale, gendarmerie, police judiciare des parquets, Ed. Uga,
1979, p. 125.
113 R. GARRAUD, op. cit, voi. III, p. 206.
114 G. ŞTEFANI, G. LEVASSEUR, op. cit, voi. II, p. 352.
380
în conformitate cu art. 100 c. pr. pen. percheziţiile sînt de două feluri:
domiciliare şi corporale. în legătură cu denumirea şi conţinutul acestor
acte procedurale sînt necesare unele observaţii şi explicaţii.
Noţiunea de percheziţie domiciliară nu acoperă exclusiv activitatea
desfăşurată la domiciliul unei persoane. Astfel se pot face percheziţii
domiciliare la locul de muncă ori în camera pe care cineva o ocupă într-
un hotel. De asemenea, noţiunea nu trebuie asimilată cu activitatea
desfăşurată într-un loc închis, locuinţă şi dependinţele ei, poduri, grajduri,
pivniţe, magazii, şoproane, pătule etc), percheziţia putîndu-se efectua şi în
locuri deschise (de exemplu, curte, grădină etc). în asemenea cazuri
terenurile trebuie să fie clar delimitate, de obicei îngrădite şi să aparţină
persoanei percheziţionate sau să fie folosite exclusiv de acestea ori
împreună cu un număr limitat de persoane
Dacă locul este neîngrădit sau de acces general (cum ar fi un teren
agricol, un loc de veci într-un cimitir, o vie etc), ar fi impropiu a se considera
activitate de descoperire a unor m ij loace de probă ca percheziţie. într-o
asemenea situaţie devin aplicabile normele care reglementează cercetarea
la faţa locului.
Cu privire la percheziţia corporală este de semnalat că nu de puţine ori
aceasta se poate continua cu o verificare asupra lucrurilor pe care
făptuitorul le are cu sine. Uneori procedarea de asemenea manieră este
prevăzută expres chiar de norma legală, ca în cazul actelor încheiate de
comandanţii de nave şi aeronave sau subofiţeri din trupele de grăniceri
(art. 215 alin. 2 c. pr. pen.).
Percheziţia este o activitate efectuată de regulă în cadrul urmăririi
penale de către organele corespunzătoare. în art. 102 c. pr. pen. se prevede
că instanţa poate proceda la efectuarea percheziţiei numai cu ocazia unei
cercetări locale; în celelalte cazuri dispoziţia ei se comunică spre
efectuarea procurorului.
489. Percheziţia domiciliară, cînd este efectuată de organul de
cercetare penală, poate avea loc numai cu autorizaţia procurorului. în cazul
infracţiunilor flagrante percheziţia se poate efectua fără o prealabilă
abilitare
Percheziţiile domiciliare se efectuează în timpul zilei , legea noastră
fixînd intervalul de la ora 6 la ora 20. Activitatea începută în termenul
legal poate fi continuată şi după ora 20 neadmiţîndu-se întreruperea şi
reluarea ei a
115 E. STANCU, op. cit, voi. II, p. 163-169.
116 Practica judiciară a hotărît, că în cazul unei tentative de viol săvîrşite la domiciliul
inculpatului, vecinii fiind alertaţi de ţipetele victimei, faptele se consideră flagrante şi
organele de cercetare sesizate imediat nu au avut nevoie de autorizarea procurorului
pentru a pătrunde în locuinţa făptuitorului (Trib. Jud. Neamţ, dec. pen. nr. 54/1979,
Repert, pract. H, p. 313).
117 Aceasta este o regulă veche şi constantă a dreptului modern înscrisă încă în legislaţia
revoluţionară franceză. (P. BOUZAT, J. PINATEL, op. cit, voi. II, p. 994).
 381
doua zi. Organele de cercetare pot începe percheziţii şi după ora 20, numai în
caz de infracţiuni flagrante.
înainte de începerea percheziţiei, organul este obligat să se legitimeze şi să
prezinte în cazurile prevăzute de lege, autorizaţia dată de procuror. Obligaţia
revine chiar cînd percheziţionatul nu pretinde aceasta, în scopul prevenirii
abuzurilor .
Percheziţia domiciliară are loc în prezenţa persoanei la care se efectuează
activitatea, iar în lipsa acesteia în prezenţa unui reprezentant, al unui membru
al familiei sau al unui vecin, avînd capacitatea de exerciţiu. Cînd persoana la
care se face percheziţia este reţinută sau arestată va fi adusă la percheziţie.
Dacă aducerea nu este posibilă, percheziţia se face în prezenţa unei persoane
din cele arătate mai sus.
La efectuarea percheziţiei de către organul de cercetare penală este
necesară prezenţa unor martori asistenţi
Organul solicită punerea la dispoziţie a încăperilor sau mijloacelor de
păstrare în care s-ar putea găsi obiectele sau înscrisurile căutate. In caz de refuz,
are dreptul să procedeze la deschiderea acestora. La efectuarea percheziţiei,
se iau măsuri ca faptele şi împrejurările din viaţa personală a celui per-
cheziţioant şi care nu au legătură cu cauza, să nu devină publice.
Percheziţia se termină, atunci cînd este cazul, prin ridicarea obiectelor sau
înscrisurilor care constituie mijloace materiale de probă în cauză. Obiectele
sau înscrisurile a căror deţinere sau circulaţie este interzisă se ridică totdeauna.
Despre efectuarea percheziţiei domiciliare se întocmeşte un proces-verbal
în condiţiile ridicării de obiecte.
Nu trebuie confundată percheziţia domiciliară cu simpla pătrundere a
organului de urmărire penală în domiciliul cuiva pentru prinderea unui infrac-
tor care s-a refugiat acolo, pentru ridicarea de la domiciliu a persoanei
împotriva căreia s-a emis un mandat de arestare (executare) ori pentru alte
... -120 asemenea
împrejurări
490. în codul de procedură penală actual există dispoziţii legale care trebuie
considerate abrogate sau modificate implicit prin normele constituţionale
recente.
Astfel, în art. 103 c. pr. pen. se prevede că percheziţiile se pot face noaptea
în cazul infracţiunilor flagrante şi atunci cînd percheziţia se efectuează într-un
118 Noul cod de proc. pen. - prezentare comparativă, p. 73.
119 Prezenţa anumitor persoane la efectuarea percheziţiei se dovedeşte prin semnarea de către
acestea a procesului-verbal de percheziţie (R. MERLE, A. VITU, op. cit, p. 855).
120 I. TANOVICEANU, op. cit, voi. IV, p. 621.
382
§ 9. Constatarea tehnico-ştiinţifică şi constatarea medico- legală
492. Constatarea tehnico-ştiinţifică. Există fapte şi împrejurări legate de
local public. întrucît Constituţia interzice expres percheziţiile în timpul nopţii
şi îngăduirea acestora numai în situaţiile de flagrant delict, este evident că
trebuie considerate oprite percheziţiile care ar începe după ora 20 într-un local
public.
în art. 103 c. pr. pen. interdicţia percheziţiilor nocturne viza în condiţiile
menţionate numai organele de cercetare, perrhiţînd procurorului efectuarea
percheziţiilor după ora 20. Faţă de interdicţia categorică din Constituţie
interpretarea normei trebuie făcută în sensul interzicerii percheziţiilor noc-
turne (cu excepţia delictului flagrant) pentru absolut toate organele judiciare
şi nu numai pentru organele de cercetare penală.
Art. 101 alin.; 2 c. pr. pen. prevede că precheziţia domiciliară se poate face
fără autorizaţia procurorului numai dacă persoana la domiciliul căreia urmează
a se efectua activitatea îşi dă consimţămîntul în scris. Această dispoziţie
trebuie considerată înlăturată implicit de norma constituţională care permite
percheziţia exclusiv în baza ordinului dat de magistrat.
Apreciem totuşi, că în lumina tezelor constituţionale din art. 27 nimic nu
se opune ca în cazuri extreme cum este cel al flagrantului delict, percheziţia
să se poată efectua şi fără ordinul magistratului . Redactarea actuală a
codului are acoperire expresă în acest sens în art. 103 alin. 3 şi considerăm că
textul actual nu trebuie înlăturat sau restrîns pornind de la normele generale
cuprinse în Constituţie.
491. Percheziţia corporală constă în inspectarea îmbrăcăminţii şi ridicarea
acelor lucruri aflate asupra celui percheziţionat care conţin indicii privitoare la
fapta săvîrşită sau dezvăluie existenţa vinovăţiei; uneori percheziţia se extinde şi
asupra corpului persoanei pentru a se vedea dacă nu există urme de violenţă, de
luptă, alte semne relevante, ori obiecte mici, pelicule, înscrisuri etc. care au fost
ascunse în cavităţile naturale ale corpului sau alte ascunzişuri (păr, coroane
dentare, unghii aplicate etc). La asemenea activităţi pot fi asociaţi medici sau
folosite metode tehnice (aparate de detectare, raze roentgen etc).
Percheziţia corporală se efectuează de organul de urmărire penală care a
dispus-o sau de altă persoană desemnată de acest organ. Cel care face percheziţia
trebuie să fie de acelaşi sex cu percheziţionatul (art. 106 alin. 2 c. pr. pen.).
înainte de începerea percheziţiei organul se legitimează şi în cazurile
prevăzute se lege prezintă autorizaţia dată de procuror, iar după efectuare
întocmeşte un proces-verbal.
121 Dispoziţii legale în acest sens există în codurile de procedură penală din foarte numeroase
state.
383
săvîrşirea infracţiunii a căror constatare nu poate fi făcută de oricare organ
judiciar, necesitînd cunoştinţe de specialitate. Cînd această constatare se
conjugă şi cu nevoia ca evenimentele să fie stabilite cît mai repede, existînd
pericolul dispariţiei elementelor de fapt care trebuie interpretate, recurgerea la
expertiză este neoperativă şi lipsită de eficacitate. în asemenea cazuri se
apelează la specialişti, care de cele mai multe ori, fac parte din punct de vedere
organizatoric din aparatul organului judiciar.
La locul săvîrşirii infracţiunii rămîn numeroase urme sau obiecte a căror
găsire, ridicare, conservare şi deseori interpretare prin metode tehnice de
laborator foarte complicate nu poate fi făcută decît de un specialist avînd şi
dotarea materială necesară şi nu de către orice organ de urmărire penală. De
exemplu, pentru relevarea unei amprente şi mai ales pentru identificarea
persoanei după urma respectivă este nevoie de un specialist în dactiloscopie.
Sub aspectul celui care face constatarea activitatea este apropiată de
expertiză, unde de asemenea se recurge la oficiile unui specialist în materie.
Totuşi, între cele două mijloace de probă există deosebiri, atît de conţinut cît
mai ales cu privire la complexitatea formelor procedurale în care se realizează.
Constatarea tehnico-ştiinţifică, de regulă, poartă asupra unor situaţii de fapt
sau a unor mijloace de probă prin intermediul cărora se dovedesc anumite
împrejurări; din acest punct de vedere obiectul expertizei este în general mai
amplu. De asemenea, conţinutul expertizei este de regulă mai larg, nere-
ducîndu-se la o constatare ci la exprimarea de către specialist a unui punct de
vedere privitor la o problemă de specialitate. Prin expertiză pot fi interpretate
chiar constatările tehnico-ştiinţifice anterioare.
Spre deosebire de constatarea tehnico-ştiinţifică, efectuarea expertizei
necesită cunoaşterea şi citarea părţilor, pezenţa acestora la efectuarea exper-
tizei, desemnarea specialiştilor din alt sistem decît cel al organului de urmărire
penală etc. S-a emis chiar părerea , greu de argumentat, că expertiza s-ar
dispune numai în măsura în care s-a pus în mişcare acţiunea penală, ceea ce
faţă de constatarea tehnico-ştiinţifică nu s-a susţinut niciodată.
Prin natura sa juridică, constatarea tehnico-ştiinţifică este un mijloc de
probă ce intervine în cadrul urmăririi penale. Codul prevede că folosirea
acestui mijloc de probă este la îndemîna numai a organului de urmărire penală.
122 Noul cod de proc. pen. - prezentarea comparativă, p. 75.
384
în cazurile prevăzute de lege efectuarea constatării medico- legale este
obligatorie. în practică s-a hotărît că este nelegală şi netemeinică hotărîrea prin
care inculpatul a fost condamnat pentru lovituri cauzatoare de moarte (art. 183
c. pen.), fără ca la dosar să existe raportul de constatare medico-legală, în locul
493. Constatarea tehnico-ştiinţifică se dispune din oficiu sau la cerere.
Pentru a se putea folosi o constatare tehnico-ştiinţifică se cer întrunite urmă
toarele condiţii: a) prin efectuarea activităţii să se facă o anumită constatare;
b) constatarea să presupună cunoştinţele unui specialist sau tehnician; c) să
existe pericolul de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor
situaţii de fapt cu privire la împrejurările supuse constatării; d) lămurirea
faptelor sau împrejurărilor să reclame urgenţă.
Specialiştii şi tehnicienii care efectuează constatarea funcţionează, de
regulă, în cadrul sau pe lîngă instituţia de care aparţine organul de urmărire
penală. Excepţional, efectuarea constatării se permite şi de către specialişti din
alte organe.
Organul de urmărire penală care dispune efectuarea constatării îi stabileşte
obiectul, formulează întrebările la care trebuie să se răspundă şi fixează un termen
pentru efectuarea lucrării. Dacă materialele şi datele puse la dispoziţia specialis-
tului sînt insuficiente, acesta cere organului completarea lor (art. 113 c. pr. pen.).
Specialistului nu i se pot delega şi nici acesta nu are dreptul să-şi însuşească
atribuţiunile organului de urmărire penală. La terminarea lucrărilor specialistul
întocmeşte un raport în care consemnează operaţiunile îndeplinite şi con-
cluziile sale. Dacă raportul nu este complet sau concluziile nu sînt precise, la
cerere sau din oficiu, se dispune refacerea sau completarea constatării. în locul
acesteia se poate efectua şi o expertiză.
Completarea sau refacerea constatării tehnico-ştiinţifice poate fi dispusă şi
de către instanţă cu ocazia judecăţii. în acest caz raportul se trimite procu-
rorului pentru luarea măsurilor corespunzătoare (art. 115 alin. 3 c. pr. pen.)
494. Constatarea medico-legală. Natura juridică a acestui mijloc de probă
este asemănătoare cu cea a constatării tehnico- ştiinţifice, elementele faptice
de specialitate a căror constatare urmează să fie făcută fiind de domeniul
medicinii legale şi depăşind posibilităţile de cunoaştere şi investigare ale
organului judiciar. Potrivit art. 114 c. pr. pen. constatarea medico-legală se
dispune în următoarele situaţii: a) în caz de moarte violentă; b) în caz de moarte
a cărei cauză nu se cunoaşte sau este suspectă; c) cînd este necesară o
examinare corporală asupra învinuitului ori persoanei vătămate pentru con
statarea pe corpul acestora a urmelor infracţiunii.
123 Inserarea în lege a unei dispoziţii exprese şi distincte trebuie interpretată în sensul ca în acest
caz nu devin aplicabile normele generale din art. 333, situaţie care survine numai în cazul
restituirii către procuror a întregului dosar pentru completarea urmăririi penale, echivalînd
cu dezinvestirea instanţei.
385
ei existînd o simplă adresă a laboratorului medico-legal judeţean ce cuprinde
unele concluzii privind cauzele decesului
Potrivit normelor de organizare a serviciilor medico-legale, în cadrul
Institutului de cercetări medico-legale "Prof. dr. Mina Minovici" şi a filialelor
sale funcţionează comisii de control şi avizare a actelor medico-legale. Comi-
siile examinează şi avizează acte de constatare sau de expertiză medico-legală
efectuate de serviciile medico-legale în cazurile de omor, lovire sau vătămare
125 corporală cauzatoare
de moarte şi moarte suspectă . Avizul constituie o
garanţie a exactităţii concluziilor asupra cauzelor medicale ale decesului, de
care depinde în mod direct soluţionarea cauzei . Dacă concluziile constatării
medico-legale sînt clare într-o cauză privind o tentativă de omor, avizarea
actului de către comisie nu mai este necesară, întrucît nu a intervenit decesul
127
unei persoane
Constatările medico-legale au importanţă în corecta încadrare a infracţi-
unilor de lovire sau vătămare corporală (art. 180-182 c. pen.). Dacă constatarea
medico-legală nu arată decît aproximativ durata necesară îngrijirii medicale
ori vine în contradicţie cu declaraţiile celui vătămat care arată că în realitate a
avut nevoie de o îngrijire mai redusă, sănătatea deplină instaurîndu- se mai
repede decît atestă actul medico-legal, organul judiciar trebuie să dispună o
expertiză pentru elucidarea nepotrivirii
Constatarea medico-legală se dispune de organele de urmărire penală.
Dacă este necesară o exhumare pentru stabilirea cauzelor morţii acestora se
face numai cu aprobarea procurorului.
Constatarea medico-legală se face de specialiştii din reţeaua medico-
legală. Organul de urmărire penală se adresează unităţii căreia, potrivit legii îi
revine competenţa să efectueze constatarea.
Dispoziţiile procedurale ale constatării tehnico-ştiinţifice privitoare la
întocmirea raportului de constatare şi completarea sau refacerea acestuia se
aplică şi constatării medico-legale.
124 Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 408/1983, R.R.D. nr. 12/1984, p. 75.
125 în materie medico-legală, în afara dispoziţiilor din cod, în principal sînt incidente
normele decretului nr. 446/1966 şi a regulamentului său de aplicare aprobat prin H.C.M.
nr. 1025/1966.
126 Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 826/1983, R.R.D. nr. 4/1984, p. 71.
127 Trib. Suprem, secţ,. pen., dec. nr. 1034/1980, R.R.D. nr. 3/1981, p. 63.
128 Trib. Jud. Timiş, dec. pen. nr. 322/1978, R.R.D. nr. 11/1978, p. 67.
386
este suficientă pentru a deveni aplicabile dispoziţiile art. 117 c. pr. pen.
referitoare la obligativitatea expertizei . îndoielile trebuie să fie determinate
de situaţia din dosar ori să aibă sorgintea în probele administrate în cauză .
Dacă apărarea, solicitînd expertiza psihiatrică, a prezentat în cauză acte
§ 10. Expertizele
495. Aflarea adevărului în anumite cauze penale necesită cunoaşterea şi
rezolvarea unor probleme de strictă specialitate pe care organul judiciar nu le
stăpîneşte. în asemenea cazuri se recurge la cunoştinţele unui expert dis-
punîndu-se din oficiu sau la cerere efectuarea de expertize. în practica judiciară
expertizele pot interveni în domenii foarte variate . Astfel, se pot efectua
expertize criminalistice (dactiloscopice, balistice, grafice etc.) medico-legale,
contabilo-judiciare, tehnice şi altele.
Rolul expertizei creşte în condiţiile dezvoltării necontenite a progresului
ştiinţei. Fără ca soluţiile şi concluziile expertului să fie hotărîtoare ele atîrnă
foarte greu şi adesea sînt determinante în rezolvarea cauzei
Folosirea expertizei ca mijloc de probă este de regulă facultativă, ad-
ministrarea ei fiind lăsată la aprecierea organului judiciar. Art. 117 c. pr. pen.
prevede şi unele cazuri în care efectuarea expertizei este obligatorie. Organul
trebuie să dispună expertiza:
a) în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav;
b)cînd organul judiciar are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau
inculpatului;
c) dacă nu s-au stabilit cauzele morţii prin intermediul unei constatări
medico-legale anterioare.
în primele două cazuri se efectuează o expertiză psihiatrică obligatorie
într-o instituţie sanitară de specialitate. Internarea persoanei expertizate se
dispune de organul de cercetare penală cu aprobarea procurorului sau de
instanţă. Dispoziţia de internare este executorie şi în caz de opunere se aduce
la îndeplinire prin organele de poliţie.
496. în legătură cu expertizele psihiatrice obligatorii în practica judiciară
s-au ridicat numeroase probleme. Astfel, spre deosebire de constatarea
medico-legală, instanţa supremă a decis în mod constant obligativitatea exper
tizei psihiatrice în cazul omorurilor deosebit de grave aflate în stadiul tentativei
motivînd că legea nu face deosebire dacă fapta a fost sau nu consumată
Simpla afirmaţie sau invocare a apărării că ar fi necesară o expertiză
psihiatrică, întrucît există îndoieli cu privire la starea psihică a inculpatului nu
129 Vezi, E. MIHULEAC, Expertiza judiciară, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971.
130 D. V. MIHĂESCU, Expertiza judiciară în procesul penal, cu privire specială
asupra modului de desemnare a expertului, R.R.D. nr. 3/1968, p. 38.
131 Vezi, Dec. pen. nr. 507/1974, R.R.D. nr. 8/1974, p. 69; dec. pen. nr. 709/1974, R.R.D.
nr. 9/1975, p. 74; dec. pen. nr. 117/1981, R.R.D. nr. 10/1981, p. 73.
387
medicale din care rezultă că inculpatul atît anterior procesului cît şi în cursul
acestuia suferă de maladii psihice grave, care pot pune în discuţie existenţa
discernămîntului, dispunerea expertizei este obligatorie .
Practica judiciară a insistat asupra respectării condiţiilor în care expertiza
obligatorie urmează a se efectua (realizarea unor observaţii prin internarea
expertizatului şi supunerea lui la investigaţiile clinice şi de laborator necesare;
examinarea psihică imediat după indentificarea inculpatului; consultarea dosa-
rului cu privire la antecedentele medicale ale expertizatului etc).
497. în afara cazurilor de expertiză obligatorie analizate, se mai prevede
efectuarea acestei activităţi în mod obligatoriu în legătură şi cu realizarea anumitor
instituţii. Astfel, potrivit art. 239 c. pr. pen., suspendarea urmăririi penale poate fi
dispusă numai dacă boala gravă de care suferă învinuitul sau inculpatul şi care îl
împiedică să ia parte la proces s-a constatat printr-o expertiză medicală. De
asemenea, amînarea executării pedepsei potrivit art. 453 lit. a c. pr. pen. presupune
constatarea prin expertiză medico-legală că cel condamnat suferă de o boală
care
îl pune-în imposibilitatea de a executa pedeapsa.
Aceste cazuri de expertiză obligatorie nu au fost cuprinse printre cazurile
prevăzute în art. 117 pentru că au o natură juridică deosebită. Ele sînt irelevante
în raport de obiectul probaţiunii din cauză, dovedind situaţii străine de
soluţionarea fondului pricinii.
498. Procedura dispunerii expertizei. Expertiza se efectuează potrivit
art. 118 şi urm. c. pr. pen., afară de cazul cînd prin lege se dispune altfel. Există
domenii în care pe lîngă dispoziţiile codului se aplică şi unele norme speciale
(de ex. în materie contabilo-judiciară sau medico-legală). Datorită multitudinii
de norme speciale existente în afara legii generale s-a preconizat chiar o
unificare într-un act normativ singular a tuturor acestor dispoziţii
132 Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 2198/1973, R.R.D., nr. 10/1974, p. 72.
133 Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 1920/1980, R.R.D. nr. 6/1981, p. 87.
134 Trib. Suprem, secţ,. pen., dec. nr. 1290/1980, R.R.D. nr. 9/1981, p. 70.
135 Trib. Mun. Bucureşti, secţ. II pen., dec. nr. 1694/1981, R.R.D. nr. 6/1982, p. 94-95.
136 Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 1419/1979, R.R.D. nr. 1/1980, p. 67.
137 Vezi, M. OROVEANU, Pentru o reglementare unitară şi completă a expertizei,
R.R.D. nr. 10/1974, p. 15-17.
388
obligaţiile şi răspunderea ce revine expertului, chiar dacă nu a fost desemnat
de organul judiciar
Obiectul expertizei şi întrebările la care trebuie să răspundă expertul se
stabilesc de organul judiciar.
Aşa cum se arată în literatura de specialitate , în reglementarea exper-
tizei s-au conturat diverse sisteme determinate îndeosebi după modul de
desemnare a expertului. Printre acestea amintim:
- expertiza simplă sau oficială, în care expertul este numit numai de organul
judiciar, expertiza făcîndu-se sub controlul organului;
- expertiza contradictorie, în care experţii sînt aleşi şi numiţi unii de organul
judiciar şi alţii de părţi;
- expertiza supravegheată în care părţile pot desemna un specialist avînd
atribuţii de observator şi control în favoarea părţii, aşa-numitul consilier tehnic.
Nici unul din aceste sisteme, luat în exclusivitate, nu poate fi exceptat de
critici . Reglemetarea cea mai avantajoasă pare să fie aceea în care sînt
cuprinse elemente ale primelor două sisteme păstrîndu-se caracterul de
oficialitate al activităţilor, dar menţinîndu-se unele aspecte de contradic-
torialitate prin acordarea posiblităţii pentru părţi de a cere participarea la
expertiză personal sau prin persoane desemnate. Un asemenea sistem a adoptat
şi codul nostru în vigoare.
Ca regulă generală, expertiza este efectuată de expertul numit de organul
de urmărire penală sau de instanţă. Fiecare parte are însă dreptul să ceară ca
la efectuarea expertizei să participe un specialist recomandat de ea.
Experţii sînt desemnaţi din rîndul specialiştilor din domeniul respectiv.
Cînd în specialitatea avută în vedere există expert oficial, nu pot fi numite
persoane care nu au această calitate, decît dacă împrejurări deosebite ar
impune-o.
Anumite expertize se efectuează de un laborator de criminalistică, un
serviciu medico-legal, sau de alte institute de specialitate. în aceste cazuri,
organul judiciar nu numeşte pe expert, adresînd cererea instituţiei respective,
care desemnează pe specialişti pe linie de serviciu. Dacă instituţia solicitată
consideră necesară o colaborare din afară, poate folosi asistenţa sau avizul unor
specialişti din alte instituţii. Părţile nu pot însă cere ca la efectuarea expertizei
să participe experţi recomandaţi de ele.
499. Instituţia de expertiză nu capătă calitate de expert 140. Expert devine
specialistul căruia instituţia i-a repartizat lucrarea, pentru ca acesta asumă
138 TRAIAN POP, op. cit, voi. III, p. 368-369; I. TANOVICEANU, op. cit, voi. IV, p. 629,
630; R. GARRAUD, op. cit, voi. I, p. 613; V. MANZINI, op. cit, voi. III, p. 376-386; P.
BOUZAT, J. PINATEL, op. cit, voi. II, p. 923-924 etc.
139 Vezi, R. SEREVENS, Reflexions sur l'expertise en matiere penale, Revue de droit
penal et criminologie nr. 2/1964; A. MONS DELLE ROCHE, L'expertise judiciare,
Bruxelles, 1967, p. 25-27 etc.
140 D.V.MIHĂESCU,op.cit,p.38.
389
Obiectul expertizei aparţine de obicei unui singur domeniu de specialitate,
uneori însă particularităţile cauzei pot impune ca specialişti din diverse
domenii să desfăşoare o expertiză complexă, materializîndu-se un punct de
vedere unic, exprimat într-un singur raport de expertiză . Această situaţie nu
 trebuie confundată cu comisia de expertiză, cînd activitatea este efectuată de
mai mulţi experţi, dar toţi specialişti în acelaşi domeniu şi nici cu ipoteza
prevăzută de art. 119 alin. 3 c. pr. pen. în acest caz se arată că dacă serviciul
medico-legal sau laboratorul de criminalistică ori institutul de specialitate
consideră ncesar ca la efectuarea expertizei să participe sau să-şi dea părerea
şi specialişti de la alte instituţii, poate folosi asistenţa sau avizul acestora.
Pot exista situaţii în care aspectele care se ridică în diverse domenii nu
necesită o expertiză complexă ci două sau mai multe expertize distincte, cu
concluzii diferite pentru fiecare grup al problemelor de specialitate. De exem-
plu, frecvent în practică se ivesc situaţii cînd la o infracţiune contra avutului
public se impune efectuarea atît a unei expertize tehnice cît şi a unei expertize
contabile. Faptul că experţii lucrează în asemenea cazuri separat nu îi scuteşte
de obligaţia de a avea în vedere reciproc concluziile, mai ales atunci cînd între
ele există o strînsă legătură . Organul judiciar fixează un termen la care sînt
chemate părţile şi se citează expertul desemnat. La termenul fixat de instanţă
şedinţa trebuie să fie publică, iar dezbaterile efectuate cu respectarea
contradictorialităţii şi cu participarea procurorului, cînd prezenţa acestuia este
obligatorie în cauză
Organul judiciar pune în vedere celor prezenţi obiectul expertizei şi
întrebările formulate expertului. Părţile sau expertul pot cere modificarea sau
completarea lor. După examinarea cererilor şi obiecţiilor ridicate, organul
judiciar se pronunţă asupra acestora. Totodată, se aduce la cunoştinţa exper-
tului termenul fixat pentru terminarea expertizei şi împrejurarea că la efec-
tuarea ei urmează să participe părţile. Aceste ultime dispoziţii nu se aplică dacă
141 ALEXANDRU, BUUS, Unele probleme privind expertiza criminalistică în activitatea
procesuală, J. N. nr. 5/1964, p. 46.
142 Vezi LUCIAN IONESCU Propuneri pentru o reglementare proprie a
expertizelor complexe, R.R.D. nr. 3/1978, p. 14-17.
143 GR. OLANESCU, Cu privire la efectuarea în aceeaşi cauză a expertizei contabile
şi a celei tehnice, R.R.D., nr. 1/1983, p. 20-23.
142 Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 398/1974, R.R.D. nr. 9/1974, p. 68.
390
în cazurile privitoare la infracţiunea de falsificare de monedă sau de alte valori,
organul judiciar poate cere lămuriri institutului de emisiune (art. 126 c. pr. pen.).
în cazul falsurilor în înscrisuri organul judiciar poate ordona să fie prezen-
expertiza se face într-o instituţie de specialitate; organul judiciar nu citează pe
expert, chemînd la termenul fixat numai părţile.
500. Efectuarea expertizei. Expertul desemnat are obligaţia să efectueze
expertiza, în limitele obiectului fixat răspunzînd la toate întrebările care i s-au
pus1 . El are dreptul să ia cunoştinţă de materialele dosarului care sînt
necesare pentru efectuarea expertizei. întrucît în faza de urmărire penală
dosarul este secret, cercetarea dosarului de către expert se face cu încuviinţarea
organului de urmărire penală.
Expertul poate cere informaţii sau explicaţii organului judiciar. Pot da
lămuriri expertului şi părţile, cu încuviinţarea şi în condiţiile stabilite de
organul judiciar.
Punctul de vedere al expertului se materializează într-un raport de expertiză
• scris, întocmit la terminarea expertizei. Indiferent de numărul de experţi care
au efectuat expertiza ' se redactează un singur raport. Dacă există opinii
deosebite, părerile se consemnează în acelaşi raport, eventual într-o anexă.
Raportul se depune la organul care a dispus efectuarea expertizei.
Raportul de expertiză cuprinde partea introductivă, expunerea şi con-
cluziile. Potrivit art. 123 c. pr. pen. conţinutul raportului de expertiză este
următorul:
a) partea introductivă indică organul care a dispus expertiza, numele
expertului, data dispunerii expertizei şi a întocmirii raportului, obiectul fixat
şi întrebările la care urmează a răspunde; materialul pe baza căruia s-a efectuat
expertiza şi eventualele explicaţii date de părţile care au participat;
b)expunerea cuprinde o descriere amănunţită a operaţiilor efectuate, precum
şi analiza obiecţiilor sau a explicaţiilor părţilor în lumina constatărilor expertului;
c) concluziile expertului cu privire la obiectul expertizei şi la întrebările
care s-au pus.
501. Este posibil ca materialul pus la îndemîna expertului de către organul
judiciar să nu fie suficient. In aceste cazuri, la solicitarea expertului sau chiar
din oficiu, pentru a furniza expertului toate informaţiile trebuincioase, organul
judiciar poate folosi reglementările cuprinse în art. 126-127 c. pr. pen.
145 în unele legislaţii experţii au obligaţia depunerii unui jurămînt (de ex. art. 160 c. pr.
pen. francez), vezi G. ŞTEFANI, G. LAVASSEUR, op. cit, voi. II, p. 394.
146 împrejurarea că expertiza n-a fost făcută de numărul de experţi fixat de instanţă, ci
de un număr mai mic, prin ea însăşi nu e un motiv de casare a hotărîrii dacă părţile
cunoscînd aceasta şi rezultatul expertizei, nu au ridicat obiecţii, punînd concluzii pe baza
raportului de expertiză întocmit. (Trib. Reg. Banat,dec. pen. nr. 468/1966, Justiţia nouă p.
167)
tate scripte de comparaţie. Dacă scriptele se află în depozite publice,
autorităţile în drept sînt obligate a le elibera. Obligaţia prezentării revine şi
particularului care nu este soţ sau rudă apropiată cu învinuitul sau
inculpatul. Organul judiciar poate dispune ca învinuitul sau inculpatul să
prezinte o piesă scrisă de mîna sa sau să scrie după dictare, refuzul
menţionîndu-se într-un proces-verbal. Scriptele de comparaţie se dictează de
organul de urmărire penală sau preşedintele completului de judecată şi se
semnează de către cel care le prezintă (art. 127).
502. Dacă expertiza nu este completă, la cerere sau din oficiu organul judiciar
poate dispune efectuarea unui supliment de expertiză, de către acelaşi expert sau
de către altul (art. 124 c. pr. pen.). în asemenea situaţii nu este necesar să se facă
o nouă expertiză, cum greşit s-a procedat uneori în practică
în practica judiciară organul care a dispus expertiza are uneori nevoie ca
expertul să dea anumite lămuriri sau explicaţii. Lămuririle pot fi solicitate
expertului în scris, însă el poate fi chemat şi pentru a da explicaţii verbale,
urmînd a fi audiat potrivit dispoziţiilor referitoare la ascultarea martorilor.
Dacă există îndoială cu privire la concluziile expertizei se poate dispune o
nouă expertiză prin care să se ajungă eventual la alte concluzii. Pentru
desemnarea acestei noi activităţi legea nu mai foloseşte denumirea de
contraexpertiză, care nu este corespunzătoare
în anumite condiţii, consultarea unui corp superior în cazul concluziilor
contradictorii ale unor expertize succesive este prevăzută chiar şi în lege.
Astfel, instanţa este obligată să ceară avizul comisiei superioare medico-
legale, care potrivit Regulamentului de aplicare a Decretului nr. 446/1966, are
atribuţia de a verifica şi aviza din punct de vedere ştiinţific concluziile
contradictorii ale actelor medico-legale
Efectuînd expertiza în cadrul atribuţiilor de serviciu dintr-o instituţie de
profil, evident că experţii respectivi au calitatea de funcţionari. în lumina
dispoziţiilor art. 147 c. pen. aceeaşi calitate au şi experţii care - fără a face parte
dintr-o instituţie sau dintr-un corp constituit - au fost numiţi ad-hoc pentru o
147 CONSTANTIN TEODOSIU, Valorificarea expertizei criminalistice, R.R.D. nr. 5/1967,
p.128.
148 Noul cod de proc. pen. • prezentare comparativă, p. 80.
149 Vezi în acest sens numeroase hotărîri ale Tribunalului Suprem, ca de pildă: dec. pen. nr.
2083/1975, R.R.D. nr. 6/1976, p. 51; dec. pen. nr. 155/1981, R.R.D. nr. 8/1981, p. 64; dec
pen. nr. 1772/1981. R.R.D. nr. 4/1982, p. 69 etc.
Libertatea organului judiciar de a aprecia raportul de expertiză are în
vedere atît faptele materiale constatate de expert cît şi concluziile sale cu
conţinut ştiinţific . Această libertate de apreciere este necesară întrucît cu
cauză. O asemenea concepţie s-a cristalizat de mult în literatura de
specialitate şi în practica judiciară.
Experţii au dreptul la o retribuire în cazul şi condiţiile stabilite prin
dispoziţiile legale. Sumele se plătesc din fondul cheltuielilor judiciare şi se
recuperează potrivit regulilor generale de suportare ale acestor cheltuieli (ex.
inculpatul condamnat va suporta onorariul achitat expertului, indiferent dacă
efectuarea expertizei a fost sau nu solicitată de el)
503. Natura juridică a expertizei. în literatura juridică se ridică problema
valorii probatorii a expertizei avînd în vedere că în legătură cu aspectul supus
expertizării s-a pronunţat un specialist, avînd cunoştinţe ce depăşesc în
domeniul respectiv pe cele ale organului judiciar. S-a ajuns pînă la opinii după
care într-o asemenea situaţie expertul ar face o "judecată ştiinţifică" în cauză.
Aceste puncte de vedere acordă o valoarea probatorie mult sporită expertizei,
în raport cu celelalte mijloace de probă.
Asemenea opinii sînt în genere străine gîndirii juridice contemporane şi
vin în contradicţie cu dispoziţiile legii care nu permit ca probele să aibă putere
dinainte stabilită şi nici aprecierea lor nu poate fi sustrasă organelor judiciare.
A admite contrariul înseamnă ca soluţionarea cauzei să fie lăsată la aprecierea
expertului, ori acesta nu se poate transforma în organ de urmărire penală sau
judecată.
Expertul nu poate asuma atribuţii de organ judiciar. Organul de urmărire
fixează obiectul-expertizei, iar nu expertul obiectul urmăririi . Expertul
trebuie să îndeplinească sarcina primită şi să nu facă aprecieri, întemeindu-se
pe informaţii şi declaraţii ale. unor persoane pe care a găsit el de cuviinţă să le
interogheze .
Instanţa poate aprecia şi admite concluziile expertizei cînd ele se impun
prin temeiul ştiinţific, puterea de convingere, coroborarea cu celelalte mijloace
de probă etc. în principiu, instanţa este îndreptăţită să înlăture oricare probă,
inclusiv concluziile unei expertize . Cînd concluziile expertizei nu sînt
însuşite de organul judiciar, acesta are obligaţia să motiveze
150 Expertul îndeplineşte un oficiu public (I. TANOVICEANU, op. cit, voi. IV, p. 636).
151 Trib. Suprem, sect. pen., dec. nr. 573/1977, CD. 1977, p. 352.
152 S. KAHANE, op. cit, p. 149.
153 Trib. Suprem, sect. pen., dec. nr. 488/1959,. CD. 1959, p. 426.
154 Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 686/1977, CD. 1977, p. 352.
155 Aşa s-a procedat cînd s-a considerat că opiniile experţilor sînt neconvingătoare şi opuse
altor elemente stabilite în cauză (vezi, Trib. Suprem, complet de 7 judecători, dec nr.
35/1984, R.R.D. nr. 4/1985, p. 68-69).
393
toate progresele considerabile ale ştiinţei, experţii pot fi supuşi erorii atît cu
privire la constatări cît şi referitor la concluziile lor şi este cunoscut că uneori
157
au determinat erori judiciare grave
 Majoritatea expertizelor nu presupune greutăţi în corecta lor evaluare şi
interpretare. Se ridică dificultăţi cînd concluziile sînt în sensul imposibilităţii
rezolvării problemelor la stadiul actual de dezvoltare a ştiinţei . în practică
s-au manifestat unele înţelegeri greşite ale situaţiei în sensul că răspunsul
expertului echivalează cu o concluzie negativă categorică (de excludere a
producerii unui fapt sau identităţii unei persoane), organul judiciar abdicînd
de la obligaţia manifestării rolului activ şi de la îndatorirea de a rezolva cauza
159
prin folosirea celorlalte posibilităţi de informare şi dovedire
Calitatea de expert este incompatibilă cu cea de martor. Dacă aceeaşi
persoană întruneşte ambele calităţi, întîietate are calitatea de martor, sarcinile
efectuării expertizei fiind încredinţate unui alt expert (art. 54).
504. Reglementarea expertizei contabile şi a expertizei tehnice. Deşi
clarifică aspectele de bază ale expertizei, codul de procedură penală nu poate
fixa cadrul activităţii în toate domeniile, aceasta rămînînd în seama unor legi
speciale . Astfel, există reglemetări speciale în domeniul medicinii legale, a
expertizei criminalistice, a expertizei în domeniul metalelor preţioase, a
expertizei contabile şi a expertizei tehnice etc. întrucît limitele expunerii nu
îngăduie abordarea reglementărilor din toate domeniile, iar anumite dispoziţii
formează obiectul de studiu şi al altor discipline (de exemplu, criminalistica,
medicina legală) se vor analiza în continuare numai normele speciale care se
referă la expertiza contabilă şi expertiza tehnică.
Reglemetarea expertizei contabile şi a expertizei tehnice se face prin
Decretul nr. 79 din 16 martie 1971 modificat prin Decretul nr. 25/1973 şi
Decretul 396/1976._____________
156 H. BEKAERT, La manifestation de Ia verite dans le proces penal, Bruylant, 1972,
p. 134.
157 P. E. TROUSSE, Nouvelles, Droit penal, voi. II, nr. 3658.
158 D. SANDU, Unele aspecte privind interpretarea concluziei raportului de expertiză
criminalistică de către organul judiciar, R.R.D. nr. 4/1979, p. 24-29.
159 Trib. Mun. Buc, dec. civ. nr. 1469/1975 (nepublicată); Trib. Jud. Suceava, dec. pen. nr.
41/1976, (nepublicată).
160 VICTOR STOICA, Principiile noii reglementări ale expertizei contabile şi ale
expertizei tehnice, R.R.D. nr. 5/1971, p. 173.
394
nutului de "aur fin" al unui aliaj conform normelor legale în vigoare în
momentul expertizării, Banca Naţională era singura în drept să efectueze
expertiza în materie de analiză a conţinutului de metale preţioase
Activitatea de expertiză contabilă este coordonată, controlată şi îndrumată la
nivel central de Serviciul central pentru expertiză contabilă, care funcţionează
în cadrul Ministerului Finanţelor. Pe plan local, la nivelul judeţelor şi a
Municipiului Bucureşti funcţionează birouri locale pentru expertiza contabilă
în cadrul administraţiilor financiare corespunzătoare. Expertizele contabile nu se
pot efectua decît prin birourile de expertize şi numai de către experţii cărora li s-a
atribuit această calitate. In cazuri excepţionale expertizele pot fi îndeplinite şi de
specialişti de înaltă calificare care nu figurează în evidenţa birourilor de expertiză,
dar care sînt recomandaţi de către serviciul central.
Birourile locale de expertiză ţin evidenţa experţilor din limitele teritoriale şi
recomandă organelor judiciare un număr de experţi în vederea numirii pentru
efectuarea expertizei. De asemenea, biroul are atribuţii de control şi de
îndrumare, de urmărire a îndeplinirii dispoziţiilor date în legătură cu exper-
tizele dispuse şi a efectuării acestora în timpul fixat. Rapoartele de expertiză,
sînt verificate sub aspectul calităţii şi cu privire la respectarea dispoziţiilor
legale, putîndu-se restitui pentru refacere sau completare. Dacă opiniile bi-
roului şi ale expertului nu sînt concordante, raportul de expertiză se înaintează
organului judiciar solicitant însoţit de un aviz în care se menţionează motivele
pentru care biroul nu este de acord cu opiniile expertului.
505. Conducerea centralizată a activităţii de expertiză tehnică a fost dată la
timpul respectiv unui colectiv constituit în cadrul Ministerului Aprovizionării
Tehnico-Materiale şi Controlului Gospodăririi Fondurilor Fixe (art. 2 alin. 2 din
Decretul nr. 79/1971, modificat prin art. 28 din Decretul nr. 275/1973 privind
organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie,
B. Of. nr. 69 din 15 mai 1973). După decembrie 1989 aceste organe dispărînd
prin reorganizarea administraţiei centrale a statului colectivul central de
expertiză tehnică a trecut în cadrul Ministerului Justiţiei, întrucît aceste organe
nu au avut atribuţii nici în trecut şi nici în prezent nu au unităţi subordonate la
nivelul împărţirii adminstrativ-teritoriale, sarcinile administrative din
domeniul activităţii de expertiză tehnică s-au atribuit tot birourilor locale de
expertiză contabilă. Acestea nu au însă în atribuţii verificarea rapoartelor de
expertiză tehnică şi nici controlul sau îndrumarea activităţii din domeniul
respectiv .
In domeniul unor expertize tehnice trebuie avute în vedere şi alte dispoziţii
speciale. în practică, s-a hotărît corect că fiind vorba de determinarea conţi-
«>1 Oricum, organizarea expertizei tehnice, aşa cum se prezintă ea în momentul de faţă, este
depăşită şi necesită o nouă reglementare.
§ 11. Cercetarea la faţa locului şi reconstituirea
506. Cercetarea la faţa locului. în vederea aflării adevărului în condiţii
mai lesnicioase şi pentru a avea o imagine fidelă asupra împrejurărilor concrete
 ale cauzei, organul judiciar poate efectua cercetări la faţa locului. Acestea se
întreprind cînd este necesar să se constate situaţia locului săvîrşîrii in-
fracţiunii , să se stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă şi
împrejurările în care a fost săvîrşită fapta (art.129).
Cercetarea la faţa locului poate fi iniţială cînd se realizează cu ocazia
constatării sau a deplasării iniţiale la locul infracţiunii ori complementară cînd
are loc ulterior, eventual în rînduri repetate, ori de cîte ori este necesar. Se
recomandă ca cercetarea la faţa locului să aibă loc la un termen cît mai
apropiat de momentul comiterii infracţiunii
Cercetarea la faţa locului se efectuează în cursul urmăririi penale în
prezenţa unor martori asistenţi, afară de cazul cînd aceasta nu este posibilă.
Dacă este necesar, cercetarea la faţa locului se face şi în prezenţa părţilor, iar
neprezentarea celor încunoştiinţate nu împiedică efectuarea cercetării.
învinuitul sau inculpatul reţinut sau arestat poate fi adus la cercetare. Dacă
posibilitatea nu subzistă, organul de urmărire este obligat să-i pună în vedere
că are dreptul să fie reprezentat şi îi asigură la cerere reprezentarea.
Persoanele care se află prezente la faţa locului pot fi împiedicate să
comunice între ele sau cu alţii. De asemenea, acestea pot fi oprite să plece
înainte de terminarea activităţii.
Cercetarea la faţa locului se consemnează într-un proces-verbal care pe
lîngă menţiunile generale din art.91 c.pr.pen. mai cuprinde descrierea
amănunţită a situaţiei locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate şi a
162 Trib. Jud. Hunedoara, dec. pen. nr. 91/1982, R.R.D. nr. 9/1982, p. 72.
163 ION ANGHELESCU, Consideraţii asupra cercetării la faţa locului, R.R.D. nr.l 1/1973,
p.114-119.
164 In cazul cercetării la faţa locului, organul de urmărire penală trebuie în primul rind să observe,
constate şi reţină, urmele infracţiunii (E. STANCU, op.cit, vol.I, p.64).
165 V. DONGOROZ, op.cit, p.233.
166 P.BOUZAT;J.PINATEL,op.cit,vol.II,p.921.
167 Spre deosebire, cercetarea efectuată de instanţă trebuie să se realizeze în condiţii de
contradictorialitate, cu citarea obligatorie a părţilor şi în prezenţa procurorului, în toate
cazurile cînd prezenţa acestuia este obligatorie şi la judecată.
'"■'-'"'-■-•................................—»_.*.................„..._, ,,..,..,...................................... iL_
Desfăşurarea reconstituirii se consemnează într-un proces verbal redactat
asemănător cu procesul-verbal de cercetare la faţa locului. Dacă reconstituirea
are loc odată cu cercetarea la faţa locului, nu se redactează un act separat,
rezultatul reconstituirii consemnîndu-se în procesul-verbal de cercetare la faţa
locului.
celor ridicate, a poziţiei şi stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel
încît acestea să fie redate cu precizie şi pe cît posibil cu dimensiunile respective
(art.131 c.pr.pen.). Pentru o ilustrare fidelă a împrejurărilor, se pot întocmi
schiţe, desene, fotografii ori alte asemenea lucrări, care se vizează şi anexează la
procesul-verbal.
507. Reconstituirea. Este o activitate care se desfăşoară la faţa locului şi
constă în verificarea şi precizarea modului şi a condiţiilor în care a fost săvîrşită
fapta. Poate fi reconstituită infracţiunea în întregime sau numai anumite fapte
în legătură cu care organul, după necesitate, simte nevoia unor precizări. Pe
calea reconstituirii se poate dobîndi întărirea sau dimpotrivă eliminarea unor
ipoteze cu privire la comiterea infracţiunii. Reconstituirea trebuie făcută
discret pentru a nu degenera într- un spectacol, pe cît de necompatibil cu
solemnitatea justiţiei, pe atît de dăunător prestigiului organelor judiciare.
Reconstituirea încercînd să reproducă cît mai fidel împrejurările trebuie, în
limita posibilităţilor, să se desfăşoare în aceleaşi condiţii ca şi fapta reală. Se
recomandă păstrarea aceloraşi condiţii de loc, timp, distanţă, condiţii
meteorologice, vizibilitate etc. ca în realitate. Deşi legea nu precizează este
evident că reconstituirea trebuie astfel concepută şi realizată, încît cu ocazia ei
să nu se comită o nouă infracţiune sau să se repete cea anterioară şi în general să
se efectueze fără a provoca o stare de pericol, fără a vătăma moralitatea
publică ori leza drepturile şi interesele legale ale unei persoane.
Reconstituirea se desfăşoară în prezenţa învinuitului sau inculpatului, cu
' aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor privitoare la prezenţa părţilor şi a
martorilor asistenţi în cazul cercetării la faţa locului (art.129 alin.2 c.pr.pen.).
Oricît de spectaculoase ar fi rezultatele reconstituirii acesteia nu i se poate
atribui o valoare probantă deosebită, determinantă, neputîndu-se acorda ele-
mentelor de fapt ce rezultă din ea o valoare prestabilită. în practică s-a
învederat şi faptul că uneori reconstituirea se confundă cu experimentul
judiciar (de exemplu, demonstraţia că martorul, de la locul unde se află, nu a
putut observa desfăşurarea activităţii relatate). La un astfel de experiment nu
este necesar să participe inculpatul şi celelalte persoane care au asistat la
aQA .......................________^„.„.j...., _,,u„..
săvîrşirea faptei.
168 V. MANZINI, op.cit, vol.II, p.96.
169 V. DONGOROZ, op.cit, p.233. în acelaşi sens, V. MANZINI arată că: "reconstituirea
trebuie realizată cu prudenţă, pentru a nu degenera în ridicol", (op.cit., vol.II, p.961).
170 Nu se pot reconstitui împrejurări de natură a aduce atingerea moralei publice (E.
FLORIAN, op.cit, p.373).
171 Trib. Suprem, secţ.pen., dec.nr.4660/1973, R.R.D. nr.8/1973, p.173.
172 Trib. Suprem, secţ.pen., dec.nr.1696/1978, Repert.pract. II, p.348-349.
397
CAPITOLUL VII
MĂSURILE PROCESUALE

Secţiunea I MĂSURILE
PREVENTIVE
§ 1. Noţiunea de măsură procesuală şi felurile acesteia
508. - Măsurile procesuale sînt instituţii de drept procesual penal folosite
de organele judiciare în vederea desfăşurării normale şi eficace a urmăririi
penale şi judecăţii. Funcţionalitatea lor constă în a preveni sau înlătura
împrejurările care împiedică realizarea în bune condiţiuni a procesului penal.
In cursul procesului penal pot surveni impedimente, obstacole sau difi-
cultăţi de natură a periclita eficacitatea activităţii judiciare. Astfel, dacă nu se
iau măsuri învinuitul sau inculpatul lăsat în libertate ar putea săvîrşi în
continuare alte infracţiuni, după cum ar putea să îngreuneze stabilirea adevă-
rului prin ştergerea urmelor, coruperea martorilor, falsificarea unor înscrisuri
398
Cele mai multe măsuri procesuale constau în privaţiuni sau constrîngen
mai mult sau mai puţin drastice. Constrîngerea sau privaţiunea este evident
foarte severă cînd vizează starea de libertate, unul dintre cele mai importante
drepturi ale persoanei, mai ales cînd privaţiunea de libertate poate deveni mai
îndelungată (în cazul prelungirii unei stări de arestare preventivă a incul-
patului). Tot o constrîngere se manifestă şi în cazul aplicării unui sechestru
asigurător sau a unei popriri, aceasta fiind desigur mai puţin riguroasă referin-
du-se numai la restrîngerea unor atribute derivate din drepturi patrimoniale
(interdicţia de înstrăinare a uriui bun, a primirii în plată a unei sume de bani
etc). Atît de importantă este această caracteristică pentru măsurile procesuale
încît unii autori o înglobează chiar în definiţia instituţiei .
Totuşi, just s-a arătat în literatura de specialitate că nu toate măsurile
procesuale au în componenţă elemente constrictive sau privative, desfăşurarea
normală a procesului penal cu evitarea oricăror dificultăţi impunînd luarea
chiar a unor măsuri umanitare, dispuse şi în folosul altora decît subiecţii activi
ai acţiunilor exercitate în procesul penal. De exemplu, în cazul luării măsurilor
de ocrotire ceea ce prevalează este grija societăţii faţă de minori, vîrstnici,
bolnavi şi în general persoane care au nevoie de ajutor. Măsurile pe care
organul judiciar le dispune apar ca un ecou al preocupării pline de umanism
al legiuitorului.
Este însă foarte adevărat, că măsurile de ocrotire manifestă tangenţe cu
anumite restricţii sau constrîngeri, întrucît măsurile nu pot interveni decît dacă
o persoană a fost reţinută sau arestată.
510. - Datorită obiectului şi funcţionalităţii lor măsurile procesuale pot fi
sau mijloace de probă materiale sau chiarsă dispară încereînd să zădărnicească
aplicarea sancţiunii penale. în alte situaţii sînt necesare măsuri care să evite
riscul ca executarea silită a celor obligaţi la suportarea despăgubirilor civile
sau a pedepselor la amendă să nu aibă eficacitate.
Pentru a se evita inconveniente de felul celor arătate mai sus în legea de
procedură au fost instituite măsurile procesuale ca mijloace care asigură
eficienţa procesului penal.
509. - Măsurile procesuale nu fac parte din desfăşurarea activităţii prin
cipale a procesului penal, caracterul lor fiind acela de activităţi adiacente celei
principale1.
Intervenţia reală şi efectivă a măsurilor procesuale se manifestă numai dacă
în procesul penal apar dificultăţi, greutăţi ori se profilează situaţii a căror
evitare impune luarea lor. Este posibil ca desfăşurarea cauzei penale să nu
necesite luarea unor măsuri procesuale, ceea ce demonstrează că instituţia nu
intră obligatoriu în fondul principal al activităţilor legate de rezolvarea pricinii.
1 V. DONGOROZ, §. a. Explicaţii teoretice, voi. I, p. 308.
399
dispuse şi folosite de organul judiciar numai în cadrul procesului penal.
S-a ridicat în practică întrebarea, dacă faţă de lipsa unor norme exprese,
este posibilă luarea de măsuri procesuale înainte de începerea urmăririi penale,
în doctrină şi practică s-a admis unanim că în cadrul actelor premergătoare
(art. 224 c. pr. pen.) nu este posibilă luarea vreunei măsuri procesuale.
Măsurile procesuale fiind legate de buna desfăşurare a procesului penal nu
se justifică nici dincolo de epuizarea activităţii judiciare. în mod excepţional
pentru anumite raţiuni şi în condiţii strict limitate de lege este posibil ca unele
măsuri procesuale să se menţină temporar şi după stingerea procesului penal.
Astfel, procurorul poate dispune menţinerea măsurilor de asigurare şi după
încetarea urmăririi penale (art. 245 c. pr. pen.); la fel, cînd în urma achitării
2 Vezi, GR. THEODORU, I. MOLDOVAN, op. cit, p. 156.
3 Vezi, I. NEAGU, op. cit, voi. I, p. 189.
inculpatului şi nesoluţionării acţiunii civile potrivit art. 346 alin. 4 c. pr. pen.
procesul penal ia sfîrşit, măsurile asigurătorii se menţin (art. 353 alin. 3 c. pr.
pen.). în ambele cazuri măsurile procesuale menţinute produc efecte juridice
cel mult 30 de zile, după care încetează de drept.
511. - Felurile măsurilor procesuale. Criteriile de clasificare a măsurilor
procesuale sînt numeroase, motiv pentru care se pot concepe grupări ale
acestor instituţii în diverse categorii.
O împărţire a măsurilor procesuale avută în vedere de către toţi autorii are
drept temei de sistematizare valoarea socială asupra căreia se îndreaptă aces-
tea . Sub acest aspect măsurile pot fi: personale sau reale. Sînt măsuri
procesuale cu caracter personal, de exemplu: oricare măsură preventivă
privativă de libertate, măsurile de ocrotire, precum şi măsurile procesuale de
siguranţă care pot fi luate în cursul procesului penal potrivit art. 162 c. pr. pen.
Dimpotrivă, restrîngerile vizînd anumite bunuri sau relaţiile faţă de ele consti-
tuie măsuri reale: sechestrul asigurător, proprirea, inscripţia ipotecară, res-
tituirea lucrurilor, restabilirea situaţiei anterioare.
Există şi alte clasificări ale măsurilor procesuale după persoanele cărora li se
aplică, după faza procesuală în care se realizează, după organul care le dispune,
400
persoane neajutorate în cazul măsurilor de ocrotire şi sînt promovate interesele
părţii civile în cazul măsurilor asigurătorii, a restituirii lucrurilor şi a restabilirii
situaţiei anterioare săvîrşirii infracţiunii.
§ 2. Natura juridică a măsurilor preventive şi fundamentarea
concepţiilor asupra acestora
513. - între măsurile procesuale un loc important ocupă măsurile de
prevenţie. Aceste măsuri sînt: reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea şi
arestarea preventivă.
Măsurile preventive vizează starea de libertate a învinuitului sau incul-
patului şi au drept efect fie privarea de libertate (reţinere, arestare), fie
restrîngerea libertăţii de mişcare (obligarea de a nu părăsi localitatea),
reglementarea lor reflectînd principiile înscrise în art. 23 din Constituţie
privind garantarea libertăţii individuale.
Scopul măsurilor preventive este potrivit art. 136 c. pr. pen.: a/ asigurarea
bunei desfăşurări a procesului penal; b/ împiedicarea sustragerii învinuitului
sau inculpatului de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei. Măsura
preventivă poate fi luată şi pentru realizarea numai unuia din aceste scopuri.
Măsurile preventive impun persoanei obligaţia generală de a se supune
privării de libertate sau de a nu o eluda prin sustragere, asemănător privaţiunii
de libertate decurgînd dintr-o condamnare. Apropierea regimului juridic al
după subiecţii beneficiari etc. De exemplu, arestarea preventivă se aplică învi-
nuitului sau inculpatului, pe cînd măsurile de ocrotire, celor care sînt în îngrijirea
persoanelor reţinute sau arestate; reţinerea se aplică în faza de urmărire penală, pe
cînd celelalte măsuri şi în faza judecăţii; sechestrul asiguratoriu sau reţinerea poate
fi dispusă de organul de cercetare pe cînd obligarea de a nu părăsi localitatea sau
măsura internării medicale provizorii numai de către procuror sau instanţă etc.
512. - Dintre clasificările măsurilor procesuale cea mai importantă este cea
dată de codul de procedură penală. Legea împarte aceste măsuri în: măsuri
preventive şi alte măsuri procesuale.
Măsurile preventive, reprezintă măsurile procesuale cele mai drastice dato-
rită faptului ca se referă la restrîngerea în condiţiile legii a libertăţii persoanei.
In cea de a doua categorie intră celelalte măsuri care au ca obiect asigurarea
unei ocrotiri procesuale. într-un fel sau altul aceste măsuri pot ocroti societatea
dar şi pe învinuit sau inculpat (în cazul unui tratament medical obligatoriu ori
a unei internări medicale provizorii); de asemenea, sînt apărate interesele unei
4 GR. THEODORU, Dreptul procesual penal român, partea generală, voi. II, Iaşi, 1974, p.
192.
5 Vezi, I. ISTRATE, Libertatea persoanei şi garanţiile ei procesual penale, Scrisul
românesc, Craiova, 1984, p. 24-25.
401
executării măsurilor de prevenţie de cel al executării pedepselor privative de
libertate rezultă şi din faptul că ambele sînt reglementate în acelaşi act
normativ (Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor).
Evadarea din starea legală de deţinere sau reţinere constituie infracţiune
(art. 269 c. pen.) indiferent că aceasta se produce dintr-o privaţiune de libertate
cu titlul provizoriu ca măsură procesuală sau cu titlu definitiv în cadrul
executării unei pedepse. Aceeaşi lipsă de relevanţă a celor două situaţii se
manifestă şi în cazul infracţiunii de înlesnire a evadării (art. 270 c. pen.).
Pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea de evadare se adaugă potrivit art. 269
alin. 3 c. pen. pedepsei ce se execută. In practică s-a statuat că dispoziţia se
aplică numai dacă evadarea s-a produs în timpul executării pedepsei închisorii
nu şi în timpul reţinerii sau arestării preventive .
6 în practica judiciară anterioară reglementărilor penale intrate în vigoare la 1 ianuarie 1969 s-
a decis că evadarea din starea de reţinere nu constituie infracţiune (Trib. Reg. Iaşi, dec. pen.
nr. 2403/1966, R.R.D., nr. 5/1967, p. 157).
7 Trib. Suprem, sect. pen. dec. nr. 332/1974, R.R.D., nr. 7/1974, p. 62.
402
 Natura juridică diferenţiată a celor două privaţiuni de libertate care intervin în
baza legii nu trebuie confundată. Starea de deţinere a unei persoane va avea natură
juridică diferită, cu efecte juridice deosebite, după cum aceasta intervine pe baza
unei hotărîri judecătoreşti definitive de condamnare (cînd raporturile juridice
poartă amprenta şi conţinutul dreptului executiv penal), or lipsirea sau restrîngerea
libertăţii survine ca măsură procesuală, cu caracter provizoriu înainte de
soluţionarea cauzei printr-o hotărîre judecătorească definitivă de condamnare în
cadrul raporturilor juridice şi reglementărilor de drept procesual penal.
514. - De o deosebită importanţă în analiza măsurilor de prevenţie este
explicarea justă a naturii juridice deoarece în acest domeniu se poate uşor aluneca
spre interpretări eronate, periculoase atît pentru ştiinţa dreptului procesual penal,
dar mai ales pentru practică prin consecinţele unor asemenea interpretări .
Fără a trece în revistă toate concepţiile care s-au manifestat în legătură cu
natura juridică a măsurilor preventive, vor fi examinate cele două idei limită către
care în mod greşit s-au polarizat unele din concepţiile înregistrate în doctrină.
într-o primă largă concepţie, cu totul negativistă, nu se recunoaşte o
legitimitate a luării măsurilor de prevenţie, prin exagerarea pe baza unui raţiona-
ment de pură logică abstractă a principiului prezumţiei de nevinovăţie. Potrivit
acestei concepţii, deţinerea în cursul procesului penal a unei persoane, atîta vreme
că măsurile de prevenţie fiind obiectiv necesare impun "sacrificarea" libertăţii
individuale, "încălcarea" sau "suprimarea" drepturilor cetăţeneşti în favoarea
unor interese generale superioare.
515. - Criticînd ambele concepţii doctrina contemporană a admis
necesitatea obiectivă a măsurilor de prevenţie în reglementarea procesual
penală. Fundamentarea teoretică privind natura juridică a măsurilor de
prevenţie îşi găseşte temeiul în interferenţa manifestată în orice domeniu de
reglementare între limitele fixate de lege şi posibilităţile de exercitare a
drepturilor subiective în cadrul ordinii juridice. Aceste limite sînt determinate
atît de cerinţele generale ale dezvoltării societăţii, cît şi de trăsăturile specifice
ale domeniului de relaţii sociale la care se referă.
în consecinţă, urmează a se reţine că limitele aduse exercitării drepturilor
persoanei nu trebuie privite ca o sacrificare, încălcare sau abandonare a
acestora. Limitele respective sînt prevăzute şi strict determinate de lege, au
un caracter de excepţie fiind instituite şi trebuind a fi folosite numai în cazuri
de extremă necesitate, sînt proporţionate cu nevoile create de interesul
superior, pe care îl deservesc şi sînt de interpretare restrictivă .
Dispoziţiile din Constituţie şi codul de procedură penală care prevăd unele
limitări ale libertăţii individuale cuprind numeroase garanţii. Aceasta reflectă
ideea de a nu permite în nici o împrejurare restrîngerea libertăţii persoanelor
în altfel de condiţii decît cele fixate de lege cu minuţiozitate şi cu simţul unui
justificat umanism.
cît nu s-a constatat vinovăţia sa în mod definitiv printr-o hotărîre judecătorească,
nu se justifică însemnînd o încălcare a dreptului fundamental al persoanei la
libertate . Privarea de libertate în această opinie nu poate avea decît un caracter
definitiv şi derivă din condamnarea pentru infracţiunea săvîrşită.
Această interpretare se bazează pe o viziune idealist-naturalistă a noţiunii
de libertate, socotind libertatea un drept înnăscut absolut şi imuabil omului, pe
care acesta trebuie să îl exercite fără nici o rezervă, ca şi cum ar trăi izolat, în
afara societăţii, putînd face abstracţie de nevoile şi interesele acesteia şi a celor
cu care intră în interacţiunea relaţiilor sociale
A doua mare opinie a exagerat concepţia despre măsurile de prevenţie în
sens tocmai invers. Ideea fundamentală care stă la baza concepţiei critice este
că societatea are nevoie în lupta sa antiinfracţională de măsurile de prevenţie
ca o manifestare de sacrificare a libertăţii persoanei , în favoarea unor interese
sociale superioare. Eroarea fundamentală care transpare din aceste teze este
8 N. ILIESCU, Libertatea persoanei în lumina dispoziţiilor din codul de procedură
penală, Studii şi cercetări juridice nr. 3/1971, p. 426.
9 A. MARECHAL, Novelles. Procedure penale, voi. I, p. 445.
10 N. ILIESCU, op. cit, p. 427.
11 MĂRIO VALIENTE, Per la reforma del Codice di procedura penale. Revista penale nr.
8/1967, p. 482.
403
516.- Avantajele şi inconvenientele arestării preventive urmează a fi
cîntărite totdeauna prin raportare concretă la gravitatea faptei şi periculozitatea
făptuitorului. Numai aşa se poate ajunge la rezolvarea unei probleme care
teoretic pune faţă în faţă două deziderate ce devin altfel ireconciliabile .
Printre dezavantajele manifestate şi care permanent au fost evocate în
literatura de specialitate şi în practică sînt de amintit cîteva de un impact
deosebit. Astfel, în ochii opiniei publice care cu greu deosebeşte naturile
juridice diferite ale pierderii libertăţii individuale, măsura de prevenţie echi-
valează cu o sancţiune care se aplică anterior adevăratei pedepse .
12 N. ILIESCU, op. cit., p. 428.
12 încercarea teoretică şi abstractă de a găsi compromisul între concepţia riguroasă a apărării
sociale şi tezele liberaliste pline de largheţea posibilităţilor de exercitare a drepturilor
individuale este tot atît de infructuoasă ca încercarea fără sfinţit a găsirii cuadraturii cercului
(vezi, F. BAUTHIER, De la liberte et de la detention au cours de l'instruction, Journal
desTribunaux, 1971, p. 225).
13 Vezi, G. BAD1NTER, Un prejugement: Ia detention preventive, Le Monde 13 avril, 1970
404
 în practică judecătorul pentru a nu dezavua măsurile luate de organele
judiciare înaintea judecăţii, în caz de condamnare, va decide relativ greu
anumite soluţii (de exemplu, o pedeapsă privativă de libertate inferioară
duratei măsurii preventive sau aplicarea suspendării condiţionate a pedepsei
închisorii în cazul unei arestări preventive mai îndelungate). De asemenea,
este regretabil că organele judiciare văd în deţinerea preventivă un mijloc de
presiune destinat să provoace mărturisiri din partea inculpatului .
Folosirea prea frecventă a măsurilor preventive este un alt aspect îndelung
criticat care transformă lipsa de libertate a celui urmărit şi judecat dintr-o
situaţie de excepţie într-o regulă obişnuită, frecventă şi aproape firească în
cazurile ceva mai grave .
Cu toate acestea consecinţele pozitive ce decurg din existenţa măsurilor de
prevenţie pentru bunul mers al procesului penal, pentru siguranţa şi ocrotirea
societăţii, pentru cerinţele opiniei publice şi nu în cele din urmă pentru interesul
inculpatului determină înscrierea în toate legislaţiile moderne a privaţiunii de
libertate cu titlul judiciar, ca o măsură procesuală dintre cele mai severe.
§ 3. Dispoziţii generale privind măsurile preventive
Din prevederile Convenţiei europene se degajă §i cîteva idei generale dintre
care menţionăm :
- privaţiunea de libertate în principiu nu poate fi dispusă decît de un
magistrat;
- privaţiunea de libertate urmează să asigure infractorului ajungerea în faţa
organului competent să-1 tragă la răspundere penală pentru fapta săvîrşită;
- privaţiunea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale şi
după procedura prevăzută în legislaţia fiecărui stat;
- privaţiunea de libertate să fie limitată în timp, în aşa fel încît pînă la
soluţionarea definitivă a cauzelor penale măsurile de prevenţie să aibă o durată
cît mai scurtă;
- privaţiunea de libertate să poată fi înlocuită în anumite condiţii legale cu
alte măsuri procesuale care să garanteze buna desfăşurare a cauzei penale fără
menţinerea stării de arest, inculpatul putînd fi eliberat (în condiţiuni de control
judiciar, pe cauţiune etc).
- privaţiunea de libertate să poată fi contestată de cel arestat în faţa
judecătorului, cei interesaţi avînd la îndemînă posibilitatea folosirii unor căi
de atac.
518. - La indicaţiile orientative cuprinse în Convenţia europeană urmează a
se adăuga ca dispoziţii generale normele constituţionale din art. 23, exa-
minate în cadrul analizei principiilor procesului penal , precum şi prevederile
înscrise în cod la art. 136-142 în secţiunea intitulată chiar „dispoziţii generale".
517. - în concepţia juridică din ultimele decenii a devenit o opinie de
necontestat că libertatea persoanei trebuie garantată de legislaţia oricărui stat.
Dispoziţiile care permit privarea de libertate ca sancţiune de natură penală sau
ca măsură judiciară urmează să corespundă unor standarde de largă apli-
cabilitate înscrise în diverse documente internaţionale.
în materia măsurilor preventive un document internaţional, care stă la baza
reglementărilor din legislaţiile procesual penale europene este "Convenţia
europeană a drepturilor omului" semnată la Roma la 4 noiembrie 1950. în art.
5 al acestei convenţii se stipulează principiul general că „nimeni nu poate fi
privat de libertate" şi se înscriu şi excepţiile la această regulă printre care şi
arestarea preventivă.
(citat de G. ŞTEFANI, G. LEVASSEUR, op. cit, p. 439).
15 A. BRAAS, op. cit., p. 418 ş,i 433.
16 De exemplu, Statisticile Consiliului Europei menţionează că la 1 septembrie 1986 procentul
arestaţilor preventivi din totalul celor privaţi de libertate reprezintă cea. 30% ca medie
calculată pe toate ţările membre. Un record european criticat de autor în această privinţă se
înscrie pentru Belgia cu ceva peste 51% (vezi, J.M. DERMAGNE, L'Europe des prisons,
Journ. Proces nr. 108,1987, p. 6).
17 Nu au fost rare cazurile cînd prin arestarea inculpatului acesta a fost ferit de răzbunarea
victimei sau molestările unei mulţimi dezlănţuite (vezi, G. ŞTEFANI, G. LEVASSEUR, op.
cit, p. 439).
,405
Condiţia generală a luării oricărei măsuri de prevenţie este ca infracţiunea
săvîrşită de făptuitor să fie pedepsită cu închisoare . Dacă infracţiunea este
sancţionată numai cu amendă, măsurile preventive nu se pot lua. Ele sînt însă
aplicabile în cazul prevederii pedepsei închisorii alternativ cu amenda.
Reţinerea poate fi dispusă de organul de cercetare penală. Toate celelalte
măsuri de prevenţie se aplică numai de către procuror sau instanţă.
în alegerea măsurii se ţine seama de: scopul acesteia, gradul de peri-
culozitate socială al infracţiunii şi condiţiile legale de aplicabilitate ale măsurii.
18 Pentru detalii vezi M. FRANCHIMONT, op. cit, p. 450-468.
19 Vezi, Capitolul II, Secţiunea II, 5.
20 Privaţiunea de libertate este posibilă şi în cazul săvîrşirii unor contravenţii, Legea. nr.
61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a
ordinii şi liniştii publice, publicată în M. Of. nr. 196 din 27 septembrie 1991, prevede
posibilitatea reţinerii şi arestării pe 5 zile a celor vinovaţi. De asemenea, instanţa poate
condamna în condiţiile legii la închisoare contravenţională. Măsura are caracterul unei
sancţiuni administrative şi nu poate fi echivalată cu pedepsele penale privative de libertate.
Aceleaşi raţiuni determină ca nici măsurile de reţinere ori arestare prevăzute de Legea nr.
61/1991 să nu aibă natura juridică a unor măsuri preventive procesual penale.
Umanismul dreptului nostru obligă organul să aibă în vedere de asemenea
starea de sănătate, vîrsta, antecedentele şi celelalte situaţii privind persoana
faţă de care se ia măsura.
Principiul legalităţii impune ca măsurile să se ia pe cale de ordonanţă sau
încheiere motivată cu precizarea faptei care face obiectul învinuirii, textul de
lege în care se încadrează, pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea respectivă
şi temeiurile concrete ale aplicării măsurii (art. 137).
Cînd organul de cercetare consideră necesară luarea altei măsuri decît
reţinerea, propune aceasta procurorului printr-un referat motivat. în vederea
soluţionării propunerii procurorul examinează dosarul cauzei. în cazul
obligării de a nu părăsi localitatea procurorul se pronunţă în termen de 24 de
ore. în legătură cu celelalte măsuri, dacă cel în cauză este privat de libertate,
procurorul urmează să soluţioneze propunerea în limitele legale cît durează
măsura sub efectul căreia se află cel privat.
519. - Nimeni nu poate fi privat de libertate fără să cunoască temeiurile pe
care o asemenea măsură se bazează. De aceea art. 137 c. pr. pen. prevede că
persoanei reţinute sau arestate i se aduc, de îndată, la cunoştinţă motivele
reţinerii sau ale arestării. învinuirea se aduce la cunoştinţa celui arestat, în cel
mai scurt termen, în prezenţa unui avocat.
i
520. - Măsurile preventive aplicate pot fi înlocuite sau revocate pe par-
cursul procesului penal. Art. 139 c. pr. pen. prevede că dacă s-au schimbat
temeiurile care au determinat luarea măsurii, aceasta se înlocuieşte cu altă
măsură, iar cînd nu mai există vreun temei care justifică menţinerea ei trebuie
revocată din oficiu sau la cerere. înlocuirea măsurilor preventive presupune,
dacă este vorba de o măsură privativă de libertate, aplicarea unei măsuri mai
grave. Orice măsură privativă de libertate se poate înlocui cu măsura restrictivă
de libertate a obligării de a nu părăsi localitatea .
Organul de cercetare penală nu poate - cu excepţia revocării reţinerii - să
înlocuiască sau să revoce măsurile de prevenţie. Dacă el constată schimbarea sau
încetarea temeiurilor care au determinat luarea măsurii de prevenţie, va informa
de îndată pe procuror, pentru ca aceasta să procedeze în mod corespunzător .
Pentru ca înlocuirea sau revocarea măsurilor preventive să nu sufere
întîrziere ele se dispun chiar dacă organul respectiv urmează să-şi decline
competenţa.
Instituţia revocării arestării preventive se confundă uneori cu întreruperea
executării pedepsei, neţinîndu-se seama de natura juridică deosebită a
privaţiunii de libertate în care se află cel în cauză în fiecare din ipoteze. în
practică s-a decis constant, că este nelegală întreruperea executării pedepsei
dacă hotărîrea de condamnare nu este definitivă, cererea adresată de inculpat
urmînd să fie cosiderată ca o cerere de revocare a arestării preventive şi
23
rezolvată ca atare .
întrucît luarea măsurii preventive, cînd condiţiile legale sînt îndeplinite,
O persoană arestată, chiar în condiţiile legale, nu poate dispare pur şi
simplu, fără ca cei interesaţi să nu fie avizaţi în legătură cu măsura ce s-a luat.
în privarea cuiva de libertate nu trebuie să existe nici un secret şi mai ales o
acoperire în aqest fel a unor eventuale încălcări de lege sau abuzuri din partea
organelor de stat.
Corespunzător acestei idei şi pentru a evita unele practici condamnabile în
aceasta privinţă din trecut, în art. 1371 c. pr. pen. s-a adăugat o dispoziţie, care
obligă procurorul sau instanţa ce a dispus arestarea învinuitului sau incul-
patului să încunoştinţeze despre aceasta, în termen de 24 de ore, un membru
al familiei celui arestat ori o altă persoană desemnată de cel interesat. Pentru a
exista certitudinea realizării obligaţiei de către organul judiciar, acesta este
obligat să încheie un proces-verbal în care să înscrie toate menţiunile ce decurg
din respectarea dispoziţiei.
Există astfel garanţii serioase ca persoanele cărora arestaţii le conferă
încredere printr-o asemenea nominalizare, să organizeze apărarea celui în
cauza, să întreprindă anumite demersuri să depună cereri sau explicaţii, să
o'osească posibilităţile de eventual contact cu cel arestat, să trimită acestuia
pachete etc.
407
este apreciată totdeauna de organul judiciar (cazurile de arestare nefiind de
regulă obligatorii ), în principiu revocarea arestării este tot facultativă şi se
dispune cînd organul socoteşte că arestarea nu se mai impune.
în privinţa revocării, art. 23 alin. 6 din Constituţie aduce o modificare
implicită art. 139 alin. 2 c. pr. pen. Norma din Cod prevede că atunci cînd nu
21 GH. DĂRÎNGA, Măsurile preventive în noul cod de procedură penală, R.R.D., nr.
4/1969, p. 22.
22 Revocarea arestării inculpatului în cursul urmăririi, în cazul prelungirii măsurii preventive de
către instanţă, revine tot procurorului (AUGUSTIN UNGUREANU, SAMOILA LUNGU,
Controlul instanţei asupra duratei arestării preventive în cursul urmăririi penale, R.R.D. nr.
3/1970, p. 124.
23 Vezi, Trib. Jud. Hunedoara, dec. pen. nr. 129/1981, R.R.D., nr. 7/1981, p. 64; Trib. Jud.
Braşov, dec. pen. nr. 771/1974, R.R.D., nr. 6/1975, p. 68.
24 Se face aici abstracţie de procedura specială urgentă aplicabilă unor infracţiuni flagrante, la
care potrivit art. 470 c. pr. pen., procurorul în caz de trimitere în judecată a inculpatului -este
obligat odată cu întocmirea rechizitoriului, să emită şi mandatul de arestare al inculpatului.
mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta
trebuie revocată din oficiu sau la cerere. Această dispoziţie trebuie interpretată
mult mai categoric în sensul textului constituţional, care înscrie principiul că
eliberarea celui reţinut sau arestat este obligatorie dacă dispar motivele care
au justificat luarea măsurilor.
521. - încetarea de drept a măsurilor preventive. Art. 140 c. pr. pen.
înscrie următoarele cazuri în care măsura preventivă încetează de drept:
a/ a expirat termenul stabilit pentru măsura luată (ex. au trecut 5 zile în
cazul arestării învinuitului);
b/ a survenit scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi respectiv
achitarea sau încetarea procesului penal;
c/ durata arestării preventive a atins, înainte de pronunţarea unei hotărîri
de condamnare în primă instanţă, jumătate din maximul pedepsei prevăzute
de lege pentru infracţiunea în legătură cu care s-a luat măsura ;
d/ a intervenit orice altă cauză anume prevăzută de lege care produce
încetarea de drept a măsurii preventive (ex. condamnarea arestatului de către
prima instanţă la o pedeapsă egală cu durata reţinerii şi arestării; condamnarea
408
suspensiv de executare. în celelalte situaţii recursul produce efectul obişnuit
adică este suspensiv de executare.
în practică inculpaţii arestaţi folosesc frecvent calea de atac împotriva
încheierilor prin care li s-a respins cererea de revocare a măsurii preventive,
întrucît ipoteza nu se prevede în art. 141 alin. 1, atacarea unei asemenea
încheieri de îndată printr-o cale de atac separată trebuie respinsă ca inadmisibilă.
Aceste încheieri nu sînt hotărîri judecătoreşti inatacabile fiind interzisă
numai atacarea lor separată în alte cazuri decît cele limitativ enunţate în art.
141 alin. 1. în practica judiciară s-a subliniat constant că hotărîrea prin care s-a
respins cererea de revocare a măsurilor de prevenţie poate fi atacată odată cu
fondul cauzei (art. 361 alin. 2 c. pr. pen.) .
523. - Pînă la modificarea din 1990 a codului de procedură penală orice
critică adusă în cadrul urmăririi penale împotriva dispoziţiilor procurorului în
materia stării de libertate nu putea fi formulată şi valorificată decît în condiţiile
obişnuite ale plîngerii îndreptate contra măsurilor şi actelor de urmărire penală
după regulile comune înscrise în art. 275-278.
în mod întemeiat s-a considerat că cele dispuse de procuror în cadrul
urmăririi penale referitor la starea de libertate trebuie să fie supuse unui control
deosebit şi că urmează să se instituie o reglementare specială cu semnificaţie
proprie şi foarte apropiată în esenţa căilor de atac.
Aceasta a determinat introducerea în cod a art. 140 în care este rcgle-
28 mentată
cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei).
Cînd măsura preventivă încetează de drept, procurorul sau instanţa are
obligaţia să dispună punerea de îndată în libertate a celui în cauză comunicînd
aceasta şi locului de deţinere. în cazul încetării de drept a măsurii preventive
pentru expirarea termenului, organul judiciar nu mai este obligat să dispună
punerea în libertate şi nici să comunice aceasta locului de deţinere, ad-
ministraţia locului respectiv avînd obligaţia de serviciu de a-1 elibera pe cel
care a împlinit termenul legal al privării de libertate.
522. - încheierile date în primă instanţă prin care se dispune luarea,
revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive pot fi atacate
separat cu recurs în termen de 3 zile de procuror sau inculpat (art. 141 alin.
1 c. pr. pen.). Dacă s-a dispus luarea măsurii preventive, recursul nu este
25 Este irelevent că în cauză a intervenit o hotărîre de condamnare la o pedeapsă mai mare ca
jumătatea maximului, din moment ce această hotărîre a fost desfiinţată prin casare (Trib.
Suprem dec. pen. nr. 196/1969, R.R.D., nr. 6/1969, p. 177).
26 Dacă inculpatul a fost trimis în judecată în stare de arest şi nu se dispune revocarea măsurii,
instanţa se pronunţă asupra stării de libertate cu prilejul deliberării asupra fondului cauzei
(art. 350 alin. 1). în acest caz, dispoziţia cu privire la starea de libertate a inculpatului se atacă în
condiţiile apelului obişnuit (art. 361), îndreptat împotriva hotărîrii prin care prima instanţă a
rezolvat fondul cauzei. '
409
plîngerea împotriva măsurilor preventive luate de procuror . Caracteristicile
principale ale acestei instituţii constau în următoarele: a/competenţa de
soluţionare revine instanţei (spre deosebire de plîngerea comună din art. 275 c.
pr. pen. care se rezolvă în cadrul aceluiaşi sistem de organe dar la un nivel
superior); b/ durata de rezolvare este mult scurtată prin instituirea unor termene
riguroase (24 de ore pentru înaintarea dosarului la instanţă, pronunţarea soluţiei
în aceeaşi zi cu judecata); c/ fixarea unei proceduri contradictorii (prezenţa
obligatorie a procurorului, aducerea arestatului la cercetarea plîngerii, ascultarea
obligatorie a inculpatului, asistarea lui de către apărător); d/ posibilitatea
supunerii procedurii de soluţionare unor critici şi verificări prin aceea că
hotărîrea instanţei nu mai este dată în primă şi ultimă instanţă, încheierea
pronunţată fiind supusă căilor de atac.
27 Vezi în acest sens Trib. Suprem, secţ. pen. deciziile: nr. 709/1983, R.R.D., nr. 12/1984, p. 76;
nr. 2211/1979, CD. 1979, p. 497; nr. 487/1974, CD. p. 523; nr. 388/1973, R.R.D., nr. 7/1973,
p. 172; nr. 617/1985, R.R.D., nr. 10/1985, p. 74; Trib. Jud. Suceava, dec. nr. 504/1981,
R.R.D., nr. 3/1982, p. 65.
28 Art 140 c. pr. pen. a fost introdus în cod prin Legea 32/1990.
 Art. 140 c. pr. pen. prevede că împotriva ordonanţei de arestare preventivă
sau a aceleia de obligare de a nu părăsi localitatea se poate face plîngere la
instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.
Plîngerea împreună cu dosarul cauzei se vor trimite la instanţă în 24 de ore,
iar învinuitul sau inculpatul va fi adus în faţa instanţei şi va fi asistat de
apărător. Dacă inculpatul se află internat în spital şi din cauza stării sănătăţii nu
poate fi adus în faţa instanţei sau în alte cazuri în care deplasarea sa nu este
posibilă, plîngerea se va examina în lipsa inculpatului, dar numai în prezenţa
apărătorului, căruia i se dă cuvîntul pentru a pune concluzii .
Plîngerea se va cerceta în camera de consiliu, instanţa pronunţîndu-se în
aceeaşi zi prin încheiere asupra legalităţii măsurii, după ascultarea învinuitului
sau a inculpatului. Participarea procurorului este obligatorie.
încheierea pronunţată de instanţă asupra plîngerii este supusă recursului.
Termenul de recurs este de 3 zile şi curge de la pronunţare pentru cei prezenţi şi
de la comunicare pentru cei lipsă. Inculpatul este adus la judecarea recursului
numai cînd instanţa consideră necesar.
Cînd consideră că măsura preventivă este ilegală, instanţa dispune
revocarea arestării şi punerea în libertate a învinuitului sau a inculpatului ori,
după caz, revocarea măsurii obligatorii de a nu părăsi localitatea.
410
căreia cel care consideră că s-a luat o măsură nelegală de arestare sau res-
trîngere a libertăţii împotriva sa, are dreptul să se adreseze în tot cursul
procedurii judiciare instanţei şi nu procurorului .
Dimpotrivă, s-a decis că dacă ne aflăm într-o materie specială reglementată
prin norme sau reguli speciale, prevederile comune din art. 140 nu mai sînt
aplicabile. Astfel, s-a considerat că într-o procedură de extrădare cetăţeanul
străin arestat de procuror nu poate folosi instituţia înscrisă în art. 140 pentru că
potrivit regulilor speciale înscrise în Legea nr. 4/1971 privitoare la extrădare cît şi
cele înscrise în speţă în Convenţia internaţională încheiată cu statul străin prevăd că
arestarea cît şi eventuala punere în libertate a celui supus extrădării se dispun
numai de către procuror .
525. - Executarea măsurii arestării preventive se face potrivit legii nr. 23 din
18 noiembrie 1969 privind executarea pedepselor. Art. 39 din această lege
prevede că măsura arestării se execută în penitenciar sau în locuri anume
înfiinţate prin ordinul, după caz, al ministrului de interne , procurorului general
sau ministrului apărării naţionale. Ministerul Apărării Naţionale asigură
locurile de deţinere pentru militarii arestaţi preventiv, cercetaţi de organele
prevăzute în art. 208 lit. a şi b c. pr. pen.
Cei arestaţi preventiv sînt ţinuţi separat de condamnaţi. Deţinerea femeilor se
face separat de bărbaţi, iar a minorilor separat de majori. Potrivit art. 142 c. pr.
pen. această dispoziţie se aplică în egală măsură şi în caz de reţinere. La cererea
organului de urmărire penală, arestaţii preventiv în aceeaşi cauză sînt ţinuţi
524. - Deşi relativ nou introdusă instituţia plîngerii reglementată de art.
140 c. pr. pen., a suscitat vii discuţii şi puncte de vedere diferite în doctrină şi
practică.
în acest sens, s-a clarificat că deşi legea nu permite liberarea provizorie în
cazul infracţiunilor pedepsite peste 7 ani, această împrejurare nu exclude ca
arestatul să solicite punerea în libertate prin plîngerea reglementată de art. 140 1
solicitînd nu liberarea subcontrol judiciar sau pe cauţiune, ci o liberare deplină şi
necondiţionată prin invocarea necesităţii de a se revoca măsura arestării30.
Cu privire la concurenţa normelor înscrise în art. 1401 şi 278 s-a precizat că
în cazul cînd plîngerea împotriva procurorului vizează aspecte legate de starea
de libertate singura instituţie exercitabilă este cea reglementată în art. 140 c. pr.
pen. adueîndu-se în sprijin următoarele argumente: regulile speciale derogă de la
cele generale şi deci au întîietate în domeniu; prezintă avantajul unei proceduri
complexe şi amănunţit reglementate; au ca temei una din Prevederile cu
conţinut de principiu al procesului penal (art. 5 alin. 3) potrivit
Completarea s-a făcut prin adăugarea la art. 1401 a unui nou alin. prin Legea nr. 104/1992 publicată
în M. Of. nr. 244 din 1 octombrie 1992. ■^ L. MARGOCSY, Probleme de drept material şi
procesual ivite în practica judiciară în 'egătură cu aplicarea Dec-Lege nr. 5/1989, Dreptul nr.
6/1991, p. 57.
411
separat unii de alţii pentru a nu comunica între ei.
Drepturile şi îndatoririle arestaţilor preventivi sînt reglementate amplu în
legea privind executarea pedepselor. Aceste aspecte nu mai sînt însă analizate,
pentru ca depăşesc obiectul preocupărilor de ordin procesual.
Menţionăm dintre acestea un singur aspect. Arestaţii preventiv pot fi folosiţi
la muncă numai întazul cînd consimt la aceasta şi cu avizul medicului locului de
deţinere, cu excepţia muncilor cu caracter gospodăresc efectuate prin rotaţie,
pentru care consimţămîntul nu este necesar. Cei care se găsesc în curs de urmărire
penală pot fi folosiţi la muncă numai cu avizul organului de cercetare penală.
31 M. FIRU, Competenţa de soluţionare a plîngerilor împotriva măsurii arestării preventive
luate de procuror, Dreptul nr. 1/1992, p. 56.
32 A. VLAD, Competenja instanţei în soluţionarea piîngerii împotriva măsurii de arestare luată
de procuror în cadrul procedurii privind extrădarea, Dreptul nr. 1/1992, p. 53.
33 Locurile de deţinere din sistemul penitenciarelor sînt în prezent în subordinea Ministerului
Justiţiei prin trecerea Direcţiei Generale a Pentienciarelor din cadrul Ministerului de Interne în
cadrul Ministerului Justiţiei (vezi Legea nr. 21/1990).
412
 § 4. Reţinerea Detaliile arătate evidenţiază grija deosebită pe care sistemul de drept şi
concepţia juridică românească o manifestă faţă de asigurarea reală şi garantarea
eficace a libertăţii persoanei.
526. - Reţinerea este măsura preventivă privativă de libertate cea mai
uşoară. Ea are, potrivit art. 23 din Constituţie şi art. 143 c. pr. pen., o durată 527. - Măsura reţinerii poate fi luată faţă de învinuit de către organul de
maximă de 24 de ore. cercetare penală, eventual de procuror.
Reţinerea (respectiv instituţia similară oricum s-ar numi) are o durată scurtă Pentru luarea măsurii reţinerii trebuie să fie îndeplinită condiţia generală a
în toate legislaţiile, dar este de semnalat că reglementarea română este printre existenţei unor probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvîrşit o infracţiune.
puţinele în care măsura nu este mai mare de 24 de ore, constituţia nepermiţînd o Noţiunea de probă este deja cunoscută, conţinutul ei fiind dat în art. 63 c. pr.
privare de libertate cu acest titlu pe o durată superioară de timp. pen. Potrivit art. 143 alin. 3 sînt indicii temeinice cînd din datele existente în
în multe legislaţii reţinerea poate depăşi 24 de ore. La aceasta se ajunge sau cauză rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea a
prin fixarea limitelor măsurii la mai mult de 24 de ore (de exemplu, numeroase săvîrşit fapta. Indiciile sînt deci deducţii logice bazate pe premise serioase (ex.,
coduri cunosc reţineri de 48 sau 72 de ore) sau prin posibilitatea prelungirii surprinderea unei persoane în condiţii suspecte de loc şi timp, cu obiecte
reţinerii iniţiale (de exemplu reglementarea franceză fixează termenul iniţial de
reţinere la 24 de ore cu admiterea prelungirii ei simplă cu încă 24 de ore şi cu
34 Pentru trafic de stupefiante reţinerea poate fi prelungită cu 48 de ore şi Ia nevoie cu încă 24 de
ore (art. 627 din Codul sănătăţii publice, vezi G. ŞTEFANI, G. LEVASSEUR, op. cit, voi. II, p.
existenţa pentru cazuri speciale a unor prelungiri mai extinse, cum ar fi domeniul 243).
infracţiunilor contra statului, unde prelungirea poate merge pînă la 6 zile în
35 Conform Legii nr. 63-23/1963, modificată în 1970; vezi J. PRADEL, La garde a vue en
matiere de surete de I'Etat, Recueil Dalloz, 1972, chr. 129.
condiţii normale şi la 12 zile dacă s-a decretat starea de urgenţă). Menţionăm 36 GH. DARINGA, op. cit, p. 24.
că înainte de reglementarea actualului cod şi legislaţia română cunoştea instituţia
413
prelungirii reţinerii, aceasta putînd fi acordată de procuror pe o durată de 5 zile.
a căror provenienţă nu le poate explica sau cu instrumente folosite în mod duratei privaţiunii de libertate în limite legale.
obişnuit la săvîrşirea de infracţiuni). Reţinerea nu poate fi prelungită. Dacă în timpul reţinerii se întrevede
Cazurile de reţinere sînt cele prevăzute la art. 148 c. pr. pen. şi sînt necesitatea privării de libertate în continuare, peste termenul legal de 24 de ore,
următoarele: se dispune înlocuirea reţinerii cu o altă măsură de prevenţie mai gravă (de obicei
a/ nu pot fi stabilite, din lipsa datelor necesare, identitatea sau domiciliul arestarea învinuitului, eventual arestarea inculpatului). Pentru aceasta organul de
persoanei supuse măsurii; cercetare înaintează procurorului un referat, care urmează a fi soluţionat,
b/ comiterea unei infracţiuni flagrante ; înăuntrul termenului de 24 de ore cît durează reţinerea.
c/ făptuitorul a fugit, s-a ascuns ori a făcut pregătiri pentru asemenea acte
spre a se sustrage procesului penal sau exercitării pedepsei;
d/ există date suficiente că făptuitorul a încercat să împiedice aflarea
adevărului prin influenţarea vreunui martor sau expert, distrugerea ori alterarea
mijloacelor materiale de probă sau alte asemenea fapte;
e/ făptuitorul a comis o nouă infracţiune, ori există date care justifică
37 Dacă acesteia i se aplică procedura specială prev. în art. 465 şi urm. c pr. pen., reţinerea e
temerea că va săvîrşi şi altele; obligatorie.
f/ făptuitorul este recidivist;
g/ există în cauză circumstanţe agravante;
h/ lăsarea în libertate a făptuitorului ar prezenta un pericol pentru ordinea
publică.
Reţinerea poate fi dispusă în oricare din aceste cazuri indiferent de
mărimea pedepsei eu închisoarea, prevăzută de legea penală pentru in-
fracţiunea săvîrşită.

528. - Reţinerea şi punerea în libertate se dispune printr-o ordonanţă, care

cuprinde în afara menţiunilor comune arătate în dispoziţiile generale (art. 137) şi
indicarea zilei şi orei de începere şi încetare a măsurii, pentru garantarea
 § 5. Obligarea de a nu părăsi localitatea
529. - Obligarea de a nu părăsi localitatea este o măsură de prevenţie mai
nouă în legislaţia noastră neavînd un caracter tradiţional şi neregăsindu-se
printre instituţiile procesuale reglementate în legea română anterior anului
1969. Actualul cod a instituit o măsură prin care făptuitorul nu este privat de
libertate, impunîndu-i-se numai restricţii privitoare la posibilităţile de mişcare.
Obligarea de a nu părăsi localitatea nu este o măsură privativă de libertate ci
numai una restrictivă de libertate. Legiuitorul a introdus o asemenea măsură de
prevenţie pentru a acoperi situaţiile în care privaţiunea de libertate nu se impune,
dar făptuitorul nu poate fi lăsat nici într-o deplină libertate, fără restricţii şi fără
garanţia nesustragcrii lui de la urmărire sau judecată. Anume împrejurări cum ar fi
starea de sănătate, vîrsta înaintată, nescoaterea de la locul de muncă, neîn-
treruperea studiilor etc, pot constitui cazuri care să determine evitarea privării de
libertate şi folosirea cu precădere a acestei măsuri de prevenţie.
Măsura constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de a nu
părăsi localitatea în care locuieşte, fără încuviinţarea procurorului sau instanţei
care a dispus aceasta (art. 145 c. pr. pen.). Restricţiunea este deci susceptibilă de
414
§ 6. Arestarea învinuitului
procesul verbal de constatare al infracţiunii de audienţă în scopul efectuării urmăririi penale.
530. - Necesităţile procesului pot impune ca după epuizarea celor 24 de
ore afectate reţinerii, învinuitul să fie privat în continuare de libertate. întrucît
reţinerea nu poate fi prelungită legea a instituit pentru aceasta măsura
preventivă a arestării învinuitului (art. 146-147 c. pr. pen.).
Arestarea învinuitului este o măsură preventivă privativă de libertate, pe un
interval relativ scurt, ce nu poate depăşi 5 zile.
Pentru luarea măsurii arestării învinuitului se cer următoarele condiţii:
- existenţa unor probe sau indicii temeinice că învinuitul a comis o
infracţiune;
- existenţa vreuneia din situaţiile prevăzute în art. 148, constituind în mod
corespunzător şi cazuri de reţinere;
- privarea de libertate a învinuitului este considerată necesară în interesul
urmăririi penale;
Arestarea învinuitului se dispune de procuror în faza de urmărire şi de
instanţă în faza de judecată. Măsura este întîlnită în mod obişnuit în faza de
urmărire şi poate fi dispusă independent de faptul că făptuitorul a fost sau nu în
prealabil reţinut.
Procurorul dispune arestarea învinuitului pe baza unui mandat de arestare,
fie din oficiu, fie la sesizarea organului de cercetare.
Mandatul de arestare al învinuitului cuprinde o parte din menţiunile
prevăzute de art. 151 c. pr. pen., (lit. a-c, e şi j) şi anume: organul care dispune
luarea măsurii arestării; data şi locul emiterii mandatului; numele şi calitatea
atenuări prin acordarea unor încuviinţări de deplasare date de către organul care
a instituit măsura" .
In cursul urmăririi penale măsura se ia pe cale de ordonanţă de către
procuror. Obligarea de a nu părăsi localitatea se dispune numai dacă există
probe sau indicii temeinice că făptuitorul a săvîrşit o faptă penală. Măsura luată în
cursul urmăririi are o durată ce nu poate depăşi 30 de zile.
In cursul judecăţii măsura se dispune de instanţă pe cale de încheiere. Art.
145. c. pr. pen. nu a mai prevăzut că instanţa poate lua măsura numai în cazul
existenţei probelor sau indiciilor temeinice că făptuitorul a săvîrşit infracţiunea,
dispoziţia nefiind necesară din moment ce inculpatul a fost trimis în judecată pe
baza existenţei tuturor dovezilor de vinovăţie.
O altă particularitate în faza de judecată este neîngrădirea duratei măsurii la
30 de zile. Instanţa nu este obligată să determine cu anticipaţie durata măsurii,
putînd însă fixa prin încheiere şi o limitare de timp.
Dacă învinuitul sau inculpatul nu respectă îndatorirea impusă prin obligarea
de a nu părăsi localitatea fără încuviinţarea cuvenită, organul care a luat
dispoziţia, poate înlocui aceasta cu oricare măsură privativă de libertate, dacă
Ş»it întrunite condiţiile legale pentru luarea acestor măsuri.
38 V. DONGOROZ, §. a., Explicaţii teoretice, voi. I, p. 319.
415
celui care emite mandatul; numele învinuitului; arătarea faptei ce se impută
învinuitului şi denumirea infracţiunii; durata pe care s-a dispus arestarea;
semnătura procurorului sau a preşedintelui completului de judecată.
531. - Arestarea învinuitului de către instanţă are o frecvenţă mică în
practică, intervenind numai în cazurile exprese arătate în partea specială a
codului la reglementarea judecăţii, întrucît cel deferit justiţiei are totdeauna
calitatea de inculpat. O asemenea situaţie este prevăzută în art. 299 c. pr. pen.,
care permite instanţei să aresteze învinuitul în cazul infracţiunilor de audienţă.
Pentru dispunerea arestării, instanţa trebuie să constate că sînt întrunite
cumulativ şi corespunzător condiţiile legale. Preşedintele completului de
judecată emite un mandat de arestare care cuprinde toate menţiunile arătate
anterior. Despre arestare se face menţiune în încheierea de şedinţă. Învinuitul
arestat este trimis de îndată procurorului împreună cu mandatul de arestare şi
416
 § 7. Arestarea inculpatului
532. - Cea mai gravă măsură preventivă este arestarea inculpatului. Durata
arestării inculpatului este limitată la 30 de zile 39, existînd şi posibilitatea
prelungirii acestui termen. Atît termenul iniţial, cît şi eventualele prelungiri se
referă numai Ia faza urmăririi penale. în cursul judecăţii arestarea poate dura
pînă la soluţionarea definitivă a cauzei, legea nefixînd o limită de timp
determinată . Aceeaşi este situaţia în cauzele cu minori, măsura durînd
inclusiv în timpul recursului, chiar dacă instanţa de fond a dispus internarea
într-un centru de reeducare, întrucît procesul de reeducare al minorului începe
încă din perioada de arestare . Dacă intervin situaţiile de încetare de drept a
măsurilor de prevenţie (art. 140 c. pr. pen.), instanţa este obligată să pună în
libertate pe cel arestat înaintea soluţionării definitive a cauzei. De asemenea,
instanţa poate revoca oricînd în cursul judecăţii măsura dispusă anterior de
procuror sau de ea însăşi.
Termenul de arestare curge din momentul emiterii mandatului sau de la
prezentarea inculpatului în faţa organului care 1-a emis. Termenul se socoteşte
Prima observaţie se referă la durata maximă a arestării anterioare prelun-
girii acesteia. Aparent, între norma înscrisă în art. 149 c. pr. pen., care limitează
efectele mandatului de arestare emis de procuror la o lună şi norma Con-
stituţională care înscrie regula, că nici un mandat emis de magistrat nu poate
depăşi 30 de zile, nu există deosebiri mari.
Totuşi, din teoria actelor procesuale şi procedurale rezultă că între ter-
menele pe zile şi cele pe luni (indiferent că acestea sînt procedurale sau
substanţiale ca în situaţia dată) există un regim juridic diferenţiat, modul de
calculare deosebit putînd duce la consecinţe practice diferite .
De exemplu, o arestare pe termen de o lună care a avut loc la 2 august se
împlineşte potrivit normelor legale la 1 septembrie (în preziua corespunzătoare a
lunii următoare). Dacă dimpotrivă legea exprimă termenul în zile, cele 30 de zile
care au început să curgă la 2 august se împlinesc pe 31 august, dată limita pînă
la care cel arestat trebuie pus în libertate.
O alta implicaţie a limitării la 30 de zile a privării de libertate în baza unui
mandat al magistratului s-a repercutat în practica judiciară în sensul inter-
pretării restrictive a normelor în vigoare în cazul cînd există un concurs între
cele două arestări cu regim juridic diferit (arestarea învinuitului şi arestarea
inculpatului).
în baza interpretării date dacă o persoană a fost arestată în calitate de
învinuit pe baza mandatului corespunzător şi în continuare este arestat în
calitate de inculpat, mandatul emis după punerea în mişcare a acţiunii penale
privează de libertate numai pentru restul de 25 de zile, în aşa fel încît totalul
arestărilor să nu depăşească limita constituţională de 30 de zile .
de la primul moment cînd inculpatul a fost ascultat înainte de a se dispune
arestarea. Dacă mandatul a fost emis fără ascultarea inculpatului, termenul
începe să curgă odată cu prezentarea acestuia în faţa organului judiciar.
Trecerea cauzei de la un organ de urmărire la altuj^ nu necesită emiterea
unui nou mandat de arestare, prin aceasta nefiind afectată nici curgerea
termenului de arestare.
533. - In legătură cu durata arestării inculpatului în faza de urmărire penală se
impun anumite precizări.
39 Art. 149 c. pr. pen., prevede că durata arestării inculpatului nu poate depăşi o lună, afară de
cazul cînd ea este prelungită în condiţiile legii. Această normă trebuie considerată implicit
modificată prin disp. înscrisă în art. 23 alin. 4 din Constituţie prin care durata mandatului emis
de magistrat se limitează la cel mult 30 de zile.
40 Dacă prin rechizitoriu de trimitere în judecatase menţine arestarea preventivă, măsura rămîne
valabilă în cursul judecăţii pînă la revocarea sau încetarea ei de drept. Se cere însă ca
rechizitoriul prin care s-a menţinut măsura arestării să fi fost dat înainte de prelungirea
termenului de expirare a duratei arestării dispuse iniţial sau prin ultima prelungire (Trib. Jud.
Dîmboviţa, dec. pen. nr. 589/1971, R.R.D., nr. 12/1972, p. 161).
*» Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 741/1983, R.R.D., nr. 5/1984, p. 65. -
417
534. Arestarea inculpatului se poate dispune dacă sînt întrunite cumulativ
următoarele condiţii:
- există probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvîrşit o faptă prevăzută de
legea penală;
- s-a pus în mişcare acţiunea penală;
42 Vezi Capitolul VIII, Secţiunea III, §2.
43 Deşi interpretarea restrictivă este în favoarea arestatului, garantînd în mai bune condiţii
libertatea persoanei, ar fi mai judicios ca aceasta să se prevadă expres (dacă ea este dorită şi de
către legiuitor) în dispoziţiile codului de procedură penală. Facem această propunere de lege
ferenda, avînd în vedere că în lipsa unor dispoziţii categorice sînt posibile şi alte interpretări.
De pildă, foarte justificat se poate argumenta că cele două măsuri preventive sînt diferite şi nu
pot fi contopite printr-un regim juridic unic. Mai mult din Constituţie rezultă că un mandat emis
de magistrat are valabilitate de 30 de zile, ori în cazul analizat, potrivit legii se emit două
mandate diferite, cu conţinut, efecte şi proceduri diferite, după cum precizează art. 146
pentru arestarea învinuitului şi art. 151 pentru arestarea inculpatului.
418
 - inculpatul a fost în prealabil ascultat; excepţional, condiţia nu se impune
în situaţiile prevăzute în art. 150 c. pr. pen.;
- subzistă una din ipotezele prevăzute în art. 148 c. pr. pen. (întîlnite şi la
reţinere sau arestarea învinuitului);
- infracţiunea prezintă o gravitate materializată într-un anumit minim de
pedeapsă prevăzut de legea penală.
Ultimele două condiţii sînt conjugate între ele. Astfel, în timp ce pentru
reţinere este suficient să intervină vreuna din împrejurările enumerate în art.
148, indiferent de cuantumul pedepsei, arestarea inculpatului se poate dispune
numai dacă fapta este pedepsită, după caz, cu o pedeapsă mai mare de 2 ani,'
1 an sau 3 luni.
Arestarea este posibilă, cînd se face în temeiul art. 148 Iit. h (se apreciază
că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta pericol pentru ordinea publică),
numai dacă infracţiunea se pedepseşte cu mai mult de 2 arii închisoare ' .
în celelalte cazuri, cu excepţia infracţiunilor flagrante, măsura poate fi luată
numai dacă legea prevede o pedeapsă mai mare de un an închisoare .
în cazul infracţiunilor flagrante arestarea este posibilă numai dacă pedeapsa
depăşeşte 3 luni închisoare.
Singurul caz de arestare cînd, din motive obiective, legea nu a prevăzut
Ascultarea inculpatului înainte de arestare este obligatorie în toate cazurile
cînd este posibil (art. 150 c. pr. pen.), fiind o condiţie a luării măsurii
respective . Ea se realizează de către organul care dispune arestarea. Ascul-
tarea poate lipsi numai dacă inculpatul este dispărut, se află în străinătate sau
^ se sustrage de la urmărire sau
judecată . In aceste cazuri mandatul se48emite
fără ascultarea prealabilă a inculpatului. Totuşi, dacă acesta este prins sau se
prezintă singur ascultarea de îndată este obligatorie.
Dispoziţia are caracter de garanţie, datele furnizate de inculpat cu ocazia
ascultării putînd duce la constatarea că arestarea nu mai este necesară. în mod
similar, ascultarea de îndată a celui prins sau prezentat determină o eventuală
revocare a măsurii.
Ascultarea inculpatului trebuie făcută direct de procurorul sau instanţa care
a dispus arestarea. Ascultarea nu poate fi realizată pe cale de comisie
rogatorie . Dacă după emiterea mandatului, urmărirea se termină, iar incul-
patul prins sau prezentat apare în faţa procurorului, nu va mai fi ascultat fiind
înaintat în acest scop instanţei.
536. - Arestarea se dispune de procuror prin ordonanţă, iar de instanţă prin
hotărîre judecătorească. Procurorul poate aresta inculpatul şi cu ocazia
trimiterii în judecată. In acest caz, dispoziţia de arestare se va include în
rechizitoriu, iar durata arestării nu se va preciza, întrucît cauza trecînd în faza
de judecată, mandatul produce efecte pînă la soluţionarea definitivă a cauzei" .
depăşirea unui minim de pedeapsă este cazul întemeiat pe imposibilitatea
stabilirii identităţii sau domiciliul inculpatului (art. 148 lit. a). Se impune totuşi
şi în această situaţie ca fapta să fie pedepsită cu închisoare.
535. - Procedura dispunerii arestării. Pentru arestarea inculpatului or-
ganul, judiciar îndeplineşte următoarele operaţiuni: ascultă pe inculpat, dis-
pune arestarea pe cale de ordonanţă sau încheiere şi emite mandatul de
arestare.
44 împrejurarea că infracţiunea este pedepsită cu mai mult de 2 ani închisoare nu este suficientă
pentru a justifica arestarea. Măsura se poate lua numai dacă se constată totodată , că lăsarea în
libertate a inculpatului ar prezenta pericol pentru ordinea publică (Trib. Jud. Ilfov dec. pen.
nr. 420/1969, R.R.D., nr. 8/1969, p. 187).
45 Recursul procurorului împotriva hotarîrii de revocare a arestării inculpatului se respinge
întrucît procurorul nu a demonstrat decît gravitatea infracţiunii comise (pedepsite cu 5- 15
ani închisoare) nu şi faptul că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol public, aşa
cum prevede art. 148 lit. h, c. pr. pen., (C.S.J. secţ. pen. dec. nr. 921/1990, Dreptul nr.
12/1991, p. 94-95).
46 Arestarea preventivă şi menţinerea stării de arest prin sentinţa primei instanţe pentru
incendierea neintenţionată pedepsită cu 1-3 luni închisoare e nelegală, avîndu-se în vedere că
inculpatul a încercat zădărnicirea aflării adevărului prin influenţarea martorilor. Potrivit art.
148 pentru situaţia prevăzută, pedeapsa închisorii trebuie să fie mai mare de un an. (Trib. Jud.
Vrancea, încheierea din 15 august 1969 dosar nr. 907/1969, R.R.D., nr. 1/1970, p. 192).
419
Arestarea inculpaţilor militari pentru infracţiuni săvîrşite în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, se dispune de procurorul
militar. Avizul prealabil al comandantului desemnat, dat în condiţiile art. 226
alin. 3 c. pr. pen., nu mai este necesar, dispoziţia fiind abrogată .
47 Dacă inculpatul a fost liber înainte de a se dispune arestarea lui de către instanţă, întrucît a
lipsit la judecată, procedura de citare nefiind legal îndeplinită, măsura arestării este lovită de
nulitate. (Trib. Suprem, secţ. pen. dec.nr. 695/1971, R.R.D. nr. 11/1971, p. 119-120; Trib.
Jud. Timiş, dec. pen. nr. 458/1978, R.R.D. nr. 11/1979, p. 68).
48 Pentru a se conchide că inculpatul se sustrage de la judecată trebuie să existe elemente care
să demonstreze aceasta; simpla lipsă la termenul cînd s-a dispus arestarea, dacă nu s-au
verificat motivele absenţei, nu sînt suficiente, (Trib. Suprem secţ. pen. dec. nr. 1809/1972,
R.R.D.,nr. 11/1972, p. 169).
47 GH. DARINGA, op. cit, p. 30.
49 Corect a admis prima instanţă cererea de revocare a măsurii preventive, din moment ce
procurorul a dispus arestarea inculpatului prin rechizitoriu, fără ascultarea prealabilă a
acestuia, aşa cum prevede art. 150 c. pr. pen., (Trib. Mun. Buc. secţ. 1, pen. dec. nr. 552/1990,
Dreptul nr. 2/1992, p. 83).
48 Vezi Legea nr. 104/1992, art II pct 7. '
420
 Dacă în cauză urmează a fi arestaţi mai mulţi inculpaţi dispoziţia se ia
printr-un act unic (ordonanţă sau hotărîre), însă mandatele de arestare se vor
emite individual, deci într-un număr egal cu numărul persoanelor arestate.
Mandatul de arestare cuprinde toate menţiunile cuprinse în art. 151 c. pr.
pen. Rezultă că mandatul de arestare al inculpatului cuprinde menţiunile
arătate anterior pentru mandatul de arestare al învinuitului, la care se mai
adaugă: date cu privire la persoana inculpatului (în condiţiile stabilite de art.
70 c. pr. pen.); încadrarea juridică a faptei şi pedeapsa prevăzută de lege;
ordinul de arestare, cu indicarea duratei, temeiurile concrete care determină
arestarea; indicarea locului de, deţinere a celui arestat.
537. - Executare a mandatului de arestare. Mandatul de arestare se pune
în executare de regulă prin organele de poliţie.
Procedura de punere în executare a mandatului de arestare este diferită, după
cum a avut sau nu loc ascultarea inculpatului înaintea emiterii mandatului.
In caz de ascultare prealabilă a inculpatului, situaţie care constituie regula
generală, procurorul sau preşedintele completului de judecată care a emis man-
datul, înmînează un exemplar al acestuia celui arestat; un alt exemplar se trimite
la organul de poliţie pentru a fi predat la locul de deţinere odată cu arestatul.
arestare. Despre toate acestea încheie un proces verbal, care se trimite or-
ganului emitent al mandatului (art. 153).
538. - Prelungirea duratei arestării. Intrucît durata arestării inculpatului
este limitată în faza urmăririi penale, problema prelungirii măsurii preventive
se pune numai în cadrul acestei faze a procesului penal.
Arestarea inculpatului este singura măsură preventivă care se poate prelungi.
Prelungirea este posibilă numai motivat şi dacă este necesar.
Privarea de libertate a unei persoane cu titlu procesual pe o perioadă mai
mare de timp constituie o problemă care în toate legislaţiile este privită cu .
deosebită atenţie, în dispoziţiile edictate reflectîndu-se în mare măsură poziţia
dreptului faţă de garantarea reală şi efectivă a libertăţii individuale. De aceea o
foarte sumară evocare a reglementărilor române din ultima jumătate de veac
este edificatoare în materie.
în urma renunţării încă din primii ani după 1944 la regimul juridic instaurat
în codul de procedură penală din 1936, s-a ajuns prin anii '50-'60 ca mandatul
de arestare să poată fi emis de organele de urmărire penală , (de cercetare pe o
lună şi de anchetă penală pe două luni) şi numai confirmat de procuror.
Prelungirile puteau fi nelimitate (opera numai încetarea de drept a măsurii) şi"
se acordau exclusiv de organele de procuratură, fără implicarea instanţelor de
judecată. '
Procurorul care supraveghea urmărirea penală putea acorda o prelungire
de o lună şi procurorul ierarhic superior acestuia prelungiri însumînd încă două
Dacă inculpatul nu a fost ascultat înainte de arestare, mandatul în dublu
exemplar se trimite spre executare organului de poliţie. Acesta arestează pe
cel indicat înmînîndu-i un exemplar al mandatului şi îl conduce în faţa
organului emitent.
Procurorul ascultă de îndată pe inculpat menţionînd pe mandat data arestării.
Preşedintele instanţei ascultă pe inculpat în aceleaşi condiţiuni; dacă se ridică
obiecţiuni care necesită o rezolvare urgentă, fixează de îndată termen de judecată.
Cînd organul de poliţie nu găseşte persoana indicată în mandat încheie un
proces verbal de constatare a situaţiei înştiinţînd organul care a emis mandatul
şi organele competente pentru darea în urmărire (art. 154 c. pr. pen.).
Arestatul poate ridica obiecţii în contra executării mandatului cît priveşte
lipsa de identitate cu persoana vizată în mandat. în acest caz, organul de poliţie
duce pe cel în cauză în faţa procurorului locului unde a fost găsit. Procurorul,
dacă este nevoie, cere relaţii organului care a emis mandatul. Cînd procurorul
apreciază că nu există pericol de dispariţie, poate dispune, pînă la rezolvarea
obiecţiunilor, punerea în libertate a persoanei respective.
Constatînd că obiecţiile formulate sînt întemeiate procurorutdispune pu-
nerea de îndată în libertate; în caz contrar, dispune executarea mandatului de
421
luni. Orice altă prelungire peste aceste termene se acorda de Procurorul
General.
După intrarea în vigoare a actualului Cod la 1 ianuarie 1969 reglementările
au fost în parte temperate. Astfel, organul de urmărire nu mai putea emite
mandat de arestare, acest drept revenind procurorului care supraveghea
urmărirea penală. Prelungirea era posibilă în sistemul procuraturii numai de
anumiţi procurori , doar de trei ori, fiecare prelungire neputînd depăşi o lună.
Peste această limită orice prelungire nu se putea acorda decît de către
instanţă.
52 Prin anii '50 a fost abrogată chiar norma din fostul art. 250 c. pr. pen., care prevedea că
mandatul de arestare nu poate fi emis înainte de ascultarea învinuitului. Mai mult, în cazul
anchetatorilor de securitate aceştia puteau dispune arestarea preventivă chiar şi fără punerea
sub învinuire a celui în cauză (pentru amănunte vezi S. KAHANE, op. cit., p. 157-159).
53 Prelungirile erau acordate de procurorul şef al unităţii de procuratură în care funcţiona
procurorul care supraveghea urmărirea penală. Cînd mandatul era emis chiar de către
procuroruf^f sau de un procuror din Procuratura Generală, prelungirea o acorda procurorul
şef al unităţi ierarhic superioare sau procurorul ierarhic superior.
422
 Ca urmare a reformulării principiului garantării libertăţii persoanei, în
urma evenimentelor din ţara noastră petrecute în decembrie 1989, Legea nr.
32/1990 a modificat şi art: 155 c. pr. pen., reducînd posibilităţile prelungirii
duratei iniţiale a mandatului de arestare a inculpatului la o singură prelungire
de 30 de zile dată tot în condiţiile anterioare, respectiv de procurorul şef al
unităţii de procuratură (în mod obişnuit) ori după caz de către procurorul şef al
unităţii ierarhic superioare sau de procurorul ierarhic superior.
539. - In conformitate cu art. 23 alin. 4 din Constituţie prelungirea arestării
se aprobă numai de instanţă. Faţă de această dispoziţie expresă normele din
Cod au trebuit modificate corespunzător.
Potrivit Constituţiei procurorii pot dispune în faza de urmărire penală
arestarea inculpatului pentru 30 de zile, dar la expirarea acestui termen, dacă
privarea de libertate se impune în continuare, orice prelungire se poate acorda
exclusiv de instanţă.
In conformitate cu aceste reguli constituţionale art. 155 c. pr. pen., prevede că
durata arestării inculpatului poate fi prelungită de către instanţă în caz de
necesitate şi numai motivat. Prelungirea duratei arestării inculpatului poate fi
dispusă de instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond sau de
Dacă în cauză sînt mai mulţi arestaţi, pentru care prelungirea expiră la date
diferite, sesizarea instanţei în vederea prelungirii se va face concomitent pentru
toţi. în momentul sesizării pentru unul din inculpaţi se va propune instanţei
prelungirea arestării şi cu privire la ceilalţi (art. 160 c. pr. pen.).
541. - Instanţa competentă să soluţioneze prelungirea arestării preventive
a inculpatului odată sesizată, fixează termen de înfăţişare înainte de epuizarea
duratei arestării. Completul de judecată se formează din doj judecători şi este
prezidat de preşedintele instanţei sau de un judecător desemnat de acesta.
Participarea procurorului este obligatorie.
Dosarul cauzei aflîndu-se în curs de urmărire penală este secret. Totuşi
procurorul trebuie să depună la instanţă dosarul cu cel puţin 2 zile înainte de
judecată şi acesta poate fi consultat în afară de complet şi de apărător, la cererea
acestuia.
Inculpatul trebuie adus în faţa instanţei şi va fi asistat obligator de
apărător . Dacă inculpatul arestat se află internat în spital şi din cauza stării
sănătăţii nu poate fi adus în faţa instanţei, sau în alte cazuri în care deplasarea
sa nu este posibilă, propunerea de prelungire a duratei arestării preventive va
fi examinată în lipsa inculpatului, dar numai în prezenţa apărătorului, căruia i
se dă cuvîntul pentru a pune concluzii . -
Instanţa poate acorda prin încheiere o prelungire a arestării pînă la 30 de
zile. Se pot acorda succesiv şi alte prelungiri după aceeaşi procedură. Măsura
prelungirii stării de arest se comunică administraţiei locului de deţinere, care
este obligată să o aducă la cunoştinţă inculpatului. Dacă prelungirea nu a fost
instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere.
540. - Prelungirea duratei arestării preventive a inculpatului de către
instanţă se dispune pe baza propunerii motivate a organului care afectează
urmărirea penală. Propunerea organului de cercetare este avizată de procurorul
care exercită supravegherea urmăririi penale (art. 156 c. pr. pen.).
Propunerea se înaintează procurorului ierarhic superior aceluia care a făcut
sau, după caz, a avizat propunerea, cu cel puţin 8 zile înainte de expirarea
duratei arestării. Acesta, dacă apreciază că nu este cazul ca inculpatul să fie
pus în libertate, aprobă propunerea şi sesizează cu cel puţin 5 zile înainte de
expirarea termenului, instanţa competentă.
Dacă arestarea a fost dispusă de procurorul de la parchetul ierarhic inferior
celui corespunzător instanţei competente să acorde prelungirea, propunerea se
înaintează procurorului de la parchetul ierarhic superior, care dacă o socoteşte
întemeiată sesizează instanţa.
Propunerea se anexează la adresa de sesizare a instanţei. în cuprinsul
adresei se pot arăta şi alte motive care justifică prelungirea arestării decît cele
cuprinse în propunere.
423
acordată arestarea încetează la expirarea mandatului.
încheierea prin care s-a hotărît asupra prelungirii arestării poate fi atacată cu
recurs de procuror sau inculpat. Termenul de recurs este de 3 zile şi curge de la
pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă. Recursul
declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive
nu este suspensiv de executare.
54 Excepţional, dacă prelungirea arestării preventive s-ar dispune de Curtea Supremă de Justiţie
(întrucît aceasta ar fi instanţa competentă să judece cauza în fond), evident completul s-ar
constitui cu trei judecători, în mod identic ca la judecarea în primă instanţă.
55 Obligaţia aducerii inculpatului incumbă organului de urmărire penală care îl are la dispoziţie pe
cel arestat. Lipsa arestatului constituie un motiv de nulitate a procedurii de prelungire (A.
UNGUREANU, S. LUNGU, Controlul instanţei asupra duratei arestării preventive în
cursul urmăririi penale, R.R.D., nr. 3/1970, p. 122-124.
56 Modificare adusă prin Legea nr. 32/1990. Pînă atunci art. 159 alin. 4 prevedea numai
posibilitatea ca, la cererea inculpatului, apărătorul să participe în faţa instanţei la procedura de
prelungire a arestării.
57 Vezi completarea art. 159 cu un nou alin. introdus prin Legea nr. 104/1992.
424
 La judecarea recursului, inculpatul este adus numai dacă prezenţa acestuia
este necesară.
Măsura dispusă de instanţă (fie că aceasta este instanţa sesizată cu soluţionarea
propunerii de prelungire a arestării sau instanţa de recurs care s-a pronunţat asupra
încheierii iniţiale) se comunică administraţiei locului de deţinere, care este obligată
să o aducă la cunoştinţa inculpatului (art. 159 alin. 9).
§ 8. Computarea măsurii de prevenţie
542. - Timpul reţinerii şi al arestării preventive se scade din durata pedepsei
închisorii pronunţate. Computarea se face şi cînd condamnatul a fost urmărit
sau judecat în acelaşi timp sau în mod separat pentru mai multe infracţiuni
concurente, chiar dacă a fost scos de sub urmărire, a încetat urmărirea penală
sau a fost achitat, ori s-a încetat procesul penal pentru fapta care a determinat
reţinerea sau arestarea preventivă (art. 88 c. pr. pen.).
Scăderea reţinerii şi a arestării preventive se face şi în caz de condamnare
la amendă prin înlăturarea în totul sau în parte a executării amenzii (art. 88
alin. 2 c. pen.)" .
In cazul condamnaţilor minori arestarea preventivă a acestora se compută
din măsura educativă a trimiterii făptuitorului într-o şcoală specială de muncă
afirmativ cînd contravenţia pentru care se execută închisoarea este strîns legată
şi integrată în materialitatea faptei penale urmărite şi judecate (de exemplu,
port de armă albă şi tentativă de omor) .
Secţiunea II
LIBERAREA PROVIZORIE
§ 1. Noţiuni preliminare
543. - Liberarea provizorie este o instituţie procesuală care se regăseşte în
diverse variante în majoritatea legislaţiilor din lume şi are o serioasă tradiţie
şi în dreptul românesc, fiind reglementată în Codul de procedură penală din
1936 şi chiar anterior.
Codul actual nu a mai reluat instituţia avînd în vedere că în gîndirea juridică
şi legislaţiile din estul Europei reglementarea era în general neagreată, iar
pentru practica organelor noastre judiciare deşi înainte de 1969 normele nu
erau abrogate formal căzuseră în desuetudine.
Liberarea provizorie a fost reintrodusă în legea română, după o absenţă de
peste două decenii, prin modificarea codului de procedură penală de către
Legea nr. 32/1992. Au fost introduse cu această ocazie art. 160 -160 prin
intercalarea între art. 160 şi 161 a unei întregi secţiuni (secţiunea V din
Capitolul I, Titlul IV, Partea Generală).
şi reeducare" . Practica judiciară a fost, în acest sens, constantă, dînd şi
explicaţia unei asemenea interpretări a normelor legale. Astfel, s-a argumentat
că atît în timpul internării într-o şcoală specială de muncă şi reeducare, cît şi
în cursul arestării preventive se desfăşoară o activitate cu conţinut educativ;
în ambele situaţii minorul este privat de libertate; dacă nu s-ar computa
arestarea preventivă, s-ar crea o situaţie inechitabilă, deoarece unii minori faţă
de care procesul penal se desfăşoară operativ, vor fi privaţi de libertate pe o
perioadă mai scurtă, pe cînd alţii, faţă de care procesul penal durează mai mult,
ar fi privaţi de libertate vreme mai îndelungată60.
Timpul în care inculpatul fiind în stare de libertate a fost internat pentru
efectuarea unei expertize psihiatrice nu se poate computa neincluzîndu-se în
perioada de deţinere preventivă dispusă ulterior efectuării acelei expertize61.
Se poate întîmpla ca în cadrul procesului penal, inculpatul să fie privat de
libertate fiind în cursul executării unei închisori contravenţionale. în practică
s-a pus problema de a şti dacă această detenţie se compută sau nu şi s-a răspuns
58 Trib. Mun. Bucureşti, secţ. I pen. dec. nr. 274/1978, Repert. pract. II, p. 66-67.
59 Trib. Suprem', secţ. pen. dec. nr. 695/1979, R.R.D., nr. 12/1979, p. 63.
60 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 2188/1978, R.R.D., nr. 3/1978, p. 63.
°1 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 2467/1974, Repert. pract. I, p. 88.
425
O persoană arestată poate fi pusă în libertate din oficiu în urma revocării sau
încetării de drept a măsurii preventive. Liberarea provizorie nu trebuie
confundată cu punerea în libertate din oficiu. Punerea în libertate din oficiu are
loc cînd încetează cauzele care motivează măsura ori menţinerea acesteia nu
mai e permisă de lege.
Liberarea provizorie presupune însă menţinerea împrejurărilor legale care
permit arestarea, dar organul judiciar apreciază că prelungirea stării de arest nu
mai apare necesară, liberarea devenind posibilă sub rezerva respectării
anumitor condiţii. Liberarea provizorie este lăsată la aprecierea organului
judiciar ca fiind facultativă .
Liberarea provizorie se prezintă în mod concret în una din cele două
modalităţi în care instituţia se poate realiza. Art. 160 c. pr. pen. prevede că,
62 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 384/1982, R.R.D., nr. 12/1982, p. 74.
63 S. KAHANE, op. cit, p. 161.
426
 în tot cursul procesului penal, inculpatul arestat preventiv poate cere
punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
544. - Liberarea provizorie a ridicat în doctrină discuţii atît la noi în
trecut, cît şi în literatura de specialitate străină în legătură cu natura sa
juridică. De asemenea, faţă de normele legale actuale se manifestă unele
neclarităţi de ordin teoretic care urmează să explice esenţa instituţională a
liberării provizorii.
Principala problemă care se pune în teoria dreptului procesual penal,
faţă de această instituţie se concentrează asupra întrebării dacă liberarea
provizorie este sau nu o măsură de prevenţie.
Prima opinie, care faţă de legislaţiile din anumite ţări este întru totul
justificată, susţine că liberarea provizorie este o măsură de prevenţie. ,
Argumentele care sprijină teza sînt atît de conţinut cît şi de ordin formal.
Astfel, întrucît liberarea provizorie este o instituţie care prin esenţa sa se
raportează la starea de libertate a persoanei în procesul penal, nu poate ca
natura juridică să fie altceva decît o măsură preventivă. Pe de altă parte
reglementarea legală a liberării provizorii este înscrisă în art. 160 -160 c. pr.
pen., în cadrul aceluiaşi capitol în care sînt reglementate şi celelalte măsuri
avînd o natură juridică similară (reţinerea, obligarea de a nu părăsi
localitatea şi arestarea preventivă). Mai mult, trecerea secţiunii referitoare
lăsarea în libertate este o măsură de prevenţie pe care organul judiciar o are la
îndemînă alături de toate celelalte şi pe care o poate folosi cu asentimentul
celui vizat (ca în cazul depunerii unei cauţiuni) sau chiar în lipsa acesteia.
545. - Există multe legislaţii în care liberarea provizorie este concepută ca
o măsură procesuală, fără îndoială strîns legată de starea de libertate a per-
soanei, care însă nu poate fi considerată ca avînd natura juridică a unei măsuri
preventive.
Acest punct de vedere s-a oglindit tradiţional în reglementările româneşti
din trecut şi se reîntîlneşte în normele actuale ale codului (art. 160 -160 ;.
Părerea dominantă în concepţia juridică din ţara noastră este că liberarea
provizorie este o măsură procesuală aplicabilă arestaţilor dar nu o măsură de
prevenţie.
însăşi denumirea tradiţională a instituţiei în dreptul românesc indică natura
sa juridică. Fiind vorba de „liberare", aceasta presupune totdeauna o stare
prealabilă opusă, adică de privaţiune de libertate, din care eliberarea să se poată
realiza. Nu este cazul unei lăsări a cuiva în libertate oarecum condiţionată care
s-ar putea impune de la început anumitor persoane, ca orice măsură de
prevenţie ce poate afecta un învinuit sau inculpat. Art. 160 c. pr. pcn. prevede
că numai inculpatul arestat are dreptul să ceară punerea în libertate
provizorie, indiferent că aceasta este sub control judiciar sau pe cauţiune .
Argumentarea că instituţia a fost inclusă după art. 160 în capitolul intitulat
la liberarea provizorie sub titulatura „Măsuri preventive" întăreşte mai mult
această opinie.
Există numeroase legislaţii care admit ca instituţia prin care învinuitul sau
inculpatul este lăsat liber constituie o măsură de prevenţie. De exemplu, art.
144 c. pr. pen. francez modificat printr-o lege din 1970 permite, ca în materie
de delicte, împotriva inculpatului să se ia măsura controlului judiciar ,
arestarea nefiind permisă decît dacă obligaţiile impuse inculpatului cu ocazia
măsurii controlului judiciar sînt insuficiente pentru bunul mers al cauzei sau
inculpatul se sustrage cu rea credinţă obligaţiilor care i s-au impus. în felul
acesta pentru faza de urmărire, cel puţin în materia delictelor, starea de libertate
devine regulă şi arestarea o excepţie .
In mod asemănător, unele reglementări (fără a se pronunţa direct) permit
să se conchidă că instituţia este o măsură preventivă. In acest sens se prezintă
acele cazuri, în care fără a-1 priva de libertate pe cel în cauză, organul judiciar
are alternativa de a alege între luarea măsurii de arestare sau lăsării sale în
libertate în anumite condiţii. Evident că într-un regim juridic de acest tip
64 Măsura echivalează cu o lăsare în libertate, dar cu impunerea respectării unor obligaţii fixate de
organul judiciar.
65 G. ŞTEFANI, G. LEVASSEUR, op. cit, voi. II, p. 431.
427
„Măsurile preventive" nu a dorit să semnifice natura juridică a liberării
provizorii, ci constituie singura posibilitate raţională de a plasa (în condiţiile
actualei reglementări şi fără a bulversa sistematizarea acesteia) noile norme
alături de cele care se referă la starea de arest.
Dacă legiuitorul ar fi înţeles să considere liberarea provizorie ca o măsură
preventivă ar fi spus-o expres în cadrul art. 136, cu atît mai mult cu cît acest
articol a suferit modificări prin aceeaşi Lege nr. 32/1990, care a introdus
instituţia în cod. Faptul ca enumerarea exhaustivă a măsurilor preventive de
către art. 136 nu a cuprins şi liberarea provizorie, chiar după modificarea
acestui text, duce la concluzia că instituţiei nu urmează a i se conferi o
asemenea natură juridică.
66 Aceeaşi concepţie se oglindea şi în codul din 1936 întrucît fostul art. 123 prevedea ca
liberarea provizorie se poate cere de „prevenit", adică de învinuitul sau inculpatul împotriva
căruia s-a luat măsura arestării preventive.
 § 2. Liberarea provizorie sub control judiciar
546. - Condiţiile liberării. Acordarea liberării provizorii este cantonată în
sfera infracţiunilor mai uşoare sau mergînd pînă la limita unei gravităţi medii.
Pentru a obiectiva suficient acest criteriu art. 160 c. pr. pen., permite dis-
punerea măsurii în cazul tuturor infracţiunilor săvîrşite din culpă, indiferent
pedeapsa prevăzută de lege, iar în cazul infracţiunilor intenţionate numai dacă
legea nu prevede pedeapsa închisorii care depăşeşte 7 ani. Ca şi în alte ocazii
se are în vedere limita maximă fixată la închisoarea respectivă şi fără a ţine
seama de circumstanţele din partea generală sau specială a codului care pot
influenţa deseori substanţial limitele pedepsei .
Indiferent care ar fi gravitatea faptei penale, arestatul nu poate beneficia
de liberarea provizorie sub control judiciar, dacă este recidivist ori există date
care justifică temerea că va săvîrşi o altă infracţiune. Ambele situaţii
îndreptăţesc organul judiciar să nu libereze pe arestat, întrucît împrejurările
conturează personalitatea inculpatului şi prezintă argumente pentru poziţia
mai severă a legii.
Asemenea interdicţii şi chiar mai drastice, există în unele legislaţii regăsindu-
428
a) să nu depăşească limita teritorială fixată decît în condiţiile stabilite de
organul judiciar;
b) să comunice organului judiciar orice schimbare de domiciliu sau
reşedinţă;
c) să nu meargă la locuri anume stabilite;
d) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa
de judecată ori de cîte ori este chemat;
e) să nu intre în legătură cu anumite persoane determinate;
f) să nu conducă nici un autovehicul sau anumite autovehicule;
g) să nu exercite o profesie de natura aceleia de care s-a folosit la
săvîrşirea faptei;
In mod obişnuit, majoritatea interdicţiilor impuse inculpatului sînt legate
de restrîngerea posibilităţilor lui de mişcare, în aşa fel încît să fie permanent
sub controlul organelor care l-au liberat, iar pe de altă parte să nu fie facilitată
eventuala dispariţie sau sustragere a celui în cauză.
In practică noastră s-au întîlnit cazuri cînd cel liberat provizoriu, odată aflat
în stare de libertate nu a mai respectat obligaţiile asumate părăsind efectiv
limita teritorială admisă, nu de puţine ori ajungînd cu multă uşurinţă chiar peste
graniţă. De aceea, considerăm nu lipsite de interes semnalele de alarmă emise
atît de specialişti cît şi practicienii din domeniu.
Pare justă propunerea de lege ferenda, ca urmînd modelul multor legislaţii
occidentale, odată cu anumite interdicţii pe care organul judiciar le impune în
cadrul controlului judiciar, să oblige pe inculpat să depună la grefa instanţei,
se deopotrivă în Codul nostru din 1936. De pildă, art. 124 din Codul anterior
prevedea cazuri mai numeroase în care liberarea provizorie nu era permisă (ori de
cîte ori arestarea se întemeia pe una din ipotezele fostului art. 206 alin. 2, 4,5
-sustragerea de la urmărire, temerea că lăsat liber nu s-ar prezenta la chemările
organului judiciar, imposibilitatea stabilirii identităţii etc).
-In timpul liberării provizorii sub control judiciar, inculpatul are obligaţia
să respecte anumite îndatoriri care îi sînt fixate. Libertatea inculpatului, deşi
neîngrădită sub aspect fizic, are anumite limitări, care impun conformarea la
unele îndatoriri, organul judiciar avînd obligaţia să controleze dacă acestea
sînt respectate (de unde şi denumirea de liberare sub control judiciar).
547. - Art. 160 cuprinde un număr de obligaţii pe care cel liberat pro-
vizoriu trebuie să le respecte şi care sînt înscrise în norma respectivă la lit. a-g.
Dintre aceste obligaţii organul judiciar urmează să indice una sau mai multe,
nominalizîndu-le în actul de dispoziţie.
Obligaţiile inculpatului prevăzute în art. 160 alin. 3 c. pr. pen. sînt:
67 Vezi, L. MARGOCSY, Probleme de drept material şi procesual ivite în practica
judiciară în legătură cu aplicarea Decretului-Lege nr. 5 din 29 decembrie 1989, Dreptul
nr. 6/1991, p. 57.
429
la ministerul public sau la poliţie şi unele acte care îngreunează posibilităţile de
nesupunere la îndatoririle asumate .
548. - Cererea de liberare provizorie. Liberarea provizorie sub control
judiciar se acordă numai în urma unei cereri anume introduse în acest sens şi
niciodată din oficiu.
Dreptul de a solicita liberarea o are în primul rînd inculpatul arestat la care se
adaugă un cerc restrîns de persoane formate din soţul acestuia sau rudele
apropiate. Evident, apărătorul poate introduce o cerere de liberare provizorie în
numele oricăruia din îndrituiţii amintiţi.
Cînd cererea este făcută de altă persoană decît inculpatul, acesta fiind
singurul interesat direct în luarea măsurii, trebuie întrebat organul competent
68 De exemplu, art. 138 c. pr. pen. francez permite obligarea celui pus sub control judiciar (care nu
a fost nici măcar arestat în prealabil) la depunerea unor documente ca: actul de identitate,
paşaportul, carnetul de conducere etc.
430
dacă îşi însuşeşte solicitarea şi declaraţia dată în legătură cu aceasta se va
consemna pe cerere (art. 160 c. pr. pen.).
în cursul urmăririi penale competent să rezolve cererea de liberare pro-
vizorie este, după caz, procurorul care efectuează urmărirea penală sau cel care
exercită supravegherea cercetării penale. In cursul judecăţii competenţa revine
instanţei sesizate şi în faţa căreia se află dosarul în momentul solicitării.
în art. 160 alin. 1 şi 2 se precizează momentele de pe parcursul procesului
penal în care se poate adresa organului judiciar cererea de liberare provizorie.
Acestea se întind în tot cursul urmăririi penale, iar în faţa primei instanţe pînă la
terminarea cercetării judecătoreşti. în principiu, ulterior momentului limită amin-
tit, nu se mai permite solicitarea liberării. De aceea, instituţia nu se poate iniţia în
cadrul căilor de atac ordinare sau extraordinare. Totuşi, dacă după admiterea căii
de atac şi desfiinţarea hotărîrii ciclul procesual se continuă printr-o nouă judecată,
fie de la nivelul instanţei superioare în vederea administrării de noi probe fie la
instanţa de trimitere, cererea de liberare provizorie devine din nou posibilă.
Deşi competenţa de rezolyare a cererii revine procurorului sau instanţei,
aceştia nu sînt singurii la care cererea se poate depune, legea permiţînd ca
solicitarea sa fie introdusă şi la organul de cercetare penală, respectiv ad-
ministraţia locului de deţinere. Aceste ultime organe fiind sesizate au obligaţia
să înainteze cererea în 24 de ore procurorului sau instanţei, după cum cauza
550. - Examinarea şi soluţionarea cererii . Organele judiciare com
petente examinează cererile de liberare provizorie de urgenţă. Dacă cererea
s-a depus la instanţă, aceasta este obligată să fixeze un termen de examinare
cît mai apropiat, chiar dacă acest termen devansează data deja fixată pentru
judecarea cauzei.
Examinarea cererii de liberare provizorie se face în condiţii de contradic-
torialitate, întrucît art. 160 alin. 3 precizează că soluţionarea cererii se face
de către procuror numai după ascultarea inculpatului asistat de apărător (deci
prezenţa lor e obligatorie), iar de către instanţă după audierea inculpatului şi
ascultarea concluziilor apărătorului şi ale procurorului (a căror participare se
impune de asemenea).
în urma examinării, organul judiciar admite sau respinge cererea.
Dacă procurorul sau instanţa constată că toate condiţiile legale sînt
îndeplinite admite cererea şi dispune punerea în libertate a inculpatului. Odată
cu,admiterea cererii se stabilesc obligaţiile pe care acesta le are de îndeplinit,
dintre cele înscrise în art. 160 c. pr. pen.
Soluţionarea cererii se face de către procuror prin ordonanţă, iar de către
instanţă prin încheiere. Copie de pe ordonanţă sau de pe dispozitivul încheierii,
ori un extras al acesteia, se trimit administraţiei locului de deţinere şi organului
de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte inculpatul. Soluţia adoptată se
aduce la cunoştinţă tuturor persoanelor interesate.
în urma primirii copiei sau extrasului de încheiere prin care s-a admis
cererea de liberare, administraţia locului de deţinere este obligată să ia măsuri
se află în curs de urmărire penală sau judecată.
549. - Cererea de liberare provizorie trebuie să cuprindă numele,
prenumele, domiciliul şi calitatea persoanei care o face precum şi menţiunea
cunoaşterii dispoziţiilor legii privitoare la cazurile de revocare a liberării
provizorii.
în baza rolului său activ organul judiciar are obligaţia să se informeze dacă
cel interesat cunoaşte regimul juridic al revocării, iar în caz contrar să-i explice
toate prevederile legii şi consecinţele nerespectării dispoziţiilor ei.
înainte de a se pronunţa asupra cererii procurorul sau instanţa verifică dacă
cererea de liberare provizorie cuprinde menţiunile înscrise în lege şi în cazul
anumitor lipsuri dispune completarea acestora.
Dacă cererea se depune la instanţă înainte de termenul fixat pentru
judecarea cauzei, obligaţia verificării caracterului complet al cererii revine
preşedintelui instanţei, care în caz de nevoie dispune completările ce se impun
şi încunoştinţează petiţionarul despre termenul cînd va avea loc examinarea
cererii.
J; .__ ^ ,._. ._....__.43i__...........,,..„_....___,_.........„.........
pentru punerea de îndată în libertate a inculpatului.
încheierea instanţei este supusă recursului (art. 160 alin. 6 c. pr. pen.).
Termenul de recurs este de 3 zile şi curge de Ia pronunţare pentru cei prezenţi şi
de la comunicare pentru cei lipsă. Inculpatul este adus la judecarea recursului
numai cînd aceasta este necesar.
551. - Soluţia opusă pe care procurorul sau instanţa o pot lua în urma
examinării cererii de liberare provizorie este respingerea acesteia.
Din conţinutul art. 160 rezultă că respingerea cererii de liberare provizorie
sub control judiciar se va dispune în una din următoarele situaţii:
a) nu sînt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru acordarea măsurii
(de exemplu: fapta săvîrşită de inculpat fiind prea gravă maximul pedepsei
depăşeşte 7 ani, inculpatul este recidivist; solicitantul este o persoana dintre
acelea cărora legea nu le permite să introducă cererea de liberare etc).
 b) cererea este neîntemeiată, formal neexistînd interdicţii la acordarea
liberării dar organul judiciar apreciind nepotrivită lăsarea în libertate a celui
în cauză (de pildă, faptul că inculpatul s-a ascuns multă vreme anterior arestării
încereînd să se sustragă tragerii la răspundere penală este o împrejurare peste
care organul judiciar nu poate trece cu uşurinţă şi probabil greu va admite că
atitudinea inculpatului s-ar fi modificat între timp);
c) cererea este introdusă de o persoană legal îndreptăţită dar solicitarea nu
a fost însuşită de inculpat.
Respingerea cererii de liberare provizorie are loc în formele procesuale
mai sus menţionate, dispoziţiile art. 160 prevăzute pentru ipoteza admiterii
cererii aplicîndu-se în mod corespunzător.
împotriva ordonanţei procurorului se poate face plîngere la instanţa căreia
i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond. încheierea instanţei prin care
se soluţionează plîngerea, precum şi încheierea de respingere a cererii de
liberare provizorie sînt supuse recursului.
Dacă cererea de liberare provizorie este respinsă inculpatul păstrează starea
sa anterioară, mandatul de arestare producînd în continuare toate efectele sale.
552. - Revocarea liberării şi ridicarea controlului judiciar. Ca în orice caz
poate lipsi din procedura revocării, numai cînd acesta fără motive temeinice
nu se prezintă la chemarea făcută.
Revocarea liberării provizorii se dispune de procuror prin ordonanţă iar de
instanţă prin încheiere, organul judiciar dispunînd arestarea inculpatului şi
emiţînd un nou mandat de arestare.
Dispoziţiile mai sus enunţate cu privire la atacarea deciziilor luate pentru
respingerea cererii de liberare provizorie se aplică în mod corespunzător şi
împotriva actelor procesuale care dispun revocarea.
553. - Revocarea liberării provizorii sub control judiciar nu trebuie
confundată cu ridicarea controlului judiciar.
Potrivit cu art. 160 c. pr. pen., controlul judiciar instituit de către procuror
sau instanţă poate fi ridicat oricînd, în totul sau în parte, pentru motive temeinice.
Ridicarea controlului judiciar în totul face ca libertatea inculpatului să
devină deplină, în sensul că acesta nu mai are de respectat nici una din
obligaţiile prevăzute în art. 160 şi care i-au fost impuse odată cu liberarea
provizorie. Inculpatul faţă de care procurorul sau instanţa a ridicat controlul
judiciar se află în aceeaşi situaţie ca un inculpat care nu a fost arestat sau faţă
de care măsura arestării a fost revocată sau a încetat de drept.
Ridicarea în parte a controlului judiciar înlătură una sau mai multe din
obligaţiile impuse inculpatului, odată cu liberarea provizorie şi anume cele pe
care le nominalizează organul judiciar, menţinînd totuşi o parte din îndatoririle
din art. 160 care revin celui pus în libertate.
Ridicarea controlului judiciar ca şi revocarea liberării se dispune prin or-
de revocare a unei instituţii şi în ipoteza analizată se ajunge la situaţia care a
premers luarea măsurii liberării provizorii. Practic aceasta duce la pierderea
stării de libertate şi arestarea inculpatului.
Revocarea liberării provizorie este reglementată de art. 160 şi admisă de
lege în două situaţii.
Prima are în vedere descoperirea după acordarea liberării provizorii a unor
împrejurări ce nu au fost cunoscute anterior şi care în momentul cînd sînt percepute
justifică arestarea. De exemplu, anumite fapte necunoscute iniţial pot duce la
schimbarea încadrării juridice a infracţiunii într-o faptă penală mult mai gravă, cu o
pedeapsă ce depăşeşte limita legală de acordare şi menţinere a liberării provizorii.
Al doilea caz de revocare se referă la neîndeplinirea cu rea-credinţă de către
inculpat a obligaţiilor pe care alegîndu-le dintre cele înscrise în art. 160 ,
procurorul sau instanţa le-a fixat. La aceasta se adaugă şi ipotezele cînd în perioada
de liberare provizorie inculpatul încearcă să zădărnicească aflarea adevărului ori
săvîrşeşte din nou, cu intenţie, o infracţiune pentru care este urmărit sau judecat.
Revocarea liberării provizorii se dispune de procuror sau instanţă, după
cum cauza se află în cursul urmăririi penale sau a judecăţii în momentul cînd
se iniţiază aceasta procedură. Organul judiciar se pronunţă aspura^revocării
numai după ascultarea inculpatului asistat de apărător. Ascultarea inculpatului
433
donanţă sau încheiere de către procuror sau instanţă în funcţie de faza procesuală
(urmărire sau judecată) în care se dispune măsura. Prin trecerea cauzei dintr-o fază
«a procesului penal în alta, apare posibilitatea ca ambele măsuri să fie luate de un
alt organ judiciar decît cel care le-a dispus. De exemplu, dacă liberarea provizorie
a fost dispusă în cursul urmăririi penale de către procuror este posibil ca în cursul
judecăţii, dacă apar motive temeinice de ridicare a controlului judiciar, eventual
de revocare a liberării, acestea sa fie dispuse de instanţă.
§ 3. Libererea provizorie pe cauţiune
554. - A doua variantă a liberării provizorii este acordată de organul '
judiciar în baza unei cauţiuni depuse . între liberarea provizorie sub control
69 Liberarea provizorie, deşi reintrodusă în cod numai în 1990, a fost o măsură a cărei necesitate
doctrina noastră procesuală a evocat-o încă din anii '70-'80, mulţi autori făcînd numeroase
judiciar şi aceeaşi instituţie dispusă pe temeiul unei cauţiuni există numeroase
puncte comune dar şi aspecte care le deosebesc.
Ca orice liberare provizorie şi cea pe cauţiune se acordă numai la cerere,
nedispunîndu-se din oficiu.
Condiţiile liberării pe cauţiune sînt înscrise în art. 160 c. pr. pen. şi constau în
următoarele: a/ asigurarea reparării pagubei pricinuite prin infracţiune; b/
depunerea prealabilă a cauţiunii fixate de organul judiciar.
Măsura procesuală împacă două deziderate: cea a desfăşurării procesului
penal cu inculpatul în stare de libertate şi cea a ocrotirii victimei infracţiunii
care a suferit un prejudiciu material.
Liberarea provizorie pe cauţiune presupune asigurarea prealabilă a pagubei
produse prin infracţiune. Aceasta înseamnă că legea nu impune repararea efectivă
a pagubei fiind suficient să se instituie de exemplu un sechestru penal sau o
inscripţia ipotecară pe bunurile inculpatului de natură să asigure repararea
prejudiciului produs prin infracţiune pînă la concurenţa limitei valorii probabile
a pagubei.
555. - Spre deosebire de liberarea sub control judiciar în cazul liberării pe
cauţiune obligaţiile ce se impun inculpatului în perioada cît beneficiază de
434
evident că măsura liberării provizorii se revocă. Aceeaşi rezolvare se impune şi în
cazul cînd inculpatul pus în libertate încearcă să zădărnicească aflarea adevărului
ori săvîrşeşte din nou, cu intenţie, o infracţiune pentru care este urmărit sau judecat
Suplimentar, ca împrejurări tipice pentru revocarea liberării pe cauţiune,
trebuie avute în vedere neîndeplinirea cu rea-credinţă de către inculpat a
obligaţiilor înscrise în art. 160 alin. 2 c. pr. pen. (prezentarea la chemarea
organelor judiciare şi comunicarea oricărei schimbări de domiciliu).
556. - Cauţiunea. Natura juridică a cauţiunii este determinată de lege şi
constă potrivit art. 160 c. pr. pen., într-o garanţie care asigură respectarea de
către inculpat a obligaţiilor ce îi revin în timpul liberării.
Spre deosebire de codul nostru din 1936 şi de alte legislaţii, cauţiunea nu
asigură şi alte aspecte procesuale cum ar fi începerea executării hotărîrii
judecătoreşti . Doctrina străină mai nouă are tendinţa de a restrînge finalitatea
cauţiunii numafla respectarea condiţiilor legate de starea de liberare provizorie
din timpul urmăririi penale sau al judecăţii .
în nici un caz cauţiunea nu trebuie să garanteze efectiva executare a hotărîrii
definitive mutînd astfel raporturile juridice statornicite în cadrul procesului penal
într-un cadru post procesual, respectiv în domeniul execuţional . în mod similar
unele legi prevăd că în cazul condamnărilor condiţionate cauţiunea se restituie
dacă inculpatul a fost prezent la toate chemările de pe parcursul procesului penal,
fără să fie necesar să fi început executarea hotărîrii .
această instituţie sînt mai reduse şi numeric şi în conţinut decît cele înscrise în
art. 1602 lit. a-g. Astfel, potrivit art. 160 4 alin. 2 inculpatul arc două îndatoriri
fundamentale: să se prezinte la toate chemările organului judiciar şi să comu-
nice orice schimbare de domiciliu sau reşedinţă.
Pentru ca liberarea pe cauţiune să nu constituie un beneficiu pentru
inculpaţii care au comis fapte de o anumită gravitate sau care prezintă un
comportament deosebit, legea interzice folosirea instituţiei în anumite cazuri.
Liberarea provizorie pe cauţiune nu se acordă în cazul săvîrşirii infracţiunilor
intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 7 ani,
cînd inculpatul este recidivist şi în sfîrşit cînd există date care justifică temerea
ca va săvîrşi o altă infracţiune.
O parte din motivele de revocare în cazul liberării provizorii sub control
judiciar constituie şi motive de revocare în cazul liberării pe cauţiune. Astfel, dacă
se descoperă fapte sau împrejurări care nu au fost cunoscute la data admiterii
cererii de liberare provizorie pe cauţiune şi care justifică arestarea inculpatului
propuneri de lege ferenda în legătură cu regimul juridic al acestei instituţii (GR.
THEODORU.T. PLAESU, op. cit, p. 285; I. NEAGU, op. cit, p. 306-307; N. VOLONCIU,
op. cit, voi. I, p. 284; N. IONESCU, R.R.B., nr. 10/1981, p. 26-33; I. ISTRATE, Libertatea
persoanei şi garanţiile ei procesuale, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1984, N. VOLONCIU,
I. NEAGU Reglementări privind liberarea provizorie pe cauţiune, A.U.B., 1981, p.
76-79 etc. < ■
435
în reglementarea franceză, după introducerea în anul 1970 a sistemului
controlului judiciar, nici nu exista o instituţie propriu-zisă a liberării pe
cauţiune, cauţiuneajlevenind una din condiţiile sub care inculpatul este lăsat
în libertate devenind astfel parte componentă a mecanismului controlului
judiciar. Potrivit art. 142 c. pr. pen. francez scopul cauţiunii este pe de o parte
asigurarea prezenţei inculpatului la toate actele procesuale unde participarea
sa se impune, pe de altă parte şi o asigurare a acoperirii despăgubirilor civile
cu care acesta este dator celui vătămat prin infracţiunea cauzatoare de daune
materiale, iar în subsidiar asigurarea chiar a plăţii eventualelor amenzi.
70 De exemplu, art. 134 din Codul anterior prevedea că prin cauţiune se garantează prezentarea
inculpatului la toate actele de instrucţie, de judecată şi la executarea hotărîrii instanţei
judecătoreşti
71 H. PERIMET-MARQUET, Le cautionnement penal, un echec remediabie, Dalloz, 1981, p.
149.
72 M. FRANCHIMONT, op. cit, p. 482-484.
73 Vezi, art. 113 c. pr. pen., belgian.
436
 557. - Cauţiunea în legea română este fixată într-o sumă de bani al cărui
cuantum variază de la 10.000 la 100.000 lei74.
Fixarea în normă a unui minim şi maxim este de natură a mări caracterul
de legalitate al măsurii şi de a evita depăşirea unor limite rezonabile. Sumele
prea mici, prin caracterul lor derizoriu, nu ar constitui o reală garanţie de natură a
asigura eficient măsura vizată, după cum cuantumurile foarte mari ar putea fi
prohibitive pentru o întreagă categorie de persoane aflată în condiţii materiale
modeste. Pe de altă parte, stabilirea prin lege a limitelor minime şi maxime
ale măsurii permit o individualizare judiciară a acesteia, prin aprecierea
concretă şi etalonată la cazul de speţă.
Spre deosebire de alte legislaţii garanţia se constituie exclusiv într-o sumă
de bani şi nu în alte bunuri .
Suma reprezentînd cauţiunea fixată se consemnează la o instituţie
financiară pe numele inculpatului dar la dispoziţia organului judiciar.
558. - Rezolvarea cererii de liberare pe cauţiune. Dispoziţiile înscrise
în art. 160 -160 privitoare la introducerea cererii de liberare provizorie,
conţinutul cererii, măsurile premergătoare examinării cererii, procedura exa
minării ca atare a cererii, soluţionarea cererii prin admiterea sau respingerea
ei sînt în marea lor majoritate comune, legea nefăcînd diferenţiere între
Liberarea provizorie pe cauţiune se poate revoca în aceleaşi condiţii care
sînt prevăzute de art. 160 şi pentru controlul judiciar. Singura deosebire este
că referitor la nerespectarea condiţiilor de către cel pus în libertate, raportarea
nu se va face la condiţiile înscrise în art. 160 alin. 2, ci neconformarea trebuie
să se manifeste faţă de îndatoririle din art. 160 alin. 2 (prezefitarea la chemarea
organelor judiciare şi comunicarea schimbărilor de domiciliu sau reşedinţă
intervenite în cursul procesului penal).
559. - Restituirea şi reţinerea cauţiunii. Avînd în vedere caracterul de
garanţie pe care cauţiunea o are şi întrucît în mod obişnuit cel pus în libertate
are comportamentul pe care legea îl solicită, regula generală devine restituirea
cauţiunii. Aceasta este şi rezolvarea practică care în practica judiciară se
întîlneşte cel mai frecvent.
Potrivit art. 160 alin. 4 cauţiunea se restituie cînd:
a) se revocă liberarea provizorie pentru cazul prevăzut de art. 160 alin.
1 lit. a (descoperirea de fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la data
admiterii cererii de liberare provizorie şi care justifică arestarea).
b) se constată de către procuror prin ordonanţă, iar de instanţă prin
încheiere, că nu mai există temeiurile care au justificat, măsura arestării
preventive;
c) se dispune scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale,
liberarea sub control judiciar şi cea pe cauţiune.
De cîte ori aspectele speciale au necesitat reglementări particulare cu
privire la liberarea pe cauţiune legea a înscris în mod corespunzător norme cu
caracter deosebit.
Astfel, pe lîngă toate menţiunile pe care cererea de liberare provizorie le
are potrivit art. 160 alin. 3, în cazul liberării provizorii pe cauţiune cererea
trebuie sa cuprindă şi obligaţia depunerii cauţiunii şi menţiunea cunoaşterii
dispoziţiilor legii privind cazurile de reconstituire a cauţiunii. •
înainte de examinarea de fond a cererii de liberare procurorul sau instanţa,
dacă nu există impedimente legale şi condiţiile sînt îndeplinite, în principiu,
stabileşte cuantumul cauţiunii.
După depunerea dovezii de consemnare a cauţiunii procurorul se pronunţă
pe fond printr-o ordonanţă admiţînd sau respingînd cererea. Instanţa, după ce
constată depunerea cauţiunii fixează termenul de judecată cînd va avea loc
examinarea în condiţii contradictorii a cererii.
74 Multe legislaţii ca şi fostul cod român din 1936 nu fixau limitele valorice ale cauţiunii.
75 Codul din 1936 permitea prin art. 133 constituirea cauţiunii în afara sumelor de bani şi prin
efecte publice româneşti (acţiuni, rente de stat, bonuri de tezaur etc.) prin creanţe ipotecare
de sumă certă, prin inscripţii ipotecare asupra unor imobile.
437
achitarea sau încetarea procesului penal;
d) se pronunţă pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii cu suspendarea
condiţionată a executării ori cu executarea prin muncă corecţională;
e) se dispune condamnarea închisorii.
Cînd cauţiunea se restituie se dispune concomitent şi încetarea stării de
libertate. Acest lucru este prevăzut expres pentru cazurile înscrise în art. 160
alin. 4 lit. b-e. pentru ipoteza de la lit. a, dispoziţia nu mai era necesară pentru că
orice revocare a liberării provizorii duce evident la arestare şi emiterea unui nou
mandat de arestare, aşa cum prevede art. 160 alin. 3 c. pr. pen.
560. - Cauţiunea nu se restituie dacă inculpatul se află în una din situaţiile
prevăzute în art. 160 alin. 1 lit. b care au determinat revocarea liberării pe
cauţiune şi procesul se încheie printr-o hotărîre definitivă de condamnare la
pedeapsa închisorii.
Odată cu condamnarea la o asemenea pedeapsă se va pronunţa şi pierderea
cauţiunii depuse de inculpat în cursul procesului, dacă anterior acestui moment s-a
dispus revocarea liberării condiţionate pentru că cel liberat nu a îndeplinit
438
 % § 1. Luarea măsurilor de ocrotire şi siguranţă
cu rea- credinţă obligaţia de a se prezenta la chemările organului judiciar
sau nu a informat pe acesta despre schimbările de domiciliu ori reşedinţă,
respectiv a încercat să zădărnicească aflarea adevărului sau a săvîrşit din
nou o infracţiune intenţionată pentru care este urmărit sau judecat.
Din cazurile foarte numeroase de restituire precum şi din împrejurările
cînd aceasta nu se restituie rezultă clar caracterul său de garanţie şi nu de
sancţiune penală, civilă ori cu alt titlu. Astfel, ori cît de vinovat ar fi
inculpatul şi oricît de grave faptele săvîrşite (evident în limitele legale,
pedeapsă nu mai mare de 7 ani închisoare etc.) dacă condiţiile de liberare
provizorie sînt respectate cauţiunea se restituie chiar dacă inculpatul este
condamnat.
In caz de nerestituire a cauţiunii, suma de bani consemnată de inculpat
urmează să primească o anum ită destinaţie. Aceasta este specificată în art. 160'
alin. 5 c. pr. pen., care prevede că orice cauţiune nerestituită se face venit la
bugetul statului la rămînerea definitivă a hotărîrii de condamnare \
Secţiunea III
ALTE MĂSURI PROCESUALE
561. - Măsurile de ocrotire în caz de reţinere sau arestare preventivă.
Măsurile de ocrotire înscrise de art. 161 c. pr. pen. denotă grija deosebită pe
care o prezintă pentru aspectele umanitare reglementarea noastră procesual
penală. Legiuitorul a înţeles să apere interesele persoanelor care aflîndu-se
într-o situaţie de incapacitate, ar putea fi afectate de măsurile privative de
libertate luate împotriva învinuitului sau inculpatului. Măsurile se pot lua în
favoarea minorilor, persoanelor puse sub interdicţie sau cărora li s-a instituit o
curatelă, handicapaţilor precum şi a celor care datorită vîrstei, bolii sau altei
cauze au nevoie de ajutor.
Luîndu-se împotriva învinuitului sau inculpatului care are asemenea per-
soane în ocrotire o măsură de reţinere sau arestare, acestea ar putea rămîne fără
sprijin. Pentru evitarea situaţiei, organul care a luat măsura de prevenţie are
76 In codul din 1936 prin art. 136 se făcea o repartizare preferenţială a cauţiunii nerestituite
după cum urmează: 1/ statul lua cu preferinţă sumele ce reprezentau cheltuielile procedurale
avansate de organele judiciare; 2/ restul se atribuia părţii vătămate pentru despăgubiri, în caz
cînd prevenitul nu dispunea de altă avere; 3/ dacă nu există parte civilă sau aceasta a fost
despăgubită, suma se atribuia fondului amenzilor.
439
 #
obligaţia, cînd făptuitorul are în ocrotire persoane din cele arătate, să
înştiinţeze autoritatea competentă în vederea luării măsurilor de ocrotire.
înştiinţarea în vederea măsurii de ocrotire se face de îndată ce organul
judiciar a luat cunoştinţă de existenţa necesităţii de ocrotire , acest moment
putînd fi concomitent sau ulterior ordonării reţinerii sau arestării.
Deşi în lege nu se indică expres, este evident că măsura de ocrotire se ia
pe perioada cît durează măsura de prevenţie care a determinat-o. în consecinţă,
cînd reţinerea sau arestarea este revocată, încetează de drept sau se dispune
liberarea provizorie a inculpatului, organul judiciar înştiinţează autoritatea
competentă în vederea ridicării măsurii de ocrotire, iar persoana ocrotită trece
din nou în grija celui pus în libertate.
Măsurile procesual penale de ocrotire nu trebuie confundate cu măsurile
ce po fi luate potrivit a numeroase alte dispoziţii legale înscrise în diferite legi
speciale, faţă de unele categorii de minori şi care au o natură juridică diferită
(de regulă administrativă) .
562. - Luarea măsurilor de siguranţă. Art. 113 şi 114 c. pen prevăd că se
poate lua împotriva făptuitorului măsura de siguranţă a obligării la tratament
medical, respectiv a internării medicale, cînd acesta datorită bolii, unor afec-
ţiuni mintale, intoxicării cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea
substanţe, precum şi a unei stări de toxicomanie prezintă pericol pentru
societate.
Măsurile se pot lua în mod provizoriu, în tot cursul procesului penal (art.
162 c. pr. pen.).
în faza de urmărire penală măsura este dispusă de procuror iar în faza de
judecată de instanţă. Odată cu măsura luată, organul sesizează comisia medi-
cală competentă să avizeze internarea bolnavilor mintali şi a toxicomanilor
periculoşi, întrucît confirmarea măsurii are loc numai pe baza acestui aviz.
Dacă cel internat are în ocrotire persoane dintre cele prevăzute în art. 161 c. pr.
pen., se va lua în mod corespunzător şi măsura de ocrotire indicată de acest text.
Măsura internării-provizorii durează pînă la confirmarea ei de către instanţa
judecătorească . Hotărîrea prin care s-a confirmat măsura se poate ataca
77 V. DONGOROZ, Explicaţii teoretice, voi. I, p. 334.
78 Măsurile privesc minorii care au săvîrşit fapte prevăzute de legea penală, dar care nu răspund
penal, precum şi pe cei care sînt expuşi să comită asemenea fapte şi au menirea de a educa pe
cei în cauză prevenind săvîrşirea unor fapte socialmente periculoase (vezi I. NEAGU, op. cit,
79
voi. I, p. 202).
Confirmarea măsurii prin hotărîrea definitivă a instanţei face ca măsura să nu mai aibă
caracter provizoriu şi natură procesuală. Ea se transformă într-o măsură de siguranţă aplicată
ca sancţiune penală avînd deci natura juridică a unei instituţii de drept material.
440
Obligarea inculpatului sau părţii civilmente Tesponsabile la despăgubiri
civile are loc numai prin hotarîrea definitivă a instanţei, realizarea efectivă a
reparaţiei survenind în momentul cînd condamnatul execută hotarîrea sau
separat cu recurs, însă recursul introdus nu suspendă executarea măsurii
dispuse.
în doctrina şi practica procesuală s-au pus mai multe probleme în legătură
cu aplicarea acestor măsuri. într-o opinie mai veche s-a susţinut că măsura de
siguranţă fiind o sancţiune de drept penal nu poate fi luată sau definitivată decît
în cadrul procesului penal. Cînd procurorul dispune scoaterea de sub urmărire
sau încetarea urmăririi şi constată că starea de pericol pe care o prezintă
făptuitorul reclamă internarea medicală, urmează să procedeze potrivit
Decretului nr. 12/1965 prin sesizarea instanţei civile folosind o instituţie cu
altă natură juridică decît măsura de siguranţă prevăzută în art. 114 c. pen. .
în ultimul timp s-a hotărît, că măsura obligării la tratament medical poate
fi dispusă şi faţă de făptuitorul care nu a fost trimis în judecată pentru săvîrşirea
unei infracţiuni, în urma scoaterii de sub urmărire penală ca efect al stabilirii
stării de iresponsabilitate . De asemenea, pentru aplicarea măsurii nu e nevoie
ca sesizarea instanţei să fie făcută prin rechizitoriu şi nici să fie precedată de
o luare provizorie a măsurii, fiind suficient ca făptuitorul să fie bolnav mintal
sau toxicoman şi să se afle într-o stare care prezintă pericol pentru societate .
Este nulă hotărîrea instanţei care, sesizată fiind numai cu cererea de
confirmare a măsurii internării medicale, s-a pronunţat asupra fondului
cauzei . Dacă instanţa a fost sesizată cu confirmarea măsurii internării
provizorii luată de procuror nu poate restitui cauza organului de urmărire
penală pe motiv că făptuitorul a fost externat din greşeala spitalului; faptul că
procurorul nu a luat măsuri imediate de reinternare obligă instanţa să ia de
urgenţă măsura fără a mai restitui cauza la procuratură .
§ 2. Măsuri asigurătorii privind reparaţiile civile
564. - Măsurile asigurătorii sînt măsuri care se iau în procesul penal în
vederea garantării realizării efective a reparării pagubei produse prin in-
fracţiune ori a executării pedepsei amenzii.
80 Vezi în acest sens Trib. Jud. Galaţi, dec. pen. nr. 71/1972, R.R.D., nr. 4/1972, p. 167; C.
BULA1, Condiţii procesuale pentru luarea măsurii de siguranţă a obligării la tratamejţt
medical şi a internării medicale, II, R.R.D., nr. 10/1971, p. 79-104; (în acelaşi studiu există
şi opinia contrară formulată de Ştefan Bocăneţ). Instanţei neinvestite cu judecarea unei
infracţiuni i se recunoaşte doar dreptul confirmării măsurii internării medicale luate în mod
provizoriu de procuror (Trib. Jud. Timiş, secţ. pen. dec. nr. 89/1979, R.R.D., nr. 12/1980, p. 48).
81 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 2069/1982, R.R.D., nr. 9/1983, p. 68.
82 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 1819/1983, R.R.D., nr. 9/1984, p. 78.
83 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 105/1980, R.R.D., nr. 9/1980, p. 63.
84 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 267/1979, R.R.D., nr. 9/1979, p. 68.
441
aceasta se aduce la îndeplinire în mod silit. Este posibil, ca pînă la aceste
momente inculpatul sau partea civilmente responsabilă să nu mai fie solvabilă.
Măsurile asigurătorii privind reparaţiile civile urmăresc să ofere protecţie
părţii civile împotriva acestui risc şi garantează posibilitatea realizării eficiente
a acţiunii civile, prin împiedicarea înstrăinării unor bunuri sub orice titlu .
Măsurile de asigurare constau în indisponibilizarea unor bunuri,
înstrăinarea unor bunuri indisponibilizate de cel care avea obligaţia să le
păstreze constituie infracţiunea de sustragere de sub sechestru şi se pedepseşte
potrivit art. 244 c. pen. Pentru existenţa infracţiunii este nevoie ca bunurile să
fie legal sechestrate. Nu se consideră legal sechestrate bunurile exceptate de
lege de la sechestrare.
Pentru luarea măsurilor asigurătorii legea prevede următoarele condiţii ':
a/ să existe o pagubă materială; b/ paguba să fie produsă prin infracţiune; c/
cu privire la infracţiune să existe un proces penal; d/ să existe parte civilă .
Măsurile asigurătorii nu pot fi luate în afara procesului penal - art. 163 c.
pr. pen., (de ex., în cadrul actelor premergătoare prevăzute de art. 224 sau
după începerea executării hotărîrii penale). în faza de urmărire penală măsura
se ia de organul de urmărire penală, iar în faza de judecată se dispune de
instanţă. Aplicarea măsurii nu este condiţionată de punerea în mişcare a
acţiunii penale.
565. - Măsurile asigurătorii se pot institui pe bunurile celor care răspund
civil în cadrul procesului penal şi anume: învinuitul sau inculpatul precum şi
partea civilmente responsabilă.
întrucît măsurile de asigurare garantează repararea unui anumit prejudiciu
material, ele trebuie instituite pînă la concurenţa valorii probabile a pagubei.
Pe parcursul procesului această valoare poate varia prin constatarea unei
pagube mai mari sau mai mici decît cea stabilită iniţial, determinînd o extindere
sau restrîngere a măsurii aplicate. Despăgubirea persoanei vătămate pe par
ii————----------------------------
85 Aplicarea sechestrului poate atrage anumite implicaţii în cazul cînd persoana ale cărei bunuri
au fost sechestrate este urmărită de mai mulţi creditori. Vezi în acest sens MIRCEA
IONESCU, Efectele sechestrului asigurător în cazul concursului de creditori, R.R.D.,
nr. 5/1967, p. 109-115.
86 S. KAHANE, op. cit, p. 166.
87 Ultima condiţie nu este necesară în cazul cînd acţiunea civilă se exercită din oficiu potrivit
art. 17 c. pr. pen., fără ca cel vătămat să se constituie parte civilă.
cursul procesului, de către cei care răspund pentru paguba provocată, are drept
consecinţă ridicarea măsurii asigurătorii luate anterior.
Aplicarea măsurii asigurătorii se poate face în principiu pe toate bunurile,
afară de cele arătate în art. 163 alin. 4 c. pr. pen. şi anume: a/ bunuri care fac
parte din patrimoniul public; b/ bunuri exceptate de lege. în mod obişnuit sînt
aplicabile normele comune de exceptare prevăzute în art. 406 şi urm. c. pr.
civ.8 , iar în cazul prejudiciului provocat patrimoniului public se aplică
excepţiile din art. 12 al Decretului nr. 221/1960.
Măsura asiguratorie se dispune în cursul urmăririi penale prin ordonanţă,
iar în cadrul judecăţii prin încheierea instanţei (art. 164 c. pr. pen.). Cîtă vreme
cauza nu a fost definitiv rezolvată subzistă şi posibilitatea aplicării măsurii
asigurătorii . De aceea, chiar în lipsa unui text de lege, urmează a se admite
că măsura poate fi dispusă de instanţă şi prin sentinţă ori decizie (de exemplu,
hotarîrea prin care se dispune rejudecarea cauzei după casarea sau restituirea
la procuror în vederea completării urmăririi penale).
Ordonanţa de luare a măsurii asigurătorii se aduce la îndeplinire de către
organul de urmărire penală care a dispus măsura. Anumite organe sînt dublate
în realizarea concretă a aducerii la îndeplinire a măsurii, pentru a nu fi obligate
în toate cazurile să intervină personal în efectuarea activităţilor dispuse. Astfel,
cînd urmărirea penală se efectuează de procuror, acesta poate dispune ca
măsura să fie adusă la îndeplinire de către secretarul unităţii.
Hotarîrea instanţei prin care s-a dispus luarea măsurii asigurătorii se aduce
la îndeplinire prin executorul judecătoresc.
Măsurile asigurătorii dispuse de organul de urmărire sau instanţă pot fi
aduse la îndeplinire şi prin organele proprii de executare ale unor agenţi
economici, cînd se asigură repararea prejudiciului suferit de unitatea
respectivă, iar pentru fapta penală nu se prevede pedeapsa complimentară a
confiscării averii.
566. - Luarea măsurilor asigurătorii se face la cererea părţii civile sau din
oficiu. în general, aplicarea măsurii este facultativă, legea lăsînd instituirea ei
la aprecierea organului competent . Măsurile sînt obligatorii numai cînd prin
infracţiune s-a adus o pagubă patrimoniului public ori cînd cel vătămat este
lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrînsă.
88 Aceste dispoziţii enumera bunurile care nu pot fi urmărite pe baza unui titlu executor, fiind
normal ca acele bunuri care nu pot fi executate silit să nu poată fi nici sechestrate.
89 V. DONGOROZ, ş.a., Explicaţii teoretice, voi. I, p. 338.
90 GR. THEODORU, op. cit., p. 311.
442
Măsurile asigurătorii se realizează prin aplicarea pe bunurile indispo-
nibilizate a unui sechestru penal, care poate avea diferite forme de realizare.
Codul de procedură penală reglementează următoarele forme de sechestrare :
a/ sechestrul propriu-zis, aplicabil bunurilor mobile; b/ luarea inscripţiei
ipotecare asupra bunurilor imobile; c/ poprirea sumelor de bani.
învinuitul, inculpatul, partea civilmente responsabilă şi orice persoană
interesată se poate plînge împotriva măsurii luate şi a modului de aducere la
îndeplinire (art. 168 c. pr. pen.). în timpul urmăririi penale plîngerea se
adresează organului de cercetare care a dispus măsura sau procurorului care
supraveghează urmărirea; în cursul judecăţii plîngerea se adresează instanţei.
Hotărîrea instanţei prin care s-a soluţionat plîngerea poate fi atacată separat cu
recurs. Astfel, într-o "cauză partea civilă a avut cîştig de cauză în recurs,
demonstrînd că prima instanţă a admis plîngerea unui terţ împotriva dispoziţiei
de aplicare a sechestrului asupra bunurilor inculpatului fără citarea legală a
părţii civile la rezolvarea acelei plîngeri . Recursul nu suspendă executarea
hotărîrii pronunţate.
împotriva măsurii asigurătorii se poate face şi contestaţie potrivit legii
civile dacă: a/ procesul penal a fost definitiv soluţionat; b/ nu s-a făcut plîngere
împotriva aducerii la îndeplinire a măsurii. Pentru introducerea contestaţiei
civile trebuie îndeplinite cumulativ ambele condiţii. Nu se poate introduce
contestaţie ci numai plîngere dacă o cauză se mai judecă în apel sau recurs,
soluţionarea revenind instanţei care a dispus măsura. în practică s-a hotărît, ca
cererea unui terţ pentru ridicarea sechestrului dispus în timpul judecăţii în
primă instanţă, pe motiv că obiectele i-ar aparţine, este de competenţa acelei
instanţe, chiar dacă la data primirii cererii instanţa de fond pronunţase
hotărîrea, dezinvestindu-se, iar dosarul a fost înaintat la instanţa superioară ".
567. - Sechestrul propriu-zis. Procedura sechestrării începe cu luarea
dispoziţiei de sechestrare prin ordonanţa organului de urmărire penală sau
încheierea instanţei.
Organul care aduce la îndeplinire sechestrul are obligaţia identificării
bunurilor asupra cărora se poate aplica măsura. întrucît sechestrul se instituie
pînă la concurenţa unei anumite valori bunurile trebuie în prealabil evaluate.
91 în literatura de specialitate s-a ridicat problema dacă pot fi folosite şi alte măsuri de asigurare
prevăzute de legea civilă. (Vezi, S. KAHANE, op. cit., p. 172; N. VOLONCIU, Probleme
privind noua reglementare a sechestrului penal, A.U.B. nr. 13-14/1959-1960, p. 161-
175).
92 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 156/1981, R.R.D., nr. 10/1981, p. 73.
93 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 909/1971, R.R.D., nr. 11/1971, p. 120-121.
444
568. - Luarea inscripţiei ipotecare. Dacă sechestrul se aplică
443
Sechestrarea se realizează de regulă prin indisponibilizarea bunurilor în
mîinile celui împotriva căruia s-a luat măsura. Bunurile sechestrate pot fi puse
sub sigiliu. Dacă există pericol de înstrăinare, bunurile pot fi încredinţate unui
custode numit pentru păstrarea lucrurilor.
Sechestrarea cu ridicarea obligatorie are loc cînd este vorba de următoarele
bunuri:
a) bunuri perisabile; acestea se predau unor unităţi economice, care sînt
obligate să le primească şi valorifice de îndată, potrivit regulilor de comerţ;
b) metale sau pietre preţioase, obiecte confecţionate cu acestea şi
mijloace de plată străine ; depunerea se face la cea mai apropiată instituţie
bancară competentă în 48 de ore de la ridicare; dacă obiectele sînt strict
necesare cercetărilor, depunerea se face după terminarea urmăririi, dar nu mai
tîrziu de 48 de ore de la rezolvarea cauzei de procuror; mijloacele de plată
străine pot fi valorificate de îndată de bancă, în cazul cînd s-ar găsi
necesar; ;
c) titluri de valoare internă, obiecte de artă sau de muzeu şi colecţii de
valoare; predarea spre păstrare se face către instituţiile specializate (în
condiţiile arătate la lit. b);
d) sumele de bani; se consemnează pe numele persoanei de la care s-au
ridicat şi la dispoziţia organului care a dispus sechestrarea, recipisa de
consemnare predîndu-se acestuia în termen de 3 zile de la ridicarea banilor; la fel
se procedează cu sumele provenite din bunurile perisabile sau mijloacele de
plată străine.
Obiectele sechestrate şi ridicate se păstrează, de cei care le-au primit, pînă
la încetarea sechestrului.
Actele efectuate cu ocazia aplicării sechestrului se consemnează într-un
proces verbal cu descrierea amănunţită a bunurilor sechestrate, precizarea
valorilor, indicarea bunurilor exceptate găsite la persoana respectivă, precum
şi obiecţiile acesteia sau a altor persoane interesate.
Un exemplar al procesului verbal se lasă persoanei căreia i s-a aplicat
sechestrul, iar în lipsă, celor cu care locuieşte, administratorului, portarului sau
unui vecin. în caz de dare în custodie a bunurilor sechestrate o copie se lasă
custodelui. Un exemplar se înaintează şi organului care a dispus luarea măsurii
asigurătorii, în termen de 24 de ore de la încheierea procesului verbal (art. 166).
94 Vezi normele legale care reglementează regimul valutar.
95 Dispoziţia necesară din art. 165 alin. 7 a fost edictată într-o perioadă cînd accesul cetăţenilor
români la valută era foarte restrictiv. Faţă de liberalizarea actuală a regimului valutar este de
discutat dacă valuta nu s-ar putea păstra fără o valorificare imediată şi transformare a contului
într-un depozit în lei.
445
pe bunuri imobile, organul care a dispus măsura cere organului competent
luarea inscripţiei ipotecare, anexînd copii de pe actul de dispoziţie şi un
exemplar al procesului verbal de sechestru. Pînă la luarea acestei măsuri
bunurile ipotecate sînt garantate potrivit dispoziţiilor civile .
569. - Poprirea. învinuitul, inculpatul sau partea civlmente
responsabilă pot fi creditori faţă de cel păgubit sau faţă de terţe persoane.
Pentru ca sumele de bani datorate să nu ajungă la aceşti creditori, care ar putea
frauda persoana vătămată prin infracţiune, art. 167 c. pr. pen. prevede luarea
măsurii proprii.
Dispoziţia de sechestrare se comunică debitorilor, aceasta avînd drept efect
poprirea în mîinile lor şi în limitele prevăzute de lege a sumelor de bani datorate.
Sumele se consemnează de debitori în termen de 5 zile de la scadenţă, pe
numele creditorului şi la dispoziţia organului care a luat măsura popririi, cu
predarea către acesta în termen de 24 de ore a recipisei de consemnare.
§ 3. Măsuri asigurătorii privind executarea amenzii
570. - Pericolul înstrăinării bunurilor pe parcursul procesului de către învinuit
sau inculpat subzistă şi în cazul cînd împotriva lui s-ar putea pronunţa o pedeapsă
patrimonială, întrucît aceasta se execută după rămînerea definitivă a hotărîrii.
Eventualul creditor în fraudarea căruia ar putea acţiona învinuitul sau inculpatul
nu mai este partea civilă, ci statul care realizează orice pedeapsă patrimonială. De
aceea, sechestrul poate fi aplicat şi în vederea asigurării executării pedepsei
amenzii (nu şi a pedepsei complementare a confiscării averii) .
96 Cînd ipoteca asigură un prejudiciu adus avutului public art. 18 din Decretul nr. 221/1960
prevede că orice acte de dispoziţie cu privire la imobilele ipotecate vor fi nule de drept faţă
de creditorii urmăritori.
97 Conform art. 41 alin. 7 din Constituţie averea dobîndită în mod licit nu poate fi confiscată,
caracterul licit al dobîndirii prezumîndu-se; spre deosebire de aceasta alin. 8 din aceeaşi
normă constituţională admite confiscarea în condiţiile legii, a bunurilor destinate, folosite
sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii.
Rezultă că legea fundamentală nu se opune confiscării speciale ca măsură de siguranţă, dar
există incompatibilitate între confiscarea totală sau parţială a averii şi art. 41 alin. 7 din
Constituţie. Faţă de caracterul imperativ al normei constituţionale s-a conchis că dispoziţiile
din codul penal (afft cele din partea generală referitoare la pedeapsa complimentară a
confiscării averii, cît şi cele din partea specială care la diverse infracţiuni prevăd această
pedeapsă) trebuie considerate implicit abrogate (vezi, Codul penal şi Codul de procedură
penală, Cutuma, Bucureşti, 1992, p. 4, Colectiv de îngrijire a ediţiei S. BOMBOS, I.
DULOIU, N.V. DRAGOŞ, D. BAJAN).
Pe planul dreptului comparat opiniile sînt diversificate în legislaţiile actuale existînd atît
reglementări care consacră confiscarea averii ca pedeapsă patrimonială dar şi care nu o
recunosc.
♦ 446
d) măsurile pentru asigurarea executării obligaţiilor civile au o limită
valorică variabilă mergînd pînă la concurenţa valorii probabile a pagubei;
valoarea sechestrului care asigură pedeapsa amenzii este de regulă fixă şi se
situează la nivelul maximului special al acesteia pentru infracţiunea
Dispoziţiile care reglementează acest sechestru şi procedura sa de aplicare sînt
în general comune cu cele instituite în vederea asigurării despăgubirilor civile.
Există aspecte care sînt proprii numai măsurii asigurătorii privind exe-
cutarea amenzii şi care o diferenţiază faţă de măsura aplicată pentru garantarea
despăgubirilor civile. Diferenţele decurg din natura juridică aparte a acestor
măsuri, care nu asigură realizarea aspectelor legate de latura civilă a cauzei,
avînd dimpotrivă în vedere garantarea executării eficiente şi corecte a aspec-
telor implicate în latura penală a procedurii. Principalele particularităţi care
pot fi menţionate sînt următoarele:
a) pentru aplicarea sechestrului care asigură o pedeapsă, nu se cer întrunite
aceleaşi condiţii ca pentru măsura care asigură despăgubirile civile
(provocarea unei pagube materiale, constituirea părţii civile etc), fiind sufi-
cient numai să se fi săvîrşit o infracţiune pentru care legea penală prevede
pedeapsa amenzii şi desfăşurarea unui proces penal în legătură cu infracţiunea
respectivă;
b) sechestrul privind pedeapsa amenzii se aplică numai pe bunurile
învinuitului sau inculpatului, nu şi pe cele ale părţii civilmente responsabile,
întrucît amenda fiind o sancţiune penală angajează totdeauna o responsa-
bilitate strict personală .
c) aceleaşi organe care aplică măsurile asigurătorii pentru garantarea
despăgubirilor civile, instituie şi sechestrul pentru asigurarea executării pe
depselor cu excepţia organelor proprii de executare ale agenţilor economici
păgubiţi, care potrivit art. 164 alin. 3 c. pr. pen., nu puteau aplica jtsemenea
măsuri în cazul cînd legea prevede pedeapsa confiscării averii ,
în tradiţia legislativă românească, există antecedente pentru ambele poziţii. Astfel, codul
penal din 1864, la timpul său considerat unul din cele mai blînde din Europa, nu prevedea
pedeapsa confiscării averii (vezi, I. TANOVICEANU, V. DONGOROZ, Tratat de drept
penal, voi. I, p. 183). Ulterior, Codul penal din 1936 adoptînd o opinie contrară a inclus între
pedepsele complimentare şi confiscarea averii.
într-o reglementare în care legea penală prevede pedeapsa confiscării averii, pe planul
normelor procesuale trebuie desigur să existe dispoziţii care garantează prin măsuri
asigurătorii efectiva executare a sancţiunii de drept penal. în mod corespunzător, în Codul
de procedură penală din 1969 erau înscrise norme care prevedeau, chiar obligator şi din
oficiu, aplicarea sechestrului penal în cazurile cînd pentru infracţiunea săvîrşită legea penală
prevedea ca pedeapsă confiscarea averii.
98 Sechestrul care asigură o sancţiune patrimonială, este nelegal dacă se aplică pe bunurile
proprii ale soţiei inculpatului. (Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 3407/1973, R.R.D., nr.
5/1974, p. 70-71). Bunurile soţilor sînt susceptibile de a forma obiect de sechestrare numai
în cota parte ce aparţine inculpatului (Trib. Suprem, secţ. milit. dec. nr. 105/1975, R.R.D.,
nr. 6/1976, p. 52).
99 Deşi legea nu lămureşte expres, există toate motivele să se considere că organele proprii de
executare nu pot aplica măsuri asigurătorii, nici în cazul garantării executării amenzilor
pentru aceleaşi raţiuni ca şi în cazul confiscării averii.
447
săvîrşită ;
e) în privinţa bunurilor exceptate de la sechestrare, în cazul amenzilor se
au în vedere dispoziţiile art. 63 c. pen., şi nu cele ale legii civile101.
 § 4. Restituirea lucrurilor
571. - Măsurile asigurătorii privind despăgubirile civile au în vedere
garantarea unei reparaţii viitoare ale cărei limite şi condiţii vor fi stabilite
ulterior prin hotărîrea definitivă. Alături de măsurile avînd această natură
juridică legea a instituit şi altele care să realizeze - deşi cu titlu provizoriu - o
reparaţie imediată, dînd pe de o parte de îndată satisfacţie celui vătămat, pe
de altă parte evitînd (ca şi în cazul măsurilor asigurătorii) riscul nereparării
prejudiciului datorat relei credinţe a învinuitului sau inculpatului.
Constituie asemenea măsuri imediate: restituirea lucrurilor şi restabilirea
situaţiei anterioare.
Restituirea lucrurilor reprezintă o modalitate de recuperare în natură a
pagubei pricinuite prin infracţiune (art. 14, alin. 3 lit. a). Aceasta are loc la
sfîrşitul procesului penal prin pronunţarea unei hotărîri definitive care să
soluţioneze corespunzător acţiunea civilă.
In interesul persoanei vătămate l£gea a prevăzut modalitatea necesară
pentru a apropia acest moment în aşa fel încît cel prejudiciat să recapete, încă
în cursul procesului penal, lucrurile de care a fost deposedat şi care au fost
ridicate de la învinuit, inculpat sau orice altă persoană.
Codul a înscris alături de măsurile asigurătorii şi restituirea lucrurilor (art. 169),
prin aceasta grăbind repararea prejudiciului şi totodată asigurînd lucrurile respec-
tive împotriva riscului unor înstrăinări viitoare de către învinuit sau inculpat.
100 Dacă sechestrul se instituie la cererea părţii civile, cuantumul său valoric poate fi
stabilit la cererea celui interesat şi sub limita daunei provocate. în cazul amenzii sechestrul
poate ajunge la valori apreciabile avînd în vedere că amenda potrivit regulii generale
înscrise în art. 53 poate să meargă pînă la 300.000 lei (iar în cazuri anume indicate în legi
speciale chiar peste acest prag).
101 Intrucît potrivit art. 63 c. pen., amenda se stabileşte astfel încît condamnatul să nu fie
pus în situaţia de a nu-şi putea îndeplini îndatoririle privitoare la întreţinerea, creşterea,
învăţătura şi pregătirea profesională a persoanelor faţă de care cel în cauză are obligaţii
legale, aceste prevederi se vor avea în vedere şi la aplicarea sechestrului pe anumite bunuri,
«are devin astfel exceptate în spiritul legii penale.
448
Restabilirea situaţiei anterioare se poate dispune de către organul de
cercetare, dar numai cu aprobarea procurorului ori de către instanţă (art. 170
Restituirea lucrurilor are caracter provizoriu, cel căruia i se face restituirea
avînd obligaţia păstrării obiectelor pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii;
numai prin acest act restituirea produce efecte definitive şi depline.
Restituirea lucrurilor se dispune pe parcursul procesului penal, după caz
de organul de urmărire penală sau instanţă.
Pentru a putea aplica această măsură se cere constatarea cumulativă a
următoarelor condiţii:
a/ lucrurile sînt proprietatea persoanei vătămate ori au fost luate pe nedrept
din posesia sau detenţia sa;
b/ lucrurile au fost ridicate de la învinuit sau inculpat sau de la cel care le-a
primit de la aceştia spre a le păstra;
c/ restituirea lucrurilor nu stinghereşte aflarea adevărului şi justa
soluţionare a cauzei penale.
Persoanele care pretind un drept asupra lucrurilor pot face plîngeri, în
aceleaşi condiţii ca împotriva măsurilor asigurătorii (art. 168), cerînd stabilirea
drepturilor avute şi restituirea lucrurilor.
în anumite situaţii, obiectele care potrivit legii ar fi supuse în mod obişnuit
confiscării speciale, pot fi dintre acelea care în urma ridicării de la inculpat
urmează a fi restituite. în aceste cazuri va avea precădere măsura restituirii
lucrului înaintea realizării altor instituţii. în practică, instanţele au decis
constant că în cazul metalelor preţioase care au format obiectul material al
operaţiunilor interzise nu se va putea dispune confiscarea acestora, dacă se
constată că ele au aparţinut unei unităţi economice care le-a deţinut şi a rămas
păgubită în urma sustragerii lor. în asemenea caz restituirea lucrurilor se
: 102
impune .
§ 5. Restabilirea situaţiei anterioare
572. - Restabilirea situaţiei anterioare săvîrşirii infracţiunii este o altă
modalitate de reparare în natură a prejudiciului adus prin infracţiune. Ca şi în
cazul restituirii lucrurilor, există acelaşi interes ca restabilirea să aibă l°ccît
posibil mai repede şi nu numai după definitiva soluţionare a cauzei penale .
De aceea, natura juridică a acestei măsuri este asemănătoare cu cea a restituirii
lucrurilor.
102 Trib.
Suprem, secţ mii. dec. nr. 72/1978, CD. nr. 1978, p. 427; Trib. Suprem, secţ. mii. dec. nr.
84/1977, nr. 9/1978, p. 63 etc. ..................
103 Vezi CONSTANTIN CRISU, Restabilirea situaţiei de fapt anterioara savirşinl
infracţiunii, R.R.D., nr. 5/1968, p. 92- 99.
449
c. pr. pen.).
Pentru aplicarea măsurii se impune ca:
 - schimbarea situaţiei a cărei restabilire se urmăreşte să fi rezultat vădit din
comiterea infracţiunii ;
- restabilirea să fie posibilă
Restabilirea are caracter provizoriu, definitivarea făcîndu-se prin hotărîrea
care soluţionează cauza penală.
Restabilirea situaţiei anterioare devine uneori obligatorie constituind sin-
gura modalitate juridică de a produce efecte eficace. Astfel, după punerea în
executare a hotărîrii judecătoreşti prin care inculpatul a fost obligat, pe cale
civilă anterioară, să lase în deplină posesie părţii vătămate unele anexe
gospodăreşti, aceasta s-a reinstalat în ele împiedicînd victima să le folosească.
în acest caz instanţa penală, încă înainte de aplicarea pedepsei prevăzute
în art. 271 c. pen. pentru nerespectarea hotărîrii judecătoreşti este obligată să ia
din oficiu cu titlu provizoriu măsura restabilirii situaţiei anterioare (în
temeiul art. 14 alin. 2 c. pr. pen.). Aceasta se impune întrucît, sentinţa civilă
fiind deja pusă în executare, nu s-ar mai putea proceda la o nouă punere în
posesie a celui vătămat, iar condamnarea inculpatului ar fi incompatibilă cu
menţinerea rezultatului infracţiunii
Persoanele lezate prin restabilire pot folosi calea plîngerii împotriva
măsurilor asigurătorii (art. 168 c. pr. pen.), care se aplică pe baza suplimentului
analogic .
104 întrucît paguba suferită prin săvîrşirea infracţiunii de nerespectare a hotărîrilor
judecătoreşti (art. 271 c. pen.) constă în pierderea posesiei asupra locuinţei instanţa,
soluţionînd acţiunea civilă în cadrul procesului penal, trebuie să dispună restabilirea situaţiei
anterioare comiterii infracţiunii (Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 387/1975, CD. 1975, p.
432).
105 Vezi, Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr. 5/1967, R.R.D., nr. 6/1967, p. 126-128.
106 Trib. Jud. Bihor, dec. pen. nr. 100/1991, Dreptul nr. 1/1992, p. 116-117.
107 S. KAHANE, op. cit, p. 175.
450
Actele procedurale se realizează şi de către părţi sau alte persoane. Sînt
exemple în acest sens: predarea unui obiect sau înscris ce constituie mijloc de
probă (art. 97 c. pr. pen.), redactarea de către un expert a unui raport (art. 122
c. pr. pen.), activitatea de traducere realizată de către interpret (art. 128 c. pr.
CAPITOLUL VIII
ACTE PROCESUALE ŞI PROCEDURALE COMUNE
Secţiunea I NOŢIUNI
INTRODUCTIVE
§ 1. Chestiuni preliminare şi generalităţi
573. - Actele procesuale şi procedurale sînt instrumentele juridice care
dinamizează desfăşurarea procesului penal şi permit efectiva lui înfăptuire.
Actul procesual constituie manifestarea de voinţă prin intermediul căreia
se exercită drepturile, prerogativele şi facultăţile organelor judiciare şi a
persoanelor care participă în procesul penal.
în cazul organelor judiciare, actele procesuale reprezintă de regulă un act
de dispoziţie prin care se realizează activităţi, măsuri sau forme procesuale.
Constituie acte procesuale dispunerea începerii urmăririi penale şi punerii în
mişcare a acţiunii penale ori a încetării urmăririi penale, a luării măsurilor
preventive sau de asigurare, administrării unor probe, a chemării unei persoane în
faţa organului judiciar etc. în toate aceste exemple actul de dispoziţie emană de la
un organ judiciar.
Pot fi însă îndeplinite acte procesuale şi de către persoanele participante în
procesul penal în cazul introducerii unei plîngeri prealabile, constituirii de parte
vătămată sau parte civilă, chemării în judecată sau intervenţiei părţii civilmente
responsabile, propunerii administrării de probe, declarării apelului etc.
Actul procedural este mijlocul prin care se aduce la îndeplinire sarcina
ce decurge din actele şi măsurile procesuale luate în cursul procesului penal.
Actele procedurale implică deci existenţa prealabilă a actelor procesuale ori a
măsurilor procesuale .
Majoritatea actelor procedurale provin de la organele care îşi desfăşoară
activitatea în procesul penal. Constituie asemenea acte: întocmirea unei or-
donanţe ori a unei hotărîri judecătoreşti, ascultarea unei părţi ori a unui martor,
efectuarea actelor de urmărire penală, executarea unui mandat de arestare
preventivă sau de aducere, redactarea unui rechizitoriu etc.
1 V. DONGOROZ, 5.a., Explicaţii teoretice, voi. I, p. 346.
451
pen.), depunerea unor concluzii scrise de către părţi după închiderea dez-
baterilor (art. 342 c. pr. pen.) etc.
Actele procedurale pot fi efectuate şi de alte organe decît cele care au dispus
actele sau măsurile procesuale . Uneori această împrejurare este expres pre-
văzută de lege. De exemplu, instanţa cu ocazia judecăţii poate dispune efec-
tuarea unei percheziţii, o asemenea manifestare de voinţă constituind un act
procesual. Efectuarea percheziţiei cu excepţia cercetării locale, nu o va face
însă instanţa, dispoziţia comunicîndu-se procurorului în vederea realizării
actului procedural (art. 102 c. pr. pen.).
Actele procedurale au un conţinut şi o formă.
Manifestarea exterioară trebuie să fie autorizată şi reglementată de lege şi
urmează să parvină de la subiectul îndrituit.
Manifestarea în sine, unită cu aptitudinea legală a celui ce o îndeplineşte,
formează conţinutul actului procedural .
Codul de procedură penală nu defineşte actele procesuale şi procedurale, dar
utilizează aceste noţiuni în numeroase dispoziţii în sensurile indicate anterior.
Astfel, din art. 182 reiese că în afară de citare mai sînt şi alte acte procedurale care
se comunică celor interesaţi potrivit aceleiaşi proceduri; în art. 189 se face referire
la acoperirea cheltuielilor judiciare determinate de efectuarea actelor de proce-
dură; din redactarea art. 132 c. pr. pen., privitor la comisiile rogatorii, rezultă ca
ascultarea unui martor, cercetarea la faţa locului, ridicarea de obiecte, efectuarea
unei percheziţii etc, constituie acte procedurale; din aceeaşi normă se desprinde
şi diferenţierea netă între actele procedurale şi cele procesuale a căror îndeplinire
pe calea comisiei rogatorii este interzisă.
574. - Actele procesuale şi procedurale de regulă se consemnează în scris
pentru a exista dovezi care atestă îndeplinirea lor. De aceea în normele legale
precum şi în doctrină şi practica procesuală se fac frecvente referiri şi la actul
documentar procedural, ca instrument probator care confirmă existenţa
actului procesual sau procedural. Actele de documentare procedurală con-
stituie materialul documentar al procesului şi adunarea lor la un loc face să
se contureze ceea ce se înţelege în general prin dosarul cauzei.
2 Noul cod de proc. pen., - prezentare comparativă, p. 83.
3 V. DONGOROZ, op. cit, p. 158.
4 V. DONGOROZ, ş.a., Explicaţii teoretice, voi. I, p. 347.
452
reglementări realizate prin norme speciale, atunci cînd de exemplu se fac
referiri la: citarea părţilor şi a altor persoane la judecată (art. 291,313, art. 319
alin. 3), citarea părţilor în cadrul căilor de atac ordinare şi extraordinare (art.
Consemnarea actelor procedurale în scris se justifică prin: a) excluderea
contestării ulterioare a existenţei sau conţinutului actelor; b) realizarea
corespunzătoare a activităţii de supraveghere şi control asupra actelor; c)
motivarea se face cu atenţie sporită şi poate fi cunoscută .
în terminologia curentă, adesea, există o nominalizare comună pentru actul
procedural şi documentul care constată îndeplinirea acestuia. Astfel, prin citaţie
se înţelege atît actul de chemare a cuiva în faţa organului judiciar, cît şi înscrisul
prin care se face chemarea; hotărîrea reprezintă soluţia dată de judecător în
rezolvarea cauzei, dar şi înscrisul în care aceasta se reflectă; declaraţia unei părţi
este atît relatarea făcută oral de aceasta cît şi înscrisul în care ea se consemnează.
Deşi există o identitate de denumire, actele procedurale de efectuare a activităţilor
procedurale din prima categorie nu trebuie confundate cu actele de constatare a
modului lor de îndeplinire din a doua categorie.
§ 2. Clasificarea actelor procesuale şi procedurale comune
575. - Actele procesuale şi procedurale sînt foarte variate şi permit o
grupare a acestora în cîteva categorii din care amintim următoarele:
a) Acte comune şi acte speciale. Prima categorie cuprinde acte care pot fi
îndeplinite sau efectuate în orice fază a procesului penal şi în legătură cu
oricare instituţie procesuală mai însemnată avînd un caracter general; spre
deosebire de aceasta actele speciale sînt cantonate la anumite momente sau
instituţii ale procesului.
în partea generală a codului există o reglementare generică a actelor
procedurale cele mai frecvente şi comune întregului proces .
Ea este aplicabilă în măsura în care partea specială nu dispune altfel,
respectiv actele procedurale nu sînt reglementate în mod tipic în legătură cu
diverse instituţii ale părţii speciale.
In prezentul capitol se analizează numai actele procedurale comune tuturor
momentelor procesului penal. Restul actelor procedurale formează obiect de
studiu în legătură cu diversele instituţii şi reglementări ale părţii speciale.
Unele acte procesuale sau procedurale comune pot avea şi reglementări
speciale. Astfel, citarea unei persoane sau aducerea ei cu mandat constituie
acte comune, dispoziţiile legale care le reglementează fiind cuprinse în partea
generală a codului referitor la citare (art. 175-181 c. pr. pen.) ori la mandatul
de aducere (art. 183-184 c. pr. pen.). Concomitent, există pentru aceste acte şi
5 S. KAHANE. op. cit, p. 176.
6 Vezi, TRAIAN POP, op. cit, voi. III, p.92.
453
375 alin. 2, art. 386, alin. 3, art. 392 lit. a şi b, 402 alin. 1,412), citarea în cadrul
unor proceduri speciale (art. 472,484,512) etc. De asemenea, pentru aducerea
unor persoane cu mandat în diferite momente sau situaţii particulare ale
 procesului penal există dispoziţii speciale cum ar fi cele cuprinse în art. 291
alin. 2, 327 alin. 5 şi 6,472 alin. 1 şi 2 etc.
b) Acte oficiale şi acte neoficiale. Criteriul de clasificare are în vedere
subiecţii procesuali care îndeplinesc sau efectuează actele. Actele efectuate de
organele judiciare au un caracter oficial. Constituie asemenea acte: dispunerea
începerii urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penle, trimiterea în
judecată, efectuarea unei reconstituiri sau confruntări etc.
Actele efectuate de părţile şi celelalte persoane care participă în procesul
penal au caracterul unor acte neoficiale.
Sînt asemenea acte: constituirea de parte vătămată sau parte civilă, intro-
ducerea unei plîngeri, ridicarea unei excepţii, invocarea unei recuzări sau a
unei cereri de strămutare etc.
Unele din actele neoficiale pot avea şi caracter oficial în măsura în care se
realizează de către organele judiciare din oficiu. De pildă, introducerea în
procesul penal a părţii civilmente responsabile poate fi făcută la cererea părţii
civile, (act neoficial) dar şi la cererea ori iniţiativa organului judiciar (act
oficial). De asemenea, dacă cererea de recuzare sau strămutare (exemplu
anterior de act neoficial) a fost făcut de procuror, actul respectiv trebuie
considerat ca act oficial.
c) Acte obligatorii şi acte facultative. Sînt acte obligatorii acelea pe care
subiecţii au obligaţia a le realiza în vederea promovării procesului penal.
Actele obligatorii sînt efectuate de organele judiciare, subiecţii neoficiali avînd
de regulă dreptul şi nu obligaţia îndeplinirii unor activităţi. Constituie acte
obligatorii: începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale,
reţinerea făptuitorului în procedura urgentă, prezentarea materialului de
urmărire penală către inculpat, luarea măsurii asigurătorii cînd s-a cauzat o
pagubă a patrimoniului public, trimiterea în judecată, pronunţarea unei hotărîri
judecătoreşti etc.
Sînt acte facultative: constituirea sau intervenţia în cauză în calitate de
parte, sesizarea organului de urmărire penală prin denunţ sau plîngere,
folosirea unui interpret de către cei care nu cunoaşte limba în care se desfăşoară
procesul, formularea unei cereri de recuzare, folosirea căilor de atac etc.
454
introducerea în cauză a părţii civilmente responsabile, recuzarea constit dural prin care se urmăreşte recunoaşterea Unui drept, satisfacerea
unui judecător etc. uie
Orice cerere exprimă voinţa de a provoca intervenţia organului actul
judiciar în vederea valorificării unei pretenţii juridice8. Cererea proce- deşi pentru unele situaţii particulare sînt prevăzute dispoziţii
d) Acte materiale, acte orale şi acte scrise. Modul concret de realizare a
actelor poate constitui un criteriu de clasificare a acestora. Astfel, numeroase
acte procedurale sau procesuale se pot realiza prin efectuarea materială a unor
activităţi reglementate de lege, motiv pentru care acestea se şi numesc acte
materiale sau faptice . Constituie acte faptice: ridicarea unui obiect sau înscris,
efectuarea unei percheziţii, cercetarea la faţa locului sau reconstituirea, exe-
cutarea unui mandat de arestare, înmînarea unei citaţii etc.
Actele scrise sînt acelea care pentru a produce efecte juridice prevăzute de
lege trebuie sa se realizeze în scris, aceasta fiind unica lor formă de manifes-
tare. De exemplu, actele de decizie ale organelor judiciare nu pot avea decît
formă scrisă. Aceasta este valabil, de exemplu, atît pentru rezoluţiile şi
ordonanţele procurorului ori ale organului de urmărire penală cît şi pentru
încheierile, sentinţele şi deciziile instanţei.
Există şi acte procedurale care se pot manifesta în formă orală. Ascultarea
părţilor ori a martorilor, formularea de concluzii în cadrul dezbaterilor, con-
fruntarea şi alte asemenea acte produc consecinţe dacă se realizează oral.
Formei orale îi poate corespunde în paralel şi forma scrisă, actul producînd
aceleaşi consecinţe, iar modul de realizare depinzînd de voinţa celui care în-
deplineşte actul. De pildă, partea poate completa ori înlocui expunerea concluziilor
orale cu concluzii scrise pe care le depune ulterior; partea poate declara o cale de
atac oral cu ocazia pronunţării hotărîri i, dar poate face acest lucru şi ulterior (în
termenul prevăzut de lege) prin depunerea unei cereri scrise etc.
Actul procedural scris nu trebuie confundat cu constatarea scrisă a actelor
materiale şi orale, forma scrisă în aceste ultime situaţii constituind numai actul
documentar-procedural, ca element probator care atestă existenţa actului
procesual sau procedural. De exemplu, actul oral al audierii unui martor nu se
va confunda cu înscrisul în care se materializează declaraţia acestuia.
Secţiunea II
ACTE PROCEDURALE
§ 1. Cererea
576. - Cererea este un act procedural comun întîlnit în tot cursul procesului
penal. în numeroase cazuri legea prevede că participanţii în cauză pot formula
cereri. Astfel, părţile pot cele aplicarea unui sechestru, administrarea de probe,
7 GR. THEODORU, op. cit, voi. II, p. 234.
455
minuţi
unei pretenţii sau intervenţia organului căruia i se adresează . oase.
Legea nu reglementează generic conţinutul şi forma cererilor, Există,
de
exemplu, normări precise pentru modul în care se face o cerere în
vederea strămutării cauzei penale (art. 55), pentru desfăşurarea
procedurii de revizuire (art. 397), pentru cererea unei reabilitări (art.
495) etc.
Indiferent că legea reglementează sau nu o anumită cerere în mod
special, aceasta cuprinde în genere: a) solicitantul; b) organul
solicitat; c) obiectul (pretenţia legal valorificabilă); d) motivarea
(indicarea temeiului sau interesului care o legitimează).
Cererea se adresează organului competent. îndrumarea ei greşită nu
trebuie să atragă de regulă nulitatea actului, decît dacă legea o
prevede expres sau adresarea corectă constituie o condiţie de
validitate a cererii. Uneori, legea validează expres cererile greşit
introduse, obligînd organul sesizat să trimită cererea către cel
competent. De exemplu, plîngerea prealabilă se consideră valabilă,
dacă a fost introdusă în termen la un organ necompetent, acesta fiind
obligat să trimită cererea la organul competent (art. 285 c. pr. pen.).
§2. Citaţia
577. - Actul procedural prin care persoanele sînt chemate în faţa
organului judiciar se numeşte citaţie. Citaţia este scrisă dar
chemarea se poate face şi prin notă telefonică sau telegrafiată (art.
175).
înmînarea citaţiilor se face prin agenţi procedurali anume
însărcinaţi sau prin intermediul serviciului poştal. înmînarea, de către
un organ necompetent în circumscripţia unde are loc înmînarea, este
valabilă neputîndu-se invoca incompetenţa organului respectiv10.
Citaţia este individuală, nechemîndu-se prin acelaşi act mai multe
persoane. Dispoziţia asigură luarea la cunoştinţă a chemării de către
fiecare persoană citată precum şi constatarea şi verificarea ulterioară a
acestei împrejurări.
8 V. DONGOROZ, op. cit, p. 173.
9 GR.THEODORU,L.MOLDOVAN,op.cit,p.l73.
10 Curtea Supremă, dec. pen. nr. 3148/1948, Just. nouă nr. 9-10/1948, p. 514.
456
i 19
Conţinutul citaţiei este stabilit de art. 176 c. pr. pen. cuprinzînd 457
următoarele menţiuni:
a) denumirea organului emitent, sediul acestuia, data emiterii şi
numărul dosarului; neidentificarea sau greşita menţionare a numărului
de dosar, dacă aceasta este uşor identificabilă (de ex. prin termenul de
judecată şi conţinutul său) nu poate constitui motiv de viciere a procedurii
de citare . Nu este invocabilă nici greşeala de la numărul de înregistrare
al citaţiei neimpietînd asupra obligaţiei de prezentare ori asupra
drepturilor sau intereselor celor citaţi ;
b) numele celui citat, calitatea sa procesuală şi indicarea obiectului
cauzei; dacă o persoană are mai multe nume sau porecle şi acestea
nu au fost trecute în citaţie însă identificarea a fost posibilă cu
certitudine, lipsurile nu pot fi considerate vicii care să ducă la
nulitatea citaţiei; în schimb, neindicarea calităţii celui citat poate
atrage vătămarea intereselor lui şi nulitatea actului (de ex. nu se
specifică calitatea de inculpat şi cel citat, în neştiinţă, nu îşi
organizează apărarea). Citarea inculpatului sub un nume şi un
prenume greşit este nelegală, chiar dacă locul de citare este corect ;
c) adresa celui citat, cu indicarea elementelor de identificare
precisă (stradă, număr, apartament etc);
d) locul17 şi timpul exact al înfăţişării (ora, ziua, luna, anul);
invitarea celui citat să se prezinte şi arătarea consecinţelor legale în
caz de neprezentare .
Citaţia se semnează de cel care o emite.
578. - Art. 177 c. pr. pen., reglementează minuţios locul unde
urmează a se trimite citaţia, avînd în vedere multiplele situaţii
concrete posibile.
Regula generală este că citaţia se face la adresa unde locuieşte cel
chemat, cînd inculpatul şi-a indicat adresa în declaraţiile date în
cursul procesului penal, el urmează a fi citat la acea adresă 19, chiar
dacă între timp a părăsit localitatea fără a se şti locul unde se află în
momentul citării . In asemenea
11 Trib. Capitalei IV, dec. pen. nr. 113/1955, Leg pop. nr. 1/1955, p. 60.
12 Curtea Supremă, dec. pen. nr. 1226/1950, Just. nouă nr. 3/1951, p. 335.
13 Trib. Capitalei IV, dec. pen. nr. 113/1955, Leg. pop. nr. 1/1955, p. 60.
14 Curtea Supremă, dec. pen. nr. 2910/1958, Just. nouă nr. 3-4/1969, p. 445.
15 Curtea de CasaUe U, dec. pen. nr. 443/1947, Just. nouă nr. 7/1948, p. 218.
16 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 727/1980, R.R.D., nr. 12/1980, p. 60.
17 Este nelegală citarea la sediul instanţei, dacă judecata a avut loc într-un alt loc
decit acesta (Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 486/1975, nr. 1/1976, p. 63).
18 Vezi, GH. PETRESCU, Cu privire la indicarea locului de înfăţişare în cuprinsul
citaţiei, R.R.D., nr. 4/1969, p. 135-136.
Procedura de citare se consideră neîndeplinită dacă citarea s-a făcut la adresa
indicata de partea vătămată nu şi de către inculpat (Trib. Suprem, secţ. pen. dec.
nr. 2962/1976, CD. 1976 p. 380).
20 Trib. Jud. Bacău, dec. pen. nr. 351/1970, R.R.D., nr. 8/1971, p. 161.
j
 situaţie, organul judiciar nu poate face aplicarea art. 177 alin. 4 citînd pe
învinuit sau inculpat prin afişare la sediul primăriei în a cărei rază teritorială
s-a săvîrşit infracţiunea, citarea fiind legală numai la adresa indicată de parte21.
In cursul procesului persoanele pot indica şi altă adresă decît cea a
locuinţei, citarea facîndu-se la locul indicat. în principiu, orice schimbare
de adresă în cursul procesului trebuie adusă la cunoştinţa organului judiciar;
citarea la noua adresă, se face numai dacă această obligaţie a fost
îndeplinită. Totuşi, se va ţine seama din oficiu de schimbarea de adresă,
dacă aceasta rezultă din cercetările făcute în condiţiile art. 180 c. pr. pen.
Dacă adresa persoanei citate nu este cunoscută, citarea se face la locul
de muncă, prin serviciul de personal al unităţii23.
Dispoziţia prezintă o garanţie a ajungerii actului la persoana indicată.
Lăsarea citaţiei la poarta unităţii sau afişarea ei la locul de muncă nu asigură
suficient primirea efectivă şi a fost considerată ca o nesatisfacere a cerinţelor
legale24.
In cazul necunoaşterii adresei locuinţei sau a locului de muncă citaţia se
afişează la sediul primăriei în raza căreia s-a săvîrşit infracţiunea . Orice
citare la un alt loc, cum ar fi de exemplu locul de naştere al inculpatului, este
nelegală26. Dacă locul săvîrşirii infracţiunii este multiplu, citarea se face prin
afişarea la acea primărie în raza căreia se află organul care efectuează
urmărirea penală.
Persoanele citate pot fi în anumite situaţii speciale. Astfel, bolnavii se
citează prin administraţia unităţii sanitare în care sînt internaţi; deţinuţii se
citează prin administraţia locului de deţinere; militarii încazarmaţi se
citează la unitatea din care fac parte, prin comandantul acesteia ^ cei care
locuiesc în străinătate se citează prin scrisoare recomandată 9, afară de cazul
cînd legea dispune altfel ; organizaţiile prevăzute în art. 145 c. pen. se
citează la sediul
21 Trib. Jud. Timiş, dec. pen. nr. 1312/1971, R.R.D., nr. 2/1972, p. 173.
22 Omisiunea inculpatului de a încunoştinţa instanţa despre schimbarea de domiciliu nu
exclude obligaţia instanţei de a-1 cita la noul domiciliu, despre care a fost încunoştinţată de
organele însărcinate cu înmînarea citaţiei (Trib. Suprem dec. pen. nr. 318/1964, Just.
nouă p. 149).
23 Trib. Jud. Ilfov, dec. pen. nr. 152/1979, R.R.D. nr.3/1980, p. 70.
24 Trib.Reg. Bacău, dec. pen. nr. 3521/1956, Leg. pop. nr. 4/1957, p. 443.
25 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 305/1980, R.R.D., nr. 9/1980, p. 61.
26 Trib. Jud. Bacău, dec. pen. nr. 858/1973, R.R.D., nr. 9/1974, p. 68.
27 Inculpatul prezent Ia o înfăţişare, cînd nu era încorporat şi cînd funcţiona prezumţia că
are cunoştinţă de toate termenele, de îndată ce a devenit militar, trebuie citat la fiecare
termen (Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 778/1964, CD. 1964, p. 414).
28 Dacă inculpatul militar în termen este absent şi din dosar nu rezultă că are permisiunea
comandantului de a se prezenta, procedura de citare trebuie considerată ca neîndeplinită
(Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 3967/1971, R.R.D., nr. 1/1972, p. 154); dimpotrivă,
militarul încorporat se consideră legal citat dacă unitatea militară trimite instanţei dovada de
îndeplinire a procedurii semnată de inculpat şi se stabileşte că a fost învoit să se prezinte
la judecată (Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 1673/1976, R.R.D. nr. 2/1977, p. 66).
29 Dacă inculpatul a plecat din ţară fără a comunica adresa din străinătate, citarea se face
la ultimul domiciliu din ţară (Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 2566/1983, nr. 8/1984, p.
65).
458
acestora, prin predarea actului la registratură sau funcţionarului însărcinat
cu primirea corespondenţei.
Cînd se află în asemenea situaţii speciale (de exemplu internat în spital)
inculpatul trebuie să încunostinţeze instanţa, altfel neputînd invoca
nelegala sa citare prin instituţia sanitară în care se află .
579. - Citaţia se înmînează, de regulă, celui citat, acesta semnează
dovada
de primire care se înaintează organului emitent. (Dovada cuprinde
menţiunile
prevăzute în art. 181). Dacă persoana nu vrea să primească citaţia, sau
primind-o nu voieşte ori nu poate să semneze dovada, agentul încheie un
proces-verbal, pe care îl înaintează organului emitent. In caz de refuzare a
primirii citaţiei, aceasta se afişează pe uşa locuinţei persoanei citate (art.
178).
Cînd persoana este citată prin serviciul de personal, prin administraţia
locului de deţinere, prin administraţia instituţiei sanitare sau comandantul
unităţii militare, aceştia au obligaţia să înmîneze citaţia de îndată sub
luarea de dovadă, certificînd semnătura sau arătînd motivul pentru care
semnătura nu s-a putut obţine. Dovada de primire se trimite organului
emitent.
Potrivit art. 179 c. pr. pen., citaţia poate fi înmînată şi altor persoane
decît destinatarului, în următoarele împrejurări: a) cel citat nu se află acasă;
b) locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente ori într-un hotel.
în primul caz, citaţia poate fi lăsată soţului, unei rude, oricărei persoane
care locuieşte cu cel citat ori în mod obişnuit îi primeşte corespondenţa.
Citaţia nu poate fi înmînată unui minor sub 14 ani sau unei persoane lipsite
de uzul raţiunii. De asemenea, citaţia nu poate fi lăsată vecinilor, pentru că
aceştia nu locuiesc împreună cu cel citat.
în a doua situaţie, citaţia se înmînează administratorului, portarului,
ori celui care în mod obişnuit îl înlocuieşte, cu condiţia să nu fie găsită o
persoană dintre cele sus amintite.
înmînarea citaţiei unei persoane neavînd dreptul de a o primi atrage
nulitatea hotărîrii date în lipsa inculpatului .
580. - Dacă nici una din persoanele enumerate nu este găsită, agentul
trebuie să se intereseze cînd le poate găsi şi dacă nici ulterior înmînarea nu
este
realizabilă, citaţia se afişează pe uşa locuinţei şi se încheie proces verbal.
30 Plecarea din ţară şi necunoaşterea noului domiciliu din străinătate nu justifică citarea la sediu]
primăriei în raza căreia s-a săvîrşit infracţiunea, dacă inculpatul a indicat domiciliu! din
ţara unde doreşte să fie citat (Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 2222/1976, R.R.D., nr. 4/1977, p.
61).
31 Trib. Jud. Constanţa, dec. pen. nr. 159/1991, Dreptul nr. 12/1991, p. 95-96.
32 Trib. Ju4 Vrancea, dec. pen. nr.' 152/1969, R.R.D., nr. 6/1969, p. 178.
Agentul face investigaţii şi cînd cel citat locuind într-un imobil cu mai
multe apartamente sau într-un hotel, citaţia nu menţionează toate elementele
adresei. Dacă investigaţiile au rămas fără rezultat agentul procedează ca mai
sus.
în cazul schimbării adresei de către cel citat, agentul afişează citaţia pe
uşa locuinţei arătate în act şi se informează pentru aflarea noii adrese,
men-ţionînd în procesul verbal datele obţinute (art. 180 c. pr. pen.).
Procesele verbale încheiate de agenţi în cadrul procedurii de citare
conţin menţiunile oricărui proces verbal. Ele cuprind în plus,
corespunzător, menţiunile prevăzute de art. 181 alin. 1 pentru dovezile de
primire.
§ 3. Mandatul de aducere şi comunicarea actelor procedurale
581. - înfăţişarea persoanelor în faţa organului judiciar poate fi realizată
pe baza a două acte procedurale diferite; citaţia şi mandatul de aducere.
Citaţia constituie un mijloc de invitare căruia cel citat trebuie să-i dea urmare
fără altă constrîngere, pe baza dispoziţiei de chemare. Mandatul de aducere
reprezintă actul procesual prin care se ordonă conducerea unei persoane în
faţa organului judiciar, iar aducerea propriu-zisă, (actul de executare al
mandatului) constituie un act procedural cu caracter de constrîngere .
Mandatul de aducere se emite de organul judiciar dacă cel citat nu s-a
prezentat şi prezenţa sa este necesară. împotriva învinuitului sau
inculpatului se poate emite mandat de aducere, chiar înainte de a fi chemat
prin citaţie, dacă se constată motivat că măsura se impune în interesul
rezolvării cauzei (art. 183)35. Uneori legea prevede folosirea obligatorie a
mandatului de aducere. Astfel, preşedintele instanţei în cazul procedurii
speciale privind judecarea unor infracţiuni flagrante, odată cu fixarea
termenului de judecată, dispune aducerea cu mandat a martorilor (art.
472).
în condiţiile care pun un accent sporit pe garanţiile procesuale,
considerăm că pentru a înlătura echivocul formulărilor actuale ale art. 183 şi
184 c. pr. pen. cu privire la folosirea oricărei contrîngeri în materia
mandatului de aducere,
33 Procedura de citare se consideră neîndeplinită cînd din procesul verbal încheiat de agent
nu rezultă dacă citaţia a fost afişată pe uşa locuinţei inculpatului sau pe uşa principală a
clădirii (Trib. Suprem, secţ. pen. încheierea nr. 2671 din 14 mai 1970, R.R.D., nr. 2/1971,
p. 179).
34 Codul din 1936 reglementa aşa numitul „mandat de înfăţişare" prin intermediul căruia
judecătorul de instrucţie cheamă în faţa sa pe inculpat. Art. 255 din amintitul cod
prevedea că acest mandat se trimite în plic închis şi înmînarea se făcea potrivit regulilor
comune ale procedurii citării.
35 Dacă instanţa a dispus aducerea inculpatului cu mandat, neexecutarea lui şi
neprezentarea inculpatului, face ca procedura de citare pentru termenul de judecată să
nu poată fi considerată îndeplinită (Trib. Jud. Timiş, dec. pen. nr. 498/1969, R.R.D., nr.
12/1969, p. 159-160).
459
ar fi indicat urmărind modelul majorităţii legislaţiilor statelor de drept, să
se prevadă expres acele aspecte de restrîngere a unor drepturi ce devin
posibile în realizarea actelor procedurale respective.
Pentru exemplificare evocăm normele Codului român din 1936 în
această materie, care precizau că: mandatul de aducere (ca şi cel de arestare)
se notifică prin agenţii forţei publice; notificarea are loc prin înfăţişarea către
cel indicat în mandat a actului original şi lăsarea unei copii; acela care refuză
să se supună mandatului sau care, după ce a declarat ca este gata a se
supune, încearcă să fugă, va fi constrîns prin forţă publică; purtătorul
mandatului are dreptul să cheme, dacă aceasta se impune, forţa publică, iar
agenţii solicitaţi au obligaţia să dea concursul cuvenit .
'1*7
Mandatul de aducere are în general conţinutul unei citaţii (art. 176) si se
execută prin organele de poliţie sau prin comandantul unităţii ori
garnizoanei militare, după caz. Dacă persoana indicată în mandat nu poate fi
condusă din motive de boală sau orice altă cauză, aceasta se constată printr-
un proces-verbal, ce se înaintează organului ce a emis mandatul. Negăsirea
persoanei la adresa indicată în mandat obligă organul de executare să facă
cercetări pentru găsirea ei; dacă cercetările au rămas fără rezultat se încheie
un proces verbal cu menţionarea investigaţiilor întreprinse.
582. - Comunicarea actelor de procedură. Unele acte procedurale
urmează a se comunica părţilor în rezumat sau in extenso. Legea prevede
numeroase cazuri în care organul judiciar este obligat să comunice părţilor
copii de pe anumite acte procedurale. Astfel, art. 313 c. pr. pen. prevede că
inculpatului aflat în stare de deţinere i se comunică copia actului de sesizare
a instanţei; copii după dispozitivul hotărîrii se comunică părţilor care au
lipsit la judecată cît şi la pronunţare etc.
Comunicarea actelor de procedura se face potrivit aceloraşi reguli
generale care reglementează citarea, dispoziţiile aplicîndu-se în mod
corespunzător .
La comunicarea actelor de procedură în străinătate urmează a se avea în
vedere eventualele dispoziţii din convenţiile internaţionale, ori regulile de
reciprocitate .
36 Vezi art. 255 din C. pr. pen., român 1936.
37 Mandatul de aducere nu are un conţinut similar cu mandatul de arestare, ceea ce se
explică prin asemănarea funcţională care există între actul citării şi cel al aducerii cu
mandat (V. DONGOROZ, ş.a., Explicaţii teoretice, voi. I, p. 381).
38 Hotărîrea judecătorească se comunică Ia acelaşi loc ca şi citaţia (Trib. Suprem, secţ.
pen. dec. nr. 968/1971, CD., p. 458).
39 T. KIRALY şi alţii, op. cit, voi. I, p. 173.
460
Neîndeplinirea comunicărilor legale poate atrage nulitatea în condiţii
obişnuite. De aceea, dacă prin însăşi desfăşurarea procesului partea
interesată a luat cunoştinţă {le actul necomunicat putînd folosi eventualele
căi de atac, comunicarea devine inutilă şi neîndeplinirea ei nu poate fi
invocată ca motiv de nulitate.
Spre deosebire de comunicare, prin care se transmite o copie sau un extras
de pe un act procedural, înştiinţarea este actul procedural prin care se aduce la
cunoştinţă în scris intervenirea unui fapt procesual penal (ex. procurorul
înştiinţează pe cei interesaţi despre încetarea urmăririi - art. 246 c. pr. pen.);
la fel, preşedintele instanţei superioare încunoştinţează părţile despre intro-
ducerea cererii de strămutare - art. 58 c. pr. pen.).
§ 4. Efectuarea actelor procedurale prin comisie rogatorie sau delegare
583. - Organele judiciare pot folosi comisia rogatorie ori delegarea cînd
actele procedurale urmează a se înfăptui în alte locuri decît unde se află
organul, eventual chiar în afara circumscripţiei judiciare în care se desfăşoară
procesul.
Comisia rogatorie este instituţia prin care un organ de urmărire penală sau
judecată, care nu are posibilitatea să îndeplinească un anumit act procedural,
se adresează unui organ avînd similitudine organică şi egalitate ierarhică ,
pentru realizarea actului respectiv. în consecinţă, comisia rogatorie duce la o
deplasare a competenţei teritoriale în realizarea unui act procedural.
Pot fi îndeplinite prin comisie rogatorie: ascultarea unui martor, cercetarea
la faţa locului, ridicarea de obiecte, efectuarea oricărui alt act procedural.
Nu pot fi realizate pe cale de comisie rogatorie: punerea în mişcare a
acţiunii penale, luarea măsurilor preventive, încuviinţarea de probatorii, dis-
punerea altor acte sau măsuri procesuale (art. 132 c. pr. pen.).
Din enumerarea legii cît şi din cazurile întîlnite în practică rezultă că în
majoritatea situaţiilor prin comisia rogatorie se administrează probe ori se
efectuează procedee probatorii. Aceasta explică motivul pentru care, sub
aspectul sistematizării, normele referitoare la instituţia respectivă se regăsesc
în materia probelor. în art. 132 c. pr. pen., se prevede că prin comisia rogatorie
se poate efectua orice act procedural, indiferent că se referă sau nu la
probaţiune, ceea ce determină considerarea comisiei rogatorii ca o modalitate
auxiliară şi mijlocită de realizare a actelor procedurale.
40 V. DONGOROZ, op. cit, p. 178.
462
586. - îndreptarea erorilor materiale. în cuprinsul unui act pot apare erori
461
Actul prin care s-a dispus comisia rogatorie (rezoluţie sau încheiere) trebuie
să cuprindă toate lămuririle pentru a se cunoaşte exact obiectul solicitării. în cazul
ascultării unei persoane se vor indica şi întrebările care urmează a i se pune.
Organul care efectuează comisia rogatorie poate pune şi alte întrebări dacă
necesitatea acestora rezultă în cursul ascultării (art. 133 c. pr. pen.).
Cînd comisia rogatorie se realizează în cursul judecăţii, pot formula
întrebări şi părţile. Aceste întrebări vor fi transmise instanţei solicitate, de
asemenea, părţile pot cere să fie citate la efectuarea comisiei rogatorii, afară
de cazul în care e vorba de un act care în mod obişnuit se desfăşoară fără
participarea acestora. Necitarea poate constitui un motiv de nulitate .
Dacă inculpatul este arestat, instanţa care urmează a efectua comisia
rogatorie dispune desemnarea unui apărător din oficiu, care îl va reprezenta
(art. 134 c. pr. pen.).
584. - Delegarea. Are acelaşi conţinut procedural şi justificare ca şi
comisia rogatorie. Delegarea se foloseşte pentru realizarea unor activităţi pe
care un organ nu le poate îndeplini în mod nemijlocit la locul unde se află.
Delegarea nu poate fi dată decît de un organ ierarhic inferior. De ex. tribunalul
judeţean nu poate delega o judecătorie din alt judeţ cu îndeplinirea unui act,
pentru că aceasta deşi este instanţă inferioară nu i se subordonează.
Dispoziţiile privitoare la comisia rogatorie se aplică în mod
corespunzător şi în caz de delegare (art. 135).
§ 5. Modificarea actelor procedurale, îndreptarea erorilor materiale şi
înlăturarea omisiunilor vădite
585- - Modificarea actelor procedurale. Actele procedurale pot fi supuse
unor modificări ulterioare. Adăugirile, corecturile sau suprimările în text sînt
luate în seamă numai dacă sînt confirmate în scris, în cuprinsul sau la sfîrşitul
actului, de către cei care l-au semnat (art. 194 c. pr. pen.). Dispoziţia se aplică
dacă modificările sînt dintre acelea care schimbă înţelesul frazei. Modificările
care nu schimbă înţelesul rămîn valabile, chiar dacă nu sînt confirmate în
modul sus-menţionat.
Pentru a nu se face adăugiri ulterioare într-o declaraţie, locurile nescrise
trebuie barate.
41 Curtea Supremă, dec. pen. nr. 2375/1950, Justiţia nouă nr. 1/1952, p. 92.
463
(de ex. un act se datează la 30 februarie). Pentru a fi supuse procedurii
de îndreptare prevăzute în art. 195 c. pr. pen., erorile trebuie să fie materiale
şi evidente. Constituie erori materiale de ex., trecerea greşită a unui nume
(Pop în loc de Popa) a unei sume (100 lei în loc de 1000) etc. Evidenţa
erorii se traduce în lipsa oricărui dubiu, neimpunîndu-se reaprecierea, opera
de deliberare sau de exprimare a unei convingeri .
De exemplu, dacă într-o încheiere se menţionează că o parte a fost prezentă
şi în realitate a lipsit, adevărul asupra împrejurării nu se poate stabili decît prin
administrarea unor probe. De aceea, o asemenea menţiune greşită nu poate
constitui o eroare materială ci una de conţinut.
Erorile se îndreaptă din oficiu sau la cererea celor interesaţi de organul care
a întocmit actul, putînd fi chemate şi părţile pentru lămuriri. îndreptarea se
consemnează într-un proces verbal sau încheiere, de către organul de urmărire
sau de către instanţă. La sfîrştiul actului îndreptat se face menţiune despre
aceasta (art. 195).
Practica judiciară s-a confruntat cu numeroase probleme privind rezolvarea
diferitelor aspecte legate de erorile cuprinse în unele hotăriri judecătoreşti.
Astfel, s-a apreciat just că trecerea greşită a anului naşterii condamnatului în
mandatul de executare nu poate constitui un impediment la executare, din
moment ce există o certă identificare a celui în cauză, în speţă fiind vorba de o
eroare materială evidentă . Tot o eroare materială evidentă s-a strecurat în
hotărîrea în care s-a consemnat că inculpatul „este recidivist" (scăpînd din
textul dactilografiat cuvîntul „nu") din moment ce din tratamentul juridic
aplicat instanţa 1-a considerat infractor primar, evidenţa greşelii rezultînd şi
din specificarea expresă din minută că cel în cauză nu are antecedente penale .
în schimb, nu se poate considera că există o simplă eroare cînd inculpatul citat
cu un prenume greşit şi neprezentat la instanţă este condamnat cu aceeaşi
indicare greşită a prenumelui .
De asemenea, înlocuirea beneficiarului despăgubirilor civile acordate prin
hotărîre nu se poate face prin procedura înscrisă în art. 195 c. pr. pen., deoarece
aceasta nu poate fi considerată o simplă eroare materială .
42 Probleme de practică judiciară examinate în lumina noului cod de procedură penală
(colectiv) R.R.D., nr. 2/1969, p. 125.
43 Trib. Jud. Hunedoara, dec. pen. nr. 553/1978, R.R.D., nr. 3/1979, p. 63.
44 Trib. Jud. Timiş, dec. pen. nr. 255/1979, Repert. pract. 11, p. 221.
45 Trib. Suprem, seci- pen. dec. nr. 737/1980, CD. 1980, p. 351.
46 C.S J. secţ. pen. dec. nr. 1755/1990, Dreptul nr. 12/1991, p. 100.
587. - înlăturarea omisiunilor vădite. Procedura prevăzută în art. 195 c.
pr. pen. pentru îndreptarea erorilor materiale se aplică şi în cazul cînd organul
judiciar, ca urmare a unei omisiuni vădite nu s-a pronunţat asupra sumelor
pretinse de martori, experţi, interpreţi sau apărători. Extinderea prevederilor
art. 195 are loc şi în cazul omiterii pronunţării cu privire la restituirea lucrurilor
sau ridicarea măsurilor asigurătorii.
Nici o omisiune cu privire la alte aspecte decît cele anume indicate în art.
196 c. pr. pen., nu poate fi înlăturată prin procedura acolo indicată. De
'exemplu, nepronunţarea instanţei asupra unui capăt de cerere nu poate fi
considerată ca o omisiune vădită în sensul dispoziţiei de mai sus . în acelaşi
sens, omisiunea instanţei de a dispune confiscarea lucrului dobîndit prin
săvîrşirea infracţiunii, chiar dacă aceasta potrivit legii era obligatorie, nu poate
fi înlăturată prin întocmirea ulterioară a unei încheieri . Dimpotrivă, corect
s-a statuat că recursul declarat de apărătorul din oficiu pentru că instanţa a omis
să dispună asupra onorariului este inadmisibil; potrivit legii omisiunea se poate
înlătura pe calea procedurii prevăzute de art. 195 c. pr. pen.
Secţiunea III
INSTITUŢII LEGATE DE ACTELE PROCESUALE ŞI
PROCEDURALE
§ 1. Chestiuni preliminare
588. - Titlul V al Părţii generale din codul de procedură penală cuprinde
pe lîngă reglementările analizate în secţiunea precedentă şi o seamă de instituţii
care, fără a constitui acte procesuale ori procedurale propriu-zise, au totuşi o
deosebită legătură cu acestea. în anumite cazuri, instituţiile respective pot
constitui chiar adevărate condiţii de validitate a actului procesual sau proce
dural (de ex. elementul timp determinat de lege în durată şi mod de calcul
reprezintă o condiţie de legalitate a foarte numeroase acte procesuale sau
procedurale).
Actele procedurale au o durată urmînd a se îndeplini în timpul prevăzut de
lege. Pentru limitarea lor în timp, legea a prevăzut şi reglementat instituţia
termenului. Actele procedurale trebuie îndeplinite în conformitate cu dis-
poziţiile legale, nerespectarea legii atrăgînd anumite sancţiuni procedurale.
47 Trib. Mun. Bucureşti, seci-1 pen. dec. nr. 482/1978, Repert. pract. II, p. 222.
48 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 36/1982, R.R.D., nr. 3/1983, p. 74.
49 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 23 U/l 971, R.R.D., nr. 9/1971, p. 168.
465
 Realizarea diferitelor acte procedurale presupune cheltuieli din partea or-
ganelor şi persoanelor care le îndeplinesc şi care trebuie ulterior recuperate;
de aceea legea a prevăzut şi reglementat şi instituţia cheltuielilor judiciare.
Neîndeplinirea unor acte de procedură sau îndeplinirea lor greşită este con-
siderată de lege abatere, iar pentru sancţionarea celor vinovaţi codul a instituit
instituţia amenzii judiciare.
în această secţiune se analizează dispoziţiile care reglementează actele
procedurale sub aspectele indicate. Sînt examinate următoarele instituţii:
termenele, sancţiunile procedurale, cheltuieli judiciare şi amenda judiciară.
§ 2. Termenele
589. - Instituţia termenului fixează durata îndeplinirii actelor procedurale.
Termenul este intervalul de timp înlăuntrul căruia sau pînă la care se pot ori
trebuie îndeplinite anumite activităţi sau acte în cadrul procesului penal' .
Intervalul trebuie astfel fixat, încît procesul să păstreze un ritm accelerat fără
să se împiedice aflarea adevărului sau realizarea drepturilor părţilor .
Termenele se instituie deci într-un dublu scop: de a promova principiul
operativităţii în procesul penal şi de a asigura o anumită durată minimă necesară
pentru ca activitatea procesuală să se poată desfăşura în bune condiţiuni.
Termenele sînt fixate fie de lege, fie de organul judiciar. Termenele
stabilite de lege se numesc termene legale (de ex. termenul de recurs), iar cele
fixate de organe poartă denumirea de termene judiciare (de ex. data la care
urmează a se prezenta un martor). Limitele nedeterminate în timp nu reprezintă
termene în sens tehnic . Totuşi, pentru a marca accelerarea ritmului pro-
cesual, legea prevede uneori că activităţile se efectuează „de îndată" (art. 246,
277,313 etc.) sau „de urgenţă" şi „cu precădere", (art. 293).
Termenele judiciare, deşi rămîn în principiu la latitudinea organului
judiciar, care apreciază fixarea lor, uneori sînt relativ determinate şi prin lege.
în aceste cazuri legea stabileşte un interval, înlăuntrul căruia organul poate
aprecia termenul concret, care urmează a se fixa. De ex., termenul de judecată
în procedura de drept comun se stabileşte liber de către instanţă, în funcţie de
gradul de încărcare a acesteia; în schimb în procedura specială a unor in-
fracţiuni flagrante, termenul de judecată urmează a se fixa în 5 zile de la data
primirii dosarului (art. 472 c. pr. pen.).
50 S. KAHANE, op. cit, p. 187.
51 V. DONGOROZ, op. cit, p. 161.
52 V. MANZINI, op. cit, voi. III, p. 60.
466
- Termene pe luni sînt: termenul de 2 luni în care se efectuează
cercetarea
în cadrul revizuirii (art. 399); termenul de 3 luni pentru depunerea recipisei
Termenele prevăzute de legea procesuală penală sînt de două feluri:
termene procedurale şi termene substanţiale (materiale).
Termenele procedurale sînt impuse de interese pur procedurale fiind
necesare pentru sistematizarea şi disciplinarea activităţilor procesuale în ve-
derea asigurării realizării la timp şi în mod just a scopului procesului penal .
Aceste termene au o evidentă importanţă în cronologia şi durata efectuării
actelor procesuale şi procedurale, finalitatea lor comună fiind realizarea unui
proces penal de calitate corespunzătoare. Marea majoritate a termenelor
prevăzute în codul de procedură, penală are un asemenea caracter.
Termenele substanţiale, deşi reglementate în legea de procedură penală,
privesc drepturi şi interese legitime care sînt în general extraprocesuale, dar
pe care norma procesual penală le limitează în anumite situaţii. De exemplu,
libertatea persoanei, dreptul de proprietate şi altele nu sînt drepturi procesuale,
dârele pot fi îngrădite de legea procedurală. Sînt în această accepţiune termene
substanţiale termenele prevăzute în legătură cu starea de libertate a unei
persoane (termenele care fixează durata măsurilor preventive, cele c?re se
referă la libertatea condiţionată, amînarea executării pcckpsci închisorii etc).
Identic, constituie termene substanţiale termenele care se referă la măsurile
asigurătorii, la restituirea lucrurilor şi valorificarea celor neridicate etc.
Deosebirea între aceste două categorii de termene este determinată de
raţiunea, funcţia şi interesul diferit care dictează stabilirea lor54.
590. - Clasificarea termenelor procedurale. Termenele se pot clasifica
după numeroase criterii, dintre care menţionăm: durata termenului, caracterul
acestuia, efectele sale şi sensul de calculare.
a) După durată, respectiv unitatea de timp în care se exprimă, termenul
este pe ore, zile, luni, ani.
- Termene pe ore sînt: termenul de 24 ore în care procurorul trebuie să
sesizeze instanţa, după dispunerea trimiterii în judecată (art. 264); termenul de
48 de ore în care organul de cercetare este obligat să înainteze procurorului
plîngerea împotriva unui act de urmărire (art. 276) etc;
- Termene pe zile sînt: termenul general de recurs de 10 zile (art. 363);
termenul de 15 zile în care are loc verificarea lucrărilor de urmărire de către
procuror (art. 261); termenul de 20 de zile pentru rezolvarea de procuror a
plîngerilor contra actelor de urmărire (art. 277) etc
53 V. DONGOROZ, ş.a. Explicaţii teoretice, yol. I, p. 386.
54 Idem.
467
de
plată a amenzii la instanţa de executare (art. 425) etc.
- Termene pe ani sînt: termenul de un an pentru introducerea
cererii de
\ revizuire în defavoarea condamnatului (art. 398); termenul de un an pentru
introducerea recursului extraordinar în condiţiile art. 409 alin. 3.
b) După caracter termenele pot fi peremptorii şi dilatorii. Termenul
peremptoriu creează o limitare, actul procedural trebuind efectuat înainte de
împlinirea termenului . De ex., o hotărîre nu poate fi pusă în executare
înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea căii de
atac ordinare.
c) După efecte termenele sînt: absolute (cominatorii) sau relative (de
recomandare).
Termenele absolute atrag, în caz de nerespectare, consecinţe referitoare
la validitatea actului îndeplinit. Art. 185 prevede următoarele consecinţe
ale nerespectării termenelor absolute:
- cînd pentru exercitarea unui drept procesual se prevede un termen,
nerespectarea atrage decăderea din exerciţiul lui şi nulitatea actului făcut
peste termen (de ex. nedeclararea apelului în termen atrage decăderea din
exercitarea dreptului, apelul respingîndu-se ca tardiv);
- cînd o măsură procesuală nu poate fi luată decît pe un anumit termen,
expirarea lui atrage de drept încetarea măsurii (de ex., dacă persoana
vătămată nu introduce acţiunea în faţa instanţei civile în termen de 30 de
zile după încetarea urmăririi penale măsura asiguratorie dispusă de organul
de urmărire încetează de drept);
- în cazul nerespectării celorlalte termene procedurale se aplică
dispoziţiile privitoare la nulităţi.
Termenele relative sînt acelea care în caz de nerespectare nu atrag
efecte în privinţa actului neîndeplinit. Astfel, termenul de 15 zile în care
procurorul are obligaţia verificării lucrărilor de urmărire are un caracter de
recomandare; dacă termenul nu se respectă, activitatea de verificare produce
aceleaşi efecte ca şi cum s-ar fi realizat în termen. Consecinţele
nerespectării termenului se pot repercuta asupra procurorului (de ex.
sancţionarea disciplinară) şi nu asupra actului îndeplinit de acesta.
d) După sensul de calculare termenele pot fi de succesiune sau de
regresiune.
55 V. DONGOROZ, op. cit, p. 163.
468
592. - Art. 186 c. pr. pen., consacră pentru calcularea termenelor proce
durale pe ore şi pe zile sistemul pe unităţi de timp libere, iar pentru calcularea
termenelor exprimate în luni sau ani sistemul calendaristic.
Termenele de succesiune sînt acelea în care calcularea se face în sensul
normal al scurgerii timpului (după ora 7 urmează ora 8, 9 etc; după luni
urmează marţi, miercuri etc). Majoritatea termenelor sînt de succesiune.
Termenele de regresiune se calculează în sensul invers al scurgerii tim-
pului. La aceste termene ultima zi a termenului cade înaintea celorlalte. Un
exemplu de un asemenea termen se întîlneşte în dispoziţia potrivit căreia
inculpatul trebuie să primească citaţia cu cel puţin 3 zile înaintea judecăţii.
591. - Calcularea termenelor. Termenele au un moment iniţial, de
începere, (a quo - de la care), un moment final, de împlinire, (ad quem -
pînă la care) şi o durată.
Din punct de vedere teoretic pot exista mai multe modalităţi de
calculare a termenelor, toate desigur foarte logice, dar dintre care - pentru a
nu se ajunge la confuzii - codul a admis unul singur . De exemplu, pentru
calcularea termenelor exprimate în unităţi de timp nu prea îndelungate (cum
sînt orele şi zilele) pot fi folosite trei modalităţi de calcul şi anume:
sistemul inclusiv, sistemul exclusiv, şi sistemul intermediar.
Sistemul inclusiv sau al unităţilor pline se bazează pe adagiul potrivit
căruia „dies a quo et dies ad quem computatur in termino" (prima şi ultima
zi a termenului se cuprind în aceasta şi deci intră în calcul).
Sistemul exclusiv sau al unităţilor libere porneşte de la dictonul „dies a
quo et dies ad quem non computatur in termino" (prima şi ultima zi a
termenului nu se cuprind în durata stabilită şi deci trebuie adăugate separat
la începutul şi sfîrşitul numărului de zile indicate de lege).
Sistemul intermediar reprezintă o îmbinare a celor două sisteme fun-
damentale şi în care dacă dies a quo intră în calculul termenului în schimb dies
ad quem nu se mai cuprinde în acesta, respectiv exact invers.
Sistemul inclusiv şi exclusiv se regăseşte din plin în calcularea unor
termene, mai ales pe zile, înscrise în codul de procedură penală (atît în
domeniul termenelor procedurale cît şi a celor substanţiale). Sistemul inter-
mediar nu are întrebuinţare în reglementarea procesual penal română. Ea se
regăseşte în schimb în alte legislaţii cum ar fi cele de drept civil .
56 Această modalitate poate fi diferită de la o legislaţie la alta nu pentru că sistemele respective
s-ar dovedi mai mult sau mai puţin indicate: cea mai mare pondere în folosirea sistemelor
depinde cel mai frecvent de tradiţiile juridice locale.
57 De pildă, în domeniul prescripţiei extinctive art. 1887 şi 1889 c. civ. prevăd că la
calcularea termenului de prescripţie dies a quo nu intră în calcul în schimb dies ad quem se
cuprinde în termen.
469
La calcularea termenelor se porneşte de la ora, ziua, luna sau anul
menţionate în actul care provoacă curgerea termenului, afară de cazul cînd
legea dispune altfel.
 Sistemul de calcul pe unităţi libere (ore sau zile libere) constă în aceea că
nu se socoteşte ora sau ziua de la care începe să curgă termenul şi nici ora sau
ziua în care se împlineşte (dies a quo et dies ad quem non computatur in
termino). De ex., un termen de 24 de ore care începe luni la ora 8 şi 30 minute
se împlineşte marţi la ora 10,00; un termen de 3 zile care începe marţi se
împlineşte sîmbătă.
în sistemul calendaristic, termenele socotite pe luni sau ani expiră după caz, la
sfîrşitul zilei corespunzătoare a ultimei luni ori la sfîrşitul zilei şi a lunii
corespunzătoare din an. (De ex. un termen de o lună început la 17 martie expiră
la 17aprilie; un termen de un an care începe la 15 aprilie 1991, expiră la 15 aprilie
1992). Dacă ultima zi cade într-o zi care nu are corespondent în luna respectivă,
termenul expiră în ultima zi a lunii (de ex. un termen de trei luni început la 31
august expiră la 30 noiembrie) ceea ce duce la o abreviere a termenului.
Termenul procedural se prorogă cînd ultima zi cade într-o zi nelucrătoare.
Aceasta înseamnă că termenul se lungeşte expirînd la sfîrşitul primei zile
lucrătoare care urmează. Zilele nelucrătoare din interiorul termenului nu
influenţează asupra modului de calculare.
Termenele procedurale nu se suspendă şi nici nu se întrerup.
593. - Termenele substanţiale se calculează diferit de cele procedurale
pentru ele nefiind aplicabile dispoziţiile din art. 186 c. pr. pen.
De principiu, termenele substanţiale au în vedere reglementările
corespunzătoare normelor de drept cărora le aparţin aspectele la care se referă,
întrucît cele mai importante aspecte ale termenelor substanţiale se referă la
pierderea stării de libertate potrivit dispoziţiilor de drept penal material, în
calcularea acestor termene trebuie ţinut seama în principiu de dispoziţiile
cuprinse în art. 87 şi 154 c. pen., cu care de altfel se corelează şi art. 188 c. pr.
pen., care a prevăzut expres normele speciale ce trebuie observate în cazul
luării, menţinerii ori revocării măsurilor preventive.
La calcularea termenelor în ore şi zile se foloseşte sistemul pe unităţi pline,
prima unitate de timp (a quo) şi ultima unitate de timp (ad quem) intrînd în
calcul. Termenele respective se socotesc curgătoare (de momento ad momen-
470
De exemplu, o lună de arestare sau de prelungire a acesteia care începe să
curgă la 15 februarie se încheie potrivit art. 154 c. pen., la 14 martie. Aceeaşi
lună dacă se socoteşte în 30 de zile pline începînd cu 14 februarie se împlineşte
pe 16 martie inclusiv. Dimpotrivă, dacă termenul de o lună are ca dies a quo
15 martie, indiferent că termenul ar fi exprimat într-o lună ori 30 de zile are
turn şi de die ad diem). De pildă, un termen de reţinere de 24 de ore început
azi la ora 11 se împlineşte mîine la ora 11, iar un termen de arestare a
învinuitului de 5 zile care începe pe 8 aprilie se împlineşte pe 12 aprilie.
Nu ar fi de conceput ca arestarea preventivă (care de altfel se şi compută
în pedeapsă) să aibă altă modalitate de calcul decît executarea închisorii.
Reamintim că potrivit art. 87 alin. 2 c. pr. pen. ziua în care începe executarea
pedepsei şi ziua în care încetează se socotesc în durata executării.
Dacă termenul susbstanţial este exprimat în luni sau ani se aplică un sistem
calendaristic, dar diferit de cel al termenelor procedurale. Ţinînd seama de
dispoziţiile art. 154 c. pen., luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte
de ziua corespunzătoare datei de la care a început să curgă termenul.
Termenele substanţiale nu se prorogă , în schimb ele se suspendă ori
întrerup potrivit perevederilor incidente în condiţiile instituţiei în legătură cu
care operează termenul.
594. - Dispoziţiile art. 154 c. pen. se refereau evident la calcularea ter-
menelor unor pedepse care atît în legea penală cît şi în hotărîrile judecătoreşti
se exprimă de regulă în ani şi luni. De exemplu, potrivit art. 154 c. pen., o
pedeapsă de un an şi 3 luni a cărei executare începe la 18 februarie 1992 expiră
la 17 mai 1993.
Termenele substanţiale pe luni apăreau cel mai adesea în domeniul măsu-
rilor preventive. Astfel, în art. 149 se prevede că durata arestării preventive nu
poate depăşi o lună, afară de cazul cînd ea este prelungită; la fel art. 155 înainte
de modificarea survenită prin Legea nr. 32/1990 permitea prelungirea arestării
de către anumiţi procurori de trei ori, fiecare prelungire neputînd depăşi o lună.
In schimb, cînd prelungirea era acordată ulterior de către instanţe aceasta avea
durată maximă de 30 de zile .59 o
Exprimarea unor termene substanţiale care se refereau la aceeaşi materie
(arestarea şi prelungirea acesteia) prin segmente de timp determinate în unităţi
diferenţiate nu era cea mai indicată, chiar dacă aparent aceste durate erau
apropiate sau identice. în realitate o lună putea să însemne în anumite condiţii
30 de zile (şi în acest caz nu apăreau deosebiri) dar în alte cazuri rezultatele
erau diferite.
58 în literatura de specialitate s-a susţinut şi abrevierea termenului substanţial cînd el se
împlineşte într-o zi nelucrătoare (vezi V. DONGOROZ, ş.a., Explicaţii teoretice, voi. I, p.
392). Opinia a rămas izolată, iar practica judiciară - în lipsa unei dispoziţii exprese - nu a
aplicat-o.
59 Art. 155 alin. 2 c.pr.pen., după modificarea expresă intervenită prin Legea nr. 32/1990,
permitea procurorului tot un termen de 30 de zile de prelungire, acordat o singură dată.
471
ca dies ad quem tot 14 aprilie. Aceasta este desigur numai o întîmplare, care
decurge din modul inegal în care zilele sînt repartizate în calendar.
în materia stării de libertate cînd o persoană poate fi privată de libertate cu
titlu procesual în baza unei măsuri preventive, nu ni se pare normal ca duratele
să fie diferite. De aceea, considerăm că este indicat ca pentru aceeaşi între-
buinţare unităţile cu care se măsoară timpul sa nu fie diferite (zile şi luni), ci
în toate cazurile să se folosească aceeaşi unitate, de preferinţă zilele pentru că
faţă de această unitate de timp există o normă expresă în codul de procedură
penală art. 188 care indică modul de calculare al termenelor în cazul măsurilor
preventive.
Aşa cum s-a arătat şi cu altă ocazie, toate normele din codul de procedură
penală care se referă la starea de libertate şi sînt exprimate în luni trebuie
considerate modificate implicit de dispoziţia constituţionlă cuprinsă în art. 23 alin.
4. In conformitate cu constituţia orice mandat de arestare emis sau prelungit de
magistrat nu produce efect decît pentru o durată de cel mult 30 de zile.
595. - Sînt considerate făcute în termen actele depuse în termenul legal la
administraţia locului de deţinere, unitatea militară, oficiul poştal prin scrisoare
recomandată. Dovada depunerii în termen se face prin atestare pe act a acestei
împrejurări de către administraţia locului de deţinere sau unitate militară. Pentru
actele depuse la poştă dovada o constituie recipisa de trimitere (art. 187).
Actele efectuate de procuror, cu excepţia căilor de atac, sînt considerate
făcute în termen, dacă data din registrul de ieşire al unităţii de procuratură este
înlăuntrul termenului legal.
§ 3. Teoria generală a sancţiunilor procedurale penale
<
596. - Principiul legalităţii impune ca toate normele juridice să fie respec
tate şi aplicate întocmai; nerespectarea dispoziţiilor legale atrage pentru cei
care le-au încălcat sancţiuni juridice corespunzătoare (de drept civil, penal,
administrativ etc). *
în activitatea judiciară este posibil ca legea de procedură penală să fie încălcată,
iar formele procesuale să nu fie îndeplinite potrivit normelor care le
472
reglementează. Aceste nerespectări ale legii duc la aplicarea diverselor sancţiuni
juridice60. Astfel, art. 198 c. pr. pen. prevede amenzi judiciare de la 1.000-10.000
lei pentru neîndeplinirea, îndeplinirea greşită, întîrzierea sau nerespectarea în
general a unor forme procedurale anume prevăzute în acest text, aplicabile
agenţilor procedurali, conducătorilor unităţilor, experţilor, interpreţilor, marto-
rilor, părţilor sau oricăror altor persoane care nu îndeplinesc unele obligaţii
procesuale (de ex. lipsa nejustificată a martorului legal citat). De asemenea,
lucrătorii din aparatul judiciar, în cazul efectuării unor acte procesuale cu
nerespectarea dispoziţiilor legale, pot răspunde disciplinar, cu aplicarea
corespunzătoare statutului juridic personal al celui în cauză a dispoziţiilor din
codul muncii, legea pentru organizarea judecătorească, regulamentele militare etc.
în cazul unor încălcări mai grave subsistă posibilitatea răspunderii civile sau
penale pentru cei care nu au respectat în cadrul procesului penal prevederile
legale. De exemplu, în urma reparării pagubelor în cazul condamnării sau al
arestării pe nedrept, art. 507 c. pr. pen. asigură statului acţiune în regres
împotriva aceluia care cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă a provocat
situaţia generatoare, de daune. De asemenea, este evident că vor fi pedepsiţi
potrivit legii penale, aceia care încălcînd normele de procedură, au violat
totodată şi prescripţiunile legii penale comiţînd infracţiuni. De pildă, martorul
care nu respectă obligaţia de a da declaraţii veridice este pedepsit pentru
mărturie mincinoasă, organul de cercetare care încalcă regulile legale ale
percheziţiei domiciliare se face vinovat de violare de domiciliu, judecătorul
care se lasă corupt comite infracţiunea de luare de mită etc. Toate aceste
sancţiuni (cu excepţia amenzilor procesuale) sînt sancţiuni extraprocesuale
fiind prevăzute în alte domenii de drept, avînd în vedere că nerespectarea
normelor de procedură penală poate fi dublată şi de nerespectarea normelor
juridice din domeniul respectiv (penal, civil, administrativ, dreptul muncii etc).
597. - Principiul legalităţii procesuale impune ca dispoziţiile de procedură
să nu fie asigurate numai prin mijloace extraprocesuale existînd pentru
realizarea lor şi sancţiuni tipice proprii. Acestea sînt sancţiunile procedurale.
Sancţiunea procedurală este o noţiune foarte complexă cu un conţinut
diferenţiat faţă de celelalte sancţiuni juridice. Pentru a aminti numai una dintre
aceste particularităţi este suficient să ne referim la împrejurarea că în timp ce
sancţiunile de drept material sînt aplicabile de regulă direct subiecţilor rapor-
turilor juridice, care nu au respectat îndatoririle ce formau conţinutul raportului
juridic respectiv, sancţiunile procedurale lovesc nemijlocit anumite acte sau
60 G. ŞTEFANI, G.LEVASSEUR, op. cit, voi. II, p. 389.
473
 w
activităţi şi se răsfrîng numai pe cale interpusă, asupra persoanelor interesate
în realizarea acestora.
Sancţiunile procedurale sînt determinate de existenţa unor vicii proce-
durale . Acestea, în principal sînt de două categorii: violări ale legii şi
omisiuni procedurale.
în literatura de specialitate noţiunea de sancţiune procedurală are un sens
restrîns şi unul larg. în sens restrîns sancţiunile procedurale sînt nulităţi, unii
folosind noţiunile chiar în mod echivalent . Aceasta explică faptul că deseori
problema sancţiunilor procedurale este cunoscută în dreptul procesual penal
şi sub numele de teoria generală a nulităţilor. în sens larg, alături de nulităţi
(principala sancţiune procedurală), mai sînt cuprinse în sfera acestei noţiuni
decăderea şi inadmisibilitatea.
Problema se complică şi datorită existenţei unor termeni suprapuşi,
echivalenţi sau insuficient circumstanţiaţi cu o dublă folosire. Astfel, prin
nulitate se înţelege, de exemplu, atît motivul care determină imperfecţiunea
unui act procedural, cît şi exprimarea consecinţei derivate din această imper-
fecţiune, adică invaliditatea juridică . De asemenea, unii nu diversifică nuli-
tatea de inexistenţa actului, înglobînd-o pe aceasta în sancţiunea nulităţii .
598. - Decăderea. Multe acte procesuale sînt determinate nu numai în
formă şi conţinut, legea fixînd şi un anumit interval de timp înăuntrul cărora
sau pînă la care este posibilă realizarea lor. Nerespectarea termenelor
peremptorii are drept consecinţă imposibilitatea efectuării actului legat de un
asemenea termen, subiectul îndrituit fiind decăzut din exerciţiul dreptului
procesual respectiv. Astfel, declararea apelului trebuie să aibă loc, ca regulă
generală, în interval de 10 zile de la pronunţare sau comunicarea hotărîrii (art.
363 c. pr. pen.); constituirea de parte civilă este permisă în tot cursul urmăririi,
iar în faţa primei instanţe, pînă la citirea actului de inculpare (art. 15 c. pr.
pen.); părţile nu mai pot administra noi probe în cursul judecăţii, după
terminarea cercetării judecătoreşti şi declaraţia făcută în acest sens de pre-
şedintele completului de judecată în conformitate cu art. 339 c. pr. pen. etc.
Decăderea este sancţiunea procedurală care constă în pierderea exerciţiului
unui drept procesual ca urmare a nerespectării unui termen peremptoriu şi este
expres prevăzută de art. 185 c. pr. pen.
61 TRAIAN POP, op. cit, voi. III, p. 58.
62 Vezi, S. KAHANE, op. cit, p. 191. în titulatura paragrafului respectiv este folosit termenul
de sancţiune procedurală alături de care se pune în paranteză cel de „nulitate".
63 E. FLORIAN, op. cit, p. 131.
64 V. MANZINI, arată că actul neregulat se consideră în sine însuşi şi pentru orice efect juridic
ca inexistent (op. cit, voi. III, p. 78).
474
codului nostru, dar unele norme folosesc noţiunea şi fac referire la această
Decăderea, ca sancţiune procedurală duce la pierderea numai a dreptului
procesual şi nu se răsfrînge decît eventual indirect, asupra dreptului subiectiv
substanţial. Astfel, nerespectarea limitei de timp pînă la care poate avea loc
constituirea de parte civilă, duce la decăderea pentru cel vătămat de a mai avea
în procesul penal această calitate, dar nu antrenează pierderea dreptului de a
pretinde dspăgubiri pe calea unei acţiuni civile separate.
Spre deosebire de nulitate, care se referă la actele procedurale cea de
decădere are în vedere drepturile procesuale . Deosebirea dintre nulitate şi
decădere este următoarea: nulitatea derivă dintr-un viciu, iregularitate
intrinsecă, dintr-un viciu privitor la conţinutul său la forma actului; decăderea
derivă din scurgerea „sterilă" a termenului înlăuntrul căruia trebuie să fie
exercitată facultatea sau dreptul subiectiv procesual, adică într-un fapt extrin-
sec actului . Nulitatea trebuie constatată şi declarată totdeauna de organul
judiciar, în timp ce decăderea operează de drept, nefiind necesară denunţarea
sau declararea ei. Totuşi, dacă o parte ar dori să valorifice în procesul penal
consecinţele unui act sau a unei activităţi pentru care operează decăderea,
aceasta trebuie denunţată sau declarată ca atare în vederea evitării efectelor
juridice ilegale, organul judiciar urmînd să anuleze actul procesual viciat.
599. - Decăderea fiind legată de trecerea unui termen, poate ridica
probleme referitoare la aşa-zisa „sterilitate" a scurgerii timpului, în unele
situaţii însăşi legea reglementînd cazuri în care decăderea nu este considerată
absolută, devenind posibilă înlăturarea ei. De pildă, art. 364 şi 365 c. pr. pen.,
instituind repunerea în termenii apelul peste termene, au admis posibilitatea
folosirii căii de atac declarate ulterior epuizării termenului, dacă sînt întrunite
şi celelalte condiţii legale. împrejurarea că în asemenea cazuri termenul nu a
curs în mod steril rezultă uneori chiar din condiţionarea expresă a legii. De
exemplu, art. 364 c. pr. pen., prevede că apelul introdus după expirarea
;; termenului legal este considerat ca făcut în termen, dacă se constată că
H întîrzierea a fost determinată de o împiedicare la care se adaugă condiţia ca
î[ cererea să fie făcută în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau
\i a despăgubirilor civile.
600. - Inadmisibilitatea. Este o altă sancţiune procedurală care are uneori
o manifestare autonomă, în cele mai frecvente cazuri fiind însă o consecinţă a
decăderii sau nulităţii. Instituţia nu este reglementată în partea generală a
65 DORU PAVEL, Constatarea nulităţii actelor efectuate cu încălcarea dispoziţiilor legale în
procesul penal, R.R.D. nr. 9/1971, p. 28. II 66 TRAIAN POP.op. cit. voi. III, p.69.
475
sancţiune. Astfel, art. 379 pct. 1, lit. a c. pr. pen., prevede ca instanţa respinge
 apelul şi menţine hotărîrea atacată dacă recursul este inadmisibil.
Inadmisibilitatea intervine cînd se efectuează un act pe care legea nu îl
prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia cînd se încearcă exercitarea unui
drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual. De
exemplu, după punerea în mişcare a acţiunii penale, persoana vătămată intro-
duce în faţa instanţei civile, pentru prejudiciul suferit prin infracţiune, o acţiune
civilă separată. Ulterior, persoana vătămată, dorind să realizeze acţiunea sa
civilă pe calea procesului penal, se constituie parte civilă în acest proces.
Organul judiciar va respinge ca inadmisibilă constituirea de parte civilă,
întrucît în virtutea regulei electa una via, dreptul celui vătămat de a alege între
cele două căi de realizare a acţiunii civile s-a epuizat prin adresarea acţiunii
către instanţa civilă .
Motivele de inadmisibilitate sînt inderogabile şi nu admit sanarea , aşa
cum subzistă posibilitatea în cazul acoperirii nulităţilor relative.
în cele mai multe cazuri inadmisibilitatea nu are o semnificaţie autonomă,
constituind o consecinţă a decăderii sau nulităţii unui act procesual. Astfel,
este inadmisibilă introducerea unei plîngeri prealabile, peste termenul de 2 luni
prevăzut de art. 284 c. pr. pen. în acest caz, actul este inadmisibil pentru că
persoana vătămată este decăzută din dreptul de a face plîngere prealabilă,
datorită nerespectării termenului peremptoriu pentru exercitarea acestui drept.
Cu toate multiplele suprapuneri care apar între inadmisibilitate pe de o parte,
nulitate şi decădere pe de altă parte, considerăm că este util atît teoretic cît şi practic
distingerea acestei sancţiuni procedurale tipice. Astfel, indamisibilitatea apare ca
o sancţiune procesuală inevitabilă în sensul obligativităţii aplicării ei, spre
deosebire de nulitate care uneori poate fi acoperită prin voinţa celor interesaţi.
Deosebirea decurge din împrejurarea că în timp ce indamisibilitatea tinde să
împiedice reluarea în procesul penal a actului declarat ca atare, nulitatea tinde spre
regularizarea actului lipsit de validitate existînd posibilitatea (uneori chiar
obligativitatea) însănătoşirii actului nul .
601. - Inexistenţa, este o categorie cu care operează îndeosebi ştiinţa dreptului
procesual penal, instituţia nefiind reglementată în codul nostru de procedură
67 Părăsirea instanţei civile este posibilă numai în condiţiile art. 19 alin. ultim c. pr. pen., dacă
acţiunea penală s-a pus în mişcare ulterior introducerii acţiunii la instanţa civilă şi aceasta
nu a pronunţat încă o hotărîre chiar nedefinitivă.
68 E.FLORIAN,op.cit,p.l51.
69 N. GIURGIU, Cauzele de nulitate în procesul penal, Ed. Ştiinţifică Bucureşti, 1974, p. 33.
476
nu produce efectele actului valid, Fiind fără valoare juridică, (quod nullum est,
nullum habet effectum). Nulitatea îşi găseşte un amplu loc de reglementare în
diversele sisteme de drept, toate legislaţiile consacrînd numeroase dispoziţii
acestei sancţiuni procedurale.
De asemenea, doctrina şi practica judiciară de pretutindeni s-au preocupat
penală şi nici folosită noţional. Pentru rezolvarea unor asemenea situaţii practica
are la îndemînă dispoziţiile care reglementează nulităţile în general.
Actul procesual care nu a luat fiinţă juridică, respectiv nu s-a produs în
condiţiile necesare pentru a se naşte, nu este imperfect sau greşit realizat ci pur
şi simplu nu există . De pildă, după rămînerea definitivă a unei hotărîri prin
soluţionarea unui recurs, se declară împotriva acestei ultime hotărîri un nou
recurs. întrucît legea nu prevede o asemenea formă procesuală ea nu are
posibilitatea să se nască şi deci este ab initio inexistentă.
La fel, sînt inexistente o hotărîre judecătorească dată de un grefier, o hotărîre
care cuprinde în partea expozitivă analiza cauzei şi motivaţiile completului, dar
fiind nedeterminată printr-un dispozitiv nu indică nici o soluţie în rezolvarea
cauzei; de asemenea, este inezistentă o expertiză făcută de o persoană care nu are
calitatea de expert ca şi declaraţia cuiva care nu există în realitate.
Actele de felul celor arătate mai sus nu trebuie anulate sau supuse unei
forme de declarare a nevalabilităţii lor, făcîndu-se abstracţie de ele, ca şi cum
nu s-ar fi realizat. Spre deosebire, în cazul actelor lovite de alte sancţiuni,
acestea nu pot fi ignorate pur şi simplu, întrucît ele existînd trebuie să se
constate motivt viciul procedural pentru care nu pot fi admise.
Consideraţiile amintite conferă inexistenţei o importanţă teoretică în dez-
baterea problematicii sancţiunilor procedurale. Din punct de vedere practic este
însă dificil să se reţină că această categorie constituie o sancţiune propriu-zisă.
Sancţiunile procedurale sînt necesare pentru remedierea sau evitarea unor
consecinţe juridice nedorite izvorîte din nerespectarea dispoziţiilor legale.
Atîta vreme cît actul fiind inexistent nu a produs efecte juridice nu se ridică
nici necesitatea practică a înlăturării acestora.
§ 4. Reglementarea procesuală a nulităţilor
602. - Dintre toate sancţiunile procedurale cea mai importantă este
nulitatea. întrucît în majoritatea cazurilor cînd nu se respectă legea de proce-
dură sancţiunea intervenită este anularea actului, nulitatea, în sens larg, a fost
identificată cu însăşi noţiunea de sancţiune procedurală. Sancţiunile proce-
durale constau în diverse nevalabilităţi, remediul acestora convergînd spre
nulitatea procedurală, respectiv anularea actului viciat .
Nulitatea este sancţiunea care decurge din neîndeplinirea actelor proce-
durale potrivit legii şi are drept efect eficienţa acestora. Actul lovit de nulitate
70 TRAlANPOP,op.cit,vol.III,p.65.
71 V. DONGOROZ, op. cit, p. 166-167.
477
pe larg de această instituţie.
In codurile de procedură penală avînd o redactare mai veche (mai ales cele
care au formele iniţile în secolul trecut), reglementarea nulităţilor este bazată pe
o concepţie pronunţat formală . Formalismul rigid se concretizează de regulă în
principiul, că nerespectarea formelor procedurale atrage obligatoriu, nulitatea de
cîte ori aceasta este prevăzută de lege. De aceea, în doctrina mai nouă s-au
manifestat numeroase opinii în sensul atenuării concepţiei formale iniţiale73.
Ţinînd seama de aceste critici, reglementările legislative mai recente au mers în
genere pe linia înlăturării elementelor exagerate formale din acest domeniu .
în dreptul procesual penal contemporan concepţia rigidă formalistă asupra
nulităţilor a fost complet abandonată, anularea actelor procedurale efectuate
cu neobservarea legii încetînd a fi un scop în sine. La baza teoriei nulităţilor
în procesul modern a fost pusă ideea de vătămare, acceptîndu-se concepţia că
nu încălcarea formală a legii este aceea care duce la nulitatea actului, ci
vătămarea care se degajă din această încălcare, fie în direcţia aflării adevărului,
corectei evoluţii procesuale sau justei soluţionări a cauzei, fie în sensul ştirbirii
drepturilor şi intereselor legale ale participanţilor la proces.
Această concepţie este fixată în esenţă în dispoziţiile art. 197 c. pr. pen.,
care precizează că la baza nulităţilor stă ideea de vătămare şi necesitatea
înlăturării acestei vătămări .
603. - Pentru ca un act procedural să fie lovit de nulitate se cer întrunite, potrivit
art. 197 c. pr. pen., următoarele condiţii: a) îndeplinirea actului să fi avut loc cu
nerespectarea dispoziţiilor legale; b) încălcarea legii să fi adus o vătămare bunei
desfăşurări a cauzei sau drepturilor ori intereselor legale ale participanţilor; c)
vătămarea să nu poată fi înlăturată decît prin anularea actului nelegal.
Nulităţile pot produce foarte multe, consecinţe juridice. Dintre efectele
generale cele mai de seamă menţionăm:
72 Deşi doctrina şi legislaţia din secolul XIX este departe de aşa-zisele „proceduri
sacramentale" arhaice, respectarea cu străşnicie a anumitor forme (de dragul formelor) era
prevăzută uneori sub sancţiunea unor consecinţe juridice din cele mai deosebite.
73 Vezi P. BOUZAT, J. PINATEL, op. cit, voi. II, p. 1170.
74 Vezi, codul de procedură penală francez din 1959 cu modificările aduse de ordonanţ a din 4
iulie 1960.
75 S. KAHANE, Despre sancţiunile procedurale, Studii şi cercetări juridice nr. 2/1969, p. 250.
478
iar cele exprese o limitată excepţie . Nulităţile virtuale se aplică numai dacă
se face dovada existenţei unei vătămări ce nu poate fi înlăturată decît prin
anularea actului .
In funcţie de limitele la care se extind consecinţele, nulitatea poate fi totală
sau parţială, după cum actul lovit de nulitate nu produce efecte în total sau în
a)Actele nule sînt inapte de a produce efecte juridice. Lipsa de valabilitate
juridică a actelor nule se produce ex tune de la efectuarea actelor şi nu ex nune
de la constatarea nulităţii.
b) Nulitatea actului declarat ca atare se răsfrînge şi asupra altor acte cu
care primul se găseşte în legătură cauzală. între actele procesuale nu există
numai o succesiune cronologică, ci şi o legătură cauzală. Pentru actele
subsecvente nulitatea operează indirect, (nu derivă din îndeplinirea
condiţiilor cerute de art. 197) efectul rezultînd din raportul de cauzalitate.
c)Există în general obligaţia de refacere a actului declarat nul. Consecinţa
se produce indiferent de faptul că nulitatea are caracter absolut sau relativ.
Refacerea, deşi obligatorie, în principiu nu are loc în cazul existenţei unor
piedici obiective (de exemplu, reaudierea martorului decedat).
în privinţa organului judiciar care urmează să procedeze la refacerea
actului nul există două posibilităţi: refacerea să se efectueze de organul care a
realizat actul viciat; refacerea să se realizeze de alte organe, respectiv de către
acelea care constată ulterior în cadrul procesului penal nulitatea actului .
Sistemul nostru procesual; cuprinde numeroase reglementări care ilus-
trează manifestarea ambelor posibilităţi amintite. Astfel, instanţa constatînd
nulitatea actelor de urmărire penală se va desesiza şi va trimite cauza pro-
curorului în situaţiile anume prevăzute de lege (de ex., în cazul sesizării
neregulate a instanţei - art. 300 c. pr. pen., sau cercetării penale efectuate de
un organ necompetent - art. 332 c. pr. pen.). în celelalte cazuri se menţine
regula că în lipsa unei prevederi exprese instanţa va reface toate actele de
urmărire nule, atîta vreme cît cauza se află în faţa organului de judecată.
604. - Nulităţile pot fi clasificate avînd în vedere diferite criterii cum sînt:
modul de exprimare în norma juridică, limitele consecinţelor, modul de
aplicare, efectele şi altele.
Nulităţile exprese sînt acelea pe care legea Ie prevede ca atare precizînd
că nerespectarea dispoziţiei procedurale respective atrage nulitatea actelor
îndeplinite cu neobservarea legii77. Astfel art. 197 alin. 2 prevede de exemplu, că
dispoziţiile relative la sesizarea instanţei sînt prevăzute sub sancţiunea
nulităţii.
Nulităţile virtuale sau implicite nu sînt expres prevăzute în lege, decurgînd
din reglementarea generală. în codul actual nulităţile virtuale constituie regula,
76 DORU PAVEL, Efectele nulităţii în procesul penal, R.R.D., nr. 9/1972, p. 43-54.
77 Spre deosebire de reglementarea anterioară, codul actual nu a prevăzut expres alte nulităţi
în afara celor absolute (vezi, S. KAHANE, Despre sancţiunile procedurale, Studii şi
cercetări juridice, nr. 2/1969, p. 251).
479
parte.
Cea mai importantă clasificare a nulităţilor se face în nulităţi absolute şi
nulităţi relative.
Nulitatea absolută se caracterizează prin faptul că: nu pot fi înlăturate
(acoperite) în nici un mod; se ia în considerare în orice stare a procesului; poate
fi invocată de oricine şi chiar din oficiu.
Nulitatea relativă are caracteristici simetric opuse: poate fi înlăturată prin
voinţa celui vătămat de actul îndeplinit cu nerespectarea formei legale; se ia
în considerare pînă la un anumit moment al desfăşurării cauzei; poate fi
invocată numai de cel interesat, adică cel căruia actul supus anulării i-a adus
o vătămare.
în plus, în cazul nulităţilor absolute nu se cere să se constate decît încălcarea
dispoziţiei legale, fără a se examina şi efectele acesteia; dimpotrivă, în cazul
nulităţilor relative încălcarea trebuie să fi produs părţii o vătămare care nu
poate fi înlăturată decît prin anularea actului.
Nulităţile absolute sînt expres prevăzute şi limitativ enumerate în art. 197
alin. 2 c. pr. pen., şi au în vedere nerespectarea dispoziţiilor privitoare la: a)
competenţa după materia sau calitatea persoanei ; b) sesizarea instanţei; c)
compunerea completului de judecată; d) publicitatea şedinţei de judecată; e)
participarea procurorului, prezenţa inculpatului , asistarea lui de către
apărător , cînd acestea sînt obligatorii; f) efectuarea anchetei sociale în
cauzele cu infractori minori.
78 Noul cod de proc. pen. - prezentare comparativă, p. 134.
79 V. DONGOROZ, op. cit, p. 168.
80 Ideea că nerespectarea dispoziţiilor care prescriu competenţa constituie un viciu ce urmează a
fi sancţionat prin nulitate este foarte veche. Astfel, cu multe veacuri în urmă, Farinaceus
arată că nici un defect nu este mai mare pentru jurisdicţie decît nulitatea (nullus major sit
nullitatis defectus quam jurisdictiones - citat în I. TANOVICEANU, op. cit-, voi. IV, p. 542).
81 Prezenţa minorului la judecată este obligatorie, cu excepţia cazului de sustragere (art. 484).
La termenul de judecată procedura de citare fiind îndeplinită prin afişare, din simpla absenţă
a inculpatului nu se putea conchide că acesta se sustrage judecăţii şi deci hotârîrea dată în
urma judecării în lipsă este nulă absolut. (CSJ secţ. pen. dec. nr. 516/1991, Dreptul nr. 2/1992,
p.94).
82 Constatîndu-se ca inculpatul arestat nu a fost asistat de apărător în cursul urmăririi, deşi
aceasta potrivit legii era obligatorie, sesizarea primei instanţe şi hotărîrea acesteia sînt nule
absolut şi duc la desfiinţarea hotărîrii cu trimitere la procuratură, pentru ca urmărirea să se
refacă, inculpatul fiind asistat de apărător (Trib. Jud. Sibiu, dec. pen. nr. 66/1991, Decretul
nr. 12/1991, p. 95).
480
ni se pare însă considerarea acestei categorii ca una sui-generis cu o natură
juridică specifică.
Deşi cazul la care ne referim are unele trăsături ale nulităţii absolute, nu
înseamnă că instanţa poate să înlăture efectele actului dacă nu s-a ajuns la
concluzia că acesta a produs o vătămare. în asemenea situaţii se aplică regulile
605. - Ideea de vătămare care stă la baza teoriei moderne a nulităţilor
cunoaşte o dezvoltare nouă în art. 197 c. pr. pen.
In sistemul actual de reglementare nulităţile relative sînt totdeauna virtuale.
Sub aspectul vătămării eventual produse, aceasta trebuie dovedită de cel care
invocă nulitatea, putîndu-se face de partea adversă contradovada corespun-
zătoare. Legea nu a menţinut în aceste cazuri vreo prezumţie de vătămare .
In cazul nulităţilor absolute există o prezumţie absolută - juris et de jure
-de vătămare. Cel care invocă nulitatea nu trebuie să demonstreze vătămarea,
neputîndu-se însă face nici contra dovada existenţei acesteia.
Cu toată diferenţierea categorică ce există între nulităţile absolute şi cele
relative reglementarea noastră actuală a avut în vedere un sistem cît mai suplu
creînd categorii intermediare. Aşa cum s-a arătat în doctrină , legea a admis
modalităţi eclectice, în care se regăsesc trăsături specifice unor categorii opuse.
Astfel, necompetenţa materială este în general un motiv de nulitate absolută
care nu se poate acoperi; ea nu operează însă în condiţiile particulare prevăzute
de art. 332 alin. 2 c. pr. pen. legea stabilind că instanţa nu restituie cauza
procurorului cînd constată ca cercetarea penală s-a efectuat de un organ
necompetent, dacă această constatare are loc după începerea dezbaterilor.
Există, de asemenea, situaţii inverse, cînd deşi nulitatea în principiu
relativă, capătă din anumite puncte de vedere atributele unei nulităţi absolute.
Astfel, potrivit art. 197 alin. 4 teza finală instanţa ia în considerare din oficiu
încălcările, în orice stare a procesului, dacă anularea actului este necesară
pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
Această nulitate poate fi luată în considerare din oficiu, fără ca dreptul
invocării să fie limitat la cei interesaţi. Pe baza dispoziţiei din art. 197 alin. 4
teza finală, nulitatea poate fi ridicată de instanţă şi poate fi invocată şi de către
procuror. De asemenea, ea se poate lua în considerare în orice stare a
procesului şi nu numai pînă la un anumit moment.
Datorită acestor trăsături situaţia analizată nu poate fi etichetată ca o simplă
nulitate relativă, dar ar fi exagerat să vedem în ea un caz de nulitate absolută
cu caracter, general şi nespecificat expres în limitele sale. In literatura de
specialitate s-a încercat a se da explicaţia, că în asemenea cazuri este vorba de
o „convertire judecătorească" a nulităţii relative în una absolută . Mai exact
83 în reglementarea codului din 1936 în cazul nulităţilor exprese funcţiona o prezumţie relativă
de vătămare (juris tantum); vezi, S. KAHANE, op. cit, p. 193.
84 DORU PA VEL, Constatarea nulităţii efectuării actelor cu încălcarea dispoziţiilor legale în
procesul penal, R.R.D., nr. 9/1971, p. 28-43.
85 V. DONGOROZ, ş.a., Explicaţii teoretice, voi. I, p. 410.
481
comune ale sarcinii probaţjunii, inclusiv posibilitatea răsturnării dovezilor prin
proba contrarie. A admite altfel ar însemna a adăuga la lege şi a recunoaşte în speţă
existenţa unor nulităţi absolute, determinate general şi nu lăsate la aprecierea
organului judiciar, ceea ce desigur nu a fost în intenţia legiuitorului .
606. - Nulităţile nu operează automat, prin simpla încălcare a legii. Pentru
a produce efecte ele trebuie invocate de cei interesaţi sau ridicate din oficiu în
formele permise de lege.
Invocarea nulităţii se face de către cei interesaţi pe calea excepţiei de
nulitate sau prin intermediul căilor de atac. Reglementarea nulităţilor trebuie
să fie astfel, încît invocarea să nu permită folosirea lor în scopul tergiversării
87
procesului penal .
Nulităţile relative pot fi invocate avînd în vedere limitarea în timp cuprisă
în art. 197 alin. uit. c. pr. pen. Astfel, nulitatea poate fi invocată, cînd partea
este prezentă, numai în cursul efectuării actului, iar dacă a lipsit la efectuarea
actului numai la primul termen de judecată cu procedura completă.
607. - Regimul juridic al nulităţilor are implicaţii deosebite în condiţiile
unor situaţii tranzitorii cînd trecerea de la o reglementare la alta poate ridica
dificultăţi în legătură cu considerarea ca valabile sau nule a unor acte
îndeplinite anterior şi în conformitate cu dispoziţii legale diferite.
O asemenea chestiune de principiu s-a pus în cazul intrării în vigoare a
actualului cod de procedură penală. Pentru aceasta în Legea de punere în
aplicare a codului s-au inserat în art. 2 dispoziţii în conformitate cu care actele
şi lucrările efectuate potrivit legii anterioare rămîn valabile, iar nulitatea
actelor efectuate înainte poate fi invocată numai în condiţiile legii noi.
86 în practică a survenit un caz rarisim, prima instanţă omiţînd întocmirea minutei în care să
consemneze potrivit art. 309 rezultatul deliberării. în absenţa minutei instanţa de recurs a
decis că sentinţa pronunţată este nulă absolut, întrucît nu se poate stabili dacă ea este dată
de judecătorii care au deliberat şi este conformă cu soluţia preconizată de complet cu ocazia
deliberării (Trib. Jud. Constanţa dec. pen. nr. 540/1991). Pe bună dreptate a apărut la speţa
publicată o notă a redacţiei în care se menţionează că soluţia este discutabilă avînd în vedere că
nulităţile absolute sînt exhaustiv enunţate în art. 197 alin. 2, care nu prevede printre
cazurile respective şi lipsa minutei (vezi Dreptul nr. 1/1992, p. 116).
87 P. BOUZAT, J. PINATEL, op. cit, voi. II, p. 1113-1114.
482 .
Sumele plătite de părţi avocatului cu titlu de onorariu intră de asemenea în
sfera cheltuielilor judiciare. în stabilirea acestui gen de cheltuieli organele judiciare
se ghidează după tarifele oficiale de onorarii stabilite pentru asistenţa juridică.
în procedura penală nu există posibilitatea ca organul judiciar să mărească
sau să micşoreze onorariile avocaţilor în funcţie de valoarea pricinilor sau de
§ 5. Cheltuielile judiciare
608. - Desfăşurarea procesului implica anumite cheltuieli participanţilor la
această activitate. Cheltuielile sînt făcute de organele judiciare care efectuează
acte de procedură, administrează probe, conservă mijloacele materiale de
probă etc; de asemenea, părţile au o serie de cheltuieli legate de administrarea
probelor, deplasarea la organele judiciare, remunerarea avocatului etc.
Cheltuielile efectuate în cursul procesului penal poartă denumirea generică
de cheltuieli judiciare. Legea reglementează diferenţiat cheltuielile făcute de
către diverşi participanţi 8. Cheltuielile avansate de stat prin intermediul
organelor judiciare poartă denumirea de cheltuieli de procedură, iar cele
avansate de părţi se numesc cheltuieli de judecată.
609. - In cheltuielile judiciare se cuprind şi sumele cuvenite martorului,
expertului şi interpretului.
Potrivit art. 190 c. pr. pen. aceste persoane au dreptul la restituirea chel-
tuielilor de transport, întreţinere, locuinţă şi a altor cheltuieli prilejuite de
chemarea lor. Expertul şi interpretul mai au dreptul şi la o retribuţie pentru
îndeplinirea sarcinilor încredinţate, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
Martorul, expertul sau interpretul au dreptul de asemenea la acoperirea
cîştigului nerealizat, prin perzentarea organului judiciar, pe toată durata lipsei
de la serviciu. Aceasta se realizează prin plata drepturilor băneşti cuvenite de la
locul de muncă. Dacă martorul nu este retribuit de o organizaţie din cele
prevăzute în art. 145 c. pr. pen., dar are venit din muncă, este îndreptăţit să
primească compensarea cîştigului nerealizat.
Sumele cuvenite martorului89, expertul90 sau interpretului se plătesc dintr-un
fond de cheltuieli judiciare special alocat, cu excepţia sumelor reprezentînd
venitul din muncă plătit de unităţile care retribuie aceste persoane91.
88 Idem.
89 Cînd sumele reprezentînd cheltuielile făcute de martori nu au fost avansate de stat, inculpatul va
fi obligat la plata acestora direct de către martorii care le-au suportat (Trib. Jud. Ialomiţa dec.
pen. nr. 25/1977, R.R.D., nr. 5/1978, p. 61).
90 Greşit au hotărît instanţele că retribuţia cuvenită expertului şi cuprinsă în cheltuielile
judiciare se va suporta de partea la cererea căreia s-a făcut expertiza şi nu potrivit dispoziţiilor
comune de suportare a acestor cheltuieli (Trib. Suprem secţ. pen. dec. nr. 513/1984, R.R.D.,
nr. 2/1985, p. 74).
91 Aici s-au avut în vedere vechile situaţii, care nu corespund totdeauna condiţiilor economiei
de piaţă, în care un martor, expert, interpret poate fi în alte relaţii de muncă decît angajaţii
care prestau o asemenea activitate anterior.
483
munca îndeplinită .
în practica judiciară s-au ivit situaţii în care s-a statuat în cadrul rezolvării
cheltuielilor judiciare cu privire la această problemă. Astfel, după ce prima
instanţă a redus suma cuvenită părţii civile în acoperirea onorariului de avocat
pe care aceasta a plătit-o , în recurs s-a motivat că prima instanţă avea
obligaţia să respecte tariful fixat de biroul de asistenţă juridică şi să nu reducă
suma stabilită .
Totuşi, instanţa supremă a admis în principiu şi dreptul instanţei de a
schimba cuantumul acestor sume în cazul folosirii abuzive a dreptului de
apărare. De pildă, într-o cauză simplă şi a cărei soluţie este evidentă, partea
angajează mai mulţi apărători pentru ca apoi cîştigînd procesul să oblige
adversarul la restituirea tuturor onorariilor plătite .
610. - Temeiul suportării cheltuielilor judiciare. Avansarea de către stat
sau părţi a sumelor necesitate de desfăşurarea activităţii procesuale nu com-
portă greutăţi în explicarea motivelor care justifică repartizarea cores-
punzătoare a acestor avansuri. Mai dificilă este fundamentarea teoretică a
temeiurilor care duc la necesitatea suportării cheltuielilor în diferite ipoteze.
în procesul penal obligaţia suportării cheltuielilor judiciare are un caracter
complex şi diferenţiat de cel din procesul civil, unde teoria culpei procesuale
poate da răspuns la majoritatea aspectelor ridicate. Fără a intra în analiza
tuturor ipotezelor, referire se va face numai la anumite aspecte mai importante
şi frecvente, în ideea de a se evidenţia modul în care se justifică temeiurile
suportării cheltuielilor de procedură şi de judecată.
92 în literatura de specialitate s-a manifestat opinia dominantă că prin intrarea în vigoare a
Decretului nr. 281/1954 pentru organizarea şi exercitarea avocaturii dispoziţiile art. 274 c.
pr. civ., au fost abrogate (vezi, G. PORUMB, Codul de procedură civilă comentat şi
adnotat, voi. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p. 541, V. NEGRU, D. RADU, Drept
procesual civil, Ed. Did. şi Ped., Bucureşti, 1972, p. 230; I. STOIENESCU, S.
ZILBERSTEIN, op. cit, voi. I, p. 436 etc). în doctrină există însă şi opţiuni pentru dreptul
instanţelor de a interveni în stabilirea cuantumului onorariilor avocaţiale (vezi, V. URSU, V.
DELEANU, Dreptul instanţelor de a mări sau reduce cheltuielile de judecată
reprezentînd onorariul de avocat, R.R.D., nr. 6/1978, p. 14- 17).
93 Trib. Jud. Cluj, sent. pen. nr. 115/1974 (nepublicată).
94 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 219/1975, CD. 1975, p. 475.
95 într-un asemenea caz s-a admis acoperirea prin cheltuielile judiciare a onorariului unui singur
apărător (Trib. Suprem, secţ. civ. dec. nr. 1201/1976 - (nepublicată).
484
98 Inb. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 2919/1985, CD., 1985, p. 354. J. 36/1962, Justiţia nouă
99 M. MAYO, Cu privire la plata cheltuielilor de judecată în acţh/r pop. nr. 9/1961, p. 37;
vezi şi Plen. Trib. Suprem, dec, îndrumare lioatia de aconerire a nr. 1/1963, p. 130.
jf "B * ^ nr. 1/1963, p. 130.
100 I. BLUMENFELD,
Propuneri "de lege ferenda" privind or\,ijea»ia de acoperire a cheltuielilor judiciare I,
R.R.D.,
101 GH. nr. 9/1981, p.Propunere
PARAUŞEAN, 34-37. "de lege ferenda" privind & "
cheltuielilor judiciare II, R.R.D., nr. 9/1981, p. 37-38.
485
Practica judiciară a adus şi ea un aport la elucidarea acestor probleme teoretice.
S-a statuat că în caz de împăcare, deşi părţile suportă împreună cheltuielile
judiciare, ele se pot şi învoi cu privire la cuantumul revenit fiecăruia .
- în toate cazurile
Obligaţia inculpatului de a suporta cheltuielile judici/^° nsecmîădirectă
arătate de lege, nu decurge dintr-o culpă procesuală, ci este A nu manifestarea
a încălcării legii penale prin săvîrşirea infracţiunii 96. D^£a obligaţiei de a
poziţiei procesuale a învinuitului sau inculpatului stă la ^ re atrage pe lîngă
suporta cheltuielile judiciare, ci activitatea sa infracţionalăi.p ocazionate de
răspunderea penală şi civilă şi obligaţia restituirii surf
urmărirea şi judecarea lui. jjonsabilă nu rezidă
Suportarea cheltuielilor judiciare de partea civilmente xi', ^te ° consecinţă a
desigur în săvîrşirea infracţiunii (ca în cazul inculpatului) Aperirea pagubei în
răspunderii sale civile . în cazul garanţilor, obligaţi la 4jfţP^'nu subzistă
calitate de părţi civilmente responsabile, neexistînd culpă prye • nici un temei
pentru obligarea lor la plata cheltuielilor judicUsua'e este exclusă
Cele de mai sus nu duc la concluzia că teoria culpei prcf^'>' or judiciare în
complet din construcţia temeiurilor suportării chelti)J tmen^e făcute de procesul
penal. Astfel, este neîndoielnic că pentru di^e^te sau pentru organele judiciare
în baza unei plîngeri prealabile neîn'-f* civile trebuie să stabilirea
caracterului nefondat al cererilor de despăgubi1 partea civilă . răspundă în
baza unei culpe procesuale partea vătămată ^j-eglementare să stea
Există şi posibilitatea ca la baza unei ipoteze prevăzute îr* fr- pen.,(renunţarea
şi alte temeiuri. De pildă, în cazul prevăzut de art. 193 alin. 3 <1 cererea părţilor, la
acţiunea civilă) instanţa se pronunţă asupra cheltuielilor l^e"te cu privire la
în literatura de specialitate s-au confruntat opinii 6pielilor judiciare în
temeiul şi reglementările referitoare la suportarea chelt /£l- 2 lit b şi c c. pr.
cazul împăcării şi retragerii plîngerii prealabile (art. 192 ^tite nu pot constitui
pen.). După anumite opinii în aceste cazuri temeiurile amivau făcut propuneri
baza suportării cheltuielilor judiciare, motiv pentru care ' să convină asupra
de modificare a normelor actuale, în sensul că părţil^JP ra J°r sa statueze
rezolvării acestor aspecte, iar în caz de neînţelegere, a&fir*s >care susţin
instanţa . Faţă de aceste teze s-au manifestat însă şi reMjumente. actualele
reglementări cu invocarea a numeroase contraa' proCesui penal, Justiţia
% GR. THEODORU, Culpa procesuală şi cheltuielile judiciare î/
nouă, nr. 12/1963, p. 24.
97 Trib. Jud. Timiş, dec. pen. nr. 221/1979, R.R.D., nr. 9/1979, p. 65 A\e penale directe Leg.
98 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 2919/1985, CD., 1985, p. 354. fu 36/1962,. 00
M.MAYO, Cu privire la plata cheltuielilor de judecată în acţi//'
pop. nr. 9/1961, p. 37; vezi şi Plen. Trib. Suprem, dec, îndrumare lioatia de aconerire
*"B * ^
611. - Suportarea cheltuielilor de procedură. Cheltuielile judiciare se
suportă diferenţiat în funcţie de soluţia pronunţată în cauza respectivă. Dacă
inculpatul este condamnat, acesta suportă toate cheltuielile de procedură. Cînd
sînt mai mulţi inculpaţi într-o cauză, instanţa stabileşte cota parte datorată de
fiecare, în raport cu măsura în care cel în cauză a determinat cheltuielile.
Solidaritatea părţii civilmente responsabile cu inculpatul în materia des-
păgubirilor civile se extinde şi asupra cheltuielilor de procedură.
Inculpatul achitat suportă cheltuielile de procedură dacă este obligat la plata
despăgubirilor civile; în celelalte cazuri cheltuielile sînt suportate de partea
vătămată sau partea civilă căreia i s-au respins în totul sau în parte pretenţiile civile, în
măsura în care cheltuielile au fost determinate de aceste părţi.
în practică s-au ridicat probleme în legătură cu situaţia în care instanţa
achită apreciind că fapta nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni. în
asemenea caz, s-a hotărît că inculpatul nu poate fi obligat la plata cheltuielilor
judiciare, ele urmînd a fi suportate de stat . într-o situaţie similară, s-a dispus
că la cererea părţii civile instanţa este datoare să oblige pe făptuitor la plata
cheltuielilor pretinse de părţi
Dacă procesul penal încetează cheltuielile se suportă de: a) inculpat în caz
de înlocuire a răspunderii penale; b) partea vătămată, în caz de retragere a
plîngerii prealabile; c) ambele părţi în caz de împăcare
Dacă inculpatul cere continuarea procesului penal în caz de amnisie,
prescripţie sau retragerea plîngerii, cheltuielile se suportă de partea vătămată
sau inculpat, după cum se face aplicarea în art. 13 alin. 2 sau alin. 3 c. pr. pen.
în cazul declarării unor căi de atac sau al introducerii oricărei alte cereri,
cheltuielile judiciare sînt suportate de către persoana căreia i s-a respins ori şi-
a retras apelul, recursul sau cererea.
Statul suportă cheltuielile de procedură în toate celelalte cazuri, care nu au
fost avute în vedere mai sus
102 Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 1039/1979, CD., 1979, p. 386-388.
102 Trib. Jud, Mehedinţi, dec pen. nr. 370/1978, R.R.D., nr. 3/1979, p. 39; cu Notă critică
de DIONISIEGALBURĂ.
103 Trib. Jud. Braşov, dec. pen. nr. 571/1978, R.R.D., nr. 12/1979, p. 60.
103 Dacă partea vătămată s-a împăcat cu unii inculpaţi, este nelegală obligarea celor
condamnaţi la plata tuturor cheltuielilor făcute de partea vătămată în proces. (Trib. Jud.
Botoşani dec. pen. nr. 296/1980, R.R.D., nr. 2/1981, p. 66- 67).
104 în caz de admitere a contestaţiei introduse în vederea îndreptării greşelilor din
comunicarea fişei cu antecedente penale cheltuielile de procedură urmează a fi suportate de
stat, deoarece
486
§ 6. Amenda judiciară
613. Nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la îndeplinirea diferitelor
acte procedurale poate constitui potrivit art. 198 c. pr. pen., abatere, pe care
legea o sancţionează cu amenda judiciară de la 1.000 -10.000 lei. Aplicarea
amenzii nu înlătură răspunderea penală a făptuitorului.
Cheltuielile suportate de mai multe părţi se vor defalca, hotărîndu-se suma
plătită de fiecare.
Dispoziţiile analizate au în vedere soluţionarea cauzei de către instanţa de
judecată. Cînd în cazul urmăririi intervine clasarea, scoaterea de sub urmărire
sau încetarea urmăririi se aplică aceleaşi reguli, în mod corespunzător, cu
excepţia situaţiilor legate de rezolvarea în total sau în parte a laturii civile a
cauzei, cu privire la care organul de urmărire nu este competent să se pronunţe.
612. - Suportarea cheltuielilor de judecată. în caz de condamnare
inculpatul este obligat să suporte cheltuielile de judecată, avansate de partea
vătămată sau de către partea civilă căreia i s-au admis pretenţiile civile Dacă
admiterea acţiunii civile s-a făcut în parte, instanţa poate obliga pe inculpat să
acopere numai o cotă a cheltuielilor făcute de partea civilă.
Cheltuielile făcute de partea vătămată sau partea civilă ocazionate de culpa
procesuală a acesteia nu pot fi puse în sarcina inculpatului
Pronunţarea instanţei asupra cheltuielilor de judecată are loc numai la
cererea părţilor, dacă s-a renunţat la exercitarea acţiunii civile. Persoana
vătămată care a renunţat la despăgubiri civile şi nu a participat în proces nici
ca parte vătămată, nu poate solicita cheltuieli de judecată
Dispoziţiile privitoare la suportarea cheltuielilor de procedură, cînd sînt
mai mulţi inculpaţi sau există în cauză şi o parte civilmente responsabilă, se
aplică corespunzător şi în cazul cheltuielilor de judecată.
Dacă inculpatul este achitat , cheltuielile de judecată avansate de el sau de
partea civilmente responsabilă, se acoperă de către partea adversă, în măsura
în care au fost provocate de această parte . în orice altă situaţie, obliţatiile de
restituire a cheltuielilor avansate de către părţi se stabilesc potrivit legii civile
petiţionarul nu se găseşte în nici una din cauzele prevăzute de lege pentru plata cheltuielilor
(Trib. Suprem, dec. pen. nr. 789/1967, R.R.D., nr. 8/1967, p. 161).
107 Partea civilă ale cărei pretenţii de despăgubire au fost respinse prin hotărîrea de
condamnare nu are dreptul la cheltuieli de judecată, acestea fiind făcute din culpă proprie
(Trib. Suprem, dec. pen. nr. 2265/1968, R.R.D., nr. 3/1969, p. 171).
108 De exemplu, cheltuielile legate de greşita pornire a acţiunii penale de către parte, într-o
cauză în care exercitarea acţiunii se face din oficiu. (Trib. Suprem, dec. pen. nr. 3161/1967,
R.R.D., nr. 4/1968, p. 184).
109 Trib. Jud. Cluj., dec. pen. nr. 493/1968, R.R.D., nr. 2/1969, p. 178.
110 Achitarea inculpatului şi sesizarea comisiei de judecată pe motivul că fapta constituie
abatere permite obligarea părţii vătămate la plata cheltuielilor de judecată ocazionate
inculpatului. (Trib. Jud. Alba, dec. pen. nr. 50/1973, R.R.D. nr. 2/1985, p. 73).
111 Prevederea se aplică şi cînd achitarea se pronunţă ca urmare a admiterii cererii de
revizuire (Trib. Suprem, secţ. pen. dec. nr. 202/1984, R.R.D., nr. 2/1985, p. 73).
112 Cheltuielile de judecată la care urmează a fi obligată partea civilă în caz de achitare a
inculpatului şi respingerea acţiunii civile se stabilesc nu în raport de suma pretinsă ca
487
Amenda judiciară este o sancţiune procesuală aplicabilă în cazul săvîrşirii
uneia din abaterile judiciare prevăzute de codul de procedură penală.
Amenda judiciară nu trebuie confundată cu sancţiunile procedurale,
întrucît ea reprezintă o sancţiune bănească aplicabilă persoanelor vinovate de
diferite abateri şi nu o invalidare a unui act procedural îndeplinit cu
nerespecatrea legii, ca în cazul sancţiunilor procedurale.
Rolul amenzii judiciare este de a asigura desfăşurarea normală a activităţii
procesuale prin efectuarea corect şi la timp, de către subiecţii procesuali, a justifîcînd motivul pentru care nu a putut îndeplini obligaţia sa legală. Asupra
îndatoririlor ce le revin potrivit legii. Amenda judiciară se aplică în baza cererii se pronunţă organul care a aplicat amenda (ar. 199 c. pr. pen.).
raportului procesual secundar existent între organele judiciare şi subiecţii împotriva încheierii prin care instanţa a aplicat amenda judiciară se poate
procesuali care comit abaterile face apel de cel ale cărui interese legitime au fost vătămate prin hotărîrea
respectivă, în baza art. 362 alin. 1 lit. e. împrejurarea că legea prevede şi altă
614. - Art. 198 c. pr. pen. prevede ca abateri sancţionate cu amendă posibilitate pentru scutirea sau reducerea sancţiunii (art. 199 alin. 2), nu
judiciară următoarele fapte: a) neîndeplinirea sau îndeplinirea greşită ori cu înlătură şi dreptul folosirii căilor de atac
întîrziere a procedurii de citare, de comunicare a actelor de procedură, de
transmitere a dosarelor sau a altor lucrări, dacă acestea au provocat întîrzierea
procesului; b) neexecutarea mandatelor de arestare; c) lipsa nejustificată a
martorului, expertului sau interpretului legal citat; d) tergiversarea îndeplinirii
însărcinărilor primite de către expert sau interpret; e) neprezentarea obiectelor
ori înscrisurilor solicitate de organul judiciar; f) nerespectarea obligaţiei de
păstrare a obiectelor şi înscrisurilor lăsate în păstrare, în urma unei percheziţii
sau ridicări de obiecte; g) neluarea măsurilor necesare pentru efectuarea unei
expertize de către conducătorul unităţii în cadrul căreia urmează a se efectua
aceasta; h) nerespectarea de către cei care participă la judecată a măsurilor
luate de preşedintele completului de judecată pentru asigurarea ordinii şi
solemnităţii şedinţei.
Amenda se aplică, după caz, prin ordonanţa organului de urmărire penală sau
încheierea instanţei. Cel amendat poate cere reducerea amenzii sau scutirea de
plata acesteia în termen de 10 zile de la comunicarea dispoziţiei de amendare,
despăgubire, ci de sumele efectiv cheltuite de inculpat (Trib. Jud. Timiş, dec. pen. nr.
169/1968, R.R.D., nr. 2/1969, p. 179). 113 V. DONGOROZ, §.a., Explicaţii teoretice, voi. I,
p. 414.

488

114 Trib. Suprem, secţ. mii. dec nr. 54/1975, R.R.D. nr. 8/1976, p. 63.

489
 POSTFAŢĂ

Marea mobilitate este o caracteristică a oricărei legislaţii în perioadele de

tranziţie. Schimbarea frecventă a normelor în vigoare ridică dificultăţi, uneori
greu de depăşit, în redactarea lucrărilor juridice mai ales de mare amploare,
împrejurare ce nu a putut fi evitată nici în elaborarea prezentului tratat.
Lucrarea este aliniată normelor legale care reflectă reglementarea
procesuală existentă la sfîrşitul anului 1992, ultimele dispoziţii avute în vedere
fiind Legea nr. 104/1992 pentru modificarea şi completarea Codului penal, a
Codului de procedură penală şi a altor legi (publicată în M. Of. nr. 244 din 1
octombrie 1992), precum şi Legea nr. 92/1992 pentru organizarea
judecătorească (publicată în M. Of. nr. 197 din 13 august 1992).
Noua organizare judiciară implică modificări legislative inerente în
domeniul procedurii penale, iar Legea nr. 92/1992 a prevăzut că, încă înainte
de intrarea ei în vigoare cu privire la compunerea şi funcţionarea instanţelor
judecătoreşti şi a parchetelor (1 iulie 1993), urmează a se iniţia modificări
corespunzătoare ale Codului de procedură penală.
Potrivit art. 126 din Legea nr. 92/1992 proiectul de act normativ
modificator urma să fie înaintat Parlamentului pînă la 1 decembrie 1992, în
aşa fel încît proiectul să devină lege în termen util (primele luni ale anului
1993) şi să poată intra în vigoare în vară, odată cu normele de organizare
judecătorească.
Din păcate, pînă la începutul lunii aprilie 1993 o asemenea iniţiativă
legislativă nu s-a materializat în dispoziţii concrete, normele modificatoare ale
codului de procedură penală nefiind edictate.
în momentul intrării în tipografie a tratatului a fost necesar să se aleagă
între două neajunsuri, respectiv: evocarea normelor vechi, evident depăşite;
orientarea lucrării spre viitor, chiar dacă proiecţia ei se bazează pe norme aflate
numai în stadiu de proiect. Acest din urmă inconvenient fiind mai redus a fost
desigur preferat.
în consecinţă, întrucît între varianta proiectului de lege avut spre consultare
şi forma definitivă care va intra în vigoare pot exista diferenţe, recomandăm
să se aibă în vedere totdeauna textul oficial.
Menţionăm problematica asupra căreia se extinde recomandarea de mai
sus avînd în vedere că ultimele modificări legislative nu au implicaţii în
tematica tuturor capitolelor. Aşadar, atenţie la următoarele reglementări:
- Competenţa funcţională şi materială a instanţelor (art. 25-29 c. pr. pen.)
- Competenţa teritorială (art. 30-31 c. pr. pen.)
491
- Jurămîntul martorului (art. - Aducere la cunoştinţă a
85 c. pr. pen.) motivelor luării măsurilor
preventive şi a învinuirii (art.
137 c. pr. pen.)
- Plîngerea împotriva
măsurilor preventive luate de
procuror (art. 140 c. pr. pen.)
- Prelungirea arestării
preventive (art.
155,156,159 c. pr. pen.)
- Examinarea, admiterea şi
respingerea liberării provizorii
(art. 1608,1609 c. pr. pen.)
- Drepturile apărătorului,
asistenţa celorlalte părţi şi
reprezentarea (art. 172-174 c.
pr. pen.)
- Abaterile judiciare (art.
198 c. pr. pen.)
» volumului.
* *
După ce au văzut lumina
tiparului cele prezentate în
volumul de faţă, a căpătat
consistenţă reală problematica
preconizată ca avînd posibile
implicaţii ulterioare de lege
ferenda şi la care s-a făcut
referire mai sus.
Modificările codului de
procedură penală intervenite
prin Legea nr. 45/1993
publicată în M.Of. nr. 147 din 1
iulie 1993 (concordante şi cu
Legea nr. 92/1992 de organizare
judecătorească) au menţinut în
cea mai mare măsură dispoziţiile
din proiectul legislativ al acestei
norme şi au confirmat
previziunile şi orientările avute
în vedere de autor în
conturarea anticipată
anumitor puncte de vedere.
Situaţia creată permite ca
redactările anterioare să aibă
deplină valabilitate în cvasi-
totalitatea aspectelor abordate.
în felul acesta prelungirile de
tiraj ale lucrării devin posibile,
fără a se recurge la ediţii
suplimentare revăzute şi
adăugite, care să impună noi
forme redacţionale. Cele cîteva
intervenţii, absolut necesare în
lumina dispoziţiilor din Legea
nr. 45/1993, pot fi uşor
sistematizate şi adunate în
prezenta postfaţă urmînd a
completa sau corecta cuprinsul
Eventualele îndreptări care
se impun astfel faţă de forma
iniţială a lucrării nu au
caracterul unei erate,
rectificările nefiind imputabile
editurii sau autorului, întrucît
ele decurg dintr-o reglementare
care a apărut mai tîrziu.
Pentru uşurarea folosirii în
contextul întregii lucrări a
precizărilor care decurg din
ultimele modificări legislative
consemnările sînt inserate în
ordinea avută în vedere de
Legea nr. 45/1993 urmînd a fi
nominalizate cu denumirea
marginală a articolului din
codul de procedură penală
asupra căruia poartă
492
a
modificarea. în finalul fiecărei
note se prevede indicele sub
care figurează problematica în
volum.
Iată comentariile care se
impun în vederea alinierii
lucrării normelor legale în
vigoare la momentul
suplimentării ultimului tiraj
(30 noiembrie 1994):
1. Competenţa
tribunalului militar (art.
26 c.pr.pen.).
Referindu-se la
infracţiunile săvîrşite de
civili care intră în
competenţa
tribunalului militar, redactarea
din volum nu face diferenţieri
între bunurile împotriva cărora
se îndreaptă aceste fapte
penale. Este de subliniat, că
faţă de cele arătate, actuala
normă înscrisă în art. 26 pct.2
lit. a prevede ca intrînd în
competenţa respectivei
instanţe militare numai
infracţiunile contra
bunurilor aflate în
proprietatea, administrarea sau
folosinţa Ministerului Apărării
Naţionale, Ministerului de
Interne, Ministerului Justiţiei
— Direcţia Generală a
Penitenciarelor —, Serviciului
Român de Informaţii,
Serviciului de Informaţii
Externe şi Serviciului de
Protecţie şi Pază, care prin
natura sau destinaţia lor au
caracter militar sau
interesează capacitatea de
apărare. Menţionăm, că
restrîngerea competenţei doar
la infracţiunile contra unor
asemenea bunuri este
binevenită, pentru că altfel
sfera civililor judecaţi de
instanţele militare ar fi fost
prea largă, din moment ce s-ar
fi avut în vedere toate
infracţiunile contra oricărui bun
aflat în proprietatea,
administrarea sau folosinţa
organelor amintite (vezi pct.
367 din lucrare).
2. Competenţa
tribunalului (art. 27 c.pr.pen.).
Legea indică la pct. 1 lit.a
lista tuturor infracţiunilor
judecate de tribunal în primă
instanţă. Faţă de
enumerarea evocată în lucrare,
actuala reglementare nu mai
înscrie in
fracţiunea de vătămare corporală
gravă prevăzută în art. 182c.pen.
Prin aceasta
se exprimă voinţa expresă a
legii ca această infracţiune să
fie trecută în
competenţa judecătoriei.
în textul amintit mai sînt
inserate numeroase fapte
penale contra patrimoniului
înscrise în prezent în două
titluri distincte ale codului
penal, partea specială. (Titlul
III Infracţiuni contra
proprietăţii private şi Titlul IV
Infracţiuni contra proprietăţii
publice). Menţionăm, că de mai
multă vreme la Parlament
există un proiect de modificare
a codului penal în care actuala
distincţiune între infracţiunile
respective se preconizează a fi
înlăturată, reglementarea
referindu-se în mod global şi
fără diferenţieri la toate in-
fracţiunile contra
patrimoniului. în acest context
în sfîrşit atragem atenţia că
faţă de reglementarea actuală
precizarea aflată la pag. 292 alin.
2 din prezentul volum
referitoare la alte infracţiuni
date de lege în competenţa
tribunalului este neavenită şi
trebuie abandonată (vezi pct. 368
din lucrare).
3. Cazuri speciale (art. 37
c.pr.pen.) Reglementarea la care
se referă
analiza din lucrare nu a putut
avea în vedere decît recursul, ca
singură cale de
atac existentă în momentul
redactării. în consecinţă, prin
introducerea apelului
a fost necesar să se modifice
alin. 1 şi 2 din art. 37.
Aceste norme trebuie avute
în vedere astfel cum sînt
redactate în prezent, respectiv:
"în cazurile de indivizibilitate
prevăzute în art. 33 lit. a) şi b),
precum şi cele de conexitate,
cauzele sînt reunite dacă ele se
află în faţa primei instanţe de
judecată, chiar după desfiinţarea
hotărîrii cu trimitere în apel sau
după casarea cu trimitere în
recurs.
Cauzele se reunesc şi la
instanţele de apel şi la cele de
sînt de aşteptat modificări
consistente în art. 27 pct.l lit.a
c.pr.pen. şi în enumerarea
infracţiunilor care se înscriu în
prezent de la art. 211 cpen.
pînă la art. 232 c.pen. inclusiv.
493
recurs, de acelaşi grad, dacă se află
în acelaşi stadiu de judecată" (vezi
pct. 395 din lucrare).
4. Competenţa, în caz de
schimbare a calităţii inculpatului
(art. 40 c.pr.pen.). în sistemul avut
în vedere în reglementarea
anterioară schimbarea calităţii
inculpatului după săvîrşirea
infracţiunii determină modificări în
regimul competenţei ţinînd seama
şi de natura faptei penale comise.
Lucrarea reflectă evident acest
punct de vedere, faţă de care
urmează a se reţine că în prezent
diferenţierea nu mai este relevantă,
întrucît actuala redactare a art. 40
alin. 1 precizează că instanţa rămîne
totdeauna competentă a judeca, chiar
dacă inculpatul, după săvîrşirea
infracţiunii, nu mai are calitatea
avută anterior (vezi pct. 358 din
lucrare).
5. Conflictul de competenţă
(art. 43 c.pr.pen.). în redactarea din
lucrare se nominalizează mai multe
organe competente să rezolve
conflictul de competenţă în cazul
cînd nici unul dintre organele aflate
în conflict nu sînt competente.
în acest caz este indicat să se
folosească precizarea din art. 43
alin. 8 c.pr.pen. (aşa cum se
modifică prin Legea 45/1993),
unde se menţionează că dacă
instanţa sesizată cu soluţionarea
conflictului de competenţă
constată că pricina este de
competenţa altei instanţe decît
cele între care a intervenit
conflictul şi faţă de care nu este
instanţă superioară şi comună,
trimite dosarul instanţei
superioare comune (vezi pct.
412 din lucrare).
494
6. Jurămîntul
martorului (art. 85 c.pr.pen.).
în legătură cu jurămîntul
martorului precizările din
alineatele 2-6 ale actualei
reglementări nu se
regăsesc în lucrare, motiv
pentru care este potrivită
citarea lor mai jos în
vederea completărilor ce se
impun. Astfel în cod se arată
expres că:
"în timpul depunerii
jurămîntului, martorul ţine
mîna pe cruce sau Biblie.
Referirea la divinitate din
formularea jurămîntului, se
schimbă potrivit credinţei
religioase a martorului.
Martorului de altă religie
decît creştină nu îi sînt
aplicabile prevederile alin. 2
(ţinerea mîinii pe cruce sau
Biblie). Martorul fără
Confesiune va depune
următorul jurămînt: "Jur pe
onoare şi pe conştiinţă că voi
spune adevărul şi că nu voi
ascunde nimic din ceea ce
ştiu."
Martorii care din motive
de conştiinţă sau Confesiune
nu depun jurămîntul vor rosti
în faţa instanţei următoarea
formulă: "Mă oblig că voi
spune adevărul şi că nu voi
ascunde nimic din ceea ce
ştiu".
Situaţiile la care se referă
alin. 3, 4, 5 şi 6 se reţin de
organul judiciar pe baza
 afirmaţiilor făcute de
martor.
Pentru toate problemele
evocate mai sus a se
vedea pct. 473 din
lucrare.
7. Propunerea pentru
prelungirea arestării (art.
156 c.pr.pen.). Faţă de
referirile la procurorii
ierarhic superiori folosite
în lucrare sînt preferabile
f precizările din art. 156 alin. 2
unde se arată că "propunerea
de prelungire a ! arestării
preventive se înaintează în
vederea sesizării instanţei
conducătorului I parchetului
din care face parte cel care a
făcut sau a avizat propunerea
sau, i după caz, procurorului
şef de secţie din Parchetul
General" (vezi pct. 540 din
lucrare).
8. Examinarea şi
admiterea cererii (art. 160
9. Drepturile apărătorului
(art. 172 c.pr.pen.). La sfîrşitul
normei referitoare la drepturile
apărătorului în procesul penal s-a
inserat un ultim alineat în care s-
a înscris o reglementare de
natură a preciza şi îndatorirea
principală a acestui participant
important la procesul penal. O
asemenea adăugare va impune
desigur şi corectura viitoare a
denumirii marginale a conducerea baroului de avocaţi,
articolului, în sensul evocării în
c.pr.pen.). In lucrare se
arată că încheierea prin care
instanţa soluţionează cererea
de liberare pro
vizorie este supusă recursului,
fără a se indica alte detalii în
acest sens.
Q
Considerăm util a se avea în
vedere în materie textul art.
160 alin. 6, aşa cum a fost el
modificat prin Legea nr.
45/1993 şi în care se
subliniază că termenul de
recurs este de 3 zile şi curge
de la pronunţare pentru cei
prezenţi şi de la comunicare
pentru cei lipsă.
O altă precizare importantă
este adăugarea la finalul art. 160 a
unui nou alineat în care se dispune
că aducerea inculpatului arestat la
judecarea recursului are loc numai
cînd instanţa consideră necesar
(vezi pct. 551 din j lucrare).
I
495
titulatură că norma se referă atît
la drepturile cît şi la obligaţiile
apărătorului.
Art. 172 alin. ultim prevede
că apărătorul ales sau desemnat
din oficiu este obligat să asigure
asistenţa juridică a învinuitului
sau inculpatului. Pentru
nerespectarea acestei obligaţii,
organul de urmărire penală sau
instanţa de judecată poate sesiza
spre a lua măsuri (vezi pct. 285- 198 c.pr.pen.). Abaterile judiciare
286 din lucrare). se sancţionau cu amenzi judiciare
pe care art. 198 alin. 1 c.pr.pen.
10. Asistenţa celorlalte Ie-a fixat iniţial la suma de 50-
părţi (art. 173 c.pr.pen.). în 500 de lei. în condiţiile inflaţiei
cursul judecăţii apărătorul caracteristice perioadei de
exercită drepturile părţii pe care tranziţie prin care trece
o asistă (art. 173 alin. 2). Spre economia noastră apare evident
deosebire de aceasta, în cursul că aceste limite devin periodic
urmăririi penale cîmpul de nefiresc de reduse şi trebuie
activitate al apărătorului se aliniate la noile niveluri
îngustează avînd în vedere monetare. Aşa s-a procedat iniţial
particularităţile desfăşurării prin Legea nr. 104/1992 care a
procesului penal în faza ridicat amenda judiciară la sume
respectivă. variind între 1000 şi 10000 lei,
Pentru marcarea ideii de mai după cum se arată şi în prezenta
sus art. 173 alin. 1 a căpătat o lucrare.
nouă formulare pentru a preciza Modificarea intervenită prin
că apărătorul părţii vătămate, al Legea nr. 45/1993 n-a făcut decît
părţii civile şi al părţii să majoreze din nou limitele
responsabile civilmente are amenzii fixîndu-le între 5.000 şi
dreptul de a formula cereri şi de a 20.000 lei. Faţă de momentul
depune memorii (evident aceste
posibilităţi sînt asigurate 4%
apărătorului nu numai în cursul
urmăririi penale ci în tot cursul
procedurii judiciare).
Suplimentar, legea mai
precizează că apărătorul are
dreptul să asiste la efectuarea
următoarelor acte de urmărire
penală: ascultarea părţii pe care
o apără, cercetări la faţa locului,
percheziţii şi autopsii,
prelungirea duratei arestării, iar
la efectuarea altor acte de
urmărire poate asista cu
încuviinţarea organului de
urmărire penală (vezi pct. 145
din lucrare).

11. Abateri judiciare (art.

la care inserăm prezentul
comentariu apreciem că
aceste limite devin de pe
acum nesatisfăcătoare şi este
de presupus că ele vor mai
suferi modificări valorice şi
în viitor (vezi pct. 613 din
lucrare).
12. Separat de modificările
codului de procedură penală
urmează a se avea în vedere şi
alte dispoziţii legale noi care
pot avea implicaţii în
activitatea judiciară. în
această ordine de idei se
înscrie Legea nr. 26/1994
privind organizarea şi
funcţionarea poliţiei române,
publicată în M. Of. nr. 123 din
18
mai 1994.
în tratarea principiului
procesual potrivit căruia
organele judiciare trebuie să
respecte viaţa intimă familială şi
privată a tuturor persoanelor se
face referire şi la interceptarea
convorbirilor telefonice. în
acest context este necesar a se
cunoaşte că în conformitate cu
art. 17 din Legea nr. 26/1994,
pentru combaterea crimei
organizate şi a infracţiunilor
grave, în interesul urmăririi
penale, poliţia poate solicita
parchetului competent
interceptarea convorbirilor
telefonice şi deschiderea
corespondenţei de către
organele abilitate potrivit
Legii nr. 51/1991 privind
siguranţa naţională a României
publicate în M. Of.
nr. 163 din 7 august 1991.
Art. 13 din Legea nr.
51/1991 permite interceptarea
numai în urma aprobării unei
cereri exprese adresate
procurorului în care se arată
necesitatea măsurilor
respective. Autorizarea se dă pe
cale de mandat emis de
procurorul anume desemnat
pentru aceasta de Procurorul
General, durata mandatului
neputînd depăşi 6 luni, cu
posibilităţi de prelungire numai
de către Procurorul General,
fără a se putea depăşi de
fiecare dată 3 luni.
Potrivit art. 16 din aceeaşi
lege mijloacele de obţinere a
informaţiilor nu trebuie să
lezeze în nici un fel drepturile
şi libertăţile fundamentale ale
cetăţenilor, viaţa particulară,
onoarea sau reputaţia lor, ori să
îi supună la îngrădiri ilegale.
Alin. 3 din acelaşi articol
precizează că cetăţeanul care
se consideră lezat în drepturile
sau libertăţile sale poate sesiza
oricare din comisiile
permanente pentru apărarea şi
asigurarea ordinii publice ale
celor două corpuri legiuitoare
din Parlament.
Toate aceste reglementări
urmează a se completa cu
cele relatate la pct.
159 din lucrare.
 497

* * contencios administrativ şi militară.

După tipărirea în anul 1993 a Fiecare din aceste secţiuni are
volumului I au apărut acte competenţă proprie, fiind evident că
normative noi care nu se regăsesc din punctul de vedere al ramurii de
în această ediţie. Se au în vedere drept de care ne ocupăm interes
îndeosebi dispoziţiile legislative comportă doar activitatea secţiei
intervenite prin Legea nr. 54 şi penale şi a celei militare.
nr. 56 din 1993 privind 14. La pct.200 se menţionează
organizarea şi funcţionarea că instituţia judecătorului unic
instanţelor şi parchetelor militare funcţionează numai la judecătorie,
şi organizarea Curţii Supreme de afirmaţie conformă cu Legea
nr.92/1992 care se referă exclusiv la
Justiţie precum şi recenta lege de
organizarea instanţelor civile.
organizare a avocaturii din
Precizarea trebuie completată şi cu
România nr.51/1995.
dispoziţiile ulterioare ale Legii
în vederea sistematizării
nr.54/1993 din care rezultă că
corespunzătoare a aspectelor
judecătorul unic se regăseşte şi în
suplimentare ce trebuie avute în
compunerea tribunalului militar,
vedere m mod diferit faţă de
exact în aceleaşi situaţii care erau
redactarea aflată în volum, s-a
avute în vedere pentru judecătorie şi
procedat - ca şi la precedentele
care erau menţionate şi anterior în
prelungiri de tiraj - la semnalarea
contextul pct.200.
observaţiilor respective în
Suplimentar, în cazul
ordinea punctelor interioare care
tribunalului militar se va adăuga că
marchează succesiunea
infracţiunile contra ordinii şi
problematicii din expunere.
disciplinei militare pedepsite cu
în consecinţă, lectorul va ţine
închisoare de cel mult 2 ani se
seama la parcurgerea actualei
judecă tot de un singur judecător.
ediţii (din anul 1996) de
15. La pct.203 se făcea referire
următoarele menţiuni:
la faptul că instanţa supremă putea
13. La pct.196, către
judeca
sfârşitul expunerii, se precizează
şi în complet de 7 judecători, teză
că în componenţa instanţei
care era valabilă atâta timp cât nu a
supreme intră mai multe secţii,
apărut
fără ca acestea să fie şi
Legea de organizare a Curţii
individualizate, în conformitate cu
Supreme de Justiţie.
art.7 şi 21 din Legea nr.56/1993
Potrivit art.25 din Legea
Curtea Supremă de Justiţie este
nr.56/1993 (în afara completului
organizată în 5 secţii şi anume:
ordinar format din 3 judecători)
civilă, penală, comercială, de
instanţa se constituie în Secţii Unite
în vederea recursurilor declarate
împotriva hotărârilor pronunţate
în primă instanţă de Curtea
498
Supremă de Justiţie, a
recursurilor în interesul legii, a
recursurilor în anulare în
cauzele în care secţiile Curţii
au pronunţat sentinţe rămase
definitive prin nerecurare sau
decizii în soluţionarea
recursurilor ordinare.
Curtea Supremă de Justiţie
se constituie în Secţii Unite şi
pentru soluţionarea sesizărilor
privind schimbarea
jurisprudenţei Curţii şi
sesizarea Curţii
Constituţionale pentru
controlul constituţionalităţii
legilor, înainte de
promulgare.
în sfârşit, la acest punct se
va mai adăuga precizarea că
toate modalităţile de constituire
a completelor de judecată
preconizate pentru instanţele
ordinare (judecătorii, tribunale
şi Curţi de Apel) se aplică
identic şi instanţelor militare
corespunzătoare.
16. Cele arătate la pct.204
trebuie considerate ca informaţii
de ordin istoric care erau
valabile anterior şi chiar după
evenimentele din 1989 până la
ultima reglementare a
funcţionării instanţelor
militare. După apariţia Legii
nr.54/1993 participarea în
completul de judecată a
elementului nespecialist este
expres contrazisă de
dispoziţiile cuprinse în art.10,
 13, şi 16 din sus amintita
lege. Aşadar, începând din
1993 la nici un organ de
judecată din România
(indiferent că e o instanţă
civilă ordinară sau militară)
judecata nu are loc decât cu
magistraţi de carieră.
17. în cadrul pct.207,
dispoziţiile din Legea
nr.92/1992 de organizare
judecătorească care
precizează că magistraţii nu
pot fi cercetaţi, reţinuţi sau
arestaţi fără avizul
ministrului justiţiei, urmează
a se completa cu prevederea
din Legea nr.56/1993 potrivit
căreia judecătorii Curţii
Supreme de Justiţie nu pot fi
urmăriţi penal sau
contravenţional ori trim işi în
judecată fără autorizarea
Preşedintelui României.
18. în pct.208 sunt
înscrise în conformitate cu
legea de organizare
judecătorească, condiţiile
militare, în raport cu întinderea
circumscripţiei teritoriale a nr.191/1977 (Legea nr.27) privind
instanţei respective.
20. La pct.267 se va avea în
vedere că recent a intrat în
vigoare Legea nr.51/1995 pentru
organizarea şi executarea
profesiei de avocat publicată în
M.Of. nr.l 16 din 9 iunie 1995.
Potrivit art.79 din această lege se
abrogă expres Decretul
nr.281/1954, republicat în B.Of.
nr.ll din 6 martie 1958, cu
generale pentru a fi numit
judecător. La cele arătate
urmează a se adăuga că
magistraţii militari trebuie să
aibă şi calitatea de ofiţeri
activi.
19. La pct. 212, subsolul nr.
59, în care se fac anumite
precizări cu privire
la organizarea parchetelor
militare se va interpreta într-un
nou context.
Astfel, se va reţine că
parchetele militare funcţionează
potrivit prevederilor din Legea
nr.54/1993. Reglementările
sunt în genere asemănătoare cu
cele cuprinse în Legea de
organizare judecătorească
referitoare la parchetele civile.
Sub aspect organizatoric
diferenţiat este faptul că în timp
ce pe lângă fiecare instanţă
civilă funcţionează un parchet,
art.17 alin.2 din Legea
nr.54/1993 prevede că pe lângă
instanţele militare pot
funcţiona mai multe parchete
499
modificările ulterioare, Decretul
reglementarea plăţii onorariilor
pentru asistenţa juridică acordată
persoanelor având domiciliul sau
sediul în străinătate, precum şi
Decretul-lege nr.90/1990. în
conformitate cu o dispoziţie
tranzitorie din noua lege se
permite ca actualele birouri de
avocaţi prevăzute de Decretul-lege
nr.90/1990 să poată continua
activitatea pe o perioadă de 3 ani
de la intrarea în vigoare a Legii juridice specifice a drepturilor şi
nr.51/1995. intereselor
Pentru o mai corectă legitime ale persoanelor fizice şi
înţelegere a problematicii juridice în raporturile cu
abordate în cadrul acestui punct autorităţile publice,
este bine a se ţine seama de noile ale instituţiilor şi ale oricărei
norme înscrise la începutul Legii persoane române sau străine;
nr.51/1995 sub forma unor c) redactarea de acte juridice cu
dispoziţii generale şi din care posibilitatea atestării identităţii
cităm următoarele: părţilor, a conţinutului şi a datei
actelor;
- Profesia de avocat este 1 iberă d)orice alte mijloace şi căi
şi independentă, cu organizare şi proprii executării dreptului de
funcţionare autonome, putând fi apărare, în condiţiile legii (art.3):
exercitată numai de membrii - Profesia de avocat se exercită,
barourilor (art.l). la alegere în cabinete individuale,
- în exercitarea profesiei cabinete
avocatul este independent şi se asociate sau societăţi civile
supune numai legii, statutului şi profesionale (art.5).
regulilor eticii profesionale.
Avocatul promovează şi apără 500
drepturile şi libertăţile omului. El
are dreptul să asiste şi să
reprezinte persoanele fizice şi
juridice în faţa tuturor instanţelor,
autorităţilor şi instituţiilor,
precum şi a altor persoane care
au obligaţia să permită şi să
asigure desfăşurarea
nestingherită a activităţii
avocaţiale în condiţiile legii.
Orice persoană are dreptul să-şi
aleagă în mod liber avocatul
(art.2).
- Activitatea avocatului se
realizează prin:
a) consultaţii şi cereri cu
caracter juridic, asistenţă şi
reprezentare juridică
în faţa organelor de jurisdicţie,
de urmărire penală şi de notariat;
b) apărarea cu mijloace
 - Avocatul este dator să
păstreze secretul profesional
privitor la orice aspect al cauzei
care i-a fost încredinţată, cu
excepţia cazurilor prevăzute
expres de
lege (art.8).
21. Cele arătate la pct. 268
sunt în general valabile şi
potrivit Legii nr. 51/1995
întrucât organele de conducere
ale avocaturii rămân în
continuare barourile şi Uniunea
Avocaţilor din România. Noua
reglementare a modificat fie
anumite norme de reprezentare,
fie componenţa unora dintre
aceste organe. Astfel, la
Congresul avocaţilor, barourile au
dreptul să trimită câte un delegat
pentru 30 avocaţi din fiecare
barou, norma de reprezentare
nemaifiind de 1 la 40 ca înainte
(art. 54 din Legea nr. 51/1995).
De asemenea, art. 57 din actuala
lege prevede că în componenţa
Consiliului Uniunii intră pe
lângă decanii barourilor şi câte
un membru la 100 de avocaţi de
la fiecare barou care depăşeşte
acest număr. La fel, în
conformitate cu art. 60 din Lege,
Comisia permanentă nu se mai
compune din 11 persoane, ci are
15 membri, dintre care 5 din
Baroul municipiului Bucureşti şi
10 din celelalte barouri din ţară.
22. Pct. 269 din volum se
înlocuieşte (referitor
aproximativ la aceeaşi
tematică) cu o nouă redactare,
în care sunt prezentate câteva
din dispoziţiile cele mai
însemnate din capitolul 111 al
Legii nr.51 din 1955, privind
drepturile
şi îndatoririle avocatului.
Avocatul înscris în tabloul
barourilor are dreptul să asiste şi
să reprezinte orice persoană
fizică sau juridică în temeiul
unui contract încheiat în formă
scrisă, care dobândeşte dată
certă prin înregistrarea în
registrul oficial de evidenţă.
Atât avocatul cât şi clientul au
dreptul să renunţe la contractul
de asistenţă juridică, în
condiţiile prevăzute în statut
(art.25).
Pentru activitatea sa
profesională avocatul are
dreptul la onorariu şi la
acoperirea tuturor cheltuielilor
făcute în interesul clientului
(art.27).
Contactul dintre avocat şi
clientul său nu poate fi stânjenit
sau controlat, direct sau
indirect de nici un organ al
statului (art.30).
în exercitarea profesiei
avocaţii sunt ocrotiţi de lege,
fără a putea fi asimilaţi
funcţionarului public sau altui
salariat.
Insulta, calomnia ori
ameninţarea săvârşite împotriva
avocatului în timpul exercitării
profesiei şi în legătură cu aceasta
se pedepseşte cu închisoare de la
 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Lovirea sau alte violenţe
săvârşite împotriva avocatului
în condiţiile anterior amintite
se pedepsesc cu închisoare de
la 6 luni la 3 ani. Acţiunea
penală se pune în mişcare
pentru insultă, calomnie sau
Avocatul nu poate asista sau
reprezenta părţi cu interese contrare
în aceeaşi cauză sau în cauze
conexe şi nu poate pleda împotriva
părţii care 1-a consultat mai
înainte în legătură cu aspectele
litigioase concrete ale, pricinii.
Avocatul nu poate fi ascultat ca
martor şi nu poate furniza relaţii
nici unei autorităţi sau persoane cu
privire la cauza care i-a fost
încredinţată, decât dacă are
dezlegare prealabilă, expresă şi
scrisă din partea tuturor clienţilor
săi interesaţi în cauză. Calitatea de
martor are întâietate faţă de
calitatea de avocat cu privire la
faptele şi împrejurările pe care
acesta le-a cunoscut înainte de a fi
devenit apărător sau reprezentant
al vreunei părţi în cauză.
Dacă a fost ascultat ca martor,
avocatul nu mai poate desfăşura
nici o activitate profesională în
cauză. Avocatul nu poate îndeplini
funcţia de expert sau de traducător
în cauza în care este angajat ca
apărător (art.39).
Avocatul este obligat să acorde
asistenţă juridică în cauzele în
care a fost desemnat din oficiu sau
gratuit de către barou (art.35). In
legătură cu detaliile acestei
probleme urmează a se vedea
ameninţare numai la plângerea
prealabilă a părţii vătămate, iar
pentru celelalte infracţiuni şi din
oficiu. Retragerea plângerii
prealabile sau împăcarea părţilor
înlătură răspunderea penală (art.
33).
501
explicaţiile de mai jos, de la nota
nr.23.
23. După punctul 269 se
inserează un nou punct cu
indicativul 269 bis în
care sunt înscrise dispoziţiile legale
din capitolul V al Legii nr.51/1995
privind
asistenţa judiciară.
Baroul asigură asistenţă
judiciară în toate cazurile în care
apărarea este obligatorie potrivit
legii, precum şi la cererea
instanţelor de judecată, a
organelor de urmărire penală sau a
organelor administraţiei publice
locale în cazurile în care acestea
apreciază că persoanele se găsesc
în imposibilitatea vădită de a plăti
onorariul.
în cazuri de excepţie, dacă
drepturile persoanelor lipsite de
mijloace materiale ar fi
prejudiciate prin întârziere,
decanul baroului aprobă acordarea
de asistenţă gratuită.
Baroul organizează servicii de
asistenţă judiciară la sediile
tuturor instanţelor de judecată din
judeţ, care asigură asistenţă juridică
şi la organele de urmărire penală
locale, conduse de un avocat
definitiv, numit de consiliul
baroului şi coordonate de un
membru al consiliului (art.63).
în cauzele în care asistenţa
judiciară este acordată din oficiu
la cererea instanţelor de judecată
sau a organelor de urmărire penală
plata onorariilor se face din
fondurile Ministerului Justiţiei.
în cauzele în care asistenţa
judiciară este acordată din oficiu
la cererea organelor administraţiei
publice locale, plata onorariilor se
face din fondurile acestor organe
(art. 64).
24. Expunerea de la pct. 270 se
referea la modul de recrutare şi de
pregătire
profesională a avocaţilor,
problematică ce sub majoritatea
aspectelor este
abordată în actuala lege în
capitolul II referitor la dobândirea
calităţii de avocat. Cu privire la
această tematică urmează a se
reţine câteva din dispoziţiile
legale consemnate în continuare.
Astfel, poate fi membru al
barourilor din România cel care
îndeplineşte următoarele condiţii:
a)este cetăţean român şi are
exerciţiul drepturilor civile şi
politice;
b) este licenţiat al unei
facultăţi de drept sau doctor în
drept;
c)nu se găseşte în vreunul
dintre cazurile de nedemnitate
prevăzute de lege (art.9).
Este nedemn de a fi avocat:
a) cel condamnat definitiv la
pedeapsă cu închisoare pentru
săvârşirea unei infracţiuni
intenţionate de natură să aducă
atingere prestigiului profesiei;
b) cel care a săvârşit abuzuri
prin care au fost încălcate drepturi
şi libertăţi fundamentale ale
omului, stabilite prin hotărâre
judecătorească;
c) cel căruia i s-a aplicat
pedeapsa interdicţiei de a exercita
profesia pe durata stabilită prin
hotărâre judecătorească sau
disciplinară;
d) falitul
fraudulos,
chiar
reabilitat
(art.l 1).
Exercitarea
profesiei de
avocat este
incompatibi
 lă cu:
a) activitatea salarizată în
cadrul altor profesii;
b)ocupaţiile care lezează
demnitatea şi independenţa
profesiei de avocat sau bunele
moravuri;
c) exercitarea
nemijlocită de fapte
materiale de comerţ
(art.12).
Exercitarea profesiei
de avocat este
compatibilă cu:
a) calitatea de deputat sau
senator, consilier în consiliile
locale sau judeţene;
b)activitatea didactică
universitară şi de cercetare de
specialitate juridică;
c) activitatea literară şi
publicistică;
d) funcţia de arbitru, mediator
sau conciliator, în condiţiile
5 5
0 0
2 3
Dobândeşte calitatea de
avocat definitiv şi cel care
înainte de primirea în profesie a
îndeplinit funcţii juridice timp de
cel puţin 5 ani (art.16).
Avocatul stagiar poate pune
concluzii numai la judecătorii.
Avocatul definitiv are dreptul să
pună concluzii la tribunale, ca
instanţă de fond, după 2 ani de la
definitivare, la tribunale ca
instanţă de recurs şi la curţile de
apel, după 3 ani de la definitivare
şi la Curtea Supremă de Justiţie,
respectiv Curtea de Conturi sau
legii (art. 13).
Dreptul de primire în profesie
se obţine pe baza unui
examen. Poate fi
primit în profesie cu scutire de
examen: titularul diplomei de
doctor în drept, licenţiatul unei
facultăţi de drept dacă în cel mult
6 luni de la promovarea
examenului de licenţă solicită
înscrierea ca avocat stagiar şi cel
care înainte de solicitarea înscrierii
în profesia de avocat a fost
judecător, procuror sau notar timp
de cel puţin 4 ani (art. 14).
La începutul exercitării
profesiei, avocatul efectuează în
mod obligatoriu un stagiu de
pregătire profesională cu durata de
2 ani, timp în care are calitatea de
avocat stagiar. După efectuarea
stagiului, urmează a se susţine un
examen de definitivare (art. 15).
Curtea Constituţională, după 8
ani de la definitivare (art.19).
Exercitarea oricărei activităţi
de asistenţă juridică specifică
profesiei de avocat de către
persoana care nu este înscrisă în
tabloul avocaţilor constituie
infracţiune şi se sancţionează
potrivit legii penale (art.22).
25. La pct.209 şi urm., sunt
inserate explicaţii în legătură cu
drepturile şi
îndatoririle apărătorului, aşa cum
rezultă chiar din titulatura
paragrafului 2 care
se află la această pagină. După 27.La pct.472 se arată că nu
cum se desprinde din parcurgerea poate fi ascultat ca martor
pct.277-284, persoana obligată să păstreze
s-au avut în vedere drepturile şi secretul profesional, deci şi
obligaţiile strict judiciare ale avocatul. Cu privire la această
apărătorului exonerare a apărătorului exista,
dintr-o cauză penală, aşa cum potrivit normelor înscrise în
acestea decurg din dispoziţiile Decretul nr.281/1954, o excepţie
codului de de natură să impună o obligaţie
procedură penală. contrară care atrăgea îndatorirea
Paragraful astfel denumit nu a comunicării către organele
avut în vedere drepturile şi competente a datelor,
îndatoririle apărătorului în informaţiilor sau actelor ce le
legătură cu statutul lui personal deţineau avocaţii, dacă acestea
de avocat, pentru că această priveau fapte îndreptate
problematică nu se reglementează împotriva statului sau împotriva
în codul de procedură penală, ci - păcii. Excepţia nu s-a mai păstrat
aşa cum este firesc - în Legea în Legea nr.51/1995, singura
pentru organizarea şi exercitarea derogare de la obligaţia păstrării
profesiei de avocat. De aceea, secretului profesional rămânând
dacă se urmăresc reglementări pentru
legate de acest aspect se vor avea
în vedere cele menţionate la
pct.269 din acest volum, aşa cum
acest punct a fost modificat de
precizările făcute în cadrul notei
nr.22.
26.întreg pct.284 în
redactarea sa din volum, urmează
a se reconsidera, întrucât el se
referă la aspectele legate de
remunerarea apărătorului de către
persoana căreia i se acordă
asistenţă. în reconsiderarea
acestei problematici recomandăm
a se avea în vedere toate
explicaţiile de mai sus care
precizează atât raportul
contractual dintre apărător şi cel
apărat, cât şi aspectele
patrimoniale ce decurg dintr-o
asistenţă judiciară obligatorie,
respectiv gratuită.
apărător ipoteza în care el a fost •
dezlegat în prealabil expres şi în
scris de către toţi clienţii săi
interesaţi în cauză (art.39 din
Legea nr.51/1995). Pentru
precizări suplimentare a se
urmări explicaţiile date în volum
la pct.269, regăsite sub nota nr.22
din prezenta postfaţă.

504
 Cuprins
CAPITOLUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND
DREPTUL PROCESUAL PENAL
Secţiunea I
PROCESUL PENAL ŞI DREPTUL PROCESUAL PENAL.......................................... .7
1..................................................................................... J
ustiţia penală, activitatea judiciară şi actul jurisdicţional............................................7
2................................................................................... Pro
cesul penal. Noţiune şi elemente definitorii, scop şi rol educativ..............................12
3................................................................................... Sist
emul procesual penal..............................................................................................20
4................................................................................... Dre
ptul procesual, penal ramură distinctă de drept.......................................................24
5................................................................................... Leg
ătura dreptului procesual penal cu alte ramuri de drept..........................................30
Secţiunea II
NORME, FAPTE, RAPORTURI ŞI GARANŢII PROCESUALE....................................35
1................................................................................... Nor
mele juridice procesual penale................................................................................35
2................................................................................... Fap
tele juridice procesual penale..................................................................................38
3....................................................................................Rap
orturile juridice procesual penale............................................................................39
4................................................................................... Gar
anţiile procesual penale...........................................................................................43
Secţiunea III
ŞTIINŢA DREPTULUI PROCESUAL PENAL............................................................... 45
1................................................................................... Obi
ectul şi metodele dreptului procesual penal............................................................. 45
2................................................................................... Sar
cinile ştiinţei dreptului procesual penal român........................................................ 49
3................................................................................... Leg
ătura ştiinţei dreptului procesual penal cu alte ştiinţe.............................................. 50
Secţiunea IV
IZVOARELE, INTERPRETAREA ŞI APLICAREA
DREPTULUI PROCESUAL PENAL................................................................................53
1....................................................................................Izv
oarele dreptului procesual penal..............................................................................53
2................................................................................... Inte
rpretarea dreptului procesual penal..........................................................................60
3................................................................................... Apl
icarea legii procesual penale în spaţiu.....................................................................62
4................................................................................... Apl
icarea legii procesual penale în timp......................................................................67

CAPITOLUL II
PRINCIPIILE FUNDAMENTALE
(REGULILE DE BAZĂ) ALE PROCESULUI PENAL
Secţiunea I
 ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND PRINCIPIILE PROCESULUI PENAL .... 73
1................................................................................... Noţi
unea de principiu fundamental al procesului penal.................................................73
2................................................................................... Sist
emul principiilor procesual penale..........................................................................77
3................................................................................... Inte
racţiunea principiilor procesului penal................................................................... 80
Secţiunea II
PRINCIPIILE ÎNSCRISE EXPRES CA REGULI DE BAZĂ
ÎN CODUL DE PROCEDURA PENALĂ.........................................................................82
1...................................................................................Prin
cipiul legalităţii procesuale.....................................................................................82
2...................................................................................Prin
cipiul oficialităţii .................................................................................................84

507
3. Principiul aflării Secţiunea IV
adevărului 89
4. Principiul rolului REALIZAREA ACTULUI DE
activ al organelor judiciare JUSTIŢIE CU PARTICIPAREA
98
5. Principiul UNOR
garantării libertăţii persoanei PERSOANE NESPECIALIZATE...................................................................................
101 129
6. Principiul 1.................................................................................
respectării demnităţii umane Elemente introductive cu
105 caracter istoric ...................................................................................................
7. Principiul 129
garantării dreptului de apărare 2. Participarea elementului
107 popular în procedura judiciară
8. Principiul folosirii est-europeană ... 131
limbii materne 3.................................................................................
114 Organizarea şi funcţionarea
Secţiunea III Curţilor cu juraţi...................................................................................................
132
ALTE PRINCIPII ALE PROCESULUI 4.................................................................................
PENAL............................................................................................................................
Aprecieri critice asupra
117 instituţiei juriului..................................................................................................
1. Precizări 136
introductive 117
2. Principiul egalităţii
CAPITOLULUI
persoanelor în procesul penal
117 PAR
3. Principiul
prezumţiei de nevinovăţie TICIP
119 ANŢII
4. Principiul
respectării vieţii intime, ÎN
familiale şi private în procesul
penal . . . 122
PROC
5. Principiul ESUL
operativităţii procesuale PENA
126 L
 Secţiune CAPITOLUL IV
aI ACŢIUNEA PENALA ŞI
CONSIDERAŢII CU CARACTER ACŢIUNEA CIVILĂ
Î
INTRODUCTIV......................................................................................
N
.'......................................................................................................
141
P
1. Noţiunea de R
participant în procesul penal
141
O
2. Succesori,
C
E
reprezentanţi şi substituiţi
S
procesuali 143
U
Secţiunea II L
ORGANELE JUDICIARE..............................................................................................
147 P
1. Instanţa de judecată E
147
2. Ministerul Public
N
159 A
3. Organele de L
cercetare penală
169
S
Secţiunea UI
e
PĂRŢILE ÎN PROCESUL PENAL.................................................................................
174 c
1. Poziţia procesuală ţ
a părţilor 174 i
2. Inculpatul
u
178
3. Partea vătămată n
181 e
4. Partea civilă
184 a
5. Partea responsabilă
civilmente 192 I
Secţiunea IV ACŢIUNEA ÎN JUSTIŢIE..............................................................................................
. APĂRĂTORUL...................................................... 217
:.................................................................................. Secţiunea II
201
1. Aspecte ACŢIUNEA PENALĂ....................................................................................................
organizatorice ale avocaturii. 220
Felurile asistenţei juridice 1. Definiţia, obiectul,
201 subiecţii şi sistemele de
2. Drepturile şi exercitare ale acţiunii penale . .
îndatoririle apărătorului 220
209 2..................................................................................
Trăsăturile caracteristice ale
acţiunii penale......................................................................................................
 227 E
3. Momentele
desfăşurării acţiunii penale P
231 E
4. Cazuri generale în N
care punerea în mişcare sau
exercitarea acţiunii penale A
este împiedicată (art. 10 L
c.pr.pen.)...........................................................................................................
237
Ă
Secţiunea III Se
cţi
ACŢIUNEA CIVILĂ......................................................................................................
249 un
1. Consideraţii ea
preliminare 249
2. Caracterizarea I
acţiunii civile ca instituţie COMPETENŢA ŞI FELURILE EI.................................................................................
255 273
3. Exercitarea din
1.................................................................................
oficiu a acţiunii civile
Categoria juridică de
261
competenţă...........................................................................................................
4. Alte aspecte legate
273
de exercitarea acţiunii civile în
procesul penal
2.................................................................................
Formele fundamentale ale
263
competenţei..........................................................................................................
Secţiunea IV 276
RAPORTUL DINTRE ACŢIUNEA 3.................................................................................
PENALĂ Alte forme şi categorii de
competenţă...........................................................................................................
ŞI ACŢIUNEA CIVILĂ..................................................................................................
268 281
Secţiunea II
CAPITOLUL V COMPETENŢA ORGANELOR
C JUDICIARE....................................................................................................................
O 288
1.
M Competenţa funcţională,
P materială şi personală a
E instanţelor judecătoreşti . .
288
T 2.................................................................................
E Competenţa teritorială a
N organelor judiciare...............................................................................................
298
Ţ 3.................................................................................
A Lipsa de competenţă a organelor
judiciare...............................................................................................................
Î
305
N
Secţiunea III
M
PROROGAREA DE COMPETENŢĂ............................................................................
A 306
T 1.................................................................................
Noţiunea de prorogare.........................................................................................
E 306
RI 2.................................................................................
 Competenţa în caz de conexitate INSTITUŢII PROCESUALE LEGATE
308 DE COMPETENŢĂ.......................................................................................................
3. Competenţa în caz 319
de indivizibilitate 1. Declinarea de competenţă si
312 conflictele de competenţă.....................................................................................
4. Alte situaţii privind 319
prorogarea competenţei
314 ' 509
Secţiunea IV
2. Incompatibilitatea, abţinerea PROBELE....................................................................................................................
şi recuzarea 322
3. Strămutarea cauzelor penale -331
327 1.................................................................................
Definiţia probelor în procesul
CAPITOLUL VI penal....................................................................................................................
T 331
E
2.................................................................................
Scurt istoric al evoluţiei
O concepţiilor generale privind
R probele.................................................................................................................
332
I 3.................................................................................
A Dispoziţii generale privind
probele.................................................................................................................
G 336
E 4.................................................................................
N Clasificarea probelor............................................................................................
338
E
Secţiunea II
R
PROBATORIUL ÎN PROCESUL
A PENAL............................................................................................................................
L 341
Ă 1.................................................................................
Noţiuni introductive.............................................................................................
A 341
P 2.................................................................................
Obiectul probaţiunii.............................................................................................
R 341
O 3.................................................................................
B Sarcina probei.......................................................................................................
350
E 4.................................................................................
L Prezumţia de nevinovăţie .................................................................................
O 353
5.................................................................................
R Administrarea probelor........................................................................................
S 356
ec Secţiunea III
ţi MIJLOACE DE PROBĂ Şl
PROCEDEE PROBATORII............................................................................................
u 358
ne 1.................................................................................
a Noţiuni preliminare..............................................................................................
358
I
 2. Declaraţiile U
învinuitului sau ale
inculpatului A
361 L
3. Declaraţiile părţii
E
vătămate, ale părţii civile şi ale
părţii
civilmente responsabile....................................................................................
S
363
4. Declaraţiile e
martorilor 364 c
5. Alte procedee de
ţ
ascultare a unor persoane
370 i
6. înscrisurile ca u
mijloc de probă
371 n
' 7. Mijloacele materiale de e
probă......................................................................................................................
a
374
8. Ridicarea de
obiecte şi înscrisuri. Efectuarea I
percheziţiilor
376 MĂSURILE PREVENTIVE...........................................................................................
9. Constatarea 399
tehnico-ştiinţifică şi 1.................................................................................
constatarea medico- legală Noţiunea de măsură procesuală
384 şi felurile acesteia.................................................................................................
10. Expertizele 399
387 2. Natura juridică a
măsurilor preventive şi
11. Cercetarea la faţa
fundamentarea
locului şi reconstituirea concepţiilor asupra acestora..............................................................................
396 402
CAPITOLUL VII
3.................................................................................
Dispoziţii generale privind
M măsurile preventive..............................................................................................
405
Ă 4.................................................................................
S Reţinerea..............................................................................................................
U 413
5.................................................................................
R Obligarea de a nu părăsi
I localitatea.............................................................................................................
415
L 6.................................................................................
E Arestarea învinuitului...........................................................................................
416
7.................................................................................
P Arestarea inculpatului..........................................................................................
R 417
O 8.................................................................................
Computarea măsurii de
C prevenţie..............................................................................................................
E 425
S
 Secţiunea II 455
1..................................................................................
LIBERAREA PROVIZORIE .......................................................................................
426 Cererea.................................................................................................................
1. Noţiuni 455
2.................................................................................
preliminare
426 Citaţia ................................................................................................................
2. Liberarea 456
provizorie sub control 3.................................................................................
judiciar 429 Mandatul de aducere şi
3. Libererea comunicarea actelor
provizorie pe cauţiune procedurale..........................................................................................................
434 460
Secţiunea III
4.................................................................................
Efectuarea actelor procedurale
ALTE MĂSURI PROCESUALE....................................................................................
prin comisie rogatorie sau
439 delegare .............................................................................................................
1. Luarea măsurilor 462
de ocrotire şi siguranţă 5.................................................................................
439 Modificarea actelor
2. Măsuri asigurătorii procedurale, îndreptarea
privind reparaţiile civile erorilor materiale şi
441 înlăturarea omisiunilor vădite
3. Măsuri ..........................................................................................................................
asigurătorii privind 463
executarea amenzii
446 Secţiunea III
4. Restituirea INSTITUŢII LEGATE DE ACTELE
lucrurilor 448 PROCESUALE ŞI PROCEDURALE..............................................................................
5. Restabilirea 465
situaţiei anterioare 1..................................................................................
449 Chestiuni preliminare...........................................................................................
465
CAPITOLUL VIII 2..................................................................................
ACTE Termenele.............................................................................................................
466
PROCESUALE 3.................................................................................
ŞI Teoria generală a sancţiunilor
PROCEDURA procedurale penale...............................................................................................
472
LE COMUNE 4..................................................................................
Secţiunea I Reglementarea procesuală a
nulităţilor..............................................................................................................
NOŢIUNI INTRODUCTIVE..........................................................................................
451 477
1. Chestiuni 5..................................................................................
preliminare şi generalităţi Cheltuielile judiciare............................................................................................
451 483
2. Clasificarea 6.................................................................................
actelor procesuale şi Amenda judiciară.................................................................................................
procedurale comune 488
453
Secţiunea II
POSTFAŢĂ.............................................................................................
491
ACTE PROCEDURALE................................................................................................

510